PSIHIATRIA CREŞTINĂ

Există două tipuri de psihiatri: unii care parcă au venit din Occident şi vor să civilizeze societatea românească şi alţii care vin din societatea românească şi vor să se adapteze noilor condiţii cerute de evoluţia societăţii româneşti de la societatea socialistă multilateral dezvoltată la societatea capitalistă. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Schimbarea vine din politică. De la mersul politicii au pornit toate. Politica a luat aluatul acesta mare care a fost societatea românească, l-a frământat, l-a mai lăsat să dospească, l-a frământat iar şi tot aşa...Comunismul a fost doar un episod. Procesul continuă. Profesiile toate se schimbă, încercând să ţină pasul cu politica. Psihiatria se schimbă oare şi ea? Şi dacă se schimbă, încotro merge? În lume sunt mai multe politici, duse de forţe politice, diferite unele de celelalte prin ideologiile lor. În România sunt mai multe forţe politice, în luptă unele cu celelalte, pentru resurse, umane şi materiale şi pentru putere. Ţara a trecut de la materialismul vulgar al „socialismului ştiinţific”, la un materialism mult mai elaborat şi mai complex, propriu societăţii occidentale, importat şi dezvoltat şi la noi, după evenimentele din 1989. Acest import ideologic şi instituţional se face uneori sub aspectul formelor fără fond criticate de Maiorescu în ultima parte a secolului al XIX-lea şi susţinut public de „oratori, retori şi limbuţi”, un fel de neo-bonjurişti, sau neo-paşoptişti de secol XXI. Acest strat superficial, format în cea mai mare parte de oportunişti, este susţinut la rândul său ca de un pat germinativ de o neociocoime nu mai puţin primitivă şi rapace decât aceea de pe vremea lui Nicolae Filimon şi din toate timpurile. Societatea actuală, animată la suprafaţă de materialismul ştiinţific occidental, care profesează „teologia morţii lui D-zeu”, permite, adică nu mai închide în puşcării, deşi nici nu încurajează, existenţa idealismului creştin, care a înviat, a luat o amploare neaşteptată şi încearcă să antreneze România profundă, într-o direcţie, se pare, „politically uncorrect” (1), la reconstrucţia Grădinii Maicii Domnului pentru Neamul Românesc. Încerc să particip şi eu, ca elev al Profesorului Aurel Romila, pe latura spirituală a teoriei lui a resocializării (2), la această reconstrucţie. Solidar cu memoria celor care au constituit, pe de-o parte, cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă şi, pe de altă parte, o întreagă pleiadă de sfinţi ai închisorilor, necanonizaţi încă (3), autorul acestor rânduri se alătură celor câţiva psihiatri români care vor să asocieze psihiatria, cu tot ce are ea pozitivist * şi raţional, de cea mai tentantă pentru devenire dintre toate „ofertele” de sacru existente, creştinismul (5,6,7,8,9,10,11,12,13,14,15,16,17, etc.). Am făcut într-un eseu anterior (18) o sinteză minimă a ideilor care se impun într-un asemenea demers (v.anexa 1).

________________________________________________________________________*Pozitivist, pozitivist, dar nu trebuie să uităm că întemeietorul pozitivismului, Renee Descartes, scria în cartea „Studii asupra metodei ...” (4) prin care punea bazele pozitivismului: „După ce am fixat aceasta, făcând reflecţii asupra faptului că eu mă îndoiam de multe şi prin urmare că fiinţa mea nu este cu totul perfectă, căci vedeam limpede că este o mai mare perfecţiune de a cunoaşte decât de a se îndoi; şi cercetând mai departe ca să aflu de unde s-a născut în mine ideea unei fiinţe mai perfecte decât mine, recunoscui că aceasta nu poate să-mi vină decât de la o fiinţă care e într-adevăr perfectă....Or perfecţia nu puteam s-o scot din mine, prin urmare nu rămâne decât să primim că ea mi-a fost dată de o fiinţă mai desăvârşită decât mine, de o fiinţă care posedă toate acele perfecţiuni de care am putut avea vreo idee, cu un singur cuvânt, de Dumnezeu.”

1

După cum se ştie, creştinismul nu are pretenţii de la mediu ci de la subiectul purtător, de la aspirant, dacă putem spune aşa. El este o cale de perfecţionare a sinelui. O luptă cu sine. Creşti pretenţiile faţă de tine şi le scazi pe cele faţă de aproapele tău. În psihiatrie, este nevoie poate mai mult ca oriunde, de milă, de toleranţă faţă de greşelile pacientului, ale colegului sau ale superiorului tău în ierarhie şi de îndelungă răbdare. Dacă păgânului şi fariseului li se mai îngăduie să mintă sau să înşele, creştinului nu îi este îngăduit nici să se gândească la asta. Creştinismul, după cum se ştie, adaugă celor zece porunci ale Decalogului, porunca iubirii: „Să-l iubeşti pe Dzeu cu tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. „Iubiţi-vă între voi aşa cum v-am iubit Eu pe voi”. Toată activitatea ta trebuie să se resimtă de pe urma acestei opţiuni. Răbdarea cu care asculţi pacientul trebuie să crească. Tehnica de a-l pilota spre cheile diagnosticului, trebuie să devină mai subtilă, mai puţin invazivă şi traumatizantă, mai atentă la demnitatea lui (în fiecare fiinţă decăzută, regresată, involuată sau în impas, disociată sau nu, există umbra demnităţii iniţiale, care trebuie menajată şi respectată) şi cât se poate de confidenţială. Ştim cu toţii ce înseamnă (şi, prin exerciţiul îndelungat al profesiei te îndrepţi aproape fără greş către modelul creştin) agresivitatea paranoicului sau a psihopatului egosinton (nu este un pleonasm), sau urgia potopului maniacal. Dacă nu trecem de la ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, la –Vi s-a spus din vechime să nu ucideţi, Eu vă spun mai mult: să nici nu vă mâniaţi pe aproapele vostru. Dacă vă cere să mergeţi cu el o milă, mergeţi două mile. Dacă vă cere haina, daţi-i şi cămaşa. Dacă vă dă o palmă pe un obraz, întoarce-ţi-vă şi obrazul celălalt. Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă şi rugaţi-vă pentru cei care vă fac rău - bolnavii respectivi vor fi cel puţin neglijaţi dacă nu respinşi sau chiar bruscaţi (v.anexa 2). Să fim mai îngăduitori cu paiul din ochiul colegului şi mai exigenţi cu bârna din ochiul nostru. Dacă un coleg nu vede lucrurile bune pe care le facem noi, să vedem noi lucrurile bune pe care le face el. Să ne ostenim puţin ca să le aflăm şi să vorbim tuturor despre ele. Dacă un coleg prezintă o lucrare cu date mai puţin reale şi mai mult sau mai puţin adaptate scopurilor comerciale sau nu ale prezentării, să-l ascultăm cu răbdare pentru că are mai multă nevoie decât noi de suport material sau recunoaştere profesională şi să fim mai atenţi cu lucrările noastre. Ele să fie fără cusur. Şi binele şi răul sunt contagioase. Să ne străduim din răsputeri să primim răul din jur fără să ripostăm cu rău şi să transformăm acest rău, ca nişte condensatoare divine, într-un bine temeinic şi îndelungat. Încet, încet, anxietatea şi depresia din noi şi din jurul nostru vor scădea. Prevenţia primară are de câştigat şi ea. Am dezvoltat problema în alte intervenţii (v.anexa 3). Întoarcerea psihiatriei la creştinism dă teme generoase (v. anexa 4). Psihiatria contemporană, care are în centrul ei, bineînţeles, Psihiatria Occidentală, materialistă, ca toată ştiinţa de altfel (19), se dezvoltă pe câteva coordonate stabile, determinate mai mult de interesele comerciale ale producătorilor de medicamente decât de interesul global al prevenţiei primare, secundare şi terţiare a bolilor psihice. O privire asupra rezumatelor ultimelor şase congrese internaţionale, arată câteva direcţii, cunoscute deja şi de lumea de la noi, foarte prezentă de altfel la reuniunile ştiinţifice internaţionale (v. rezumatele congreselor recente de la Paris, Viena, Atena, Madrid, Geneva). Printre aceste tendinţe importante şi care ne influenţează puternic viaţa şi nouă şi mai ales pacienţilor noştri, îşi fac loc teme noi pentru Occidentul materialist, care apropie

2

uriaşul tezaur de informaţie ştiinţifică adunat până acum, de sursa tuturor surselor care se numeşte mai nou conştiinţa unitară, transpersonală (20,21) şi de care noi ştim de ceva mai multă vreme decât alţii, de la marii înaintaşi ai gândirii creştine. Se pare că şi în Statele Unite s-a descoperit funcţia religioasă a psihicului (22). Cercetări interesante (există şi ateliere de formare la congresele mari) răspândite la noi de harnica publicistă Elena Francisc, colaboratoarea româncă a savantului american (23,24) aduce Stanislav Grof, întemeietorul aşa-numitei psihologii transpersonale. Concluziile finale ale tuturor acestor noi abordări, se apropie în mod surprinzător şi interesant de acelea ale marilor mistici, înaintaşi ai noştri pe tărâmurile dintotdeauna fascinante ale spiritului. Spirit mai important şi mai complicat pentru noi decât Cosmosul. La un Congres internaţional, care se desfăşura, ce frumos, chiar la Atena, un profesor olandez desfăşura un eseu interesant despre lateralitate, emisfere cerebrale, aria lui Broca şi apariţia cuvântului, adică a Omului şi observa cât de frumos au fost prinse acestea în Evanghelia lui Ioan: „La început a fost cuvântul şi cuvântul era la D-zeu şi Cuvântul era D-zeu”. A adus vorba la un moment dat de completarea definiţiei normalului psihic cu credinţa. Un cercetător din Israel a întrebat la sfârşit dacă vorbitorul îi consideră pe cei 45 la sută dintre americani, atei declaraţi, normali sau anormali. Răspunsul, destul de politicos şi vag, a fost lăsat în cele din urmă pe seama participanţilor. Suntem de părere alături de Malraux, că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc şi alături de Culianu (v. „Religie şi putere”) că dintre toate religiile, cel mai probabil că va rămâne creştinismul. Nu trebuie să uităm însă că cei blânzi vor moşteni Pământul. Să ne susţinem deci convingerile cu blândeţe şi smerenie şi fără nici un fel de îngâmfare.

BIBLIOGRAFIE

1.Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu. A Treia Forţă: România profundă. Ed. Logos 2008.2.Aurel Romila. Psihiatria. Ed. APLR 2006.3.Monahul Moise. Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Reântregirea Alba Iulia 2007.4.Rene Descartes.Studii asupra metodei de a întrebuinţa bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe. Bucureşti Editura librăriei „UNIVERSALA” Alcalay et. Co.5.Patriarhia Română. Institutul Biblic. SFÂNTA SCRIPTURĂ. Bucureşti 1936.6.Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloaie. Teologia dogmatică ortodoxă.Ed. Institutului Biblic. Bucureşti 1978.7.Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloaie (traducere) FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Ed. Harisma şi ed. Humanitas.8.Petre Ţuţea. OMUL TRATAT DE ANTROPOLOGIE CREŞTINĂ Ed. Timpul Iaşi, 2000.9.Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ambigua. Ed.Inst. Biblic. Al Bis. Ortodoxe Rom. 2006.10.Thomas a Kempis Imitaţiunea lui Cristos. Arhiepiscopia Romano-Cat. Buc. 1992.11.Anonim. Urmarea lui Hristos. Ed. Bunavestire Bacău.12.Nae Ionescu. Filosofia religiei (curs 1924-1925) Editura Eminescu.13.Nicolae C.Paulescu Fiziologie Filosofică vol 1 Instincte sociale, Patimi şi conflicte,Remedii morale. Fundaţia Anastasia 1995.14.Petre Ţuţea Între Dumnezeu şi neamul meu Fundaţia Anastasia 1992.15.Nichifor Crainic Sfinţenia-împlinirea umanului Trinitas Iaşi 1993.16.Paul Ricoeur Răul Ed.ART Colecţia Demonul teoriei. 200817.Prof. Dr.Constantin C. Pavel Problema răului la Fericitul Augustin Ed.I.B.M.al BOR.18.Marian Popa. Psihiatria creştină. Eseu de doctrină. Lucrare prezentată la Conferinţa Spitalul clinic

Prof. Dr. Alex. Obregia, 75 de ani de existenţă.19.Peter Russell De la ştiinţă la Dumnezeu Elena Francisc Publishing, Buc., 2009.20.Ken Wilber Fără graniţe Abordări orientale şi occidentale ale dezvoltării personale.

3

Elena Francisc Publishing Bucureşti, 2005.21.Ervin Laszlo, Stanislav Grof, Peter Russell Revoluţia conştiinţei E.F.Publish. 2009.22.Lionel Corbett. Funcţia religioasă a psihicului.Ed.IRI, Bucureşti, 2001.23.Stanislav Grof. Când imposibilul devine posibil. EFPublishing, Bucureşti24.Stanislav Grof. Jocul cosmic. EFPublishing, Buc. 2005.

Anexa 1. Psihiatria creştină*Eseu de doctrină

Cea mai importantă utilitate a psihiatriei creştine poate fi contribuţia la definirea normalului. Într-un fel, ambiţia psihiatriei de a defini normalul este mai mare decât contribuţia ei la atingerea sau la păstrarea acestuia. La urma urmei o mulţime de ştiinţe şi instituţii se ocupă de aceasta: Şcoala, Biserica, Justiţia, Politica etc; toate au o contribuţie la construcţia şi păstrarea normalului. Care ar fi normalul pentru creştin? Omul credincios, desigur (Homo religiosus).Nu se poate vorbi despre maturitatea persoanei fără credinţă. Persoana celui care crede a atins apogeul unificării cu, sau al cuprinderii infinitului, a nemărginirii în spaţiu şi timp. Credinţa în Dumnezeu, adică în cel „fără de început şi fără de sfîrşit“, înseamnă topirea persoanei în şi în acelaşi timp închegarea, cristalizarea persoanei, în cele două atribute fundamentale ale divinităţii: eternitatea şi nemărginirea. Ea mai înseamnă şi perceperea sau intuiţia MISTERULUI, a celor neînţelese şi nepătrunse de mintea umană. Alegerea dintre toţi dumnezeii posibili a Dumnezeului Păcii şi al Iubirii este o opţiune profund umană, rod al întâmplării sau al revelaţiei, sau şi mai frumos, rod al harului. Iisus Cristos aduce persoana umană, care credea şi înaintea lui în Dumnezeu, la apogeul ei. Capacitatea persoanei de a-l iubi pe celălalt ca pe sine reprezintă un maximum de evoluţie. A evolua, de la credinţa narcisică în sine la credinţa în Dumnezeu, înseamnã a deveni părtaş la nemurire şi nemărginire, adică a te maturiza cognitiv. A iubi pe celălalt ca pe sine, înseamnă a te maturiza afectiv, a te mântui. Închinarea păgânului sau ateului la sine menţine persoana aderentă la pulsiunile sale, sfâşiată de ele, adică de patimi. Închinarea la Cel Atotputernic aduce persoana la maturitatea stăpânirii acestor pulsiuni, o unifică într-un tot ierarhizat, aflat într-o stare dacă nu permanentã, cel puţin predominantă de seninătate dinamică. Sacrificiul de sine în favoarea celuilalt, ilustrat dumnezeieşte de cel mai răsunător fapt din istoria omenirii, viaţa lui Iisus, ne deschide tuturor uşa nemuririi, arătându-ne „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Acceptarea sacrificiului de sine pînă la cutremurătorul gest de pedagogie divină al morţii pe cruce a Fiului Omului, ridicã persoana umană din întunericul înfricoşat al iadului populat de demoni totemici al omului primitiv, sau din ambianţa fariseicã a omului „realist“, „raţional“, ascuns în sine şi în permanentă târguială cu ceilalţi, la lumina Împărăţiei senine şi calme a Cerurilor. Iisus ne ridică din lumea tensionatã şi sumbrã a războiului permanent cu ceilalţi, în împărăţia nemărginită şi veşnică a iubirii, existentă în fiecare dintre noi. („Nu căutaţi Împărăţia Cerurilor acolo sau dincolo, Ea este înlăuntrul vostru“). Psihiatria, adică vindecarea sufletului, nu poate avea alt obiectiv fără a se anula pe sine. Încercarea de a ne vindeca prin patimi (să ne gândim la dansurile orgiace din noaptea fierbinte a junglei omului primitiv) duce la întărirea acestora în dauna sufletului şi în cele din urmă la moartea acestuia.Vindecarea prin Yoga duce, prin stăpânirea patimilor, la lumea liniştită, dar fără iubire, a spiritului care se autocontemplã.

________________________________________________________________________* Comunicarea a fost prezentată la Conferinţa cu participare internaţională „Spitalul clinic Prof.Dr. Al. Obregia, 75 de ani de existenţă“. Ea dezvoltă un pasaj din lucrarea mea de doctorat..

4

Dincolo şi mai presus de toate acestea, rămâne calea creştină a iubirii, cea mai tentantă pentru cã “duce sus de tot, acolo unde aflăm cele necuprinse şi care nu stau în puterea cercetării şi a cunoaşterii“(6). Omul trece în acest moment de la mai mulţi stăpâni (zei), printre care rămânea practic el singur stăpân asupra sa, cu toate consecinţele narcisice ale acestui fapt, la un singur stăpân, anunţat încă din Vechiul Testament, dar slujit până atunci declarativ–demonstrativ, adicã fariseic. Iisus în istoria omenirii marchează trecerea omului de la narcisism spre alteritate. Dumnezeu, adică Legea este adus în acest moment la o valorizare maximă pentru om: „Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn; Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta“. (Marcu 12, 29–30). Deci nu pe tine să te iubeşti, ci pe cineva din afara ta. Toate forţele sufletului tău, sentimentele tale, ideile tale, voinţa ta, să nu fie folosite pentru a te iubi pe tine, a te gândi numai la tine, a acţiona numai pentru tine ci pentru cineva din afara ta. Şi imediat vine şi metoda practică şi la îndemâna oricui, prin care se poate da curs celei mai importante porunci: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este o altă poruncă mai mare decât aceasta.“ (Marcu 12, 31). Fundamental şi primordial în omul religios şi mai ales în cel creştin, este că acesta îşi dă seama prin revelaţie naturală sau supranaturală că există Dumnezeu. Este ca o deschidere uriaşă a spiritului către alte orizonturi şi dimensiuni. Lumea în primul rând se măreşte enorm. Nu mai începe cu tine şi nu se mai sfârşeşte cu tine, nu mai conţii tu lumea ci te simţi conţinut în ea, te simţi cuprins ca un mic detaliu într-o rânduialã uriaşă, de necuprins, concepută şi stăpânită de altcineva, adică de Dumnezeu. Nu mai acţionezi pentru preamărirea ta ci pentru preamărirea altcuiva, mai puternic decât tine, Atotputernic şi căruia i te supui şi planul căruia începi să-l înţelegi şi să-l respecţi. Este ca o eliberare, ca o descătuşare a spiritului tău, ca o uriaşă extensiune şi spre trecut şi spre viitor. Viaţa ta nu mai este totul. Ea este un fapt minor, infinitesimal, în comparaţie cu eternitatea şi nemărginirea creaţiei. Moartea ta nu mai înseamnă sfârşitul lumii, ci este un fapt oarecare, înscris în Lege. De altfel nu mori decât dacă trăieşti într-o lume în care nu există nimeni în afară de tine. Închis în lumea asta atât de mică, ale cărei dimensiuni temporale coincid cu durata vieţii tale, eşti condamnat la moarte. Accesul la viaţa veşnică îl ai dupã ce crezi în Dumnezeu şi ieşi din lumea îngustă în care te aveai doar pe tine Dumnezeu şi stăpân. Această evoluţie spre credinţă a sufletului omenesc este, după cum au demonstrat Mircea Eliade şi elevul şi urmaşul său, Ioan Petru Culianu, în lucrările lor, înscrisă legic în potenţialităţile arhetipale ale sufletului fiecăruia dintre noi. Realizând acest lucru, dintr-o dată nu mai stai ascuns în lumea ta ca un om preistoric, păgân sau fariseu, înconjurat de alte lumi autarhice sau ostile. Simţi imediat o uriaşă detensionare, o linişte binefăcătoare. Nu mai eşti singur. Cobori de pe piedestalul de zeu, adică de stăpân exclusiv al vieţii tale mici şi nesigure, îţi dispare şi grija vieţii tale, îţi scade până la dispariţie îngâmfarea şi senzaţia de superbie, de măreţie a persoanei tale, încetează lupta ta pentru gloria ta nemuritoare (vezi grija lui Napoleon după campania din Italia că “după 100 de ani, cărţile de istorie” nu-i vor mai dedica “decât jumătate de pagină”) şi dintr-un tot care se limitează la un punct (lumea ta, care nu mai înseamnă nimic) devii un punct care conţine totul, adică pe Dumnezeu în eternitatea şi nemărginirea creaţiei sale. Evoluezi, prin devenire, de la iubirea de sine la iubirea de Dumnezeu şi în final la iubirea acestui frate mai mic al lui Dumnezeu care este aproapele nostru. Se poate pune întrebarea: Ce legătură au toate acestea cu clinica psihiatrică?Poate nicăieri nu este mai evidentă ca la spitalul de psihiatrie drama omului fără Dumnezeu, a omului singur, al cărui Dumnezeu este el însuşi. De fapt nu el însuşi ci numai una sau câteva din pulsiunile lui parţiale, una din aceste tendinţe imperioase personificate de zeii antichităţii greco-romane (agresivitatea, dominaţia, bogăţia, puterea, frumuseţea, etc.) care numai în totalitatea lor, un întreg Olimp de aptitudini, talente şi potenţialităţi, subordonate ideii supreme, integratoare, constituie Omul complet, persoana ideală, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în plenitudinea sănătăţii sale mintale. Ce este schizofrenia altceva decât eşuarea în narcisism a unui suflet omenesc în tentativa lui spontană de a deveni persoană? Ce este paranoia altceva decât expresia înspăimântătoare, atunci când nu este ridicolă, a unui om-Dumnezeu, singur şi gelos, a unei lumi individuale în care celălalt nu încape decât ca supus sau ca duşman? Ce este psihopatia altceva decât un cult narcisic al personalităţii proprii în dauna celuilalt, fiecare dintre noi, inclusiv psihopatul, putând fi la un moment dat celălalt? Ce este nevroza altceva decât ascunderea în sine a narcisismului propriu al celui care se dezvoltă şi trăieşte în preajma unui psihopat? Există oare boală psihică în a cărei etiopatogenie să nu întâlnim păcatul în

5

vreuna din formele sale? Şi apropo de terapeutica psihiatrică (psihoterapia individuală, de cuplu, de grup etc.) şi mai ales profilaxia primară, care dintre cele două tipuri de atitudini şi îndemnuri educative ale noastre provoacă mai multă suferinţă în viaţa ulterioară a celui care le ascultă? :

1. Fereşte-te de aproapele tău, învaţă să-l stăpâneşti şi să te foloseşti de el. Nu te da pe mâna lui. Nu-i spune tot adevărul sau zi ca el şi fă ca tine. Tu nu eşti ca toţi ceilalţi, tu eşti deosebit, ai mai multe drepturi decât oricine altcineva;

sau

2. Spune întotdeauna adevărul, nu fura, nu minţi, nu dori ce este al altuia. Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Care dintre cele două îndemnuri este cel divin? Vã las pe dumneavoastrã sã decideţi.

Numai într-un singur fel, lumea noastră, dintr-o lume a urii, compusă dintr-o haită de fiare dezlănţuite, hămesite de bani, sex sau putere, torsionată de muzică rap sau rock, dintr-o orchestră fără dirijor, în care fiecare cântă cum vrea, devenind poluant sonor pentru celălalt şi făcându-l să exclame: „Opriţi lumea că vreau să cobor“ sau „Pământul suferă de cancer şi acest cancer este omul“ poate deveni o lume a iubirii, o orchestră cu dirijor, în care muzica fiecăruia, deşi altfel decât a celuilalt, îi încântã pe toţi, devenind contribuţie sublimă la suprema armonie. Numai aşa „din haos lumea poate deveni cosmos“. Numai redevenind aşa cum am fost creaţi, adică homo religiosus, putem ieşi din impasul actual, din situaţia înspăimântătoare în care întregul univers, în care nimeni nu ne iubeşte şi în care totul poate fi măsurat şi cântărit, nu ne spune nimic, fiind gol de sens ca şi viaţa noastră, al cărei sfârşit fără Dumnezeu, adică fără iubire, înseamnã înfricoşătoarea moarte veşnică, al cărei spectru insurportabil ne urmăreşte ca unul din cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Întoarcerea noastră la religie înseamnă resacralizarea întregului univers, înseamnă că înainte de toate şi dincolo de toate mai este ceva, înseamnă, pentru creştin mai ales, în mod esenţial, ieşirea din sine prin iubirea faţă de celălalt, adică viaţă. Revenind, putem spune din nou că psihiatria poate fi şi păgânã (vezi efectele psihanalizei şi aşa-zisa revoluţie sexuală inspiratã de autori ca Wilhelm Reich şi alţii) poate fi şi de legea veche a talionului, dar poate fi şi creştină, adicã o psihiatrie pentru celălalt, o psihiatrie a iubirii acestui nefericit frate mai mic al lui Dumnezeu care este bolnavul psihic. Putem în sfârşit să alegem. Psihiatria şi-a revenit din obscurantismul penibil al marxism-leninismului obligatoriu (mod de producţie, mijloace de producţie, pervesiuni sexuale – urmarea exploatării omului de către om, etc), în care câţiva, ca Prof. Pamfil şi alţii, nu au fost niciodată, pus în operă cu mijloacele atât de puţine ale materialismului dialectic. Ne-am putut ridica din nou prin sacrificiul cristic al vieţii celor din decembrie ’89 şi prin eforturile noastre, ale tuturor, la libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care trebuie să ştim să o păstrăm pentru a nu o pierde din nou.*

*Pentru a realiza cam pe unde ne aflăm (eu am mărturisit în introducerea la teza de doctorat) să ne gândim câţi dintre noi respectăm măcar Decalogul. Despre păcatele medicilor, în general, de care se.„împărtăşesc“ şi psihiatrii, găsim cuvinte actuale la N. Paulescu (vezi citatul din anexa 2). Anexa 2Reforma sistemului sanitar*

Este necesarã o reformă în sistemul sanitar din România. O reformă care să redea încrederea oamenilor în medici. Trebuie restituită demnitatea profesiei de medic, demnitate grav afectată de vechiul regim care, prin propaganda antiintelectuală, prin remuneraţia după criterii arbitrare, precum şi prin arestările de medici pe care le-a ordonat, a acreditat în marele public ideea că aceştia sunt un fel de infractori. Reforma trebuie să fie economică. Circulaţia subteranã de bani şi bunuri, din întregul sistem sanitar, trebuie cumva scoasă la lumină, legalizată şi impozată, aşa fel încât medicul sã fie mândru de câştigul său şi să nu se mai considere complice la un act

6

antisocial, ca până acum. În toate ţările civilizate, medicii constituie una din breslele cele mai onorabile, cu un nivel de trai foarte ridicat. Şi nu le este ruşine sau frică pentru aceasta, ba dimpotrivă. Medicina a fost dintotdeauna o profesie liberă. Circulaţia ilegală de bani şi bunuri din sistemul sanitar comunist, care se perpetuează şi în prezent şi constituie un lucru cunoscut de toată lumea, trebuie recunoscută, analizată de specialişti şi scoasă la lumina legii. Este un act necesar, de însănătoşire nu numai economică şi financiară, dar şi morală.Sistemul delirant de egalizare forţată a veniturilor, descurajant şi înăbuşitor al oricărui elan şi iniţiative, trebuie înlocuit cu remunerarea după valoarea personală recunoscută social, fapt care va elibera forţele creatoare ale emulaţiei, îl va pune pe fiecare la locul lui în ierarhia valorică profesională, va aduce statului şi membrilor breslei beneficii substanţiale şi va ridica în acelaşi timp nivelul de seriozitate al tuturor demersurilor medicale. Schimbul de valori dintre medic şi pacient, efectuat până acum într-un climat de obscuritate frustrantă pentru amândoi, sub privirile„îngăduitoare“ ale cadrelor medii şi auxiliare, încurajate prin aceasta la indisciplină şi samavolnicii faţă de pacienţi, trebuie să fie înlocuit cu un sistem diferenţiat, de plată cinstită, care să stimuleze valorile reale, să încurajeze profesionalismul şi să ridice la cotele cele mai înalte calitatea actului medical. Acest fapt va contribui la restabilirea încrederii între medic şi pacient, încredere atât de necesară pentru reuşita actului terapeutic. Diferenţele frustrante de venituri, dintre specialităţile medicale (chirurgi-anestezişti, internişti–medici de laborator, etc) menţinute artificial şi injust, vor dispare. Singurele criterii de diferenţiere, vor fi valoarea profesională şi calităţile sufleteşti necesare pentru a fi un bun terapeut. Desigur că numai reformele economice nu pot schimba prea mult situaţia. Sechelele puternic handicapante rămase în psihologia individului şi a colectivităţii*, nu se pot elimina decât în timp şi numai printr-o îndelungată şi răbdătoare acţiune de purificare morală. Cinismul insolent şi lipsa oricărui scrupul moral, lăsate în urmă de fostul regim**, vor continua încă multă vreme să polueze atmosfera socială. Păgânismul agresiv şi invalidant, caracteristic unor pături largi ale populaţiei, urmare a „educaţiei“ materialiste comuniste *** creatoare a „omului nou“, îmbătat de o încântare narcisică faţă de propria sa persoană, situează România fostă socialistă****, nu în urmă cu 100 de ani din punct de vedere moral ci în negurile preistoriei. Un prim pas spre însănătoşire este conştiinţa bolii. Ea poate fi trezită făcând apel la rezervele de alteritate existente în mod latent la fiecare din semenii noştri.Marele savant român, profesor dr. Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, la deschiderea cursului său de fiziologie*****, spunea printre altele studenţilor:„…Sunt unii medici de spital, cupizi şi avari, care fac vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor. Sunt alţi medici de spital, orgolioşi, cărora li se pare că spitalele sânt făcute pentru ei şi consideră pe bolnavi ca pe nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulţumiţi când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicaţie la o societate savantă sau să îi publice observaţiaîntr-o gazetă medicală, dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor. Mai sânt şi medici de spital cărora, în lipsa unei educaţii creştine, li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în indiferenţă devenind pur şi simplu un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puţin. Acest soi de medici paraziţi roiesc pretutindeni şi constituie o adevărată plagă socialã. Dumneavoastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase exemple. Când veţi intra într-un spital, desbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. Şi dacă voiţi să fiţi perfecţi, culegeţi fructele ce se vor dezvolta din sămînţa ce am semănat astăzi în sufletele dumneavoastră tinere şi generoase şi, urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe însuşi Dumnezeu.“

7

1 „Fiziologia filozofică“ – Prof. N. Paulescu, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944. Citatul, pe care mi l-am notat din ’85, de când am citit cartea, pe care mi-a împrumutat-o un prieten, l-am reprodus în mai multe ocazii şi l-am citit şi dictat tuturor studenţilor şi rezidenţilor în medicină cu care am lucrat.* A apãrut sub titlul Când veţi intra într-un spital…, în Cotidianul din 16 iunie 1992. Cu mici corecţii, este valabil şi azi.Între timp au plecat din ţară (care şi aşa fusese spoliată de comunismul bolşevic, adică de cel dintre 47 şi 64, de personalităţi valoroase) câteva mii de medici (în jur de două mii pe an în ultimii patru ani).

**Trebuie să ne amintim aici de nobila jertfă pe care au dat-o, înainte de cel de-al doilea război mondial cei mai valoroşi exponenţi ai poporului român, care considerau pe bună dreptate că sub comunism se va produce o satanizare a întregii populaţii a ţării. ***Şi care astăzi pur şi simplu sufocă ţara. ****Continuată până azi de materialismul post comunist.*****Actualmente capitalistă.******Atenţie! În plin capitalism, între războaie.

Anexa 3Depresia-cauze si remedii*. Motto:”Tot ce câştigă omul în cunoaştere si folos, izvorăşte din harul purtat de aleşi…Omul european ca rătăcit, rătăceste si va rătăci autonom-raţional, către nicăieri, cu ignorarea predeterminării integrale şi a sensului eschatologic al existenţei.”-Petre Ţuţea. Confruntată cu provocările fundamentale, care sunt “alteritatea, diferenţa între sexe şi generaţii şi moartea” (1), asaltată de instinctele sale (de nutriţie, de reproducere, de proprietate şi de dominaţie) sau ale aproapelui, devenite sau nu patimi (2) şi aflate in evenimentul de viaţă (3,4), sau confruntată pur si simplu cu agresivitatea umană (5), persoana poate dezvolta o depresie de intensitate, formă şi durată diferite (6). Evenimentul de viaţă este prezent în mod brutal şi vizibil, sau subliminal şi acţionând prin sumare, în toate formele de depresie, inclusiv în cele endogene, în substratul genetic al cărora există aşa-numitele gene alternative(7). Cele mai depresogene comportamente sunt cel al “omului păgân” (care ignoră Decalogul şi calcă pe cadavre, animat de cea mai fierbinte iubire de sine, manifestată zgomotos, fără nici o restricţie) şi cel al fariseului (neo-fariseului), care are aceeaşi motivaţie narcisică dar acoperită, declarativ-demonstrativ, de un comportament ipocrit, demagogic(8). Având în vedere neuroplasticitatea (9) declanşată de evenimentul de viaţă depresogen, problema capătă, prin organicizare, o importanţă deosebită şi are repercusiuni de mare amploare, putând provoca scăderea conexiunilor interneuronale si chiar apoptoza (moartea neuronului). În paralel cu tratamentele biologice (10,11,12,13) şi intervenţiile psihoterapice de diverse inspiraţii (14,15) noi folosim în abordarea complexă, adaptată la caz, şi în clinică şi în cabinetul particular, o formă de (re)socializare prin educaţie religioasă, care are trei nivele: 1)Iniţierea în studiul comportamentului uman, cu accent pe instincte şi manifestările lor; 2)Decalogul, un prim nivel, de cea mai mare importanţă, de disciplinare a instinctelor; 3)Creştinismul-aspiraţie umană spre perfecţiune, un maxim de socializare

8

a fiinţei umane. Ontogenia umană repetă evoluţia omenirii. Nu toţi ajung însă oameni. Imaturitatea cu retard moral afectează milioane de contemporani. Cu toată delicateţea şi fără intenţia de a face prozelitism în vreun sens sau altul, sprijinindu-ne pe o enormă bibliografie (15-39) încercăm să limpezim şi să sistematizăm haosul din mintea pacientului care, deloc întâmplător, este foarte departe de toate acestea. Rezultatele sunt încurajatoare şi deşi suntem tributari cu toţii cuvintelor Sfântului Pavel:”Cred Doamne! Ajută necredinţei mele.”, ne încurajăm cu acelaşi sfânt, care zice: “Domnul este Spiritul şi, unde este spiritul Domnului, acolo este libertatea (8). Recomandăm tuturor colegilor să-şi adauge în panoplia destul de săracă a profesiei noastre, acest gen de (re)socializare. Dacă nu putem deveni apostoli ai lui Cristos adică ai Iubirii, ceea ce îmi doresc şi mie şi pacienţilor mei din toată inima, să devenim măcar din păgîni, buni evrei, adică să cunoaştem şi să respectăm măcar Decalogul. Depresia din noi şi din jurul nostru, va scădea substanţial.

* Tipărită în Revista medico-chirurgicală a societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi, nr.2, supliment 2, Vol.108, din 2004 şi prezentată în poster la Congresul de la Viena din 2005. BIBLIOGRAFIE

1) Joyce Mc’Dougall-”Care sunt valorile psihanalizei” Revue Francaise de Psychanalyse, nr.3/1988. 2) Nicolae Paulescu- “Instincte, patimi si conflicte”, Ed.Anastasia,1995. 3) Kaplan & Sadock- “Synopsis of Psychiatry”, 1991. 4) Kaplan & Sadock- “Manual de buzunar de psihiatrie clinică”, Ed.Medicală,2001. 5) Ireneus Eibl-Eibesfeld- “Agresivitatea umană” ,Ed.Trei, 1995. 6) APA-“DSM-IV-TR”- APLR, Bucureşti, 2003. 7) Marius Balea ,Marian Popa- “Genele alternative, substrat al ciclicităţii bolilor psihice”- Comunicare la Conferinţa “Psihiatria si ecologia relaţiilor interumane”, Bucureşti, 1994. 8) Matei 23-27-“BIBLIA sau SFANTA SCRIPTURA” –Ed.Institutului Biblic , Bucureşti-2001. 9) Laboratoarele Servier- “Neuroplasticitatea-o nouă abordare in patofiziologia depresiei”, Buc.2003. 10)Allan Schotzberg and Charles Nemeroff-“Textbook of psychopharmacology”,second ed.,American Psychiatric Press,1998. 11)Kaplan & Sadock- “Terapie medicamentoasă in psihiatrie”- Ed.Medicală Callisto, 2002. 12)H.P.Rang,M.M.Dale,J.M.Ritter,P.K.Moore-“Pharmacology”-fifth edition, Churchill-Livingstone, 2003. 13)Aurel Romila-“Psihiatria” ed.doua, APLR, 2004. 14)G.Ionescu-“Psihoterapia”,Ed.Stiinţifică,1990. 15)Winfrid Huber-“Psihoterapiile”,Ed.Stiinţă si Tehnică, Bucureşti 1997. 16)A.M.Coniaris-“Taina Persoanei-calea catre Dumnezeu”,Ed.Sofia, Bucureşti,2002. 17)Ignatiu de Loyola-“Exerciţii spirituale”, Polirom, Iaşi, 1996. 18)Ierodiacon Savatie Bastovoi- “Intre Freud si Christos”, Ed.Marineasa, Timişoara,2002. 19)Horia Cosmovici- “Manualul omului politic creştin”, Crater, 1992. 20)C-tin Radulescu Motru-“Psihologia poporului Român”, Paideia, 1998. 21)Parintele Amedee, Dominique Meggle- “Monahul si psihiatrul-convorbiri despre fericire”,Christiana, Buc.,1997. 22)Dumitru Draghicescu-“Din psihologia poporului român”,Ed.Albatros,Bucureşti ,1995. 23)Nichifor Crainic-“Sfinţenia-împlinirea umanului”, Ed.Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iaşi, 1993. 24)”Ne vorbeşte Părintele SOFIAN”, Ed.Episcopiei Romanului, 1997. 25)Thomas Moore-“Ingrijirea sufletului-cultivarea profunzimii si sacralităţii sale”,Ed.Colloseum, Buc.1996. 26)Arsenie Boca-“Tinerii, familia si copiii nascuţi in lanţuri”, Ed.Credinţa strămoşească, 2003. 27)Teoclit Dionisiatul-“Dialoguri la Athos”, Ed.Deisis, Alba Iulia, 1994. 28)”Urmarea lui Christos”-Ed.Bunavestire, Bacău, 1997. 29)Jay E.Adams- “Manualul consilierului spiritual creştin- practicarea consilierii spirituale noutetice”, SMR,Wheaton, Illinois, USA,1993.

9

30)Paul Evdochimov-“Cunoaşterea lui Dumnezeu”,Ed.Christiana, Bucureşti,1995. 31) idem- “Femeia si mântuirea lumii” idem, 32)Ieromonah Rafail Noica-“Cultura duhului” Ed.Reântregirea, Alba-Iulia,2002. 33)Ioan Petru Culianu-“Religie si putere”, Nemira, 1996. 34)Eduard Schure- “Marii iniţiaţi”,Ed.Lotus, Bucureşti,1994. 35)Alexandru Safran- “Cabala”, Ed.Univers Enciclopedic, Buc.1996. 36)Protos.Nicodim Mandita-“Lupta împotriva lui Satan”, Ed.Agapis,1994. 37)V.Soloviov,N.Berdiaev,G.Fedotov-“Creştinism şi anti-Semitism”, Humanitas, Buc. 1992. 38)Thomas de Kempis-“Imitaţiunea lui Christos”,Arhiepiscopia Romano-Catolica, Buc.,1992. 39)Petre Tutea-“Omul-Tratat de antropologie creştina” vol.1-4, Ed.Timpul, Iaşi, 2000.

DEPRESSION- CAUSES AND REMEDYS (Abstract). The life event is present in all form of depression. The most important cause of the events who determinate depression is the behaviour of the other, reaction or not to the subject behaviour. In parallel with the biological treatments and psychotherapic interventions, the author use a form of resocialisation by religious education, with three objectives: 1)The initiation in the study of the human behaviour, insisting on the instincts and theiractions. 2)The DECALOGUE- the first level from the biggest importance to the educations of the instincts. 3)The CHRISTIANITY- human aspiration to perfection, a maximum of (re)socialization of the human being. The human ontogeny repete the evolution of the Humanity, but not everyone became an adult people. Immaturity with moral retardation makes disaster. Key words- depression, life event, Decalogue, Christianity, moral retardation.

Anexa 4.Depresia anticoncepţională şi efectele ei asupra cuplului*

Motto: „Femeia se mântuie prin copii“. Părinţii Bisericii „Dumnezeu este cel de-al treilea termen al oricărei iubiri“ Paul Evdochimov – Femeia şi mântuirea lumii Cuvinte şi sintagme cheie: – comportamentul de căutare şi de chemare– cuplul oprit în evoluţie– depresia anticoncepţională– imaturitatea– maturizarea afectivă– regresiunea afectivă

Înţelegem prin depresie anticoncepţională, depresia de diferite intensităţi şi forme clinice, apărută ca urmare a conduitelor anticoncepţionale ale femeii. Expunerea va fi foarte scurtă şi va avea următoarele puncte, tratate cât se poate de concis:1. Care sânt mijloacele anticoncepţionale;2. Avantajele şi dezavantajele folosirii mijloacelor anticoncepţionale;3. Cauzele conduitei anticoncepţionale;4. Efectele psihice ale folosirii mijloacelor anticoncepţionale;5. Efectele anticoncepţiei asupra cuplului;6. Depresia anticoncepţională.1. Ce sunt mijloacele anticoncepţionale şi care sunt acestea.

10

Rostul tuturor mijloacelor anticoncepţionale (m.a.) este să facă posibil actul sexual, eliminând ultima finalitate a acestuia, sarcina. Ele pot fi mecanice (prezervativ, sterilet, pesară), chimice (spermicide), hormonale (celebrele pastile anti-baby – sinistră denumire!) şi „fiziologice“ – metoda calendarului. Nu luăm în discuţie ligatura de trompe şi de funicul spermatic.2. Avantajele şi dezavantajele folosirii mijloacelor anticoncepţionale Aşa zisul avantaj al mijloacelor anticoncepţionale, anume planificarea familială, a avea un copil atunci când ai condiţiile materiale necesare pentru a-l creşte, devine repede un pretext, o acoperire din ce în ce mai şubredă, pentru o paletă întreagă de conduite mai mult sau mai puţin imorale sau deviante. Într-adevăr, primul efect al acestor mijloace, folosite ca o obligaţie profesională în primul rând de către prostituate (de unde sarcina şi un copil sunt pentru majoritatea oamenilor un dar al cerului, pentru „oltencele fierbinţi“ sau, nimfele plăcerii“ a rămâne gravidă este cea mai mare nenorocire, un fel de SIDA de care spui „Doamne fereşte“ şi baţi în lemn), este un fel de sex fără frontiere pe care îl pot practica toate fetele, femeile şi chiar nevestele, cu orice partener care li se pare lor interesant la un moment dat, ceea ce le favorizează alunecarea într-un comportament imoral, duplicitar, de plăcere fără dragoste, deviant (vezi filmul recent „Legături periculoase“), favorizant al narcisismului şi deci anti-cuplu. Mult mai jos, m.a. afectează, la familiile căsătorite, în diverse moduri, acest supliment delicios la taina căsătoriei pe care l-a acordat Dumnezeu omului, care este actul sexual. Prezervativele *Tipărită prima dată în volumul de rezumate „Personalitate normală şi patologică. Tulburări anxioase şi de dispoziţie“ al Simpozionului Naţional de Psihiatrie Târgu Mureş 2001. împiedică plăcerea atingerii nemijlocite, ovulele lubrefiază înainte de vreme, decalează şi denaturează acordul fin al senzaţiilor tactile, preparatele hormonale scad congestia şi temperatura zonei în preludiu şi aşa mai departe. Metoda Ogino-Knaus, una dintre cele mai populare şi mai răspîndite, elimină din calendarul erotic al cuplului chiar zilele în care organismulfemeii este cel mai pregătit pentru orgasm. Cele mai reuşite orgasme se obţin în perioada de ovulaţie, între a paisprezecea şi a şaptesprezecea zi a ciclului menstrual. Dincolo de toate, m.a. elimină emoţia, aşteptarea emoţionată a iubirii fizice din care poate veni un copil, aşteptare care, cu cât este mai încărcată de emoţie, cu atât provoacă o plăcere mai mare, posibilitatea procreării, a naşterii unui copil, fiind cea mai mare aventură a cuplului, atribuit demiurgic al omului, prin care acesta poate da naştere unei alte fiinţe umane.3. Cauzele conduitei anticoncepţionale Cauzele principale ale conduitei anticoncepţionale sunt relativ uşor de degajat dintre acelea multiple ale alienării omului în societatea contemporană. Prima şi cea mai importantă dintre toate este ignoranţa, ignoranţa mai mult sau mai puţin savantă, dar care proliferează prin „alianţa dintre semidocţi şi tehnică“ într-o, ininventariabilă listă de scrieri şi spuneri“ deversate zilnic în sufletele oamenilor de toate vârstele. Se pare că ignoranţa este direct proporţională cu creşterea volumului de informaţie disponibilă şi simplificarea accesului la ea. Sânt savanţi „cu mintea plină de informaţie“, la zi în profesia lor, dar care ignoră adevărurile fundamentale cum ar fi Decalogul. Remediul ar putea fi, nu numai după părerea noastră, întoarcerea la arhetipuri. O altă cauză posibilă credem că este întârzierea maturizării afective a persoanei umane, întârziere care este prinsă de psihiatri în noţiunea de imaturitate şi care a căpătatat proporţii endemice. În trecerea de la autoerotism(autofilie) prin homoerotism (homofilie) spre heteroerotism (heterofilie) a persoanei umane, din ce în ce mai mulţi oameni rămân fixaţi în primele două ipostaze. Proliferarea homosexualităţii, a

11

perversiunilor, a consumului de alcool şi de droguri, a căpătat proporţii de masă, impunând oamenilor politici redefinirea normalului*. Cauzele sunt multiple (2) şi nu le putem dezvolta aici.4. Efectele psihice ale folosirii mijloacelor anticoncepţionale Efectele psihice ale folosirii m.a. accentuează printr-o cauzalitate circulară narcisismul practicanţilor acestui gen de sex incomplet, cu atât mai nesatisfăcător cu cât este mai des practicat. Concluzia tuturor fanilor acestui „sport de cameră“ este că nici nu e mare lucru chestia asta şi că nici nu ai mare satisfacţie de pe urma partenerului aşa cum te aşteptai. Nefiind îndeplinite premizele în totalitate, neexistând sentimente puternice (am făcut-o aşa, pentru sănătate, din necesitate, nu că l-aş fi iubit), fiind protejat („fac ce vreau, dar ştiu ce fac“) de tensiunea emoţională în care se află „aparatul psihic“ al femeii îndrăgostite, care ştie şi acceptă cu emoţie că ar putea rămâne gravidă – la urma urmei, sexul cel mai sigur este, nu-i aşa, sexul homo, tocmai pentru că nu există risc de sarcină – beneficiul orgasmic este şi el pe măsură, adică foarte mic şi nesatisfăcător. Aceasta predispune la schimbarea partenerului (fapt care amplifică narcisismul) şi la căutarea a tot felul de tehnici şi stimulente din ce în ce mai tari, mai deviante şi mai nemulţumitoare**.5. Efectele anticoncepţiei asupra cuplului M.a. transformă relaţia intimă într-un soi de gimnastică sexuală din ce în ce mai puţin atrăgătoare. Ele golesc de emoţie relaţia prin aşa numita securitate pe care o oferă. Prima care suferă este femeia. Dorinţa ei de a deveni mamă, refulată şi acoperită de o educaţie alienantă, rămâne ca un deziderat inconştient care o determină iniţial să „accelereze“ relaţia cu partenerul, apoi să-l dezinvestească libidinal pe acesta. Scopul ultim al activităţilor erotice fiind sarcina (motivaţie inconştientă), femeia se poartă ca şi cum ar spune: „Nu eşti în stare să mă laşi gravidă, nu mai eşti interesant pentru mine.“Peisajul familial se decolorează progresiv, se activează comportamente de căutare şi de chemare, stinse sau doar atenuate până atunci. Personajele imprimate de-a lungul timpului în agenda afectivă a femeii redevin interesante.* Sunt forţe politice (vezi Partidul Transnaţional în care prin 1995 erau şi 17 parlamentari români, printre care şi un distins şi cunoscut psihiatru) care, după dezincriminarea homosexualităţii (nu poţi să ţii milioane de oameni în afara legii), militează pentru liberalizarea consumului de droguri.** Există o întreagă literatură a devianţei căreia îi cad pradă din ce în ce mai mulţi adolescenţi lipsiţi de educaţie şi care cred că au descoperit lucruri noi şi interesante în aceste apucături vechi de când lumea, apucături care sânt în acelaşi timp şi semne şi cauze ale devianţei. Ţinute şi machiaje sexy, adolescentine, sunt abordate din nou, cu atât mai intens cu cât nevoile sânt mai presante, educaţia mai precară şi mediul mai îngăduitor. Interesul pentru familie, inclusiv pentru copiii existenţi, scade, obligaţiile faţă de soţ şi copii fiind din ce în ce mai greu de suportat. Creşte enorm interesul pentru lume, pentru potenţialii parteneri, pentru locurile unde „riscul“ de a-i întâlni este mai mare. Se produce un soi de regresiune afectivă la comportamente adolescentine, cu atât mai vizibilă şi mai penibilă cu cât vârsta femeii este mai aproape de 45–50 de ani. La menopauză, mai ales la femeile care nu şi-au pus în valoare potenţialul matern, pot surveni modificări dramatice ale comportamentului erotic. Cu cât persoana este mai imatură, cu atât aceste modificări ale comportamentului sunt mai zgomotoase, ele fiind strâns intercondiţionate. Hotărârea de a nu face copii este mai frecventă la personalităţile imature, narcisice, şi odată ce a fost luată, ea accentuează narcisismul, adăugând o regresiune afectivă la imaturitatea iniţială.6. Depresia anticoncepţională

12

Depresia anticoncepţională, delimitată de mine prin observaţie naturală (4) în cursul ultimilor 25 de ani, în care m-am ocupat îndeosebi de cuplu, este mult mai frecventă decât se crede. De obicei, dacă ajunge la psihiatru şi nu direct la tribunal, este considerată depresie pur şi simplu, tratată ca atare şi de cele mai multe ori recidivează, nefiind tratate cauzele. Cuplul care nu mai vrea copii poate fi numit cuplu oprit în evoluţie. Dezinvestirea libidinală pe care o operează femeia asupra partenerului ei este percepută imediat de către acesta. Apar certurile. Disfuncţia femeii se extinde rapid asupra soţului şi apoi asupra întregii familii. Atmosfera devine tensionată, apar suspiciunile, neâncrederea. Familia devine din ce în ce mai greu de suportat. Oricât ar părea de greu de crezut şi de simplificator, depresia anticoncepţională există şi este extrem de răspândită. Într-un studiu centrat pe această problemă, efectuat de mine pe un lot de peste 1800 de salariaţi ai întreprinderii Hidroelectrica SA, erau prezente forme clinice sau subclinice de depresie, cu sau fără somatizare şi/sau alcoolism, la mai mult de 80% din populaţia cercetată, populaţie la care, deloc întâmplător, erau prezente şi conduitele anticoncepţionale. Avortul adaugă la şi accelerează instalarea depresiei. Femeia şi după ea întreaga familie, devine extrem de vulnerabilă. Adulterul complică şi mai mult lucrurile, fără să rezolve depresia iniţială, depresie care se poate accentua în ajunul ciclului menstrual. Este ca şi cum inconştientul ar spune: „Am mai pierdut o lună şi nu mi-am atins scopul.“ Depresia anticoncepţională scade şi mai mult, prin anxietatea, descurajarea şi teama de viitor pe care le antrenează, dorinţa conştientă de a avea copii, automenţinându-se şi agravându-se în acest mod, progresând şi putând duce persoana până în pragul sinuciderii. Ea poate să apară şi apare la orice femeie aflată la vârsta procreării, chiar dacă aceasta are copii, în momentul în care ea se hotărăşte să adopte orice conduită anticoncepţională. Alături de alte cauze, poate debilita relaţia cu partenerul până la destrămare şi constituie una din cauzele principale de divorţ. Efectele asupra copiilor sunt uşor de dedus. Nu avem spaţiu să le descriem aici. Nu putem descrie aici nici tratamentul sau prevenţia acestei afecţiuni răspândite, şi care constituie, nu ne temem să spunem, un adevărat flagel în lumea contemporană. Ne-am făcut datoria doar să o semnalăm.

Bibliografie selectivă.1. Prof. E. Pamfil – Scrisoare către un psihiatru omolog din secolulXXI, Socola, 1985.2. Konrad Lorenz – C ele 8 păcate capitale ale lumii civilizate,Humanitas, 1997.3. Paul Evdokimov – Femeia şi mântuirea lumii, Christiana,Bucureşti, 1995.4. Benjamin B. Lahey – Psychology (an introduction), University ofChicago, McGraw Hill, sixth edition, 1998.5. Sfânta scriptură, tradusă după textul grecesc al septuaginteiconfruntat cu cel ebraic, din îndemnul şi cu purtarea de grijăa I.P.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României, Tipografiacărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1936.

Dr. Marian Popa, medic primar psihiatru,

13

spitalul clinic de psihiatrie “Prof.Dr. Al. Obregia”, doctor în ştiinţe medicale, lector asociat la Universitatea Ecologică Bucureşti. e’mail popapmar@cmb.ro site www.marianpopa.ro

14