Omul romantic Contextul necesar pentru aparitia romantismului a fost dat de evolutia societatii si generalizarea unor stari, atitudini psihice. Entuziasmul spiritului literal fata de idealurile revolutiilor din Anglia (1688), Franta (1789-1794), framantarile din plan social, lupta dintre fortele societatii feudal-monarhice si miscarile burghezo-democratice, respingerea feudalismului pe plan ideologic si politic determina negarea clasicismului si impun o estetica noua. Astfel, ca o reactie la rationalismul si constrangerile formale ale clasicismului, apare romantismul care se afirma mai intai in Anglia, in Germania si in Franta in primele decenii ale sec. XIX-lea, difuzandu-se apoi dincolo de continentul european, ca o miscare ampla, ce cuprinde nu numai literatura, ci si artele plastice, muzica, filozofia, istoria, estetica. Anticipat de o miscare preromantica, cea mai cunoscuta fiind miscarea Storm and Drang ( Furtuna si avant) din Germania, romantismul, primul curent literar cu caracter de universalitate, a fost teoretizat de catre Victor Hugo in Prefata la drama romantica Cromwell (1827). In toata diversitatea de forme nationale ale romantismului se pot stabili anumite trasaturi generale, caracteristice intregului curent ca cultul sentimentului si al fanteziei creatoare sau descoperirea infinitului spatial si temporal, aspiratia spre absolut. In permanenta cautare a unui ideal, scriitorul romantic evadeaza din prezent in trecut sau viitor, din spatiul sau cunoscut spre un spatiu fara contururi clare. De aceea, in operele romantice predomina inspiratia din istorie (Evul Mediu), in tarile sudice si orientale, cu accentul pe latura exotica. Istoria devine adevaratul subiect, mai ales in drama, evocarea trecutului nefiind doar un simplu refugiu dintr-un prezent obositor, ci o forma de a insufla contemporanilor idealuri nationale superioare. Poetii romantici patrund in adancimile infinite ale sufletului, descifrand trairi dincolo de zona constientului. Interesul pentru straturile adanci ale vietii sufletesti aduce si inclinatia spre meditatia filozofica, precum si cultivarea visului. Romanticii considera omul un microcosm (univers mic) in care se oglindeste si se rezuma

macrocosmul (universul mare), intr-o perfecta comuniune cu natura. In universul naturii romantice se manifesta predilectia pentru abisurile noptii, cerul cu marii astrii si lumi ridicate, oceanul, marea, lacurile, izvoarele, codrul, vegetalul abundent, floralul cu o gama sugestiva de culori, etc. Romantismul este caracterizat si de interesul pentru creatia populara si pentru traditiile nationale. In plus, personajul romantic provine din toate mediile sociale, este un erou exceptional care actioneaza in imprejurari exceptionale. Modelul uman al romantismului este fiinta plasata in sfera imaginatiei si a sensibilitatii care se revolta si schimba fata lumii, eul suprapersonalizat; atitudini si ipostaze umane definitorii: geniul, visatorul, indragostitul, inadaptatul, razvratitul, scepticul, etc. Temele romantice preferate in afara de iubire, natura si istorie sunt timpul, conditia umana, conditia geniului, nostalgia absolutului, creatia, aspiratia spre ideal spre perfectiune. In ceea ce priveste motivele des intalnite la romantici, acestea sunt: visul, somnul, atitudinea astralul, acvaticul, cosmogonia, nocturnul, evaziunea ( in istorie, vis sau exotism). Caracteristica romantismului este si largirea vocabularului poetic prin patrunderea arhaismelor, regionalismelor si a cuvintelor populare. Printre procedeele stilistice caracteristice romantismului, antiteza este prezenta in definirea unor situatii , idei, atitudini sau in caracterizarea personajelor . In ceea ce priveste cele mai des intalnite categorii estetice ilustrate, amintim frumosul, uratul, fantasticul, grotescul, ironia. Ironia apare ca un mijloc de a iesi din proza cotidiana a vietii, de a trece dincolo de ea, intr-o lume iluzorie. Uneori romanticii recurg la ironie pentru a spulbera desartele iluzii, pentru a arata inconsistenta lor, caci, de indata ce se izbesc de realitate, se destrama. In literatura romana, romantismul apare in deceniul al IV-lea al sec. XIX-lea, dupa pacea de la Adrianopol (1829), o data cu orientarea noastra spre epoca moderna si deschiderea catre cultura europeana. Programul romantismului romanesc ii apartine lui Mihail kogalniceanu si este celebra Introductiune publicata in primul numar al revistei Dacia

Literara 1840. Criticul pledeaza pentru crearea unei literaturi de specific national, inspirata din istoria nationala, folclorul romanesc, frumusetea naturii Tarilor Romane. Desi reprezentanti ai romantismului romanesc sunt si Alecu Russo, Nicolae Balcescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, culmea romantismului ramanesc este marcata de opera poetului Mihai Eminescu care ridica literatura nationala in contextul universal. Versul lui, alaturi de cel al marilor romantici, Heine, Byran, V.Hugo sau Lermantov, marcheaza cu forta geniului dezvoltarea romantismului universal. Optimismul revolutionar si meditatia sceptica, linistitoare din lirica sociala, farmecul dureros, voluptatea si durerea din poezia iubirii dobandesc, in poemele sale, forma artistica unica. Motivele pur romantice, ca ingerul si demonul, somnul si visul, spatiile intersiderale, noaptea, codrul, comunicarea cu natura, floarea albastra, cosmogonia, izolarea in trecut si in prezent, viata ca vis, identitatea indivizilor prin destinul mortii, geniul, dorul nemarginit, prind conturul perfectiunii in versul eminescian. Tabloul genezii si al mortii lumilor din Scrisoarea I, valorile filozofice si umane, estetica perfecta din Luceafarul, sunt expresia maturitatii eminesciene, care-l inalta in poezia universala. Reprezentantul cel mai de seama al romantismului englez este George Gordon Byran cunoscut mai ales pentru prima opera de proportie a sa, Peregrinarile lui Childe Harold, si pentru Poemele orientale, dar si pentru drama Cain, apologie a razvratirii impotriva autoritatii tiranice. Aceasta drama este un imn inchinat demnitatii umane si porneste de la mitul biblic a lui Cain. Byron face din eroul acestei drame, care se revolta impotriva chinului impus de constiinta vinovatiei altuia, simbolul negarii conceptiei despre predestinare. Izgoniti din Rai, Adam si Eva il preamaresc totusi pe Dumnezeu. Cain, fiul lor, nu intelege atitudinea parintilor si a fratelui sau, Abel. Intr-un moment de meditatie si indoiala, apare Lucifer, personificare a setei de libertate, si il prinde in mrejele sale pe Cain, care il urmeaza pe Lucifer intr-un zbor grandios printre lumile de stele . Eroul nu intelege de ce Dumnezeu este o forta binefacatoare, de vreme ce-a creat durerea si moartea. Cain devine in drama lui Byron o victima a divinitatii, care-i respinge jertfa sa saracacioasa si o

primeste pe cea bogata a lui Abel. Prada remuscarilor, dupa uciderea fratelui sau, Cain fuge insotit de sotia sa, Adah. Durerea adanca, pricinuita de nedreapta alcatuire a lumii, revolta titanului nu se revolta in uitare, ci in protestul nestavilit impotriva tiraniei ceresti. Mesajul adanc umanist al dramei este subliniat prin ura fata de rau, prin setea mistuitoare de cunoastere si lupta pentru libertatea si demnitatea umana. Dincolo de tematica si simbolul personajelor, de meditatie pe marginea unor probleme fundamentale filozofice ( viata, moartea, sensul existentei, fericirea), drama lui Byron dainuieste peste veacuri pentru admirabilile imagini artistice, cum sunt cele care exprima framantarea psihologica a personajului sau cele din decrierea spatiilor prin care Lucifer il poarta pe Cain. Punctul culminant al romantismului englez este atins de Percy Byshe Shelly, poet romantic revolutionar care si-a expus conceptia sa despre literatura in lucrarea, Apararea poeziei. El subliniaza rolul social al artei si considera ca scriitorii trebuie nu numai sa descrie aspecte din viata contemporana, ci sa fie si vestitori ai prefacerilor care duc la inoirea societatii. Opera care-l reprezinta pe Shelly in toata complexitatea gandirii sale filozofice sociale si artistice este drama lirica Prometeu descatusat. Dupa Goethe, care reluase intr-un poem dramatic mitul lui Prometeu, abordat mai inainte de Eschil in tragedia sa , Shelly depaseste cadrul traditionalist al legendei si ii da un sens nou. Opera lui Eschil aducea in final eliberarea titanului de catre Hercule. Acest sfarsit i se pare lui Shelly nevrednic de figura lui Prometeu. Tendinta de a prelucra vechile mituri si de a rasturna semnificatia lor traditionala este caracteristica romantismului. Prometeu, eroul legendar, este incatusat pe o stanca si supus unei nestavilite torturi. Caracterizat prin curaj, maretie si o pozitie ferma si rabdatoare impotriva fortei atotputernice, eliberat de ambitie si de gandul razbunarii, este cuprins de o imensa dragoste fata de omenire si ramane neclintit la amenintarile lui Jupiter, spiritul raului. Prometeu nu si-a pierdut increderea in idealul pentru care suferea. Toate faradelegile faptuite de Jupiter impotriva omenirii duc in mod hotarat la prabusirea lui. Inlantuit pe stancile Caucazului, Prometeu

traieste, dincolo de suferinta constrangerii, dorul de iubita sa, Asia, alegorie a frumusetii. Poemul se deschide cu un monolog a lui Prometeu in care isi prezinta hotararea sa nestramutata de a-l infrunta pe titan, pe Jupiter, pe care il numeste " zeu atotputernic". Prometeu, drept, neinfricat, isi pierde ura impotriva lui Jupiter, caci numai atunci va putea inlatura tirania zeului, cand nu va mai trai sentimentul de ura. Intelepciunea il aduce pe Prometeu la iubire, il face superior zeilor. Simbol al mintii si vointei, prototipul perfectiunii morale, el nu renunta la convingerile lui, in ciuda oricaror incercari la care-l supune Jupiter. Nici furiile, care-i dezvaluie suferintele oamenilor, nici Mercur, trimisul lui Jupiter nu-l indupleca pe titan sa renunte la lupta, chiar daca il ameninta, Prometeu ii raspunde cu demnitate. In factura romantica, in sprijinul eroului exceptional vin, chemate de Pamantul-muma, duhurile luminoase ale ratiunii omenesti, care-i vestesc titanului ca, desi aparati, nemuritorii nu si-au pierdut curajul, dragostea si speranta. Intr-un cadru incarcat de romantism, intr-o vale incantatoare, din aceeasi regiune a Caucazului, se afla in surghiun Asia, logodnica lui Prometeu, si Pantua, sora ei, care afla de la Demorgogon, prezenta invizibila, dar covarsitoare, calea eliberarii lui Prometeu. Sosind in Cer pentru a-l detrona pe Jupiter, Demogorgon il gaseste framantat de ganduri. Domnia tiraniei se sfarseste, iar binele, dragostea, dreptatea inving. Hercule il elibereaza pe Prometeu, moment care anunta o adanca premarire a intregului univers. Prometeu, eliberatorul omenirii, cugeta la o pace creataore pentru bunele Omului "liber si ne-ngradit, scutit de spaima/ Domn peste sine insusi". Aceasta ipoteza a eliberarii omenirii capata grandoare in final, proiectata in cadrul cosmic. Intreg universul traieste ceasul descatusarii omenirii. Mesajul umanist al dramei subliniaza ideea ca, numai dupa ce tirania a fost inlaturata s-au putut reuni dragostea, frumusetea si forta ratiunii. Armonia aceasta va dura atata timp cat va voi omul, caci dragostea si puterea nu pot fi despartite, ele dicteaza vointa omului. Romantismul in Franta este reprezentat in special de Victor Hugo, cel care a formulat si principiile estetice ale romantismului. Poet, dramaturg si romancier, militant pentru idealurile umaniste

revolutionare ale Frantei, V.Hugo a scris opere reprezentative pentru literatura franceza ca Contemplatii, Hernani, Notre Dame de Paris, Mizerabilii, Legenda secolelor. Capodopera " Legenda secolelor" este o epopee sociogonica, in care scriitorul evoca originea si evolutia societatii umane. Dincolo de legenda si de pitoresc, poetul descifreaza sensul mai adanc al istoriei, grupand poemele in jurul unei idei centrale: dorinta de cunoastere si aspiratia umanitatii spre lumina. In centru epopeei sta omul si poetul urmareste: "dezvoltarea fiintei umane din veac in veac, omul urcand din tenebre spre ideal". "Poemele acestea, diferite prin subiect, dar inspirate din aceeasi gandire, n-au alta legatura intre ele decat un fir, firul acesta se subtiaza uneori, incat pare invizibil, dar nu se rupe niciodata, este marele fir misterios al albirintului uman, ". ( V. Hugo). Epopeea se deschide cu un imn inchinat Pamantului, personificat, privit in vesnicia sa, in antiteza cu fragila si efemera fiinta umana. Poetul evoca apoi lumea antica, Grecia arhaica, mitologica si Evul Mediu, prezentat intr-o tonalitate de alb-negru . Poemul amplu Satirul cu care se deschide ciclul despre Renastere, retine prin bogatia de idei, prin fiorul sentimentului naturii si prin tabloul maestuos al cosmogoniei. Legenda secolelor este, in ansamblu, o opera de valoare universala, prin densitatea ideilor, realizarea artistica, armonia si echilibrul interior prin mesajul umanist.