. Esenţa operaţiunilor active ale băncii comerciale

1. Esenţa şi clasificarea operaţiunilor active ale BC.

O bancă, ca orice altă întreprindere este o afacere. Iar orice afacere trebuie să

genereze profit, pentru a susţine propria sa dezvoltare şi creştere, dar în acelaşi timp,

să atingă o poziţie financiară puternică şi sigura. Principala activitate a băncii este "să

cumpere şi să vîndă ", aceasta fiind esenţa ei, pentru a realiza profit. O bancă cumpără

bani, prin atragerea depozitelor clienţilor, şi îi vinde, prin oferirea creditelor. Ceea ce

s-a cumpărat de bancă reprezintă pasivul ei, ceea ce s-a vîndut reprezintă, activul ei.

Tot ce s-a spus mai sus se poate de formulat într-o singură noţiune:

Banca este o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau juridice

depozite sau echivalente ale acestora transferabile prin diferite instrumente de plată,

şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face

investiţii pe propriul cont şi risc .

Activele bancare sunt generatoarele esenţiale de profituri.

Portofoliul activelor a unei bănci comerciale este structurat în patru categorii

mari:

1. Numerar în bancă;

2. Portofoliul investiţional ;

3. Portofoliul de credite;

4. Clădiri, mijloace fixe şi alte imobilizări.

Prima categorie care se numeşte " numerar în bancă " se formează pe baza

mijloacelor băneşti aflate în casă, safeu, cont corespondent la Banca Centrală sau la

alte bănci .

numerar în casă - există permanent pentru necesităţile curente ale băncii :

- schimbul valutar ;

- achitarea depozitelor ;

- acordarea unui credit ;

- cheltuielile operaţionale şi leafa personalului ;

- plata diferitor servicii .1

numerar în safeu - în această categorie intră bancnotele şi monedele.

Deoarece această categorie nu aduce profit banca se străduie sa micşoreze mărimea

numerarului pînă la minimul admisibil.

mijloace băneşti pe conturi în bănci corespondente - mijloacele

aflate în alte bănci din diferite localităţi, care stabilesc intre ele relaţii de corespondent

bancar, avînd deschise pe bază de reciprocitate conturi, pe de o parte pentru

securitatea transferurilor de fonduri şi pe de altă parte pentru a permite asigurarea cu

lichidităţi.

Referitor la conturile pe care băncile le deschid reciproc, în practică s-au impus

doi termeni :

· nostro- care înseamnă " al nostru " din punct de vedere al unei

bănci comerciale "A" deschise în evidenţa unei bănci comerciale "B".

· vostro- ( sau " lorro " ) care înseamnă " al vostru " , defineşte

contul băncii " B" deschise în evidenţa aceleaşi bănci comerciale " A ".

Aceste conturi pot fi deschise atît în valuta străină cît şi în moneda naţională.

În Republica Moldova conturile de corespondenţă se deschid atît în valută

naţională cît şi străină. Orice bancă comercială în Republica Moldova are drept să

deţină conturi de corespondenţă în valută naţională numai la BNM, iar în valută

străină cu orice altă bancă.

rezervele obligatorii minime-în Republica Moldova precum şi în alte

state există rezerve obligatorii minime. În Republica Moldova aceste rezerve sunt

stabilite de BNM şi sunt depozitate pe conturile băncii comerciale în BNM.

A doua categorie de active reprezintă portofoliul investiţional. Fondurile

disponibile pot fi plasate în două forme:

· investiţii reale - investiţii în bunuri şi servicii, de regulă avînd în vedere

domenii nefinanciare,

· investiţii financiare - investiţii ce se fac cu scopul de-a obţine profit bănesc

plasînd în fonduri exclusive.

2

Portofoliul de credite, subînţelege valoarea tuturor credite şi leasingul financiar

pînă la scăderea mărimii formate a fondului de risc.

Fiecare bancă îşi stabileşte separat structura activelor sale, această structură fiind

influenţată de următorii factori:

- legislaţia ţării;

- structura şi starea pieţei monetare;

- structura şi starea pieţei de capital;

- structura masei monetare;

- sistemul economic din ţară ce generează cererea de credit;

- dimensiunea şi structura organizatorică a băncii.

Totodată tendinţa de structură a activelor bancare face ca în Republica Moldova

pe prim plan să fie operaţiunile de creditare (60%-70%), pe al doilea plan să fie

portofoliul investiţional (20%-30%), pe al treilea plan să se plaseze lichidităţile

(numerar, 12%), şi, în sfîrşit, pe al patrulea plan să se situeze imobilizările în investiţii

capitale (6%).

2. Tipologia, clasificarea operaţiunilor investiţionale ale BCA doua categorie de active reprezintă portofoliul investiţional. Fondurile

disponibile pot fi plasate în două forme:

· investiţii reale - investiţii în bunuri şi servicii, de regulă avînd în vedere

domenii nefinanciare,

· investiţii financiare - investiţii ce se fac cu scopul de-a obţine profit bănesc

plasînd în fonduri exclusive.

Valorile mobiliare se cumpără pentru menţinerea lichidităţii, creşterea venitului

şi ca mod de asigurare în cazul luării creditelor de la Banca Centrală sau de la alte

bănci.

Majoritatea investiţiilor se fac în hîrtii de valoare de stat. Ele au o profitabilitate

mai mică dar asigură un grad înalt de lichiditate şi de risc minimal. Băncile comerciale

din străinătate investesc şi în obligaţiuni corporative care sunt puţin mai riscante dar

aduc şi un profit mai mare.

3

Volumul instrumentelor financiare incluse în portofoliul investiţional a băncii

comerciale este mare şi continuă să crească. Iar fiecare instrument financiar are

trăsăturile sale speciale faţă de risc, inflaţie, conjunctura economică etc. De aceea ele

se clasifică în două grupe mari:

1. Instrumentele pieţei monetare, hîrtii de valoare cu scadenţa pînă

la un an cu risc minim şi lichiditate înaltă.

2. Instrumentele pieţei de capital, hîrtii de valoare cu scadenţa mai

mare de un an şi cu un venit respectiv mai mare.

Portofoliul investiţional al unei bănci comerciale poate să conţină următoarele

VM:

Cambia, reprezintă un titlu de creditare prin care o persoană, denumită

trăgător, dă ordin în formă scrisă altei persoane, denumită tras, să plătească în mod

necondiţionat o anumită sumă la locul şi scadenţa indicată în cambie, unui beneficiar

care poate fi atît emitent cît şi o persoană terţă. Cambiile sunt de mai multe tipuri, ca

de exemplu: cambia comercială, cambia bancară, cambia de tezaur. Ultimul tip este cel

mai des cumpărat de investitori în ţările dezvoltate fiind sigur, stabil şi uşor realizabil.

Hîrtii de valoare de stat, există sub mai multe forme: obligaţiuni, bonuri de

trezorerie, bilete de trezorerie, bilete municipale. Obligaţiunea este un titlu de

recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care deţinătorul o are

asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o

sumă de bani la o dată stabilită. Deţinătorul încasează, de regulă, periodic dobînzile

convenite. Ele au o scadenţă de la un an pînă la zece ani. O mare parte a obligaţiunilor

sunt emise de stat. Fie către Tezaur (Ministerul sau Departamentul Finanţelor), fie de

instituţiile locale (primării, prefecturi, state federale etc.). Profitul acestor titluri îl

constituie prima sau/şi dobînda plătită în fiecare lună. Bonurile de trezorerie şi

biletele municipale sunt titluri de valoare ce se emit pe un termen de un an sau mai

puţin. Valorile mobiliare enumerate mai sus au o profitabilitate mai mică, dar asigură

un grad înalt de lichiditate cu risc minimal.

În Republica Moldova băncile comerciale achiziţionează hîrtii de valoare

pentru investiţii şi comercializare.

4

Accept bancar, reprezintă obligaţia unei bănci de-a plăti deţinătorului o

anumită sumă în viitor la locul şi scadenţa indicată în accept. Majoritatea acceptelor

apar ca rezultat a luării deciziei de către bancă de-a garanta creditul clientului său,

care exportă, importă păstrează produse sau cumpără valută străină. Pentru o plată

compensatoare banca dă acord să răspundă împreună cu debitorul în acelaşi volum şi

măsură. Acceptul poate fi tranzacţionat pe piaţa secundară, el trece de la un investitor

la altul pînă la momentul achitării. Deoarece ele pot fi revîndute de mai multe ori,

preţul cu care se vinde şi se revinde pînă la scadenţă este mai mic faţă de preţul

nominal. Odată cu apropierea scadenţei creşte şi preţul acceptului bancar. Deţinătorul

lui la momentul achitării poate fi exportator străin, altă bancă sau investitor al pieţei

monetare. Profitul de pe acest instrument investiţional îl formează prima şi dobînda.

Certificat de depozit, (IOY, I owe you - eu vă sunt dator), de fapt acesta este o

formă a creanţei. Cînd au apărut pentru prima dată certificatele de depozit ele erau

netransferabile, de aceea crea multe incomodităţi. în 1961 "First National City Banc"

pentru prima dată a emis certificatele de depozit transferabile (negotiable certificate

of deposits) valoarea nominală a lor era 100 000 de dolari şi suma aceasta se plătea

prezentatorului. Astăzi aceste certificate sunt unul dintre cele mai importante

instrumente ale pieţei monetare. Termenul lor fiind de la 14 zile pînă la 18 luni. Cele

mai populare sunt emise pe termen de 1, 3, 6 luni. Aceste sunt nişte înscrisuri care

confirmă că o anumită sumă de bani a fost depozitată la bancă, iar acest înscris poate fi

răscumpărat de bancă, la o anumită dată şi cu o anumită rată a dobînzii. Avantajul unui

investitor într-un certificat de depozit constă în faptul că ele sunt foarte lichide,

deţinătorul îl poate vinde oricînd înainte de scadenţă pentru a obţine numerar. El este

conceput "la purtător" şi, prin urmare nu necesită nici o dovadă a identităţii pentru ca

tranzacţia să fie realizată, chiar dacă el a fost negociat succesiv, de mai multe ori, de

mai mulţi cumpărători. Certificatele de depozit se împart în două grupe mari:

1. Certificate de depozit interne,

2. Certificate de depozit Euro.

Dobînda plătită pe ele depinde de doi factori:

· Cît de sigură este banca.

· Autoritatea băncii pe piaţa monetară. 5

Cu cît banca este mai puţin cunoscută cu atît rata dobînzii este mai mare şi

invers, dacă banca e cunoscută bine, are autoritate pe piaţa monetară, cu atît mai mică

este rata dobînzii şi, cu atît mai mare este cererea la acest certificat.

Acţiunea, este un document, care atestă dreptul proprietarului de a participa la

conducerea societăţii, de a primi dividende, precum şi o parte din bunurile societăţii în

cazul lichidării acesteia, sunt deţinute de către bănci comerciale pentru investiţii şi

comercializare. Dacă sunt achiziţionate pentru comercializare, atunci ele se revînd

apoi la Bursa de Valori, obţinînd astfel profit din diferenţa preţului de cumpărare şi cel

de vînzare. În caz dacă ele generează dividende, acţiunile pot fi deţinute pentru

profiturile sale mari.

Acţiunea poate fi de două tipuri:

- simplă (ordinară), conferă proprietarului ei dreptul la un vot în adunarea

generală a acţionarilor, dreptul de a primi o cotă-parte din dividende şi o parte din

bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia.

- preferenţială (privilegiată), dă proprietarului ei drepturi suplimentare faţă de

proprietarul acţiunii ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor şi la

cuantumul lor, precum şi la ordinea primirii unei părţi din bunurile societăţii care se

distribuie în cazul lichidării ei.

Fiecare bancă îşi formează portofoliul investiţional conform politicii sale

investiţionale, elaborată de către conducere sub formă de regulament intern.

Veniturile din activitatea investiţională sunz de 4 tipuri: dobănzile, venitul din

sporirea costului capital al VM, comision pt acordarea serviciilor investiţionale,

SPREAD-ul – diferenţa din costurile de cumpărare şi vânzare a VM.

Lecţia 2

1. Esenţa şi elementele constitutive ale creditului bancar.

Funcţiile creditului bancar.

6

CREDITUL, este operaţiunea prin care se ia în stăpînire imediată resurse, în

schimbul unei promisiuni de rambursare viitore, în mod normal însoţită de plata unei

dobînzi ce remunerează pe împrumutător.

Principalele trăsături distinctive ale relaţiilor de credit sunt finanţarea agenţilor

economici pe seama disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunea monetare în

condiţiile rambursabilităţii şi perceperii de dobândă.

Sistemul de creditare are la bază 3 elemente principale: 1- subicţii creditării; 2-

asiguraea creditului şi 3 – obiectul creditului.

Aceste 3 elemente sunt indispensabile şi determina eficienţa operaţiunii de

creditare.

Subiect al creditării poate fi orice persoană fizică sau juridică aptă de acţiune, care

posedă garanţii de efectuare a operaţiunilor economice, inclusiv creditare.

Asigurarea creditului poate fi de tre tipuri – directă, indirectă şi fara asigurare.

Uneori în practica se mai întîlneşte asigurarea parţială a creditului.

Obiect al creditului poate fi numit temeiul acordului creditar, sau scopul

împrumutului.

Funcţiile creditului sunt:

a. Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi

redistribuire;

b) Funcţia de emisiune;

c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei în activitatea agenţilor economici.

a) Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti din

conturile organismelor de credit şi redistribuire.

Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor,

populaţiei şi concentrarea lor la bănci este premisa principală pentru acordarea de

credite. Titularii de disponibilităţi nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama

depozitelor ce le au constituite la bănci. Are loc, în fapt, crearea de către bancă a unei

noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se

produce şi o „reaşezare" a cererii ca valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de

disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea 7

efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite

monetare, deci cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.

b) Funcţia de emisiune a creditului

Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în

economie, a unei mase monetare suplimentare.

Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei publice şi

ale populaţiei sunt limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursă „liberă".

Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea

trebuie corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au

efecte perturbatoare pentru economie.

Supracreditarea economiei se produce sub influenţa unor solicitări insistente de

împrumuturi din partea agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară

precară. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin

mărfuri şi servicii

Subcreditarea, expresie a insuficientei aprovizionări cu bani a economiei,

frânează activitatea economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a activităţii de

producţie şi conduce la înmulţirea plăţilor restante.

c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici

Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia

lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat

de activitate, precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de plată. Nivelul de

eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă, şi mai pregnant, în

situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare, se

reflectă în plus şi evoluţia fondurilor proprii.

2. Principiile utilizate de băncile comerciale în activitatea de

creditare.

Activitatea de creditare se desfăşoară în baza unor principii determinate în timp.

Aceste principii sunt:8

· Rambursabilităţii

· Respectării termenilor de achitare

· Asigurării

· Contraplăţii

· Finanţării conform destinaţiei

· Diferenţierii

Principiul rambursabilităţii presupune obligaţia debitorului de a restitui în mod

obligatoriu suma împrumutată şi dobânda.

Principiul respectării termenilor de achitare presupune restituirea împrumutului

şi dobânzii în termenii stabiliţi.

Principiul Asigurării presupune existenţa obligatorie a garanţiilor de

rambursare a creditului

Principiul Contraplăţii rezidă în faptul ca relaţiile între bancă şi client sunt

relaţii de piaţă şi banii se acordă în utilizare temporară contra une plăţi, numite

dobândă.

Principiul Finanţării conform destinaţiei ţine de utilizarea resurselor creditare în

strictă conformitate cu scopul definit.

Principiul Diferenţierii exprimă tratatrea diferenţiată a obiectului, subiectului şi

asigurării creditelor. Băncile abordează individual fiecare caz de solicitare a creditului.

3.Tipologia creditului bancar

Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite mai buna lui

cunoaştere şi analizare. Astfel de criterii sunt:

a) natura economică şi participanţi;

b) destinaţia dată creditului;

c) natura garanţiilor ce servesc ca acoperire;

d) termenul la care trebuie rambursat;

e) fermitatea scadenţei;9

f) modul de stingere a obligaţiilor de plată.

a) Deşi fiecare criteriu de grupare a creditului îşi are însemnătatea sa, dintre

acestea se detaşează structurarea creditului după natura lui economică şi participanţi.

Se disting, în funcţie de acest criteriu, mai multe forme ale creditului:

- creditul comercial;

- creditul bancar;

- creditul de consum;

- creditul obligatar;

- creditul ipotecar.

a,. Creditul comercial este creditul.pe şi-1 acordă întreprinzătorii la vânzarea

mărfurilor sub forma amânării plăţii.

minereuri de fier, de exemplu, numai întreprinderilor din siderurgie. Aceste

limite naturale care ţin de destinaţia mărfurilor, proprii creditului comercial, sunt

depăşite în cazul creditului bancar.

Creditul comercial cuprinde: creditul de vânzător şi creditul de cumpărător.

Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată

Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans.

a2. Spre deosebire de creditul comercfal, care este un credit în mărfuri, creditul

bancar este un credit sub formă bănească acordat de bancheri întreprinzătorilor. Dacă

în cazul creditului comercial, participanţii la relaţiile de credit sunt întreprinzători, în

cazul creditului bancar numai unul dintre participanţi este agent nefinanciar,

producător (întreprinzătorul), celălalt participant fiind banca.

Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor nefinanciari sunt

multiple: avansurile în cont curent, linia de credit simplă, linia de credit confirmată,

linia de credit revolving, credite cu destinaţie specială etc.

Avansurile în cont curent sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă,

indiferent de cauza care determină aceste goluri. Ele sunt credite fără destinaţie

prestabilită, aşa-numitele credite de trezorerie sau credite non-afectate. Aceste credite

nu sunt garantate în mod expres, ci prin starea de bonitate a debitorului. Datorită

acestor particularităţi, creditele de trezorerie se caracterizează printr-o mare

operativitate.10

Linia de credit simplă defineşte limita maximă a creditului ce se acceptă a se

acorda într-un cadru general prestabilit,

Linia de credit confirmată beneficiază de o consemnare într-un document scris,

convenit de bancă.

Linia de credit revolving pune în evidenţă un mecanism de creditare cu

autoîncărcare pe măsură ce creditele anterioare au fost rambursate, fără a mai fi

necesară producerea expresă de documente care să ateste necesitatea reînnoirii

creditului.

Unele credite, mai ales cele pentru constituirea de stocuri, reclamă respectarea

destinaţiei creditului şi o evidenţă distinctă în contabilitatea băncii.Asemenea credite

cu destinaţie specială se acordă pentru constituirea de stocuri sezoniere privind

materii prime agricole, credite pentru producţia de conserve, pentru stocarea unor

materiale de construcţii etc.

a3. Creditul de consum constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de

consum personal de valori mari şi folosinţă îndelungată. Obiecte de vânzare cu plata în

rate sunt mobila, articolele de uz casnic, autoturismele etc. între creditul de consum şi

creditul bancar se manifestă raporturi de determinare. Adesea, pentru a dezvolta

vânzarea de mărfuri cu plata în rate, comercianţii recurg la credit bancar.

a4. Crediiul obligatar este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de

împrumut (obligaţiuni, titluri de renta, bonuri de tezaur etc). întrucât operaţiunea de

lansare a titlurilor de împrumut, subscrierea acestora şi efectuarea de vărsăminte în

contul sumelor subscrise se fac cu participarea băncilor, creditul public se îmbină cu

creditul bancar.

Îprumuturile obligatare se caracterizează prin:

- modalităţi de lansare;

- tipuri de obligaţiuni;

- modalităţi de rambursare şi facilităţi acordate subscriptorilor.

a5. Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea imobiliară şi are ca

principal obiectiv susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi

b) După destinaţia dată creditului, se disting:11

- credite productive;

- credite neproductive.

b,. Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi productive.

b2. Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual.

c) După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fî:

- credit real;

- credit personal.

c,. Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii materia/e certe,

care acoperă cu prisosinţă valoarea creditului, punând ia adăpost pe creditor de orice

risc;

cr Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură debitorul, reputaţia

lui de a-şi îndeplini prompt obligaţia, calităţile morale ale solicitatorului, dar şi situaţia

lui materială.

Creditele personale, după natura garanţiei, pot fî considerate acoperite sau

descoperite. Un credit personal negarantat prin bunuri reale nu este neapărat des-

coperit, ci el devine acoperit dacă o terţă persoană garantează rambursarea lui Ia

scadenţă.

d) După termenul Ia care trebuie rambursat, creditele pot fi;

- credite pe termen;

- credite fără termen.

d/. Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită. Nerespectarea

termenului de rambursare atrage sancţiuni.

d2. In cazul creditelor fără termen, contractarea obligaţiei de credit nu stipulează

data lichidării ei. De exemplu, ne găsim în situaţia unei operaţii de credit fără termen

în cazul creditelor de cont curent, care presupun relaţii continue şi curente.

De asemenea, creditele pe termen pot fî considerate credite pe termen scurt,

credite pe termen mediu sau lung.

e) în funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi:

- credit denunţabil;

- credit nedenunţabil.

12

et. Atunci când bancherul îşi rezervă dreptul ca înaintea termenului de scadenţă

fixat, pe baza unui preaviz, să ceară debitorului să plătească, creditul este denunţabil.

De pildă, astfel de denunţări pot interveni în cazul creditului de cont curent, atunci

când debitorul prezintă o deteriorare a gestiunii sale;

e,. Creditul în care bancherul nu-şi rezervă dreptul de a cere restituirea anticipată

a împrumutului acordat, este numit credit nedenunţabil.

f) în legătură cu modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru lichidarea

creditelor, se disting:

- credite amortizabile;

- credite neamortizabile.

/,. La creditele pe termen mediu şi lung se prevede posibilitatea rambursării

acestora prin rate anuale astfel determinate, încât stingerea întregului angajament să

se facă în cadrul unui termen stabilit. Suma din credit care trebuie restituită periodic

poartă denumirea de amortizare sau amortisment. De regulă, amortizarea unui credit

pe termen mediu şi lung se realizează în cadrul anuităţilor care includ şi dobânzile

aferente.

/,. Pentru credite mici sau pe termen scurt, condiţiile de rambursare pot fi stabilite fie în sensul unei achitări globale, fie în sensul unei plăţi eşalonate, altfel decât anual. Acestea intră în categoria creditelor neamortizabile

Lecţia 3

1. Etapele procesului de creditare .

·Etapa preliminară: depunerea cererii de credit, analiză ei şi interviul cu solicitatntul de credit

·Analiza situaţiei financiare a solicitantului de credit·Asnaliza credibilităţii solicitantului şi aprecierea riscului de credit·Acordarea creditului·Monitoringul creditar·Achitarea creditului.

2. Etapa preliminară privind informarea – documentarea reciprocă banca – solicitant.

Solicitantul de credit depunere la bancă cererea conform formei stabilite şi anexsează la cerere setul de documente necesare.

13

Cerera conţine date iniţiale prvind creditul: scopul, suma,termenul, acoperirea, tipul creditului.

Pachetul de documente pentru primirea creditului conţine mai multe tipuri de documente, care pot fi grupate în tre categorii.

I – acte care confirmă statutul juridic al solicitantului:- statutul- certificatul de inregistrare- contractul de fondare- licenţe- info despre conducerea firmeiII – acte ce caracterizează starea financiară a solicitantului:

-bilanţul pt 2-3 ani-raporul financiar-extrase din conturi

III – acte ce caracterizează credibilitatea solicitantului :-business-planul-cantracte-certiifcate-garanţii, etc

În caz de necesitate banca poate solicita info suplimentară.Interviul cu solicitantul se efectuează în scopul aprecierii seriozităţii,

credibilităţii, reputaţiei lui. Deasemenea se stabileşte undamentarea cererii de credit, nivelul asigurării rambursării creditului şi corespunderea cererii de credit politicii creditare a băncii. În cadrul interviului se solicitantului se pun un sir de intrebari, care au ca scop clarificarea unor momente mai specifice ale activităţii lui. Aceste intrebari pot fi grupate in felul urmator:

-date despre cient şi compania sa-despre creditul solicitat-cu privire la acitarea creditului-cu privire la asigurarea creditului-relaţiile clientului cu alte bănci

In caz de necesitate se poate apela la surse suplimentare de info despre solicitantul creditului. Aceste surse sunt:

-materialele arhivei BC-info de la contragenţii solicitantului-info de la diferite agenţii de cercetare-info de la alte bănci, instituţii financiare, instituţii analitice-alte

3. Etapa depunerii dosarului şi analiza documentaţiei prezentate.

14

În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor obiective:

1. să decidă dacă va finanţa sau nu.

Din informaţi/te furnizate băncii de către societatea comercială, analistul dej credit trebuie să le

selecţioneze pe acelea care îi permit să aprecieze;

capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta şi pe cei

perioadă;

capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Suni!

decelate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum fî f

marja de siguranţă.

modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte dfe

scadenţa împrumutului.

2. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cei mai bine necesitătitarj debitorului.

Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate <fc ciclul de exploatare şi

poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţa propus. Sunt examinate:

nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);

formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;

tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.

3. utiiizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere comercăft ompietă şi personalizată

nevoilor societăţii comerciale.

SURSELE DE INFORMAŢII NECESARE ANALIZEI DE CREDIT

a) situaţiile financiare

în cele mai frecvente cazuri, banca intră în posesia lor direct, însă le poate obţine şi indirect, recurgând

la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea de informaţii financiare.

Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi contul de rezultate, însoţite de anexele

lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor financiare derulate în decursul unui an. Dacă nu există un

istoric al relaţiei cu banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii patru sau cinci ani de activitate. In

cazul în care societatea este deja client al băncii, vor fi solicitate doar documentele pentru anul contabil

încheiat precum şi previziuni pentru anul în curs.

15

Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care sunt certificate de un

expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscută de audit contabil şi financiar.

b) analizele economice şi sectoriale

Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se asigure că înţelege bine

modul său de funcţionare:

> tipul de produse şi servicii vândute precum şi modul lor de producere;

> ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;

> perceperea societăţii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;

> nivelul de concurenţă şi modul de manifestare prin preţ, tehnologie şi calitate;

> factorii de influenţă ai competitivităţii;

> talia critică.

Observam că analiza riscului de credit nu se rezumă doar la calculul unor rate şi ndicatori, ci este o

evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii. Calculele financiare (rate, solduri intermediare

de gestiune etc.) nu au nici un sens [«iacă nu există criterii care să permită analiza calităţii lor.

[Există sectoare economice care generează în mod „natural" trezorerie şi altele care .distrug". Astfel

poate părea logic ca unele întreprinderi să aibă deficit, iar altele tent de trezorerie, aşa că se justifică

cunoaşterea sectorului economic în care i încadrează întreprinderea mai înainte de a efectua orice calcule

financiare.

De exemplu, scăderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamnă nimic în sine dacă ansamblul

sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare analizele sectoriale.

Analizele sectoriale sunt furnizate de:

> serviciile de studii economice ale băncilor;

> organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală, asociaţiile profesionale etc;

> presa specializată.

c) informaţii complementare

Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în analiza dosarului de

creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.

DOSARUL DE CREDIT

16

Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ ti pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea activii urmărire pe care o desfăşoară membrii comitetelor de credit.

a) prezentarea societăţii:> nume social şi număr la registrul comerţului;•> sector de activitate;> repartiţia capitalului;> conducători;> istoric;> organigrama grupului dacă este cazul;> tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum şi

angajamentele băncilor concurente.b) prezentarea sectorului de activitate:> caracteristicile produselor/serviciilor;1. tipurile de produse/servicii;2. modul de producţie;3. modul de aprovizionare şi principalii furnizori - sunt efectuate comparaţii cu

termenele de plată uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.> caracteristicile concurenţei;1. grad de concentrare;2. modul în care se manifestă concurenţa: prin preţuri, produse, tehnologie,

mărci;3. modul de distribuţie - cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute,

structura clientelei.4. principalii concurenţi: cifră de afaceri, rentabilitate, structura financiară,

acţionariat;> caracteristicile sectorului de activitate; ameninţările şi oportunităţile

sectorului, puncte tari puncte slabe - analiza SWOT;> poziţionarea întreprinderii pe piaţă;1. competitivitate, nivel tehnologic;2. rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.c) analiza situaţiei financiare, care trebuie să includă cel puţin următoarele

aspecte:> riscul afacerii;> evoluţia cifrei de afaceri şi a marjelor;> solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;> finanţarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile şi cum se poate implica

banca;> finanţarea imobilizărilor: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;> analiza modului de gestionare a societăţii - studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4

exerciţii financiare;> evoluţia rentabilităţii;> formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;> determinarea capacităţii de rambursare;

17

> previziuni pentru anul în curs.d) recomandarea finală a analistului de credit - acesta trebuie să

concluzioneze fiecare dosar printr-o recomandare bazată pe ponderarea avantajelor şi a dezavantajelor respectivei tranzacţii, după cum urmează:

PUNCTE TARI PUNCTE SLABEpoziţionarea economică aceleaşi poziţiiconcurenţastructura financiarăcalitatea gestiuniirelaţii bancareAMENINŢĂRI OPORTUNITĂŢIevoluţii tehnologice aceleaşi poziţiievoluţii economiceconcurenţaacţionariat

4.Etapa determinării indicatorilor de apreciere a riscului de creditare. Constituirea garanţiilor.

Riscul de credit

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadenţă sau să fie rambursate parţial. Acest risc este specific băncilor a căror funcţie importantă în economie este creditarea.

Deşi motivul este acelaşi - incapacitatea de rambursare a creditului de către împrumutanţi, cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distinctă a jriscului de credit şi anume:

- riscul aferent particularilor şi întreprinderilor, - riscul de ţară.

Riscul aferent particularilor şi întreprinderilor

In cazul particularilor şi întreprinderilor, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul unui decalaj între venituri şi cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze sau să dispară, fie necinstea împrumutantului, care este un risc dificil de apreciat de către banca care nu dispune de informaţii suficiente pentru a anticipa un astfel de comportament.

Riscul insuficienţei venitului viitor este mai greu de anticipat mai ales în condiţiile în care evoluţia inflaţiei impune creşterea dobânzilor bancare şi deci scumpirea creditului.

În cazul întreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzată de mediul înconjurător al întreprinderii sau de întreprindere.

Mediul înconjurător, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderii de natură economică, politică, socială, precum şi situaţia ramurii (sectorului) în care activează întreprinderea, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra activităţii îtreprinderii.

18

Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra vânzărilor unor produse (armament), acorduri regionale şi internaţionale, au un impact profund asupra unor întreprinderi.

Atunci când aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, întreprinderea îşi vede piaţa de desfacere modificată inopinat, ceea ce îi afectează activitatea.

Riscurile economice provin din bulversările provocate de schimbări în structura economică şi socială a unei ţări sau faze ale conjuncturii economice. În perioadele de recesiune întreprinderile întâmpină dificultăţi majore până la faliment.

Situaţia şi evoluţia ramurii influenţează în mod contradictoriu activitatea unor întreprinderi. Inovaţiile pot modifica procedeele de fabricaţie, dar pot determina şi apariţia unor produse noi, mai competitive, determinând ca producţia unor întreprinderi să fie mai puţin cerută pe piaţă, de asemenea, şi evoluţia gusturilor beneficiarilor unor produse pun în dificultate întreprinderea.

Deci, banca trebuie să cunoască evoluţia mediului înconjurător al întreprinderii şi prin analiza ramurii în care aceasta activează. Băncile trebuie să dispună de ofiţeri specializaţi pe sectoare de activitate (ramură), pentru ca acestea! să-şi adapteze în mod continuu normele interne de analiză a bazei de credit a solicitanţilor.

Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni şi din cauza unor factori interni întreprinderii, cum ar fi:

- calitatea şi moralitatea managementului - este greu de apreciat de către bancă, de aceea banca cere un curriculum vitae şi relaţii de la tertii privind managementul întreprinderii şi relaţiile managementului cu personalul;

- incapacitatea întreprinderii (incapacitate dată de tehnologie, dar şi mentalitate) de a se adapta pieţei sau noului în materie de brevete, invenţii, inovaţii;

- timpul în care se încasează creanţele de la beneficiari poate determina blocaje financiare şi deci dereglări în producţie şi în activitate întreprinderii.

Prevenirea riscului vizează două aspecte: divizarea riscului şi constituire garanţiilor.

Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităţilor să reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea băncii.

Divizarea riscurilor se face mai întâi între particulari şi întreprinderi, băncile fixându-şi plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca îşi va repartiza riscurile acordând credite atât producătorilor mari, cât şi celor mici, lucrând cu sectoare activitate diferite şi având o repartiţie teritorială cât mai amplă.

Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferinţă la salariaţi, lit profesionişti şi pensionari.

Diversificarea domeniilor în care acţionează banca permite menţinerea riscului de credit în limite controlabile. Pe de altă parte, anumite întreprinderi de mari proporţii au nevoi mari de credite, pe care o singură bancă nu poate să le satisfacă.

Constituirea garanţiilorDeşi constituirea garanţiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie în uzanţele

bancare din ţările dezvoltate, în sistemul bancar moldovenesc garanţia constituie condiţia de bază în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând diferite forme: gaj, ipotecă etc.

19

În mod practic, garanţiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguranţă subsidiară, decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată în funcţie de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezultă din analiza afacerii pe care o bancă o creditează.

Banca trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiţi vor fi creditorii privilegiaţi - fiscul, statul, deci garanţia nu va acoperi niciodată valoarea creditului acordat.

Garanţiile ar trebui considerate în condiţiile în care banca acordă un credit foarte riscant, asumându-şi practic responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanţiei.

Măsurarea riscului de creditMăsurarea riscului de credit se face în două etape. Prima etapă constă în

stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc faţă de fondurile proprii ale bănci prin calcularea raportului de solvabilitate (norma Cooke) şi pe care banca VA trebui să o respecte - de altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de Banca Naţională.

A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin evaluarea periodică a portofoliului de credite. Banca Naţională impune bănciloi să-şi clasifice portofoliul de credite şi să-şi constituie provizioane respective. Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune evaluarea performanţelor financiare ale tuturor clienţilor băncii pe baza bilanţurilor contabile. In urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:

- standard cuprinde clienţii a căror performanţe economice şi financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratelor. Totodată, din analiza efectuată rezultă că se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat;

- supravegheate performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată;

- substandard - performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;

- dubioase - performanţa financiară este scăzută şi cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

- compromise- performanţele financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

5.Etapa aprobării creditelor şi încheierea contractului de credit.

Elaborarea şi închierea contractului de credit presupune:

- structurarea creditului- tratativele privind acordarea creditului- pregatirea contractului de credit

20

- semnarea şi registrarea juridică

Structura contractului de credit:-partea întroductivă-dispoziţii generale-obiectul contractului-condiţiile de acordare a creditului-condiţiile şi ordinea efectuării plăţilor de achitare-drepturile şi obligaţiile părţilor-asigurarea-alte condiţii:

o motive extraordinareo adeverinţe şi garanţiio condiţii şi restricţiio sancţiuni

-adresele juridice, rechizitele, semnături.

Lecţia 41. Esenţa formei de garantare a rambursării creditului bancar; valoarea garanţiei

şi nivelului de acoperire asigurat de garanţii.

Rambursarea creditului este trăsătura principală a relaţiilor creditare şi îşi gaseşte realizarea practică într-um mecanism determinat.

Acordul creditar presupune apariţia obligaţiei debitorului de a rambursa datoria corespunzătoare. Practica reală arată, însă, că existenţa obligaţiei nu înseamnă asigurarea şi rambursarea la timp. Experienţa internaţională de activitate bancară a elaborat mecanosmul de organizare a rambursării creditelor, care inclucde: a) ordinea achitării imprumutului din contul venitului; b) confirmarea juridică a ordinii de achitare în contractul creditar; c) utilizarea diverselor forme de asigurare a rambusării integrale şi în termenii stabiliţi a sumei împrumutate.

Forma de asigurare a rambursării creditului reprezintă sursa concretă de achitare a datoriei existente, perfectarea juridică a dreptului creditorului asupra utilizării ei, organizarea controlului asupra suficienţei şi acceptabilităţii sursei în cauză.

Mecanismul de achitare a împrumutului din contul veniturilor şi confirmarea lui în contractele creditare reprezintă permisa principală a rambursări creditului, iar definirea formei de asigurare a rambursări creditului reprezintă garanţia acestei rambursări.

Sursele de achitare a datoriei se împart în primare şi secundare. Primară este venitul din realizarea producţiei, acordarea de servicii, sau venitul persoanei fizice. Deacea atenţie deosebită se acordă fluxurilor de bani ai clientului.

21

În practică deseori se crează situaţia de risc al încasării veniturilor (din diferite motive). În aşa cazuri apare necesitatea aplicării surselor secundare. La ele se referă: gajul, cesiunea de creanţe, cauţiuni şi fidejusiuni, asigurări.

Aceste forme de asigurare a rambursării creditului se perfectează în acte speciale, care au putere juridică şi acordă creditorului dreptul asupra sursei nominalizate.

Toate formele de garantare a creditelor, pentru a fi acceptate de către banci,

trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii;

- să poată fi transformate rapid în lichidităţi;

- să fie materializate într-un titlu sau înscris autentic;

- bunurile să se afle în proprietatea debitorului sau a girantului şi să

nu fie afectate

de către alte creanţe;

- proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau ipoteca;

- bunurilor existente anterior angajării creditelor să fie în stare

corespunzătoare de funcţionare;

- bunurile procurate ulterior pe seama creditelor să fie noi şi însoţite

de documente de calitate;

- bunurile propuse drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau

potenţiali

cumpărători,

Pentru stabilirea cuantumului garanţiei creditelor se va porni de la valoarea

contabilă a bunurilor corporale şi necorporale care fac obiectul garanţiei, valoare

actualizată în funcţie de valoarea de piaţă a acestora. Totodată, trebuie să se ţină

seama de faptul că valoarea garanţiei se va stabili prin aplicarea unor marje variabile,

în funcţie de posibilităţile de valorificare a elementelor componente Se va stabili o

valoare acceptată, pe tipuri de garanţii, astfel:

Tipul de

garanţie

Valoar

ea de piaţă

Valoarea

acceptatăGaranţii 10 100Depozitul 10 100Ipoteca 10 80Cesiunea de 10 75Gajul cu 10 70Gajul fără 10 60

22

Cauţiunea 10 50Alte garanţii 10

0

40Garanţiile constituite sunt benefice atât pentru debitor cât şi pentru bancă

prin faptul că:

- stimulează pe împrumutat în respectarea obligaţiilor asumate;

- asigură securitatea creanţelor băncii întrucât garanţia poate fi valorificată în

vederea acoperirii creditelor nerestituite

2. Particularităţile garanţiilor reale: garanţii imobiliare (ipoteci) şi garanţii mobiliare (gajuri).

Gajul este una din cele mai răspândite forme de asigurae a rambursării creditului

bancar. Gajul se prefectează printr+un contract special, semnat de ambele părţi.

Contractul confimă dreptu creditorului a supra patrimoniului gajat în caz că debitorul

nu+şi onorează obligaţiile de plată.

Utilizarea galului presupune existenţa unui mecanism de aplicare. Acest mecanism este procesul de pregătire, incheiere şi executare a contractului de gaj.

Etapele de realizare a meccanismului :- Selectarea obiectului şi tipului gajului

- Evaluarea obiectului gajului

-Alcătuire şi executarea contractului de gaj

-Orinea solicitării recompensei din gaj

Obiect al gajului pot fi bunuri, valori mobiliare, alt patrimoniu şi drepturi

patrimoniale. Gajul trebue să corespundă criteriilor de acceptabilitate şi suficienţă.

Acceptabilitatea reflectă parametrii calitativi ai obiectului gajului ( trebue să aparţină

debitorului, să aibă expresie valorică în bani, să fie lichid ), iar suficienţa – parametri

cantitativi (valoarea gajului trebue să fie mai mare ca valoarea creditului + dobânda).

În cazul acordării împrumuturilor ipotecare apar unele particularităţi. În aceste

cazuri în calitate de gaj apare ipoteca – gajul valorilor imobiliare. Obiect al ipotecii pot

fi clădiri, construcţii, loturi de pămînt, case de locuit, apartamente, vile, alte construcţii

23

cu destinaţie de consum. Dacă asupra imobilului sunt stabilite drepturi colective de

posesie, ipoteca poate fi stabilită doar în urma acordului scris al tuturor proprietarilor.

Caracteristicile ipotecii: a) patrimoniul se află în posesia debitorului, b) veniturile din

utilizarea obiectului ipotecii se află în gestionarea debitorului, c) patrimoniul poate fi

utilizat pt căpătarea mai multor împrumuturi, d) contolul asupra integrităţii obiectului

ipotecii se exercită foarte simplu.

Ipoteca deobicei se utilizează la acordarea creditelor pe termen lung persoanelor

feice şi juridice. (procurare de imobil, construcţii, amenajări de terenuri, etc).

Importantă este evaluarea corectă a patrimoniului imobil.

Evaluarea obiectului gajului. Momente-chee. A) evaluarea la peţul de piaţă; B)

reevaluarea periodică pt acoperirea riscului creditar;C) Evaluarese execută de

specialişti; D) determinarea corectă a preţului de lichidareşi cheltuelilor de realizare a

patrimoniului.

Problema principală la determinarea costului real al gajului constă în faptul că

preţul lui este o mărime fluctuantă şi depinde de fazele ciclului economic. O economie

puternică cu o activitate creditară înaltă măreşte costul activelor şi volumul

veniturilor încasat, care servesc drept bază pt aprecierea credibilităţii debitorului. Iar

în cazul unor diminuări a activităţilor economice costul activelor gajate scade.

În aşa mod pt o evaluare adecvată a costului gajului trebuie să se ţină cont de

viitoarea dinamică a conjuncturii pieţii. Deacea instituţiile creditare trebuie să

elaboreze prognoze macroeconomice în vederea promovării unei politici creditare

eficiente.

Acordarea unui credit asigurat prin gaj în faza cea mai înaltă a ciclului creditar şi

evaluarea gajului la preţul momentan va crea pierderi pt instituţia creditară în cazul

achitării creditului prin realizarea gajului în faza de depresie economică. În cazul

erorilor sistematice de acest gen în evaluarea clienţilor săi banca poate falimenta chiar

şi în cazul unor declinuri neînsemnate de conjunctură.

De aici mai apare o problemă: determinarea termenului de creditare. Acest

termen trebuie să fie ales în aşa mod ca în momentul achitării preţul gajului să nu fie

24

prea mic. Problema devine mai acută în condiţii de inflaţie înaltă. În acest caz creşterea

neprevăzută a preţurilor poate reduce la valoare nulă dobânda la credite.

Excluderea totală a R-lor generate de problemele date este imposibilă, deoarece:

1. este complicată prognozarea costului gajului, deoarece e

necesară cunoaşterea ideală a dezvoltării pieţei corespunzătoare;

2. este imposibilă prognozarea exactă a periodicităţii ciclului

creditar

3. incertitudinea dinamicii inflaţie care depinde de măsurile de

reglementare din parte statului.

În aşa condiţii pare firească metoda acordării creditelor asigurate prin gajuri

enorme. Dar şi aici apare o problemă, deoarece aceasta poate contribui la scăderea

cererii de credit.

3. Cesiunea de creanţe. Cesiunea este un document al debitorului (cedentului), în care el cedează băncii

creanţa sa ca modalitate de asigurarea a rambursării creditului.Valoarea creanţei cedate trebue să fie suficientă pt a achita datoria. Banca are

dreptu să utilizeze veniturile încasate doar pt a achita creditul şi dobânda. Excedentul încasat se restitue cedentului.

Există 2 tipuri de cesiune: închisă şi deschisă.Deschisă – presupune înştiinţarea debitorlui cedentului despre cedarea derptului

de cerere. În acest caz debitorul achită datoriile sale băncii şi nu cedentului. Închisă – persoana terţă nu este informată despre cesiune. Debitorul plăteşte

cedentului, iar acesta achită obligaţiile sale băncii. Împrumutatorii de obicei preferă cesiunea închisă, dar pt bancă aşa formă este mai riscantă, deoarece:1- mijloacele , asupra cărora s-a contractat cesiunea, pot fi transferate în conturile cedentului în alte bănci, 2- împrumutătorul poate ceda creanţele de mai multe ori, 3- împrumutătorul poate ceda creanţe inexistente.

4. Cauţiunea sau fidejusiunea ca tip de garanţie a rambursării creditului bancar.

Conform acordului de cauţiune persoana treţă – fidejusorul – îşi asumă responsabilitatea executării obligaţiilor de plată a debitorului dacă acesta nu le execută în termenii stabiliţi.

Având aceiaşi capacitate de protejare a intereselor creditorului, spre deosebire de gaj, cauţiunea are altă bază. Responsabilitatea patrimonială în acest caz o poartă nu

25

debitorul, ci persoana terţă. Pentru creditor aceasta este o posibilitate reală de a+şi satisface cerinţele, deoarece debitorul împreună cu fidejusorul poartă răspundere comună pentru rambursarea creditului. Obligaţia rămâne valabilă până la achitarea deplină a datoriilor la credit. Dacă debitorul şi+a onorat obligaţiile doar parţial, credotorul are dreptul să ceară achitarea deplină de la persoana terţă, care a garantat rambursarea creditului.

Cauţiunea se întrerupe dacă:- se întrerupe obligaţia asigurată de cauţiune- expiră termenul cauţiunii indicat în acord- datoria asigurată prin cauţiune trece asupra altui debitor şi fidejusorul nu

a dat acordul de responsabilitate pt noul debitor- modificarea obligaţiei fără acordul fidejusorului.

5. Scrisoarea de garanţie bancară.Garanţia bancară reprezintă un înscris prin care altă bancă (garant) se angajează

necondiţionat şi irevocabil ca, în cazul în care un debitor (împrumutat) nu va executa

obligaţia de a plăti la o dată precisă o sumă de bani determinată, să plătească şi suma

neachitată, în favoarea băncii beneficiare.

Ea include rechizitele următoare:

- referiţa la contractul, în asigurarea căruia ea se acordă

- caracterul garanţiei (revocabilă sa irevocabilă)

- termenul

- suma şi valuta în care se va achita

-mecansmul de achitae

- locul efectuării plăţii

- ordinea soluţionării litigiilor

Garanţia bancară întră în vigoare din momentul acordării, daca nu sunt stipulate

alte condiţii. Ea este o obligaţie independentă de acordul, pe care îl asigură şi îşi

păstrează valoarea în cazul nevalabilităţii acordului de bază. Garanţia bancară poate fi

revocată doar dacă aceasta se stipulează în contract. Dacă beneficiarul are motive sa

ceară executarea obligaţiei garantate, dar documentele anexate nu corespund

cerinţelor garanţiei, garantul poate refuza executarea cerinţelor.

Garanţia bancară se acordă contra unui comision, achitat de debitor. Mărimea

acestui comision depinde de riscul de plată beneficiarului, probabilitatea achitării

26

sumelor din contul debitorului, mărimea cheltuielilor operaţionale de perfectare a

garanţiei.

Lecţia 5

1. Operaţiunile de leasing şi factoring ca metode alternative de creditare

Leasingul este arenda de lungă durată a utilajelor, cumpărate de arendaş pt arendator în scopul utilizării productive. Leasingul poate fi văzut ca o formă specifică de creditare a arendatorului.(credit pe termen mare pt procuraea utilajelor) Dreptul de proprietate aparţine arendaşului, dreptul de utilizare – arendatorului.

Obiectul leasingului – orice bunuri materiale care nu se distrug în ciclul de producţie.

Subiecţii leasingului – direcţi – arendaşii, arendatorii, furnizorii obiectului lesingului; indirecţi- companii de creditare a arendaşilor, companii de asigurare, alţi intermediari.

Termenii leasingului – depind de : termenul de funcţionare a utilajelor; perioada de amortizare a utilajelor; ciclul de aparitie a utilajelor mai productive şi mai ieftine; dinamica inflaţiei; conjunctura pieţii capitalului de împrumut.

Costul leasingului – se compune din:1) amortizare; 2) plata pt resursele atrase de arendaş; 3)marja de leasing (include venitul pt serviciile acordate de arendaş); 4)prima de risc . 2+3+4= dobânda la leasing.

Serviciile de leasing – tehnice – transportarea obiectului leasingului la locul utilizării; montarea şi asamblarea utilajelor; deservirea tehnică şi reparaţiile curente.;; de consulting – servicii în domeniul impozitării, perfectării actelor, etc.

Criterii de clasificare a leasingului:Componenţa participanţilor – leasing direct (acord bilateral – arendaş-

arendator) şi indirect(acord multilateral – cu intermediari.)Tipul averii arendate – bunuri mobile, imobile, bunuri utilizate.Gradul de recuperare şi condiţiile de amortizare – leasing financiar (acord care

prevede achitarea integrală a costului amortizării utilajelor pe durata contractului) şi leasing operaţional (perioada este mai mică decât termenul de funcţionare a utilajelor şi plăţile de leasing nu acoperă costul lor.)

Deservire – leasing pur (deservirea este executată de arendator); leasing cu deservire deplină (deservirea e pe seama arendaşului); leasing cu deservire parţială (arendaşul deserveşte parţial utilajele)

Caracterul plăţilor de leasing – plăţi în bani; plăţi de compensare (furnizare de mărfuri produse sau servicii acordate); plăţi mixte.

Sectorul pieţii – leasing intern; leasing extern.

Factoringul - operaşiune comercială combinată cu creditarea capitalului circulant al clientului băncii. Esenţa constă în cedarea creanţelor neachiate. Operaţiunea bancară poate fi numită factoring dacă sunt prezente cel puţin 2 din 4

27

trăsături caracteristice: - prezenţa creditării sub forma achitării prealabile a creanţelor; - evidenţa contabilă a activităţii furnizorului; - încasarea datoriilor lui; - asigurarea furnizorului contra riscului creditar.

Din p.d.v. economic factoringul este operaţiune de intermediere.Se manifestă prin cedarea cerinţelor de plată neachitate şi încasarea mijloacelor băneşti în baza acestor facturi. Banca devine posesor al facturilor neachitate şi îşi asumă riscul neachitării lor. Totodată banca îşi asumă obligaţia de achitare a cerinţelor cedate, indiferent de faptul achitării lor de către contragentul clientului său.

Participanţii la factoring:1- compania de factoring sau secţia de factoring a băncii2- clientul băncii care închee cantractul de factoring3- cumpărătorul serviciilor sau mărfurilor, adică contragentul

clientului bănciiCostul factoringului se compune din comisionul de factoring şi dobânda încasată

la achitarea anticipată a facturilor.Există 2 tipuri de factoring: convenţional şi confidenţial. Factoringul convenţional – sistem universal de deservire financiară a clientului şi

include evidenţa contabilă; decontările cu furnizorii şi cumpărătorii; creditarea asigurată; reprezentarea; etc. Aşa deservire se execută, deobicei, cu scontarea facturilor.

Factoringul confidenţial – formă de creditare a furnizorului, garantată prin mărfurile livrate şi creditarea cumpărătorului pt efectuarea plăţilor. Clienţii achită plata prevăzută în contract, care în esenţă reprezintă dobânda la credit.

Factoringul poate fi deschis şi închis – cumpărătorul este înştiinţat despre contractul de factoring sau nu.

28