latinitate si dacism

41
Latinita te şi Dacism

Upload: silvia-florea

Post on 05-Dec-2014

229 views

Category:

Documents


3 download

DESCRIPTION

studiu de caz LAtinitate si Dacism

TRANSCRIPT

Page 1: Latinitate Si Dacism

Latinitate şi Dacism

Studiu de caz

Profesor:Manu Camelia

Page 2: Latinitate Si Dacism

Fişa studiului de caz Tema: Latinitate şi Dacism

Componenţa grupei de elevi: Mănică Paul Bunici Violeta Dreghici Sergiu

Calendarul cazului: Pregatire: 24.02.2009 Sustinere: 17.03.2009

2

Page 3: Latinitate Si Dacism

Cuprins:

I. Introducere II. Mituri fondatoare 1. „Dochia şi Traian”

2.„Mioriţa”

III. Dacism 1.Cine erau geto-dacii?

2. Romanizarea

3. Continuitatea geto-dacilor

4. Elemente geto-dacice în folclor

IV. Latinitate

1. Formarea limbii române

V. Bibliografie

VI. Anexe

3

Page 4: Latinitate Si Dacism

Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia este firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale. Originea poporului şi a limbii române a fost şi rămâne un subiect controversat, care a dezvoltat in timp două mituri naţionale din punct de vedere cultural, cel al latinitaţii si al dacismului.

“Orice cultură începe cu un miracol al spiritului : limba.” ( Jacob Burckhardt )

Pentru a cunoaşte originea limbii şi a poporului român întai si întai trebuie să începem cu studiul conceptele de latinitate şi dacism. Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam, iar dacismul este u curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.

4

Page 5: Latinitate Si Dacism

Mituri fondatoare

Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni

pilonii unei tradiţii autohtone.Întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului român. „Mioriţa”, istoria ciobanului care voieşte a fi înmormântat lângă oile sale, simbolizează existenţa pastorală a popurului român şi exprimă viziunea franciscan-panteistă a morţii individului român. Acest mit a ajuns să fie socotit de unii, Divina noastră Comedie. În sfârşit, „Zburătorul” e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal. Poezia română, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forţă implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei. Pe lângă aceste patru mituri încearcă să se ridice şi altele îmbrăţişând mai cu seamă domeniul religiosului.

Mitul "Dochia şi Traian"

Mitul "Dochia şi Traian" reprezintă o altă variantă a legendei legate de numele Dochiei. După cum spunea renumitul critic literar George Călinescu, acest mit este "rezultatul unei întregi experienţe de o viaţă a poporului roman".

"Dochia şi Traian" povesteşte despre formarea poporului roman: unirea dacilor cu romanii. În această legendă, Dochia este frumoasa fată a conducătorului dacilor, Decebal. După ce romanii au cucerit Dacia, Traian a dorit să o ia de soţie pe fata regelui dac pentru că dorea ca exemplul său să fie urmat de cât mai mulţi romani, asigurându-se în felul acesta asimilarea populaţiei dacice. Nefiind de acord cu propunerea liderului romanilor, Dochia s-a refugiat in munţi. Pentru că Traian nu s-a resemnat si a urmărit-o, fata a cerut ajutorul zeului dacilor Zamolxis, rugându-l să o transforme mai degraba în stană de piatra

5

Page 6: Latinitate Si Dacism

decât să ajungă pe mâna cotropitorilor. Zeul i-a indeplinit dorinţa şi a transformat-o in stană de piatra împreună cu turma de oi care o însoţea.

DOCHIA ŞI TRAIAN de Ghorghe Asachi

Sub muntele Pion, în Moldova

IÎntre Piatra DetunatăŞ-al Sahastrului Picior,Vezi o stâncă ce-au fost fatăDe un mare domnitor.Acolo de rea furtunăE lacaşul cel cumplit,Unde vulturul răsunăAl său cântec amorţit.Acea doamnă e Dochie,Zece oi, a ei popor,Ea domnează-n vizuniePreste turme şi păstori.

IILa frumseţe şi la minteNici o giună-i samana,Vrednică de-a ei părinte,De Deceval, ea era.Dar când Dacia-au împilat-oFiul Romei cel mărit,Pre cel care-ar fi scapat-o,De-a iubi a giuruit.Traian vede astă zână;

Deşi e învingător,Frumuseţei ei se-nchină,Se subgiugă de amor.

IIIÎmpăratu-n van catăPe Dochia a-mblânzi;Văzând patria ferecată,Ea se-ndeamnă a fugi.Prin a codrului potică

Ea ascunde al ei trai,Acea doamnă tinericăTurma paşte peste plai.A ei haină aurităO preface în şăiag,Tronu-i iarba înverzită,Schiptru-i este un toiag.

IVTraian vine-n astă ţară,Şi de-a birui deprinsSpre Dochia cea fugarăAcum mâna a întins.

6

Page 7: Latinitate Si Dacism

Atunci ea, cu grai fierbinte,"Zamolxis, o, zeu, striga,Te giur pe al meu părinte,Astăzi rog nu mă lăsa!'Când întinde a sa mânăCa s-o strângă-n braţ, Traian,De-al ei zeu scutita zânăSe preface-n bolovan. VEl pietroasa ei icoanăNu-ncetează a iubi;

Pre ea pune-a sa coroană,Nici se poate despărţi.Acea piatră chiar vioaieDe-aburi copere-a ei sin,Din a ei plâns naşte ploaie,Tunet din al ei suspin.O ursită-o priveghează,Şi Dochia deseoriPreste nouri lumineazăCa o stea pentru păstori.

Mitul “Mioriţa”

Pastoritul reprezinta o parte importanta a vietii romanilor, din cele mai vechi timpuri si pana in prezent. Majoritatea produselor facute pe baza de lapte sunt provenite de la oi. Lana se toarce si se fac din ea haine, paturi si carpete. Mielul este mancarea traditionala de Paste a romanilor. Modul de viata al pastorilor este surprins intr-un alt mit al poporului roman: "Miorita".

MIORIŢA

Pe-un picior de plaiu,Pe-o gură de raiu,Iată vin în cale,Se cobor la valeTrei turme de mieiCu trei ciobăneiUnu-i MoldoveanUnu-i UngureanŞi unu-i Vrâncean.

Iar cel Ungurean,Şi cu cel Vrâncean,Mări se vorbiră,Ei se sfătuirăPe l'apus de soareCa să mi-l omoarePe cel MoldovanCă-i mai ortoman

Ş'are oi mai multe,Mîndre şi cornute,Şi cai invăţaţiŞi cîni mai bărbaţi!...

Dar cea MioriţăCu lîna plăviţăDe trei zile'ncoace

Gura nu-i mai tace,Iarba nu-i mai place.

- Mioriţă laie,Laie, bucălaie,De trei zile'ncoaceGura nu-ţi mai tace!Ori iarba nu-ţi place,

7

Page 8: Latinitate Si Dacism

Ori eşti bolnăvioară,Draguţă Mioară?

- Drăguţule bace!Dă-ţi oile'ncoaceLa negru zăvoi,Că-i iarba de noiŞi umbra de voi.Stăpîne, stăpîne,Iţi cheamă ş'un cîneCel mai bărbătescŞi cel mai frăţesc,

Că l'apus de soareVreau să mi te-omoareBaciul UngureanŞi cu cel Vrâncean!- Oiţă bîrsană,De eşti năzdrăvanăŞi de-a fi să morIn cîmp de mohor,Să spui lui VrânceanŞi lui UngureanCa să mă îngroapeAice pe- aproapeÎn strunga de oi,Să fiu tot cu voi;In dosul stînii,Să-mi aud cînii,Aste să le spui,

Iar la cap să-mi puiFluieraş de fag,Mult zice cu drag!Fluieraş de os,Mult zice duios!Fluieraş de soc,Mult zice cu foc!Vîntul cînd a batePrin ele-a răzbate,Ş'oile s'or strîngePe mine m'or plîngeCu lacrimi de sînge!Iar tu de omor

Să nu le spui lor.Să le spui curatCă m'am însuratCu-o mindră crăiasă,A lumei mireasă;Că la nunta meaA căzut o stea;Soarele şi lunaMi-au ţinut cununa;Brazi şi păltinaşiI-am avut nuntaşi;Preoţi, munţii mari,Paseri, lăutari,Păsărele mii,Şi stele făclii!

Iar dacă-i zării,Dacă-i întîlniiMăicuţă bătrînăCu brîul de lîna,Din ochi lăcrimînd,Pe culmi alergînd,Pe toţi întrebîndŞi la toţi zicînd:

Cine-au cunoscut,Cine mi-au văzutMîndru ciobănelTras printr'un inel?Feţişoara lui,Spuma laptelui;Musteţioara lui,Spicul grîului;Perişorul lui,Peana corbului;Ochişorii lui,Mura cîmpului!...

Tu Mioara mea,Să te'nduri de eaŞi-i spune curatCă m'am însuratCu-o fată de crai,Pe-o gură de rai.

8

Page 9: Latinitate Si Dacism

Iar la cea măicuţăSă nu spui, drăguţă,Că la nunta meaA căzut o stea,C'am avut nuntaşiBrazi si păltinaşi,Preoţi, munţii mari,Paseri, lăutari,

Păsărele mii,Şi stele făclii!...

DACISM

"De teamă să nu înviem,

Ne-au risipit cetătile, ne-au ucis altarele,

Toate frumuseţile, ca într-un blestem,

Ni le-au schilodit.

Şi-am rămas doar cu Soarele.

Din el ne-am croit poteci în pădure,în munte,

Lîngă vetre mărunte,

Am logodit timpul cu statornicia.

Dacă te uiţi bine-apoi

În pietre nemuritori, suntem noi, numai noi:

Noi, Tracii!"

9

Page 10: Latinitate Si Dacism

1. Cine erau geto-dacii?

Dacii, sau geţii, fac parte din marele grup etnic al tracilor şi constituie cea mai importantă ramură a lui, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie politică pe care n-a egalat-o nicio altă ramură. Se poate spune că geto-dacii reprezintă elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o afirmaţie de cea mai mare importanţă : “Neamul tracilor este, după cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, ele ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.” Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi geţilor erau cele mai mari şi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munţii Balcani şi Munţii Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi al Banatului, iar al “geţilor” în câmpia Dunării – inclusiv în sudul fluviului - , în Moldova şi Dobrogea de azi.

Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau

Page 11: Latinitate Si Dacism

veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.

Un pasaj relevant ar fi: „În câtu-i despre solii dachilor cei la Roma trimişi şi în senat intraşi, înseamnă că senatul de-atunci îndată au poruncit de li s-au cioplit chipurile din marmure tocmai cum erau făcuţi la statură, la fisognomie şi la haine, adecă: obrazul, grumazii, peptul şi picioarele cu cioarecii, din marmure albă; iară cugima, părul şi şundra (sugmanul) din marmure neagră; gluga, iarăşi din marmure albă, tocmai cum iaste portul românilor celor ce lăcuiesc pre lângă Sibiu”.

Civilizaţia şi cultura poporului dac stau la temelia poporului român ca elementul etnic component cel mai însemnat. După mărturiile literare antice, dacii sau geţii erau blonzi, cu piele albă, cu ochi albaştri, ca şi ceilalţi nordici europeni. Atât Trofeul, cât şi Columna lui Traian ni-i arată de statură potrivită, nici foarte înalţi, nici scurţi. Bărbaţii purtau părul mare şi aveau toţi barbă : nicăieri nu găsim un dac reprezentat altfel. Pe frunte şi la tâmple părul e tăiat. Femeile, judecând după Columnă, par să fi fost zvelte, înalte şi, în general, frumoase; părul îl purtau pieptănat, cu cărare la mijloc şi strâns în spate, făcut coc. Ocupaţia de căpetenie a dacilor a fost agricultura.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante.Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis,si pe lânga alte zeităţi o singură dată ,numit de autorii antici, şi anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii pentru a speria puterile demonice.

Page 12: Latinitate Si Dacism

Până la urmă, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis reprezintă vechiul zeu celest al daco-geţilor, patronul clasei aristrocrate şi militare, <<tarabostes>> (…) şi Zamolxis <<zeul Misteriilor>>, maestrul iniţierii,cel care conferă imortalitatea.”

Daco-geţii, cunoşteau de asemenea, şi practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio Cassius, care vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul Domiţian de la Decebal, precum şi despre cea scrisă pe o iască, primită de Traian. Până în secolul I e.n alfabetul folosit era cel grecesc, iar după această dată, mai mult cel latin. În afară de inscripţia amintită – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate ori în grupuri de câte două sau trei, însemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau săpate în blocuri incluse în zidul cetăţilor. În cazul din urmă, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi şi preoţi, deşi n-a fost posibilă, până în prezent, reconstituirea nici unui nume.

2.Romanizarea

Procesul de romanizare începe în anul 106. După cucerirea romană, în provincia Dacia s-a impus limba latină,limba oficială a imperiului . Procesul de romanizare presupune mulţi factori convergenţi : urbanizarea şi organizarea politico-administrativă a provinciei,prezenţa armatei.Coloniştii "aduşi" , după expresia unui autor antic, din toată lumea romană, au ca limbă comună tot latina. Inscripţiile descoperite, atât în Dacia, cît şi în Dobrogea, demostrează romanizarea populaţiei locale.

Cucerirea Daciei a însemnat atât introducerea dreptului roman ca formă de justiţie, cât şi impunerea sistemului educaţional roman: şcoliile după model greco-roman reprezintă un element important în cadrul procesului de romanizare.

Procesul de romanizare a populaţiei daco-getice a continuat până în secolul al VII – lea, când se consideră limba română ca formată.

Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romană, ei s-au romanizat treptat.

Page 13: Latinitate Si Dacism

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-daca. Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi comercianţi. În astfel de condiţii, limba latină era elementul de unitate şi de coeziune, situat deasupra diversităţii sociale, politice, etnice şi lingvistice.

Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza de maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei, cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea: limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au putut fi retrase o dată cu armata sau cu funcţionarii publici. Deosebită este poziţia Dobrogei, care va rămâne parte integrantă a Imperiului până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

3.Continuitatea dacilor

În lucrarea sa, “Studii româneşti”, publicată la Leipzig în anul 1871, Robert Roessler afirmă că dacii au fost omorâţi în masă după 106 . Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de forţa de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou cucerite . Au mai fost găsite dovezi ale continuitaţii dacilor în peste 1000 de localitaţi, iar nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă . Din această perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise romanilor şi au rămas până astăzi (Donaris , Maris ,Alutus etc.). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut după anul 106, ba mai mult, şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu. Teoria roessliană mai susţinea şi faptul că, după retragera aurelină dintre anii 271-274, teritoriul nord dunărean ar fi rămas pustiu , lucru ilogic

Page 14: Latinitate Si Dacism

având în vedere că în secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetusa a fost blocat si transformat în fortareaţă : la Porolisum şi Apullum s-au găsit morminte de înhumaţie cu inventar daco-roman ; la Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din secolul IV şi pe tot spaţiul nord dunărean găsite obiecte paleo-creştine . Lipsa cuvintelor germanice din limba româna (alt argument roesslerian) se explică prin faptul că civilizaţiile neamurilor de origine germană erau net inferioare celei daco-romane, deci populaţia autohtonă nu a găsit nimic interesant la noii veniţi, care au plecat destul de repede .Asemănarea limbii romane cu cea albaneza se datoreză faptului că stramoşii albanezilor au fost ilirii, care se înrudeau cu tracii, prin urmare este logic să avem câteva cuvinte comune cu ei , dar este absurdă afirmaţia conform căreia poporul român s-a format în peninsula Balcanică între secolele IX-XIII după care au imigrat la nord de Dunare . Creştinarea romanilor in rit ortodox este datorată influenţei bizantine, iar lipsa de izvoare istorice care să ateste continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în ,,mileniul marilor migraţii" este evident cauza ruralizării populaţiei cauzată de năvălirile barbare . Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului român a stat un proces îndelungat şi neîntrerupt , început din perioada existenţei regatului Dac , continuat dupa 106, sub influenţa romana, iar după 271 influenţat de migratori . Cu toate acestea românii sunt unici având un caracter etnic total diferit de celelate popoare ce ne înconjoară.

4.Elemnte daco-getice in folclor

Folclorul nostru păstrează neîndoielnic profunde urme daco-getice. În portul popular, aceste urme sunt evidente. Cămaşa încreţită la gât a ţărăncilor, cămaşa despicată lateral a bărbaţilor, cioarecii din stofă groasă albă de lână, strânşi pe coapse şi pulpe. Apoi brâul lat de piele sau de pânză groasă, opincile, căciula ţuguiată de blană, sunt atestate iconografic pe Columna lui Traian şi pe metopole de la Adamclissi. În ornamentica îmbrăcămintei,a ceramicii, a obiectelor şi a uneltelor de lemn crestate de ţărani unii cercetători înclină să creadă că s-au menţinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zig-zagul. Cercetările ar putea continua şi în domeniul muzicii populare, al melosului, al instrumentelor (naiul, de exemplu, derivă din tracicul „flaut al lui Pan”).

Page 15: Latinitate Si Dacism

Întreprinderea ar fi cu atât mai justificată cu cât autorii antici vorbesc des despre aplicaţia pe care o aveau tracii spre muzică. Aristotel spunea că tracii îşi versificau legile şi le recitau cântându-le. Oratorul şi istoricul grec Theopompos afirma că solii traci îşi expuneau textul soliei cântându-l şi acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. Iordanes ne informează că preoţii traci oficiau cântând, şi acompaniindu-se cu un instrument asemănător chitarei. Înaintea lui, Strabon scria : „Muzica în întregimea ei este socotită tracică şi asiatică (...). Ba şi cei care s-au ocupat de vechea muzică erau – se spune – tot traci, anume Orfeu, Musaios şi Thamyris”.

În domeniul artelor plastice, nu pare exculs ca imaginea „călareţului trac” să fi sugerat – în iconografia noastră populară- imaginea Sf. Gheorghe omorând balaurul. De asemenea, Mircea Eliade remarcă elemente comune zeului furtunii Gebeleizis şi profetului Ilie. Medievală, dar nu fără posibile influenţe traco-getice este şi ceramica aşa zisă „dacică”, neagră, lustruită, cu tipica ei ornamentaţie obţinută prin procedeul inciziei.

LATINITATE

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine :

„...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române :

„Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus

Page 16: Latinitate Si Dacism

s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”

Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Tot aici, Miron Costin, prezintă şi câteva obiceiuri romane, păstrate şi astăzi, cum ar fi toastul la petreceri şi aniversări, precum şi ritualul îngropării mortului.

Dimitrie Cantemir, prezintă rădăcinile adânci ale „romano-moldo-vlahilor”, săpând adânc în istorie până la înstreinarea lui Eneas la Laţium”, continuând cu întemeierea Romei de către Romulus, şi ajungând la anul 107, „anul tocmirii firii omeneşti” : „Iară a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vre să credem adeverinţii, care în hronice mărturiseşte, de-i vom căuta ce mai de pre urmă vîrstă, (de cînd adecă Traian înpăratul din Roma, înpărătiasa cetăţilor, alegînd cetăţeni romani, în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe la anul tocmirii firii omeneşti 107, să fie început. Dei vom cerca ce de pre mijloc vîrstă, o vom găsi de odată cu Romulus, Roma, şi cu numele roman, adecă cu şepte sute cincizăci şi trii de ani mai denainte, decît a să naşte Domnu Hs. De-i vom iscodi ce d-început naştere, precum de la răzsipa Troadii, şi de la înstreinarea lui Eneas la Laţium, adecă în ţara lătinească, a vechilor semne şi scrisori mărturisesc....[...]..Într-acesta chip dară, pre romano-moldo-vlahii noştri, Roma maica, din lăuntrurile sale născîndu-i i-au aplecat şi i-au crescut; Traian părintele, cu obiceele şi armele romaneşti învăţîndu-i, a Dachii adevăraţi moştenitori i-au pus şi cu curat sîngele fiilor săi, pre Dachia, care mai denainte varvară iera, au evghenisit-o.”

Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte, de asemenea, despre originea românilor, susţinând că aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romană la nordul Dunării :

„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de

Page 17: Latinitate Si Dacism

alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură.”

Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţi acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematicaei, unitatea românească şi originea pur romană a poporului român.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român :

„Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi

Page 18: Latinitate Si Dacism

porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

Limba română, reprezentantă a latinitaţii răsăritene, a fost de-a lungul timpului , cântată şi slavită în lucrările lor de mulţi scriitori români, care şi-au închinat viaţa şi munca lor patriei, fiind conştienţi de sorgintea nobiă a acestei limbi şi de cultura pe care aceasta o presupune.

Interesul paşoptiştilor pentru trecutul dacic şi roman al neamului lor decurge din ideologia romantică, orientată spre cunoaşterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al tradiţiei. În viziunea lor, poezia populară a păstrat mai bine decât isoria consemnată, memoria timpurilor străvechi în care s-a plămădit poporul român.

Se explică astefel, îmbinarea preocupărilor ştiinţifice (articole, studii) cu creaţia literară. Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri încearcă în mod programatic să construiască o mitologie românească, folosindu-se de tradiţia popolară.

Gheorge Asachi a prefigurat mitul etnogenezei românilor în balada „Traian şi Dochia”, ca şi în poezia „La patrie”, integrată volumului „Poesie”, unde, scriitorul îi prezintă pe români ca moştenitorii Romei şi ai Daciei :

„O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semnDe-origină, istoria acum fie-ni îndemn!În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume,Ne-a lăsat legi şi pămînturi, vorba sa şi naltul nume.Oare darul ce de timpuri şi barbari s-a pastrat,Cînd senină soarta luce, fi-va astăzi defăimat?Nu, prin muze ş-a virtutei dorul dulce şi fierbinte,În noi lumea să cunoască strănepoţi romanei ginte.”

Alecu Russo evocă Dacia paradisiacă şi pe Decebal, conducătorul ei, în amplul poem în proză intitulat „Cântarea României”.

Page 19: Latinitate Si Dacism

Şi alţi scriitori au venit în sprijinul acestora, demonstând, prin lucrările lor originea poporului român, scriitori precum Andrei Mureşanu, care a scris „Un răsunet”, devenită ulterior imn naţional; Vasile Alecsandri în poezia „Santinela romană” prezintă limba romană reprezentataă de santinelă, apărătoarea românei, iar în „Cântecul gintei latine”, aşa cum el însuşi susţine, demonstrează înrudirea românei cu celelelte limbi romanice : „Am scris-o pentru a prezenta un specimen de limbă românească, spre a se constata încă o dată înrudirea noastră cu ramurile gintei latine”.

În a doua jumatate a secolului al XIX –lea , Bogdan Petriceicu Hasdeu publică în volumul „Poesie”, „Podul lui Traian”, în care sprijină ideea unirii românilor.

Sub aspect literar, tendinţa dacizantă culminează în a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacică se regăseşte atât în marile poeme „Memento Mori”, „Rugăciunea unui dac” şi „Sarmis”, cât şi în proiectele dramatice. În poezia „Memento Mori”, Eminescu realizează o evocare a civilizaţiilor de la origini. Aici viziunea eminesciană asupra Daciei este paradisiacă, scriitorul refăcând imaginea unui popor apus.

În secolul al XX – lea ideea dacică prinde consistenţă şi devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii şi ai religiei, geografi, sociologi, folclorişti. Lucrărilor unor istorici precum Vasile Pârvan, Hadrian Daicoviciu, li se adaugă studii, articole cu rezonanţa puternică în perioada interbelică semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinţi.

În perioada interbelică ideea dacică s-a transformat uneori în dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru extremismul de dreapta (mişcarea legionară). Şi în perioada postbelică, în plin ceauşism, dacismul şi tracismul au avut adepţii lor frecvenţi, atât în ţară, cât şi în diasporă.

Ioan Neniţescu în poezia „Pui de lei”, prezintă de asemenea, originea românilor :

„Eroi au fost, eroi sunt încă,Şi-or fi în neamul românesc.Căci rupţi sînt ca din tare stâncăRomânii orişiunde cresc.E viaţa noastră făurită

Page 20: Latinitate Si Dacism

De doi bărbaţi cu braţe tariŞi cu voinţa oţelită,Cu minţi deştepte, inimi mari.Şi unu-i Decebal cel harnic,Iar celălalt Traian cel drept,Ei pentru vatra lor amarnicAu dat cu-atâţia duşmani piept.Şi din aşa părinţi de samăÎn veci s-or naşte luptătoriCe pentru patria lor mamăVor sta ca vrednici următori.Au fost eroi şi-or să mai fie,Ce-or frînge duşmanii mişei.Din coapsa Daciei şi-a RomeiÎn veci or naşte pui de lei !”.Argumentată şi formulată în variante intuitiv-empirice sau riguros

ştiinţifice, „latinitatea limbii române” este o idee fundamentală, cu o apariţie constantă în cultura românească medievală şi modernă.

Latinitatea a fost un subiect de polemică cu implicaţii politice. În secolul al XX-lea, mai ales între 1945 şi 1989, manipularea politică a ideilor lingvistice s-a manifestat constant. Presiunea sovietică din anii ’50 a pus accent pe rolul influenţei slave, minimalizând elementul latin. Revenirea naţionalistă a regimului din anii ’60 – ’80 a făcut să se acorde atenţie fie componentei latine, fie celei traco – dacice. În acelaşi timp, polemicile istorice şi politice cu Ungaria au determinat dezvoltarea excesivă a argumentelor lingvistice ale continuităţii.

Formarea limbii române

Când vorbeşte de teritoriul de formare al limbii române, Rosseti spune: "Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă adică: Oltenia, Banatul şi Transilvania şi celălalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană, fiind locuite de către 'dacii liberi', Muntenia şi sudul Moldovei"

În ciuda tuturor influenţelor , limba română este o limbă romanică. Structura ei, morfologia, sintaxa ei şi elementele fundamentale ale lexicului,

Page 21: Latinitate Si Dacism

acelea de întrebuinţare permanentă, de circulaţie intensă, sunt latine. Ceea ce au adăugat pe urmă slavii, în mai mare măsură, popoarele vechi turceşti, în mai mică, n-au putut modifica acest caracter iniţial şi fundamental al limbii române. Limba română se formează începând cu anul 106 şi se întinde până în secolul al VII – lea. În perioada 106 – 275 se formează româna comună, protoromâna sau străromâna, limbă cu un evident caracter romanic. În limba română, s-au moştenit de la latini genurile şi declinările substantivale, cele patru conjugări ale verbelor, formele pronominale, numeralul de la 1 la 10, gradele de comparaţie şi cazurile, cu excepţia cazului ablativ. Când s-a observat regularitatea schimbărilor de sunete, lingviştii au început să vorbească de „legi fonetice”. Astfel schimbarea lui ”l” intervocalic latin în „r” în româneşte a devenit o lege. Latinescul „filum”, „gula”, „mola”, „salire”, „scala” s-a transformat în românescul „fir”, „gură”, „moară”, „sări”, „scară”, ca şi prefacerea lui „a” neaccentuat în „ă”, exemplu latinescul „laxare”, „maritare”, „maxilla”, „parente”, „salutare” se transformă în românescul „lăsa”, „mărita”, „măsea”, „părinte”, „săruta”. Constatăm că „a” latin accentuat urmat de „n” devine „â”, de exemplu „lana” devine „lână”.

Elementele de substrat ale limbii române, adică cuvinte de origine dacică, sunt în număr de aproximativ 160, totalizând peste 600-700 de derivate, inclusiv toponimele şi antroponimele. În ansamblul său, acest fond de probabilă provenienţă dacică, substantive, adjective, verbe, adverbe, denumesc o mare diversitate de obiecte, stări, fapte,acţiuni, fenomene etc. Repartizate pe grupe semantice, ele se referă la părţile corpului omenesc ( buză, grumaz, guşă, burtă, şale), la funcţii fiziologice şi la boli (sugruma, ameţi, vătăma, urdoare, ulcior), la stări afective ( bucura, răbda, dezmierda, aprig), la vârsta şi la relaţiile familiale ( prunc, copil, băiat, mire, moş). Unele se referă la îmbrăcăminte şi încălţăminte (pânză, căciulă, baier, carâmb), sau la locuinţă şi gospodărie ( cătun, bordei, vatră, burlan, leagăn, gard, zestre). Altele numesc unelte diferite şi obiecte casnice ( mătură, caier, zgardă, gresie, dop, tăruş, cârlig) sau fenomene naturale şi noţiuni de timp ( amurg, boare, viscol, a adia). Un număr apreciabil de cuvinte rămase de la daci în limba română sunt cele care se referă la faună şi la floră.(mazăre, brad, măceş, mugure, sâmbure, strugure; mânz, ţap, viezure, barză, şopârlă, melc, balaur). Unele sunt legate de păstorit ( baci, ţarc, stână, brânză, urdă). Apoi adverbe – gata, niţel – şi adjective – creţ, tare -. Mai numeroase sunt verbele : a băga, a bucura, a cruţa, a dărâma, a încurca, a lepăda, a mişca, a necheza, a păstra, a răbda, a zburda, a scula, a uita, a viscoli şi altele.

Page 22: Latinitate Si Dacism

Primul document cunoscut scris în româneste este o scurtă scrisoare din anul 1521 "Scrisoarea lui Neacsu de la Câmpulung". După aceasta dată, avem multe scrisori, acte de vânzare şi cumparare, foi de zestre, însemnări,

etc. În secolul al XII-lea si al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice.

Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX, Ion Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.

Bibliografie

1. Scoala Ardeleana

2. Mircea Eliade- „De la Zamolxis la Genghis-han”

3 .Cronicarii (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir)

4. Călinescu George – „Istoria literaturii române”

5. Gheorghe Asachi- „La Italia”; „ Traian si Dochia”

6. Maria Cvasnîi Cătănescu- „Limba româna. Origini şi dezvoltare”

7. Rossetti -,,Istoria limbii romane”

8. Adrese on-line: www.gebeleizis.org; www.iatp.md/dava/index.html

Page 23: Latinitate Si Dacism

Anexa 1

Lucian Blaga – Revolta fondului nostru nelatin

Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii

noastre; închinator îndârjit la altarul latinitătţi - clare şi măsurate - el nu

îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin

"maximalismul sclav" [...]. În entuziasmul de o clipă al învierii - sUnt foarte

mulţi cei ce împărtaşesc exclusivismului latin, care cu fineţea lui Anatole

France nu vede în opera lui Dostoievski decât o monstruoasă ciudăţenie.

Se exagerează. Şi nu ţnţelegem de ce. Acest orgoliu al latinităţii

noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul

batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de

bun simţ. - Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât:

latini - limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, - dar vrând-

nevrând suntem mai mult. Însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce

clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui

pusă cu mai multă îndrăzneală. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul

leşnicios al celor mulţi îngâmfaţi, aruncându-le în suflete o îndoială. Să ni se

ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem

Page 24: Latinitate Si Dacism

însă convingerea că adevarul trebuie să fie expresiv - şi că miturile sunt prin

urmare mai adevarate decât realitatea.

[…]se poate spune, că în spiritul românesc e dominantă latinitatea,

liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac,

exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola

necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne

e adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum

metafizice ale sufletului românesc.

E o revolta a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem

morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i

îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi

strămoşi pe cari îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită

de înţelepciune, deoarece cu cât îi ţinem mai mult în frâul întunericului, cu

atât răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă - putând să devină fatală

"privilegiaţilor" de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor

decât în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale care ne zac în

suflete - vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal

cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult

mai bogată. Să ne siluim propria natură - un aluat în care se dospesc atâtea

virtualitaţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină,

când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? - Întrebarea va

nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot

ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa cum o

înţelegem noi - într-adevar nu ne-ar strica puţină barbarie. Dacă privim în jur

sau în trecut, întilnim o apariţie simbolică: Haşdeu - misticul: un mare

îndemn pentru viitor.

Cunoscutul ritm de linişte si de furtună, de măsură şi de exuberanţă,

ce-l găsim în viaţa altor popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă

istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum le-a determinat un Hegel

Page 25: Latinitate Si Dacism

bunăoară. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însuşiri

temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective

istorice.

Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat vor

mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială,

mărturisesc: un romantic? - într-un singur înţeles, da. Şi anume întrucât am

convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prin

urmare sunt mai adevarate decât realitatea.

Anexa 2

Page 26: Latinitate Si Dacism

Columna lui Traian (principala dovadă a continuitaţii dacilor )

Page 27: Latinitate Si Dacism

Anexa 3

Dacii (Columna lui Traian)

Page 28: Latinitate Si Dacism

Anexa 4

Calendar dacic (Sarmizegetusa)