oglinda82

www.oglindaliterara.ro3774

Coperta 1: Ete Indien - Peisaj de toamnăFoto interior: Elis Ion

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şiface parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Edi-turilor din România (APLER) şi Associazione della

Stampa Estera din Italia, membru fondator alAsociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor

din EuropaEditată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinul

Consiliului Judeţean Vrancea,Asociaţiei Culturale "Duiliu Zamfirescu" şi aDirecţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu

Cultural Naţional Vrancea

REDACŢIA

Redactor şef: Gheorghe Andrei NeaguRedactor şef adj: Gabriel FunicaSenior editori: Laurian Stănchescu, Daniel Stuparu,Liviu Comşia, Florentin Popescu, Valeria MantaTăicuţu, Adrian Dinu Rachieru.Secretar literar: Ştefania OproescuRedactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Cosmin Dragomir,Constantin Miu, Theodor Codreanu, Lili Goia, SavaFrancu, Ioana Petcu, Ion Deaconescu, Constantin Ghiniţă.Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, CarmenSăpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, MarlenaLica Masala, Adrian Irvin Rozei.Administraţie: Mircea GhintuialăTehnoredactare: Adrian MirodoneCulegere: Ionica Dobre

În numele libertăţii absolute de exprimare, autoriirăspund în mod direct de conţinutul materialelor

publicate sub semnătura proprie.

"Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C.Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr.

1, Corp B, Sector 1, Bucureşti, România laP.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau

e-mail [email protected];[email protected] sau on line la adresa

www.rodipet.ro".

• Gabriel Funica• Cornel Ungureanu• Adrian Dinu Rachieru• Traian T. Coşovei• Cristian Neagu• Vlad Zbârciog• Marius Chelaru• Valeriu Rusu• Virgil Diaconu• Radu Cernătescu• Ioana Greceanu• Ionel Necula• Carina Ienăşel• Ion Pachia

Tatomirescu• Isabela

Vasiliu-Scraba• Florin Paraschiv• Valeria Manta Tăicuţu• Nae Georgescu• Carmen Săpunaru• Alexandru Bulandra• Mircea Radu Iacoban• Marius Stan• Geo Vasile• Paul Spirescu• Gheorghe Andrei

Neagu• Petre Rău• Ioan Dumitru Denciu• Constanţa Cornilă• Victor Eftimiu• Camelia Ciobotaru• Adrian Irvin Rozei• Adrian Tămaş• Ion Rotaru• Constantin Trandafir• Marlena Lică Maşala• Lupu Rodica Elena• Lucian Gruia• Lucia Cherciu• Ştefan Dumitrescu• Mohamed Al-Nabhan• Maria Cogălniceanu• Barbu Brezianu• Robert Toma

• Petre Flueraşu• Mihai Vakulovski• Racoş Nicoleta• Nicolae Matcaş• Aureliu Goci• Mihai Ganea• Radu Voinescu• Nicolae Iştoc• Mircea Sevaciuc• Iolanda Bob• Lucian Perta• Petre Abeaboeru• Petre Moldoveanu• Gabriela Petri• Sergiu Matei Lucaci• Cristina Bandiu• Liviu Comşia• Daniel Lăcătuş• Silvia Dumitrache• Oana Draia• Matei Romeo Pitulan• Florentin Popescu• Alexandru Cetăţeanu• Dan Brudaşcu• Violeta Ion• Tudor Cicu• Constantin Miu• Ion Popescu

Brădiceni• Georgeta Vioreanu• Ion Micheci• Marin Ifrim• Liviu Pendefunda• Vlad Pohilă• Gabriel Stănescu• Mariana Vârtosu• Ion Lazu• Victor Sterom• Cristian Tiberiu

Popescu• Radu Mihai Crişan• Virginia Bogdan• Radu Cosmin• Bogdan Ulmu• Gheorghe Mocanu

În acest număr:

Revista figurează la poziţia 4699în Catalogul Presei Române

Abonamente numai prin RODIPETRevista se află şi la chioşcul Muzeului Literaturii Române

ISSN 1583-1647

ADRESA REDACŢIEI:str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8,ap. 6, Focşani, jud. Vrancea

Mobil: 0722-284430

E-mail:[email protected]

OGLINDAliterară o puteţi citi şi pe site-ulwww.oglindaliterara.ro

actualizat de:www.bootsoftware.com

şi www.seven.com

Asociaţia Culturală "Duiliu Zamfirescu"Cont: RO98 RZBR 0000 0600 0166 3440

deschis la RAIFFEISEN BANK FOCŞANI

OOGGLLIINNDDAA lliitteerraarrãã

AATTEENNŢŢIIEE:: ÎÎNN CCUURRÂÂNNDD RREEVVIISSTTAA SSEE VVAA DDII--SSTTRRIIBBUUII NNUUMMAAII PPEE BBAAZZĂĂ DDEE AABBOONNAAMMEENNTT

PPRRIINN RROODDIIPPEETT SSAAUU PPOOŞŞTTAA RROOMMÂÂNNĂĂ..

3775www.oglindaliterara.ro

EEEE DDDD IIII TTTT OOOO RRRR IIII AAAA LLLL

Gabriel Funica

Pînă una-alta, genul preferat rămîne în con-tinuare, după toate statisticile, romanul. Chit că nu semai prepară după reţeta tradiţională, cam de pe laJames Joyce încoace. Cu toată impuritatea şi as-pectul său de vehicol dadaist, cu care scriitorul teplimbă labirintic printr-un univers ficţional imprevizibil,romanul mai captivează, mai naşte pasiuni şi dis-pute. Tehnica narativă e ceva mai sofisticată. Perso-najul clasic s-a estompat. Povestirea nu mai epovestire ci o suită de relatări aproape impersonale.Pentru cine vrea să citească în mod calificat litera-tură pretenţioasă ar trebui să urmeze cursuri pregă-titoare de teoria romanului. Altfel spus, romanul adevenit o aparatură complicată asemeni computeru-lui pe care nu-l poţi folosi fără amănunţite instrucţiunitehnice. După cum simţim, majoritatea, pe pielea pro-prie, trăim vremuri cinice, mercantile, tot tacîmul luido ut des, ca principiu regulator al societăţii de con-sum. Cum să nu fii contrariat cînd vezi pe raft în li-brărie o carte cu un titlu atît de nevinovat precumaceea scrisă de Alain Robbe-Grillet Un roman senti-mental (Editura Art, Bucureşti, 2008; Traducere dinlimba franceză de Dumitru Ţepeneag; Postfaţă deBogdan Ghiu) fără să nu încerci un sentiment para-guayan al romanului şi să nu te întrebi în sinea ta,kékçékça ? Mă rog, publica Flaubert pe la 1869 Edu-caţia sentimentală cînd lumea, presupunem noi, eramai inocentă şi abia în 1883 deschidea Zola hiper-marketul La Bonheur des dames (patroni fictivi, fraţiiDeleuze) punînd în funcţiune primul proptotip al ma-şinei dezirante, teoretizată de către celălalt Deleuze,Gilles, aproape un secol mai tîrziu.Dar noi, simţirireci, harfe zdrobite? Cei care dispunem de sirop sen-timental non-stop sub formă de telenovele.Cu toateastea şi multe altele n-am rezistat tentaţiei şi am vrutsă văd cît de sentimental poate fi un roman senti-mental.După ce l-am extras din ţipla protectoare amaflat din dreptunghiul autocolant aplicat pe copertă,imediat sub titlu şi păzit de o buburuză, “că acestbasm cu zîne şi adulţi este o ficţiune fantasmatică” şică “paginile cărţii nefiind tăiate e de preferat să se fo-losească un instrument ascuţit şi nu degetul”. Cumnu am de fel un coupe-papier şi nici mîndreţe deindex să uzez m-am folosit de un cutter enorm acărui lamă erectilă şi-a făcut conştiincioasă treaba,adică a tăiat finuţ paginile deja mîncate de gărgăriţepe margine redîndu-mi, filă cu filă, textul în toată nu-ditatea lui. Prima impresie, pentru cine l-a citit pemarchizul de Sade, este că romanul lui Alain Robbe-Grillet nu-i decît o picanterie în plus, aggiornamentoîn materie de perversiuni şi atrocităţi sexuale. Un por-nohorror în care cineva, privitor independent, viseazăsau i se pare că vede aievea interiorul unei biblioteciunde un cuplu incestuos (pe Loara în jos) fac schimbde experienţă erotico-pedagogică. Tatăl îi nuanţeazăfiicei ideile aplicîndu-i cu o vargă lovituri magistralepeste fese. Nubila este îmbrăcată sexy, aşezată într-o poziţie sexy pe un scăunel trendy. Pe măsură ceînaintezi cu lectura, povestirea capătă dimensiunileunui coşmar. Pare că te afli de-a dreptul în creierulnegru al lui Piranesi. Corpul, exclusiv feminin, înde-obşte infantil, este supus, treptat, unor inimaginabileserii de maltratări cu instrumente din arsenalul, cla-

Un roman. Un roman sentimentalPoate părea, la un moment dat, ostentativ să tot vorbeşti de cititul cărţilor ca preo-cupare majoră. Însă atunci cînd mai comitem astfel de gesturi desuete, cum ar filectura unei cărţi, avem în minte o serie de pre-judecăţi şi motivaţii mobilizatoare.Plictiseala nu-i singura cauză eficientă. Ne poate angaja numele autorului sau tit-lul. Uneori, formatul, coperta sau calitatea hîrtiei pot comprima efortul atenţiei şidestinde resorturile curiozităţii. În afară de erudiţia foarte aplicată ori studiul strîmtde specialitate, restul,rămînem la mîna întîmplării, cititori flotanţi zburătăcind maimult sau mai puţin bezmetic de la o carte la alta, în căutarea iluziilor pierdute.

sic, sado-maso combinat cu cel din închisorile latino-americane. Fetiţele, calupuri de carne vie, sînt achi-ziţionate de pe piaţa liberă şi aduse în acest abatorobscen. Despuiate, violate, torturate, prinse în lan-ţuri, atîrnate în cîrlige, strînse la menghină, date perăzătoare, trase în ţepe, jupuite în zona pubiană, mă-celărite din pură plăcere, ucise în mod bestial. ”Dupăce o răstigneau cu capul în jos, iar trupul ei tînăr,puţin deteriorat pînă acum, întins între doi stîlpi ridi-caţi la aproximativ un metru unul de celălalt, era fixatcu nişte piroane înfipte sus în glezne şi jos în podulpalmelor.Aşadar, fără nici o grabă, puteau să-i exor-cizeze sexul pe îndelete cu instrumentele corespun-zătoare: cuţite de vînătoare cu tăiş dublu, falusprevăzut cu ţinte, fierăstrău cu dinţi mari şi ascuţiţi,cleşti înroşiţi în foc etc.”(p.44). Ca să ilustrez cu uncitat dintre cele mai pudice. Altminteri, Freddy Krue-ger ar păli de invidie. Pentru cititorul obişnuit carteapoate fi o porcărie stupefiantă. Tehnica NouluiRoman al cărui exponent principal este însuşi AlainRobbe-Grillet (exprimată în “Pour un nouveauroman”, Gallimard, 1964 ) constă în redarea unei rea-lităţi ficţionale, complet reificată, neutru, fără comen-tarii şi explicaţii, fără să incrimineze sau să disculpe.Dacă romanul de tip balzacian sondează abisurileconştiinţei, personajul are o identitate proprie, undestin conturat de autorul omniscient şi se caută, deregulă, o morală, noii romancieri (Nathalie Sarraute,Michel Butor, Jean Ricardou, Claude Olivier) propuncititorului educat aventura scriiturii. Nu mai avem înacest gen de roman, un personaj palpabil, ci o sumăde emiţători, diegetic intercalaţi, fiecare ecranizîndun fragment, o secvenţă, o versiune a neorelită-ţii.Vechea realitate ficţională descrisă cu lux de amă-nunte, pictural barocă, este înlocuită de noua relitatevizual optică asupra căreia obiectivul camerei-stiloustăruie prin reluări succesive.Scriitura, altfel spus po-vestea, se naşte dintr-un gratuit joc al limbajului, tur-nat în scene aproape cinematografice.Un joc, larece, al permutărilor în “sistemul obiectelor”, obscureale dorinţei, (omul-obiect vorbitor, amintirea-obiect almemoriei etc.).Asta-i treaba cu romanul scriiturii, cuscriitura din explorarea limbajului, prin spunere, dinexploatarea corpului-obiect (manechin carnavalescdezarticulat) torturat, dezmembrat, deteriorat, sodo-mizat, neantizat, reîncarnat în textul-corp provocatorde oroare, spaimă şi insomnie. Şi totuşi, o cotă depozitivitate, aşa cum place neţărmuritului realism so-cialist, un merit al cărţii ar fi semnalul de alarmă faţăde pericolul alienării generat de mass-media carebombardează individul cu informaţii obiective, deon-tologic depasionalizate, obişnuindu-l de fapt cu totceea ce este mai rău, dîndu-i senzaţia de ficţiune.Şitot în acelaşi spirit imun la artă pentru artă, să fie Unroman sentimental completarea ideală, ficţională,opera ce încoronează, într-un anume fel, viaţa auto-rului ? După cum scrie Baptiste Liger (Lire, nov.2004) ceva antecedente ar fi: “Près de dix ans avantla révolution sexuelle, le couple Robbe-Grillet est àl’avant-garde, et s’ouvre aux expériences sadiques.”Desigur, nu confundăm viaţa scriitorului cu scriituraromanului său, precum Mihai Gîdea, acest MickeyBongiorno al antenelor cultural subdezvoltate.

Fetiţele, calupuride carne vie, sînt

achiziţionate de pepiaţa liberă şi

aduse în acestabator obscen.

Despuiate, violate,torturate, prinse înlanţuri, atîrnate încîrlige, strînse la

menghină, date perăzătoare, trase în

ţepe, jupuite înzona pubiană, mă-

celărite din purăplăcere, ucise în

mod bestial. ”Dupăce o răstigneau cu

capul în jos, iar tru-pul ei tînăr, puţin

deteriorat pînăacum, întins întredoi stîlpi ridicaţi la

aproximativ unmetru unul de celă-

lalt, era fixat cunişte piroane în-

fipte sus în glezneşi jos în podul pal-

melor.

plin, dar el devine vedeta absolută a ei.Pentru America, ea ar putea începe cupremiera primului film fă cut de Mac Sen-nett sub flamura Keystone Comedy: 23septembrie 1912. Angajat de Mac Sennett, Chaplin debutează înCa să-ţi câştigi existenţa la începutul lui 1914. Între 1914 şi 1919,Chaplin îşi descoperă bastonul, mustăcioare, ghetele. Apoi jacheta,jiletca, pantalonii largi. Costumul acesta, va spune un impor tant is-toric al cinematografului, este în întregime împrumutat de la MaxLinder. „La origine, Charlot este un Max în mizerie, care face ca-ra ghioase încercări de a-şi păstra demnitatea”. De unde ar începe,totuşi, geniul chaplinian? De la redescoperirea recuzitei maestru-lui său. Mustăcioara, bastonul, jacheta aparţineau — în cazul luiMax Linder — insului aristocrat. Charlot este vagabondul, decla-satul care nu mai are decât sufletul: un suflet frumos. El încarcă depoe zie cinematograful. Cu Stan şi Bran, cu Mac Sennett râdem.Asistăm la cavalcade, la bătăi cu frişcă, la caramboluri, la acci-dente, la curse. Comedia era doar o tehnică a a gagului. Cu Char-lie Chaplin cei invitaţi să se pronunţe cu privire la filme sunt poeţii.Chaplin redefineşte cinema tograful ca artă — ca artă modernă.Iată de ce poeţii îl descoperă cu uimire, ca unul care aparţine gin-ţii lor:

Jean Cocteau (Carte blanche, 1919): „Charlie Chaplin sauCharles Chaplin sau Charlot sau Karl sau Chap, după ţări şi dupăclase, merită singur un studiu lung pe care îmi propun să-l scriu.Acest comedian, tragedian, mim, acrobat, joacă în acelaşi timp pre-tutindeni. Se anunţă adesea moar tea sa. Poate a murit. Este en-glez, american, spaniol, francez, rus? popoa rele îşi disputănaşterea sa. Este, ar spune Georges Courteline, un tip de felul luiHomer”.

Un tip de felul lui Homer, adică un artist care vorbeşte des-pre întemeierea unei Cetăţi. Care se află la începutul unei civiliza-ţii. Şi continuă Cocteau: „Filmele sale nu ne înfăţişează nicifilmul-teatru unde spectatorul are senzaţia că e surd, ni ci filmul -Far-Vest în care peisajul se amestecă cu drame, nici filmul-foiletonîn care bărbaţi misterioşi, fii ai lui Eugen Sue, ai lui Dumas şi ai luiEdison, fac binele şi răul sub capa lui Rodolfo, cu averea lui Monte-Cristo.

Chaplin este guignolul modern. El se adresează tuturor vâr-stelor, tuturor popoarelor. Râsul esperanto. Fiecare caută aici plă-cerea pentru motive diferite. Fără îndoială, cu ajutorul său s-arputea termina Turnul Babel”.11

louis Delluc — Charlot, 192l: „Cazul Chaplin îl evocă peacela al lui Moliere, dar Moliere devine foarte plicticos în ultimelesale producţiiregale; am impresia că Charlie Chaplin, evoluând de o manierăvertiginoasă, nu va deveni niciodată plictisitor. […] Charlie Chaplineste inventator în arta sa precum Nijinsky în balet. Sigur, expresiaplastică este veche ca şi lumea. De-a lungul timpului, o seamă deindivizi şi-au fixat cercetările în acest domeniu. Nijinsky, repre-zentativ pentru epoca noastră, nu este decât o epocă a dansului înistoria dansului. Chaplin este întâiul în cea dintâi epocă a artei saleşi e un pic responsabil dacă le joujou a devenit o artă. […]

Admir tristeţea profundă a lui Chaplin. Dacă acest om nu va pieri într-o casă de sănătate, va avea

noroc. Un creator atât de sumbru ar trebui să se manifeste înpoeme, romane, în muzică. El, face mişcare din tristeţea se. Spec-tatorul care râde găseşte aici un echilibru minunat. Pentru inter-pret e un motiv să înnebunească”.

Blaise Cendrars, „Cronica zilei”, 1926: „Era în 1915, în pă-durea de la Vache într-o noapte ploioasă şi chinuitoare. Ne bălă-ceam în noroi, santinele uitate, într-un câmp de mine care seumplea de apă când Garnier zis Încălzeşte Pişat, primul permisio-nar al escuadei, vine să ne întâlnească alunecând direct din Paris.Toată noaptea nu ne-a vorbit decât de Charlot. Cine-i Charlot ăsta?Credeam că Charlot trebuie să fie un fel de prieten de-al lui…


JJJJUUUU RRRR NNNNAAAA LLLL

(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, sal-timbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratareaunor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri insulare. Volumul al pa-

trulea, din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea filmului. Cartea e în curs de apariţiela Editura Palimpsest.)

Trident şi şansele postrevoluţionare ale filmului

(urmare din numărul anterior)

Logodnicele Americii. Am cunoscut mai mulţi prieteni aidoamnei Gish. I-am citit şi memoriile care se intitulează Filmele,domnul Griffith şi cu mine. Cartea mi s-a părut extraordinară, de latitlu şi până la ultima pagină. Nu ea e aşezată pe locul întâi, ci fil-mele. Apoi vine domnul Griffith care a inventat-o şi abia pe urmăea! Ea vine din preistoria Hollywoodului, în care era ruşine să fiiactor. Ea a fost o curajoasă şi a jucat cu numele ei. A fost o cura-joasă fiindcă l-a urmat pe Griffith fără să crâcnească. De-a lungultimpului i-am citit zeci de interviuri. Cred că în fiecare spunea: Eusunt o proastă, părerea aceasta nu este a mea, este a domnuluiGriffith. Am cunoscut sute de actriţe, unele de-a binelea cretine,dar nici una nu declara unui jurnalist că e proastă. Că n-are părericate gorice privind meseria de actor. Doamna Gish se va păstra înplanul al doilea: cel care ştie este regizorul, ea nu este decât exe-cutantul. Dacă domnul Griffith spune că filmul va pierde odată cusonorul şaptezeci la sută din spectatori — atunci ea va repeta fie-cărui reporter: Domnul Griffith a spus că…

Nu s-a căsătorit niciodată fiindcă s-a dedicat filmului şi dom-nului Griffith. Ca actriţă trebuia să muncească, şi ea era o actriţăca re muncea enorm. Era ca una dintre nevestele de pionieri ai Ves-tului sălbatic: devotate până la auto-anulare, modeste până la ui-tarea de sine, generoase până la autodistrugere. Era căsătorită cufilmul, iar filmul îi ocupa toată viaţa. Ca şi Mary Picford, care a luat-o de mână şi a dus-o în studiourile Biograph, a fost o Logodnică aAmericii. A fost întruchiparea Visului American.

Dacă la începutul Americii moderne, a Statelor Unite ca su-perputere se află Naşterea unei naţiuni, la începutul Hollywoodu-lui — ca loc al emancipării prin artă — se află United ArtistsCorporation. Îi văd într-o poză pe cei patru asociaţi: Chaplin, Grif-fith, Picford şi Douglas Fairbanks. Suntem în anul de graţie 1919,după primul război mondial.

Mary e cea eficientă, cea mare, este femeia de succes afilmului; este actriţa care a subjugat o lume întreagă. Dar, spre de-osebire de doamna gish, Mary Picford trişează. A trădat iubirilespectatorului căsătorindu-se cu cel mai frumos, mai viril, mai teri-bil bărbat al Hollywoodului. Are o vilă luxoasă, o familie, o firmă. Einteligentă, e frumoasă. E, în lumea aceasta a începutului, o insulăpe care se retrag marii degustători de plăceri: Pickfair e paradisul.

Doamna Lillian Gish este loială profesiunii sale, spectatori-lor săi, regizorilor şi confraţilor. Este „proastă” fiindcă aşa trebuiesă fie o logodnică. Proastă: n-a gustat din pomul cunoaşterii, nuştie greutatea adevărurilor care îi fac pe oameni să muncească pă-mântul, izgoniţi din Paradis. E proastă, adică e inocentă. PeterGlenville, care a distribuit-o în Comedianţii, când ea avea 68 deani, îşi aminteşte:

„Lillian Gish este o persoană importantă. Mai mult decâtatât, este o doamnă. Cuvântul doamnă s-a demodat atât de tareîncât pare învechit. Totuşi, există unele femei cărora acest cuvântli se poate aplica pe merit, iar Lillian Gish este una dintre acestea.Este echilibrată şi de aceea e manierată. Valorile respectate de easunt adevăratele valori, umorul ei e un umor sănătos; are un ex-traordinar bun simţ. Toate aceste însuşiri păstrează, pe de o parte,miresmele unui minunat romantism, şi pe de alta, un riguros simţpractic. Aceste calităţi sunt completate de o voinţă disciplinată, desănătate şi de un entuziasm şi o energie incoruptibile, nu numaiprivind munca sa personală, ci şi apropo de toate bucuriile pe careni le poate oferi viaţa”. Şi adaugă regizorul: „În sfârşit, a fost şi este(s.n. ) o femeie de o frumuseţe răpitoare”. Lillian Gish are 68 de ani.Se scoală la şase şi jumătate, participă, elegantă şi ceremonioasă,la petrecerile echipei. Nu-şi permite şi nu permite nici o favoare.Vrea să muncească bine, cât mai bine. E un profesionist: un mareprofesionist.

(Dosar Carla Ionescu) Comedia nu începe odată cu Cha-(continuare în nr. viitor)

Cornel Ungureanu

l-a relansat, iscând inflamări şi actuali-zări forţate. Proclamat cugetător, luptă-tor, profet etc., „sprijinind” opţiuni chiarincompatibile şi devenit – ca obsesie co-lectivă – un „precursor de serviciu”, Emi-nescu este „abstras din mediul săuamniotic”. Astfel de speculaţii reducţio-niste pot fi corectate doar plonjând, prinrecontextualizare, în mediul său culturalşi socio-politic. Altminteri, el poate fi ve-nerat bombastic-găunos, fixat pe un pie-destal intangibil ori contestat,eminescofilii acuzând povara mitului.Dar, mai ales, manipulat demagogic prinexploatare patriotardă şi anexat politic,după împrejurări. Altfel zis, falsificat.

Bineînţeles, Eminescu nupoate controla devenirea imaginii sale.Dosarul Eminescu include serii de „incendiatori”, invocând – mainou – „dreptul” de a nu-l priza. Chiar de a nu-l citi. Îngropaţi înstricta contemporaneitate, junii de azi, prea convinşi că literatura în-cepe cu ei, cred că poezia eminesciană este „datată şi neintere-santă”. În curs de devalorizare, deci. Alergia la clasici şi statui,„saţietatea eminesciană”, detabuizarea ca act igienic sunt convo-cate de cei care, aruncând o privire dezinhibată, descoperă – pre-cum Ruxandra Cesereanu – doar un „mit edulcorat, rozaliu,genialoid”; fiindcă, nu-i aşa?, „statuile sunt anacronice”, ziceaceeaşi.

Pe de altă parte, eminescologia supravieţuieşte, constataN. Georgescu, ca problematică privată, confiscând interesul unorîmpătimiţi singuratici, inşi pasionaţi încercând a împiedica derapa-jul deferenţei în indiferenţă. La un neam cu recunoscută desconsi-derare de sine şi Eminescu poate deveni un scriitor alternativ. Maicu seamă în Civilizaţia Gates, închinându-se ideologiei divertis-mentului. Încât seismica piaţă postumă, căzând în adoraţie ori se-dusă, ciclic, de impulsuri demolatoare, fără a avea „misticadefinitivului” (cum îndemna Eugen Negrici) ar cere, în limbajul epo-cii, revizitarea lui Eminescu. Adică, întoarcerea la text, citindu-l. Şi,desigur, fără a uita că literatura este o „competiţie interactivă” a va-lorilor.

„Consumat” istoriceşte (după unele voci) şi mumificat, pus„la produs” (cum s-a încercat / întâmplat în 2006) în sens publici-tar-utilitar, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofo-bie, antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu seîncăpăţânează să rămână o permanenţă. Problema Eminescuanimă şi agită spiritele. Ceea ce înseamnă că poetul naţional, celcare a recuperat pentru literatura română „romantismul înalt” nuare un rol muzeal şi este, indiscutabil, mai mult decât un brand cucare ne fălim ori, dimpotrivă, pe care îl contestăm aprig. Bibliogra-fia eminesciană se îmbogăţeşte vertiginos, campaniile de resem-nificare (de pe baricade adverse) nu fac decât să menţină treazinteresul pentru operă şi om. Această revigorare, pe măsura schim-bării orizontului de aşteptare, se datorează atât ideaţiei (reverbe-raţiilor) operei cât şi ofensivei documentariştilor care, cu zelreconstitutiv-detectivistic, încearcă – contextualizând – să luminezechestiuni controversate, încă nebuloase, corectând spectaculos-senzaţional statutul şi imaginea poetului. Să nu ne iluzionăm căastfel de preocupări de cerc restrâns motivează interesul pentrulectură, re-apropierea de text. Idolatria economicului şi iradiereasubculturală într-o epocă subjugată de ideologia divertismentuluine aruncă, sub vraja relativismului, în haos axiologic şi relaxaremorală. Totuşi, interesul pentru un mare scriitor, un spirit emble-matic, saturat de cultură nu se poate stinge după „istovirea fizică”(G. I. Tohăneanu).

Deşi prezenţa (tot fizică) nu mai poate incomoda pe ni-meni, foiesc „denigratorii moderni”, continuând o tradiţie, şi ea bo-gată, pe linia anti-eminescianismului. Să reamintim că B.P.Hasdeu, incriminând „veninul pesimist” al Noii Direcţii condamna„deificarea postumă a nenorocitului poet” transformat în fetiş; şi aş-teptând „reacţiunea firească”. Şi Al. A. Macedonski, încrezător în„sfârşitul unei legende”, deplângea gigantizarea, „sgomotul ce s-afăcut împrejurul lui Eminescu”, prezenţa alaiului de „fetişişti” care,în „cestiunea cu Eminescu”, au transformat compătimirea în admi-raţiune, aceasta luând apoi „proporţiile adoraţiunei”. Iată că astfelde zgomotoase rivalităţi / animozităţi, îndelung exersate în turbu-lenta viaţă literară, continuă, modificând în timp imaginea unui sim-bol naţional; interesul, se înţelege, nu va fi cantonat în spaţiul stricttextual, oferindu-se îmbietor exegezei. „Fiindcă noutatea oameni-lor mari – scria Iorga – nu se mântuie niciodată”.

Oricâte contribuţii se vor ivi (unele ambiţionând chiar aoferi „rezultate definitive”, cum observa caustic D. Vatamaniuc; veziEminescu, Ed. Porto-Franco, 1993), instaurând, poate, altă „dicta-tură hermeneutică”, căutările continuă pe harta eminescologiei şi,din fericire, aventura se anunţă fără sfârşit.


EEEE SSSS EEEE UUUU

În memoria noastră culturală Eminescu „funcţionează” cabrand. Excepţionalitatea operei, destinul martiric (accidentul bio-grafic, boala, moartea), investiţia imaginativă, şirul de scandaluripe versantul receptării, sensibilitatea publică, consensul emoţionali-au statornicit o identitate simbolică idolatrizantă, îndemnând lamitificare pe fundalul fervorii mitogenetice a unei culturi plină defrustrări. N-ar trebui să uităm că acest ultim (cronologiceşte vor-bind) romantic european nu este singurul cu vocaţie revelatoare. S-a vorbit, îndreptăţit, de un bipolarism spiritual pe axaEminescu-Caragiale şi încă G. Ibrăileanu semnala (v. Caragiale,în Viaţa Românească, nr. 1/1912) această „regalitate literară” îm-părţită. Arhetipalul din discursul fondator eminescian, dând con-sistenţă naraţiunilor identitare intră într-o firească şi necesarăcomplementaritate cu macheta caragialescă, de o crudă luciditate,şi ea prezentă, prin ironie vervoasă, în mentalul colectiv. Încât abiaacest cuplu simbolic ne asigură, credem, o reprezentativitateexemplară, cu adevărat definitorie.

Cu poziţie dominantă în imaginarul colectiv românesc,Eminescu a fost fixat, prin prestigiul călinescian, sub sintagma glo-rioasă de poet naţional. Această consacrare simbolică, longevivăşi suspectată de imobilism, îi îngrijorează pe unii comentatori aler-gici, doritori a redesena canonul, erodând congelatele „tabuuri na-ţionale”. Precedată de folosirea formulei de „autor naţional”, decirculaţie pe la mijlocul veacului al XIX-lea, buclucaşa sintagmă su-portă – demonstra Dan Mănucă – diferite accepţiuni (etnică, cultu-rală, psihologică, etno-filosofică, istorică, artistică), impuse deafirmarea sentimentului naţional în epocă, exaltând, în literaturilemici, argumentul etnic îndeosebi. Chiar dacă respectiva construc-ţie lexicală pare a-l scufunda pe marele poet în atemporalitate,chiar dacă apelul la Eminescu (anexat ideologic în varii direcţii) areun indiscutabil rol legitimant, sintagma a suportat „succesive rede-senări” (cf. Ioan Stanomir). Cei preocupaţi de „istoria şi anatomiaunui mit cultural” deplâng, se pare, rezistenţa etichetei fondatoare(cf. Liviu Papadima), firească, dealtminteri, pentru o cultură înce-pătoare, în căutare de sine, bântuită de spaime identitare şi acu-zând febril nevoia de repere. Tinereţea culturii noastre avea nevoiede această identificare, consacrând simbolic un construct culturalpe tipar mitic. Şi supus, inevitabil, uzurii simbolice, cu deosebireprin grila didactică, rulând un buchet de bătătorite teme critice.

Eminescu, nu spunem o noutate, trebuie aşezat în reali-tatea concretă a unui timp. Ca publicist angajat cu fervoare înepoca sa, prin articolele sale de atitudine el îşi defineşte terestri-tatea. Citită, desigur, în codul epocii. Ca poet nefericit, cu o viaţăscurtă, însingurată, măcinată de boală, cu iubiri abstracte şi aspi-raţia spre universal, el a devenit ceea ce este şi ceea ce contem-poranii săi nu bănuiau, poate; deşi, să reamintim, Iacob Negruzzifolosise, primul, formula, în petiţiunea adresată Camerei, cerândsprijin financiar pentru „nenorocitul” poet naţional.

Bineînţeles, mentalul nostru colectiv, sedimentat în timp,cu fireasca evaziune în mit (cu rol compensatoriu), cultivând refle-xele defensive (prin aglomerarea de complexe, fantasme, temeri,frustrări etc), impunând sacralitatea patrimoniului recunoaşteaceastă Personalitate-etalon. Observaţia că, astfel, îmbrăţişăm oviziune conică, nu stelară, stă în picioare. În fond, pe harta valori-lor româneşti vom descoperi fără efort mai mulţi mari scriitori (eroiicanonici), ceea ce i-ar îndritui pe contestatari să jubileze, decre-tând, de pe baricadele relativismului, eroziunea mitului. Şi detes-tând, zgomotos, „încremenirea în admiraţie”; ceea ce, pentruEugen Negrici, preocupat dezinhibat, cu vervă corosivă, de spul-berarea „iluziilor literaturii române” ar fi chiar „un viol estetic”. Şiastfel ne-am lepăda şi de „senzaţia de avuţie” impusă de viziuneacălinesciană, inventând, prin pioase exagerări, „strămoşi de vază”,implicit un pedigri cultural măgulitor care ne-ar asigura vizibilitateşi respectabilitate.

Dar este Eminescu o valoare „inventată”? Mitificarea (cuştiute motivaţii şi mecanisme) înseamnă şi o mistificare? Este el„frânarul” („Marele frânar”) în evoluţia poeziei şi a societăţii româ-neşti? S-a sinchisit, oare, societatea noastră de directiva emines-ciană, a urmat cursul organicităţii sau, dimpotrivă, este prizonieraformelor fără fond, implantate cu voioşie şi azi? Răspunsul e la în-demână. Sub bombardamentul reducţionismelor ieftine, iubind eti-chetologia ignorăm „tangajul contextual”, cum ar spune IulianCostache. Sub ghilotina unei judecăţi care a făcut reţetă („reacţio-narismul”), Eminescu, cel care, în producţia de presă, s-a luptat cupanglicarii politici nu mai este citit în context. Numai aşa am puteadesluşi / decoda conflictul dintre libertarianism şi conservatism, pă-trunzând în textura epocii. Efigia poetului s-a încetăţenit durabil,diagnosticul maiorescian având ca suport, spuneam, fervoarea mi-togenetică. Proza publicistică însă, suportând o canonizare emfa-tică iorghistă (observa Monica Spiridon) şi anexată apoi ideologic,

Un război imagologic

Adrian Dinu Rachieru

propus să continue acest marş aproape lună de lună, în toate lo-calităţile dornice să fie considerate apărătoare a moştenirii culturaleurmând ca oraşele Cluj, Ploieşti, Iaşi, să devină parte din acestmarş al culturii, după care să continue în Europa, începând cu Ser-bia, Bulgaria, Ungaria,Germania, Franţa etc.

De menţionat căîn cuvântul său, domnulGheorghe AndreiNeagu a reuşit săaducă şi mesajul scriito-rului Corneliu Leu, cepropunea naţiunii ro-mâne ca ziua de 29 au-gust să devină ZiNaţională a Limbii Ro-mâne, sărbătorităodată cu fraţii din Basa-rabia, propunere ce-afost primită cu entu-ziasm. Tot domnia sa amai menţionat că vapurta cele două mesaje,atât cel legat de sărbă-toarea naţională a limbiiromâne cât şi cel legatde primul marş culturalde la Herculane, la cel de-al doilea Forum european al revistelor li-terare, unde revista Oglinda Literară va participa ca membru fon-dator în zilele de 4-6 septembrie, 2008 la Balcic, moment ce pareplin de semnificaţii, prin însemnătatea pe care o are această loca-litate înnobilată de regina Maria. De fapt tot un moment plin desemnificaţii a fost remarcat de participanţi la marşul cultural, cândodată cu încheierea manifestărilor, pe scenă a irumpt o nuntă, careîntr-un port local inedit a ţinut parcă să demonstreze tuturor că tra-

diţiile nu dispar odată cu dezinteresul ma-nifestat de clasa politică actuală, care aculminat cu neimplicarea primaruluiP.D.L.-ist în această acţiune. Se pare căexistă premizele sprijinirii acestui marşcultural de către Fundaţia Dan Voicu-lescu, care va trebui să muncească se-rios, în deturnarea scepticismuluimanifestat de scriitorii şi artiştii ce-au puscâte ceva din sufletul lor întru reuşitaacestei manifestări. Este lăudabil efortuldomnului Laurian Stănchescu de a găsiprintre ruinele de la Băile Herculane unloc de cazare modern oferit de SC Stain-cons Comnay unde patronul DumitruStaicu a fost la înălţimea tuturor exigen-ţelor, dar a fost regretabil că domnul pro-fesor doctor Ilie Cristescu, fostul directoral staţiunii a uitat să deconteze biletelede călătorie a unei părţi dintre partici-panţi.

Aşteptăm următorul pas al primu-lui „marş cultural din lume” cu aceeaşiemoţie şi aceeaşi dăruire binemeritatăunui asemene gest cultural.

Reporter


EEEEVVVV EEEENNNN IIII MMMM EEEENNNN TTTT

În perioada 29-31 august 2008, poetul Laurian Stănchescu,în egală măsură şi consilier al ministrului Varujan Vosganian, a or-ganizat primul marş cultural din lume pornit din start cu participareinternaţională, menit să fie o altfel de pledoarie în apărarea dem-nităţii culturale în general şi a demnităţi române în special. Au par-ticipat actori, scriitori, folclorişti de la Eusebiu Ştefănescu la ClaudiuBleonţ, de la Dragoljub Firulovic la Maria Gheorghiu, de la Ivan Pe-ianov la Vasile Erceanu, de la Dumitru Staicu la Ilie Cristescu, că-rora li s-au alăturat ziariştii de la Clara Mărgineanu la MironManega şi mulţi alţii. Marşul a început din faţa statuii lui Hercule şia continuat până-n centrul oraşului, unde Mile Paunovic şi forma-ţia sârbească ce l-a însoţit, am deschis seria de rostiri culturale de-dicate momentului. Renumita cântăreaţă Maria Gheorghiu a stârnitemoţie şi sensibilitate în rândul asistenţei. Participanţii au adoptato formă de manifestare inedită, aceea a oamenilor sandwich. Pespatele şi pieptul lor se puteau citi sloganuri de genul „Cultura, sin-gura armă care nu ucide”, „Cultura singura identitate culturală”, „Înafara culturii nu există nimic”, „Apăraţi patrimoniul cultural naţio-nal” etc.

Cu zeci şi zeci ce-au invadat centrul oraşului, participanţiiau făcut parcă şi mai clară imaginea degradării staţiunii Băile Her-culane, care pe lângă importanţa balneo-turistică recunoscută încăde pe vremea Imperiului Roman, mai constituie încă un reper cul-tural, distinct de identitate latină în faţa cărora ar trebui să se înclinetoţi vrăjmaşii ce ne contestă într-un fel sau altul continuitatea ro-mânească din cele mai vechi timpuri pe aceste meleaguri. Prin cu-vântul lor participanţii au menţionat încă odată nu numainecesitatea reabilitării edilitare şi turistice a acestor locuri, dar şiimportanţa valorificării trecutului sau a moştenirii culturale naţio-nale. În cuvântul său, domnul Andrei Gheorghe Neagu, redacto-rul şef al revistei Oglinda Literară a ţinut să precizeze că prinspiritualitatea ce s-a aglutinat în jurul publicaţiei sale, este alături demesajul cultural al primului marş al culturii din lume. Menţionând căŢara Vrancei, cu trecutul de ţinut liber, nesupus şi într-o perma-nentă veghere asupra moştenirii culturale, va şti să preţuiască şi săpromoveze cu profesionalism, valorileculturale aşa cum înaintaşii au făcut cucreaţia populară Mioriţa. De asemenea,el a rostit şi un angajament de susţinerea demersului cultural menit să apere şisă promoveze moştenirea culturală.Poetul Laurian Stănchescu a ţinut săpremieze cu un Firman Cultural, atât re-vista Oglinda Literară cât şi pe redactorulei (vezi foto). Interesant discurs a avut şidomnul Miron Manega de la Jurnalul Na-ţional, care în calitatea sa de poet, a ros-tit un foarte reuşit poem, adecvatspiritului momentului cultural în desfăşu-rare.

Au mai fost premiate publica-ţiile Porto Franco, Dunărea de jos, Arge-şul, etc.

Actorul Eusebiu Ştefănescu areuşit prin rostirea înflăcărată a unui ju-rământ semnat de Nichita Stănescu săsolidarizeze mulţimea din centrul oraşu-lui, întru rostirea colectivă, frază cu frază,până la contopirea cu mesajul stănes-cian.

Poetul Laurian Stănchescu şi-a

Primul marş cultural din lume


NNNN OOOO TTTT EEEE DDDDEEEE LLLL EEEECCCC TTTT UUUU RRRR ĂĂĂĂ

Un debut matur, convingător, iute de condei şi plă-cut lecturii este cel al Mihaelei Cogălniceanu, Kalusia, Edi-tura Asociaţia Scriitorilor Bucureşti & Tracus Arte, 2008.Avem de-a face cu un roman care, prin distileriile textuale şivrăjile postmoderne se transformă într-un basm. O povestefermecătoare ce ar putea oricând rivaliza cu Stăpânul ine-lelor şi cu personaje ce s-ar putea lua oricând la întrecere cuHarry Potter & Comp.

Kalusia este un teritoriu magic, bine situat la graniţadintre vis şi trezire, populat cu personaje şi fiinţe ce şi-arputea regăsi identitatea în paginile lui G. Călinescu (Este-tica basmului) şi legitimitatea apartenenţei la un gen literarcare, pentru un debut, pare dificil de abordat. 46 de capitoleurmate de un epilog conturează o construcţie romanescăfantastă ţi plină de prospeţime… iar inventivitatea şi farme-cul narativ dau parfumul unei reţete editoriale perfecte.

Romanul Mihaelei Cogălniceanu este, în acelaşitimp, şi jurnalul unei călătorii iniţiatice presărată cu capcaneşi provocări. Chiar dacă trenează pe alocuri, basmul pos-tmodern scris de Mihaela Cogălniceanu arecoerenţă, dramatism şi, ceea ce ne-a impre-sionat, lirism. Personajele au contur fin cali-grafiat şi dau o umbra shakespeariană pescena unei săli de teatru imaginare. Iar spec-tatorii (cititorii) sunt invitaţi să participe la opunere în scenă cu adevărat grandioasă –un alt truc postmodern.

Nu lipsite de importanţă ni se par cu-vintele lui Ioan Groşan, el însuşi exponent deprimă mână al prozei române contempo-rane: „Iată o întreprindere epică pe cât defascinantă, pe atât de riscantă. Un risc pecare şi-l asumă, lucidă, Mihaela Cogălni-ceanu, în romanul său Kalusia. Nu fără să-şiia necesarele precauţii: fiindcă împrumutândtoată recuzita unei poveşti clasice (timp ne-definit, personaje specifice de gen domniţe,regi, curteni, cavaleri, vrăjitoare, ţinut imagi-

nar dar pe care autoarea nu şovăiesă-l localizeze pe o hartă, imaginarăşi ea, desigur, asemenea lui Faul-kner cu al său Yoknapatawpha etc.etc), Mihaela Cogălniceanu, atentăla modelul romanelor de succes dinultimul timp, împrumută naraţiuniisale o tentă de policier, absolut ne-cesară în asemenea cazuri. Vomasista, aşadar, la conspiraţii, confre-rii mai mult sau mai puţin secrete, spectaculoase răsturnăride situaţii, intrigi sentimentale, sugestii de bildungsroman(vezi evoluţia tânărului erou Edvuld) totul surprins cinema-tografic, capitolele fiind de fapt secvenţe autonome, mon-tate ingenios, cu o bine controlată tehnică a suspansului”.

Într-adevăr, Kalusia, cartea de debut a Mihaelei Co-gălniceanu, are şi farmec, are şi magie dar şi a subtilă ştiinţăa arte dramatice ori cinematografice. Capitolele acestei cărţipot oricând deveni scene ori cadre de film confirmând cali-

tăţile narative pe care le consemnează şi Io-landa Malamen într-o succintă prezentare:„Kalusia, romanul de debut al Mihaelei Co-gălniceanu, scris în cheia lui: A fost odată caniciodată… se aşează confortabil într-o di-mensiune a prozei româneşti de după ’90,ocultată nemeritat şi prudent, dacă nu, chiardispreţuită: aceea a basmului. Domniţe, ca-valeri, iubiri feciorelnice, ţinuturi în care stra-niul şi enigmele par lucruri fireşti, populeazăaceastă carte, a cărei miză sunt, înainte detoate, curajul şi talentul autoarei de a depănacu abilitate stilistică firul unei eterne şi uni-versale dihotomii: întâlnirea binelui cu răul”. Mihaela Cogălniceanu este o scriitoare în-

zestrată, inteligentă şi rafinată, de o deose-bită sensibilitate, iar debutul ei este,incontestabil, unul de mari promisiuni.

Traian T. Coşovei

KKAALLUUSSIIAA –– UUNN BBAASSMM PPOOSSTTMMOODDEERRNN

Mai întâi, Loriean Carşochieîmbrăţişează viziunea eleată asupralumii, în aceasta întrezăreşte el otreaptă fiinţială adamelică, iar cineştie când fi-va şi vehiculul celest allui Ioan Scărarul, în foaia de parcursa poetului atipic înscriindu-se şi im-pertinenţa ecumenicului sacru: „Ce-lălalt, Tatăl sau Unul sau Singurul,într-o/ culme a Nimicului a inventatacest joc”…

Nu, poetul nu-şi propune un model coerent de lume,nici măcar unul sacral, oricum dezordinea - amoroasă, prin-cipială, rostuvieţuitoare – e suverană, iar tragedia discursu-lui socializant o depăşeşte pe aceea a Atrizilor: „sângeleAdevărului ne latră dintr-o bastilie” … Abia rămâne vreme şiloc pentru ingredientul erotic: „dragostea mea, dragosteamea, dragostea mea… / pentru ceva, pentru cineva / numitpoezie, femeie numit / femeia numit / femeie numit”, cuviin-cios punctaj al discursului îndrăgostit, la care Loriean Car-

Florin Paraschiv

Cimitirul marin al poetului atipicşochie aspiră. Dar ar mai fi şi câte o bestiolă de pastel me-tafizic: „linişte de ceasornic ruginit / în pieptul rupt al pietrei// pe frunza dospind a nimic / se odihneşte o muscă”, a lene,ironie niponă ce iar conduce la amânarea sine die a defini-rii poetului nostru. Din fericire pentru el şi noi, poetul ţine încontinuare durerea iniţierii în rostul de a fi, blestemul orficobligă la perpetua naştere în durere, căci „moartea în-seamnă neînţelegere”.

Nostimă îmbomboşata polemică a poetului cu partedin „noua elită românească”, dar şi el a ratat întâlnirea degrad superior cu idiotul dostoievskian. Nu-i bai, nici că se pi-tula pe acolo skepsisul chestiei.

Speranţa este îndestul de discretă: „seminţele carepopulează întinderile vântului / ştiu să aştepte”. Aşa da,poete, te pândeşte finalul Cimitirului marin al lui Paul Va-léry (Se ridică vântul, să încercăm a trăi), pe care tu îl beş-teleşti postmodern: „Cuvântul nu foloseşte la nimic / dorinţalui fiind doar aceea de a dezmorţi din nemişcare / morile”. Şibine faci, la urma urmelor!

�


MMMMEEEERRRRIIIIDDDDIIIIAAAANNNNEEEE CCCCUUUULLLLTTTTUUUURRRRAAAALLLLEEEE

Poet, eseist, editor şi grafician,Ion Codrescu este un nume cunoscut şiîn ţară şi peste hotare, cu o activitate no-tabilă în domeniul poeziei de sorginteorientală, mai ales.

A absolvit Institutul de Arte Plas-tice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.Este fondatorul Societăţii de Haiku dinConstanţa, al revistei Albatros, al revisteiinternaţionale de poezie Hermitage, în

limba engleză. Debutul literar l-a avut în anul 1976, la revista Ate-lier, iar ce editorial prin volumul Desene printre haiku, 1992. Re-cent a absolvit un doctorat cu o teză a cărei temă este haiga,susţinută pe 30 mai 2007 la Universitatea Naţională de Arte dinBucureşti. Pe baza acesteia a publicat, la editura Herald, o carte in-titulată Imagine şi text în haiga (de altfel, este promotorul genuluila noi; în plus, profesor la Şcoala Nicolae Tonitza şi Liceul de artădin Constanţa, a implicat elevii acestora într-un experiment care s-a întins pe timp de circa 15 ani, finalizat cu o antologie intitulatăHaiku-Haiga).

Sunt mai multe argumente care recomandă cartea lui IonCodrescu, Imagine şi text în haiga, drept o lucrare de referinţă nudoar în România, pornind de la faptul că este prima de acest fel înEuropa şi a patra în lume, având în vedere şi că se bazează pe 17ani de documentare în diverse ţări, posibilitatea autorului de a aveaunele întâlniri deosebite, acces la surse de informare (de subliniat,dată fiind raritatea lucrărilor în domeniu şi dificultatea de a selectainformaţia dorită, necesitatea de a face propriile analize şi a ajungela concluzii originale) ş.a.. Re-desenează pentru ochiul cititorului,cunoscător sau nu, în limbaj accesibil, dar la rigoare, drumul de laapariţia haiga (formă aparte de artă orientală în care textul/ poemul/caligrafia şi imaginea/ pictura/ trăsătura de penel se îmbină cuefecte deosebite) până la amploare/ răspândirea pe care a atins-o în zilele noastre. Îi analizează resorturile intime, rădăcinile spiri-tuale, istorice, structura şi raporturile speciale între caligrafie,poezie şi pictură care îi conferă graţia şi efectul artistic fără tăgadă.

Când vorbim despre termeni precum Orient (cu familia decuvinte) şi, în unele privinţe şi Occident, lucrurile nu sunt întot-deauna clare, drept pentru care îmi îngădui unele consideraţii pen-tru a putea înţelege mai bine efortul lui Ion Codrescu.

Romanii, odinioară, foloseau pentru plagae mundi/ „colţurilelumii” denumiri ca plaga orientalis. Azi, dincolo de conotaţiile peio-rative, există mai multe moduri de a defini „Orientul” (din latinuloriens – Răsărit/ Est), funcţie de locul în care te afli (Levant, Miz-rahi/ Mizrāḥîm, Mashrek ş.a.). Pentru cultura Occidentală, în ge-neral, prin Orient (Orientul Îndepărtat) se înţelege Asia (uneori cu„regionalizări” de tipul Asia de Sud, Asia de Sud Est, Asia de Est).Se discută şi despre termeni ca Orientul Mijlociu (zone care altă-dată cuprindeau Persia, Mesopotamia, Asia Mică şi Egipt), Orien-tul Apropiat (ţările arabe, Turcia, Iran, Africa de nord). În timp,înţelesul/ conţinutul acestui termen s-a schimbat adesea, definind/subsumând nu doar o zonă, un areal geografic, ci şi o cultură sau/şi religie – cum este cazul islamului sau budismului. Amintim opi-nii precum cele exprimate de profesorul Hajime Nakamura1, carescria că, în ce priveşte termeni ca „religie” şi „filozofie”, în sens larg,în Occident distincţia a fost destul de precisă, însă în tradiţiile orien-tale „linia de demarcaţie este adesea greu de perceput”2. Dacă uniiacceptă (fie şi în „mod lucrativ”) această „privire” a lumii, cu „Orient”şi „Occident”, după alţii este o „tendinţă” artificială de separare, le-gată mai curând de prejudecăţi (adesea în consonanţă cu interesede natură colonială sau politico-economică), de o imagine falsă.Un promotor al acestei teze e istoricul american de origine pales-tiniană (născut la Ierusalim), Edward Wadie Saïd3, profesor la Co-lumbia University. Hajime Nakamura, în dorinţa de a evita „vecheadihotomie” Orient – Occident, propune utilizarea conceptului de„arie culturală”, prin care desemnează „zona în care un poporavansat din punct de vedere cultural şi-a statornicit propria tradiţieculturală, în felul său specific. Spre exemplu, India, China, Japonia,Israel, Grecia etc., Europa medievală sau statele-naţiuni din Eu-ropa modernă pot fi denumite arii culturale.” Astfel, subliniind ase-mănările şi diferenţele dintre diversele civilizaţii din „Orient”, înopinia lui Haijme Nakamura, Orien tul nu trebuie privit ca o unitateculturală, ci ca fiind alcătuit din „diverse arii culturale”. Foloseşte

Marius Chelaru

Poezie, Pictură şi caligrafie sau alchimiadintre imagine şi text numită haiga

termenii „Orient” şi „Occident” mai ales pentru „comoditatea ex pu-nerii”, prin „Occident” referindu-se la „tradiţia gândirii greco-iudeo-creştine”, prin „Orient” „mai ales la tradiţiile Indiei, Chinei, Japonieietc.”

Caligrafia (din limba greacă: κάλλος/ kallos, frumos/ fru-moasă, şi γραφή / graphē – scriere) îşi are începuturile în Asia, înChina (caligrafie – în chineză Shufa 書法, în coreană Seoye 書藝,japoneză Shodō 書道 – care ar însemna „mod de scriere” sau, por-nind de la „do”, cale – Calea scrierii). În China dinastiei Tang (618-905), Tu Meng, a arătat, prin cele 120 de expresii, diferitele stiluride caligrafie, stabilind criteriile de bază. În lista celor 120, primeleerau abilitatea, misterul/ misteriosul, atenţia, lipsa grijii, echilibrul,eliberarea/ nestăpânirea, maturitatea, virilitatea, graţia, sobrieta-tea, buna îmbinare, exuberanţa, clasicul ş.a.

Arta caligrafiei (considerată în Asia cea mai rafinată formăde pictură), la mare apreciere în China, cerea perseverenţă şi dis-ciplină şi era de aşteptat de la cei de viţă nobilă să exceleze. Mulţispun că a caligrafia nu ţine doar de sfera creativităţii/ exerciţiului,ci pune în legătură mintea şi corpul pentru a găsi cea mai bună ex-presie a gândului. Se pare că cei mai iscusiţi caligrafi au trăit, în ge-neral, până la vârste înaintate.

În ţările asiatice în general caligrafii foloseau cernealapentru a caligrafia sugestivele caractere chineze (hànzì) care, înfiecare ţară în care au ajuns, au primit câte un nume „local” (hanja– coreeană, kanji – japoneză, Hán Tự (漢字) sau Chữ Nho (字儒)– cunoscute şi ca Chữ Hán (scris din/ cu caractere chineze) ş.a.

Limba japoneză e, dincolo de toate influenţele, diferită dechineză, acordarea diapazonului astfel încît să se cadă pe un toncomun între o limbă aglutinată şi maniera de grafiere a alteia con-siderată şi net izolantă e un veritabil paradox. Dar legăturile întrelimbile/ culturile japoneză şi chineză sunt dificil de cuantificat/ ana-lizat. De pildă, idealul în arta chineze, în poezie sau pictură, trans-mis şi în Japonia în bună măsură, este să fie sugestiv, nu articulat.Poetul vrea să comunice adesea nu ceea ce exprimă direct în poe-zie, ci ceea ce nu spune în ea.4

Japonezii, ca şi chinezii, scriu cu pensula vorbind de 3 mo-mente ale actului scrierii. Primul, trezirea pensulei – kihitsu, dă naş-tere înainte chiar de materializare trăsăturii ulterioare clipei în carehîrtia e atinsă cu penelul. Al doilea, trimiterea pensulei/ sūhitsu,uneşte gîndul şi concretul cu mişcarea, al treilea, sfîrşitul pensulei/shūhitsu, înnobilează actul mişcării, în esenţă simplu, cu aluneca-rea către pre-fiindul continuu sugerînd caracterul perpetuu al de-plasării în sine ce generează, parcă întîmplător, atingeri cu coalapură pregătită să primească spiritul. Caligrafia în Japonia (sho) aluat naştere/ fiinţează ca artă. În 647 un poet coreean e numit con-ducătorul universităţii. Temmu (673-686) creează la Nara o insti-tuţie similare universităţii şi dispune acelaşi lucru în fiecareprovincie. Codul Taihō (701) cerea ca fiecare clan să dea atenţiestudiului în nobila artă a caligrafiei. Se spune că pictura bambusu-lui, caracterizată prin măiestrite linii şi curbe în alb-negru, dăruindgîndului puterea să străbată timpul prin artă, e un element de primordin în studiul caligrafiei.

Mişcarea caligrafului e amplă ca pictura alb-negru, ener-gică, nu denotă ezitări, ideogramele caligrafiindu-se pe hîrtie albă.Scrierile japoneze spun că în momentul creaţiei caligraful trans-mite prin penel un simbol al desăvîrşirii ideilor, nu terna imagine, fieea şi simbolică, a unui obiect.

De aici, drumul până la poemele haiku (una din mlădiţelespiritualităţii orientale care a înmugurit dăruind flori al căror parfuma luat-o pe drumuri pe care nimeni nu le-ar fi bănuit iniţial, e unpoem de numai 17 silabe – haiku (singular şi plural), la arta haigapoate fi intuit.

„Lucrez în tehnica tuşului de mai bine de treizeci de ani”,spunea Ion Codrescu într-un interviu acordat lui Jeanne Emrich (p.266), adăugând că a realizat prima sa pictură haiga în 1989. Pen-tru el, „caligrafia orientală este plină de diversitate în ce priveştetrăsătura de penel, structura şi textura tuşei… Caligrafia poemuluihaiku dintr-o pictura haiga este o coregrafie de linii, pete şi puncte,o parte integrantă a compoziţiei nu ceva adăugat.” Şi, pe parcursulcărţii, Ion Codrescu explică, demonstrează şi acest lucru şi altelepentru a contura o imagine a ce înseamnă haiga şi care a fost dru-mul ei către ziua de azi.

(continuare în pag. 3781)

fel schiţat este terminat de „un degeţelplin de fecale”, care desenează pe pere-ţii literaturii române „un milion de pule şiinfiniţi lindici”.

În poezia porno poetul nu mai in-spiră parfum de mosc, ci miresmele chi-loţilor iubitei, chiloţi

„Mânjiţi de menstruaţii, sperme,Pişaturi blonde şi lălâie,Căcaturi aburind eterne”. Se vede treaba că din budoar

Brumaru intră direct în closet, unde trecepe numele poeziei toată gama de ofertea colacului de salvare – menstruaţii, pi-şaturi blonde şi căcaţi.

Literatura română, domnii mei, este o literatură mare. Mare,pentru că în ea încape orice: poezia realismului socialist, poeziaomagiilor ceauşiste, poezia păşunistă (mai veche sau mai nouă),poezia ermetic-absurdă, poezia de vorbe goale (verbiajul poetic),poezia profanatoare şi, iată, poezia porno şi a WC-urilor publice.De fapt, în ultima vreme, poezia recuperează toate prezervativeleEuropei şi trece dintr-un closet în altul. Deliciul ei este guiţatul cur-velor şi rahatul la tavă. Menstra iubitei colorează metafora, iarploaia de spermă lingvistică ţine locul emoţiei poetice. Literaturaromână, domnii mei, este o literatură mare. Mare, pentru că în eaîncape orice.

Îi informăm pe această cale pe iubitorii liricii porno şi de clo-set că Emil Brumaru poate fi găsit, în aproape toată splendoareasa, în paginile României literare, număr de număr. Nu de preamultă vreme, e drept, ci abia de vreo 30 de ani încoace… Ca do-vadă de câtă atenţie se bucură poezia şi fragmentele sale de jur-nal. Textele sunt însoţite de portretul unui om tânăr, care trebuiesă fie Brumaru în vremea bărbăţiei sale.

Pentru deschiderea pe care o dovedesc în genere paginileliterare ale României, propunem breslei scriitoare româneşti să in-stituie Ziua Vulvelor Deschise, în cadrul căreia să se acorde ur-mătoarele premii:

1. Premiul Penis captivus revuisticus – pentru publicaţiilecare promovează literatura porno şi literatura de closet;

2. Premiul Veceul literar – pentru cele mai izbutite creaţiiporno;

3. Premiul Penis captivus criticorum – pentru critica lite-rară care încurajează literatura porno şi a closetelor literare.

Literatura română, domnii mei, este o literatură mare. Pen-tru că în ea încape orice.


OOOO PPPP IIII NNNN IIII IIII

Imagine şi text în haiga, care, reiterez, este un drum noupentru România, după Cuvântul introductiv, mulţumiri şi Argument,este structurată în: Capitolul I: Haiga – arta care uneşte pictura şicaligrafia, II – Instrumente şi materiale, III - Imagine şi text în haiga,IV – Principii ale spaţiului pictural în haiga, V – Arta haiga în Japo-nia, VI – Arta haiga în Occident, VII – Haiga – o experienţă perso-nală în plan estetic şi didactic, apoi un glosar, indicele de nume şibibliografia.

Dincolo de cantitatea/ calitatea informaţiilor oferite, preci-zările terminologice, analizele, concluziile, incursiunile în filosofia şiarta japoneză şi orientală în general, modul şi căile prin care s-apropagat în Occident, cred că lucrarea lui Ion Codrescu este de re-ţinut şi prin diversele exemple oferite la ceea ce teoretizează, dupăcum importante ca bază de documentare sunt şi glosarul, indicelede autori dar poate, şi mai mult, prin maniera în care relevă cum apropagat haiga în rândul elevilor săi. Capitolul VII (Haiga – o ex-perienţă personală în plan estetic şi didactic), care subsumează şio secţiune intitulată Atelier de haiga (cu proiecte concrete, discuţiiaplicate, interviuri, lucrări aplicate/ explicate, exemplificări ş.a.),este mai mult decât lămuritor în acest sens.

Incitantă încă din start, de la titlu, în limbaj accesibil dar ele-vat, documentată, cu „inserţii” interesante despre modul de agândi/ percepe arta (nu doar arta haiga) în cele două zone atât dediferite (spiritual, material, mental ş.a) pe care le numim Orient şiOccident, cu gramatici a civilizaţiilor diferite aşadar, păstrândmereu în prim plan sensul mesajului pe care doreşte să îl trans-mită: dialogul/ simbioza imagine-text numită haiga.

___________________________1 Hajime Nakamura, Orient şi Occident. O istorie comparată a idei-

lor, traducere din engleză de Dinu Luca, Editura Humanitas, Bucureşti,1997.

2 Sunt discuţii relativ la „apropierea” unor termeni ca religie, civili-zaţie etc.. Un exemplu, citat de Hajime Nakamura: „Sugerez foarte seriosca termeni de ti pul «creştinism», «budism» şi alţii asemenea să fie aban-donaţi, întrucât nu se pot susţine, odată ce sunt puşi sub semnul întrebării.Cuvântul «religie» a avut multe înţelesuri: ar fi mai bine dacă am renunţaşi la el. În parte din cauza ambiguităţii lui generatoare de confuzii. Partepentru că marea majoritate a sensurilor sale tradiţionale se dovedesc, la oprivire aten tă, nepotrivite. Singura semnificaţie adecvată care i se poateatribui termenului este cea de «religiozitate»”. (Wilfred Cantwell Smith, TheMeaning and End of Religion. A New Approach to the Religious TraditionsofMankind. New York, Macmillan. 1962. p. 178).

3 Cartea sa cea mai cunoscută este Orientalism, publicată în 1978.4 Fong Yu-lan, Précis d’Histoire de la Philosophie Chinoise, p. 30,

Paris, 1952.

Cunoscutul şi re-cunoscutul (nu de puţine ori cu îndreptă-ţire) poet Emil Brumaru a pus nu de multă vreme pe masa inteli-ghenţiei româneşti câteva dintre creaţiile sale porno. Ne referimla cele şapte poeme apărute în revista Vatra nr. 9-10/2004 şi pre-luate în cărţile din urmă ale poetului. Le vom discuta, aşadar, peacestea, iar nu cărţile sau opera în ansamblu a poetului. Iată unuldintre poeme, Sonet 4:

„De vrei să-ţi fie faţa liePrecum e pieliţa de crin,Oh, suge-mă şi cu-alifieDe-amor pe-obraji unge-te lin.Dar de vrei fese bulbucateMai albe decât lebăda,Scula-mi de-o mie de caratePrimeşte-o între ele, grea,Şi sârguieşte-te să-ţi intreCât mai adânc, pe burtă stândLa margine de pat, cuminteŞi-mbujorată, până cândVei clipoci-n celeste spermeAsemeni unei mlaştine eterne.”

Spumosul şi mlăştinosul sonet, împreună cu celelalte şasegemete rimate iscălite de Brumaru, dovedeşte faptul că o parte apoeziei care se publică în democratură nu mai este scrisă nici cucreionul, nici „cu PC-ul”, ci de-a dreptul cu penisul. Poezia eroticăcedează locul poeziei porno, iar luna îndrăgostiţilor răsare acumchiar din vaginul iubitei. Cu acest limbaj, poetul porno penetreazăignoranţa cititorului şi a criticii literare şi sper(m)ă să lase plozi înliteratura română. E şi acesta un mod de „a locui poetic” (vai, Hei-degger!), atunci când inspiraţia se confundă cu poluţiile lingvisticenocturne, iar coitul se petrece mai mult în limbaj decât în văgăunilesale.

Emil Brumaru face din secreţiile sale materia cenuşie apoemelor, iar din diamantul bărbăţiei (harului său) raiul bucilor pecare le încalecă în albul paginii.

Poezia de budoar a lui Brumaru gravitează în jurul unui „curbombat şi sfânt”, pe unde se zăresc „floci mici”. Tabloul porno ast-

Virgil Diaconu

OO îînnttââllnniirree--nn cclloosseettccuu ppooeezziiaa ppoorrnnoo

Imagine şi text în haiga este o lucrare de referinţă, iar IonCodrescu ni se relevă drept un autor care a ştiut să îmbine infor-maţia, teoretizarea cu exemplele concrete într-un limbaj care facelectura cărţii atractivă şi interesantă pentru oricine, cunoscător saunu.

Ion Codrescu, Imagine şi text în haiga, Editura Herald, Bu-cureşti, 2008, 350 p.

poate face parte din consiliul său de fa-milie. Autorul nu comentează – iar logicanoastră nu este strict juridică, ci doar na-turală în urmărirea scopului criticului. Dece ar avea acesta nevoie de izolarea luiEminescu?

Să zicem că este corect jude-cătoreşte. Din informaţiile pe care le de-ţinem, însă, rezultă că familia luiEminescu se interesează de el: atât tatăl,Căminarul Gheorghe Eminovici, cât şifratele, locotenentul Matei Eminovici, vinla Bucureşti şi-l vizitează pe critic cu sco-pul de a afla adevărul despre interzis. Deacum înainte Călin L. Cernăianu facehermeneutică, discurs (cu multe impre-caţii), istorie literară (abuzivă) – face, adică, orice pentru a de-monstra că Gheorghe Eminovici n-a fost în Bucureşti în vara lui1883, iar Matei Eminovici a fost, dar criticul nu i-a permis să-şi vadăfratele. Pe scurt, convinge teza – dar nu conving argumentele. Sunt5 însemnări despre întâlnirea lui Gheorghe Eminovici cu Titu Ma-iorescu la jumătatea lunii august a anului 1883, iar autorul le dis-cută pe rând.

Mai întâi, în Însemnările zilnice criticul notează la 18 au-gust 1883. „Acum două zile a fost la mine tatăl său (anecdotedin societatea moldovenească de odinioară) şi după aceea fra-tele său, locotenentul…” Călin L. Cernăianu nu dă crezare aces-tei informaţii, părându-i-se ciudat că „cei doi Eminovici nu ar fivenit împreună, ci separat – ca la dentist” (p.81) - , şi considerăcă textul a fost inserat ulterior în jurnal, ca o justificare.

Cea de-a doua dovadă a acestei întâlniri este scrisoarealui Titu Maiorescu din 18 octombrie 1883 către acelaşi GheorgheEminovici:

„Stimate Dle, Starea fiului D-voastră şi amicului nostru literar M.Emi-

nescu nu s’a îndreptat încă, şi aşa am hotărât cu toţii, cei de aici,să-l trimitem pe cheltuiala noastră la Institutul de alienaţi din Vienaşi să-l lăsăm acolo vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta pânăatunci, va fi timpul venit să-l aşezăm la Golia sau la Mărcuţa, ca peun bolnav fără leac.

Cu prilejul venirei D-voastre la Bucureşti, ne-aţi declarat,că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală pentrunenorocitul D-voastră fiu. Cu toate acestea m-am crezut dator avă da de ştire despre cele de mai sus. Primiţi, vă rog, încredinţa-rea deosebitei mele stime. T.M.”

Această scrisoare se află tot în jurnalul lui Maiorescu, iarautorul consideră că nici ea n-a fost expediată, ci este tot o piesătârzie confecţionată de către critic pentru posteritate. Scrisul parecam înghesuit, pentru a încăpea într-un spaţiu lăsat intenţionat gol,iar adresarea şi datarea („D-lui George Eminovici. Cucureşti 18/30Octombrie 83 (Ipăteşti,(Distr. Botoşani”) sunt încă mai înghesuitedecât restul textului şi scrise cu altă cerneală: dovadă că acest capal scrisorii a fost făcut într-o zi, cu unelte de scris noi, iar restul –altădată. În discuţie nu mai intră obiceiul criticului de a lăsa în jur-nal cópii după scrisori: copie sau nu, scrisoarea n-a fost expediată(nu există dovada poştei, etc.) Acest tip de raţionament estre bunpentru procurori…

Al treilea loc unde se face referire la întâlnirea dintre Ma-iorescu şi căminar este scrisoarea Harietei din 7 martie 1884:„Aflând de la răposatul meu tată că Domnia Voastră aţi fost tot-deauna generos către sărmanul frate Mihail şi aţi luat asupraD.voastră îngrijirea lui materială şi-l sprijiniţi după cum se poate,Vă rog din toată inima a mă înştiinţa în ce grad se află boala frate-lui meu în present şi ce ştiri aveţi D. Voastră despre sărmanulMihai, căci nu ştiu unde a mă adresa…” Aici, prin analiză de textautorul consideră că Harieta vorbeşte la modul general de grija luiMaiorescu, încă din 1872 începând, faţă de Mihai – dar şi faţă deŞerban. Autorul comite cel puţin un abuz prin omisiune în acestcaz, sau pur şi simplu nu observă că expresia folosită de Harieta:„aţi luat asupra D.voastră îngrijirea lui materială şi-l sprijiniţidupă cum se poate” – răspunde aproape cuvânt cu cuvânt celeidin scrisoarea de mai sus a lui Maiorescu: „lăsaţi asupra noastrătoată îngrijirea materială şi morală”. În nici o interpretare de text– avocăţească, de procuror, literară etc. – nu se poate trece pesteasemenea coincidenţe; ele arată că Harieta a citit scrisoarea demai sus a lui Titu Maiorescu adresată tatălui ei, că de aici „a aflatetc.” – deci: acea scrisoare a fost expediată.


NNNNOOOO TTTT EEEE DDDD EEEE LLLL EEEECCCC TTTT UUUU RRRR ĂĂĂĂ

I. „Dosarul Maiorescu”Relaţiile despre testament sunt luate cum ne dăm seama,

din scrisoarea Harietei, iar îndoiala asupra mâinii care a scris nu-şi avea rostul pentru că George Muntean a specificat la editareaactului că nu este scrisul Harietei. O eventuală expertiză grafică(sau „criminologică”, după definiţia lui Călin L. Cernăianu) – i-ar fiputut îngusta această îndoială – dar probabil neamul Eminovice-nilor nu merită, din partea autorului, acelaşi tratament cu al Şuţi-lor…

Oricum ar fi, reiese un caracter tare: ştiind că sufere deo boală incurabilă, Nicu Eminovici premeditează lucid sinuciderea,făcând o scrisoare şi lăsând un testament pe care Harieta le in-vocă. Gestul ne sperie pe noi, astăzi, dar se pare că în epocă nuera foarte neobişnuit. Revenind la data de 7 martie 1884, estelogic, cred, să considerăm că Harieta a fost răvăşită de moarteafratelui şi cineva din apropiere (vecini, oficialităţi, casnici cu oare-care ştiinţă la scris) a ajutat-o să aştearnă pe hârtie scrisoareacătre Titu Maiorescu prin care cere relaţii despre celălalt frate al ei,Mihai Eminescu. Când îţi moare cineva drag e firesc să faci bilan-ţul rudelor în suferinţă…Despre Matei ştia unde se află. Tatăl lordecedase pe 7 ianuarie, exact cu 60 de zile înainte, iar intervalul nucred că are vreo importanţă mistică (la 40 de zile ar fi avut un ase-menea sens; amintesc de sinuciderea Veronicăi Micle, premedi-tată de ea la 5o de zile după moartea lui Eminescu, „cinzecimea”însemnând, cred, ceva în această ordine, de n-ar fi să amintescdecât sărbătoarea teilor în Bucovina care se suprapune peste săr-bătoarea creştină a Pogorârii Sfântului Duh, la 50 de zile de la În-viere). Vreau să spun că aceste ipoteze de lucru pot fi urmăritepentru a se vedea dacă duc undeva.

Dar ipotezele lui Călin L. Cernăianu duc foarte de-parte…însă fără a se sprijini pe solul ferm al documentelor, esteun drum cu multe salturi aeriene. Încerc să rezonez în siajul des-chiderilor sale. Ca jurist, autorul citează un articol din Codul civil,ediţia din 1867: „Acei care vor fi provocat interdicţiunea, nu vorputea face parte din consiliul de familie” (Nu ştiu dacă virgulaîntre subiect şi predicat este juridică sau aparţine celui care ci-tează; nu urmăresc Codul civil, accept că autorul are dreptate şi-mi rezerv dreptul de a controla, ca şi pe acela de a studia dacăacest cod a fost revăzut, revizuit, schimbat etc. între 1867 şi 1883.)Este într-adevăr interesant: Titu Maiorescu este acela care a „pro-vocat interdicţiunea” lui Mihai Eminescu la 28 iunie 1883, adică l-a internat la doctorul Şuţu. Lăsând deoparte faptul că în acest cazse eludează legea (nu ştiu dacă acesta este termenul exact sautrebuie altul mai dur), fiind necesare multe acte pentru o asemeneainterdicţie – şi mai ales o confirmare medicală făcută de către o co-misie cu argumente largi – Călin L. Cernăianu consultă dosarul „In-terdicţia Mihail Eminescu”, deschis odată cu recluziunea poetuluidin 24-28 iunie 1883 şi rămas deschis, adică nerezolvat, până lamoartea sa, în 16 iunie 1889. Acesta poate fi considerat „dosarulTitu Maiorescu”, pentru că se datorează gestului criticului şi – dupăcum cred că argumentează corect din punct de vedere juridic CălinL. Cernăianu – pentru că Titu Maiorescu tergiversează închide-rea/rezolvarea lui. Călin L. Cernăianu citează o observaţie pe careAugustin Z.N.Pop nu a luat-o în seamă (şi nici alţi cunoscători aiacestui dosar): „Se va întreba Parquetu ce persoane ar puteaconstitui consiliul de familie, cari sunt rudele interzisului şidacă este în ţară”.

Aceasta este, explică autorul, adevărata rezoluţie pusăpe dosarul nr.968/1883. Primul Procuror cerea „Vă rugăm să bi-nevoiţi a lua măsuri pentru regularea averei” – şi alături mai eraobservaţia: „Nu este curatelă, deoarece Eminescu nu a înce-tat din viaţă, ci numai e alienat” – care se credea că este rezo-luţia dosarului. Fiind vorba, deci, de constituirea unui obligatoriuconsiliu de familie, Călin L. Cernăianu observă că, potrivit legii,Maiorescu nu putea face parte din el – pentru că-l interzisese peEminescu. În logica procurorului, autorul, reinstrumentând cazul,consideră că Titu Maiorescu avea tot interesul să-l izoleze pe poetde familie, să se erijeze în tutorele lui – cu ce scop? – Să facăparte din acest consiliu. Mai trebuie, însă, un articol de lege, în sen-sul că dacă lipsesc rudele chiar şi acel care interzice pe cineva

Nae Georgescu

Maiorescu(urmare din numărul anterior)

(continuare în nr. viitor)

Chemarea stelelor (1962), Vioara albă(1963), Ritmuri (1965), Sufletul ciocârliilor(1974), Poeme… pline de metafore cepoartă în le încărcături şi sensuri filoso-fice, de idei cosmice, dar şi de un pro-nunţat patos civic. Metafore de felul:„zorile-păsări de flacără”, „cu ochii mei ti-neri se uită străbunii”, „beau vin, beauarşiţă încinsă, grea”, „beau brume din vii”,„beau răcoarea stelelor de dimineaţă”,multe altele, fără număr, umplu spaţiulpoetic al volumului Chemarea stelelor(Biblioteca şcolarului, 2004), dar nunumai… „Dorul acesta de stele/ Zvâcne-şte în suflet/ în tâmple…”, zice poetul.

* * *

Perioada anilor ’70-’80 care a pregătit momentul auroral alliteraturii basarabene a fost marcată de revirimentul denumit ge-neric întoarcerea la baladă, la copilărie şi la vatră (- la Ithaca), re-descoperirea „veşniciei ce s-a născut la sat”. În această perioadă,mai exact în anii şaptezeci, se conturează o nouă pleiadă, o nouăgeneraţie de creaţie, cu un program care continuă, în linii mari, pro-gramatismul etic al generaţiei „copiilor anilor treizeci” cu un maxi-malism estetic la nivelul stării de graţie şi naturaleţei discursuluipoetic. Iată cum caracterizează această pleiadă acad. Mihai Cim-poi: „Este o generaţie ce se încredinţează ochiului al treilea careanulează tirania realului, stimulând insinuarea posibilului şi visului,care desfiinţează hotarele dintre mimesis şi fantezie, imaginaţie.Vederea cu „cel de-al treilea ochi” interiorizează viziunea, o scoatedin vechile convenţii realiste, purifică verbul poetic, îl scoate pepoet din contingentul care-l ţintuia tiranic şi îl transferă în trans-cendent. Această pleiadă de poeţi reînvie cultul romantic al sufle-tului care constituie, evident, o replică la elogiul necondiţionat alrealului pe care-l cerea realismul socialist… Ochiul al treilea nu edecât organul tăinuit al sufletului. Figura reprezentativă a poezieianilor ’70-’80 este, astfel, Profetul. Nu însă un profet care vede întimp. E un profet înzestrat cu cel de-al treilea ochi care constată purşi simplu taina sufletului.

…Tânărul poet şaptezecist basarabean se transformă într-un caligraf al peisajelor sufleteşti. Ochiul al treilea al poeţilor ba-sarabeni se sincronizează evident cu ochiul cu dinţi al lui NichitaStănescu sau cu ochiul de greier al Anei Blandiana, acţiunea derecuperare a poeticului corespunde în totul acţiunii de poetizare auniversului cu ajutorul simbolurilor romantice, atmosferei adoles-centine, înfrăgezirii lucrurilor, sensibilizării văzului şi auzului, dina-mizării expresioniste a viziunilor pe care o întreprinde generaţiaNicolae Labiş…”

Aşadar, o generaţie care a animat renaşterea basarabeană,care s-a postat în fruntea Mişcării Democratice din Basarabia, ge-neraţie, devenită astăzi coloana vertebrală a colectivului scriitori-cesc: Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Nicolae Dabija, LeonidaLari, Ion Hadârcă, Serafim Belicov, Efim Tarlapan, Iulian Filip, Va-sile Romanciuc, Mihai Prepeliţă, Haralambie Moraru, NicolaeRusu, Vasile Tărâţeanu Ilie Zegrea, Nicolae Vieru, Constantin Dra-gomir, Nina Josu, Gheorghe Bossi-Dumeneanu, subsemnatul şialţii, scriitori cunoscuţi în spaţiul literar românesc. Este generaţiacare a sincronizat poezia cu existenţa interioară, a identificat-o cudramaticul existenţial, a reabilitat poeticul şi esteticul, demonstrândun deosebit simţ al imaginarului, al metaforizării, al rădăcinilor, alsimbolurilor şi parabolicului…

Sfârşitul de secol douăzeci a dat literaturii române câtevanume de poeţi de o deosebită valoare artistică şi estetică. Una din-tre aceste personalităţi notorii este şi poetul din Basarabia ArcadieSuceveanu (n. 16.11.1952, s. Suceveni, Cernăuţi), „condamnat peviaţă să dea chipul şi măsura adevărată ale literaturii româneşti“,vorba lui Anatol Codru, sau, cum nota într-un eseu academicianulMihai Cimpoi, „poetul aureolat de idealitatea raportului cu Poezia...”


IIII SSSS TTTT OOOO RRRR IIII EEEE LLLL IIII TTTT EEEE RRRR AAAA RRRR ĂĂĂĂ

Poetul Gheorghe Vodă nota undeva că prin creaţia lui Ana-tol Codru, a lui Grigore Vieru şi a lui Victor Teleucă, a altor câţiva,poezia română din Basarabia poate intra „cu capul sus în oricealtar al Universului”.

Poet de o excepţională sensibilitate şi cultură estetică, de oprofundă trăire a realităţilor în care şi-a desfăşurat activitatea,Gheorghe Vodă, (n. 24.12.1934, s. Văleni, jud. Cahul, m.24.02.2007) a fost una dintre marile personalităţi, una din conştii-nţele care au întregit şi au întărit, au dat vigoare copacului literaturii;a fost unul din stâlpii de rezistenţă care au ţinut vertical coloanaspirituală a neamului. Începând cu primul său volum de poeme –„Zborul seminţelor” (1962), urmat de „Focuri de toamnă” (1964),„Ploaie fierbinte” (1967), „Aripi pentru Manole” (1969), „Pomii dulci”(1970), „Valurile” (1972), „Rămâi” (1977), „Frumos să-ţi fie pururichipul” (1979), „Inima alergând” (1980), „La capătul vederii” (1984),„Viaţa pe nemâncate” (1999) şi altele,, poetul conturează un por-tret fizic şi spiritual al baştinei sale - sudul Basarabiei, cu oameniharnici şi păstrători ai tradiţiilor milenare.

Făcând parte din generaţia Labiş-Stănescu-Vieru, generaţiecare a dat o nouă direcţie poeziei româneşti, repudiind canoaneleunei literaturi impuse de regimul totalitar comunist, Gheorghe Vodăs-a aliniat la mesajul etic şi estetic al acestei generaţii, raportându-şi crezul la tradiţiile marii literaturi româneşti, având ca reper, în pri-ncipal, adevărul, limba, istoria, cultura, idealurile naţionale.Universul său poetic s-a sprijinit mereu pe câteva repere esenţiale:adevărul, cumpătarea, bunul-simţ, spiritul locului de baştină, fires-cul. Pentru Gheorghe Vodă a scrie a însemnat întotdeauna un „actde conştiinţă”, prin aceasta făcând o diferenţă între „bine” şi „rău”,între „moral” şi „imoral”, între „ a fi” şi „a nu fi” în lumina adevărului,a binelui, a dreptăţii, a curăţeniei sufleteşti. Însoţit mereu de per-sonajul său epic nelipsit – Moş Pasăre – un adevărat purtător deetnos popular, Gheorghe Vodă şi-a cântat Sudul cu peniţa muiatăîn lacrima baştinei, în suferinţa părinţilor, în virtutea strămoşilor, însetea pământului,. „De ţară voi scrie/ până termina-voi/ trupul decuvinte…”, nota poetul.

Emil Loteanu (n. 6.11.1936, s. Clocuşna, jud. Hotin;m.18.04.2003, Moscova) s-a impus chiar de la prima carte – Zbu-cium – apărută în 1956, după doi ani de repatriere. Marcat de pro-videnţă, înzestrat cu mai multe talente, Emil Loteanu îşi scriepoezia cu o maximă sinceritate, dar saturată de substanţă, o poe-zie de meditaţii şi atmosferă lirică, de vibraţii sufleteşti. Romanticpână în cele mai subtile nuanţe, poetul, ca nimeni altul până la el,a încercat să surprindă subtilităţile individuale ale contemporani-lor, creând o seamă de simboluri originale, inedite la acea vremepentru literatura română din Basarabia. Dragostea şi pacea, dorulde infinitul cosmic şi idealul omului simplu, frumosul din natură şidin sufletele oamenilor sunt doar câteva dintre temele abordate depoet. A fost un liric, animat de o lucidă stare analitică, de reflecţii fi-losofice, existenţiale.

A scris o poezie de tradiţie românească, intuind că tradiţia,vorba lui Miguel Unamuno, este substanţa istoriei. La fel cum eter-nitatea este substanţa timpului… La acea vreme, 1956, când aapărut primul său volum – Zbucium – poezia din Basarabia maizăcea în chingile unei estetici impuse de regimul comunist. EmilLoteanu primul a rupt apele acestui stil anacronic, lipsit de per-spectivă, poezia lui aducând o nouă viziune şi un nou conţinut poe-tic. Era ca o briză de aer întremător în acea atmosferă îmbibată decanoanele comunist-bolşevice, când scriitorul era obligat să pro-slăvească regimul, cu întregul arsenal de „libertăţi” pe care-l adu-sese pe meleaguri nostru. Şi iată că acest spirit nou declară dincapul locului. „Vreau cântarea să-mi fie adiere de vânt”, „alean şinădejde”, „trăire şi vlagă”. Pentru prima dată în poezia basara-beană venea un tânăr ce scria o poezie de o muzicalitate aparte aversului, un tânăr care avea o stăpânire perfectă a ritmului, rimei şistructurii poetice…

Emil Loteanu nu a putut crea un afara poeticului, frumuseţiisufleteşti, în afara muzicii interioare, a cuvântului care, chiar numaiatunci când îl rostea, dar şi prin felul cum îl rostea, năştea în su-fletul celor din preajmă o stare de poezie… Au urmat volumele

Vlad Zbârciog



Literatura anilor şaizeci-optzeci din Basarabiasau Descoperirea conştiinţei de sine…

Aş putea înălţa un oraş cosmopolit

Aş putea înălţa un oraş cosmopolit, o Lon-dră, un Turn Babelcu toate vocile sufletului meuvoci ieşite din orizontul corpuluispre orizonturi mai largi, vibraţiiale pielii sufletului spre pielea comunănici şoaptă, ca înăuntrunici ceva aducând a strigăt de biruinţăal realuluiSe aude din întâmplare o vocedin adâncul domiciliu necunoscut al voci-loracum te aud de foarte aproape de sub un-ghiilimbă arhaică a singurătăţii antropofagepretutindeni şi oriîncotro în largul durateial timpului liber, neconstrâns de vreunceas al minţii

Un murmur în sânge la începutapoi, intempestivă, impetuoasă vocea dra-gosteiarzătoare în ochi, dogorâtoare în viscereindefinită, vicioasă aproape în misterioaseatingerinoaptea, trupul mângâiat de spuma tutu-ror mărilor

Alteori (de prea multe ori) ţâşnind limba durerii – universala, bătrâna limbă –mânieteribilă a zeilorşi vechea, dar nouă mereu, cea a vineia alungării din rai – întoarcerea feţei înaură –sumbru, sadicul Nu, goliciunea, umilinţaruşinea de propria ta umilinţăde parcă ai fi un lepros

limba cruzimii în tot şi în toate

Acea oră a tuturor vocilor, incompatibile,discordante, atrocefuria şi cruzimea lor întoarse spre ele înze-citmari prăbuşiri de voci în ele însele, nevro-ticefebra gurii lor inconştienterăcoritoarea febră a ţipătuluighemuirea peste cuţitul din sufletora vocilor incendiate în creier, o roată în-flăcărată un vârtej fierbinte (ah, capul înpalme, prea simplu)Stăpâni sălbatici ai vocilor, spuneţi-micât m-aţi ucis în ora aceea a tuturor crime-lor spuneţi-mi, ce aţi făcut cu cadavrul dinmine?Imperceptibile, difuze vibraţii în corzile vo-cilor amnezicede parcă acum aş fi altulşi doar în lumina firavă a unei vieţi care-afost

Voci care dorm (între Schyla şi Caribda)

poem

mă pierd prin hăţişurile nopţiiademenirilor indiferentănu-mi pasă de durerea ce se naşteîn spasmul orgiastic din clepsidrăîmi văd de treburi cotidienedupă ce soarele apunesunt fiica nopţiisau strigoiulimun iubirii-n veşnicie

câine de pază

e ca în visul acela bizar în care trupul mis-a lichefiatscurgându-se pe gresia galbenă...

îngrijitoarea mi-a strâns repede organeletopite- culoarea sepiei—se temea să nu care cumva şefulsă-şi murdărească pantofii şi s-o concedieze

tot ce memorasem, tot ce gândisem într-un sfert de secolmi-a fost tocat de o maşină de distrus hâr-tiişi aruncat în aceaşi pubelăcu firele translucide ale nervilor şi cu suculgreţos al ficatuluipe care-l încărcam zilnic cu clişee

mi-a rămas senzaţia căderii în gol...

***

îmi spunea că iubirea-i un kitchce nu merită să fie pus la vederece trebuie neapărat anihilataltfel ne filtrăm luciditateapân’ la instinctşi vom inaugura era şobolanilor

l-am crezut pe cuvânt

***

probabil că noua boală a secoluluiva fi dependenţa de spânz:

„rădăcină de spânz pură pentru suflete cevor să iubeascăpână la moarte”

reclamele vor umple străzile mai rău decâtţigările cu filtru

savanţii vor descoperi inutilcă produce demenţă...

IOANA GRECEANUCARINA IENĂŞEL


PPPPOOOO EEEE ZZZZIIII AAAA

Navigatori obosiţice ignoră primejdiacare pândeşte dinstâncivoci cu trei capetecare păzesc intră-rile adâncichepengurile negrecare ies precumşerpii din culcuşu-rile anotimpuluirececele de anul trecut,crezute moartevoci care împietresc, voci-labirintdin care nu vei mai ieşi niciodatăvoci-ancore, fixându-te bine de vreo amin-tire, în marea uităriivoci înnegrite de imensitatea neagră a tă-ceriide dinainte şi de dincolo de orice limbăvoci ale spaimeide trecut (ah, vocea coşmarului, galbenă)de viitor, un călău al unui prezent ucis preacurând –o limbă şi el învineţită şi mutăieşind dintr-un gâtlej sugrumatvoci care te vând pe o şoaptă vicleanăcare negociază sentimente inexistentecare vorbesc în pustiucare nu mai vorbesc cu vocea ta demultvoci ca nişte săgeţi otrăviteamestecate, încrucişate între voi, artificialeclonate (căci voi stăpâniţi ştiinţa înaltă asubstituirii)arhetipale, mistice, stridente, armonioase(căci voi stăpâniţi arta înaltă a muzicii inte-rioare)prezente, trecute şi viitoarevoi toate, ca una singură, purăcând sufletul este foarte aproape demoarte

Voci îndeplinind un destin

Simt în voi viaţa mea care se transformăviaţa mea în declin, moartea mea în urcarevă simt în sâmburele meu de umanitateîn alteritatea mea obscurăîn gândurile mele intersectate ca o reţeacomplicatăîn nodurile sentimentelor melepe care demult am încetat să încerc să ledezlegvoi îmi împingeţi viaţa înaintecând oasele mele obosite se încrucişeazăa moarte svoi mă imaginaţi cum voi fi peste un anpeste zece ani (când poate nici nu voi maifi decât în imaginaţia voastră)voci, voci imaginative, crucificaţi-mă în poemul acestapână voi ajunge să-l simtca pe un spasm al inimii meleca pe o inimă a tuturor vocilorpulsând cu durere şi voluptatepână şi-n moarte.

ERATĂ: Dintr-o regretabilă eroare, poemele din Antologia de poezie semnatede autoare aparţin lui Gh. Grigurcu

tivată în educaţia tineretului nostru na-ţional! Un exemplu, prea modest, vi-l potînfăţişa chiar eu: în războiul Indepen-denţei româneşti, dintre vrânceni au luatparte şi doi bunici de-ai mei. Cel dupătată a urmat calea gregară a ciobanuluiprimitiv: de dorul stînei, a familiei, a satu-lui a fugit „din Valia plînziri, di la Plevna”,împreună cu alţi opt vrânceni. Dăduseră„două atacuri” redutei. Erau „nouî inşi laun post, şî cu toţ l-am părăsît”… Iată, pa-triotism vrâncenesc, ar putea sune ci-neva pripit! N-a fost tocmai aşa! Dacă bunicul dinspre tata a fosttrădător ( şi lucrul l-am prezentat veridic, perfect conştient în 1930,la prima ed. Ţinut. Vrânc.; după cum l-am păstrat intact şi în ed. II– 1969, vol. II, pag. 436), apoi lucrul a fost invers cu bunicul dins-pre mama. Îl chema Stan Niagu. La bătrâneţe era fala satului Tul-nici, pe care l-aţi vizitat, împreună cu maestrul nostru, profesorulDensusianu. Era un om curios în mentalitatea lui de om înstărit:mijlocaş în sat. Nimeni din sat nu putea să se apropie de avutul lui:hotarul cosirii, hatul „blănii” de prăşit, toate erau tabu australian!Oamenii îl priveau cu respect deosebit, îi cunoşteau tăria caracte-rului aspru, pentru care cuvîntul făgăduit era lege de aramă: „a fă-găduit Stan Niagu”… Se înconjurase c-o legiune de fini şi fine.Botezase şi cununase peste 14 perechi de tineri. La paşti erau lacasa bătrânească cîte 30 de fini şi fine, cu „hinişori” şi „hinişoari”.Toţi se aranjau în cele două zile de după întîia zi de Paşti: care săvină în „lunia Paştilor”, care în „marţa Paştilor”. Şi bunicul („tetia-moşu”, cum îi spunem noi, nepoţii) îi primea cu o reţinere severă:nu rîdea prea mult, nu povestea snoave obscene, nu fuma, beamăsurat, „şî ia pildă hini cu copkii cu tot”. După masa de la „tata-naşu” (aşa îi ziceau „hini” micuţi, cărora bunica – „bîta Cucoana” –le dădea cîte o „pupîzî” – un colac cu cîte un ou-roşu), buniculieşia în sat, „la horî” , fiind înconjurat de fini şi fine. Acolo, se aşezala masă, în mijlocul horii, înconjurat de toată mulţimea finilor şi fi-nelor. Le făcea „sinsti”: vin, cît puteau ei bea, ca să-şi păstreze in-tact cugetul. Plătea numai dînsul. Lumea îl privea, în timp ce „horasatului” juca împrejurul mesei lui. Toţi îi spuneau: „Hristos a-ngiet”! Şi el răspundea pe-un fel de ton solemn, calm şi stăpînit: „Adivă-rat c-a-ngiet!” Bărbaţii, sub vîrsta lui, îi săruta mîna. Ca şi femeiletinere! Satul îl preţuia pentru caracterul lui neabătut: „Aşa a zîsStan Niagu”… Şi mai era ceva aparte: bunicul era primul veterandin satul Tulnici, mult respectat. Fiindcă la Plevna (fusese sergents-a purtat eroic. N-a fugit din „Valia-plînziri” ca bunucul din satulSpineşti. În asaltul redutei teribile, bunicul „Stan” s-a avîntat în frun-tea unui pluton de atac şi-a scos steagul regimentului „10 Pucna”din mîinile unui grup de başbuzuci. După alte fapte eroice, fusesedecorat de însuşi „domnitorul Cărol” – în prezenţa unui ofiţer su-perior rusesc, cu înalte decoraţii româneşti şi ruseşti. Iar la întoar-cerea în ţară, i se îngăduise să-şi aleagă opt „kistoali” – trofeu dincele capturate de dînsul în timpul „asaltului” dela Plevna ( a luptatşi la Griviţa şi la Rahova). Şi le-a păstrat pînă în 1917, iarna, cînda murit dintr-o hernie, agravată într-un convoi de transport nem-ţesc, în timpul ocupaţiei, cînd refuzase să ridice nişte lăzi cu mu-niţii; fusese bătut, schingiuit, pentru că el ştia că ghiulelile nemţeştitrăgeau în carne vie românească… Pentru mine (eram în clasa aII-a liceală) moartea bunicului „dila Tulnici” – „tetia-moşu Stan” – afost prima întîlnire cu realitatea ultimă a vieţii omeneşti. Într-atîta l-am iubit, încît cînd am simţit că moartea îi e aproape (era o iarnăteribilă în 1916: retragerea dezastroasă din Ardeal!), am îmbrăcat„sumănaşu” străbun şi, fără să spun mamei, ori bunicei, am plecatpe-un viscol năprasnic din Tulnici la Spineşti, cale de 6 km. , să-ispun tatei că bătrînul nostru e pe moarte. Acolo am rămas! Am re-fuzat cu îndărătnicie să mă întorc la Tulnici, la înmormîntarea erou-lui-veteran. Spuneam că vreau să-l ştiu pe „tetia-moşu” numai viu,printre noi… Şi multă vreme am trăit cu gîndul acesta copilăresc,fără să am norocul să i se fi păstrat măcar o singură fotografie. Pe-atunci asemenea rest postum figurat era rar în Vrancea. Numaiiarmaroacele scoteau poze fantastice, pe nişte material fotografic,primitiv: din tinichea format mic. Şi lumea se ferea de fotografie: edracul în cutia aceea care scoate figura omului întocmai! Îi ia mă-sura dracul, şi pe urmă moare, şi-l duce-n iad pe cine se lasă „po-tografiat”… Mentalitatea asta am consemnat-o în satul Păuleşti,în 1934, etnografic, în prezenţa istoricului multi-metodist C.C. Giu-rescu…


IIII NNNN EEEE DDDD IIII TTTT

Fiindcă toată viaţa mea tinerească şi matură s-a dus pe co-claurile Vrancei, prin prăfăraia stepei R. Sărat, tot umblînd dupăetnografie, folklor şi dialectologie – asta în lunile de vară; iar în celede toamnă, iarnă şi primăvară: cu şcoala de gît; ba şi cu politica„georgistă” de-a spinare, prin Vrancea, ca să-l scot „deputat” şi „re-zident regal” pe istoricul C.G. Giurescu, bun în stat personal po-litic şi pentru vremurile actuale, după ce-a fost ministrul„propagandei” sub singurul ochiu vigilent al lui… Armand Căli-nescu… Acesta este „istoricul… zigzagant” la care vă referiţi Dom-nia-Voastră în scrisoarea trecută.

Acuma, fiindcă pronia îmi îngăduie să vă scriu, tot sincer,înţeleg să vă întîmpin următoarele puncte de vedere:

1). În privinţa „Amintirilor unui Aromân”: perseverez îngîndul meu! Adică: cred că este necesar să le aşezaţi pe hîrtie cîtputeţi mai narativ şi mai extins. De ce? După profesorul Tache Pa-pahagi, adio cu cultura Aromânilor iluştri! Cu învăţatul aromânTache Papahagi se încheie ultima epocă glorioasă a aromânis-mului cultural!! D-v. socotiţi că pentru evocarea acestor românisud-dunăreni sînt necesare „primele două volume din Im-ages…??” Acestea sînt – incontestabil – preţioase, ca şi „Poezialirică populară, Paralele folklorice (cele două ediţii)”. Mă de-osebesc de vederea D-v. într-atîta: ele sînt numai imagini con-crete, făcute cu grija monografistului etnograf român fruntaş.Vorbesc numai specialistului etnograf (adică învăţatului compa-ratist!). Dar vieaţa Aromânilor, eroi în istorie (mai cu seamă întreanii 1900-1920, cînd presiunea turcilor şi grecilor a fost uriaşă) tre-buie să fie cunoscută epopeic; deci scrisă evocator de către ci-neva cu stil nervos, ridicat, la mare tensiune lirică! Un fel deexpunere în genul lui Taine („Les origines de la France contempo-raine”), ori Michelet („Histoire de France”), sau Renan („Histoiredes origines du Christianisme”). Trebuie un ton descriptiv şi nara-tiv grandios! Pe care numai cine a trăit grozăvia de perioadă isto-rică a aromânismului, din preajma războiului balcanic, o poateprezenta veridic. Vă amintiţi cum mi-aţi povestit, în 1969, scena cugrecul îmbrăcat popeşte care lepăda hlamida popească, scoteahangerul, îl punea între dinţi şi-apoi căsăpia copii, bătrâni şi tinerearomânce? Şi fuga D-v., cu mama şi sora, din Macedonia spre Du-năre şi România veche?? Acelea sînt scene homerice, pe care ul-timul „mohican” (Fenimore Cooper!) aromân le poate povestiposterităţii româneşti. Iată de ce scrierile şi imaginile D-v. etnogra-fice nu-mi par documente istorico-culturale suficiente pentru pre-zentarea evocativă a istoriei Aromânilor sub stăpânirea greceascăşi turcească! Este nevoie de-o pană oculară, ca şi de avînt stilis-tic aromânesc.

2). În privinţa imaginilor fotografice: iarăşi cred că nu aveţitoată dreptatea! Fiindcă noi nu umblăm după efecte fotografice„füher-eşti”, să ne ferească Dumnezeu!! Acuma să umblu dupăefecte carnavaleşti, la vîrsta de 70 de ani împliniţi, la 24 sept.c.??Aş face de rîs anonima ilustră spiţă ciobănească din Carpaţii Vran-cei, care a plăsmuit măcar (după opinia arogantului unguresc-român Adrian Fochi, Mioriţa, 1964!!) Mioriţa artistică!! Şi aş facede rîs şi pe ilustrul nostru „maestru” Densusianu (al cărui volumfestiv nu va putea să vadă lumina tiparului în dec. 1973, tocmai dincauza tergiversărilor ce mi le provoacă Ioan Şerb, în a cărui pro-bitate nu ştiu dacă mai pot crede…). După cum şi comportamen-tul D-v. universitar (o pildă viitorimii de demnitate profesoralăuniversitară!). Tot aşa: aş profana memoria altui profesor de-al meucare m-a iubit, m-a încurajat, m-a urmărit în scrisul meu patronat de„Institutul de Filologie şi Folklor” (v. Revista istorică, an. XVII, n-rele 1-3 ian. mart. 1931, pag. 55, 57). Este N . Iorga! Ca şi me-moria altui vrâncean, pe care ştiu bine că l-aţi stimat: profesorulS. Mehedinţi! Nu, Mult Stimate Domnule Profesor Papahagi! Eunu umblu după poze de „vedetă” culturală, gen desuet D. Gusti –Mendax! Eu umblu după o fotografie a D-v. pentru documentareaculturală de bună cuviinţă! Necesară viitorimii, ca să-i arătăm căîn timpurile astea de parvenitism cultural, stil C.C. Giurescu (şi alteetcetera–le ce ne sunt bine cunoscute!), mai sînt personalităţi cul-turale care n-au ferit de parvenitism politic-cultural, au rămas întrepatru pereţi cinstiţi, cioplindu-şi opera ştiinţifică în mod discret,fără condiţionare oportunistă, fără concesii mîrşave, fără cîştig ma-terial gras, şi fără siluirea adevărului ştiinţific! Nu este bine să cre-dem că imaginea pământeană trebuieşte neglijată, atunci cînd evorba de-o personalitate creatoare! Nu, ea trebuieşte chiar cul-

Valeriu Rusu

Documente cu ION DIACONU(urmare din numărul anterior)



LLLL EEEECCCC TTTT OOOO RRRR

(Urmare din numărul anterior)

Studiile despre gnoză din Iter insilvis. Saggi scelti sulla gnosi e altristudi (Messina, 1981) apar înglobate şiîn volumul Experienţe ale extazului,publicat la Payot în 1984 tot cu sprijinul luiEliade. Din cartea de la Payot, vreo 30 depagini, sub titlul L’Ascension de l’âmedans les mystères a et hors desmystères, au fost cuprinse si în lucrareacolectivă La soteriologia dei culti

orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită deVermaseren. Cartea englezească a lui Culianu apărută la Leiden în1983, cu titlul Psychanodia este o variantă intermediară a lucrării de«troisième cycle», obţinută prin prescurtarea si traducerea înengleză a Experienţelor extazului.

Prelucrarea diferită a aceluiaşi material pe temagnosticismului a constituit o adevărată capcană pentru uncomentator care îşi tot dă ifose de cunoscător avizat în multe, foartemulte domenii, dar mai ales în filosofie. Este vorba de Horia RomanPatapievici care a publicat (la Ed. Nemira) drept postfaţă a traduceriicărţii Les gnoses dualiste de l’Occident (Plon, Paris, 1990) unstudiu şcolăresc despre gândirea lui Culianu.

Devenit astfel “culianist”, el avansează opinia că Ioan PetruCulianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul, publicate cusprijinul lui Eliade, iar apoi traduse in italiană si engleză) l-ar fidepăşit, vezi Doamne, pe Mircea Eliade, autor al unei opere ştiinţificede patruzeci de volume.

Ca să-si argumenteze ideea, Patapievici face eroarea săcreadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una dealta, când ambele indică acelaşi lucru, prima reprezentând doctrinacentrală a gnozei.

Fără a sesiza acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-unadin cele două succinte prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R.Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celorscrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modulgenial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două“contribuţii majore” ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prinaceste inovatoare două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă peidolul lui “din adolescenţă” . Cele două contribuţii geniale ale luiCulianu ar depăşi demersul eliadesc, a cărui contribuţie la istoriareligiilor s-ar fi limitat la modesta operaţie de ordonare a materialului,pe care Eliade l-ar fi dispus «în clase morfologice» (apud. H.R.Patapievici).

Gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiuneasufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite estepreluată de la Patapievici de E.Iricinschi în postfaţa la Experienţeale extazului (Nemira, 1998).

Mircea Eliade în articolul «Per oposicion» punea in evidenţădiferenţa dintre «atacul la comandă» si polemica intelectuală, dusăîntre doi adversari individualizaţi. In «scrisul la comandă», din ceidoi adversari unul este atotputernic si neindividualizat. El se aflănegresit de partea celor ce deţin mijloacele mass-mediei indemocratie si de partea celor ce se ocupă de controlul ideologic inregimurile totalitare. De pildă, după 23 august 1944, desfiinţareaculturii româneşti de catre mercenarii ocupantului sovietic s-a făcutprin «atacul la comandă» de genul: «Nichifor Crainic, un ideolog alfascismului românesc» (Ion Vitner, 1947), fără nici urmă de respectpentru adevărul istoric.

Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţiapolitică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat(guvernarea, mass-media, academia si învăţământul de toategradele) într-o ţară populată în mod majoritar de o singură etnie.(După ultimul recensământ, România are o populaţie româneascăde 90%, ceea ce nu împiedică televiziunile numite «naţionale» săvorbească până la saţietate de cele 14 minorităţi, «omiţând» defiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar10% din populaţia României, in cele 10 procente fiind cuprinsă siminoritatea maghiară de 6%).

Cum am notat deja, la prezentarea autorilor Dicţionaruluireligiilor, Editura Humanitas alocă acelaşi spaţiu pentru MirceaEliade (1907-1986), membru a cinci Academii şi profesor honoriscauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) carenu a apucat nici măcar momentul titularizării în postul de profesorde gnosticism, întrucât cartea verde nu-i ieşise decât cu o lună

Isabela Vasiliu-Scraba

înainte de a fi asasinat (3). Ca să-l pună cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelaşi nivel cu

protejatul său (devenit din 1979 cetăţean olandez) care doar prindemersurile lui Eliade a ajuns să ţină ca «visiting professor» douăconferinţe la Chicago în 1986, Gabriel Liiceanu a trebuit să operezemasive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade,făcându-se că «uită » (ca pe site-urile de pe internet) distincţiileprimite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucuraîn lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEAELIADE IN CYBERSPATIU, in ).

In schimb, directorul Editurii Humanitas «aranjează» studiilelui Culianu să nu apară în banala lor realitate, anume că tânărullicenţiat în italiană la Bucureşti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursă detrei luni în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru cafilosoful religiilor să-şi pună în mişcare relaţiile ca să-l ajute să publicesi să treacă examene. Să nu apară că emigrantului român i-autrebuit trei ani pentru a-şi lua o licenţă despre Hans Jonas si gnoză.Că având o licenţă la o universitate occidentală, luată pe 5 nov. 1975la Milano, şi ajutat fiind de Mircea Eliade, s-a putut înscrie la Parissă treacă hopul «doctoratului de troisième cycle» cu MichelMeslin, tot pe tema gnosticismului.

Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorulEditurii Humanitas nu va scrie (in prezentarea autorilor Dictionaruluireligiilor, 1993) că I.P.Culianu şi-a luat licenţa la UniversitateaCatolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», pentru a putea maiîncolo să noteze o altă minciună, anume că în 1980 Culianu susţineun «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat)cu teza la Michel Meslin despre experienţele extatice.

Desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusămagiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii dinstudiul despre Religie si putere scris prin 1980, parada mincinoasăde titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studiiprin ele însele valoroase.

H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu,supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat dinlume».

Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor politici cudoctorate la Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalulNKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, era ţarul închisorilor de peteritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era oraritate în România.

Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, douădeja înşirate, si al treilea în 1987, este repetată si răsrepetată înscopul precis al modificării percepţiei cu privire la însemnătateaculturală a lui Eliade comparativ cu cea a protejatului său. După H.P. Patapievici, opera lui I.P. Culianu «bate mai departe decât operalui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rămas un excelent istoric alreligiilor din şcoala morfologică (…), I.P. Culianu a fost altceva, sianume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare».

In 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences ofEcstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisièmecycle», cu acelaþi titlu, în pregătire) pe care Eliade l-a dat sprepublicare în revista «History of religions» (fondată de el) nu l-aentuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă siera lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6febr. 1976). In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984),Culianu va adopta o interpretare a cărei originalitate ştia că va fi peplacul celor cărora se străduia din studentie să le facă totul pe plac.El reduce complexitatea experienţelor extatice aflate în miezulgnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune asufletului. O asemenea interpretare neştiinţifică îi atrage replica luiMircea Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă «babilonian»,pentru că are de fapt «o origine babiloniană».

După mai bine de patru ani, cu o comisie aranjată de Eliade(presedintele comisiei) să fie din patru profesori trei favorabilicandidatului (v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată«Dialoguri întrerupte», Ed. Polirom, 2004), la opt ani de la plecareadin ţară, I.P. Culianu a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta«doctoratului de troisième cycle» (fără de care nu se putea înscriela doctoratul de stat) cu lucrarea «Experienţe ale extazului»(dedicată lui Mircea Eliade) în care textul este uneori supraîncărcatprin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21martie 1979).


CCCC uuuu llll iiii aaaa nnnn uuuu îîîî nnnn llll oooo cccc uuuu llll llll uuuu iiii EEEE llll iiii aaaa dddd eeee ????

toate hainele aici. ICA spune că LII-CEANU a luat un termometru de camerăsă-l aibă ca „amintire”, iar NORICA i-a zissă-l ducă înapoi că nu e voie să se atingănimeni de nimic, că se va face muzeu.MARIANA zice că ea nu ia nimic. MA-RIANA zice că ea nu are nimic împotrivăca LIICEANU să se ocupe de manuscriseşi că îl va ruga să vină şi acasă să vadăce e prin dosare. Servesc cina şi vorbescaceasta.

ICA vorbeşte la telefon cu STAMP, zice că autobuzele vorpleca la 9,30 de la Continental şi tot atunci pleacă şi ei. STAMPspune că de la BUCUREŞTI au venit PLEŞU, ŞORA, PALEO-LOGU, DOINAŞ şi sunt sus. Spune de asemenea că a apărutanunţul în România liberă. Îi dă apoi să vorbească cu RELU.

ICA şi MARIANA vorbesc cum să se îmbrace. ICA po-vesteşte că şi RELU a fost arestat cafiu de demnitar de stat, că tatăl lui afost general de corp de armată şi arăspuns de zona Iaşi unde au fostprogromurile împotriva evreilor şi carezice că în realitate n-au fost. Spunecă în timpul percheziţiei a avut curajulsă ascundă două fotografii compromi-ţătoare.

Vine NICOLAE şi alţii careprezintă condoleanţe lui MARIANA.Spune că au găsit oameni care sapăgroapa şi aceasta este în faţa bisericiispre dreapta. Se explică unde e şi cămitropolitul a zis să o facă acolo.Spune că vor fi foarte mulţi partici-

panţi. NICOLAE zice că au văzut pe CASATOVICI.Unul din cei veniţi întreabă ce să facă cu lucrurile lui

NOICA, iar MARIANA îi spune ca să le dea de pomană, în afară decărţi şi manuscrise pe care să le dea lui LIICEANU. Acesta zice căLIICEANU a luat nişte manuscrise şi notări de-ale lui NOICA. NI-COLAE o întreabă dacă să-i aducă cărţile mai importante. Ea zicesă vadă LIICEANU. NICOLAE zice că sunt şi cărţi împrumutate,acestea trebuie restituite, ca de exemplu lui Ion ZAMFIRESCU. NI-COLAE spune că trebuie scos certificatul de deces. MARIANAzice că ea nu are timp, că a doua zi seara se întoarce la BUCU-REŞTI. El îi spune să dea procură lui RELU în acest sens. ICA în-treabă dacă s-a găsit vreun cec la NOICA, iar el zice că avea uncec pe care mai erau numai 50 de lei. Îi spun că trebuie adus şicuponul de pensie al lui NOICA, pentru că a fost internat în spi-tal. MARIANA scrie apoi procura pentru RELU.

După aceasta, vorbesc despre aranjarea oamenilor pemaşini şi ICA zice că i-a aranjat pe toţi: doamna MARCU cu dr.MARIN, pe RODICA ISPAS o duce dr. ISPAS, dr. LĂZĂRESCU cufamilia MOLDOVAN, iar pe SCHERG îl va duce SERPAN, fiul ei.

NICOLAE povesteşte cum a murit Noica, el fiind lângăacesta – că pe la ora 100 el a chemat doctoriţa să-i ia tensiuneacă i s-a părut că s-a răcit mâna, că apăruse embolia. Mariana în-treabă dacă a spus ceva, iar NICOLAE zice că nu a vorbit nimic.Spune că totdeauna a fost optimist şi niciodată nu s-a gândit lamoarte. Nicolae şi ceilalţi pleacă.

După plecarea lor MARIANA merge la baie, apoi mergesă se culce, după ce ICA îi spune că va chema la ei pe LIICEANU,STAMP, KLEININGER, ANDREI, NICOLAE, SCHERG, în total 12persoane.


IIIINNNNEEEEDDDDIIIITTTT

Înregistrarea discuţiilor din locuinţa lui Aurel Cioran înpreziua înmormântării lui Noica


I. Veneau la Păltiniş ca să-l cunoască pe Noica şi nu ţi-neau seama de timpul de odihnă şi asta sigur că l-au obosit.

M. Ai văzut cum vine… spune chiar în „Epistolar”, spunechiar VIERU îi spune lui LIICEANU, care se văieta că nu mai poatemerge la PĂLTINIŞ să stea de vorbă cu domnul NOICA, zice:„Într-o oarecare măsură eşti şi tu de vină, că tu l-ai…” cum spun euşi am spus şi la alţii, l-a scos LIICEANU pe DINU în piaţa de zar-zavagii, nu în AGORA! Ca să fie numai intelectuali, numai oa-meni… Zic: „L-a scos pe DINU în piaţa de zarzavagii cu „Jurnalul”lui!”

Discuţia continuă despre un covor. ICA zice că NORICAl-a descoperit pe Noica căzut şi a telefonat la PARIS şi de acoloMARIANA zice că i-a dat telefon dom-nul CORNEA şi ea a dat telefon luiRELU.

RELU este sunat la telefonde cineva căruia îi explică cum s-a în-tâmplat cu NOICA de-a murit.

ICA şi MARIANA vorbescdespre o icoană pe care o are ICA, easpunând că a găsit-o la o familie, pră-fuită şi murdară, iar după ce a curăţat-o arăta splendid.

ICA merge la telefon şi con-tinuă discuţia cu LUCI. MARIANA zicecă SIMINA ştie de la RELU şi de laEMIL despre moartea lui NOICA.RELU zice că a vorbit cu Simina vineripe la ora 1000. MARIANA spune că DINU trebuia să-şi facă anali-zele înainte de a merge la BOTOŞANI, IAŞI, da nu a vrut. RELU şiICA spun lui MARIANA că LIICEANU a adus aproape tot ce aaparţinut lui NOICA la ei. MARIANA zice că ea nu vrea să ia nimiccu ea la BUCUREŞTI şi că ar trebui să rămână să se distribuieacolo. Se interesează dacă NOICA nu avea bani în cecuri. RELUzice că atunci când a venit, avea 1.500 lei în portmoneu pe care i-a dat lui LIVIU POPA. ICA zice că ea crede că NOICA şi-a cărat

Ionel Necula

Supravegherea privegherii


EEEESSSS EEEE UUUU

Autorul este conştient că lucrareasa, fâlfâitoare de stindard al Înaltului SpiritJustiţiar (cu chipul Vlad-Ţepeş-ului în-mătăsat), la o margine a impresionantuluicontinent Plagiatlanda, poate atrage „glo-nţul morţii“ dintr-o direcţie neaşteptată, înastfel de circumstanţe atenuante, fireşte,impunându-şi întâmpinarea „clasic-bide-cenală“ din România, analoagă celei a ma-rilor instituţii de profil din democraţie, fie eaşi de junglă, de la Poliţie, Judecătorie, Par-chet (General), la Departamentul NaţionalAnticorupţie, Înalta Curte de Casaţie etc.:«Pe de altă parte, nici subiectul nu-mi în-găduie să mă arăt neînduplecat. Ocupaţia

despre care vă propun să ne întreţinem în paginile următoare e vechede când lumea şi ar fi o probă de imensă naivitate să ne închipuim căsuntem îndestul de puternici, nu pentru a-i arunca sfidător mănuşa,căci asta poate face orice iresponsabil, nici pentru a o şterge de pefaţa pământului, năzuinţă de cea mai pură speţă donquijotescă, cimăcar pentru a o îndupleca să ne ia cât de cât în seamă şi, eventual,să consimtă pe cale amiabilă a se retrage cu un pas.» (p. VII sq.).Aceasta nu înseamnă că nu există pe planetă şi state în care se aplicălegea împotriva plagiatorilor, e drept, din când în când, „de ochiilumii“, cum s-ar spune: a) în Statele Unite ale Americii, după cum seştie, un profesor universitar plagiator a fost sancţionat cu suspenda-rea din post şi cu o usturătoare amendă; b) în România socialistă –unde, se spune, că un plagiator dovedit putea fi întemniţat de la o lunăpână la şase luni –, este arhicunoscut „cazul Eugen Barbu“; autorulcelebrului roman, Groapa, după cum a dovedit Fănuş Neagu în câ-teva numere din revista România literară, a plagiat nenumărate pa-gini „din diferiţi prozatori clasici ruşi“, îndeosebi, în volumul al III-leadin romanul Incognito; se zice că ar fi fost victima unui „complot“ şi aunei metode de lucru, acoperită „postmodernist“ prin „utilizarea cola-jului“; procesul „s-a clasat“ după ce Eugen Barbu s-ar fi dus la Nico-lae Ceauşescu, secretarul general al Comitetului Central al PartiduluiComunist Român, spre a-şi da demisia din P.C.R. şi spre a preda car-netul de membru, în caz că nu intervine ca să anihileze „campaniadefăimătoare“ de la România literară, dusă de „duşmanul său demoarte“, Fănuş Neagu. Evident, o lumină veridică în acest caz arputea încă veni şi dinspre marele prozator contemporan, FănuşNeagu.

Dar să ne reîntoarcem la volumul prim al cărţii lui Al. Dobrescu,«Corsarii minţii».

Secţiunea primă a cărţii, Cronicile se fac din cronici (pp. 3 –64), evidenţiază plagiatele cronicarilor. Din «Letopiseţul anonim», gra-ţie textelor puse faţă în faţă de Al. Dobrescu, observăm cum frazelemigrează, mot-à-mot, în «Letopiseţul de la Putna» (p. 3 sq.). «Primulcronicar cu identitate neîndoielnică, Macarie, egumen al MănăstiriiNeamţului, ajuns episcop de Roman» (p. 6 sqq.), îl plagiază pe Con-stantin Manasse (Konstantinos Manasses) ce, la rându-i, a copiat dinDionysios din Halicarnas. Autorul Cronicii universale, Mihail Moxa,are meritul de a-şi recunoaşte sursele: «până aciea s-au scos dentr-alte cărţi sloveneşti pre limba noastră vieţile şi petrecerile împărăteşti»(p. 14). Ajuns aici, Al. Dobrescu subliniază «plasticitatea echivalenţe-lor» româneşti „de factură Moxalie“, reţinând pe cele ce «au făcut ca-rieră» (p.18), în perimetrul descrierilor „bătăliei de la Rovine“, focalizatede descoperitori (Emil Turdeanu, G. Mihăilă, Margareta Ştefănescu)în tabloul respectivei bătălii din Scrisoarea III, de Mihai Eminescu,desigur, cu ascunsa bucurie de a arăta că şi „soarele are pete“: (1)«Prima, semnalată de Emil Turdeanu, se găseşte în capitolul 97, Îm-părăţia lui Manoil Paleolog, anume în paragraful consacrat bătălieide la Rovine, luat din Cronica anilor 1296 – 1413: „De-acii se rădicăBaiazit cu turcii spre rumâni, deci se loviră cu Mircea voevod. Şi furăzboiu mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mu-lţimea săgetelor, şi mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul...“» (p. 18sq.). (2) «Cea de-a doua, identificată de G. Mihăilă, se află câteva rân-duri mai jos, în acelaşi capitol, şi provine din aceeaşi sursă. Ea pre-zintă armata coaliţiei antiotomane conduse de Sigismund deLuxemburg: „6905 [1396] Jicmon [...] adună toată tăria despre apus:domnii, voievozii, boiarii, nemţii şi frâncii, şi pre uscat, şi pre Dunăre,cât nu se vedea apa de mulţimea corabiilor, Mircea voevod cu ru-mânii; şi de la Manoil Paleolog veniră corăbii multe...“» (p. 19). (3) «Înfine, a treia, pusă în evidenţă de Margareta Ştefănescu şi reluată deEmil Turdeanu, apare în capitolul 75 (Împărăţia lui Alexandru, fratelelui Leu, şi al lui Constantin, feciorul lui Leu) şi reprezintă soluţia ale-asă de Moxa pentru a traduce din Manasses comparaţia mulţimii oşti-

lor adunate de Foca Lev cu nisipurile mării („adunând polcuri cât nisi-pul mării“): „Deci adună oşti mari de pretutindenea, den Licaon, denFrighiia, den Iveri, den Pamfilia, den Misiia, den Siriia, den Chilichiia,de era mulţi, câtă frunză şi iarbă.“» (ibid.). Nu comentez nici eu –după cum n-a făcut-o nici Al. Dobrescu – că astfel de «plasticizanteechivalenţe» aparţin imaginarului comun, cronicăresc, unde s-au ivitdin imaginarul oralităţii / folclorului (şi unde le mai auzi şi azi prin sa-tele olteneşti, munteneşti, ardelene, bucovinene etc.: „se-ntunecă ...de nori / grindină“ etc.; „mulţi... ca năsâpul mării“ / „mulţi... ca frunza şiiarba“ etc., ceea ce vrea să se tâlmăcească nu în faptul că Moxa nuavea imaginaţie – în cazul letopiseţului său, cu „ecritură istorică“, ne-fiind necesară –, ci proba că respectivul cronicar cunoştea binegrădina limbii valahe), spre a trece mai departe şi mai iute, reţinând„arcul şi săgeata“ dobresciană din „închiderea“ subcapitolului dedicatlui Mihail Moxa: «Două sute cincizeci de ani mai târziu, un poet iubi-tor de manuscrise vechi şi care avusese sub ochi o copie (incompletă)a cronicii lui Moxa, va evoca, într-o satiră reprodusă până de curândîn toate manualele de şcoală, bătălia din 1395, dintre Mircea celBătrân şi Baiazid Ilderim. Cunoscută drept Scrisoarea III, satira încauză păstrează, în prima ei parte, urme ale lecturilor din Cronicauniversală: „Se’mbrăcară-n zale lucii cavalerii de la Malta; / [...] / Pen-tru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, / Ori din codri răscolite oristârnite din pustiuri, / Zguduind din pace-adâncă, ale lumii începuturi,/ Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / [...] / Cândvăzui a lor mulţime câtă frunză, câtă iarbă, / Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă; / [...] / Pe copite iau în fugă faţa negruluipământ, / Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt; / Şica nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizonu’ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul deploae...“» (p. 20).

Înţeleg că Al. Dobrescu se abţine să (s)pună în (con)textul demai sus numele lui Eminescu, adică numele geniului ce întruchipează/ sintetizează priveliştea fiinţei Valahimii / Dacoromânităţii, spre a nu daapa la moara imbecilităţii droaiei de detractori / „demolatori“ din ultimuldeceniu, puşi în solda unor imperii oculte şi „convinşi“ că vor reînviacenuşa istoricelor imperii după magico-mitica „formulă-Phoenix“. Celmai recent „demolator“ aflu că este Cristian Preda, un consilier prezi-denţial-băsescian, totodată, şi cadru universitar bucureştean (FSPA –Universitatea Bucureşti), care scrie că «Eminescu trebuie contestatşi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică; dinacest punct de vedere el este nul» (http://viata-literara.com/2008/03/15/cel-mai-recent-anti-eminescian), evident,fără a aduce vreun argument, vreun citat din opera eminesciană degazetar (de regulă, „demolatorii plătiţi prezidenţial / guvernamental“se prefac a nu şti să citeze, a nu aduce „citatul-martor“, pentru simplulmotiv că şi-au „angajat neostalinist-paukerist“ tot creierul lor de larveîncartofate de gândaci de Colorado, în asemenea lucrări profund anti-naţionale din România contemporană; asemenea „mercenari ai întu-necimii“ nu pot înţelege vreodată că, indiferent de neam / rasă, cu câteşti mai profund-naţional – ca Eminescu, de pildă –, cu atât eştimai universal (după cum ne încredinţa, într-o prefaţă la un volum depoeme de Eminescu, şi Arghezi – cel mai profund poet naţional de laînceputul epocii proletcultiste şi cel mai „bombardat“ / „demolat“, înnumele doctrinei stalinsit-paukeriste internaţionaliste). Dar nu înţelegde ce Al. Dobrescu, un reprezentant înrăzărit al refluxgeneraţiei (thegeneration of deep clearness), lasă a se deduce că îi este frică de„neo-proletcultişti“, de „neostalinişti-paukerişti“, şi nu spune răspicatcă, în cazul de faţă (al „tabloului istoric“ din Scrisoarea III), ca şi în al-tele, Eminescu operează / transfigurează genial, transpune în zoneleinefabile ale Logosului Valah o realitate istorică din vremea lui Mirceacel Bătrân / Mare, o realitate „plagiat-folcloric-cronicărească“ (astfel,refuzând a aduce vreun elogiu contemporanei dinastii a Hohenzoller-nilor şi „ratării“ re-Unirii Valahilor din Dacia Nord-Dunăreană şi DaciaSud-Dunăreană prin Războiul de Independenţă din 1877 – 1878),nesupărându-mă şi, dimpotrivă, bucurându-mă şi cu vreun citat (nici-decum cu vreun „plagiat“), fie din studiul din 1968, al subsemnatului,Eminescu la Floreşti, fie din cel „augmentat“ şi republicat în 1981,într-o revistă „academică“ a Societăţii de Ştiinţe Filologice din Bucu-reşti (vol. II), sau din cel mai recent, din 2007, Eminescu în Oltenia– momentul „Câmpul Cerbului“, publicat în „revista europeană decultură şi educaţie naţională“, Lamura (cf. TEF, 2; TEmCa, 278 – 282;TEOlt, 7), unde am demonstrat că la genialul bucovinean nu estevorba cumva de „plagiat“, ci de un program estetic-romantic de subli-mare a folcloricelor balade, basme, legende, inclusiv istorice (de tipneculcian) etc., un program estetic-romantic al transpunerilor.

Pentru lămurirea „tabloului bătăliei de la Rovine“ şi a problemeitranspunerilor din geneza Scrisorii III, de Mihai Eminescu, făcuteîn 1878, în momentul „Câmpul Cerbului“, reluăm mai jos câteva ali-

Primul volum dintr-o istorie a plagiatologiei...

Ion PachiaTatomirescu




NNNN OOOO TTTT EEEE DDDD EEEE LLLL EEEE CCCC TTTT UUUU RRRR ĂĂĂĂ

Poet important al generaţiei optzeciste ieşene, CassianMaria Spiridon este cunoscut îndeosebi ca eseist şi ca redactor-şef al revistei ”Convorbiri literare”. Poemele sale, majoritatea refu-zând, de fapt, experimentul textualist, traduse în franceză,engleză, germană, spaniolă, suedeză, rusă, chineză, finlandezăş.a.m.d, fac, după cum se obişnuieşte la noi şi aiurea, deliciul uneirestrânse elite culturale şi prea puţin al maselor largi.

Mi-am propus de mai multe ori să-mi transcriu impresiile delectură, dar, aşa cum se întâmplă mereu, ultimele despre care nehotărâm să scriem sunt cărţile prietenilor noştri. Recitesc un volumcare m-a intrigat încă de la apariţia lui (”Între două lumi”, EdituraFundaţiei Poezia, 2006) şi care mă intrigă în continuare, pentru căaici, mai mult decât în celelalte volume de versuri, transpare con-diţia tragică a eului liric. Fiinţa golită de sens, inutilitatea căutării,angoasa, disperarea, sentimentul vidului, proximitatea morţii suntteme fundamentale. Trăirea subiectivă şi notarea reacţiilor emo-ţionale sunt miza reală a discursului şi ele întregesc profilul afec-tiv / intelectual al poetului ascuns / ghicit în spatele discursului. Estelimpede că vocea lirică, autonomă, perfect conştientă de sine, tră-ieşte prin şi în acest discurs poetic, realul fiind ori ig-norat, ori curăţat de balastul cotidian, pentru cauniversul personal să-l oglindească distorsionat, frag-mentar sau, de cele mai multe ori, doar în liniile lui deforţă.

Cassian Maria Spiridon nu refuză automistifi-carea, căci el este când „un filosof visînd un fluture”,când un locuitor al „no man’s land”: „îmi închipuiam căeram într-un loc / şi chiar eram / îmi închipuiam că sîntîn viaţă / şi chiar eram / îmi închipuiam că nu mai amînchipuire / şi nu mai aveam / rămîne sufletul şi trupul/ cu totul / dar nu era de ajuns / în spaţiul perforat delacrimi” („No man’s land”). Forţa închipuirii / imagina-ţia / capacitatea de transfigurare devin sursă a tragi-cului: poetul vede ceea ce vrea să vadă, suplineşte cuochii minţii ceea ce se lasă pe jumătate văzut, aruncă„văl de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”, cumspune Eminescu, dar, la un moment dat, se trezeşte din vis. Lumeaficţională, „ca o floare pierdută printre omături”, se prăbuşeşte şipoetul este silit să se întoarcă la lumea cea reală, în care supra-vieţuirea este imposibilă: „după rostogolirile pe cărările mizerabileale vieţii / întotdeauna îţi răsare în faţă / lumina strălucitoare a Rea-lităţii / copleşitoare // toate gândurile / mai vechi / chiar uitate / şicele mai noi / ca pe masa de operaţie / îţi vor fi iluminate / expuse/ se vor ivi îngrozitoare / de neocolit / mai vii şi mai adevărate ca ni-ciodată / toate străine de tine şi împotriva ta / acuzatoare” („Întredouă lumi”).

Bufonul ca „umbră bolnavă de rău” este o ipostază roman-tică, adusă în actualitate şi resemantizată. Imitaţia, râsul, artificia-lul nu i se mai par poetului modern atitudini simptomatice pentrudeclinul condiţiei umane. Tragismul şi fragmentarea, sentimentulinutilităţii nu mai au acelaşi impact, astfel că sunt căutate teme noi,care să surprindă ceea ce este fundamental schimbat la nivelulideatic al discursului poetic. Indiferenţa ”locuirii” în spaţiu şi timp în-seamnă, în egală măsură, indiferenţa faţă de sine ca entitate fi-zică: ”Mă locuiesc oarecum cu indiferenţă / îmi ocup trupul / îmiocup carnea / trec prin spaţiu / fără adieri sau valuri de frig / în urmamea / nici o hîrtie nu se ridică-n picioare / pipăi golul / sau trec prinel” (”Glăsuirea bufonului”).

Pentru ca tratatul „despre moarte / despre esenţă şi gol” săfie scris, este necesară evadarea din cotidian, din biografism şicăutarea unui univers în care conceptele şi ideile să fie valorizatedupă o schemă ce se refuză percepţiei imediate: ”important e / pri-mul pas / mîine voi afla uşa camerei / smulsă / hîrtii împrăştiate petoată cîmpia / lebede lipsite de zbor / pete pe faţa nevăzută /

ÎÎnnttrree ddoouuăă lluummii poeme sinucise”.Cassian Maria Spiridon asea-

mănă scrisul cu moartea: amândouă pre-supun o înţelegere adâncă a necesitaţiişi a inevitabilului. Amândouă se supununui ritual arhaic, în care numai ceea ceeste fundamental contează, „pecetea in-diferenţei”, febra şi oboseala fiind moda-lităţi de disimulare a ceea ce nu poate fischimbat: „vorbesc / despre permenenţatrupului / vocabulă zeiască în plămânii /zilei / despre evenimentele totale / cobordeasupra mării negre / şi peste norduri /cobor în agonie” („iniţierea”).

Pare aproape de necrezut ca la unpoet optzecist să întâlnim nostalgia după un univers idilic, opus ci-vilizaţiei mecanizate / computerizate contemporane. Locul „nevă-zătorilor din prima generaţie”, al celor care vedeau altfel decât cuochiul cel de carne, a fost luat de un individ robotizat, mişcându-se mecanic şi măsurat printre şuruburi, şaibe, piuliţe, şpan şi benzirulante şi, refuzând această dezumanizare, Cassian Maria Spiri-don încearcă să părăsească „închisoarea teribilă”, spaţiul închis,„rîşniţa înceată a durerii”, pentru deschidere şi înălţare. Aspiraţiaspre un corp cosmic se opune lipsei de sens, golului, oboselii: „nu

mai simt pământul sub picioare / seara nu există /orele târzii ale planetei / ochii mari nu le mai văd / sus-pendat în sfoara umilinţei / răsucit sînt pînă la vertij //cad / frunze le de toamnă / peste creştetul şi mîinile /- peşti înnebuniţi de aer – “ („Prim plan sau Alternanţamemoriei”).

Sunt în volum câteva „pasteluri triste” care su-gerează o fibră lirică de tip bacovian: „faţa-n voal a în-serării / caută o fîntînă / un greiere / lung a adormit /precum un zeu // mîinile întoarse ale tăcerii / apasă /frig / în orice clipă s-ar putea să pierim / ondulele pă-rului tău cresc sălbatic / în firele lui se nasc şerpi //amurgul spală geamurile / pînă la roşu” („Pastelscurt”). Natura în poemele lui Cassian Maria Spiridoneste stilizată, culorile – puţine, în general de la margi-nea spectrului solar – iar elementele care devin obiect

poetic îşi redobândesc valoarea lor din lumea esenţială, arhetipală,adevărată (adevărată, nu reală), constituindu-se ca modele.. Pia-tra, floarea, copacul, în virtutea puterii poetice de a defini lucrurile,se acoperă cu vălul magiei şi pot în orice clipă să fie repuse, rein-tegrate în starea iniţială, printr-un act de revenire la adevăr şi de re-pudiere a lumii acesteia: „cu un pas mai în faţă / afli creştetul ierbii/ sufletul furtunii / gura flămândă a pietrei / plânsul neostenit” („Tot-deauna”).

O posibilă ieşire din impas pare a fi redobândirea senti-mentului religios. Multe poeme au în subtext acel sfâşietor„Doamne, cred, ajută necredinţei mele”, tonul psalmic dând pro-funzime şi armonizând sinele cu lumea şi cu divinitatea: „Doamne/ atît de sus aud în caldarîm / copitele / şi ce folos de inimă şi su-flet / pe cer e scrisă a noastră pătimire / o vale cotropită de ver-deaţă / în zori pe cine încă / Moartea îl / va paşte” („ImitatioChristi”).

Valeria Manta Tăicuţu


MMMMEEEE RRRR IIII DDDD IIII AAAA NNNN EEEE

Niciodatǎ nu m-au impresionatrǎsǎriturile în România. Poate şi dincauzǎ cǎ de obicei mǎ trezeam mult dupǎce soarele se înǎlţase pe cer. Abia înJaponia am început sǎ apreciez dimineţilede varǎ care, deşi nu au prospeţimeacelor de acasǎ (cǎldura şi umezeala tefac sǎ ai impresia cǎ te afli într-un castroncu supǎ care se simte plǎcut pe limbǎ, darnu şi pe piele), par începutul unei aventurifǎrǎ sfârşit. Cu toate cǎ aici, în Japonia,timpul pare sǎ se contracte şi nu e

niciodatǎ suficient, dimineţile te fac sǎ crezi cǎ ziua va continua lainfinit, cǎ toate clipele din lume s-au strâns într-un singur loc şi abiaaşteaptǎ sǎ se desfǎşoare una câte una, doar pentru tine. Acasǎam trǎit, în schimb, întotdeauna, intens, apusurile. Un apus de soarevioriu, stingându-se încet deasupra dealurilor albastre a marcattrezirea mea la adolescenţǎ. În fiecare searǎ amurgurile erau altfel:violete precum sângele vrǎjitoarelor, încolǎcite în complicate modeletrandafirii ca nişte aripi de dragon sau fluide, picurând luminoasepeste dealurile mereu amorţite în acelaşi azur, ca un lapte deportocalǎ.

Şi totuşi, cele mai frumoase amurguri le-am vǎzut în India.Un soare imens, perfect rotund şi incandescent, scoborându-sealene spre linia orizontului, ca un topaz uriaş ale cǎrui sclipiri capǎtǎtreptat nuanţe roşiatice, pânǎ când în marea de nori albǎstrii sescufundǎ un rubin. Unul din giuvarele maharajahilor. Am petrecutmai bine de o orǎ la Itimad-Ud-Daulah (supranumit Micul Taj),mausoleul construit de soţia împǎratului Jehangir pentru tatǎl sǎu (şivizirul lui Jehangir), Mizra Ghiyas Beg, pânǎ când nici o geanǎsângerie nu s-a mai zǎrit deasupra orizontului. Cum majoritateaturiştilor sunt atraşi de Taj Mahal, pentru o searǎ Itimad-Ud-Daulahşi amurgul sǎu fermecat au fost ale noastre.

Cu o listǎ de cuvinte în mânǎ, soţul meu a încercat sǎ mǎgrǎbeascǎ:

“Hai sǎ mergem, cǎ uite ne aşteaptǎ ghidul!”Trebuie sǎ recunosc cǎ probabil sunt un coşmar pentru

ghizi şi agenţiile de turism, pentru cǎ ştiu exact ce vreau şi mai alesunde nu vreau sǎ merg. În concluzie, pachetele de servicii nu suntpentru mine. Iar felul meu cam direct de a mǎ exprima câteodatǎreprezintǎ un coşmar pentru mult prea manieratul meu soţ.

“Sǎ aştepte, cǎ doar de aia e plǎtit!” Ştiind totuşi cǎ nu atâtstarea spiritualǎ a ghidului, cât conexiunea rapidǎ la internet dinhotel îl intereseazǎ cu adevǎrat, m-am îndurat sǎ mǎ despart demicul castel învǎluit în horbotǎ de marmurǎ şi sǎ mǎ îndrept spre uncastel al timpurilor noastre: Agra Sheraton Hotel. Aşezat întocmaica un paşǎ pe divanul de mǎtase verde din colţul camerei, soţul meuverificǎ nerǎbdǎtor comentariile de pe forum ale participanţilor la

AAPPUUSS DDEE SSOOAARREE ÎÎNN IINNDDIIAACampionatul Mondial de Scrabble care tocmai s-a terminat. Eu îmidesprind cu greu ochii de la jungherele de argint de pe perete şiîncerc sǎ gǎsesc în ghid informaţii despre castelul de la Bhopal.Deoarece nu e deschis publicului, Lonely Planet nu-l menţioneazǎ.Bhopal nu e tocmai cea mai popularǎ destinaţie turisticǎ, fiindcunoscut mai mult pentru dezastrul din 1984, când a avut loc oscurgere la uzina chimicǎ din localitate, 40 de tone de gaz extrem detoxic infiltrându-se în reţeaua de apǎ subteranǎ. Dar, desigur, nimeninu viziteazǎ un oraş pentru a se bucura de o curǎ de apǎ toxicǎ.Bhopal e punctul de plecare pentru stupa de la Sanchi, cel mai vechimonument budist din lume. Un loc valoros atât din punct de vederearheologic, cât şi artistic, însǎ incomparabil cu castelul pǎrǎsit.

Nu ştiu numele castelului pǎrǎsit. Am ajuns acoloîntâmplǎtor, pentru cǎ, neimpresionatǎ de moscheea din Bhopal, amrefuzat sǎ umblu desculţǎ pe dalele nu tocmai curate din curteamoscheii şi astfel nu am putut s-o vizitez. Ştiu, încǎ un motiv de jenǎpentru soţul meu, dar pânǎ la urmǎ a meritat. Cu jumǎtate de zi ladispoziţie şi un şofer deosebit de prietenos, am ajuns la fostareşedinţǎ a unui nobil, adjudecatǎ de guvern la sfârşitul secolului alXIX-lea şi invadatǎ astǎzi de ierburi. O poartǎ grea de lemn,deschisǎ de un paznic amabil, care ne-a mulţumit peste mǎsurǎpentru un bacşiş mǎrunt de zece rupii. O curte interioarǎ, în mijloculcǎreia se afla baia femeilor din harem. O baie modernǎ, cu micirobinete instalate în tavan şi în podea, pe post de duş. Bolteprǎbuşite şi numeroase încǎperi în care, dacǎ ascultai bine, încǎmai rǎsunau clinchetul brǎţǎrilor, foşnetul mǎtǎsurilor şi râsetelefemeilor. O curte în care se preumblau fantome; nu spectreduşmǎnoase şi rǎzbunǎtoare, ci spirite zburdalnice, plictisite desingurǎtate, care abia aşteptau sǎ-ţi spunǎ o poveste. Şi, din nou,prin arcade încǎ intacte, soarele a apus din nou, perfect rotund,incandescent, ca o lǎmâie uriaşǎ cu coajǎ purpurie.

De data asta soţul meu mǎ aştepta cuminte, cu dicţionarulîn mânǎ, rezemat de o coloanǎ de piatrǎ roşiaticǎ. Ne-am întors lahotel, la tigrul împǎiat din hol şi la serviciul de cafea de argint, simţindcǎ India nu poate fi exprimatǎ în cuvinte. India e un loc unde oricinepoate afla o poveste, un loc cu un fel de mâncare pentru orice gust,cu o fǎrâmǎ de înţelepciune pentru orice suflet. De altfel, dupǎMircea Eliade, cum aş mai putea scrie eu despre India? India e oţarǎ din care se nasc la fel de multe legende ca din America de Suda lui Marques, Llosa sau Allende. India e India lui Eliade, a luiRushdie, a lui Divakaruni. Sǎ îndrǎznesc sǎ mai scriu şi eu despreIndia? Îndrǎznesc, pentru cǎ India mea e un castel pǎrǎsit, un apusde soare sângeriu peste un templu de marmurǎ albǎ şi o bucatǎ dechapati cu brânzǎ. Şi mai îndrǎznesc sǎ scriu pentru cǎ sunt absolutconvinsǎ cǎ nici Mircea Eliade, nici Salman Rushdie, nici ChitraBanerjee Divakaruni habar nu aveau de Campionaul Mondial deScrabble.

Va urma

Carmen Săpunaru

neate din studiul subsemnatului, despre care s-a făcut vorbire maisus, nu cu intenţia de a da vreo lecţie distinsului profesor universitarieşean, ori distinşilor cercetători / eminescologi, ci din dorinţa, dinsetea de adevăr / cunoaştere, de „radiografiere de mare fidelitate“ agenezei poemului romantic.

La Floreşti, Mihai Eminescu [...] a tradus din limba germană„tomul I“ de Fragmente din Istoria Românilor de Eudoxiu Hurmu-zaki, lucrare ce i-a fost încredinţată de Academia Română, în urmainsistenţelor lui Theodor Rosetti; Eminescu nu a semnat traducereavolumului I al Fragmentelor..., care a ieşit de sub tipar prin ianuarie1879; paternitatea eminesciană a traducerii a fost stabilită de IonCreţu, în 1961, iar «autenticitatea formelor de limbă folosite» (COtr,605), ne dă certitudinea că poetul a supravegheat nemijlocit tipărirea„tomului I“, celelalte două fiind traduse mai târziu (în 1900) de IoanSlavici.

Fiind secretarul comisiei pentru traducerea «documentelorHurmuzaki», Ioan Slavici l-a vizitat pe Eminescu la Floreşti, prilej cucare notează în Amintiri: «... l-am găsit acolo sănătos tun şi în voiebună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună so-cietate. În timpul pe care l-am petrecut la Floreşti, boarfele lui se aflaula T. Maiorescu, care rezervase pentru dânsul un iatac luminos, încare toate erau puse în cea mai bună rânduială» (SAm, 116).

În traducerea Fragmentelor…, întâlnim sintagme cu forţă ex-presivă, sinestezică, unele comune subdialecelor („graiurilor“) oltean

şi bucovinean, altele specifice floreştenilor / oltenilor, introduse pentrucapacitatea lor dinamizatoare de «scene istorice», pentru relief «revi-talizator»: o croiră la fugă de mâncau pământul (HF, I, 35), aruncăoştirea lor claie peste grămadă (ibid, 102), apucară la goană dupăCumani cu dârlogii slobozi (ibid, 73), dar sfatul cuminte era de-asurda (ibid., 285), Musa dete dos să scape (ibid., 292) etc.

În paralel cu traducerea Fragmentelor..., la Floreşti, MihaiEminescu a elaborat prima variantă a amplului poem, Scrisoarea III,cu ambele planuri, în antiteză romantic-justiţiară, cu arhicunoscutasuccesiune a tablourilor (I : a. „idila oniro-cosmică dintre Sultan şiLună“ şi „falnicul“ arbore, axis-mundi, crescând din inima Sultanului,simbol al expansiunii imperial-otomanice la Dunăre; b. trezirea Sulta-nului, tâlmăcindu-şi simbolurile din visul „trimis de profet“; c. „vultu-reasca“ expansiune a Imperiului Otoman la Dunăre; d. trecerea armieilui Baiazid peste Dunăre şi înaintarea-i „în mlaştinile de la Rovine“; e.întâlnirea dintre Mircea cel Mare şi Baiazid; f. scena confruntării ar-miilor la Rovine şi biruinţa Valahilor în faţa puhoiului otoman; g. odihnaoştirii valahe sub clar de lună, în vreme ce războinicul fiu al lui Mirceacel Bătrân scrie „pe genunchi“ o carte Doamnei iubite; II : h. „campa-nia“ eroului liric dusă cu „armele“ satirei / pamfletului împotriva „sal-timbancilor şi irozilor“ din contemporaneitate, împotriva epigonilor:„glorii“ stradale, ori de cafenea, „canalii de uliţi“, „panglicari în ale ţării“şi vânzători de Patrie, împotriva „vulpilor evlavioase din Sfatul Ţării“,a „fonfilor“, „flecarilor“, „găgăuţilor şi guşaţilor, bâlbâiţi cu gura strâmbă“ca „stăpâni ai naţiei“, stricători de limbă, de obiceiuri etc., încheind prininvocarea înaltului spirit justiţiar carpato-dunărean, întruchipat de VladŢepeş), aflată între manuscrisele poetului de la Academica BibliotecăRomână din Bucureşti, sub indicativul A-2276 (pp. 103

(urmare din pag. 3788)

Primul volum dintr-o istorie...

român”, că, la1857, este vene-rabilul lojei maso-nice „SteauaDunării” („Etoiledanubienne”) (5,p. 65). În acel an,Alecsandri eradeci fratele cudemnitatea ceamai înaltă în res-pectiva organiza-ţie aflată subobedienţa MareluiOrient al Franţei,având cel puţin gradul de maestru, careurma celui de discipol şi companion. Elputea iniţia profani. Întrebare: Când a fostiniţiat el însuşi ca francmason? Răspuns: Învolumul de referinţă nu am găsit un răspunsdirect la această întrebare fundamentală,ea putând fi formulată şi aşa: când Alec-sandri a lucrat la „Mioriţa” în intervalul 1844-1850, el fusese deja iniţiat în tainele,simbolurile şi miturile ordinului francmaso-nic? Din aceeaşi sursă am mai aflat că oa-menii cei mai apropiaţi autorului eraumasoni: Costache Negri, prieten intim cupoetul încă din februarie – martie 1838, (6,p. 30) era în 2842 venerabilul unei loji dinBârlad (5, pp. 499-450); celălalt prieten maiîn vârstă decât el, Ion Ghica, de care seleagă din 1835 pentru toată viaţa, fondaseîmpreună cu Nicolae Bălcescu loja „Drep-tate-Frăţie”, al cărei venerabil era în 1843;la fel, Mihail Kogălniceanu, cel care-l pu-blică în 1840 în „Dacia literară”, conducândîmpreună Teatrul Naţional din Iaşi şi apoimişcarea revoluţionară din Moldova, apareîn 1844 ca venerabil al unei loji din Bucu-reşti. (5, p. 304). La începutul verii lui 1841,Alecsandri vine la Bucureşti pentru a-şi vi-zita prietenul Ion Ghica, abia întors de laînvăţătură de la Paris. „Cu această ocazie –ne spune G.C. Nicolescu în „Viaţa lui V.Alecsandri” – tânărul scriitor moldovean vafi cunoscut poate pe Iancu Văcărescu …”În 1840, acesta din urmă tradusese în ro-mâneşte piesa „Grădinarul orb”, pusă înscenă la teatrul din Iaşi condus din lunamartie de Kogălniceanu, Alecsandri şi Ne-gruzzi. Tot despre el mai aflăm că era pre-şedintele Societăţii literare din Bucureşti – oformă legală ce acoperea o organizaţie po-litică secretă. „… dar nu a putut cunoaşte,continuă biograful, pe cei ce dorea maimult să-i cunoască, pe cei despre care îivorbise mai cu deosebire Ion Ghica în vre-mea studiilor lor de la Paris, pe Bălcescu,pe Grigore Alexandrescu şi pe Cezar Bol-liac. Aceştia erau: primii doi, la închisoare,cel de al treilea surghiunit la o mănăstire înmunţi, în urma descoperirii complotului cese organizase, cu Mitiţă Filipescu şi alţii, la1840, pentru răsturnarea domnului şi a re-gimului feudal”. (6, pp. 58-59).


EEEE SSSS EEEE UUUU

1. Într-o lucrare anterioară am de-monstrat că poetul moldovean Vasile Alec-sandri a scris balada „Mioriţa”. Înaintea ei,în Transilvania, erau cântate de Crăciundouă colinde – a păcurarului şi a mieluţii –pe care poetul le-a primit, împreună cumulte alte texte de cântece populare, înurma anunţului publicat în 1844 de revista„Gazeta de Transilvania”. De la schitul So-veja, unde fusese surghiunit la începutulanului 1846, prietenul Alecu Russo i-a adus,auzite şi notate de la unul ori mai mulţi lău-tari, balade munteneşti „Joi de dimineaţă”,„Corbea”, „Toma Alimoş” şi altele. În porto-foliul său, culegătorul şi viitorul editor al ba-ladelor populare mai avea baladaardeleană „Fratele şi sora” precum şi bala-dele din ciclul bănăţean „al Novăceştilor”.Condus de credinţa personală în „legeacrudă a sorţii” şi de superstiţiile populare cu-noscute de el, Alecsandri construieşte, întreanii 1844 – 1850, printr-un proces transfor-maţional miraculos, din texte folcloriceaparţinând unor genuri diferite adunate dintoate provinciile româneşti, „Mioriţa”, capo-dopera sa şi, prin adopţiune, a poporuluisău. Metoda utilizată, dezvăluită în scrisoa-rea către Ubicini, aşază, în structura com-poziţională preluată de la colindapăcurarilor, mioara năzdrăvană, luată dincolinda „Ciobanul sătul de ciobănie” şi pre-lucrată după modelul corbului mesager din„Gruia lui Novac”, unde găsise şi schemade a o introduce în text ca personaj… Ana-liza detaliată a acestui travaliu minunat înordinea genezei textului am realizat-o încartea „Vasile Alecsandri şi cazul Mioriţa oanchetă literară” (1).

2. Urmează, firesc, o analiză apoemei lui Vasile Alecsandri în ordinea în-temeierii mesajului transmis. Munca pentruîmplinirea acestui proiect este cuprinsă înlucrarea „Tainele Mioriţei”, ce succedeacestor note explicative atât de utile citito-rului. Cuvântul „frate” aşezat înaintea nu-melui poetului trimite direct la ideeaapartenenţei lui Vasile Alecsandri la ordinulfrancmasoneriei. Din acest adevărat centrude iradiere a pornit fără a mai putea fioprită, dar de înţeles în iureşul ei, ipotezade lucru generală a investigaţiei: Dacă Va-sile Alecsandri a fost iniţiat al ordinuluifrancmasonic şi dacă poema sa „Mio-riţa” este reflexul unei elaborări savantesub influenţa simbolurilor masonice tra-diţionale, atunci o lectură în cheie ma-sonică trebuie să caute şi să găseascăîn textul baladei urme ale acestui anga-jament profund al autorului. Asemenealui Wolfgang Amadeus Mozart în muzică,iniţiat în 1764 la Loja din Viena „Binefa-cerea” (2, p. 189), Vasile Alecsandritransmite, prin intermediul imaginilorpoetice din „Mioriţa”, simboluri maso-nice şi conduce cititorul către trăireaidealului iniţiatic prin lectura operei salede artă.

3. Având ca principiu fundamental

Alexandru Bulandra

Fratele Vasile Alecsandri scrie balada „Mioriţa”de cunoaştere numele autorului şi afilierealui spirituală, lectura în cheie masonică abaladei „Mioriţa” se înscrie în prelungireacurentului mitologic în explicarea baladei,începând cu Alexandru Odobescu, GeorgeCoşbuc, Th.D. Speranţia, H. Sanielevici şicontinuând, spre zilele noastre, cu Alexan-dru Paleologu. Mihail Sadoveanu”, Alexan-dru Paleologu (3, pp. 130-151). În volumul„Treptele lumii sau calea către sine a lui Mi-hail Sadoveanu”, Alexandru Paleologu for-mulează chiar paradigma tuturorcercetătorilor mitico – simbolice: „Dar din-colo de aspectul etnografic şi istoric, ră-mâne nu numai perfect legitimată ci şiintelectualmente obligatorie interpretareamitico-simbolică a baladei. Spunem inte-lectualmente obligatorie pentru că implica-ţiile mitico-simbolice ale baladei au ostructură internă atât de logică cu sine în-săşi, cum remarcase Sanielevici, şi o cohe-renţă atât de conformă cu scenariul tuturorformelor de cult mistic, încât se impuneminţii cu puterea constrângătoare a de-monstraţiilor euclidiene”. (4, p. 176). În lu-mina ipotezei masonice, pe care o vom trezidin adormire cât de curând, devin pline deînţeles două amănunte: 1, în oct. 1990, Ale-xandru Paleologu este ales Mare Maestrual Marii Loji Naţionale din România (cu se-diul în emigraţie la Paris) (5, p. 263); năs-cut în 1919, el ar fi putut fi iniţiat în taineleordinului masonic înainte de interzicerea luiîn anii comunismului;

2. Mihail Sadoveanu, marele pro-zator, a fost dintre cei mai activi susţinătorişi promotori ai baladei „Mioriţa”, compu-nând şi o variantă proprie care, spunea el,să îndrepte unele din scăderile variantei luiAlecsandri; Sadoveanu era în 1935 condu-cătorul Masoneriei Române (5, pp. 515-516); cu aceste puneri în contextul propriunoii lecturi a baladei, iată mirarea formulatăde Alexandru Paleologu în lucrarea dedi-cată marelui înaintaş: „E greu de înţelesaceastă lipsă de înţelegere din partea scrii-torului cel mai chemat să înţeleagă sensulacelui episod, care de fapt reprezintă sen-sul unor nuptiae chymicae, al unei con-junctio regis cum regina…” Este vorba deepisodul cunoscut ca „nunta mioritică”,adăugat, după convingerea folcloriştilor, deAlecsandri baladei originale descoperită deRusso la Soveja… „Cum a putut, sub mo-tivul etnografic (dar eronat şi din acestpunct de vedere) că nu ar fi după datină, sărespingă acel episod tocmai autorul celeimai reuşite cărţi de literatură inspirate detema nunţii lui Isis cu Osiris?” (e, p. 286) Alt-fel spus: cum un mason de gradul 33 în ie-rarhia Ritului scoţian antic şi acceptat nu areceptat simbolurile, atât de evidente pentruun cunoscător, din nunta ciobanului moldo-vean?

4. Revenim la ipoteza lecturiinoastre. Despre fratele Vasile Alexandriaflăm, din lucrarea de referinţă a lui HoriaNestorescu-Bălceşti „Ordinul masonic (continuare în nr. viitor)



Cunoscut de publicul larg maiales ca regizor de film (“Baladă pentruMăriuca”), de teatru radiofonic şi caautor al multor cărţi dedicate copiilor şicopilăriei, Titel Constantinescu(Râmnicu Sărat 1927-1999 Bucureşti)a fost nu doar artist, prozator (“Vacanţăcu lebădă”), poet (“La umbra cailorsălbatici”,”Câmp cu margarete”),dramaturg (“Crângul meu cu măceşeroşii”), ci şi/mai ales o conştiinţă civică.

În aceste note de lectură ne vomreferi la poetul din Câmp cu margarete(Editura Victor Frunză, 2006, postumeinedite, selecţie Elena Constantinescu,134 p.). Este vorba de texte poetice cebaleiază, cronologic vorbind, mai multde trei decenii (1960-1996). Discipol almarii noastre şcoli de poezieinterbelică, de la Arghezi la LucianBlaga şi V. Voiculescu, TitelConstantinescu pendulează între stărisufleteşti dispuse pe unambitus atotcu-prinzător, dela sentimentul acceptăriiGolgotei şi a morţii (imitatioChristi), de la fiorul şi emoţiarugăciunii creştine până lainstantanee şi portrete uniceinspirate de figurile şianotimpurile naturii, de laincantaţia ludică, muzicală şipictura naivă la o tipologiepăstrătoare de datini şinobleţe spirituală atestândindubitabil humusul etic şietnic al românismului şi limbiiromâne căreia i s-a dedicat,cum spune Editorul pecoperta IV, ca un “mucenic”.

Vom cita în întregime o poezie-capodoperă pentru a ne da seama decota stilistică, de armoniile internediseminate într-o explorare sufle-teascăsinonimă cu încredinţarea fiinţeiDomnului Nostru Isus Cristos, scrisă cutrei ani înainte de prematura dispariţie:”Am obosit/de-atâta nefiinţă, bisericăgoală, icoanele furate, vântul gemând aprohod, odăjdiile putrede într-un colţ dealtar,/ n-a mai cântat în mine/nici unînger/, ochi doar, împietriţi/în albastrulvânăt al unui irod,/al unui tâlhar.//Regele-regilor coborând de pe muntele-nalt,/doar umbra, doar spinii/şi-n urmalui,cerul arcuit/sub povara luminii.//Doamne dă-mi un schit/undeva, sub unmunte ascuns,/să-l pândesc, să-l aud:/Iată-mă! Am ajuns!” .

Paradoxal, în texte ulterioarecelui de mai sus, fertilitatea şi vitalitatea(“Zâne de pepeni”, Să plouă, să maiplouă” etc.) îşi dau mâna cu depresia şipresimţirea a ceea ce e mai rău, tip IonVinea sau Bacovia. În “Copaci înalţi”sfâşierea între credinţă şi tăgada revineca un laitmotiv al psalmului arghezian,poetul trebuind să-şi păstreze trezvia,să reziste ispitei, primejdiei păcatuluiprovocator de suferinţă şi încătuşare:

”Doar şarpele/, doar şarpele/din mărulprea ştiut, /se tot târăşte-ncet/sprenoi/cei adormiţi la umbra/ copacilorînalţi”.

Înaintarea în vârstă esteresimţită de poet ca o pierdereireversibilă, ca o sărăcire de puterea şideplinătatea tinereţii:”Toate râurile dinmine, toate pădurile de sub frunte,/toatecăprioarele din sângele meu,rămăseseră în voi munţilor,/ munţilor./Iată-mă Doamne,/ atât de sărac şi atâtde singur!”

Titel Constantinescu are darulpeisagistului imagist cu toate simţurileîn alertă, limbajul său având valenţecromatice, plastice, melosul magicimplicit însemnând simultan adoraţiedar şi acel eminescian, romantic cupiodissolvi în elementele naturii şi înmoarte: “Ah, galben, galben, galben.Van Gogh murind strein/ şi vântul peste

dealuri sunând întruuitare!/Treziţi-mă când zoriitrecând pe-aici călare/îmi voraprinde ruguri de rapiţă şispin”. Este o îmbrăţişarecosmică a naturii, ocomunicare online, ca săzicem aşa, cu măreţia stihieice se autogenerează, cu totce-nseamnă faună şi floră,zbor de pasăre, şipotalpestru, umbre, tălăngi,crug, nea , stele , “soareroşu peste livada cu meri”,“câmp cu margarete”,caprifoiul, “pisici albe înpădure” cărora TitelConstantinescu, prea-

mărindu-le şi nemurindu-le asemeni sf.Francisc de Assisi, le consfinţeştesacralitatea şi veşnicia.

Ne place să încheiem aceastălapidară consemnare despre poet prinpropriul autoportret sufletesc, al său şial artei sale poetice: “Leagănă-măcâmp printre albele linişti/hore rotunde,stele sau fluturi,/zăpezile verii ninsepentru adânca/tăcere a ţăriiamiază.//Iată soarele, drept în creştet,încins, tălpile sărutate de miresmeamare/şi-n fântâni, dospind un fel derăcoare/pentru cel neştiut şiînvins.//Albe flori, gesturi vagi,unduiri/peste ochii mei, pentrunoapte,/e târziu, mi-e somn şi-ncet,singur,/ mă dezbrac de prea lungi ne-mpliniri/şi-ntr-un lujer subţire m-adun/sau în melci uneori./Nu mai sunt.Căutaţi-mă-n flori”.

O poezie plină de miresme şimelos, din care nu putea lipsi hipnozaritmurilor eminesciene (“Timidul luiDumnezeu”), orhestrarea gravă aacestora fiind umanizată şidetensionată când şi când cu inserturimelodice semnalate de compozitori cuacel distinguo numit scherzando.

AURA UNUI ÎNVINS GGeeoo VVaassiillee

GGeeoo VVaassiillee

DIN VA-LURILE VRE-M I I .D A L L’ O N D EDEGLI EVI,l’antologia ro-meno-italianadel più grandelirico romenoMihai Emine-scu (1850-1889), fuconcepita se-condo criteri dimassima aper-tura al pub-blico, riunendole più belle poesie di Eminescu, scelte daGeo Vasile che e anche l’autore della ver-sione italiana. Il libro dispone di un breve ap-parato critico strettamente necessario:commenti già consacrati nella storia letterariaromena, succinti ma sostanziosi dati sullavita e l’opera di Eminescu, nonché una notadel traduttore.

La postfazione che verte su „La rice-zione di Eminescu in Italia”, è firmata dal ro-menista Fulvio del Fabbro. Si tratta di unesame approfondito degli studi e delle tradu-zioni dell’opera emineschiana (poesie e nar-razioni) uscite in Italia: una rassegna deilavori, con i loro meriti e le loro imperfezioni,di alcune personalità come Ramiro Ortiz Um-berto Cianciolo, Mario Ruffini, Carlo Taglia-vini, Giulio Bertoni, Gino Lupi, e naturalmenteRosa Del Conte con la sua monumentalemonografia intitolata „Eminescu o dell’asso-luto” ecc.

DALL’ONDE DEGLI EVI rappresentail primo tentativo di un italianista romeno ditradurre in italiano un compendio dei più fa-mosi pezzi poetici emineschiani (70, dei quali48 antumi e 22 postumi). Convinto che aduna grande competizione europea si gettanel combattimento le creazioni di spicco cheoffrono immediatamente il senso del capola-voro, il realizzatore del florilegio assecondatodal traduttore riconosce di aver favoreggiatoi pezzi illustri tipo „Venere e Madonna”, „Gliepigoni”, le „Epistole” e naturalmente „Ipe-rione” (e non „Lucifero”, ahimé, il titolo datoal celebre poema da un „romenista”, nonaltro che il poeta, drammaturgo e saggistaitaliano Sauro Albisani in un volume uscitopresso Edizioni Scheiwiller (Milano, 1989).

DDIINN VVAALLUURRIILLEE VVRREEMMIIII..DDAALLLL’’OONNDDEE DDEEGGLLII EEVVII,,l’antologia romeno-italiana del piùgrande lirico romeno Mihai Emine-

scu (1850-1889)



Din nou, Bacalaureatul în actualitate. Nu-meric, stăm bine. Tinerimea învaţă. Rezul-tatele – din ce în ce mai îngrijorătoare. Numă refer numaidecât la procentajul ad-mişi/respinşi, ci la creşterea constantă a di-mensiunilor prostiei şi inculturii, revelatădizgraţios la fiecare nouă sesiune de baca-laureat. Doar cine nu vrea nu vede că ele-vul nu mai citeşte barem bibliografiaelementară, ci recurge, de regulă, la refe-ratele postate pe internet. Cum altfel să seexplice enormităţile din teze – unele, de-adreptul monumentale – ce nu pun în evi-denţă doar lipa de informare (ştiinţa decarte, adică), ci gândire precară, logică aiu-ristică, prostie în stare gemă. Hai s-o iertămpe eleva ce răspunde că „Luceafărul” l-ascris... Arghezi. S-o fi fâstâcit. Dac-ar fi cititpoemul, era imposibil să-l despartă de ima-ginea şi pana lui Eminescu; evident, nu l-acitit. Întrebaţi-o despre noile hituri, despreMadona ori Monica Columbeanu: răspun-surile vor fi complete şi exacte. Şi mai ciu-dată mi se pare situaţia loazei care credecă bătălia evocată în „Scrisoarea a III-a” nus-a dat la Rovine, ci... la Rovinari. Dac-ar ficatadixit să citească („De din vale de Ro-vine / Grăim, Doamnă, către tine...”) şi-ar fidat măcar seama că „Rovinari” nu încapeîn nici una dintre rimele „cărţii” trimise „dra-gei de la Argeş”. Ar fi avut la dispoziţie şialte varii surse, mai accesibile deprinderilorsale, din care să afle că Rovine... nu-i Ro-

vinari. Cum ar fi filmul lui Truică („Rovine”,animaţie, 1983), apoi „Bătălia de la Rovine”,de mult postată de You Tube, „Rovine” pealbumul trupei „Bucium”, ori cunoscuta băş-călie de doi bani ce şi-o permite Al. Andrieşîn piesa „La Rovine” („Mircea era bătrân şipuţin suferind / Duşmanul prin spate încetşuşotea / Cum că-i tremură mâna fiindcă-iplăcea să bea”). Peste toate, titlul inept din„Jurnalul Naţional” – „Rovine 1395, PodulÎnalt 1475, Ghencea 2008” – care aşazăvictoria „Stelei” asupra celor de la Galata-saray în rând şi-n rang cu izbânda strămo-şului în urma căreia „îşi pierdu Baiazidoastea sa cu totul” (cronicar bulgar). Va săzică, elevul ajuns dincolo de vârsta majora-tului, nu vede filme, nu izbuteşte să reţinănimic din textele cântecelor la modă, nu ci-teşte gazete, urmăreşte pe You Tube (pro-babil) doar subiectele despre piercing şitatuaje – cum să-i pretinzi investiţia de efort(?) şi de suflet ce-o necesită lectura poezieieminesciene? Veţi spune că-i o concluzieprea abruptă şi întunecată, iar reproşul,exagerat – drept pentru care înşir, în celece urmează, câteva dintre perlele oferite detezele de bacalaureat. „Inima este cel maiimportant organ genital al omului”, „Mirceacel Mare îl va îngenunchia pe trufaşul oto-man cu câteva proverbe şi zicători bine pla-sate”, „Manole a pus-o pe Ana la zid şi aînceput s-o lucreze”, „Poema Mioriţa circulăpe bază orală, adică nu a fost scrisă, din

motive tehnice”,„Balada e o spe-cie a liricii popu-lare inventată deCiprian Porum-bescu”, „Creeruleste un organ oa-recum indispen-sabil capului”,„Cantemir a avut un rol însemnat în viaţasa”, „Nechifor Lipan zăcea pe spate, cu faţaîn jos”, „Latina clasică este o limbă moartă,care nu se poate vorbi decât în scris (...) la-tina clasică defunctă a devenit limba bul-gară”, „În cunoscuta baladă Mioriţa suntdescrise câteva întâmplări în care sunt im-plicate doi criminali, o oaie turnătoare şi uncioban care şochează prin prostia lui”,„Toma Alimoş era viteaz pentru că cu omână conducea calul, cu o mână îşi ţineamaţele, şi cu o mână se bătea cu Manea”,„Inima este împărţită în două auricole şidouă testicule”, „Eminescu este trist fiindcăn-a reuşit să facă nimic în viaţa lui”, „HarapAlb este un basm cult fiindcă este scris deun om cult, Eminescu” etc. etc. Socot căajunge. Se zice că bătrâneţea o dă de golîn primul rând exclamaţia „ehei, pe vremeamea, era altfel!”. Ceea ce nu mă opreşte săafirm categoric că liceul românesc de la1900 încoace era mai solid, mai temeinic şimai responsabil decât cel de azi.

Mircea Radu Iacoban

BACALAUREAT

�Beizadele cu peniţăÎn ultima vreme se face tot mai multă vorbire de tot

felul de interlopi care-şi afişează cu ostentaţie luxul nemeri-tat, pentru că nu ar fi provenit din muncă cinstită. Nu ştiu lace s-or fi aşteptat morţii din decembrie 1989 că vor realiza,dar trebuiau să se aştepte că în capitalism averile mari nu sefac din muncă cinstită. Iată de ce cred că nici scriitorii care-şi afişează tot felul de titluri şi însemne de bunăstare cuostentaţie nu sunt cinstiţi. Să luăm de pildă, un scriitor careare două maşini de lux de pe urma unei edituri pe care apus stăpânire cu de la sine putere în primii ani de democra-ţie dar care nu se sfiieşte să ia şi o indemnizaţie de merit dela Uniunea Scriitorilor destul de importantă. În afară de me-ritul de a sluji până la ridicol aşa zisa clasă politică de dreap-ta domnia sa nu a adus nici un mare beneficiu ţării dinbugetul căreia se înfruptă. Culmea ironiei că indemnizaţia îivine în palmă, aceeaşi palmă cu care l-a pălmuit pe AdrianPăunescu, care îi este într-un fel binefăcător prin promova-rea indemnizaţiei în parlament. O altă categorie de beiza-dele cultivate cu grijă pe lângă domnia sa, îşi afişează cuaceeaşi neruşinată ostentaţie pletele, cheliile şi burţile pe latot felul de sindrofii de primă mână, transformându-se dinnişte bieţi pişcotari de rând specialişti în uzufructarea icrelorde Manciuria, şampaniilor scumpe, premiilor babane şi a ti-tlurilor onorifice fără de acoperire. Şi să-l ferească Dumne-

zeu pe acela care zgârie cu peniţaonest prin provincia culturală româ-nească, să îndrăznească a-şi ridicaprivirea încercănată de tristeţe şi defoame spre sardanapalnicele festi-nuri beizadeşti. Va fi sfâşiat,sfârtecat,rumegat şi împroşcat cu anateme ri-guroase izvorâte din preaplinul ghif-tuitului ce spală picioarele puterii.Beizadeaua cu peniţă mai are şi tu-peul de a se crede reper naţional,fetiş cultural, asanator moral şi câtealte cele din cele care trec prinscăfârlia subordonată intereselorpersonale. Teroarea intelectuală pro-movată de aceste beizadele se răsfrânge canceros asupraspiritului naţional, încât ajungi să crezi că revolta ta împo-triva aruncării lui Eminescu la debara este sortită zădărni-ciei. Poţi muri cu demnitate aruncat conspirativ la groapauitării fără ca una din beizadelele cu peniţă să aibă vreo re-muşcare. Aşa după cum n-au avuta-o nici atunci când ai în-drăzni să speri că vrei primi şi tu biet peniţar respectulcuvenit pentru ceea ce faci cu credinţă întru slujirea culturiiromâneşti. Dimpotrivă dacă mai ai şi succes, beizadelele vortăbărî cu furie oarbă apărându-şi bălos ciolanul.

ÎÎnnccăă oo ssccrriissooaarree ppiieerrdduuttăă

Gheorghe AndreiNeagu



Să încep prin a marturisi că amparcurs pe nerăsuflate, cap – coadă, car-tea de poezie a Betianei Călin *, ime-diat ce am ridicat-o de la ghişeul poştal.Apoi, a doua zi, începând chiar cu primaoră a dimineţii, am reluat lectura: tot cap– coadă şi tot pe nerăsuflate. Pentru căaceasta carte, prin însăşi substanta eilăuntrică, odată ce ai luat-o în mână, teobligă pur şi simplu să-i rămâi până lacapăt complice: fiecare poem, lapidar şiconcentrat, se instituie ca o treaptă lacare nu poţi ajunge decât dacă le-ai par-curs deja pe cele din faţă şi care te în-deamnă imperios să dai pagina maideparte. 58 de trepte, numerotate expli-

cit, post – modernist, prin înseşi titlurile lor, dintr-o adevărată Co-loană a recunoştintei fără de sfârşit, poematică.

Altfel, Anatomia disperării nu mai are în ea nimic post –modernist. Aduce, mai degrabă, cu marea poezie a anilor 60, sfi-nţii ani ai tinereţilor noastre, când temerarii ei cavaleri înca nu-şipermiteau să se joace de-a baba-oarba prin ungherele lumii, ba-gatelizându-i sensurile adânci, ci se luptau în disperare cu morilede vânt, se lăudau, masochist, cu propriile lor răni pe care şi le re-vendicau ca pe singurele, adevăratele si cele mai de preţ bogăţiiale lor.

Există în poezia Betianei Călin ceva misterios, care te în-deamnă la tăcere. Este ca şi cum ai intra într-o încăpere întunecatăîn care veghează, solitar, o lumânare sau o candelă aprinsă: îţi ri-dici automat degetul la buze. Pentru că poezia ei este o poeziecare nu se strigă, ci se tace. Sau, cel mult, se scrie şi se citeşte însoaptă. Aşa, ca orice taină venită de dincolo de lume. Strigătul,deşi există, se lasă bănuit numai, pentru că nu îndrăzneşte să iasăla suprafaţă. “ cădea un fulg. se rastignea de bunăvoie / subpleoapa întredeschisă. un inger subţire / învelit în ciudatul blestem.a fi doar o clipă. / apoi doar memoria caderii. rece şi aburind. / înacelaşi timp. un fulg cu timpanele amorţite / de ţipătul dinăuntru.chiar tu.”(NR. CRT. 4}

Nu există pic de disperare aici, ci numai durere: o dureresurdă, tăcută, fără cauză şi fără obiect. Disperarea se află cumvala antipodul speranţei, când durerea nu are niciun antipod; şi toc-mai de aceea, disperarea se strigă, în vreme ce durerea se tace.Poate tocmai de aceea, dacă ar fi fost dupa mine, titlul acestei cartiar fi fost: Anatomia durerii.

Nu poate fi trecută cu vederea nici topica versurilor, cu totulşi cu totul aparte: cu multe puncte insinuate surprinzător în interio-rul aproape fiecărui vers, întrerupând gândul din curgerea lui fi-rească şi sugerând o atmosferă sufocantă, de adevăratăsugrumare interioară a eului liric; alteori, mai ales în poemele cuformă de haiku, dimpotrivă, semnele de punctuaţie lipsesc cu des-ăvarsire, ca şi cum poeta şi-ar fi primit, în fine, porţia aşteptată deoxigen şi, astfel, s-ar fi volatilizat ea însăşi în măruntaiele Univer-sului: “el stătea calm în faţa propriei imagini/răstignită-n copertadin urmă uşor încovoiat/îşi silabisea numele şiexistenţa”{NR.CRT.37}

Dar de unde poate să provină oare atmosfera aceasta detaină dureroasă sau de durere tainică pe care o creaza şi ne-otransmite Betiana Călin?

Mie personal imi vine să cred că, dincolo de amănuntelebiografice, pe care nu le cunosc şi care, desigur, pot avea impor-tanţa lor, există cauze mult mai profunde , ce ţin de însăşi perso-nalitatea autoarei, de modul ei specific (feminin!?) în care trăieştecurgerea Timpului. Un timp pur interior, bergsonian, care curgeînsa fără nicio legatură cu noi şi cu lumea noastră săracă, alcătuitănumai din simple evenimente externe. Un timp care are numai tre-cut, căci prezentul a şi zburat deja, iar viitorul nici nu ştim dacă vafi vreodată: “ nu fi trist falimentul miresmelor înca se simte/pe lem-nul devenit mucava cândva aici erau/drogheria parcul aprozarul

Paul Spirescu

CARTE DE POEZIE ŞOPTITĂ ÎN TAINĂdrumul/acum acolo e blocul de sticlă oameni incerţi/ce privesc prinhublouri reeditarea/evenimentelor/acelaşi gol în stomac/aceeaşinedumerire/miresmele lumii apuse de naşteri şi/morţi(NR. CRT. 55)

Edificatoare, în acest sens, ar fi şi o simplă trecere în re-vistă a verbelor folosite în această superbă carte, marea lor majo-ritate – conjugate la timpul imperfect şi sugerând tocmai nostalgiaunui trecut “de aur”, vaporos şi incert el insuşi, dar tocmai de aceeamai aproape de trăirile noastre…Timpul viitor aproape că nu aparede loc, iar folosirea timului prezent nu face decât să întăreascăacest sentiment. Ca în minunatul poem închinat mamei: “uneorimă îngrijorez că nu o să mai fii/ atât de puţin timp ne e dat să fimîmpreună/doar o jumătate de veac şi încă puţin uite acolo/în su-burbia sufletului rumoarea/parada cavernei privindu-şi/umbreleexorcizarea-n oglindă/gura uşor sângerândă/un râs subţirel cupumnul strâns cu fidelitatea/gestului îndelung exersat hei/draga şibuna mea mamă”(Nr. Crt.54)

Tot din acest sentiment – presentiment al imaterialitatii Tim-pului vine pesemne şi impresia obsesivă de déjà vu, prezentă înmai multe poeme, dar minunat ilustrată în poemul Nr. Crt.40: ”amsentimentul că nimic/nu mă mai poate mira/ de parcă aş mai fi tre-cut cândva/prin viata aceasta”.

Poezia Betianei Călin, adâncă şi retrasă în profunzimile si-nelui, cum însuşi sufletul omenesc, ne povesteşte tuturor despreo lume pe care am pierdut-o de mult, în superficialitatea noastraevenimenţială, dar pe care ar merita să o redescoperim: lumeaaceea a advăratei statornicii cu iz de eternitate. Aud că este primaei carte, deşi valoarea ei intrinsecă mă face să cred că mai aremulte a ne spune.

Nu pot decât să mă plec în faţa Domniei Sale, să-I sărutdreapta şi să aştept, cu sinceră înfrigurare, o nouă şi o nouă apa-riţie.

_______________________* Betiana Călin – Anatomia disperarii, Ed. Ex Libris Uni-

versalis, Bucuresti, 2000

GGeeoo VVaassiilleeQuesta parsimoniosa selezione

(oltre 80 testi poetici) dall’opera del più at-tuale tra gli interbellici romeni, è la primaantologia bilingue romeno-italiana di Ge-orge Bacovia (1881-1957) che esce in Ita-lia, offrendo al lettore italofono unabiobibliografia e una prefazione illumi-nanti, firmate dal traduttore Geo Vasile. Laselezione fatta dall’italianista romeno nonebbe modo di evitare un certo soggettivi-smo del lettore, nonché del traduttore,anche se sempre attento al valore este-tico del testo, alla sua forza di rappresen-tare pars pro toto il Bacovia delle tappepercorse a partire dal volume Piombo (1916) fino a Stanze bor-ghesi (1946), ma anche il poeta della partitura unica, chiaro-veggente, di grande impatto per la poesia romena tanto negliultimi tre decenni del ventesimo secolo, che adesso, a 50 annidalla sua morte.

GGEEOORRGGEE BBAACCOOVVIIAA..CCUU VVOOII..CCOONN VVOOII..

Antologie, versiune italiană şi pre-faţă de Geo Vasile.

Editura Ideea Europeană, 2007


PPPP OOOO EEEE ZZZZ IIII AAAA

Poezia

Poezia aceasta Îşi scutură umeriiDe prea multă ră-cealăÎn jur, câteva ploiCaută silabe fierbinţi Să se topească în ele E greu, doar una se Mişcă rotund în jurulUnei inimi fierbinţi Încearcă să se ascundăDe apa ce-ar puteaÎn zori, s-o ucidă.

La ce oră

Dacă ştiţi la ce orăPot să ating cuvintele cheieTrezeşte-mă, ştiu că E miezul nopţii Ziua nu găsesc niciun Strop de conversaţieCu nici un copacE prea mult umblet în jurŞi călătoresc fără ţintăPeste întrebări fără răspunsDespre aceeaşi lecţiePe care încerc s-o învăţFolosind memoria apei.

Semnificaţie

Idei decurgea Dincolo de trupAdunând fiecare Părticică de luminăDin care, în zori de zi A crescut o aripăDe care am luat-o În toate călătoriileFăcând-o mai puternicăDecât lacrima, Pentru a putea ajunge,În toate zborurile Programate la aceeaşi oră, Cu direcţia respiraţiei tale.

OAMENI FLORI(poetului Paul Spirescu)

„Dacă oamenii, în locde tălpiAr avea rădăcini,Oare capetele lorAr fi flori?”

Citesc cu-ncântare,PoemulIubitorului de Slove-nflorite,

Înălţându-mi sufletulÎn visarea Plimbării printr-oVeşnicie de flori.

În mii deTrunchiuri retezateÎmi spulberăVisul,GândulCă există ŞiFlori carnivore...

DUPĂ CHIPUL ŞIASEMĂNAREA…

„Mască după mască”,până Ţi-am uitat, Doamne,Chipul...replămădeşte-ne cu aceeaşiDragosteşi învaţă-nesă ne acoperimdoar cuAsemănarea Ta...

Frământă cerul colăceifrământă cerul noriica buna colăceiipe la lăsatul serii

dar buna când frământăîi cântă şi descântăşi-n tavă mi-i sărută

azi cerul îi loveşteşi-i învălătuceşteiar plânsul nu se-opreşte

cad lacrimile toateşi să le ţină-n spate pământul nu mai poate

bunica nu mai cântăcolaci nu mai sărutăpriveşte-n zări pierdută

plutind un colţ de casăun colăcel pe-o masăşi voalu-i de mireasă

mai cată-n jur cernităcu inima-mpietritătabloul de la nuntă

să plângă nu mai poatec-atunci apele toatear creşte jumătate

frământ-acum doar gândulrugând tainic Cuvântulsă ierte iar pământul...

Alef nu-i alefAlef nu-i alefDemonstrasem că alefnu-i alefaşa cum sperau puţinifilozoficifre minuscule încifraudescifraumi-a fost dat un fief deascunse izvoaremerita pesemne timpulpierdutprintre munţii de semnesă nu dispar liniştit la culcareochiul meu avea o mie de irişiconvergenţa uniformă curgea picuri picurimâini încordate am închis în trei plicurişi le-am trimisca pe o singură piesă de succesla aceeaşi adresă

Preşedintele demonstraţiei mondiale eraocupat sau poate prea mândru şi demn nu mi-a datnici atunci nici acum nici un semnsingur aveam să descopăr o nenorocită eroare în singura mea noaptede însingurare

de la nord mai la nord prea adâncoperasem o axiomă pe cord

O nelinişte aripi câte una mi-a sfâşiatprin creştet zvâcneau miliarde de fluturi rebeli cu o răcoare perfidă de aburi cerberi ce păcat vai ce păcat că nu a fost într-o vineri să fi putut îndrepta din greşeli

Orthos m-a trimis într-un fel de exil motivatdintr-o lungă anamneză ecuaţia meaavea un semn mutilat dar cu toate acesteao zi am fost o celebră ipoteză

Nu aşa mi-am dorit încheiereaacum rătăcesc precum un Tagore resemnatatât de vinovat de-atâtea treceri cu vederea

Ce păcat că se moareNu ştiu cum voi sfârşi noaptea astaFrământările mele-s nebuneMi-e teamă să închid şi fereastraDoar prin ea poţi pătrunde la mine

Simţire mult prea des capilarăDe ce mă atotprefaci în pribeagÎntr-un punct rătăcit pe afarăUn Galilei sprijinit în toiag

Ce păcat ce păcat că se moareToiagul mişcă astre divineSacerdoţii revin din uitarePrin spaţii de mult rupte din mine

CONSTANŢACORNILĂ

CAMELIACIOBOTARUPETRE RĂU

credere.Între timp, secol după secol, castelul era mărit şi fortificat.

Însă dintre toate construcţiile care pe atunci acopereau mai bine de1500 m2, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre decât sala derecepţie, care se găseşte la primul etaj al unei clădiri cu o înălţimede vreo 20 m, sprijinită de două puternice contraforturi şi în care,până la sfârşitul anilor ’70, se putea urca printr-o scară monumen-tală. Celelalte clădiri, capela, o parte din turnuri şi din zidul de apă-rare, edificiul de locuinţe, au fost distruse de-a lungul secolelorXVIII, XIX şi XX. Lipită de sala de recepţie, a fost construită în se-colul XIX o casă tipic “burgheză”, ba chiar, acum 110 ani, un proiectprevedea demolarea întregului ansamblu medieval pentru a faceloc construcţiei primăriei şi a unor hale comerciale.

În 1977, când scara de onoare tocmai fusese demolată şise vorbea din nou de distrugerea sălii de recepţie care a servit timpde mulţi ani pentru înmagazinarea fânului, un cercetător care stu-dia arhitectura edificiului a descoperit aici un plafon pictat pe carepuţinii locuitori ai oraşului care şi-l aminteau nici nu-l mai băgau înseamă.

Primele studii au demonstrat că picturile care decorau pe-reţii sălii, de cca. 20 m lungime şi 8,30 m lăţime, reproduceau întrealtele blazonul lui Bernard de Farges, arhiepiscopul din Narbonneîntre 5 mai 1311 şi 1 mai 1341. Plafonul din lemn a fost însă adău-gat la mijlocul secolului al XV-lea, la cererea episcopului Jeand’Harcourt (1436-1452) sau a vărului său Louis, care l-a urmat înaceastă funcţie (1452-1460). Au fost regăsite, printre picturi, bla-zoanele lor “degeueles à deux fas-ces d’argent”, iden-tice cu cele caredecorează bisericadin Narbonne. Înrest, nu ştim nimic!Nici cine le-a execu-tat, nici în ce an cuexactitudine, nici cir-cumstanţele care audus la executareaacestei opere unice pentru noi, reprezentativă pentru arta secole-lor XIV şi XV.

Lucrul cel mai remarcabil în cazul acestui plafon pictat estevarietatea şi autenticitatea imaginilor executate. Temele reprezen-tate în acest “comics” sunt tot atât de numeroase pe cât de variate:imagini religioase, personaje de teatru (muzicieni, dansatori, sal-timbanci), scene de vânătoare, momente groteşti, caricaturi, ani-male reale sau fantastice, embleme nobiliare sau religioase. Nusunt neglijate nici temele care descriu viaţa de toate zilele, sceneîn care personajele exprimă dragostea sau dispreţul pentru ceicare-i înconjoară. Printre cele 140 metope care existau la origine,28 au dispărut cu desăvârşire şi 17 sunt ilizibile. Una dintre bâr-nele de susţinere a plafonului, încorporată în clădirea atenantăconstruită în secolul XIX, nu a fost degajată decât la începutul ani-lor ’90. Imaginile, motivele decorative, culorile ei, apărate timp deun secol de intemperii sau de excrementele porumbeilor care îşigăsiseră adăpost în plafonul sălii abandonate, apar astăzi cu oprospeţime fără egal, ca şi cum ar fi fost executate nu demult.

A trebuit să treacă însă mai bine de treizeci de ani pânăcând fondurile necesare au putut fi găsite, specialiştii acelei epociconvocaţi şi un spaţiu muzeal, care să explice istoria, tehnica şiarta locului în care ne aflăm, să poată fi amenajat.

Aşa se face că, pe 6 iunie 2008, a fost deschis publicului,în mod oficial, “le Château de Capestang – demeure des archevê-ques de Narbonne” care adăposteşte cel mai important şi bine con-servat plafon pictat din secolele XIV-XV în zona Mediteraneioccidentale. În curând va lua fiinţă şi o asociaţie care va reunioraşele Europei meridionale ce posedă un plafon pictat şi a căruisediu se va afla la Capestang.


AAAATTTT LLLL AAAA SSSS

Capestang este o mică localitatecare se găseşte în inima regiunii Lan-guedoc, la egală distanţă de oraşele Bé-ziers şi Narbonne. Aflat în mijlocul celeimai extinse zone viticole din lume, dar lanumai 20 Km de mare, localitatea amin-

teşte prin numele ei de origine latină - Capus stagni - existenţa uneiîntinderi de apă care o lega de Marea Mediterană. Acest lac sărata generat prin sarea pe care o producea timp de secole bogăţiaaşezării care, în Evul Mediu, avea, la un moment dat, aproape totatâţia locuitori cât şi unele oraşe devenite, mai târziu, capitale deDepartament.

Aşa se face că, la Capestang, a început, încă din secolulXIII, construcţia unei enorme biserici, colegiala aflată în piaţa cen-trală a aşezării. Numai că, după ce s-a construit cam o treime dinedificiul plănuit, fondurile s-au terminat şi colegiala aşteapta de

vreo şapte sute deani sfârşitul lucrărilor.

În imediatavecinătate a catedra-lei, o construcţie deaparenţă modestă,un fel de paralelipi-ped de o formă greude definit, sprijinitîntr-o parte de o casătipică pentru stilulpracticat în secolulXIX, poartă în langajlocal numele de“castel”. E drept căvizitatorul care îşi dă

osteneala să înconjoare clădirea descoperă o incintă majestuoasădin care mai supravieţuiesc două turnuri circulare, ce au înfruntatcu semeţie timpul, rezistând poate nu atât urgiei vremurilor, cât ne-păsării şi mentalităţii materialiste ale oamenilor, începând din ziuaîn care cei care le-au construit, arhiepiscopii din Narbonne, nu maiaveau puterea economică de altă dată.

În Evul Mediu, arhiepiscopul din Narbonne controla un teri-toriu imens care se întindea, la un moment dat, de la apa Rhônu-lui până în nordul oraşului Toulouse şi, de-a lungul ţărmuluiMediteranei, dela Barcelona până în Ceveni. Averile bisericii erauimense şi proveneau, tot atât de bine, din exploatarea terenuriloragricole, din vânzarea sării sau din dijmele încasate pentru tran-zacţiile comerciale. În secolul XIV, averea arhiepiscopului din Nar-bonne era estimată ca fiind a treia din regat, după cele ale prelaţilordin Rouen şi Auch.

Capestang nu era decât unul dintre cele 18 oraşe fortificatecare controlau întregul teritoriu aparţinând episcopatului. Cumînalta faţă bisericească circula în permanenţă prin domeniile sale,ea avea nevoie de nenumărate reşedinţe în care să poată poposi.În acelaşi timp, într-un castel ca cel din Capestang locuiau în per-manenţă autorităţile religioase sau administrative din anturajul său,ba chiar şi membrii familiei sale. În paralel, oraşul se dezvolta subconducerea “consulului”, un fel de guvernator, care avea şi el “obli-gaţiile” lui şi care se găsea uneori în acord, alteori în opoziţie cu in-teresele episcopului.

În ciuda acestei puteri acumulate de-a lungul anilor, soartaoraşului n-a fost întotdeauna “un long fleuve tranquille”.

În 1356, spre sfârşitul Războiului de o sută de ani, fiul re-gelui Angliei, teribilul Prinţ Negru, a lansat un atac împotriva oraşu-lui Narbonne care se pare că nu a putut fi oprit decât sub zidurilede apărare de la Capestang.

Câţiva ani mai târziu, în 1380, Jean de Berry, unchiul rege-lui Franţei Charles VI, a locuit la Capestang, probabil în “castel”,locul cel mai sigur din regiune. Pentru că, din cauza revoltei per-manente a populaţiei, decimată de războaie şi de ciumă, niciunuldintre oraşele vecine, Béziers sau Narbonne, nu mai erau de în-

Adrian Irvin Rozei

CCaappeessttaanngg,, mmoonn aammoouurr !!În după-amiaza zilei de 6 iunie, mai bine de o sutăde persoane erau adunate în curtea castelului din

centrul oraşului Capestang.


ceva literaturǎ, aşa cǎ am lǎsat suspansul sǎ se acumuleze. Primaoprire în India, dupǎ Mumbai şi Campionatul Mondial de Scrabble,a fost Khajuraho. Un orǎşel în mijlocul pustiului, pânǎ la care avionulface mai bine de patru ore de la Delhi (e avion personal, opreşte întoate staţiile) şi unde o dinastie excentricǎ, Chandela, a construitun complex impresionant de temple hinduse. Pe lângǎ arhitecturǎ,templele se remarcǎ prin sculpturile care decoreazǎ întreg spaţiul,atât în interior, cât şi în exterior, şi care sunt cât se poate de expliciterotice. Conform ghidului Lonely Planet, istoricii încǎ nu au cǎzut deacord asupra motivului pentru care templele respective au fostridicate într-o zonǎ izolatǎ de toate celelalte oraşe, nici a ideii (foarteprobabil religioase) care stǎ la baza neobişnuitelor sculpturi. Darlocalnicii (şi eu deopotrivǎ cu ei) nu îşi bat prea mult capul cu astfelde probleme. Ei sunt ocupaţi (ca toate popoarele care au culturǎde vânzare) cu extragerea de profit din faptul cǎ s-au nǎscut lângǎun loc declarat patrimoniu universal. Cred cǎ la Khajuraho seîntâlneşte cea mai mare densitate de exemplare din Kama Sutrape cap de locuitor, laolaltǎ cu un numǎr la fel de mare de diversefigurine în poziţii care oriunde altundeva în lume ar fi considerateobscene, dar care acolo sunt pur şi simplu suveniruri. Replici înminiaturǎ ale sculpturilor de pe temple şi Kama Sutra în toate limbilepe post de note explicative.

Sǎ vǎ povestesc, deci, despre templele de la Khajuraho.Cel mai bun sezon pentru vizitare sunt lunile noiembrie-decembrie,când nu e nici prea cald, nici prea frig, nu plouǎ şi nu bate vântul,deci dicţionarele dumneavoastrǎ şi listele de cuvinte pot fi folositefǎrǎ nici o grijǎ în aer liber. Complexul e deschis de la 7 dimineaţapânǎ la apusul soarelui, dar momentul ideal e între 4 şi 6 dupǎ-amiaza, când a trecut deja arşiţa şi n-au ieşit încǎ ţânţarii la atac.Recomand al doilea templu din spate dreapta: e cel mai puţinrenumit, deci nu veţi fi deranjaţi de prea mulţi turişti şi scǎrile vasteoferǎ un bun loc de studiu pânǎ când cei care vǎ însoţesc terminǎde admirat arta şi peisajul. Dacǎ familia sau prieteniidumneavoastrǎ considerǎ cǎ o dupǎ-amiazǎ la temple nu estesuficientǎ (cum s-a întâmplat în cazul meu), sugerez hotelul TajChandela pentru o dimineaţǎ relaxantǎ, lângǎ piscinǎ, cu un paharde limonadǎ rece şi lista cu cele mai probabile 5000 de cuvinte dinopt litere. Dacǎ nu mǎ credeţi pe cuvânt, încercaţi şi veţi vedea cǎnici mǎcar Kama Sutra nu oferǎ o asemenea satisfacţie.


VVVV AAAA RRRR IIII AAAA

Dacǎ aş fi scris pentru un cotidian de largǎ circulaţie şi nupentru Oglinda literarǎ, aş fi fost sigur cǎ majoritatea cititorilor arprefera sǎ încep cu Kama Sutra. Nu pentru cǎ m-ar crededeţinǎtorul unei revelaţii zguduitoare pe aceastǎ temǎ, ci pentru cǎe un subiect care tinde sǎ aibǎ prizǎ la public. N-aş putea spune cucertitudine care sunt gusturile grupului restrâns de amatori dereviste literare, dar voi începe cu povestea campionatului mondialdintr-un motiv simplu: şi eu, şi dumneavoastrǎ, stimaţi iubitori deliteraturǎ, suntem nişte tocilari. Nişte tocilari cǎrora le plac cuvintele.Aşa cǎ, vorba englezului, “împrumutaţi-mi urechile dumneavoastrǎ”.

Care este legǎtura între tocilari, cuvinte şi un campionatmondial? Foarte simplu: Campionatul Mondial de Scrabble.Deoarece am stabilit deja cǎ mǎ adresez unei elite (la atâta flatare,chiar ar fi cazul sǎ cumpǎraţi revista şi sǎ n-o mai citiţi de laprieteni), nu mǎ voi pierde în explicaţii legate de ceea ce înseamnǎscrabble. Mai puţin cunoscut e faptul cǎ existǎ un CampionatMondial de Scrabble, care are loc o datǎ la doi ani şi la care amavut şansa sǎ particip anul acesta. Mumbai, noiembrie 2007. Odestinaţie la care am ajuns pe ruta Osaka-Bucureşti-Osaka-Mumbai, fiind necesar sǎ mǎ întorc în ţarǎ ca sǎ mǎ calific careprezentant al României.

Concursurile de scrabble au un mare avantaj pentrufamilia noastrǎ de nomazi: împacǎ pasiunea mea pentru cuvinte cucea a soţiei mele pentru cǎlǎtorii. Şi astfel strǎbatem noi mii de dekilometri, încǎtuşaţi în scaune mici şi incomode la zece mii de metrialtitudine, soţia mea bombǎnind cǎ nu are loc sǎ-şi întindǎpicioarele, cǎ a mai vǎzut filmele difuzate în avion, cǎ o doare capulşi nu poate sǎ citeascǎ sau sǎ doarmǎ. Iar eu… gobbo, gobies,gobiid, gobiids, gobioid… Ce înseamnǎ? Aş putea sǎ vǎ spun, darar trebui sǎ consult un dicţionar explicativ al limbii engleze (limba încare joc în prezent). Orice jucǎtor profesionist de scrabble are dreptscop învǎţarea pe dinafarǎ a întreg dicţionarului (mai mult de 267000 de cuvinte), iar cei care luptǎ pentru titlu chiar au reuşit aceastǎperformanţǎ. Or, tocmai aici se aflǎ principalul motiv pentru carejocul de scrabble nu va fi niciodatǎ un adversar al şahului: lascrabble, jucǎtorii trebuie sǎ fie buni strategi, sǎ aibǎ o memorieextraordinarǎ şi sǎ mai aibǎ şi noroc pe deasupra. Desigur, atuncicând unui cuvânt i se atribuie şi sens, acesta se pǎstreazǎ mai uşorîn memoria de lungǎ duratǎ, însǎ memorarea a 267 000 de cuvinteplus sensurile aferente e dincolo de limitele posibilului. Deci, lysate,lysates, lyse, lysed, lysergic. Yird, yirded, yirr, yirth, ymolt, ymoltenşi aşa mai departe.

Îmi aduc aminte de o reclamǎ la fixativ: “Paris: coafurarezistǎ; Londra: coafura rezistǎ” şi nu mai ţin minte ce alte oraşeaveau onoarea de a provoca respectivul spray, dar uneori mǎgândesc la mine însumi pe post de fixativ. Osaka: scrabble,Odobeşti-Baia-Mare: scrabble, Shanghai: scrabble, Mexico City:scrabble, Bangkok: scrabble, Machu Picchu: scrabble, Londra:scrabble, Mumbai: scrabble. Nu glumesc, am fotografii care sǎ odovedeascǎ: dicţionare şi liste de cuvinte pe piramidele aztece dela Teotihuacan, pe iarbǎ lângǎ ruinele inca de la Machu Picchu saupe o bancǎ în faţa Taj Mahalului. Mi-am marcat astfel simbolicteritoriul în apropierea minunilor lumii contemporane, pe care le-amînghesuit de-a valma la categoria “a opta”. În universul semi-imaginar în care trǎiesc eu existǎ cuvinte, cǎrţi, chitǎri, şi iarǎşicuvinte. Literele îşi recapǎtǎ valoarea magicǎ pe care le-au conferit-o descoperitorii lor şi totul se defineşte în funcţie de ele. Spredisperarea soţiei mele, anagramez tot ce îmi iese în cale: reclame,etichete de pe diverse cutii, nume, mesaje pe telefon sau bilete pecare mi le lasǎ când pleacǎ de acasǎ. Word freak, recunosc.

Da, ştiu, încǎ n-am pomenit de Kama Sutra. Mai ştiu şi eu

Un Campionat Mondial, Kama Sutra şi a opta minune a lumiiAAddrriiaann TTăămmaaşş


JJJJUUUU RRRR NNNNAAAA LLLL DDDD EEEE VVVVAAAA CCCC AAAA NNNN ŢŢŢŢ ĂĂĂĂ

Din punct de vedere arhitectural, sevede că acest oraş este capitala unui fostimperiu, aşa cum şi Viena şi Budapestate face să vezi acelaşi lucru. Sunt cetăţiale unor imperii care au avut perioada lorde dominaţie în lume şi descoperi clădiri

uriaşe, impunătoare, care au o sobrietate a lor şi cred că după clă-diri îţi poţi da seama de trecutul unei ţări. Clădirile transmit mult. In-teresant e că Madridul are monumente impunătoare, caracteristiceoricărei capitale, dar şi numeroase statui umane, care transmitmultă căldură. Toreadorul din Plaza, Monumental de Las Ventassalută mulţimea ca la coridă. Am ajuns în parc şi m-am aşezat peo bancă. La celălalt capăt al băncii am văzut un om care fumează:era o statuie. În imensa piaţă Puerta del Sol, care este şi centrul is-toric al oraşului, un tip mătură - e o statuie de bronz. Seara,această piaţă e plină de lume. Foarte mulţi puşti care stau pe jos,fumează, beau. Locuitorii Madridului sunt foarte liniştiţi şi civilizaţi.Nu am auzit nici o maşină la care să-i scrâşnească roţile, să cla-xoneze – ca la noi în capitală - sau să se dea cineva în spectacol.Cred că aici intervine şi respectul pentru celălalt.

În zona centrală există o serie de palate şi biserici monumen-tale: Basilica de Nuestra Senora de Atocha, biserica San Franciscoel Grande datând din secolul 18, devenită panteon naţional. Au loc,fără să se excludă reciproc, şi valorile clasice, şi cele contempo-rane. Întâlneşti cu mare drag, istoria cu tot ce înseamnă moder-nism. Servantes şi eroii săi, Don Quijote şi Sancho Panza, se simtca acasă în Plaza de Espana. Velasquez stă lângă Zidane. Suntdoi zei care nu se exclud şi spaniolii îi respectă şi pe unul şi pealtul.

Ce frumos e Madridul, o simbioză, e un oraş în care te simţibine. Dar ştiţi ceva? Mie nu-mi place, n-aş vrea să locuiesc aici.De ce? Eu sunt obişnuit la noi, cu ritmul acela trepidant, să fie gropiîn şosea, să mi se vorbească urât... Să te înjure unul la magazin...Dacă aş putea aş trimite fiecare român să stea numai trei zile un-deva în vest. Sunt convinsă că nu ar mai arunca ţigări sau hârtii pejos... Şi pe suporterii echipelor de fotbal, de la noi din Bucureştimai ales, i-aş trimite.

Dacă ai vedea ce e la noi când joacă Dinamo cu Steaua înGhencea, sau Rapidul, ţi-ai face cruce. E infernul pe pământ nu al-tceva. Strică tot, pun stăpânire pe mijloacele de transport, rupscaune, sparg geamuri. Ca la balamuc. Să nu mai vorbim de me-ciurile cu alte echipe din ţară sau străine. Şi atunci e prăpădeniapământului nu alta.

Eu i-aş trimite nu să vadă ce se întâmplă pe teren, ci specta-colul din tribune. E fascinant.

De ce nu mi-ar place să stau aici? Aşa am crescut şi m-am obiş-nuit. N-aş rezista în altă ţară. Oricât ai sta la Madrid sau la Paris ţise face dor de manele. Ce vrei, asta e. Pentru nimic în lume n-aşda România pe altă ţară.

Am râs aşa de una singură, fără să mă privească nimeni cu mi-rare că doar eram în ţara unde oamenii zâmbesc şi cântă tot tim-pul. Şi, în ciuda faptului că este cald şi că toată suflarea autohtonăa Madridului se bălăceşte acum în Mediterana sau în Pacific, amhotărât eroic să descopăr maiestuoasa metropolă, cot la cot cumiile de turişti străini care au invadat străzile, parcurile, barurile,restaurantele, hotelurile şi autobuzele „Madrid-Vison” înarmaţi cuhărţi şi încălţaţi invariabil în tenişi albi.

Ies din hotel echipată oarecum similar fericiţilor invadatori, maipuţin camera video atârnată de gât. Mă amăgesc cu speranţa căaparatul meu „Kodak”, numărând nu mai puţin de 20 de ani, vaface cu brio faţă tuturor provocărilor şi, mai ales, concurenţei mo-derne. Analizez rapid situaţia şi ajung la concluzia că este timpul sămă cultiv. Aşadar, la muzee cu mine. Un moment.... Trebuie să mădecid la care dintre ele. Pierd jumătate de zi răsfoind pliantele dela „Reina Sofia”, „Prado” şi „Thyssen-Bornemissa”. Grea decizie.Mă plimb sub soarele neiertător pe Paseo de la Castellana pânăajung în Plaza Colon. Admir peisajul cu ochiul nepervertit al unuinou venit. Şi cu gura căscată, bineînţeles... dar nu de admiraţie, cide sete. Acum privirile mele au o ţintă precisă... caută un chioşc de

Lupu Rodica Elena

OLE!unde să pot cumpăra o sticlă cu apă rece. Şi, minune! Nu numai căzăresc chioşcul, dar, lângă el, cu litere de o şchioapă stă scris„MUSEO”! Mă hotărăsc brusc, arunc din mers pliantele primului tu-rist japonez care mi-a ieşit în cale şi mă îndrept spre muzeu. Con-stat cu încântare că este vorba de „Museo de Cera”. În fond, totmuzeu, aşa că, înaintez fără şovăire. La intrare te întâmpină câtevaoglinzi. Câteva oribile căci mă văd pătrată, un metru înălţime şiunul lăţime. Trec mai departe şi poposesc mai mult de zece minuteîn faţa unei minunate imagini, a mea lungă, slabă şi zăludă. Darmai ales slabă!

Ce bine ar fi să am aşa ceva acasă!, îmi spun în gând. Moralridicat garantat!

Trec mai departe şi cumpăr bilet complet, 1500 pesete. Includevizitarea muzeului, „Cine Multi-Vision”, „Trenuleţul groazei” şi „Si-mulatorul”. Încep cu muzeul propriu-zis. Aud în spatele meu şuşo-teli cum că ar fi fost inaugurat în 1972. Mă grăbesc, speriată că voitrage cu urechea la o conversaţie cultă. Traversez galeriile înşirateca mărgelele pe aţă şi decorate în diferite stiluri, în funcţie de epocaşi civilizaţia pe care le reprezintă. Sunt populate de statuete în mă-rime naturală, cu ochii vii şi mişcări îngheţate, unele triste, altelezâmbitoare, unele aşezate sau culcate, altele în picioare sau în ge-nunchi. Istoria îşi spune cuvântul. Un interminabil şir de figuri ce-lebre, de la Traian, până la actualul prim-ministru al Spaniei şifamilia regală. Cuminţi, urmează actori îndrăgiţi şi personaje defilm sau de desene animate. Sportivi, oameni de cultură şi de şti-inţă, tablouri celebre, de exemplu „Meninele” lui Velasquez, re-create în trei dimensiuni. Mă opresc fascinată în faţa unei platformecare se învârte la infinit purtând dansatori de Flamenco. Alături RikiMartin şi formaţia Beatles. Apoi Micheal Jackson şi îndrăgitul in-terpret Julio Iglesias.

Sunt aproape vii, îmi spun şi mă apropii exagerat de mult dezâmbetul lui Riki. Mă gândesc cu înfiorare ce-ar fi dacă m-ar muşcade nas. Râmân o secundă în aşteptare... Dar nu se întâmplă nimic,doar un copil, care mă priveşte cu atenţie, începe să râdă zgomo-tos arătându-mă cu degetul. Dispar din scenă şi mă îndrept spregaleria personajelor de groază şi a marilor asasini. Urmăresc câ-teva momente printr-o spargere şi mă strâmb semnificativ în faţapăpuşilor de ceară schimonosite şi vopsite în roşu-violet. Deduccă sunt nevinovate victime ale faimoşilor monştrii, cum văd că scriela intrare în galeria lor.

Mă întorc printre personajele de groază: Dr. Jakel şi Mr. Hyde,Franckenstein şi Dracula. Da, da, dracula al nostru. Aici am partede puţin mai multă mişcare. Dracula iese şi intră, însângerat şi cucolţii la vedere, dintr-un sicriu, iar Franckenstein se mişcă înainteşi înapoi, dă din mîini şi rânjeşte oribil.

Se zice că, odată, un onorabil cetăţean spaniol încerca să îi ex-plice odraslei că nenea nu este decât o statuie acţionată mecanic,moment în care, mecanismul s-a defectat iar monstrul a începutsă se mişte dezordonat, aşa cum nu scria în program. Drept ur-mare, domnul a luat-o îngrozit la fugă, iar puştiul a rămas să seamuze, după care a anunţat un paznic că nenea Franckenstein s-a stricat.

Nici nu mă miră. Copilul nu ştie ce e teama şi a înţeles ceea cei-a explicat tata. Mă miră atitudinea tatălui.

Mă întoarc puţin la galeria copiilor pentru a admira încă o datăpe Mery Poppins atârnată de tavan, pe Bart Simpson şi pe Alba cazăpada urmată de cei şapte pitici. Un carusel neobosit învârte altepersonaje amuzante. Scufiţa Roşie şi Heidi, mult mai mari decât mile imaginam în copilărie, îmi zâmbesc neobosit. Popasul meu înlumea magică a poveştilor se termină brusc, căci copilul obraznicde mai devreme mă vede şi izbucneşte iar în râs, de data asta îm-părtăşind veselia cu ai săi părinţi. Ies din muzeu, dar nu am timpsă-mi revenim, căci sunt luată pe sus de valul de vizitatori care seîndreaptă spre trenuleţul groazei, ultima cursă. M-am urcat în tre-nuleţ cu dorinţa sinceră de a mă lăsa speriată. Cu toate acestea,nu am reţinut decât efectul vizual deosebit realizat de un proiector,asupra unei figuri de ceară. Puteai jura că respectivul vorbeşte şi-şi mişcă ochii şi muşchii feţei precum unul dintre noi, cei vii.



LLLL EEEE CCCC TTTT OOOO RRRR

A apărut de curând Opere de Virgil Mazilescu, ediţie alcă-tuită de Alexandru Condeescu, „prefaţată” de Mariana Marin; ediţie in-tegrală, prima care adună toate poemele antume şi postume, douăpoze scurte, publicistica, recenziile, scrisorile şi jurnalul ultimilor lunide existenţă. Volumul se încheie cu câteva referinţe critice, una me-moralistică a Norei Iuga referitoare, în special la jurnalul amintit. Îm-pătimit de supra-concentrare şi parcimonios peste măsură,Mazilescu are o „operă” redusă cantitativ, dar de o intensitate egalăcu trăirea lui paroxistică. La o respiraţie atât de scăzută şi auto-cen-zură atât de drastică, e de mirare că a tradus din Jean Amila, JackShaefer, Charles Portis, Ferdinand Fournier-Aubry, Willa Cather, Mi-chel Deguy.

Existenţa „omenească” i-a fost neînchipuit de vitregă, poategenetic, sigur de la accidentele vieţii. Moartea mamei sale a avut unefect copleşitor şi ireparabil, inoculându-i şi, biografic vorbind, amă-răciunea unei solitudini dezolante; „mama lui a murit acum douăzecide ani / tatăl lui ( trist şi el) ieri către ora cinci // ani şi ore // frate nu aavut soră nu a avut / întinde leneş mâna deschide dulapul din baieurlă / scoate un bandaj pentru inima – scoate inima caldă / a marga-retei” (v.m.). Notele din jurnal consemnează precipitat un mod de atrăi, o stranie damnaţiune, cu un personaj tragic al boemei bucureş-tene, care trece prin bolgiile lumii, ba printr-o forţată vitalitate, ba subsemnul ludicului recuperator, până la ultima fază a risipirii în libaţiunişi dragoste pierdută. Peste acestea, se instalează funest presenti-mentul acut al sfârşitului: „Moartea a început pe 22 decembrie 1963”– propoziţia cu care se deschide jurnalul. De aici încolo, până la tre-cerea, înainte de soroc, la „masa umbrelor” şi la intrarea definitivă înlegendă, nu mai e o simplă „anestezie” potatorică, ci, cum notează el,„Semne, semne”, „Îmi simt moartea”, cu repetate implorări tolstoiene:„Ajută-mă, Doamne!” Sau, bacovian, într-un disth publicat postum:„ziua e pe sfârşite. Anestezie. / ziua e-pe sfârşite”. Nora Iuga încearcăsă explice această cădere, despre care vorbea şi Bacovia („CaEdgar Poe, mă reîntorc acasă, / Ori ca Verlaine, topit de băutură…”),prin obsesia morţii pricinuită de pierderea mamei (asemenea luiKafka ) şi a iubirii, de suspiciunea depresivă că personajul „legendei”poate suprima opera, de frica întunecării care ameninţă mintea.

Cum spun, în loc de prefaţă, un text de Mariana Marin, din1993, scrie despre un poet profund şi obsedant, situat între un su-prarealism târziu şi un post-modernism denotativ autohton şi euro-pean. Mai aflăm iarăşi, că Mazilescu scria foarte anevoios, îşi recitaversurile tiranic, mai mult sau mai puţin intempestiv, ca o replică datăsingurătăţii pentru a provoca impactul cu modul său aţâţător de acompune din convulsii şi tăceri. Căci, cu toate adiacenţele inevita-bile, poetul acesta insolit aduce în lirica noastră de atunci un timbrude o noutate surprinzătoare. Negreşit, face parte din categoria in-stauratorilor de altă ordine; este pur şi simplu, cu formula lui inedităinventator, cum singur se recunoaşte, şi cu o subtilitate ironicăaproape de nedesluşit: „Sunt singur am inventat poezia şi nu mai aminimă (dormi dragostea mea). „Şi după ce am inventat poezia într-oîncăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şiputerea (omenească) s-au topit ca aburul” (prefaţă). „Inventatorul” semanifestă exclusiv în plan estetic, fără afectul păgubos, fără poeticaelementară a sensibilităţii. Erosul a încorporat în poezie, solitudineadevitalizantă creează un spaţiu aseptic, suficient sieşi, peste modeşi timp.

Şi totuşi încă de la apariţia primului său volum, Versuri(1968), şi în continuare, critica vigilentă şi devotată canonic a fost şo-cată de îndrăzneala experimentului care ar fi provenit din avangar-dism sub forma (neo)suprarealismului, din cauza dispersiei sintactice,dezinteresului faţă de ortografie şi prozodie, a colajelor discordante,a tentativei antipoetice etc. În pofida dorinţei de a fi cât mai personal,acţionează un intertextualism implacabil. I s-au descoperit, uneori pebună dreptate şi fără nici-o pierdere, unele ecouri cu Tristan Tzara,Saint-John Perse, Louis-Nicolas Ménard, Paul Celan, Kavafis, Sefe-ris, Bacovia, Geo Bogza, Gellu Naum, Eugen Jebeleanu, Geo Du-mitrescu, Nichita Stănescu. Cu timpul, s-a „văzut” că suprarealismule unul de suprafaţă, ba chiar e tăgăduit cel puţin din două motive: ig-noră „narcoticul imaginii şi dicteul automat” (Eugen Simion), măcar căstăruie până la ultimul volum, imagistic, în dispunerea tipograficăaleatorie, în destrămarea discursului strict logic, în vorbirea eliptică,repetiţii, discontinuităţi, dezmembrarea calculată a coerenţei, submi-narea elocinţei. Aici, în frânarea elocvenţei, lăsând loc sugestiilor ca-leidoscopice, performanţele lui Mazilescu sunt apreciabile. Adversaral textelor obeze, al scrisului incontinent, poetul se sileşte câştigând

întru lapidaritate şi conştiinţa de sine apoeziei. Nici ermetic nu este prin cod, cidoar prin elipsă. Şi, deşi face parte din miş-carea onirică, aceasta nu-i marcheazăspecial dicţiunea. Dumitru Ţepeneag rela-tează cum onirismul a fost o „piaţă” peunde mulţi au trecut şi repede a intrat şimişcarea în istorie: „Mazilescu, spune elvenea dintr-un fel de suprarealism” şi, des-igur, n-a fost cucerit de paradigmă. Era un „oniric” oarecum de sor-ginte infantilă: „nuia de cremene şi uneori de zahăr / a basmelor carene-au invadat copilăria / doamne / uşor e să mori în numele altuia /omul virgil moare în numele omului vasile / o fereastră este deschisăîn stânga / o fereastră este deschisă în dreapta / spre o natură a co-piilor proptiţi în meditaţie” (nuia de cremene şi uneori de zahăr). Edrept slabe accente se găsesc pretutindeni, mai distincte fiind cele dinBacovia. În această privinţă, se poate face o demonstraţie mai largă,care nu e posibilă în acest spaţiu. Mă gândesc împreună cu câţiva co-mentatori, la „nihilmelancolia” (Ion Simuţ) „autismul formal”, „volup-tatea stranie a atracţiei chtonice” (Ion Buzerea), „abisalăindisponibilitate” (Ion Buduca), dar mai cu seamă la fragmentarism,„maladia morţii” şi chiar moartea textuală în care s-a refugiat : „Băie-ţii ăştia cred prea mult în «artă»”. „Eu nu cred decât în moarte, adicăiubire” (în jurnal). E prea cunoscuta fraternitate între Eros şi Thana-tos. În ultimul volum, interferenţialitatea nu mai are margini.

Hotărât lucru, Virgil Mazilescu inventează o lume în bunămăsură onirică şi paradoxală şi, în acest fel greu poate fi situat înclară descendenţă. Dar ca anticipator a fost recunoscut şi revendicatde noul val textualist, mai ales prin „arta înaltă a descrierii” din volu-mul Guillaume poetul şi administratorul, prin prozaismul aplicat la ba-nalitatea cotidiană, prin respingerea stilului metaforizant, a poeticiiartificiale şi a oricărei exteriorităţi grandilocvente. Adoptă chiar o pozăantipoetică, un alt fel de a scrie poeme, ca într-un joc. Şi, tot în acestsens, se adaugă cenzurarea coerenţei discursive, a tensiunii metafi-zico-transcendentale şi, cel mai mult, abandonarea în text.

Pentru o mai bună sesizare a genului proxim şi a diferen-ţei specifice, e bine de urmărit, pe scurt, fireşte, traseul celor patrucărţi de versuri, unul fiind o antologie, Va fi linişte va fi seară, cu câ-teva inedite. Se observă, mai întâi, că „evoluţia” nu-i spectaculoasă,cu excepţia, repet, a ultimului volum antum. Novator în formulă şi vi-ziune este, nici vorbă, de la început. Tematic, accentul cade pe re-memorarea copilăriei; tehnic, mărturisirea e discontinuă, aparentspontană, dar de o elaborare draconică şi de o ingeniozitate bine pre-lucrată. Atitudinea e inocent-ironică, uneori de o solemnitate disimu-lată. Unei „beatrice” îi propune, cu un ceremonial burlesc, să seîntâlnească în „steaua vega” unde el va coborî din tramvaiul 709: „cuo floare la butonieră / cu un pui de şopârlă în palmă / să mă poţi re-cunoaşte imediat”. Predomină acum, plăcerea jocului, din care derivasentimentalismul ironic, parodicul bonom, rostirea prevalent dezin-voltă – în totul o mască spectaculară. De pretutindeni transpare otandră melancolie suav-elegiacă, relativă la o inocenţă pierdută: „maieşti oraşul în care descifrez străzile / cu siguranţa unui scamator alplimbărilor / şi animal fericit am strigat pe stadioane / în care visătormă desfrunzesc la vremea galben ă a lunii / acum simt că picioarelemi-au devenit / o reîntoarcere de zi cu zi / într-un ospăţ universal căciîn repedea existenţă cine / ar şti să profite cuviincios de propria-i naş-tere / alb oraş ajută-mă să termin cu bine povestea / … şi sunt puţinobosit de o mare fericire ce-mi va veni / şi edificii” ( mai eşti oraşul încare descifrez străzile). Dar din ce în ce se insinuează jocul, arghe-zian, de-a v-aţi ascunselea. Un tovarăş de-al poetului murind, „con-fortabil se instalează în muguri”. Lumea şi, odată cu ea, versul sefracturează, viaţa parcă nu mai seamănă cu viaţa, discursul tinde săse destrame, zonele obscure se înmulţesc: „tremură cu întristare şisuspin / stropul de sânge pentru cântarul / cântăririi marilor noastrecântăriri / peregrinul beat vede în urmă / un cireş care se acoperă deamărăciune / şi mai vede cum o bicicletă intră / în pământ o zeulemare / în pământ o scuipatule mare al zeului / în pământ bicicleta cubravul său biciclist” (tremură cu întristare şi cu suspin).

În Fragmente din regiunea de odinioară (1970) memorialulliric, orânduit prozastic închipuie visul ca un mod de reînviere a rea-lităţii originare – „sărbătoarea împăcării cu animalele”, moment fast alrâvnitei simplităţi. Visul devine centru al „poveştii” , construcţie im-

VVIIRRGGIILL MMAAZZIILLEESSCCUUIINNVVEENNTTAARREEAA UUNNEEII NNOOII SSTTRRUUCCTTUURRII PPOOEETTIICCEE

Constantin Trandafir


„Oglinda Literară” (decembrie, 2007), precum şi în revista „Reali-tatea evreiască”, Bucureşti (în nr. 292-293 din martie-aprilie 2008).

(...)

Focşani, luni, 14 iulie 2008. Plecată „pe urmele lui MittyGoldin”, trec Milcovul spre locul său natal. De fericire, îmi sun prie-tenii, îmi sun fiul, care îşi aniversa ziua de naştere. Redactorul meuşef şi preşedintele Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu”, scriito-rul Gheorghe Neagu, mă aşteaptă, aşa cum a promis. Ne vedempentru prima oară, deşi colaborăm de luni de zile. (...) Parteneri înproiectul „Piaf şi Mitty Goldin în România”, zilele următoare mer-gem şi prezentăm proiectul vicepreşedintelui CJ Vrancea, MirceaDiaconu. Vicele, un om matur, distins, cu ochi albaştri, nu-şi as-cunde mirarea când află că Mitty Goldin este focşănean. Vizităm şiComunitatea Evreilor din Focşani, unde ne întâmpină HarietaRond, soţia preşedintelui acestei comunităţi. Plină de bunăvoinţă,cu toate că trece prin momente de mare îngrijorare privind sănă-tatea soţului, Harieta ne spune că întreaga arhivă a comunităţii seaflă la Bucureşti. Ne împrietenim, schimbăm numere de telefon,adrese de email. Neagu, evocând şi alţi focşăneni, observă că ora-şul e un „cazan clocotitor de valori”.

Focşani, joi, 17 iulie. Descurajată de cât de necunoscut adevenit Mitty Goldin după 90 de ani de la părăsirea urbei sale na-tale şi nesperând să mai găsesc vreo urmă despre el, merg totuşidis-de-dimineaçà la ora 9 la Arhivele Statului. Petre Obodariu, di-rectorul instituţiei, surprins de nume, îmi dă o mână de ajutor pen-tru a descâlci dosare, file de istorie. Evrika! Găsim tot. Găsimcertificat de naştere, găsim foia matricolă. Faţă în faţă cu un modelde certificat de naştere din 1895, comparativ cu un model actual(european) rămân fascinată. Câtă bogăţie de detalii! Aflăm din do-cumentul nr. 175 din 16 martie 1895, eliberat Gavril Secară, re-prezentantul Oficiului stării civile al comunei Focşani, înregistrat laorele 9 dimineaţa, că acesta este „actul de naştere a lui „Moise re-ligia Mozaică de secsu bărbătescu, născut alaltăieri (14 martie1895 – n.n.) în casa părinţilor săi din acest oraşu, strada Sf. Du-mitru, culoarea albastră, nr. 13, fiu al Dlui Haim Goldin religia Mo-zaică etatea douăzeci şi şase ani profesia Comersant şi a DneiRifca Goldin religia Mozaică etatea douăzeci şi unu ani casnică di-miciliaţi în Focşani după declaraţia făcută de tatăl care nea înfăţi-şat copilul. (...)”. Din foile matricole ale şcolarului Goldin H. Moise,de „religiune mozaică”, fiul al „Dlui Heim Goldin, de naţionalitateisraelită, profesie comerciant şi religiune mozaică”, şi al „Dnei RifcaGoldin, de religiune mozaică”, înscris pe 30 iulie 1906 la Liceul„Unirea” din Focşani, judeţul Putna, aflat sub egida Direcţiei învă-ţământ Privat a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aflămcă a promovat anul şcolar 1906-1907, clasa I A. în anul şcolar1910-1911, înscris în clasa V Reală pe 1 iulie 1910, este exmatri-culat pe „3 Maiu 1911”, cu drept de a se înscrie în altă şcoală. Ana-lizând foaia matricolă, observăm că mediile pe trimestrul al III-leasunt încheiate la toate disciplinele, mai puţin la „religie”. Observăm,de asemenea, că singurele discipline la care şcolarul Goldin nu areabsenţe sunt „muzica vocală” şi „religia”; iar cele mai mari medii leare la religie (8,7), franceză (7,8,7), limba română (7,6,6), limbagermană (6,8,7). La celelalte discipline, ştiinţe agricole, purtare,gimnastica, muzica vocală, desenul liniar, ştiinţe fizico-chimice, ma-tematica, geografia şi istoria, mediile sunt de 7, 6, 5, 4, 4. Neagumă cheamă la redacţie. Anda Florenţiu, reporter la un post de te-leviziune locală, ne caută pentru a-i vorbi despre proiect, despreMitty Goldin, despre spectacol. Neagu mă lasă să mă descurc sin-gură cu „presa locală”/ştie el de ce………


DDDDIIII AAAA LLLLOOOO GGGGUUUU RRRR IIII PPPPAAAA IIII ZZZZ IIII EEEE NNNNEEEE

Paris, iunie 2007. Un coleg ca-nadian, ziarist şi biograf, aflând cât denerăbdătoare sunt să descopăr ParisulEdithei Piaf, străzile pe care a locuit şicântat, sălile în care era ascultată de iu-bitorii stilului ei, mă invită să vedemspectacolul „Piaf, une vie en rose et noir”la teatrul Marigny, în sala „Elvira Po-pesco”. Impresionantă această biografie

muzicală a Edithei Piaf, semnată de Jacques Pessis! Impresionantrolul Nathaliei Lhermitte şi acordeonistului Aurélien Noel! Impre-sionanată viziunea regizoarei Rubia Matignon! Aşezaţi pe un rânddin fundul sălii, ne-am scos discret batistele din buzunare şi ne-amşters ochii pe furiş, sperând fiecare că nu este văzut de celălalt.După spectacol, mergem în cabinele actorilor. Îi rog să-mi acordecâte un autograf. Le vorbesc de România. Nu o vizitaseră nicio-dată. Le vorbesc despre festivalul internaţional de teatru din Pi-teşti, din noiembrie. Nu au nimic împotrivă să joace în România.Dimpotrivă, le-ar face plăcere. Jacques Pessis, biograf al perso-nalităţilor „marelui cântec francez”, scenarist, actor, cronicar, îmidă numărul de telefon al producătorului lor, Thierry Martin. Ur-mează să-l contactez. (....)

Valenciennes, iulie-septembrie, 2008.Reîntoarsă din ţară, port cu mine preţioasele invitaţii adre-

sate de Sebastian Tudor, directorul teatrului „Davila” din Piteşti,către Jacques Pessis şi Thierry Martin, la festivalul din noiembrie.Proiectul „Piaf în România” prinde contur. Cu acordul lui JacquesPessis, încep să traduc în limba română scenariul „Piaf, une vieen rose te noir”. Documentarea îmi „răpeşte” două luni. (...)

Dunkerque, octombrie 2008. În colaborare cu un prieten publicist din Piteşti, construiesc

ghidurile de interviu cu actorii. Din răspunsurile lui Jacques Pessisaflăm că Mitty Goldin, care a lansat-o pe Edith Piaf, în 1937, la re-comandarea prietenului şi textierului său, Raymond Asso. estenăscut la Focşani, în România.

Paris, octombrie 2007. Cu Jacques Pessis despre MittyGoldin

„Marilena Lică-Maşala: Domnule Jacques Pessis, spu-neţi-ne vă rugăm, câteva cuvinte despre Mitty Goldin şi rolul său îndestinul Edithei Piaf.

Jacques Pessis: Mitty Goldin, născut pe 17 martie 1895, înPrincipatele Române, pe graniţa moldo-valahă (Focşani – n.t.) şifost prim tenor în corul Mitropoliei din Iaşi, a sosit în Franţa în 1918.Aici a început cursuri de drept, apoi a lucrat ca ziarist şi, în cele dinurmă, a început să organizeze turnee artistice. Ulterior a cumpărato sală pe care a botezat-o „ABC”, care va deveni templu al music-hall-ului. Goldin i-a deschis drumul aşa-numitei „La Môme Piaf”către marile scene din Paris, întrucât la „ABC” Piaf a cunoscut pen-tru prima oară popularitatea şi succesul. Ulterior, în 1951, tot la„ABC”, Mitty Goldin i-a oferit un rol într-o operetă. A lucrat cu mulţiartişti ai music-hall-ului anilor ‘30-’60, la el debutând Tino Rossi oriCharles Trenet...Mitty Goldin ne-a părăsit pe 29 iunie 1956”. (frag-ment din interviul cu Jacques Pessis. Interviul l-am oferit spre pu-blicare, în noiembrie 2007, „Viitorului Argeşului”, publicaţie a căreicolaboratoare mai veche eram, întrucât spectacolul „Piaf, une vieen rose et noir” era programat pentru gala festivalului internaţionalde teatru din Piteşti, noiembrie 2007. Din nefericire, spectacolul afost amânat din motive financiare. Apoi, mi s-a părut moral ca in-terviul să apară şi în oraşul lui Mitty Goldin, Focşani, în revista

DDee llaa PPaarriiss llaa FFooccşşaannii,, ppee uurrmmeellee lluuii MMiittttyy GGoollddiinn

Marlena Lica Masala

(fragment din jurnalul unui proiect: „Piaf şi Mitty Goldin în România”)

locul mulţimii. / Ca un balon negru mişcat încoace şi încolo / decăldura sau frigul ei.”

Deziluzionat şi lipsit de speranţă, poetul se simte învinsînainte de luptă: “Văd cum malul celălalt / îl ia pe Cel răstignit delângă mine. // Jumătatea rămasă e sânge. // Cui să-i mai dăruiescaceste flori / ce se întunecă în palme?”

Poeziile lui Cornel Sântioan Cubleşan deschid porţi de co-municare “găuri de vierme” între lumile de dincolo, terestră şi afanteziei. Textele se îndreaptă în rotocoale descendente, tot mailapidare şi strânse, spre tăcere.

Capitolul IN PACEA GRĂDINII cuprinde amintiri doemes-tice în care sentimentalismul e repede dezavuat: “Şi viaţă şi iubireDomnul din belşug a semănat, / dar au ieşit scaieţi.”

Poemele de dragoste au puritatea zăpezii: “O lebădă scriapoeme pe nisipul lunii, / din golul lucrurilor mă priveau îngerii.”

Puterea dragostei justidfică totuşi exis-tenţa: “Să ştii că dacă vei aşterne / covorul demaci să facem dragoste / nu va mai veni întu-nericul!”

În final, să cităm din pertinenta prefaţăsemnată de poetul Virgil Diaconu:”Scrisă în ori-zontul existenţial al căderii, aşadar al uzurii (de-gradării) fiinţei şi al spaimei de moarte, alsuferinţei şi al neîmplinirii, poezia lui Cubleşannu se pierde totuşi nici în marasm nici în lirismsiropos. O scriere concentrată, ale cărei tablouri,scene, distorsionări ale realului, născociri reu-şesc să fie percutante în spaţiul minim al câtorvaversuri, şi acelea scurte, îi este caracteristicăpoetului.”

O frumoasă poezie de dragoste acope-rită cu puritate sfântă încheie volumul: “Acumsemeni cu Maria - / nu mai îndrăznesc să teating. // Mă îndepărtez… / Las cuvintele să tedescrie.”

Să lăsăm tăcerea să dscrie poeziile luiCornel Sântioan Cubleşan şi să sperăm zadar-nic împreună cu el ca : “Să fim undeva în rândulîntâi / iar moartea în spate, / cât mai departe.”

Note: 1. Cornel Sântioan Cubleşan – DISCURS DESPRE CĂ-

DERE (Ed. Printeuro, Ploieşti, 2007)


LLLL EEEE CCCC TTTT OOOO RRRRCornel Sântioan Cubleşan – DESPRE

ZĂDĂRNICIE ŞI CĂDEREMetafizic, Cornel Sântioan Cu-

bleşan îmi pare un eleat. Pentru ellumea e, în esenţa ei, neschimbătoare,aceleaşi aparenţe repetându-se mereude la facerea lumii: “Aici nu putrezeştenimic. / (…) / Fiecare are locul său bineorânduit / deasupra, dedesupt. // Ace-leaşi crengi înfloresc, putrezesc. / Totula fost stabilit.”

În cartea universului, ca şi laEminescu, dar cu alte mijloace de expresie, viaţa omului nu estedecât zădărnicie. Aşteptând extincţia iminentă: “bătrânii / care facexerciţii de obişnuire cu moartea.”

Prin ferestrele poeziei privim zbaterea eternă a principiu-lui neschimbător. Imaginea mă duce cu gândul la viziunea uni-versului la Anaximandru, în cadrul căreia stelele,luna, planetele şi soarele sunt găuri în sfere me-talice concentrice, prin care privim focul etern careînconjoară lumea. Poetul găseşte o altă imagineprin care comunică lumile-sfere, de aici şi de din-colo; “Noaptea e un gol prin care / ies morţii.”

Viziunea sceptică a fost preluată şi de ro-mantismul pe care Cornel Cubleşan îl întreţese cuo textură neomodernistă specifică. Formaţia sa depictor îl ajută să imagineze succinte dar memora-bile tablouri suprarealiste impregnate cu tâlc on-tologic: “În copilărie, / priveam nemişcat /jumătăţile de bărbaţi sau de femei / cum treceaugrăbite prin pătratul ferestrei // (...) Unii nu se maiîntorceau.”

Destinul e închis în interiorul fiinţei: “Copiiiîşi ascund aripile înăuntrul lor.”

Naşterea devine o scindare dureroasă, chi-rurgicală: “Cealaltă parte a feţei / mi se vede înape. / Mă scufund în mine / ca într-un lichid am-niotic. // Încerc să mă nasc din nou, / să unesc lu-mile de care / cuţitul naşterii m-a separat.”

Acum începe căderea în timpul nemiloscare ne poartă în derivă spre moarte: “Noaptea,/abia reuşesc să mă strecor / printre dinţii ceasornicului, să eva-dez cu trenul de şase.”

Însingurat, poetul îşi poartă crucea, prezenţa celorlalţi ne-fiind decât un paleativ: “Graţie fricii de singurătate / mă aflu în mij-

Lucian Gruia

aginară prin care, de data aceasta, absentează individuaţia şi valoa-rea terapeutică: „(copil fiind: şarpe cu pălăriuţă) din gură cad mereucărnuri lungi de toamnă până într-o bună zi când spre uimirea tutu-ror laba echilibrului peste ceafă: bum. desigur spre altă viaţă” (o maregroapă comună). De aceea poemele se deschid „impersonal” în ex-terior ca în acest pastel: „întins de bunăvoie pe spate să trăieşti acumamestecat cu răsuflarea cailor, aceşti ţărani cumsecade ară de-adreptul în cer, şi îşi recoltează umbra, şi se felicită la // sfârşitul fiecă-rei săptămâni, copilule, copilule copil, în plopi e o precizie de triplusalt moral”. Şi cu toate acestea, poemele se încarcă de simbolurioculte şi de fantasme tot mai agresive, invadează într-o irepresibilăalternanţă centripeto-centrifugă, odată cu un plus de obscurizare.

Antologia care la vremea ei a făcut mare vâlvă, Va fi linişte,va fi seară, se deschide, am spus , cu o prefaţă, vestire autoreferen-ţială, în care se mai spune că după ce a inventat poezie, poetul îşireia altfel vechea limbă. Reiterarea poeticii sale atât de originale, pelângă faptul că apare implicită, este făcută expresis verbis în poemulobiceiul de a rupe hârtiile destinate viitorului. Somnul ca şi tăcerea,este mai puţin un mod de comunicare cu fondul lumii şi mai mult unechivalent al morţii, ca la Bacovia: „dormi, dormi somnul te duce depe lume / te spală şi te piaptănă şi te împarte / copiilor săraci te-amşi uitat // şi moartea a deschis încet fereastra / moartea verde şiproaspătă ca iarba / şi în odaia pustie s-a strecurat / şi la picioarelestăpânului s-a încolăcit” (prima poveste pentru ştefana) . Şi tot „ba-coviană” este ironia din titlul poemului speranţa, care „spune” invers

de ceea ce conţine discursul deprimant, precum şi prezenţa obse-dantă a culorii galbene: „răspunde la marile şi micile strigăte de sânge/ bea numai cald: oribilă este speranţa / oribilă este / sub cerul maigalben ca frunza ca floarea // sădind acum mâna (oribila ah / şi de-vastatoare ) fiindcă uitasem / cum se întinde o mână şi cum se re-trage // cum se întinde o mână şi cum se retrage / sub cerul maigalben ca frunza / mai galben ca floarea”. Sentimentul de alienare, deumilinţă amestecată cu insurgenţă se amplifică de la un poem la altul.Repulsia depăşeşte graniţele frecventei ironii şi plonjează în sarcasm:„ei au lumea lor şi lumea lor e lumea asta a lor îmi face greaţă / şichiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu / şi chiarcu o bombă în măduva şirei spinării sunt gata să urlu / că au lumealor şi că lumea asta a lor îmi face greaţă (şatov).

Guillaume poetul şi administratorul (1983) păstrează tonulfundamental, dar schimbă optica asupra sinelui care nu mai este doarscindat, ci se resimte, rimbaldian, un altul, de o jovialitate suspectă.Şi nu mai e acea maximă concentrare şi „discreţie”. Aflăm numeroase„secrete” „din aventurile” poetului. Şi mai aflăm despre un adevăratbanchet intertextual: „orgoliul lui konstantinos p kavafis / (poet cufaimă)”, „poetul plagiază adică fură de stinge din leonard cohen – larsgustaffson – ion mureşan – virgil mazilescu – şi dintr-un foarte abilcântăreţ de pe meleagurile italiei, foloseşte prea mult diminutivele,se află în acelaşi timp sub influenţa muzicii de toate felurile”. Cât des-pre administrator, el este de un pitoresc dus până la arlechinadă; îm-prumută din versurile poetului câteva sintagme cărora nu le pătrundeînţelesul, le utilizează. Va deveni „o prezenţă tot mai incomodă şi maiodioasă”. Ba chiar vrea să pătrundă şi el în republica literelor” „şi ci-teşte poetului (spre marea stupefacţie a acestuia)” un text. Discur-sivitatea, anecdoticul, livrescul, parodia, ironia, parodia, „imitaţia”,narativul sunt curat strategii optzecist-textualiste-postmodernisme.


IINNVVEENNTTAARREEAA UUNNEEII NNOOII SSTTRRUUCCTTUURRII PPOOEETTIICCEE

Tocmai mă întorsesem în varaaceea din Franţa, unde fusesem invitatsă predau Psihologia la Sorbona...Numai văzusem România de vreo treiani…Luat cu studiile şi cercetările, care-mi ocupau aproape toată ziua, abia dacămai avusesem timp să mă gândesc lacei de acasă. Uneori treceau aproape şi

şase luni şi mă trezeam că uitasem cu desăvârşire să răspund lascrisori. Mă urmărea mereu figura luminoasă şi aura aceea extra-ordinară, de respect şi de admiraţie, pe care o lăsase în urma luiprofesorul Nicolae Vaschide. De altfel, şi lucrul acesta l-am simţitde multe ori, marele psiholog îmi deschisese într-un fel calea. Îieram profund recunoscător. Ori de câte ori eram prezentat în cer-curile oficiale sau în cercurile ştiinţifice, auzeam imediat pome-nindu-se numele marelui meu înaintaş. A, român, sunteţi român?Ca profesorul Vaschide…Domnule, ce minte fantastică era…Păcatcă a murit aşa de tânăr. Ar fi fost astăzi unul dintre cei mai maripsihologi ai lumii.

Îl simţeam prezent lângă mine, ocrotitor şi privindu-mă deundeva de sus, într-un fel ciudat, ironic, şi protector în acelaşi timp,ca pe un copil. Obligat, o dată, de o împrejurare, a trebuit să-i facunuia dintre miniştrii, celebri pe atunci, ai Franţei, o vizită…Ampăşit eu în biroul imens al Ministrului…Şi cum mai eram cu încă ci-neva, ce crezi, că aproape nici nu m-a băgat în seamă. M-am pre-zentat, i-am spus pentru ce am venit. Cum să-ţi povestesc, am fostde-a dreptul mirat să-l văd cum tresare şi cum îşi ia o mină proto-colară şi cât se poate de respectuoasă, după care s-a ridicat în pi-cioare şi mi-a întins mâna…

- Sunteţi român, domnule Drăghicescu. - Da, zic…Poftiţi, luaţi loc, m-a invitat Ministrul, pe o cana-

pea de piele, alături. Era mai mult decât amabil şi încurcat mareleMinistru francez. Am o deosebită stimă pentru domnul Titulescu,Ministrul de externe al Ţării dumneavoastră, pentru marele muzi-cian George Enescu, iar pentru marele sculptor Brâncuşi am oadevărată veneraţie. Vă mai pot spune că am fost foarte bun amiccu domnul Vaschide, care era un mare spirit. Parcă îl văd şi astăzi,cum ridicase braţele în sus şi cum îşi înălţase chipul spre tavan.Poza marelui om politic francez mi-a rămas mult timp în minte. Înclipa aceea îmi aduc aminte că l-am simţit, mai bine zis am simţitspiritul marelui Vaschide cum pluteşte în jurul meu în vastul birouministerial…Profesorul Drăghicescu tuşi de câteva ori ducându-şi mâna la gură.

- Aşa, unde rămăsesem? - Eraţi în cabinetul unui Ministru al Franţei, domnule profe-

sor...Bătrânul profesor tuşi din nou, de data aceasta ţinându-se cumâinile de braţele fotoliului.

- Aşa, aşa…Mi-am adus aminte. Dar nu de asta te-am che-mat, dragul meu. Când te-am lăsat în locul meu la catedră am avutplanuri mari cu dumneata. Uite de ce te-am chemat. E o chestiunefoarte importantă şi foarte ciudată…Cum să-ţi spun eu…Stra-nie…Pe mine mă interesează foarte mult problema aceasta. Ladrept vorbind m-a interesat încă din tinereţe. Şi pe Vaschide l-a in-teresat mult. Ştiu că a făcut studii şi cercetări foarte minuţioase despiritism, despre percepţia şi intuiţia spiritului şi despre posibilită-ţile de comunicare, procese de percepţie extrasenzoriale.

Am auzit şi eu, domnule profesor.Da, chestiunea am auzit că s-a răsuflat…Însă ce m-a intere-

sat pe mine foarte mult a fost să dau de jurnalul lui sau de fişele luide observaţie. N-am avut norocul, deşi am făcut tot ce am pututpentru asta…

Profesorul Drăghicescu îşi muşcă buza de jos, lăsându-şi oclipă privirea să se odihnească pe biroul plin de tomuri, de la caretocmai se ridicase când venisem eu. Biblioteca, în care ne găseamnoi, avea toţi pereţi până în tavan înţesaţi de cărţi. Tomuri vechi,tratate, cursuri, cărţi de filozofie, de psihologie, de pedagogie, desociologie. Îmi aduc aminte momentul când intrasem pentru primadată în biblioteca Profesorului. Să fii fost în anul doi sau trei de fa-cultate. Nu bănuiam că mai târziu aveam să-i devin asistent şi căo să ne lege o prietenie adâncă şi durabilă.

Acum, fii atent, te rog…Dacă vrei poţi să iei ceva să-ţi no-


PPPPRRRR OOOO ZZZZ ĂĂĂĂ

Ştefan Dumitrescu

ŞI TU VEI FI VĂZDUH(ROMAN DE DRAGOSTE ŞI FILOZOFIC)

(fragment)

tezi…Voi încerca şi eu să nu scap nimic din tot ce am auzit. Deciasta a fost acum doi ani, mai precis pe la începutul lui august. Măîntorsesem din Franţa şi dădusem peste un Bucureşti mai încinsdecât un cuptor…Simţeai asfaltul cum se topeşte şi cum ţi seprinde de tălpile pantofilor. Aş fi avut nişte treburi de rezolvat în Ca-pitală, şi aş mai fi întârziat măcar o săptămână… Profesorul Ră-dulescu Motru era plecat la Butoieşti, iar Gusti era pe undeva prinArdeal. Nici de Davidescu n-am dat…Ce mai, fugiseră toţi ca po-târnichiile de căldură, care pe unde apucaseră…N-am stat mult pegânduri şi m-am hotărât să plec şi eu acasă, să-mi văd părinţii, maiales că nu-i văzusem de aproape trei ani. M-am suit în tren şi adoua zi dimineaţa eram în Drăgăşani. De aici am luat o căruţă cătreZăvoieni, unde-şi aveau părinţii mei moşia. Pe drum îmi simţeamsufletul bucuros, dar şi strâns, îngrijorat. Cum se strânge puiul depitulice sub mama lui. Îmi era teamă să nu se fi întâmplat ceva răuacasă…Or fi sănătoşi ai mei, or fi avut necazuri? Trebuie să spuncă nici nu le-a venit să creadă când m-au văzut. Parcă picase dincer însuşi Iisus Hristos. Am fost tare bucuros că i-am găsit bine.Numai mama mi s-a părut îmbătrânită, ca şi cum de la plecareamea ar fi trecut zece ani, nu trei. Între timp mai murise cineva dinneamul nostru, o mătuşă, care atinsese aproape suta de ani…Adoua zi plăcerea mea cea mai mare era să merg în zăvoi, pe malulCernei, şi să citesc întins pe spate, privind când şi când prin frunzade arini cerul spălăcit de vară. Asta a fost una dintre puţinele meleplăceri pe care mi le-am permis în viaţă…Încolo nici n-am ştiutcând a trecut timpul.

Asta să fi fost a treia sau a patra zi de când sosisem la Ză-voieni. Tocmai mă întorsesem acasă de la râu, înainte de cădereaapusului…O luasem prin grădină în sus. Mama prăşea nişte cu-iburi de fasole…Îmi spune că mă aşteaptă un coleg…Măi săfie!…Asta era o veste cât se poate de bună, dar care era prietenulacela care-mi făcuse pustiul de bine să-mi facă o vizită tocmai aici,la Zăvoieni?…Mă grăbesc eu către casă. În odaie mă aştepta undomn, cam de vârsta mea, avea părul puţin încărunţit pe la tâmpleşi purta barbă. Nu-l văzusem în viaţa mea. M-a salutat cât se poatede respectuos, cerându-şi scuze de deranj, şi bineînţeles, l-am sa-lutat şi eu, căci cum era să ne îmbrăţişăm dacă nu-l văzusem înviaţa mea…

Domnule Profesor, zice, am fost colegi de facultate… Numaică eu eram mai mic cu un an decât dumneavoastră. Prin anul doiv-am împrumutat Cursul domnului profesor Maiorescu, lucru decare mă bucur acum, căci Cursul a rămas la dumneavoastră, şipoate vă aduceţi astfel aminte de mine…Parcă îmi aduceamaminte, este adevărat, de Cursul lui Maiorescu, pe care nu-l mairestituisem celui care mi-l împrumutase…Asta pentru că nu maidădusem de el, căci făcusem tot ce îmi stătuse în putinţă ca să-lgăsesc pe binefăcător…L-am invitat să se aşeze şi să se simtă caacasă…Am vrut să-l reţin şi în zilele următoare căci m-aş fi bucu-rat nespus să am cu cine tăifăsui în plictiseala aceea care se aş-ternea după primele zile de stat la ţară. Aşa păţeam mereu cândmă duceam şi stăteam mai mult timp la Zăvoieni.

Domnule Profesor, îmi răspunde omul, mai bine notează-ţi nu-mele, dragul meu, Alexandru Vizantidis, îl chema, grec după tată.După mamă era român şi se trăgea din familia Brâncovenilor, mi separe, dacă nu mă înşel, o spiţă colaterală care mai reuşise să su-pravieţuiască la începutul secolului acesta…

Profesorul Drăghicescu făcu o pauză ca şi cum şi-ar trage su-fletul.

Vă mulţumesc foarte mult pentru invitaţie, Domnule Profe-sor…În noaptea aceasta s-ar putea să fiu oaspetele dumnea-voastră, căci nu ştiu dacă mai pot găsi o ocazie care să mă ducăla Drăgăşani sau la Craiova… dar mâine, vă cer scuze dacă vă voipărăsi, căci mă mână din urmă treburi importante…

L-am invitat, cum lesne îţi închipui, la masă…Apoi ne-am re-tras în odaia mea unde am stat până târziu, către dimineaţă, po-vestind şi luând faptele pe toate părţile, mai mult vorbind el, căciceea ce povestea sau ceea ce povestise făcuse să mi se ridicepărul măciucă în cap, fiindcă era în acelaşi timp captivant şi nes-pus de interesant.


MMMM EEEE RRRR IIII DDDD IIII AAAA NNNN EEEE LLLL IIII RRRR IIII CCCC EEEE

Mohammed Al-Nabhan, poetul exilului arab

Mohammed Al-Nabhan s-a născut în Sulaibkhat, Kuweit la10 aprilie 1971. Din păcate pentru el şi pentru mulţi alţi conaţionali(între un sfert şi o treime dintre cei aproximativ 3 milioane de locui-tori) pentru autorităţile unei ţări “democrate” din Golf (membră devază a axei binelui) a fi născut şi a trăi de patru generaţii în Kuweit nuînseamnă şi a fi posesor de acte de identitate. Pentru că nu oricineajunge să aibă acte eliberate de autorităţile petro-şeicului care con-duce autoritar o ţară lipsită de partide politice. Făcând parte dintre“cetăţenii fără” (“fără dovadă a provenienţei”, “fără act de identitate”,“fără paşaport”, şi ca o consecinţă directă “fără asigurări sociale”), sevede în imposibilitate de a urma un curs universitar. Forţat de această stare de lucruri,după terminarea liceului lucrează ca page maker şi web designer pentru câteva publica-ţii. Dându-şi seama că în situaţia sa este un doar „fără acte” ci şi “fără viitor” şi “fără spe-ranţă”, în 1995 decide să-şi părăsească ţara. Cu paşaport fals trece în Siria. În doar 25de zile cu sprijinul unor prieteni în Siria îşi “fabrică” şi un card de identitate fals cu careajunge în Iordania. Din Iordania tot cu acte false ajunge în Montreal-Canada, unde pri-meşte statutul de refugiat politic. Din 1999 este cetăţean canadian, urmează studii uni-versitare (Algonquin College, Ottawa) în specialitatea sa - web design.

În anul 2000 creează revista electronică “Ofouq Magazine”- o adevărată punte şi o încrucişare între istoria trecută sub tăcereşi realitate”. În anul 2005 înfiinţează Fundaţia Culturală “Jozoor”(“Rădăcini”) cu sedii în Detroit şi Beirut, fundaţie care îşi propunesă grupeze scriitorii arabi aflaţi în Canada şi SUA, promovând li-teratura exilului arab. Tot în 2005 se reîntoarce în ţarea natală Ku-weit de data asta cu acte în regulă (de cetăţean canadian) şiprimeşte permis de rezidenţă şi muncă.

A publicat două volume de poezie „Celălat exil” (Damasc,Siria, 2004) şi „Sângele meu e o piatră în faţa tăcerii porţii tale”(Detroit, SUA, 2005)

Poemele sale au fost traduse (în engleză, spaniolă, ro-mână) şi au apărut în culegeri de poeme din mai multe ţări arabeşi în antologiile mai multor festivaluri (inclusiv cele ale festivaluri-lor de la Medellin – 2006 şi de la Curtea de Argeş - 2008). A tra-dus poezie arabă în limba engleză, şi poezie engleză în limba

arabă. “Toată poezia exilului – spune în deplină cunoştinţă de cauză poetul sirian Hussain

Habasch rezident în Germania - povesteşte o durere. Nici poezia lui Mohammed Al-Nab-han nu este diferită. Poemele sale sunt portrete ale durerii celui care şi-a abandonat ţaranatală şi înfruntă departe de rădăcini, o realitate alienată. Pentru exilat, poezia se trans-formă în patrie şi poemul într-un teritoriu. În acest teritoriu metafizic poetul îşi construie-şte o casă nouă, de data asta o casă din cuvinte. Doar în poem se poate simţi liber, îşipoate clama libertatea... Câtă vreme există poezia omul nu se va simţi cu desăvârşire sin-gur, chiar dacă durerea nu-l părăseşte. Durerea ca o mică moarte cotidiană: uimirea în-ciudată pe care poetul o simte în fiecare dimineaţă constatând că nu se află în patria sa”

Mohammed Al-Nabham este unul dintre poeţii care în contextul general defavora-bil discursului despre patrie (şi în subsidiar depre patriotism) are curajul să scrie despreaceste subiecte sensibile, fapt care în România ar putea fi considerat ca desuet sau de-a dreptul ilar. În ciuda experienţei nu foarte faste, poetul kuweitian (sau canadian?) scriedespre ţara sa, nu cu nerecunoştinţă, ci cu nostalgie, cu duioşie chiar. Iar reproşurile pecare i le face, reproşuri de tipul „Patrie.../ Dar eşti oare Patrie,/ sau doar un puţ de ţiţei îndeşert/ un puţ care/ umple găleţi străine?” sigur ar putea fi catalogate ca „incorect politic”,mai ales dacă cititorul recunoaşte provenienţa/ proprietarii găleţilor... Mohammed poetulcel Isteţ (numele arabe au semnificaţii Al-Nabhan însemnâna „isteţ”, „sprinten la minte”)a evaluat în poezie (cu duioasă durere) situaţia Kuweitului mai exact decât o fac probabildiriguitorii ţării cu sol deşertic şi subsol petrolier...

Iubeşti o nălucă lui Tahir Al-Sharifi

Depărtarea e un exilNe mai păstrăm feţele mai avem adreseleDrumul care deja nu mai este drum, drumul dispare undeva înspre nordşi când dispare înspre nordvoi numi rana sudului: nordul.Depărtarea prietene, este foame de pâine şi tristeţe în cântec...Cât timp a trecut!

Depărtarea este răcealăşi toate acele iubitecare mi-au lăsat în trup decepţia zăpeziinu m-au aşteptat prea mult, s-au măritatau făcut mulţi copii.Dar şi cea care te iubea atât de mult a dispărut la fel ca şi toate celelalte?Poate s-a măritat şi ea asemenea mai tuturor bărbaţilor care-şi înşeală iubitele?O fi avut copii?Oare seamănă vreunul cu tine?Dar tu mai eşti cel de odinioară, acea apă inaccesibilăO mai iubeşti pe aceea care nu te va întâlnipe strada bătută de vântîntr-un colţ dintr-un cartierO mai iubeşti pe aceea care este doar o nălucă?Mai citeşti? Ce citeşti acum?Mai scrii proza aceea mai frumoasă ca mineşi care seamănă cu tristeţea ta?Cred că deja m-ai prins în plasa poemului...Depărtarea este un şarpe,pământul acela pătează cu sângepielea distanţeişi întâmplarea sau moartea.Moartea care ne surprindescuipându-ne în faţă sau la adresele cunoscutezilele sau poate iadul. Ţara care nu mai este unicăTu ţară, îţi organizezexilul în mineiar exilul meu va fi în tine Şi din tine, şi din minePicură, se prelinge exilulŞi când dispari înspre nordÎţi voi numi rana nordului: sudul.

Poeme pentru anul nou

1. O patrie

Patrie...Ar putea patria să abolească numele unei fiinþe iubitesă-ţi schimbe actelesau să sublinieze cu roşu numele neamurilor tale?Sunt însetat după patria care m-a exilatsă mă rog pentru o ţară,pentru un nume,pentru o faţă care nu seamănă cu rădăcinile din care ne-am ivitPatrie,Îţi cer un râu care să-mi ude inimavreau o inimă care să bată pentru tine, chiar de la distanţămi-e dor să mă găzduieşti iarăşiCine dintre noi păstrează secretulCuloarea mov a inimii, porumbeii amintirii?Patrie,Ar putea pumnalul patriei să stea la şoldul iubitului tău?Atunci când el o recunoaşte, e copleşit de melancolia pelicanului,geme, fără apă şi rezistenţăPatrie...Dar eşti oare Patrie,sau doar un puţ de ţiţei în deşertun puţ care umple găleţi străine?

MMOOHHAAMMEEDD AALL--NNAABBHHAANN

Mai asculţi oare cântecele alea?(prietene, oricât ar fi viaţa de nedreaptă îţi rămân frate, simt că sunt beat de afecţiune pentru tine) Vai, timpul...Minutele sale negre latră la noiNe agăţăm de un vis fără sfârşitsau poate adormim crezând în acel visşi ne-mbătăm în sunet de corzi de lăutăÎntâlnirile sunt ape femeile lăsate în urmănu-şi îndeplinesc promisiunile

POEMETraducere şi prezentare: Cristian Sabău

Cristian Sabău

IORGA nu merita această impro-vizaţie! Nu o merita nici ctitoria sa, „Univer-sitatea de Vară” de la Vălenii de Munte,unică în România şi chiar în toată Eu-ropa, ctitorie care a împlinit anul acesta,100 de ani de la crearea sa! Mai ales as-tăzi, când instituţii culturale şi ştiinţifice aparca ciupercile după ploaie şi dispar tot atâtde repede, fără a lăsa vreo urmă în conşti-inţa oamenilor, în tradiţia noastră culturală.

Scriu aceste rânduri în cunoştinţăde cauză, căci, ca vălenar, particip, depeste 3 decenii, la viaţa culturală a oraşului– sunt şi „cetăţean de onoare” al acesteiurbe – şi la toate cursurile Universităţii devară „Nicolae Iorga”, şi cu profundă tri-steţe, ca admirator al operei lui NicolaeIorga, iar Aurelia Rusu ca eminescolog(sunt atâtea afinităţi de relevat între Emi-nescu şi Iorga!), ultimul „mohican” în acestdomeniu1 ci şi ca autor al Noului Atlas lin-gvistic român pe regiuni. Muntenia şiDobrogea (3 volume publicate la Acade-mie): Predeal-Sărari, Bătrâni, Slon, Star-chiojd, Drajna etc. mi-au deschis, cugenerozitate, tezaurul lor de grai românesc,de folclor, de etnografie.

Totul, la această sesiune jubiliară,a fost marcat de festivism, de improvizaţieşi de ingerinţa politicului.

Să începem cu deschiderea ofi-cială (10 august 2008): erau prevăzuţi înprogram, printre alţii, M.S. Regele Mihai I,Preşedintele Traian Băsescu, Primul Minis-tru Călin Popescu Tăriceanu, fostul Preşe-dinte Emil Constantinescu, AdrianIorgulescu – Ministrul Culturii - toţi mari ab-senţi de la această reuniune festivă2.

În schimb, fostul Preşedinte IonIliescu, preşedinte de onoare al PSD, a fostfoarte activ (cuvântare de salut, autografe,discuţii), fiind însoţit de cei doi „aghiotanţi”în domeniul culturii şi al ştiinţei, acad. Răz-van Theodorescu (susţinut recent, de IonIliescu, pentru un post de deputat), şi deEugen Simion, fostul preşedinte al Acade-miei3, avându-l alături pe Consilierul său„academic”, Iordan Datcu, fostul secretar alorg. De bază P.C.R. de la Editura „Minerva”,cel care, împreună cu redactorul şef TeodorVârgolici, au aruncat-o pe Valeria Rusu, „peprăpastia capitalistă”, pentru că ValeriuRusu făcea cultură românească în Franţa,la Universitatea Provence – e drept, fărăaprobarea Suzanei Gâdea şi a lui VasileIleasă.

Comunicarea de deschidere a fostprezentată de Andrei Pippidi (Nicolae Iorga– portret )– autorul nu a fost marcat de în-ălţimea momentului, citindu-şi monoton foileredactate cu migală. Atât!

Primele 3 comunicări au fost sus-ţinute, în continuare, de Răzvan Theodo-rescu (Romanitate şi românitate), EugenSimion (Modele în literatura română:1908 şi 2008) şi de Valeriu Râpeanu (Cul-tul valorilor româneşti la Nicolae Iorga).

Moderator al acestei părţi festivea fost prof. Constantin Stere, directorul exe-cutiv al Direcţiei Judeţene Prahova pentruCultură, Culte, etc.)

Totul, din această parte a progra-mului, a fost de un cenuşiu bătând sprenegru, încât am crezut că ne aflăm nu la omanifestare semnificativă, ci la o adunarede altădată, de la un cămin cultural, fărăvreun sentiment generos pentru memorialui Iorga, pentru viaţa şi opera sa.

Au fost „trase” două programe:unul oficial, jubiliar cu o bandă cu tricolorul


EEEEVVVV EEEENNNN IIII MMMM EEEENNNN TTTT

VVaalleerriiuu RRuussuu

A 100-a aniversare adeschiderii cursurilorUniversităţii de Vară„Nicolae Iorga”, de la

Vălenii de Munte

nostru, pentru VIP-uri, distribuit tuturor par-ticipanţilor, şi un program „normal” acestafără bandă tricolor!, distribuit, la insistenţelenoastre, numai Aureliei şi lui Valeriu Rusu.

De ce această dublă prezentare?Pentru că în „ediţia jubiliară” a pro-

gramului Aurelia şi Valeriu Rusu nu figuraunici cu comunicările lor (De la Eminescu laIorga . Destine româneşti şi respectivmirajul cuvintelor la Iorga), nici cu lansa-rea volumului recent apărut, Valeriu Rusu,(Atitudini şi mărturii).

Căci prezenţa acestor „fugiţi dinţară”, cum îi numeşte şi astăzi apoliticulEugen Simion, care desfăşoară, totuşi, dedouă decenii, o activitate mai mult decâtnotabilă pentru a face cunoscute limba, li-teratura şi cultura noastră la una dintre celemai prestigioase Universităţi din Franţa,(Université de Provence, Aix en Provence)– şi care au bătut 2.600 km. cu maşina per-sonală pentru a fi prezenţi la această mani-festare (necerând nici cazare, nici masă,nici alte avantaje personale … cum s-a în-tâmplat cu toţi ceilalţi participanţi) nu tre-buia, probabil, să supere, într-un fel saualtul, ochiul „apolitic” al VIP-urilor prezentela deschiderea festivă.

Prin acest gest, directorul execu-tiv al Direcţiei Judeţene pentru cultură,Culte, Constantin Stere (şi probabil unii dincolaboratorii săi) a făcut o cenzură politicăevidentă, de necrezut şi inacceptabilă as-tăzi când pretindem că ne integrăm în Eu-ropa!

Când am reclamat ferm să vedemprogramul cursurilor, după o lungă amâ-nare, ni s-a dat, numai nouă, „ediţia a doua”în care figurau şi comunicările Aureliei şi alui Valeriu Rusu ca şi lansarea cărţii men-ţionate a lui Valeriu Rusu.

Toţi participanţii la cursuri au re-marcat această dihotomie, care a fost me-nită să marginalizeze pe Aurelia şi ValeriuRusu, şi au condamnat-o sever.

Participanţii la cursuri au aflat „pesub mână” de acest program „adăugat, co-rectat”… şi au fost prezenţi în număr mareşi au apreciat „cum se cuvine” (ca să nuspun „cu superlative”) comunicările şi car-tea prezentate, atât la biblioteca „MironRadu Paraschivescu” (director doamnaMaria Miroiu, moderator domnul NicolaeBoureanu, directorul Bibliotecii JudeţenePrahova) cât şi la Casa de Cultură (directordoamna Iulia Mărgăriterescu).

La dezvelirea bustului lui NicolaeIorga ( acest bust a înlocuit, peste noapte,bustul lui N. Tonitza – de ce?), a participat,cu tot alaiul de rigoare, fostul Prim-MinistruAdrian Năstase (PSD).

În rest, aproape aceiaşi şi aceiaşiautori de comunicări, înecate în cenuşiulanost, nesemnificativ, al aceloraşi informa-ţii şi comentarii.

În program au figurat şi vizite lamonumente din zonă: Castelul Peleş, mă-năstirile Suzana şi Cheia, Biserica Sf. Nico-lae Tabaci din Văleni, mina de sare de laSlănic şi seri culturale oferite la vila dr. Con-stantin Găucan, un concert, o serată mu-zeală, un spectacol dat de actori de laTeatrul Naţional „M. Eminescu” din Chişi-nău, un spectacol oferit de Teatrul Naţional„I.L. Caragiale” (actorii Magda Catone şiClaudiu Bleonţ), o paradă a portului dinzonă, la la „Stămăria Mare” (prezentată deprof. dr. C. Mandache, Directorul CentruluiJudeţean pentru Conservarea şi Promova-rea Culturii Tradiţionale).

S-au oferit participanţilor diplomeşi medalii jubiliare „N.Iorga”.

Primarul oraşului, domnul MirceaNiţu a decernat fidel acestei iniţiative a luiIorga, diplome celor mai frumoase şi îngri-jite gospodării din Vălenii de Munte.

Câteva observaţii privind partici-parea cursanţilor (lotul principal a fost con-stituit de o delegaţie din Basarabia; s-aremarcat ca o prezenţă activă, cu un talentremarcabil, actorul Vasile Butnaru): ab-senţa unor participanţi din Transilvania,Banat, Crişana, etc., daci din toate provin-ciile istorice româneşti, aşa cum a dorit-oIorga, absenţa, ca şi altădată, a tineretuluidin Văleni (elevi, studenţi), care va trebui,mâine, să ducă mai departe, mai sus,această frumoasă tradiţie culturală, într-unoraş provincial (precum Focşanii de altă-dată şi de astăzi!).

Şi, totuşi, încă o remarcă: preapuţin sunt folosite personalităţi din zonă (oexcepţie: prof. J. Bocioacă) pentru a pre-zenta comunicări şi intervenţii (anul acestanu au fost deloc discuţii după comunicări,ceea ce a fost regretabil, atât pentru autoriicomunicărilor cât şi pentru public). DianaBarbu, profesor de liceu la Măneciu, autorulunei recente, excelente teze de doctorat:Boierimea Principatelor Române înprima jumătate a secolului al XIX-lea(1800-1850), publicată la Editura „Scrisulprahovean Ceraşu” – Ceraşu, un sat delângă Vălenii de Munte! – ar fi meritat, fărărezerve, să aibă un loc în programul mani-festării.

Şi, mai ales, a lipsit de la aceastăediţie jubiliară, un spirit director al cursuri-lor, entuziast, distins, activ, cu alură, care săaducă un adevărat omagiu lui Iorga, acestDomn al Istoriei Naţionale a românilor depretutindeni.

În fine, o ultimă observaţie. Se ştiecă în viziunea lui Iorga, cursurile Universi-tăţii de Vară de la Vălenii de Munte trebu-iau să fie un mijloc de a face cunoscutepeste hotare, mai ales în ţările de origine la-tină, Valorile Istoriei, limbii şi culturii româ-nilor. În acest scop el invită diverşi profesori,savanţi din centrele culturale europene(care veneau adesea, însoţiţi de 1 – 2 stu-denţi), care, inspiraţi de sursele profunde,autentice ale „Neamului Românesc”, deve-neau excelenţi ambasadori ai acestor valoriromâneşti în ţările europene respective.

Deşi am făcut această remarcă or-ganizatorilor Universităţii de Vară, în maimulte rânduri, cu excepţia domnului prof.J.C. Bouvier, Preşedintele Universităţii Pro-



EEEE SSSS EEEE UUUU

La începutul secolului XX, cu câţiva ani înainte de Revoluţiabolşevică din Rusia, un liceean pregătea şi experimenta pe cont pro-priu dinamitarea întregii infrastructuri mentale a omenirii, anunţîndvoalat în poeziile sale un holocaust mai tragic şi mai dureros decâttoate apocalipsele exterioare, căci era menit a se consuma în abso-lut, printre economiile de speranţă ale umanităţii. Pe numele său ade-vărat Beniamin Wechsler, elevul Liceului Naţional din Iaşi, pe carecultura română l-a nemurit sub numele de Barbu Fundoianu, a aflatîn somnul dogmatic dintre „zidurile Torei“ (căci „zid înseamnă Tora“,homa zev Thora) lumina unei gnoze călăuzitoare care i-a luminatcalea interioară a întâlnirii cu sinele, până aproape de vederea pro-fetică. Această lumină luciferică răsădită în poezia sa, veritabilă gră-dină a plăcerilor estetice, a crescut din cenuşa teosofiei iudaice, dinacest nod metaistoric ce a legat mereu Occidentul de Orient. În mo-dernitatea acestei poezii (şi referirile vor fi aici strict la „perioada ro-mânească“), sub metaforele ei pline de culoare, se întrevede orafinată mistică tradiţionalistă, ale cărei devieri abisale ne vor exem-plifica o dată mai mult cât de scurt poate fi drumul de la ideologia uneimistici la mistica unei ideologii de totală subversiune teologică şi on-tologică.

Pentru început, să remarcăm din nou crasa inadecvare a cri-ticii profane la esenţa unei poezii de totală inspiraţie mistică, arzândîn egală măsură de focul tăcut al cerului (horesh) şi de focul orbitoral tenebrelor (hosheh). O poezie pe care critica a clasificat-o când„simbolist tradiţionalistă“ (G. Călinescu), „bucolică“ (E. Lovinescu),„expresionistă“ (Ov. S. Crohmălniceanu), „artizanală“ (Mircea Mar-tin), când toate la un loc (Dumitru Micu). În opinia noastră, poezia detinereţe a lui Fundoianu riscă să rămână neînţeleasă atâta vreme câtnu se încearcă o minimă apropiere de identitatea abisală a autoruluiei.

După tată, Fundoianu era originar din Herţa Bu-covinei, un ţinut în care hasidismul era încă activ la în-ceputul secolului XX. Teoriile acestei mişcări popularede misticism religios iudaic, care a cuprins îndeosebidiaspora israelită din Ucraina şi Moldova, au avut (pre-cum în cazul unui celebru congener şi coreligionar origi-nar tot din Moldova, Tristan Tzara) o hotărâtoareinfluenţă asupra formării concepţiei despre lume şi viaţăla adolescentul Fundoianu.

Vizibilă în arhetipurile abisale ale poeziei sale deînceput, filosofia hasidică (hasidut), acest vârtej spiritualest-european provocat în profunzimile conştiinţei iu-daice, postula printre altele că ansamblul tuturor creatu-rilor formează adevărata Tora, lumea fiind o cartedeschisă din care putem citi şi înţelege nesfârşita înţe-lepciune şi bunătate ale lui Dumnezeu (cf. Imre Tzadi-kiim, Shitomir, 1900, p. 31-32). Iată de ce, în pioşeniasa, hasidul trata cu egală evlavie toate alcătuirile de pe pământ, con-vins fiind că şi cea mai insignifiantă dintre ele mărturiseşte prezenţalui Dumnezeu. O idee care centrează întreg universul poetic al tână-rului Fundoianu, transpusă astfel în Psalmul lui Adam: „ştiu bine,Doamne, ca-i rămas aici/ în greier, ştiu, sau poate-n levănţică/ [...]/ dece te-ascunzi în ploaie şi furtuni/ când eşti în toate oasele dinmine?…“ Aşadar, un panteism ce se cere remarcat în coeziunea şiprospeţimea viziunilor poetice din întreg ciclul care l-a consacrat peFundoianu, sugestiv intitulat Privelişti (1917-1923), ciclu care în-cearcă să descrie o lume terestră care, contrar legii gravitaţiei, se ri-dică la cer.

Panteismul care centrează mistica hasidut are o emergenţădirectă în panteismul Kabbalei. Legătura dintre hasidism şi Kabbală,negată de unii, ocultată de alţii, este însă indubitabilă, iar argumen-tul pe care îl aduce Fundoianu în studiul său mai puţin ştiut azi des-pre Mistică, apărut în ziarul Mântuirea, I, 201/7 septembrie 1919, p.1,relevă mai mult decât o cunoaştere, mărturiseşte un partizanat. Într-adevăr, faptul că un maestru hasidic de talia lui Nahman din Brat-zlaw, strănepot al lui Israel Ba’al Shem Tov, întemeietorulhasidismului, pleca în pelerinaj la mormintele autorului Zoharului, Si-meon ben Iochai, şi al celebrului kabbalist Isaac Luria, poate să în-semne – lasă să se înţeleagă Fundoianu - o recunoaştere a uneifiliaţii spirituale mai mult decât oricare studiu comparatist.

Este aici necesară şi edificatoare o scurtă paranteză lămuri-toare despre panteismul funciar al Kabbalei, vehement combătut deortodoxismul sinagogal, care îl numeşte „o impietate provocatoare şipericuloasă, inspirată de Satan“. Pentru kabbalişti, faptul că cele douăcuvinte care numesc divinitatea (Elohim) şi natura (ha-teva) auaceeaşi valoare numerică (86) este mai mult decât un semn simbo-lic, este certitudinea unei egalităţi de substanţă între natură şi divini-tate. În accepţiunea hasidului, integrarea printr-un ritual continuu înarmonia unei Naturi devenită „corp al divinităţii“ (Shiiur Koma) dădeasens chiar şi vieţii celei mai mediocre, în ideea că toţi oamenii suntchemaţi în mod egal la repunerea dreptei legături a lucrurilor în ade-vărata lor unitate (cf. Zohar, I, 19 b). Această unitate de gând trebuie

înţeleasă în sens noetic, preciza Ba’al Shem, citat de Fundoianu înstudiul mai sus amintit, căci „Dumnezeu e spiritul fiecărui lucru; el nuvorbeşte prin lucruri, ci gândeşte în ele“.

Despre acest lanţ al existenţelor mici contopite într-o coeziunemagică cu marea înţelepciune divină, mărturiseşte prin clare formu-lări hasidice şi poezia de tinereţe a lui Barbu Fundoianu, ca de pildă:„poate că tu eşti, Doamne, însuşi grâul şi frumuseţile,/ poate că tueşti însuşi Viaţa mediocră şi bună./ [...]/dar eu, în locul tău, Doamne,mă uit la furnicile roşii/ şi meditez despre păpădie, cum tu meditezidespre Viaţă“ (Psalm - „Dimineaţa e pură...“).

Dacă însă hasidimii vedeau stadiul de egalitate întru divini-tate ca pe o ultimă treaptă a sfinţeniei lor (hasidul desăvârşit numindu-se tzadik, drept, pios), treaptă ce consta din integrarea prin pioşenieîn ritmul de viaţă al „palatelor cereşti“ (Hehalot), pentru kabbaliştii„blasfematori“, orgoliul a mai adaugat o treaptă în devenirea adeptu-lui, la care egalitatea întru divinitate se transformă într-o egalitate înafara dumnezeirii. Capabil „să-şi recreeze lumea“ şi „să se recreezepe sine“ (cf. Zohar, I, 4 b; II, 198 a), kabbalistul capătă pe această ul-timă treaptă vanitatea luciferică a unui uzurpator. O erezie care l-abântuit şi pe tânărul Fundoianu. Ca probă în acest proces de infide-litate transcendentală stând versurile: „O, de-aş şedea pe jilţul tău, o,Doamne“ (Psalm - „Dac-aş putea gândi...“); sau: „Şi or să vie poatealte minţi,/ ce-or să creeze altfel universul“ (Biografie). Orgolioasaemancipare a creaturii faţă de Creator ducând până la strigătul blas-femic din Psalmul leprosului, ce parcă-l prevesteşte pe ateul Fundo-ianu, cel din perioada maturităţii: „O, dac-ai fi şi tu ca mine, Doamne!/O, dac-ai fi şi tu lepros ca mine.../ [...]/ Ştiu bine, Doamne,/ că tu eştiteafăr fiindcă-s eu lepros -/ că am ieşit egal din nefiinţă -/ că proster-narea mea îţi dă mărire,/ că neştiinţa mea îţi dă ştiinţă,/ că slăbiciu-nea mea îţi dă putere,/ că murdăria mea îţi dă lumină“.

Poetul ereziarh se leapădă însă curând şi deaceastă ultimă atitudine de umilinţă, proprie bunuluihasid, care se considera „talpa lumii“, pentru a trăi pânăla capăt, cu intensitate faustică, orgoliul luciferic al cu-noaşterii: „Tu-ai doborât pe Jehova şi golul/ Umplutu-l-ai cu largul tău mister,/ Tu eşti iubirei şi-artei apostolul -/Salut şi slavă ţie, Lucifer“ (Să sune-un cânt, stăpâne,-nslava ta).

Este ştiut faptul că idealurile colectiviste şi egali-tariste ale hasidismului târziu au fost prizate îndeosebide păturile sărace evreieşti din Estul Europei, putându-se chiar spune că, într-un anume fel, promisa egalitate îndumnezeire a hasidismului a nivelat pe aici drumul co-munismului. Exemple în acest sens aduce şi liceanul ie-şean, cel care cu mult înainte de fatidicul an 1917 şi deperioada cercurilor socialiste bucureştene, pe care le-afrecventat din 1919, scria versuri de un mesianism socialdemn de antologiile patriotice ale obsedantului deceniu:

„Uita-vom de-a lumii înţelepciune,/ Căci tari vom fi, şi singuri ne-omfi farul“ (Spre ideal, 1915). Sau: „Să cânte frumuseţea şi să aratezorii,/ Când pacea şi frăţia vor fi triumfătorii,/ Şi versul lui deştepte do-rinţi de altă viaţă,/ Mai dulce, mai frumoasă, mai tainică, măreaţă,/Să cânte frumuseţea şi vlaga tinereţii!// Aceasta ţi-e menirea, poete,-n largul vieţii“ (Menirea poetului, 1913).

Inegale, versurile de tinereţe ale lui Barbu Fundoianu (Benia-min Wechsler) nu pot fi înţelese decât ca arderile unei mistici ratate,aceeaşi mistică (hasidut) ce a fecundat, în alt registru, şi mişcareaDada. Ca toţi cei trecuţi prin vertijul unei modificări interioare dato-rată apropierii de Cuvântul absolut, şi Fundoianu a crezut o vreme că„se poate modifica realitatea“ prin cuvânt. Abia târziu, când pentru el„metafizica şi morala şi-au tras de multă vreme obloanele“, a realizatcă a-l căuta pe Dumnezeu însemnă de fapt „primejdia de-al pierde“(cf. Câteva cuvinte pădureţe).

Cazul Fundoianu, de dezertare de la o ideologie mistică pen-tru mistica unei ideologii materialiste, manipulând şi ea cu utopiile ei,nu este singular, dar poate fi exemplar pentru înţelegerea nu numaia aderenţei la nivel de mase în Estul Europei a utopiilor socialiste, cişi pentru înţelegerea destinului culturii de aici. În literatură, într-unmod aparent paradoxal, această mistică aplicată în social şi litera-tura ei partizană vor duce la moartea lentă, vizibilă şi azi, a exerciţiu-lui transcendenţei. Vom exemplifica această continuă întunecare aorizontului metafizic al omului modern, iremediabil atins de morbulunui materialism vulgarizant, la a cărui răspândire a contribuit şi Fun-doianu, cu soarta prea tragică pentru a nu putea fi şi hilară a uneimetafore poetice, în care se surprinde întreaga nostalgie originară alui transcensus: „frumoasa fără corp“.

În avatarurile acestui metasimbol al iubirii transcendente sepoate vedea nu doar degradarea transcendenţei ca motivaţie a ac-tului scriptural, ci şi o istorie condensată a literaturii române, trecândde la Frumoasa fără corp (Eminescu) la Femeia de aer (avangardis-tul Constantin Nisipeanu) şi sfârşind tragicomic cu Femeia gonflabilă(la poeţii nouăzecişti).

Edificator, nu?

RRaadduu CCeerrnnăătteessccuu

Un anarhist în Sinagogă: Barbu Fundoianu

___________________1 La 15 mai 1985, Mircea Eliade primea o adresă oficială din partea lui

Hanna H. Grey, President of University of Chicago,prin care îl încunoştiinţa că în cinstea lui şi pentrumeritele sale excepţionale, catedra de Istoria Religii-lor va purta numele de „Catedra Mircea Eliade”. 2 „L’Archer à un œil et demi, Lausanne, 1971, p.144-145, cf. Adrian Marino, în Omagiul lui Brâncuşi,Sibiu, 1976.3 Göran Schild Brâncuşi, ermitul artei în Secolul20, nr. 262-263-264/1982.4 Dora Vallier, L’interieur de l’art. Entretiens avecBraque, Léjer, Villon, Miró, Brâncuşi (1951-1960),Ed. din Seuil, Paris, 1982, p. 24.


PPPPEEEE RRRR SSSS OOOO NNNNAAAA LLLL IIII TTTT ĂĂĂĂ ŢŢŢŢ IIII

Când şi când, în secolul al XX-lea – ca de altfel şi în alte timpuri – spiri-tualitatea română şi-a dat obolul şi s-aafirmat pe plan universal – aceasta dato-rită în bună parte unor intelectuali dezin-teresaţi, unor neinvestiţi ambasadori aiculturii; prin talentul lor specific naţionalşi prin harul lor inconfundabil, aceştia aupurtat faima României pe câteva meri-diane ale lumii.

Am reaminti bunăoară numeleunor Iorga, Pârvan şi Eliade1 în Istorie şiIstoria religiilor; ale lui George Enescu,

Dinu Lipatti şi Sergiu Celibidache în inefabilul tărâm al muzicii; pecel al lui Nicolae Vaschide, Ştefan Lupaşcu şi Emil Cioran în lumeaascunsă a psihologiei şi moralei; iar în literatură, printre mulţi alţii pesclipitoarea Anna Brâncoveanu de Noailles, Panait Istrati şi EugenIonescu.

În artele plastice, de un renume trainic s-a dovedit a fi, sin-gur, Constantin Brâncuşi. Opera lui se bucură în mod obiectiv de orespectuoasă notorietate mondială. Pe de altă parte însă, pe mă-sură ce vremea a trecut, s-a ivit generaţii de succesori care ( cu no-bile excepţii), uitând cât de mult datorează antecesorului gorjean –au preluat „moştenirea” lui artistică, angajându-se confortabil pe ace-laşi drum, astăzi umblat, bătut, rebătut, dar, odinioară pârtie abia şianevoie croită de compatriotul nostru; şi faptul se întâmpla nu în1917 ori 1927, ci tocmai în anul 1907. Brâncuşi trece însă, (desigurşi din neglijenţa noastră), într-o oarecare penumbră şi uitare; în timpce voga altor contemporani (susţinută de iscuţiţi şi perseverenţi su-porteri) se menţine într-o actualitate mereu împrospătată fiind supra-dimensionaţi şi cotaţi drept adevăraţi inovatori. Ca să nu înşirăm unpomelnic, indicăm pe cel dintâi beneficiar, un multiplu talent desigur:ARP.

Încă din 1913, Bénédick Livchits constata cu obiectivitateşi umor faptul că «Brâncuşi se trouvait dans la position d’un richeparent de province qu’un est gêne de montrer aus amis de la capit-àle»2

Despre eclipsa lui Brâncuşi – de care vremelnic au avut şivor mai avea de altfel parte şi alţi mari artişti – ne vorbea profesorulDan Grigorescu, reîntors recent din America, unde sculptorul esteacum aproape uitat şi uneori chiar trecut în subsolurile muzeelor.Comentându-i creaţia Göran Schild se întreba de ce oare în „ciudapoziţiei centrale pe care o ocupă în arta modernă, el nu a dobânditîn ochii publicului acelaşi nimb fabulos care-l înconjoară pe Picasso”şi renumitul critic de artă finlandez constata mirat cum „până şi suc-cesorii săi direcţi, ca de pildă Arp şi Moore, se bucură de o mai marepopularitate decât deschizătorul de drumuri, care între 1907 şi1910 a transformat impresionismul nervos al lui Rodin, într-o gravi-tate monolitică”. Şi istoricul de artă socotea că acest fenomen se da-torează faptului că „marele renovator în domeniul sculpturii”, în locsă se integreze ca ceilalţi în lumea comercială a galeriilor de artă şi-a colecţionarilor cu o bună reclamă publicitară, „s-a izolat din ce înce mai mult în teritoriul propriei sale creaţii” 3. Ceea ce ar explicapoate şi lipsa oricărei monografii occidentale asupra operei lui, - ca-renţă ce a durat până în preajma morţii sale, când omul de gust carea fost Christian Zervos a tipărit sub egida prestigioaselor „Chahiersd’Art” un admirabil album omagial: CONSTANTIN BRÂNCUŞI –sculptures, peintures, fresques, dessins. În 1957, când Dora Val-lier, colaboratoare la această lucrare i-a adus cartea, - l-a găsit peBrâncuşi aproape muribund, întins pe „patul” lui de scânduri. „Tarebolnav, cu ochii abia întredeschişi, şi-a ridicat anevoie capul şi mi-a făcut semn să las acolo tipăritura. Am stat în picioare aşteptând.Nu a mai deschis ochii. Întocmai unui gisant. Singur” 4.

Izolare nu numai a celui care rămă-sese cetăţean român până în anul 1931 – darşi a operelor lui, ce nu au putut intra în incintamuzeelor franceze decât în 1947, când o per-sonalitate de talia scriitorului Jean Cassou – de-venit director al Muzeului de artă modernă dinParis – a reuşit să achiziţioneze trei opere.

Şi totuşi, cu Brâncuşi s-au petrecut câ-teva lucruri nemaiîntâlnite în biografia altor ar-tişti plastici.

În 1962, la cinci ani după moarte, i s-a

Barbu Brezianu

OOaarree BBrrâânnccuuşşii nn--aarr mmuussttăăccii ??


reconstituit atelierul – vatra lui – cu toate lucrările, obiectele şi unel-tele, în cadrul Muzeului de artă modernă; iar în 1977 i-a fost pentrua doua oară erijat într-un spaţiu mai generos, pe platoul Centruluinaţional de artă şi cultură al Franţei „George Pompidou”.

Totuşi credem că sculptorul nu ar fi fost pe deplin mulţumitcu ceea ce s-a realizat în 1977. Jean Cassou ne istorisea cum înprimăvara anului 1956 s-a dus împreună cu Brâncuşi mai întâi laMeudon, vechea reşedinţă a lui Rodin. Scriitorul francez greşise însăatunci când i-a propus soluţia reconstituirii atelierului din ImpasseRonsin, tocmai aici – uitând pesemne că nu „la umbra lui” Rodin acrescut şi înflorit. Cu o hâtră amabilitate, sculptorul a refuzat spu-nând că „nu am mai fost din tinereţe pe aici, la Meudon; şi după cin-cizeci de ani, arborii au crescut şi oraşul nu se mai vede cum arătape vremuri”.

Directorul Muzeului de artă modernă şi-a luat atunci mu-safirul în limuzină şi s-au reîntors la Paris coborând pe Avenue duPrésident Wilson, la doi paşi de Muzeul Guimet şi de cel pe care îladministra. Aici, examinând spaţiul de la demisol destinat reconsti-tuirii – au căzut de astă dată perfect de acord. Locul «i-a plăcut». Şiastfel la 12 aprilie 1956, în timp ce la Bucureşti, Tudor Arghezi pu-blica Cântarea Omului – Brâncuşi, cu limbă de moarte, dicta: „celegs est fait à charge par L’Etat Français de reconstituer de préfé-rence dans les locaux du Musée National d’Art Moderne, un atelier,outils meubles…”

Când „părintele sculpturii moderne” s-a stins din viaţă, exe-cutorul său testamentar, profesorul doctor Pascu Atanasiu – a pur-ces la riguroasa reconstituire a atelierului, reorânduind lucrările,precum şi ansamblul obiectelor, conform prevederilor testamentare(„La repartition des œuvres léguées dans le cadre de l’atelier” – cumhotărâse în diată), reuşind parţial amenajarea acestui singularmuzeu personal.

În ziua de 30 martie 1962, nemaipomenitul „Muzeu înMuzeu” a fost inaugurat de André Maraux, ministrul Afacerilor Cul-turale şi profund admirator al sculptorului.

În mod echivoc însă, eticheta cu datele biografice ale ar-tistului român arătau că el s-ar fi născut undeva, nu se ştie unde, „înCarpaţi!” După mulţi ani vizitatori români desigur, în toamna anului1966, am atras la rândul meu atenţia lui Bernard Dorival, (succeso-rul lui Jean Cassou), asupra acestei inadvertenţie, şi „munţii Carpaţi”au fost în cele din urmă localizaţi geograficeşte.

După aproape cincisprezece ani de la deschidere, Muzeul-Atelier Brâncuşi s-a văzut strămutat într-un alt arondisment, în ca-drul centrului „Georges Pompidou” şi având de această dată laintrare, o placă de marmură cu toate indicaţiile perfect redactate. To-tuşi, Atelierul nu se află – cum ar fi fost de dorit - înlăuntrul ospita-lierului edificiu, ci afară, în coasta stângă a Muzeului, într-oconstrucţie ce seamănă mai degrabă cu un hangar de păstrat unel-tele, cu o baracă golaşe şi stingheră, pe macadam, uitată acolodupă înălţarea celor cinci nivele ale super-modernului şi foarte va-lorosului „Centru”

***

Voinţa testamentarului apare totuşi încălcată într-un fel, de-oarece Brâncuşi nu a cerut nicicând să i se reconstituie pereţii, zi-durile din afară ale atelierului – deşi acesta îşi avea acolo, însălbatica grădină, un anumit farmec printre florile, florile, bălăriile şiarborii ce adumbreau mizera înfăţişare – ci interiorul lui, care se cu-venea a fi integrat, iar nu exilat ca o umilă anexă.


MMMM EEEE MMMM OOOO RRRR IIII IIII

Nu, nu s-a terminat totul. Mă duceam mereu prin …Olimp(pe strada Olimpului vreau să spun, dar cuvântul căpătase în min-tea mea o conotaţie pe măsura imaginaţiei stimulată de sentimentulcare mă copleşea zi şi noapte… Ca Eminescu, din Pe lângă plopi,noaptea, asemenea hoţilor, pândind să nu fiu văzut, treceam prinfaţa cocioabei, cu toată ticăloşia mea sentimentală, gândind intens,dureros (îmi vine să zic: „dureros de dulce”) că acolo chiar se afla ea,ori măcar urmele paşilor ei, ori poate, călcând pe trotuar, puteamatinge locul atins de paşii ei, de ieri, de alaltăieri, de azi…

Curând, am terminat şi cu armata, m-am dus în Moldovamea natală, mi-am început (ca vai de lume) cariera mea, învăţăto-rească, continuam să-i scriu, fie că primeam răspuns, fie că nu, lu-crul nu mai avea importanţă… În anul următor însă, 1947, amrevenit la Bucureşti, m-am înscris la Facultatea de matematici (pecare aveam s-o părăsesc pentru litere), îmi câştigam pâinea zilnicăpredând matematicile ca suplinitor la Şcoala elementară din str. Jus-tiţiei, vizavi de intrarea la Mănăstirea Antim, nu departe deci destrada Olimpului. Şi iar peripatetizam, eminescianizam… dacă potsă spun aşa. Cu aceleaşi rezultate! Ba chiar, aflând că era, adoratainimii mele, cânta la corul Operei (micul local se afla pe atunci pecheiul Dâmboviţei în apropierea bisericuţei „îngropate” cum se zicea,dărâmată de Ceauşescu pentru construirea „complexului” zis CasaPoporului, acum reconstruită, bisericuţa nu şi fostul local al operei şial operetei bucureştene). Intram la spectacole pe furiş, la urmă de totcerşind un loc „în picioare”. Am văzut în acei ani, la începutul stu-denţiei, toate operele care se dădeau, am apucat pe Arta Florescu,pe tenorul Ştirbei, pe Nicolae-Basu, pe Ştefănescu-Goangă, pe Se-căreanu şi pe mulţi alţi artişti mari cum nu avem azi, când vedetele„fug” în occident după bani mai mulţi. Ştiu şi acum să fredonez me-lodii celebre din Faust de Gounod, din Traviata lui Verdi din Tosca,din Carmen, din Rigolleto, din Bărbierul… Mă duceam fireşte, însperanţa că o voi vedea în corul de pe scenă. Ba, pentru a fi mai înapropiere de ea, cunoscut fiind acum de portari, de montatorii dedecoruri, de costumieri etc. n-am ezitat să accept propunerea de a„lucra” la operă ca… figurant, de obicei în rolul soldatului îmbrăcat înarmura de carton dat cu bronz, cu viziera trasă şi cu lancea în mânadreaptă, având ca replică, în colţul celălalt al scenei pe… ZiguOrnea, pe care atunci, mai întâi l-am cunoscut, învăţând de la elcum se poate câştiga un ban acolo.

Ea ştia de toate acestea…Uneori ne şi vedeam, foarte rarne plimbam în Parcul Carol, la cinema nu mă invita, probabil seducea cu alţii, gândeam în gelozia mea feroce, cu toate că o ţineamîn mine, mocnită. Se mutase din chichineaţa de care am vorbit, totpe Olimpului, într-o cameră dintr-o casă veche, dar mai ca lumea, lanr. 31, mi se pare pe aceeaşi parte, mai aproape mult de Dealul Mi-tropoliei. Eu locuiam la căminul Matei Voievod, cu colegii de an, dela filologie. Îmi făcusem rost şi de haine mai ca lumea, din amărâtulsalariu de suplinitor şi pedagog, dar şi datorită prietenului SolomonMarcus (îl cunoşteam de la Bacău), care era mai mare pe la U.T.C.,şi mă pusese pe o listă graţie căreia am primit „cartela cu puncte” cucare mi-am cumpărat un palton de toată frumuseţea, chiar de la ma-rele magazin. La Fayette de pe Calea Victoriei, în plină iarnă, într-ozi cu ninsoare abundentă de pe la începutul unui decembrie…

La începutul acelei ierni, 1949-1950, acaparat fiind cumulte (cursuri, seminarii, biblioteca, suplinirea din str. Justiţiei, plătită,cred, cu ora, munci manuale, unele foarte grele, noaptea, în PiaţaObor, de obicei la descărcat-încărcat vagoane de cartofi) iubireamea din Olimp a început să se cam răcească totuşi. A răbufnit înmomentul în care m-am pomenit cu Maria venită să mă vadă la că-minul Matei Voievod. „Rotaru, mă strigă cineva, du-te la poartă, tecaută cineva, o fată foarte frumoasă!”. Mă duc la poartă, Maria eraînconjurată de o droaie de băieţi care mai de care mai curtenitor, înfruntea tuturor aflându-se regretatul meu coleg şi prieten Mihai Flo-rea care, cum îi era firea, Dumnezeu să-l ierte, nu mai contenea cucomplimentele: „Ce ochi frumoşi! Ce păr lucios, negru şi lung! Cezâmbet dumnezeiesc! Bă, mi se adresează, ţi-o iau, păzeşte-te căsunt periculos!”. Rămaşi singuri, într-un colţ, lângă scară, Maria măluă din scurt: „Mă iubeşti, zici?” / „Enorm!” / Vrei să te căsătoreşti cumine?” // Eu în culmea fericirii şi nesăbuirii: „Vreau! Cum să nuvreau?” / „Atunci zice ea, adu buletinul încoace, fugi fuga! / „Iată-l, îizic, scoţându-l din buzunar” / Să vii poimâine, joi, la orele 12, la pri-măria din piaţa Sf. Vineri cu doi martori. Ai înţeles? / Am înţeles, ziccu uimire”. Maria plecă şi numaidecât a treia zi am fost de faţă la pri-măria din Sf. Vineri cu cei doi martori, un coleg şi o colegă. Erau cala vreo 50 de perechi în holul cel mare, aflat cam pe locul unde as-tăzi este Piaţa Unirii, piaţa cu legume, vreau să zic.

Omul cu banderolă tricoloră citeşte la repezeală, pentru

toată lumea, pasajele respective dinCodul Familiei, facem coadă la iscălit(„da”-ul îl spusesem cu toţii, în cor) în con-dică şi… gata. În chiar acea seară, m-ammutat cu locuinţa (dacă mutat se poatespune) în str. Olimpului.

Căsătoria n-a durat însă nici 3zile măcar. Cauza? Sărăcia noastră ceade toate zilele, conchid eu acum dezbăratde orice urme de romantism. Pur şi sim-plu, n-aveam nici de unele… Pe deasu-pra, o colegă de-a ei, o „binevoitoare”,vine şi-mi şopteşte ceva în legătură cu unsuflător la trombon din orchestră, îndem-nându-mă să mă duc să mă conving încutare loc, unde cei doi se întâlneau, laorele patru şi ceva după amiază. M-amdus… „Locul” blestemat se afla, îmi aducbine aminte, pe Calea Victoriei, lângă Hotelul Boulevard exact de-asupra redacţiei revistei „Urzica”. Urc scara foarte sigur pe mine dealtminteri, foarte calm – nu ştiu exact de ce eram atât de calm – batla uşă, uşa se deschide cu precauţie… Era chiar ea – „ Ce cauţiaici?”, îmi zice răstit, timp în care, iute de tot îmi strecor piciorul meuprin deschizătură, între canat şi tăblia uşii. „Stai, zic, stai aşa!” împingcu toată puterea şi intru în cameră. Pe un scaun l-am văzut şi pe…trombonist, un ins pirpiriu, cu mustaţa roşcată. „Eu, începuse el, ocunosc pe domnişoara…”? „Ce domnişoară? E… doamnă, dom-nule! Şi eu, sunt bărbatul ei…” / „Da, ştiu, dar… mai îngăimă el. Darnu i-am dat timp să-şi termine fraza. Mă obseda mustaţa roşcatăpe,care am apucat-o de un sfârc şi-am început s-o smulg. Ea, Maria,ţipa ca din gură de şarpe. A ridicat telefonul de pe noptieră şi a în-ceput să strige: „Poliţia, Poliţia”. N-am avut decât să smulg firul şisă mă întorc la smulsul mustăţii roşcate, tot mai calm, fir cu firaproape. Individul nu încerca măcar să se apere cât de cât. Mor-măia nu mai ştiu ce proteste sau „pretexte”, fără a găsi o explicaţieplauzibilă a situaţiei. Pur şi simplu, nu-mi dădeam seama pe cinetrebuie să … pedepsesc. Cine dintre cei doi era vinovat? Habar n-aveam să aleg. Roşcatul se tânguia, ea ţipa. Atât am mai făcut. Mi-am înfipt mâna în părul ei („cânepa dracului”, cum se zice în termeniimisogini populari), am târnuit-o de vreo câteva ori prin casă şi-amplecat trântind uşa cât se poate de tare. Asta a fost.

Dar şi după aceea, după trecere de mulţi ani, nu ştiu de ce,mai rătăceam pe strada Olimpului…

Au trecut anii, ani mulţi, am aflat de la Vasile, fratele ei, căMaria s-a remăritat (divorţul – căci a fost şi un divorţ – s-a petrecuttot atât de simplu, ca şi căsătoria din Sf. Vineri; m-am pomenit che-mat la tribunal, am fost întrebaţi de ce nu mai vrem să trăim îm-preună şi amândoi am zis că nu ne potrivim la caracter, aşa scurt detot, se făceau divorţurile pe vremea lui Gheorghiu-Dej) cu un conta-bil care bolnav fiind de nu ştiu ce, murise între timp. Ea îl iubisefoarte mult, devenise… mistică, îşi petrecuse mult timp veghindu-imormântul, îşi amenajase un loc de veci alături de el şi jurase că nuse va mai mărita niciodată. Apoi, tot Vasile, mă informează că a ple-cat în… America, la New York. Cum? Când? Cu ocazia unei călă-torii la Viena, în cadrul corului operetei, unde mai lucra. A făcut ce-afăcut şi a „rămas-fugit” peste Ocean.

N-a fost nici un fel de… nuntă, (mă grăbesc să acopăr o la-cună din această poveste tristă dar şi cu un dram de … grotesc înea), nici tu o masă acolo un pahar de vin de cinstit, nişte prieteni şicolegi invitaţi sau ceva în felul acesta. Necum, cununie religioasă, fe-rească sfântul. Pretextul putea fi că pe atunci, pe vremea lui Dej, cu-nunându-te religios dădeai dovada de … misticism. Totuşi (de aceeaam – zis – „pretextul”) cei cu oarecare dare de mână se cununaureligios în ascuns, pe la vreun schit sau mănăstire mai dosită, orichemând vreun preot mai puţin fricos, ademenit cu ceva bani, săvină în casă, deghizat în haine civile, cu patrafirul şi cartea în geantă,să aprindă o lumânare, un bob de tămâie, să cânte ceva în surdină,având ca public doar familia cât se poate de restrânsă. Nimic dintoate acestea, iarăşi din pricina, sărăciei în care trăiam, repet. Fi-reşte i-am spus mamei când mergeam pe la Valea lui Ion ce şi cumam făcut. Părinţii noştri, ai mei şi ai Măriei, se cunoşteau foarte bine,din anii lor tineri, devreme ce eram din aceeaşi comună. Se întâl-neau uneori prin „târg” la Buhuşi. La un moment dat, într-o aseme-nea ocazie, mama n-a mai avut răbdare şi, ştiind de la mine cumstau lucrurile (tatei nu-i spusesem nimic, dintr-o explicabilă jenă), s-a adresat cu glas mare pseudocuscrei ei care părea a n-o vedeaprin piaţă, printre prăvălii: „Fă, fire-ai tu al drac’. Ai lăsat copchii ne-cununaţi la biserică?! Ai să te duci în fundul iadului cu tot cu bărbat-tu acela al tău. Te faci că nu mă vezi, că nu m-auzi, ha?! Îţi suntcuscră, fă, cuscra cea mai mare ş-am să plătesc „părticele” la mă-năstire, la Runcu, să te duci la cazanul cu smoală al lui Scaraoţchi.Las’că te ştiu eu ce făceai pe când erai fată mare, pe-aici. De aceiaai plecat la Bucureşti, fi-ţi-ar Bucureştiul al dracului să-ţi fie!”

Ion Rotaru

JURNAL(urmare din numărul anterior)


IIII NNNNTTTT EEEERRRR VVVV IIII UUUU

Petre Flueraşu: Ştiu că te-ai născut în URSS. Ce a în-semnat asta pentru tine, din punct de vedere literar?

Mihail Vakulovski: - M-am născut în URSS, un fapt bio-grafic, nu bibliografic.

P.F.: Crezi că literatura română se poate compara în acestmoment cu cea occidentală?

M.V.: - Poţi să compari orice cu orice, dacă ai chef, inclusivurşii din cartierul în care locuiesc acum la Braşov (Răcădău) cu cîi-nii din cartierul în care am locuit la Bucureşti (Sălăjan). Dar arerost?

P.F.: Divergenţele între generaţii sunt evidente astăzi. Cumcrezi că ar putea fi ele aplanate?

M.V.: - Problema generaţiilor n-a apărut odată cu “revoluţia”română şi nici nu va dispărea odată cu ieşirea poporului român dintranziţia comunisto-capitalistă. Acum diferenţa dintre generaţii esteşi mai mare decît înainte, din toate punctele de vedere. Buniciinoştri au trăit în comunism, au cîştigat războaie adevărate, au cre-zut în ceea ce au făcut, iar copiii lor au pus toate astea la îndoială,dar au fost, totuşi, foarte apropiaţi de părinţii lor. Acolo era o pro-blemă, dar una aplanabilă, vorba ta. Pe cînd cei de vîrsta mea sîntfoarte, foarte diferiţi de părinţii noştri şi mai ales de bunici (nu semai înalţă acel pod peste o generaţie, cînd bunicii se aliau cu ne-poţii). E vorba şi de mentalitate, şi de saltul incredibil al tehnologiei,care pe noi ne ţine o mare parte din viaţă alături (de computer, ce-lular, pe internet, în aer), în acelaşi timp îndepărtîndu-ne de părin-ţii noştri. Putem rezolva ceva în acest sens doar “în familie”, maibine încerc să-l înţeleg pe tata şi-l ajut să mă accepte aşa cum sîntdecît să lipesc manifeste împăciuitoare despre prietenia dintre ge-neraţia “optzeci” şi fracturişti, de exemplu. Noi la Tiuk! am reuşit săfacem ceea ce ne-am propus dinaintea apariţiei primului număr -să alegem ce e mai bun, nu ce e mai tînăr/bătrîn. La Tiuk! nu existăproblema dintre generaţii, la noi relaţiile sînt interumane şi valo-rice, nu generaţioniste.

P.F.: Crezi că în România se pot câştiga bani din scris?M.V.: - Foarte puţini, dar ăia nu-s bani, vorba lui Gheorghe

Iova, care astfel îi răspundea lui Călin Vlasie, care susţinea că i-adat bani lu’ Iova pentru cărţile pe care i le-a publicat la editura lui.Nu-s veşti prea bune de pe acest front, scriitorii nu pot trăi din scrisşi - ce e şi mai grav - şi traducerile sînt foarte, foarte prost plătite.Onorariile pentru scriitori sînt umilitoare, iar cele pentru traducători- batjocoritoare. Majoritatea editorilor şi a patronilor/directorilor dereviste sînt nişte escroci ordinari. Nu povestesc din citite - şi ăstae un fapt biografic >:)

P.F.: Te-ai gândit vreodată că ai avea nevoie de un agent li-terar?

M.V.: - Nu, nu prea. Alt intermediar? De fapt, ar cam fi ne-voie de aşa ceva, dar atîta timp cît la noi nu există scriitori profe-sionişti (sîntem scriitori profesionişti cum erau hocheiştii sovieticihocheişti amatori!), care ar fi dreptul la existenţă al agenţilor lite-rari?

P.F.: Crezi în literatura tradiţională sau eşti adeptul mediu-lui online?

M.V.: - Îmi place foarte mult şi Peter Handke, care şi acumîşi scrie cărţile cu creionul, şi Laura Francisca Marcu, care-şi dictatextele, şi Henry Miller şi Jack Kerouac, care scriau la maşina descris (“Pe drum” a fost terminat cînd s-a terminat sulul de hîrtie dinmaşina de scris), şi Erofeyev şi Palahniuk, care nu-şi mai închipuieviaţa fără computer, şi Daniil Harms sau Francois Villon, care nu

ştiu la ce sau mai degrabă cu ce scriau. Nu contează cu ce/la ce escris textul, nu contează unde a fost publicat, pentru mine impor-tant e să-mi placă textul pe care-l citesc - pe hîrtie, pe ecranul com-puterului, din carte, de pe internet – n-are nici o importanţă.

P.F.: Privind din perspectiva cititorului, cum vezi tu romanulfratelui tău, Bong?

M.V.: - A, păi am fost un cititor privilegiat, primul cititor altrilogiei “Letopizdeţ”, “Bong” fiind romanul care închide trilogia. “Le-topizdeţ” a fost scris într-o perioadă destul de scurtă, terminat încăîn mileniul trecut. “Pizdeţ” a demonstrat multe; de exemplu, că poţifi cu adevărat liber - şi în viaţă, şi în literatură, că chiar există li-bertate de exprimare şi că ea e normală, trebuie respectată şi tre-buie să ne bucurăm de ea, că se poate scrie - şi publica - şi altfel,că nu trebuie să te gîndeşti mereu la ce-o să zică nu ştiu ce retar-dat sau sclerozat, că nu trebuie să facem mişto de orice, e roma-nul care ne-a arătat că se poate, care a spart gheaţa şi a deschiso cale. “Cactuşi albi pentru iubita mea” îmi place cel mai tare, iar“Bong” m-a bucurat cel mai mult, pentru că dacă cu “Pizdeţ” s-aintrat în joc, iar cu “Cactuşi...” s-a marcat, “Bong” a însemnat fluie-rul final. Şi e vorba de un meci cîştigat.

P.F.: Volumul “Tu” a fost primit destul de bine de critică. Plă-nuieşti în viitor o nouă colaborare cu Alexandru Vakulovski?

M.V.: - “Tu” n-a fost o colaborare, ci un experiment. Experi-mentul a fost trăit de amîndoi, dar textul a fost scris doar de unuldintre noi, scrie în TU despre asta. Am scris în trei un poem (pecare l-am citit la festivalul undergoround No Name de la Club A,organizat de Un Cristian, poem care poate fi văzut-ascultat pe in-ternet) şi o proză, împreună cu frate-meu şi cu Mitoş Micleuşanu dela Planeta Moldova, dar a fost ceva spontan scrierea aia, mai multla insistenţele lui Mitoş. Deocamdată fiecare e mult prea ocupat cuproiectele sale ca să ne gîndim la altceva, dar din partea noastrăvă puteţi aştepta la orice.

P.F.: Care este ultima carte pe care ai citit-o?M.V.: - Păi n-are nici o importanţă, ar putea fi orice carte,

nu? Citesc non stop, cărţi, reviste, umblu cu orele pe internet, zi dezi, citesc garduri, afişe, oameni… Hai să-ţi răspund la întrebare:acum termin “A(II)Rh+” de Nicoleta Esinencu, iar înainte de astaam citit cîteva romane de Chuck Palahniuk, am scris o prefaţă laultima carte a lui Bogdan Suceavă, “Miruna, o poveste”, şi am tra-dus (împreună cu frate-meu) ultimul roman al lui Sorokin, “Ziuaopricinikului” – altfel de lecturi.

P.F.: Cultura este în opinia ta o nişă, sau ar trebui să de-vină accesibilă cât mai multor oameni?

M.V.: - “Cultura” nu e doar ceva sau altceva, e vie şi diversă.Există cărţi citite doar de cei care le-au scris şi există cărţi pe carele-a citit şi Gigi care urăşte să citească, “ştii de ce? Pentru că măplictisesc, hăhăhăhăhăhăh”. Există formaţii care cîntă doar în clu-buri foarte mici şi există trupe pentru care orice Maracana e preamic.

P.F.: Ai proiecte pentru viitorul apropiat, la ce ar trebui săse aştepte cititorii tăi?

M.V.: - Am mereu “proiecte”, nu prea pot să trăiesc fără săam ceva “în lucru”, iar cînd nu scriu pot fi destul de nervos. E camgreu să lucrezi 8 ore pe zi (“cel puţin”) şi să mai ai şi energie pen-tru scris, dar şi scriitorii trebuie să mănînce şi să-şi plătească în-treţinerea (iar cei mai mulţi – şi gazda). Am “la sertar” – finisate -un rockman, “Biblidioteca”, o piesă de teatru, “nEUROCHIRUR-GIE”, un volum de existeme, “Hemoragie”, o carte care a stat labaza tezei de doctorat, “Portret de grup cu generaţia “optzeci” (poe-zia)” + un volum de interviuri cu autorii despre care am scris în vo-lumul critic + o antologie de poezie cu aceiaşi autori, un volum deinterviuri cu tinerii dintre milenii, antologia de proză Tiuk! ş.a. Vreausă-mi termin un text legat de copilărie, care se cam transformă-nroman, deşi l-am gîndit ca pe-o proză scurtă, după care voi refacetrilogia cu colegii de cameră din perioada studiilor (a rămas să ter-min partea a treia şi să mai fac o redactare), iar în viitorul îndepăr-tat voi termina, poate, şi volumul pe care mizez cel mai mult –“Totul, aproape tot despre tati”, din care am publicat fragmente mariîn cîteva reviste şi chiar şi într-o antologie.

MMiihhaaiill VVaakkuulloovvkkssii:: „„MMaajjoorriittaa--tteeaa eeddiittoorriilloorr şşii aa ppaattrroonniilloorr//

ddiirreeccttoorriilloorr ddee rreevviissttee ssîînntt nniişştteeeessccrrooccii oorrddiinnaarrii!!””


UUUU RRRR BBBB AAAA NNNN EEEE

După cartea lui Mircea Constanti-nescu Cum îndemult Bucureştii petre-ceau, lumea bună a vechiul Bucureştinu poate fi lipsită de cea mai intensăpreocupare a ei: balurile.Ţinute în “pala-tul de pe podul Mogoşoaiei, în palateleCantacuzinilor, ale Sturdzeştilor ( prăji-tura de marmură de la Capul Podului –C.Gane ), ca şi-n cele ale bancherilorevrei, greci, armeni cu nume păstrate şitransmise, se înfigeau mii de lumînări în

caracatiţa policandrelor.”Pe lîngă mesele bogate şi dansurile care ţineau pînă dimi-

neaţa, boierii tineri erau absorbiţi de jocurile de noroc, jucîndu-şi“vieţile la loterie” şi de alte practici care să-i scoată din banal cumprocedase “Beizadeaua lui Caragea, de pildă, şi-a comandat oaşa zisă sanie mitologică, făcută în urma carului lui Apolo, la carea înhămat şase cerbi şi defilînd prin urbe spre stupoarea tuturoracu scaun la cap şi cu alte obicee pămînteşti.”

“Cele mai gustate petreceri pare-se a fi fost balurile mas-cate – şi e de crezut – ocazii cu care femeile încercau şi, cine ştie,poate că şi reuşeau să epateze prin costumele lor de epocă, croiteşi asortate cît mai extravagant.”

Un ziarist din epocă, glumeţ din fire, avea să dea nişte sfa-turi practice cu privire la rochiile doamnelor, mai exact cum poateajunge crinolina un balon: ”Sub jupă este aplicat un mic mecanismsui-generis care are o supapă şi un piston.Cînd persoana carepoartă crinolina trebuie să se pună în trăsură sau să se aşeze într-o loge de teatru, ea deschide supapa, aerul iese şi jupa nu mai aredecît proporţiunile modeste ale unui vestiment patriarhal; dar dacădînsa vrea să se plimbe sub un soare frumos, sau să intre în vreunsalon, sub focul săgetător a o sută de priviri, aerul intră în ţesăturişi crinolina se rotunjeşte cu majestate. Ah, aceste majestăţi um-flate cu pistonul!…”

Cum luna cadourilor se petrecea pentru doamne la infinit,ca şi sărbătorile ( nici acum sărbătorile nu sînt de neglijat ), ziareleofereau cele mai bune locuri pentru cumpărături, de la opere mu-zicale ( dansuri, romanţe, partituri ), la fotografii şi tablouri “noueamericane”, iar pe Podul Mogoşoaiei magazinul d-lui Kling îmbiacumpărătorul cu aparate tocmai bune pentru jocurile de societate,cumpărate în special de sărbători: ”Care erau ele? Discul magic allui Boscă, care, la comandă, călătoreşte în orice…pălărie; magiaDr.Faust, prin care se puteau oferi, dintr-o butelie umplută cu apă,diverse vinuri ( invers era şi este oricine în stare ! ), lapte sau cer-neală; ”portcigarul magic” în care ţigările şi tutunul dispar tot la co-mandă şi idem revin; magice evantaie pentru dame, ce se rup înbucăţele, dar, prin suflare deasupră-le, se realcătuiesc în ceea ceau fost; cărţi, şi ele magice, cărora, prin comandă li se dictează săsară din pachet, cu rîndul şi pe alese; o lanternă magică, lăsîndvederii tuturor peisaje, chipuri, culori pe perete…”

Dar astea sînt jocuri pentru adulţi, pentru copii au trecere“trenuri electrice, tractoare, rachete, buldozere etc. pe lîngă celepeste 3 mii de jucării aduse din Franţa şi Germania ( Nurnberg ).”

Cît despre balul curţii regale “Cu totul alt public, zgîrcit lanumăr, select şi oficial avea permisiunea să converseze, să bea şisă valseze la balurile regale din miezul lui Făurar.” Presa era lamare căutare în epocă, anunţînd “baluri şi serate, alături derăzboaie, greve, manifestaţii , scumpiri ale pieţei, discursuri, sinu-cideri…” În plus, erau şi altele care aduceau nemulţumire oameni-lor obişnuiţi care nu frecventau balurile: electrificarea liniilor detramvai era anevoioasă, chiriile şi impozitele mari, şi “S-a inventatşi noţiunea de casă de raport, adică blocuri cu multe vagoane deînoptat.Tot bucureşteanul năzuia să închirieze, mai cu seamă cîndfrigul împuţina pe golani de pe uliţe.”

Că tot vorbim de uliţe, Gheorghe Crutzescu în Podul Mo-goşoaiei , nu le poate imagina, în 1890 fără cafeneaua Macca :“Cafeneaua e unul din locurile patetice din Bucureşti. În lumina tul-bure a becurilor electrice care ard aci şi vara, la amiază, o faună

Violeta Ion

DDee pprriinn BBuuccuurreeşşttiistranie îşi duce un trai amărît. Într-un colţ, doi samsari bătrîni joacăîn tăcere mahjong; un evreu gîrbovit şopteşte altuia cu pasiune,îndelung, cine ştie ce proiecte, cine ştie ce confidenţe; altul, sin-gur, cu ochi adînci, trişti şi pierduţi, pare că urmăreşte, în altă lume,un vis milenar.Pînă să dai iar în lumina Podului, ieşind din aceastăaxfisie, este o plăcere să te opreşti cîteva clipe la anticăria Pach,unul din cei trei, patru anticari din Bucureşti unde poţi răsfoi, stade vorbă, şi pleca fără să cumperi.”

În 1857, Bulevardul se întindea între Podul Mogoşoaiei şistr.Colţei, iar Academia, împreună cu turnul Colţei era “singurul mo-nument demn de văzut în Bucureşti.” Prin 1872, lîngă Universitateera cîmp deschis.Francezul Ulysse de Marsillac imaginase, pentruBucureştiul pe care îl iubea atît de mult, un “bulevard larg, frumos,care să fie o podoabă a oraşului. Şi în “Journal de Bucarest” din1872 propune ca în partea rămasă liberă, cea din faţa Universităţii,să se construiască un subteran mare, din Podul Mogoşoaiei pînăîn str.Colţei.Tunelul acesta, luminat puternic cu globuri diferit colo-rate, să cuprindă tot ce poate folosi desfătării ochiului şi minţii, ac-variu cu toate vietăţile mărilor. Peşteri cu stalactite şi stalagmite,cascade luminoase şi pivniţe boltite, calde iarna, răcoroase vara,în care să se aşeze birturi şi berării…Deasupra subteranului, şi petoată lungimea lui, să se ridice, pe coloane subţiri, un acoperişînalt, din fier şi sticlă, care să se poată deschide după anotimpurişi, sub această boltă străvezie, vedea o grădină minunată, cu ba-zine şi pavilioane şi izvoare şerpuind printre flori, iar, în grădină,teatru de comedii şi vodeviluri, parchet de dans, chioşc de muzică,restaurante, săli de lectură…”

Din păcate, proiectul lui Marsillac nu a avut succes, unuldintre motive fiind şi că Academia nu putea tolera lîngă ea “scenede vodevil şi săli de dans”. Erau probleme şi în proiectul prelungi-rii bulevardului, din cauza hotelului Herdan, credea Marsillac, şidin cauza faptului că terenul e prea mlăştinos: “Ulysse de Marsil-lac a prevăzut multe. A prevăzut că odată şi odată vor fi Bucureştiipavaţi în întregime, că toate străzile vor fi luminate, că oraşul vaajunge capitala cea mai populară a Răsăritului; a prorocit chiar,într-o zi de inspiraţie, că bucureştenii vor putea merge, odată, pînăla un cîmp apropiat unde maşini zburătoare îi vor duce în cîteva orela Viena, Roma sau Paris…dar viitorul Bulevardului Elisabeta nul-a ghicit.

“Cîţiva rari trecători”…”fantomă de bulevard”…!De-ar putea învia bătrînul Marsillac numai un sfert de ceas,

oricînd, zi de săptămînă sau sărbătoare, iarna sau vara, pe ploaiesau pe soare, şi să vadă ce-i pe bulevardul sortit de dînsul pustie-tăţii, să vadă turma, cum se mişcă încet, încet, din lipsă de loc undesă-şi pună picioarele, cum se mişcă fără scop, fără gînd, fărăodihnă…Răsar ghioceii, înfloresc liliacii, înbălsămează teiul, cîntăpăsările, se scutură macii, se ofilesc bujorii, cad frunzele, ce ştieturma? Zi după zi, an după an, coboară bulevardul, la Brezoianuface stînga împrejur, trece pe calea Victoriei, la teatru face stîngaîmprejur, coboară iar calea Victoriei, suie iar pe bulevard, se opre-şte iar la Brezoianu…”


PPPPAAAATTTT RRRR IIII MMMM OOOO NNNN IIII UUUUFFaattaa ddiinn ggeeaamm

Nu se jenează atunci când îşi iapijamaua pregătită pentru culcare,de lumea care trece pe lângă gea-mul ei. O vede cum într-o balie, sespală iar apoi se înbracă în pijamauaparfumată, pijamaua pe care înfieare dimineaţă o spală şi calcă. Ofată ciudată, cu ideei ciudate, o fatăunică care se acunde după geam. O

fată cu o piele catifelată, cu sâni frumoşi şi ascuţiţi, cu uncorp din care se văd coapsele zvelte, cu fundul rotund şiatrăgător. Acel corp se aşează în diverse poziţi, care mai decare mai înteresante cu picioarele neastâmpărate şi mereupuse în micşare. O fată harnică. O fată care munceşte zi dezi. Afară nu iese. Nu a ieşit nicioadată. O fată trăznită cuideei trăznite. O fată isteaţă. Citeşte şi munceşte mereu.Munceşte mereu. Nu ştie nimic altceva decăt să mun-cească. Nu are alte preocupări. Preocupări de tănără ado-lescentă. Nu este înteresată de nimic din tot ce se întămplăsau există în jurul său. Este foarte frumoasă. Nu-ţi poţi în-chipui ce frumoasă este. Are suflet de înger şi corp de zână.Cu părul până la şolduri şi drept. Ochii şi privirea sunt far-mecul acelei fete. Cănd îi găseşti privirea, o găseşti şi peea. Are o faţă veselă. Râde mereu. Este un adolescent mi-nunat. Are ceva de la Dumnezeu dat. Ceva ce nu toţi ob-servă. Ceva ce numai unele fete au. Ceva care din păcate,cu timpul dispare. Un farmec ciudat, un dar divin, care launele fetiţe, după o vreme când devin adolescente la fel caşi celelalte, dispare. Dar ea încă îl mai are. Nu a dispărut.Este o făptură pură, delicată şi plina de viaţă. Am descope-rit în această fată ciudată, în această fiinţă specială, dra-gostea. Se îndragosteşte şi iubeste numai pe cei maiputernici bărbaţi din jurul ei.

Bărbaţii nu o cunosc încă. Iar dacă ar cunoaşte-o sauar vedea-o, nu ar dorii decât să aivă o aventură cu ea. Atăt!Un divertisment erotic. Deobicei bărbaţii practică sexul in-stinctual. Aşa spun cărţile. Cei care le-au scris trebuie să fiştiut bine acest lucru. Dar ea caută ceva. Ceva ce aici nu vagăsi niciodată. Ea caută o iubire pură, o iubire adevărată.Dar este împacată şi cu ideia că nu există şi nu o va găsi ni-ciodată. Totuşi ea încă mai speră, speră. Poate că într-o ziva apărea. Poate că într-o zi va descoperi, că este bine săcrezi în ceea ce speri. Să crezi în adevăr, e mare lucru! Noinu putem spera în ceva ce nu poate fi, sau într-un adevăr,atăt de profund. Atât de profund încât să crezi că acel bărbatşi iubirea aceia este lângă tine. Este imposibil să iubeşti unbărbat care nu te cunoaşte şi care nu ştie de existenţa ta.Practic nu ştie nimic din existenţa ta, nu stie nimic de tine.Dorinţa de a fi lângă acel bărbat este atât de puternică, atâtde dureroasă. Trebuie, trebuie să întâlnească acel bărbatcare este atât de important pentru ea. Nu se gândeşte decâtla acel bărbat pe care ea îl doreşte şi-l visează clipă de clipă.Copilăria şi adolecenţa nu durează decât câteva zile, nucâţiva ani !

LLaa MMootteellSunt o tânară mămică. Am o fetiţă de doi ani, şi un

bărbat beţiv şi puturos, care aşteaptă sa fie intretinut. Elare patruzeci de ani, eu am douăzeci şi trei. Când l-am cu-noscut era într-un bar din apropiere picat pe jos de beat ceera. Lume il făcea în tot felul şi căutau să-l alunge de acolopentru ca să poată închide localul. Desigur nu l-au luat demână ca să-l alunge ca pe un câine, ci mai rău. L-au alun-gat cu picioare in fund şi l-au bătut în aşa hal încat abia maiputea să respire. Era plin de sânge. Cand l-am văzut mi safăcut milă de el. Eu pe atunci eram angajată pe un post dechelneriţă. L-am luat, l-am dus la mine în apartament şi amîntreţinut relaţii sexuale cu el. Era bun la pat şi foarte drăgas-tos. Era un om blând. Comportamentul lui de om simpaticmă facea să-l iubesc şi chiar să accept să fac un copil cu el.Fiind un beţiv, lumea îl cunoştea ca pe un cal breaz. Şi, pemine mă cunoştea dar ca pe o chelneriţă şi o fată foarte se-rioasă. Dar el ma făcea de râs la cei care se duceau acoloiar lumea a început să mă arate cu degetul. Şeful a aflat defaptul că-l intreţin şi ca voi avea un copil cu el, aşa că m-adat afară. Nu aveam unde să mă angajez. Am început săcaut un loc de muncă. Tot prin apropiere era un Motel careavea nevoie de o recepţioneră. M-am dus, şi am dat nişteprobe cu patronul Motelului. El a spus ca sunt frumoasă şică i-ar face plăcere dacă aş rămâne cu el în noaptea aceea.Desigur nu ştiam ce va urma aşa că am aceeptat. La ince-put totul a mers cum trebuia, nu era nici o problemă, totul eraperfect. Dupa miezul nopţii a inceput să mă trimită la diversecamere unde erau toţii boierii care mă plăceau şi care do-reau să întreţină relaţii sexuale cu mine. Fireşte că măplăteau pe loc. Prima data am refuzat. Dar decât sa stauacasă şi să mor de foame, am acceptat. A doua zi, m-amdus şi i-am spus patronului că vreau să fac ce trebuia să facaseară. El mi-a spus „Atunci când intri intr-o cameră undesigur te va aştepta un domn, să te dezbraci şi să faci tot ce-ţi spune el, dar să nu uiţi să-i iei banii. O partidă costa unmilion” Primele trei nopţi au fost oribile Imi era ruşine deceea ce fac, dar nu aveam altă posibilitate de supraveţuire.Aşa că, cu timpul m-am obişnuit. Mai erau câteva fete carefăceau exact ceea ce făceam şi eu. De multe ori le spuneamsă mă înveţe ce trebuie să fac ca să satisfac clientul iaracesta să fie mulţumit. Ele începeau să-mi explice. Mi sefăcea rău de la ce prostii auzeam că trebuie să fac. Dar amluat în serios tot ce făceam şi nu mi-am bătut joc de muncamea. Aşa că, am luat-o de bună. E foarte greu să mulţumeştişi să satisfaci pe cineva care nu te atrage. E foarte greaviaţa de curvă. Seri întregi făceam acelaş lucru. În afară deconsumaţie, mă schimbam şi mă spălam după fiecare par-tidă. Eram deja obişnuită. În fiecare zi era aceaşi poveste.Nimic nu se schimba. Şi tot aşa, timp de un an.

După un an patronul m-a chemat la el. Prima dată,am crezut că vrea să facă dragoste cu mine, dar m-am înşe-lat. Când am intrat în camera lui, era în picioare. Avea unhalat alb pe el. Mi-a spus să iau loc pe un fotoliu, apoi a in-ceput să-mi vorbească. „ Aici o fată, mai mult de câteva zilenu stă, pentru că nu rezistă, şi pleacă. Tu, ai un an de cândlucrezi aici iar oamenii care întreţin relaţii sexuale cu tinesunt foarte mulţumiţi şi te apreciază. Te apreciez şi eu pen-tru toate eforturile pe care tu le depui seară de seară. Eibine, vreau ca acest Motel să funcţioneze şi să se dezvoltecât mai mult. Pentru asta, am hotărât să fii tu directorul aces-tui Motel”.

Am acceptat pe loc. Eram director. Nu mai eram curvă.Într-un an am angajat o sută de fete care, îşi făceau mese-ria cum trebuie. Cu nici una nu am avut probleme. În scurttimp, Motelul a început să se dezvolte. La acel beţiv cu caremă încurcasem am renunţat iar de fetiţă am avut singurăgrijă. Toţi mă apreciau pentru ceea ce am făcut şi pentrueforturile pe care le făceam. Ca viaţa de curvă să fie uşoarătrebuie să ai putere şi răbdare. Înainte de toate, trebuie să-ţi respecţi clientul şi să nu-ţi baţi joc de el.

Racos Nicoleta



Şi cum la noi, acasă, nu-n po-veşti...

Prin urbe umbra morţii joacă tángo.Cumpărători cu punga lor subţireDuc haine de mireasă şi de mire.Fac răposaţii coadă la Tamango.

Groparii veseli, chefului vestire,Mai dau pe gât la „Bellu”-un suc demango, Îmi sapă groapa lângă don Ortango,Îmi cer un pol de flască pomenire.

Şi cum la noi, acasă, nu-n poveşti,Aicea, unde eşti şi nu mai eşti,Se scutur anii tot mai greu, pustiii,

Ai vrea şi tu, patetic, să-i doreştiAni mulţi şi scurţi conducerii, deci, zi-i-i:Trăiască morţii! Moară râuri viii!

Sunt devastat de cel mai crunttsunami

Mi-i ţara iarăşi scoasă la mezat.Pungi dolofane se-mbulzesc prinpiaţă.Se strâmbă-un păpuşar ca o paiaţă.Minciuna stă cu regele la sfat.

Din nou la cuie preţu-i ridicat.Îşi dă arginţii Iuda iar pe faţă.Baraba râde-n pumn pe sub mustaţă.Îşi spală-n sânge mâinile Pilat.

Sunt devastat de cel mai crunt tsu-nami.Mi-i visul ţăndări, viaţa spulberată.Pe goeleta-mi naufragiată

M-au părăsit prietenii şi aniiDin astă lume, care-a fost odată.O, Eli, Eli, lama sabactáni?

Eu nu te pot împarte doar petine

Un pom sunt la o margine de drum.Înfrunt semeţ urgiile naturii.Îl omenesc pe cel ce-amic sau fur i-iŞi nu-i cer nimănui nici-un uium.

Tu, trecător pribeag cu pas molcum,Ia loc un pic sub ramii mei, vergurii,Culege-un fruct cu strepedul răsuriiŞi potoleşte-ţi setea, cum-necum.

sunt oameni

sunt oameni care strălu-cesccând totu-n jurul lor senăruie şi pieresunt oameni care dinnimicadună nestemate peste lumi

sunt oameni care reâncarnaţitrăisc nemuritori oclipă dinveşnicia cosmicăfecundă şicaută furtuni stelareprin negre găuri scormoindcu linişte deoameni

quetzalcoatl

din val în val ca o cascadă depene veştede refluxul pe şarpe zori de zori aşternecând eltrecând ca un atlantic petrupul stelelor abunde decozi comete înzorzonatecu milă cosmică pe cresterămâne om de om în lumeîn lumea nouă a zeuluicu piele de pasăre şitrup de cobrăregală şicu clopoţei

cele două porunci

iubeşte şi vei fi iubit pedomnul şi de domnul tăunu-i lua in deşertnumelenumele lui şi al tăusfinţească-se

iarba ta las-ocaprelor sale şimarea iubire să vinăîn numele tău şi-al vecinului drag pestevoi şi copii copiilor voştri

NICOLAE MATCAŞ MIHAI GANEA

Ca un Hristos, împartculant preaplinulCu cel ce pleacă saucu cel ce vine Şi-s fericit că-aşa mi-afost destinul.

Atavic, însă, îmi păzesc tainul:Din mult-puţinul care-mi aparţineEu nu te pot împarte doar pe tine.

Din pom străin de-i vrea un măra rupe

Frumoasă eşti cum nu mai sunt înlume.Pari răsărită din Madame de Staёl.Te urc pe cel mai falnic piedestalÎn crezul meu de unicat anume.

Ofrandă-mi dai, în rit penticostal,Un suflet cast ca versurile postumeŞi inocenţa trupului din spume.Ni-s clipele atoluri de cristal.

Din pom străin de-i vrea un măr arupe,De-o fi să-ncerci a bea din alte cupeAvidă, voluptoasă, insolit,

Mă voi retrage, schimnic, într-un chit,Regretul tău urmând să se disculpeÎn tină, aducând a iz coclit.

De-o fi să trec vreodată-n altălume...

În lumea asta fulger trecătoare,Prin aştri călător şi pământean,M-am imprimat în tot ce mişcă an dean:În pietre, ape, hore de cicoare.

Un cord deschis sunt. Frunză dealean.De iarbă sfeşnic. Vişin dat în floare.Apus de lună. Steauă căzătoare.Sunt ochi de scoică. Rază de măr-gean.

De-o fi să trec vreodată-n altă lume,Din ceruri sau străfunduri de pământ,Te voi veghea mereu: din caldehume,

Din circ lunar, din cetini, mineral,Din ochi de scoică, ciucur de coral.Nu-s rege. Nici INRI. Nemoarte sânt.

Opinia aparţine cititorului

Cartea lui Nicolae Georgescu are meritul de a oferi mostrede „realitate” a textelor, ceea ce are netăgăduitul rol de a ajuta citito-rul să îşi facă singur o opinie. „Ştiinţa filologică, pe care o urmez câtse poate de umil, ne spune că ar trebui să verificăm fiecare fragmentîn parte, fiecare articulaţie a unui text: dacă nu putem nega întregulca impresie, putem, cel puţin, nega cât mai multe părţi ale lui – sausă le punem sub semnul îndoielii. Teoretic, lucrurile sunt simple: cândtoate fragmentele unei afirmaţii sunt false, atunci ea, ca afirmaţie, tre-buie să fie falsă în întregul ei. Totuşi, în acest caz, teoria nu se veri-fică: chiar făcută din falsuri, imaginea rămâne.”

Poate că imaginea se va schimba, totuşi, cu ajutorul aces-tor contribuţii la studiul vieţii poetului, ca şi cu altele, care au fost sauvor mai fi puse în circulaţie, dar nu cred că este rolul autorului acelade a insinua încontinuu comploturi, de a încerca să răstălmăceascălucruri, fapte, mărturii, cum o face adesea pe parcursul acestei cărţiNicolae Georgescu. E suspect, din punctul său de vedere, că Slavicifoloseşte în memoriile sale o dată „lampă” şi o dată „lumânare”, căIacob Negruzzi – în Parlament, într-un discurs care este un tur deforţă în materie de captatio benevolentiae –, cere o pensie pentru„nenorocitul nostru poet naţional”, că Maiorescu nu era în Bucureşticând a fost internat poetul, că a păstrat manuscrisele (astăzi un fondinestimabil al patrimoniului nostru cultural), că doctorul Isac a vrut săafle şi el părerea specialiştilor de la Viena, că Eminescu a arătatunora dintre vizitatorii la spital poezii transcrise pe tot felul de hârtii,în vreme ce lui Vlahuţă i-a prezentat un exerciţiu de improvizaţie şimulte altele. Se opreşte pe detalii care nu au relevanţă („lumânarea”lui Slavici), pune întrebări piezişe, cu subînţelesuri, trage concluziicare nu au premisele în chip evident şi nici măcar subtil în docu-mentele pe care le citează. Iată, simte nevoia să „explice” de ce a fo-losit Negruzzi cuvintele „poet naţional”: „De fapt – spune NicolaeGeorgescu – înţelegem că termenul «naţional» se referă la numărulfoarte mare de cetăţeni din mai multe părţi ale ţării care au semnataceastă petiţie. Naţional – adică din toată ţara, cunoscut în toată ţara(prin nenorocirea lui).” Mai întâi că „naţional” înseamnă chiar… na-ţional; să nu comitem greşeala de a-i subestima pe cei din vechime,de a le pune la îndoială inteligenţa. Încă nu apăruse tehnica de in-vestigaţie medicală modernă, puteau să fie obnubilaţi de diagnosticulde sifilis (aici e însă loc pentru o discuţie întreagă legată de istoriamentalităţilor), dar să nu-i acuzăm că nu ştiau ce spun sau că se ex-primau imprecis ori alandala. De altfel, chiar din înscrisurile adusedin discuţie în carte ar rezultă că înşişi medicii care l-au consultat laIaşi în iulie 1887 („Dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, col. dr.Otremba, medic şef al Corpului al IV-lea de armată, dr. Riegler, pro-fesor la facultatea de medicină, dr. C. Botez, dr. Negel”) nu erau defelîncredinţaţi că poetul ar suferi de sifilis ci că are nevoie de băi şi detratament pentru „boala neglijată de la picioare”, ceea ce trebuie săîi ridice în stima noastră. În al doilea rând, poeziile lui Eminescu eraucitite, cunoscute de foarte multă lume pe atunci, iar nu prin nenoro-cirea lui ajunsese la o anumită celebritate, deşi se făcuseră şi chetecu răsunet naţional în favoarea lui, dar aceste apeluri ar fi rămas fărărăspuns dacă nu exista deja un fond de simpatie pentru autorul poe-ziilor care erau citite de atâta lume. Şi, în fine, nu e nevoie să recur-gem la astfel de explicaţii ale sintagmei „poet naţional” ca să-l apărămpe Eminescu de detractorii săi de ieri şi de azi. El este poetul naţio-nal al românilor, indiferent de contestări. Este, de asemenea, de luatcu rezervă, chiar abordarea lui Nicolae Georgescu, adesea departede ceea ce afirma drept lectură filologică şi mai curând expusă uneiprea puternice contaminări dinspre presa de senzaţie – în unele for-mulări, în stil, în titlurile capitolelor („O ştire care înconjoară lumea” –să fim potoliţi, care lume?!, „Efectul Cosmănescu”, „Mercur şi pu-cioasă” etc.) şi de citit cât mai aproape de textele documentelor.

Dar, dând la o parte ganga, având la dispoziţie toate acestedocumente „convocate” de Nicolae Georgescu, ne dăm totuşi seamacă nu suntem mai luminaţi decât înainte de această carte în ceea cepriveşte boala şi moartea poetului. Nici n-ar fi posibil, poate, datăfiind imprecizia documentelor timpului, legată de faptul că Româniaabia păşea către o administraţie statală de tip european, cu tot ce arepozitiv pentru consemnarea evenimentelor această birocraţie. Nuvom şti, poate, niciodată, dacă injecţiile cu mercur i-au fost fatale înacel 15 iunie ori piatra sau cărămida lui Poenaru. Şi atunci, care armai fi rostul lucrării de faţă? Tocmai acela de a ne ajuta să ne des-prindem de vraja legendelor şi de a consolida ideea că, fie şi pre-care, documentele sunt importante. Nu ştim totul, dar ştim, cucertitudine, mai mult.



Moartea unui poet

Mihai Eminescu şi Veronica Micle – o iubire mare cât vea-cul. Foarte important în această ordine a lucrurilor este capitolul„«Anamneza» Henriettei”, bine tratat de Nicolae Georgescu, poatepentru singura dată metodic cu adevărat în această carte, unde suntprezentate, prin intermediul unor fragmente din scrisorile surorii luiEminescu adresate Corneliei Emilian, dar şi din alte documente, ur-mărite cronologic, nu doar diferitele faze ale stării poetului pentru tim-pul cât s-a aflat în îngrijirea bietei infirme ci şi opinii ale medicilor şimodalităţile de tratament aplicate, dintre care una, se estimează azi– deşi se bănuia încă de pe atunci – i-a putut fi fatală. Este vorbadespre tratamentul cu mercur, prescris şi aplicat de către doctorulFrancisc Isac, de la Botoşani. E de observat că doctorul Isac însuşicunoştea complicaţiile pe care o astfel de „terapie” le incumbă, motivpentru care prescria şi un antidot, dar el, ca mulţi alţii, a luat nişte ul-ceraţii ale picioarelor dificil de vindecat drept pustule sifilitice.

Astăzi se acceptă întrucâtva, pe urmele doctorului Nica, înlegătură cu aceste ulceraţii, că ele corespund mult mai probabil uneiectime infecţioase nespecifice, care poate apărea la oameni care tră-iesc în condiţii precare. Dovadă este faptul că la Viena s-au vindecatfără îngrijiri speciale. Pentru edificare, redau aici definiţia ectimelor,aşa cum apare în Dicţionarul medical apărut sub coordonarea lui Va-leriu Rusu: „Varietate rară de impetigo, în care apar pustule aglome-rate cu evoluţie rapidă către ulceraţii ce afectează derma înprofunzime. Uneori apar şi leziuni cangrenoase extinse. Vindecarease produce lent şi cu cicatrice. E. poate apărea îndeosebi la nivelulgambelor, în cazul bolnavilor cu stare generală precară.” Precizândcă „impetigo” se referă la o infecţie cutanată determinată de strepto-coci sau stafilococi, adaug şi ipoteza că s-ar fi putut ca o eczemă pro-vocată de un factor alergen oarecare – cu care Eminescu nu a maiavut de-a face schimbând mediul şi mergând la Viena, la Oberdö-bling mai precis, în stabilimentul doctorului Leidesdorfer, unde curaconsta mai ales în trai liniştit şi în condiţii de igienă şi alimentaţie co-respunzătoare – să fi evoluat către ectime.

Sigur, aceste manifestări se elucidează de către specialiştiîn istoria medicinii, în felul în care unele boli se manifestau sau eraudescrise în vechime, concluziile nefiind însă integral scutite de risculîndoielii. Medicina de azi are nevoie de analize de sânge, de ţesut,are nevoie de anamneza pacientului, de diagnostic diferenţial etc.Antecedentele genetice, despre care s-a mai vorbit – boala mamei,a surorii acesteia, Olimpiada – ar fi fost, probabil, de folos în elucida-rea cazului, dar nu suficiente. La momentul respectiv şi mult dupăaceea teoria era că Veronica l-ar fi îmbolnăvit pe poet. Aşa încât,până la urmă, această coborâre în infernul detaliilor bolii are un bunefect asupra imaginii poetului. Şi Mihai Eminescu şi Veronica Micleies cu bine din această nefericită „afacere a sifilisului”, care apăsa deun veac asupra lor.Iar iubirea dintre ei apare mai frumoasă ca oricând. Dăm uneori pestecuvinte care trebuie citite invers decât în intenţia autorilor. Iată unpasaj dintr-o scrisoare a Henriettei către Cornelia Emilian, din 20 ia-nuarie 1888: „Acest om iubeşte pe femeia asta că numai moartea arputea să-i desfacă, iar în viaţă nimeni nu-i în stare să-l facă s-ourască. Şi-apoi, dacă ţi-aş putea eu descrie cu ce fel de maniere l-aluat, declarând faţă cu persoane de cea mai bună condiţie din Boto-şani că preferă să fie metresa lui Mihai decât femeia unui prinţ. El dela venirea ei aicea era aşa de emoţionat de m-a băgat în toate spai-mele. Azi sunt opt zile de când a plecat. (…) Femeia asta acum suntconvinsă că este răutăcioasă şi presupunerea doctorului este cu totulbazată pe adevăr, un presupus pe care nu am curaj a vi-l scrie”. Hen-rietta o ura pe Veronica, şi nu era singura. Involuntar ea spune însăcu totul altceva decât doreşte, anume să arate cât e de nefastă rela-ţia dintre cei doi. Dar cât de frumos, cât de mişcător, cât de sublim arsuna vorbele Veronicăi Micle într-o istorie a marilor cupluri ale iubiriidin toate timpurile! Să nu uităm, Veronica pronunţa asemenea cu-vinte în mediul filistin, provincial, conservator al celei de-a doua ju-mătăţi a veacului al XIX-lea, când asemenea afirmaţii costau definitivreputaţia cuiva. Şi ce emoţionantă comportarea lui Mihai Eminescu,atât de tulburat de ştirea că ea va sosi să îl viziteze! Aici nu e vorbade tineri fără minte şi lipsiţi de experienţă ci de oameni în toată firea,ceea ce face povestea şi mai răvăşitoare.

DESPRE TRAGEDIA LUI EMINESCURRaadduu VVooiinneessccuu

urmare din numărul 75


PPPP RRRR OOOO ZZZZ ĂĂĂĂSe privesc în oglinda dintre milenii, se adân-

cea în ea, apucase clipa aceea supremă a oglinziidintre milenii, timpul oglinzii…

Timp, îşi zise el, nimic mai convenţional,nimic mai artificial, mai aparent ca şi timpul,dacă n-ar fi prezent, n-ar fi fost nici trecut şi nupoate fi nici viitor. Prezentul e miezul, adicăexistenţa fiinţei, conştiinţa de sine a fiinţei încare se oglindeşte totul; fără ea n-ar fi nimic.Şi aş aminti că atunci când Vişnu dormea pecobra Ananta, nici nu exista timp şi numai tre-zirea lui Vişnu a adus timpul la viaţă, cândBrahma a apucat spiţa roţii Universului, pu-nând-o în eterna-i mişcare. Îşi aminti apoi, cumZurvan născu dualitatea Bine - Rău şi puse astfeltimpul în mişcare, mai bine zis, Binele şi Răul, să sealerge unul pe altul la nesfârşit…

Oglinda dintre milenii, clipa aceea: „O mie de aniînaintea ochilor tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca ostrajă de noapte” (Psalmi XC;4). Şi-şi aduse aminte şi de basmulacela. Dar, oare, era basm? – întâmplarea cu fata de împărat trans-formată de zmeu într-o babă hodorogită şi blestemată să care ne-contenit apă dintr-o fântână în alta, una din ele fiind fără fund, pânăce aceasta din urmă se va umple. În basm, fata de împărat, scăpade blestem, ajutată de Făt Frumos, dar el a transformat basmul,imaginându-şi că Bătrâna - Sisif, o dată pe an, la miezul nopţii, lamiezul acela al nopţii dintre ani, reuşea să umple fântâna cea fărăfund şi atunci se transforma în undele ei, din bătrâna hodorogită,în fata tânără de împărat, pentru o clipă, pentru o clipă, până cândapele fântânii fără fund se scurgeau din nou în hău…

Oglinda magică, oglinda fetei de împărat şi a babei ho-dorogite, în care-şi vedea viitorul, iar cealaltă, trecutul… Oglindamileniului care moare, ce ar trebui acoperită cu o catifea neagrăca şi oglinda din casa unui mort, ca nu cumva sufletul mileniului săfie proiectat de oglindă şi să se întoarcă printre noi, să încurce noulmileniu de abia născut…

Oglinda lui Narcis, oglinda omului în care acesta se vedeanumai pe sine şi nu mai e loc şi pentru Divinitate; de aceea Dum-nezeu, din când în când, o mai tulbură cu câte un cutremur, cucâte-o nenorocire, cu câte-o catastrofă, sau poate chiar cu câte-ominune, ca să-i dea de ştire Omului că El, totuşi, există!

Se privea în oglindă, în oglinda oraculară care putea fichiar oglinda aceea în care se zice că preoţii incaşi l-au văzut peCortez venind, sau oglinda în care în noaptea de Bobotează fetelede măritat îşi văd ursitul…

Privea în oglindă şi simţea răsuflarea fiarei care se ridicadin nămolul şi învolburarea mileniilor, dar nu putea să-şi dea seamadin care mileniu, din cel care murea, sau din cel care se năştea…

Se adâncea în oglinda dintre milenii şi vizualiza fiarele dinvedeniile lui Daniel, şi parcă se năştea din nou o dată cu ele, sauel era ele, ori ele erau chiar el. Prima fiară ieşind din mare cu apascurgându-i-se şiroaie se pe ea, era ca „un leu care avea aripi devultur, ce apoi i-au fost smulse şi fiara a stat dreaptă ca un om şi is-a dat o inimă de om”. Şi iată că a doua fiară era ca un urs şi stă-tea într-o rână, avea trei capete în gură între dinţi şi i-a zis „Scoală-te şi mănâncă multă carne!” După aceea m-am uitat mai departeşi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate aripi ca o pasăre;fiara aceasta avea şi patru capete şi i s-a dat stăpânire. Dupăaceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o apatra fiară, nespus de înspăimântătoare şi de puternică, avea niştedinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai ră-mânea, era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şiavea zece coarne” (Daniel 6; 5 – 7).

Ca un alt Nostradamus, se cufundă din nou în undeleoglinzii şi văzu berbecele lui Daniel împungea cu coarnele apusul,miazănoapte şi miazăzi şi cum nicio fiară nu putea să-i stea împo-

trivă. Deodată, în imagineaoglinzii apăru un ţap care

venea de la apus şi carecutreiera toată faţă pă-mântului, fără să seatingă de berbec, ţapcare avea un singurcorn mare între ochi.A văzut apoi luptadintre berbec şi ţap,cum ţapul i-a frântambele coarne ber-

becului, cum l-a trântitşi l-a călcat în picioare,

cum s-a frânt cornul cel mare a ţapului şi cum, înlocul lui, au crescut alte pentru coarne mari, ce şi

cele patru vânturi ale cerurilor.S-a uitat apoi mai cu băgare de seamă, ca şi Daniel în

vedeniile sale, a privit în undele oglinzii şi l-a văzut pe omul din„Zaharia”, om care ţinea în mână o funie de măsurat. Vine să-mimăsoare lungimea sau scurtimea vieţii. Poate, deci, că-i adevăratmodelul matematic a lui Gödelz şi un braţ al Universului poateforma „o buclă din sine însuşi, supraveghindu-se astfel că douăpuncte diferite de spaţiu-timp, adică viitorul peste trecut, de undeteoretic, s-ar realiza un „paradox al dublurii”, când un subiect devârsta n.1, s-ar întâlni cu sine însuşi la vârsta n.2”.

Privi mai departe în oglindă, şi-şi zise că poate-i adevă-rată şi ipoteza profesorului britanic F.R. Stamard, ipoteză careafirmă că: „… pe baza simetriei Universului, ar putea exista „locurireci”, „unde traiectul materiei şi al vieţii s-ar scurge în direcţia viitor– trecut”. „Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe”… Şi se întrebăviitor – trecut”. „Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe”… Şi seîntrebă dacă-şi vede trecutul sau viitorul, când în oglindă se nă-pustiră: „un vânt năprasnic, un nor gros şi un vânt năprasnic, un norgros şi un snop de foc”, aducând cele „patru făpturi vii” ale lui Eze-chiel, făpturile acelea care: „Fiecare din ele avea patru feţe şi fie-care avea patru aripi”. Cât despre chipul feţelor lor, era aşa cum îldescrisese Ezechiel: „înainte de toate aveau o faţă de om, îndreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu, la stânga lor, toatepatru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi toate patru aveau câte ofaţă de vultur” (Ezechiel 1; 10). Iată cum cele patru elemente, celepatru fiinţe din Sfinxul din faţa Piramidelor: omul, leul, boul şi vul-turul, se regăsesc toate în ele „patru făpturi vii” ale lui Ezechiel,lucru pe care nici un cercetător nu l-a observat până acum.

Mâncă sulul de carte ce i se oferi în capitolul trei din Eze-chiel şi în oglindă îi apărură cele două fiare din „Apocalipsa” capi-tolul 13, văzu „icoana fiarei” şi numărul ei care era şase sute şasezeci şi şase.

„Cu mâine zilele-ţi adaogi, / Cu ieri viaţa ta o scazi / Şi aicu toate aste-n faţă / De-a pururi ziua cea de azi”… Dar acum nuse mai întreba dacă vede trecutul sau viitorul lui, sau trecutul şi vii-torul unei alte fiinţe. Există însă o regulă de aur a magiei care pre-vede că nimeni nu-şi poate vedea propriul viitor şi desigur, ceea cevăd nu-i viitorul meu, îşi zise el, ci al unei alte fiinţe, fiinţa care a in-ventat oglinda: OMUL!

Numai omul s-a clonat şi s-a corcit într-atât, încât s-a îm-preunat şi cu metale, cu electrozi, cu sârme şi circuite nebiologice,inventând nanotehnologii, implementându-şi în carne şi sânge na-noroboţi, devenind fiară din fiare – E VIITORUL OMULUI!

Şi din oglindă, venea înspre el cu paşi galactici o fiarăce le întrecea şi pe cele din viziunile lui Daniel, şi pe cele dinEzechiel, cât şi pe cele din Apocalipsa 13. Fiara avea ochi deciclon, degete de păianjen, corpul din carne îi era împreunatcu-n metal vorbitor şi lucitor de-ţi lua ochii, iar răsuflarea eide ger arctic îngheţă şi făcu ţăndări oglinda dintre milenii.

Nicolae Iştoc

OGLINDADINTREMILENII

Decizia de a întreprinde o mi-siune în Rusia fusese luată pe 29 mai1917, după ce William Boyce Thom-pson se oferise să plătească tuturormembrilor călătoria.De asemenea, In-ternational Harvester Company, cu in-terese deosebite în piaţa de cherestearusească, oferise o sumă de 200.000 $,care, aparent, au fost utilizaţi ca finan-ţare directă pentru evenimentele ceaveau să urmeze în Rusia.După com-ponenţa misiunii, se poate spune căaceasta a fost una din cele mai neobiş-nuite din istoria Crucii Roşii.Deosebit deinteresante în acest sens sunt observa-ţiile unui martor la venirea misiunii înRusia: Delegaţia Crucii Roşii Ameri-cane, adică circa 40 de colonei, maiori, căpitani şi locotenenţi, aajuns ieri.Este condusă de colonelul (doctorul) Bilings din Chicagoşi îl include pe colonelul William B. Thompson precum şi numeroşidoctori, civili, toţi, însă, cu grade militare.Nu au nici o misiune clardefinită, din câte îmi pot da seama, şi, de fapt, Francis mi-a spuscu ceva timp în urmă, că a făcut tot posibilul ca acestora să le fieinterzisă călătoria, din moment ce deja erau prea multe misiunialiate în Rusia.Aparent, această comisie îşi imaginează că era onevoie urgentă de doctori şi asistente în Rusia; de fapt, în mo-mentul de faţă, este un surplus de medici în ţară, iar spitalele suntpe jumătate goale în marile oraşe.

Aşadar, la începutul lui august 1917, misiunea umanitară înRusia nu prea avea nici o utilitate medicală, însă, scopurile saleoricum nu erau de această natură.Trebuie, totuşi, spus că erau, defapt, 24 de membri în aceasta, din care doar 5 erau medici. Restulse constituia din avocaţi, finanţişti şi consultanţi economici.Dupăcum afirma Cornelius Kelleher, consilier al lui William Boyce Thom-pson, săracul doctor Billings credea că se află la conducerea uneimisiuni ştiinţifice destinate ajutării Rusiei...El nu era decât o mască-misiunea Crucii Roşii nu era decât o mască.Comparând scopurileorganizaţiei în Rusia cu cele din România, remarcăm o diferenţăconsistentă, susţinută în primul rând de faptul că mai mult de ju-mătate din membrii celei de-a doua erau medici şi asistente, dedata aceasta foarte necesari.Misiunea în România avea în com-ponenţă doar doi avocaţi, un contabil şi un inginer, iar, restul me-dici, ordonanţe şi translatori.În timp ce membrii misiunii dinPetrograd erau implicaţi în manevre politice complexe, şeful celeidin România, avocatul Henry W. Anderson din Virginia, trimitea înmod constant scrisori sau telegrame, solicitând fonduri şi sprijinmedical pentru a se evita o catastrofă.De altfel, delegaţia din Rusiao subordona pe cea din România, însă, chiar şi puţinii medici dincadrul ei se întorseseră în SUA, indignaţi de activităţile sale pro-fund politice.Pe data de 17 septembrie 1917, Anderson îi trimite otelegramă ambasadorului Francis, solicitând un ajutor urgent de 5milioane $, însă, acesta va veni de-abia în noiembrie, când finan-ţarea misiunii din România se va face dintr-un cont situat în Lon-dra, adică ieşită de sub controlul lui Thompson.

Acesta din urmă, după cum putem observa, venise în Rusiapentru scopuri fundamental diferite de domeniul medical.În privinţalegăturii sale directe cu mişcarea bolşevică, ziarul american Was-hington Post din februarie 1918 publica următoarele: William B.Thompson, prezent în Petrograd din iulie până în decembrie, afăcut o contribuţie personală de un milion de dolari bolşevicilor înscopul răspândirii doctrinei lor în Germania şi Austria...Dumnealuicrede despre cauza lor că a fost prost înţeleasă şi a făcut donaţiacu credinţa că banii vor fi cheltuiţi pentru viitorul Rusiei.Interesanteste faptul că sursa acestui milion de dolari era J.P.Morgan Jr. în-suşi, care, de altfel, i-a şi trimis confirmarea lui Thompson:

New York Z757-5 24W5 Nil- Mesaj primit.Am plătit cătreNational City Bank un milion de dolari după cum ai indicat- Mor-gan.

National City Bank fusese singura bancă evitată de cătredecretul de naţionalizare al conducerii bolşevice, şi, de altfel, pre-zenţa băncilor străine în ţări socialiste era un fapt agreat, ulterior,chiar necesar, alt exemplu în acest sens fiind cel al Chase Man-hattan Bank, care şi-a deschis în anii ’70 o reprezentanţă în Mos-cova şi al cărui preşedinte se numea David Rockefeller, unul din ceicinci nepoţi ai lui John D. Rockefeller, faimosul magnat al petrolu-lui.


EEEESSSS EEEE UUUU

Interesele de culise s-au dovedit, însă, mult mai puternice,făcând uz de instrumente cu o influenţă publică deosebită.Încă din28 noiembrie 1917, colonelul House i-a telegrafiat preşedinteluiWilson un mesaj, în care afirma că este imperios necesar ca presaamericană, prin comentariile sale, să elimine ideea potrivit căreiaRusia trebuie tratată ca un inamic.Propunerea lui House nu eradeloc problematică, din moment ce capitaliştii americani, care spri-jineau financiar revoluţia bolşevică aveau sub control mare partedin mijloacele de informare a publicului.Luna următoare, WilliamFranklin Sands, secretar executiv al American International Cor-poration, companie deţinută de bancherul J.P.Morgan, preluată lamoartea sa (1913) de fiul lui, şi prieten apropiat al lui Basil Miles,a realizat un memorandum în care susţinea că Lenin şi Troţki aususţinerea maselor, solicitând, pe această cale, recunoaşterea decătre SUA a conducerii impuse de bolşevici.Comportamentul pro-rus al importantelor personaje din sfera politică şi economică aAmericii, precum George Creel din cadrul Comitetului americanpentru informaţii publice, Herbert Swope şi Wiliam Boyce Thom-pson din partea Federal Reserve Bank of New York (Banca Re-zervelor Federale din New York-n. tr.), l-a făcut pe socialistulamerican Walling să se plângă la Departamentul de Stat americanîn această privinţă.Se pare că reprezentanţii capitalismului dinAmerica cunoşteau mult mai bine aspectele reale ale revoluţiei bol-şevice decât socialiştii din aceeaşi ţară.

Demersul de recunoaştere a conducerii bolşevice a Rusieiva fi exprimat într-un mod tranşant de către Robert L. Owen, pre-şedintele comisiei buget-finanţe din cadrul Senatului american, într-o scrisoare adresată lui Woodrow Wilson pe data de 22 ianuarie1918.Acesta solicita recunoaşterea de facto a Rusiei, aprobareaunui transport cu bunuri urgent necesare în această ţară, numireaunor reprezentanţi prin care să se elimine influenţa germană şi spri-jinirea unei noi organizări militare a armatei ruse.Vedem, astfel,cum problema recunoaşterii autorităţii bolşevice în Rusia delimi-tase clar două tabere, în rândul oficialilor americani: pe de o parte,diplomaţi din vechea gardă ca Francis şi funcţionari de nivel maimic din cadrul departamentelor guvernamentale, ferm împotriva re-cunoaşterii, şi, pe de altă parte, finanţişti precum Thompson,Sands, sprijiniţi politic de către Lansing şi Miles în Departamentulde Stat şi Owen în Senatul american, profund interesaţi de per-spectivele profitabile ale exploatării economice a Rusiei.

După cum vom vedea în continuare, o primă „analiză depiaţă” se va face în anul 1917, mai exact, în luna august, când oa-menii de afaceri americani, având deja planurile clar formulate înprivinţa Rusiei, vor face o călătorie în această ţară, utilizând caacoperire misiunea Crucii Roşii.În privinţa acestei organizaţii,putem spune că funcţionarea sa depindea masiv de finanţările ca-pitaliştilor-filantropi de pe Wall Street, un exemplu elocvent în acestsens fiind strângerea de fonduri din 1910, la care J.P. Morgan acontribuit cu 100.000 $, iar Edward H. Harriman, magnatul căilor fe-rate, Cleveland H. Dodge, Russel Sage şi alţii au contribuit îm-preună cu 300.000 $. Fiind principala sursă de fonduri a CruciiRoşii, finanţiştii newyokezi au început în curând să preia conduce-rea organizaţiei, considerând-o, după spusele lui John Foster Dul-les, tatăl viitorului director al CIA, Allen Dulles, o veritabilă extensiea politicii guvernamentale, bătându-şi astfel joc de lozinca <<Ne-utralitate şi Umanitate>>.Astfel, în schimbul mult doritelor fonduri,bancherii au cerut conducerea Consiliului de război al Crucii Roşii,iar, la recomandarea lui Cleveland H. Dodge, unul din finanţatoriilui Woodrow Wilson, Henry P. Davison, partener al lui J.P.Morgan,devenea preşedinte al acestuia.Din acest moment, lista membrilorîn organizaţie devenea din ce în ce mai asemănătoare cu un con-siliu de administraţie la o companie de milioane de dolari.Lista in-cludea personaje precum John D. Ryan, preşedinte al AnacondaCopper Company, specializată în minerit cuprului, George W. Hill,preşedinte al American Tobbaco Company(Compania Americană aTutunului-n. tr.), Grayson M.P. Murphy, vicepreşedinte al grupuluifinanciar Guaranty Trust Company şi Ivy Lee, expert pe problemede relaţii cu publicul al familiei Rockefeller, ale cărei interese în pe-trol sunt binecunoscute (vezi Anexa I).

Sergiu Matei Lucaci

IINNTTEERREESSEE OOCCCCIIDDEENNTTAALLEE ÎÎNNRRUUSSIIAA RREEVVOOLLUUŢŢIIOONNAARRĂĂ

(urmare din nr. anterior)




TOEA MUREŞANSoldat

(Oglinda literară, nr.78/2008)(parodie de încurajare)

E în bocanci din vremuri neştiute,Nu-l descălţa, te rog frumos, că pute.Lasă-l aşa, cu baioneta-n mână,Păzind prin vremuri graniţa română.

În creier - numai hărţi şi strategieŞi nici un pic măcar de poezie.În vise - ţâţe doar şi cabareteŞi situaţii foarte indecente.

Pe deget - bătături de la trăgaci,Pe limbă-njurături cu sfinţi şi draciPe umeri când şi când un epoletŞi-n cerul gurii - negru permanent.

Şi dacă tot insişti să îl cunoşti,Vezi unul nou, să nu te-oprească„foşti”;Soldaţii ăştia, cum să-ţi spun, Toea,Nu sunt serioşi, aşa că de aceea...

GHEORGHE SUCHOVERSCHIRondelul unui ger de nepăsare

(Oglinda literară, nr.79/2008)

S-au dezgheţat, se vede, cititorii,Nu mai citesc aşa, pe apucate, Doar cărţi de medicină şi bucateMai vând librarii şi neguţătorii.

Dar asta nu atinge scriitorii,Ei scriu oricum, pentru posteritate,Nu mai citesc aşa, pe apucate,S-au dezgheţat, se vede, cititorii.Cu „ţepigrame”, numai iluzoriiSuccese vei avea, fiindcă sunt toatePe cale să devină răsuflateDe când le tot „înţeapă” editorii.S-au dezgheţat, se vede, cititorii!

LUCIA OLARU NENATICELĂLALT


Mă-ndrept spre lumină ca o buburuză,Duşmanii, în umbră, aproape se ţin,Eu ţuşti printre ei pe o barcă din frunză,Doar la mănăstire m-opresc să mă-nchin.

Pe unu-l cunosc şi pe Celălalt nu,L-am zărit la muzeu deseori,Nu-mi amintesc însă bine acu’În mână ce-avut-a – o carte sau flori?

Mă uit într-o poză, se vede cu greu,Sunt eu şi cu dânşii, pe-un drum, într-ozi,

Pe unu-l cunosc, este sinele meu,Dar oare Cellalt, oare cine o fi?

Nu umblu pe drumuri de-atuncea, de-mult,El totuşi m-aşteaptă, parcă să vadăDe ştiu şi mai pot încă muzici s-ascultCând scriu poezii – şi mai scriu, o gră-madă.

Mă-ntreb uneori, şi mai nou, tot maides,Oare cine-o fi şi ce are pretenţii?Nici nu-mi vine din casă la muncă săiesŞi m-aşteaptă la cursuri studenţii.

Dar gata, acuma, fie ce-o fi,Îl opresc şi-l întreb cu tot riscu’:-Hei domnu’, prezintă-te, cine eşti, zi!-Cum cine sunt eu? Nu-i clar? Fiscu’!

CONSTANTIN DUŞCĂA la Topârceanu


„Şi-a oprit o libelulă”,Ca un nibelung divin,Zborul pe o campanulă,Intrigată, cel puţin,

Că în umbra deja tristă,Se sărută, goală puşcă,Poezia din revistăCu poemul lui C. Duşcă!

IONUŢ CARAGEAGhici cine bate la uşă...


trebuia să se-ntâmple odată şi-odată era prea multă linişte în Montrealcartea mea de poeme a fost publicatăşi-am devenit astfel donator universalde poeme după cum se aratăpe Google

cu numai 33 de cuvinteam reuşit bisându-le desigursă scriu un dicţionar de ţinut minteal suferinţei poetului singurşi ca să nu mai sufăr din acel momentmi-am făcut un cenaclu urgent

de atuncea n-am linişte în casăcă zilnic chiar de două ori pe zicâte-un poet la sonerie-apasăsă-mi ceară sau aducă poeziinu mai deschide de-acum ăsta mi-eplanuldecât dacă e domnul Erbiceanu!

Atelierul lui BrâncuşiCum cade lumina pe sculpturile luipe soclul fociifăcut să se roteascăpentru bucuria luipentru prieteni

cum cade lumina peste instalăripeste grupurile de sculpturicare sunt acasăîn spaţiul lor

adunate cu grijăca alaiul de nuntăalese cu dragiubite ca mireselesculpturile luisorb liniştea

fotografiile pe careel însuşi le-a făcutcelebrează atelierulaşa cum a fostşi ne invită an de anla sărbătoarea ochiului

împlinirea sărutuluichemarea depărtărilorcuptorul de lutmasa de piatrăla care şi lucreazăşi te cinsteşte

cum cade luminape porţile de lemnpe tiparele de caşpe covoarele olteneştipe dantelăria pridvoruluipe tăcerea esenţialăa dumnezeului artist

Soclulsărutulsămânţa secretul cunoaşteriilaptele facerii

luminalacrimalamura lemnuluipiatra îndemnului

pasăreapatimapragul dragosteiaripa somnului

ardereaarşiţaascunsă ochiuluideschisă zborului

drumuldanaideleînceputul lumiinou născutului

sculpturile pentru orbiplanta exoticăpridvoarele tăcerii

zarea coloanelorclepsidra socluluipoarta ritmului

toate te cheamă să beidin cupa de lemncăuşul plin al liniştii

LUCIAN PERŢA LUCIA CHERCIU


MMMMEEEE MMMM OOOO RRRR IIII IIII

urmă cu o săptămână; orice, dar să se ştie ce s-a întâmplat cubanii lor.

*În sâmbăta asta, şi eu lucrez schimbul I. Mi-am terminat

ce aveam de lucru şi, de la orele 13, aştept la casierie banii pen-tru secţia mea. Oamenii din jurul meu discută de toate cele: de fot-bal, dar mai ales despre viaţa de zi cu zi şi greutăţile ei. „N-am maivăzut un ou de ştiu când!”, „Ăştia cât cred că mai poate mergeaşa?”, „Dacă nici azi nu primesc banii, e bai mare că am datorii!”.Toţi ştim cine sunt „ăştia”. Unii înjură. Alţii încearcă să mai învese-lească atmosfera cu câte un banc, „politic”, evident. Se râde mân-zeşte.

* La Turnătorie, Aurică Geneti îşi ridică totuşi banii. Simte

„ca o mânie mare” dar nu face nimic deocamdată.

*În afara întreprinderii „Steagul Roşu”, la Liceul Sanitar, di-

rectoarea îi spune lui Werner Sommeraurer să pavoazeze clădi-rea cu steagurile roşii. Acesta spune în timp ce urcă pe scară:„Ăsta e steag de ocupaţie! „Ăsta trebuie mâine să ardă!”. Unul din-tre colegi îl îndeamnă să iasă în stradă, dacă e aşa de pornit. „Da’,ce-s prost! Aştept să iasă gloata. Singur mă opresc ăştia imediat”.Colegii îl iau în râs, ca de obicei. Werner Sommeraurer le răs-punde: „Bine vă face Ceauşescu, că vă e frică! Bine vă face!”. Darel este pregătit.

Nici Aurel Huian nu stă liniştit lângă strungul său. Se ală-tură „bisericuţei” lui Vasile Lupu, Leana Ghinea, Bianca Ştefan,Mişu Radule, Gheorge Pleşca. „Să mergem la şeful secţiei!” hotă-răsc ei şi pornesc spre biroul acestuia. Dar în anticameră curajulgrupului se clatină fiindcă şeful e şef şi nu e bine să-l superi. Maibine să vorbească altcineva decât tine. Cine? Aurel Huian spunecă dacă tot au venit până aici, va intra el – ceilalţi să-l aştepte lauşă. Are încredere că inginerul Ghelasie va vorbi cu el fiindcă ni-ciodată nu a creat probleme, a muncit bine şi s-a purtat respec-tuos.

Intră în birou şi salută. Ghelasie îl priveşte pe deasupraochelarilor şi îi răspunde cu o jumătate de gură. „Spune, tovarăşe,care e problema? Pentru ce-ai venit neanunţat?” „Tovarăşe ingi-ner, am primit fluturaşii ăştia. Sunt nişte bani pe care ni i-au oprit.Mie mi i-au oprit, soţiei i-au oprit… Eu am nevoie de bani…” „To-varăşe, să ştii că la toată lumea i-au oprit!” „Da, ştiu. Toţi oameniidin echipa noastră sunt nemulţumiţi şi au venit cu mine până ladumneavoastră. Sunt în faţa biroului”. „Păi, cum, bă, de ce-aţivenit?! Faceţi grevă?”

Aurel Huian simte cuvântul „grevă” aproape ca pe o acu-zaţie. În socialism „oamenii muncii” nu fac grevă.

„Nu facem grevă, dar… am primit fluturaşii şi trebuie săştim şi noi. Eu am muncit luna asta; am nevoie de bani…” „… Mda.Păi … o să vă comunicăm. O să luăm legătura cu conducerea în-treprinderii şi o să vă comunicăm… Acum cred că poţi să pleci. Te-am lămurit destul”.

Huian iese, fără să salute. În faţa biroului, le transmite co-legilor „lămuririle” lui Ghelasie. Grupul de muncitori se întoarce însecţie. Este văzut de ceilalţi – toţi înţeleg că unii dintre ei s-au dusla şef, ba mai mult, s-au dus în grup. Or asta înseamnă ceva. Înmod „normal”, muncitorii nu se adună în grupuri „în timpul orelor deprogram”, îndeplinesc „sarcinile de producţie, cu „cea mai mareoperativitate”, dacă le trebuie ceva de la magazie se duc şi se în-torc „cu cea mai mare viteză” etc. Şi iată că unii dintre ei e seopresc din muncă, se strâng laolaltă şi discută între ei!

Aurel Huian este vizitat la strungul său de câte un colegcare nu a fost la Ghelasie. La fel şi ceilalţi din grupul lui. În scurttimp, toată secţia ştie ce s-a discutat în biroul şefului. Ştie că nueste nimic nou. Banii sunt opriţi şi gata.

Capitolul IIINoiembrie Fierbinte

Ultimele zile de frică

Am spus că un sentiment nelămurit ne-a scos în stradă. Pe lângă dorinţa de ane trăi viaţa aşa cum se cuvine, de aavea o viaţă, de fapt, cred că sentimen-

tul acela se înrudea mult cu refuzul fricii şi cu renaşterea demnită-ţii. Nu poţi fi demn dacă îţi este frică. Şi frica exista nedeclarată, fieşi prin faptul că mulţi dintre noi ne retrăsesem în resturile de nor-malitate din vieţile personale şi în performanţa profesională. Nefixam limite: „mai rău de atât nu poate fi!” sau „asta nu poate duramult!” Aceste limite, regimul comunist al lui Ceauşescu avea grijăsă le încalece cu un fel de a se purta cu oamenii din ce în mai de-gradant. Securitatea veghea. Până şi formele de luptă ca ale luiWerner Sommeraurer erau diminuate de faptul că regimul părea deneclintit, Securitatea invincibilă şi, deci, lupta apărea ca o nebunie.O nebunie frumoasă, invidiată câteodată de cei care aşteptam unprilej pentru… ceva.

15 Noiembrie şi zilele care au urmat m-au învăţat să nu-mi mai fie frică. Şi nu numai pe mine. Da chiar dacă ce ar fi fost mairău s-ar fi întâmplat în ziua aceea, sau în cele care i-au urmat –pierderea vieţii sau despărţirea definitivă de cei dragi – am fi privittotul altfel, anume cu o demnitate pe deplin reconstruită.

*Din 1981 eram membru al comisiei de plată a salariilor pe

secţia Motor 525. Acest lucru presupune escortarea şi suprave-gherea banilor de la contabilitate şi până ce muncitorii îi încasau.A aştepta banii după două săptămâni de muncă grea era un lucruplăcut: discuţiile de la rând sunt mai animate şi au o undă de ve-selie. Asta în vremuri normale. În noiembrie 1987, a aştepta baniidevenise încă un chin prin grija comuniştilor. Zilele de plată în în-treprinderile braşovene erau cam acelaşi, „Autocamioanele” aveaude primit banii pe secţii pe 8 ale lunii, sectoarele calde, pe 9, sec-toarele reci, pe 10, sau 11, personalul TESA. Au început întârzie-rile. Ce era mai rău era incertitudinea. Se stătea la casierie oreîntregi pentru a auzi apoi: „nu azi, mâine”. Cu o zi înainte de noi,muncitorii de la Tractorul s-au revoltat , dar au fost „îmbunaţi” încăodată cu promisiuni.

*14 Noiembrie. Mişcare la secţia 440(Lămuririle lui Ghelasie)

Aurel Huian aştepta de patru zile avansul, la fel ca toţi oa-menii din secţia lui, la fel ca oamenii din „Steagul Roşu”. În ultimeleluni, banii s-au „dat” m-a târziu sau mai puţini, iar explicaţiile aufost din ce în ce mai inconsistente. Înainte de zilele de salariu – 10şi 24 ale fiecărei luni -, atmosfera era încordată de aşteptare şi depresimţire sumbră: de data asta cum va fi? mai târziu sau mai pu-ţini?

La 1315 – 1330, maiştrii împart „fluturaşii”. Aurel Huian îlprimeşte pe al său împreună cu cel al nevestei. (Maria Huian urmasă intre în schimbul III). Îl „citeşte” şi nu înţelege. În loc de 1.500 delei avans, el primeşte 700; în loc de 1.300, soţia primeşte cu puţinpeste 600 de lei. În dreptul rubricii „reţineri” nu scrie decât „social”,iar asta nu are niciun înţeles. „Social” ce? Pentru ce? Aurel Huianvede şi reacţia celorlalţi muncitori, asemănătoare cu a sa; un joc albuzelor. Se aude un murmur, apoi mii se adună câte trei-patru şivorbesc între ei, gesticulând din când în când. Toţi simt mai multdecât nemulţumire – asta a fost până acum – în acest moment vorsă ceară explicaţii, să facă acelaşi lucru cu cei de la „Tractorul” în

15 noiembrie 1987-Ziua Demnităţii

Mircea Sevaciuc




Către

Comisia EuropeanăDoamnei Viviane Reding, comisar eu-

ropean pentru Societate Informaţională şiMass-Media

Domnului Jan Figel, comisar europeanpentru Educaţie, Formare, Cultură şi Tine-ret

Domnului Leonard Orban, comisar eu-ropean pentru Multilingvism

Directoratul General pentru Educa-ţie şi Cultură

Domnului Director General Odile Quin-tin

Directoratul General pentru Socie-tate Informaţională şi Mass-Media

Domnului Director General Fabio Co-lasanti

Participanţii la Forumul European al Re-vistelor Literare (organizat de FederaţiaEditorilor şi Difuzorilor de Carte din Româ-nia şi Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Edi-turilor din România), ediţia a II-a, Balcic,Bulgaria, septembrie 2008, conducători dereviste literare şi culturale, scriitori, editori,jurnalişti culturali, membri ai ARPE, comu-nică autorităţilor europene cu atribuţii în le-gislaţia şi susţinerea operelor literare,culturale şi a mecanismelor culturale con-stituirea ca persoană juridică de drept fărăscop lucrativ, conform legislaţiei româneştişi a celei similare din Uniunea Europeană,a ASOCIAŢIEI REVISTELOR ŞI PUBLI-CAŢI-ILOR DIN EUROPA (ARPE) – cu se-

diul în Iaşi, strada I. C. Brătianu nr.22, etajI – România.

ARPE îşi propune drept scop afirmarea,susţinerea şi protejarea intereselor publica-ţiilor literare şi de cultură, precum şi a coti-dianelor de calitate din Europa, în domeniuleconomico-social, specific economiei depiaţă. Drept pentru care ARPE reprezintăpublicaţii literare şi de cultură din Europa înraporturile cu structuri guvernamentale, au-torităţi de stat, organizaţii sindicale, cu per-soane fizice şi juridice române şi europene.

Europenii sunt martorii şi victimele maimultor feluri de agresiuni: dictatura consu-mului, dictatura audienţei şi a tabloidizăriiaspectelor intime ale vieţii. În plus, noiletehnologii ale comunicării şi informaţiei audus la indici din ce în ce mai scăzuţi ai lec-turii şi la uniformizarea modelelor de con-sum şi de produs cultural. În acest context,revistele şi publicaţiile culturale, dar şi coti-dianele de calitate, sunt reale oaze de sus-ţinere a unor demersuri critice, academiceşi canonice pentru operele literare şi pro-dusele culturale autentice, ce se înscriu înafara serialităţii şi a campaniilor de marke-ting. Revistele de cultură din Europa susţin,astfel, nevoia profesioniştilor din domeniul

editorial, dar şi a consumatorilor de produseculturale unicat. Revistele de cultură dinEuropa susţin dreptul europenilor la diver-sitate culturală.

Membrii ARPE din România, Franţa,Bulgaria, Belgia, Ucraina, Israel, RepublicaMoldova, Ungaria, solicită Comisiei de cul-tură şi tuturor organismelor abilitate din UEimplicarea în sprijinirea – inclusiv financiară– a publicaţiilor membre ale ARPE, precumşi a acţiunilor organizate de această aso-ciaţie (conferinţe, congrese, simpozioaneetc.). De asemenea, propunem spre susţi-nere financiară şi mediatică o campaniepro-print pentru ziarele de calitate şi revis-tele culturale.

Revistele şi publicaţiile literare şi cultu-rale sunt un veritabil vehicul european deintegrare culturală în cadrul unei Uniuni Eu-ropene tot mai extinse.

Implicarea mecanismelor europene însusţinerea revistelor literare şi de culturădin spaţiul propriu constituie un sprijin realşi imediat pentru valorile unicat ale Europeiîn confruntarea ei cu agresiunile şi dictatu-rile prezentului.

CulturaonestităţiiO cultură poate fi organizată şi

poate funcţiona dacă îşi stabileşte foarteclar valorile, direcţiile şi, cel mai important,dacă îşi examinează perspectivele şi ni-velul cu un ochi critic. Cultura românăeste un mecanism de interese care, mo-mentan, se raportează exclusiv la incul-

tură. Era să scriu impostură. Dar nu poţi vorbi despre libertatea deexprimare confundând-o cu preferinţele poporului. Oamenii de cul-tură oficială stau cu ochii în vârful nasului, selectează şi impun mo-dele după criteriile tribale dinainte de ’89, din vremurile fericite încare, dacă îl cunoşteai personal pe Cineva, aveai acces la contex-tul în care ceea ce spuneai devenea o excepţie perceptibilă, căpătasens şi aveai automat susţinere.

Azi, presa domină sistemul cultural, dar situarea în context şiaprecierea la rece a dinamicii şi calităţii mediului cultural este în con-tinuă derivă.

Ne autodistrugem.Cu acelaşi sârg se neagă inovaţiile, se resping caracteristi-

cile atipice, posibilele noi repere sunt concurate neloial de jungla in-stituţională baricadată în spatele „învingătorilor”. Chiar dacă îţiîngroşi obrazul şi, resemnat, de bunăvoie, vrei să te aliniezi în spa-tele învingătorului, nu se poate.

”Incultura este un handicap”, hm? Deci nu e un concurs dearătat cât de cult esti, corcitură culturală de elită supervizibilă, nurespingerea dreptului la comunicare, nu prezentul fără trecut şi vii-tor, non-identitatea culturală, hidra care ne reflectă cel mai clar limi-tele, spaimele şi neputinţele. Incultura înseamnă ce însemna şiînainte, să fii nealiniat.

Personal, sfredelul meu nu a reuşit să străpungă butucul şi

Iolanda Bob

obezile roţii, spiţele mele nu prea au pe unde să intre. Şi am niştespiţe lungi şi subţiri…, vorba bunicului meu.

E aproape imposibil să trimiţi un produs cultural unei institu-ţii, şi aşa, fără recomandări speciale, să ţi se răspundă simplu şi clardacă e potrivit sau nu cu profilul acelei instituţii, corespunde sau nunivelului …ce ar trebui să schimbi pentru a reuşi să intri în raiul po-pular.

Am ajuns să cred că bazale culturale sunt un fel de forumurivirtuale unde ţi se permite să foloseşti cuvinte-idei interzise, doardacă respecţi regula jocului.

Dar, ca tot animalul virtual, privesc admirativ “spontaneita-tea” cu care, din senin, hoitarii voluntari se adună, plonjând cu marezel să apere micile sisteme parazitare care proliferează doar cu per-misiune.

Acest material de jale s-ar fi dorit ţipăt. Am fost provocată săscriu un mic eseu (2500 de semne maxim!) despre cultură şi incul-tură. Dar e greu să fii obiectiv, exploziv şi util, dacă cerşeşti atenţiepe la marile porţi, decent şi respectuos. E şi mai greu să constaţi căreperele tale nu se suprapun niciodată peste modelele de succes. Al-ternativele sunt doar marginale, marginalii, mărginuţe neînsemnateîn care dispari lent, învârtindu-te ca un pescăruş al deşertului, peunde păreai să fi zărit naibii un lac strălucitor, limpede şi proaspăt caoglinzile energetice din Moralia.

De fiecare frază a mea atârnă câte o redacţie unde mi s-aspus că mi-am luat nasul la purtare, o publicaţie care mi-a cenzuratsinceritatea ars moriendi, câte o persoană pe care am coborât-o dinicoană cu înjurături decente, pentru că nu mi-a permis să fiu eu în-sămi. Şi câte o înjurătură de ghişeu. Ars pugnandi.

În proprii mei ochi am început să par suspectă. Dar frazele astea trunchiate de autocenzură, de refuzul unei

culturi atât de generale pe cât de refractară la obiectivitate, mă obligăsă renunţ la pudibonderiile retorice şi să întreb ca proasta la muzeu:

Domnilor, la ce oră începe violul?Că mă tot uit la mumia asta acrită de micul ei zâmbet fals

“atât de subţire...”, cultura română, marioneta care abia îşi mai ţinesingură sforile, să nu afle lumea cât de nepotrivită este pentru nouascenă. Noroc cu PR-ul de partid şi de stat.

Ataşez mai jos lista de nume spânzurabile, dublu click peonestitate, cel mai rapid link pe care l-aţi văzut vreodată!

ASOCIAŢIA REVISTELOR ŞIPUBLICAŢIILOR DIN EUROPA (ARPE)

CCOOMMUUNNIICCAATT

Consiliul Director:Cassian Maria Spiridon (RO) – preşe-dinteNeli Pigouleva (BG) – vicepreşedinteLucian Vasiliu (RO) – vicepreşedinteMarius Chelaru (RO) – secretarNicolae Dabija (MD) – membruAura Christi (RO) – membruMenahem Falek (Israel) – membru


EEEESSSS EEEE UUUU

Motto: “Generaţii întregi or să suie cupompă dealul care duce la Şerban-

Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicullor o vreme, şi o bucată din care să scoţi

un alt Eminescu nu se va mai găsipoate”

(I.L.Caragiale, În Nirvana, p 67)

Unul dintre cei mai fervenţi susţinătoriai imaginii eminesciene este Theodor Co-dreanu, care reacţionează la numărul dinfebruarie al Dilematecii, criticând demer-sul demitificator, susţinând cã Eminescueste condamnat la o a doua moarte – ceaculturalã. În Eminescologia “cadavrului

din debara” , articol ce se poate citi on line, Theodor Codreanu cri-tică şi receptarea din Dilema, despre care consideră că nu a făcutdecât să-l declare pe Eminescu nul din toate punctele de vedere.De asemenea, nu vede nici în articolele lui Patapievici despre Emi-nescu o nevinovată încercare de revitalizare. Patapievici susţine că”hotãrât lucru, la o sutã cincizeci de ani de la naştere, Eminescu numai e la moda”, “steaua lui Eminescu e condamnatã sã pãleascã”,“de Eminescu am început să ne jenăm”,” Eminescu nu ne mai poateaparea decât ca exasperant de învechit” (Inactualitatea lui Eminescuîn anul Caragiale “Flacãra”, nr. 1-2, 2002, p 86 ). Acuzat pentru ar-ticolul său, Patapievici se justifică, susţinând că nu e vorba de o de-nigrare, ci de o “elegie”, însă, în afirmaţii de genul celor citate, cugreu se pot stabili legături cu o elegie.

Un alt susţinător al imaginii lui Eminescu – Corneliu Florea (înarticolul Falsa elegie despre Eminescu, publicată în revista on lineEcoul, în ianuarie 2007) vede în cuvintele lui Patapievici o procusti-zare fatală şi o adevărată blasfemie – pentru Corneliu Florea, Emi-nescu este unul din fiii lui Dumnezeu, trimis românilor, şi nicidecumo imagine supusă modei sau incorect politică, după noile canoane.Este una din cele mai mari greşeli în judecarea unui scriitor – el nutrebuie să fie judecat după niciun criteriu politic, nu trebuie să fiesupus unui tipar politic, în care dacă nu se încadrează, nu merită săfie numit “românul absolut”. Noul canon, importat după “ţările pro-gresiste”, cum afirmă H.R.Patapievici, este unul din cele mai rele,atâta vreme cât judecă un scriitor după principii politice. Articolul luiH.R.Patapievici a provocat şi reacţia lui Viorel Patrichi Masca luiIanus şi mentalitatea second hand, (“Rost”, nr 24, februarie 2005, p27), articol în care lansează celebra afirmaţie “ Eminescu este ca-davrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm, dacãvrem să intrăm în Uniunea Europeană”, atribuită mult timp luiH.R.Patapievici. În fapt, a fost un rezumat al articolului acestuia, iarca un contrapunct, Patrichi redă părerea lui Dali, care afirma în 1980că o cultură ce i-a dat pe Eminescu, Eliade, Cioran, nu poate fi ocultură minoră. Se simte, însă, că articolul său este pătimaş, dovadafiind nedelimitarea clară între termenii săi şi cei ai lui H.R.Patapievici,fervoarea în a condamna o atitudine văzută ca negativă.

În ambele direcţii în care se încadrează imaginea emines-ciană există o virulenţă şi o hotărâre care îl fac pe Eminescu să fieîn continuare actual şi viu, însă aşa cum am încercat să arătăm, liniadirectoare în articolele referitoare la Eminescu nu este axată peoperă, ci pe toate aspectele vieţii şi activităţii sale. S-a văzut că Emi-nescu nu este asimilat pe o linie mediană, patima ce se pune înapărarea sau în defăimarea sa nu se consumă în focuri molcome,însă vedem în aceste polemici o prea mare îndepărtare de sfera li-terară – este pus în discuţie creatorul şi mai puţin opera. Motiv pen-tru care, încercarea de a-l face pe Eminescu să nu mai fie un centruîn literatura română nu o credem, însă, ca fiind susceptibilă de areuşi. Este greu a dărâma un mit, iar a vedea în Eminescu un mit nutrebuie interpretat ca fiind o atitudine retrogradă. La nivelul menta-lului colectiv Eminescu nu e înţeles în notă paseistă, zenofobă, re-trogradă, ci este un simbol pentru stabilitate şi poate chiar pentru unanume optimism naţional – ştiind că există câteva elemente de va-loare, simţim că avem o cultură şi nu o tentativă de cultură. Emi-nescu, precum şi sintagma de ‘poet naţional” sunt o necesitate, caelemente ale stabilităţii de care cultura română, până la Eminescu,a dus lipsă. O demitizare a lui Eminescu nu ar determina decât oreordonare a geografiei culturale, o reorientare către noi puncte vi-tale, echilibrate, centrale. Nu se ştie însă cât de benefică ar fi o ast-fel de reconstrucţie; până să se găsească o nouă stare de armonie,ar urma o perioadă de întrebări şi poate haos, căci acesta este efec-

tul unei ciclicităţi de construcţie şi destrămare. Dincolo de orice clişee, sentimentalisme şi apologii, consi-

derăm că Eminescu este, încă, un punct de reper şi cultura românănu are nevoie de o altă etapă de confuzie. Nu este benefică lupta îndirecţia dărâmării unei imagini, luptă în care se risipesc eforturile dea crea ceva valoros, inedit. Nu vedem cum un scriitor valoros ar fi îm-piedicat de imaginea lui Eminescu în propria sa creaţie sau cum aravea nevoie de dărâmarea unui mit pentru a se impune în sfera li-terară – un Blaga, un Nichita Stănescu nu l-au resimţit pe Eminescudrept o povară. Eminescu nu mai trebuie perceput ca pe un obsta-col ce trebuie depăşit, el trebuie să fie un imbold către creaţie şi nuun impediment, un simbol de stabilitate de care a fost capabilă lite-ratura română şi de la care se pot ramifica o infinitate de posibilităţicreatoare, cu nimic împiedicate de Eminescu de a depăşi un anumestandard.Silvia Dumitrache

POETUL NAŢIONAL – NECESITATE SAU CLIŞEU?

Nasul spătarului Milescuîntre adevăr şi eroare

PPeettrree AAbbeeaabbooeerruuÎntr-un apreciabil material dedicat acestui organ olfactiv

care a aparţinut renumitului dregător domnesc şi cărturar, spătarulNicolae Milescu, publicat în revista Oglinda literară din luna au-gust 2008, de către domnul Radu Cernătescu, ocazie cu care nesunt aduse la cunoştinţă mai multe momente interesante din viaţaautorului memorabilelor călătorii în China, se strecoară şi un nead-evăr referitor la sacrificarea nasului renumitului cărturar si dregă-tor, precum şi la cel care a dat această poruncă.

Domnul Radu Cernătescu menţionează că domnitorulAlexandru Iliaş a dat porunca acestui sacrilegiu în anul 1669, afir-maţie cu totul eronată, deoarece în acest an era domnitor înMoldova Gheorghe Duca, ce a domnit între anii 1665-1666 si1668-1672. Alexandru Iliaş a preluat în 1666 domnia de laGheorghe Duca, pe care este nevoit să i-o restituie în 1668. Deci,nici vorbă ca acest domnitor să fi avut vre-un amestec în taiereanasului spătarului. ...Care este totuşi adevărul ? Pentru aceastavom apela la scrierile renumitului cronicar I. Neculce, care afirmăcă cel care a dat porunca tăierii nasului spătarului este domnitorulŞtefăniţă Lupu (1659-1661), zis şi Papură Vodă, fiul lui VasileLupu, care, printre alte defecte era foarte iute la mânie. Neculcepovesteşte cum , atunci când Ştefăniţă a vrut să mărească dareafumăritului şi a întâmpinat rezistenţă din partea celor doi mari boierimoldoveni , fraţii Toma şi Iordache Cantacuzino, îndată s-au mâ-niat şi au scos hangerul şi s-au repezit să dea întrânşii şi ei aufugit din casă afară. Acelaşi hanger şi-a făcut însă treaba tăindu-inasul spătarului Milescu. Bănuit de domnitor de trădare el nu esteucis, conform uzanţelor vremii, ci numai i se taie nasul. De ce ?Ne-o spune tot cronicarul : Lui Ştefăniţă vodă îi era pre drag şi-lţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi să giuca în cărţi cu dânsul,şi la sfaturi, că era atunce grămătic la dânsul.

Se pare că Nicolae Milescu a uneltit împotriva lui Ştefăniţă.Având experienţa băţului scobit din China, el au scos nişte cărţi(scrisori) viclene şi le-au trimis la Constantin vodă cel bătrân , Ba-sarabă, în ţara Leşească, ca să ridice de acolo oşti, să vie să-lscoată pe Ştefăniţă vodă din tronul Moldovei. Aflând despreaceasta, mâniat, Ştefăniţă vodă a pus pe călău să-i taie nasul,însă cu hangerul domnesc.Este un episod de notorietate în isto-rie în care sunt implicaţi trei eroi cu nasurile tăiate : Ştefăniţă Lupu,Constantin Şerban şi Nicolae Milescu.

Pentru a întări veridicitatea acestor afirmaţii, vom cita dinIstoria românilor, vol.V, editat de Academia Română în anul 2003(pag.278-279) : Deşi poreclit Slăbănogul , Ştefăniţă Lupu a reuşitîn scurt timp , după respingerea cu ajutorul tătarilor a încercării luiConstantin Şerban de a-l alunga din scaun ( ianuarie-februarie1661), să se impună pe plan intern. El a confiscat averea fostuluidomn Gheorghe Ştefan , sub pretextul datoriilor pe care acesta leavea faţă de tatăl său, a pedepsit o seamă de boieri care se al-ăturaseră lui Constantin Şerban, între care şi pe spătarul NicolaeMilescu , căruia i-a tăiat nasul şi a scos din nou darea fumăritu-lui, mai ridicată ca în trecut.

În concluzie, între afirmaţiile domnului Radu Cernătescu şirealitatea istorică a tăierii nasului spătarului Milescu, este o dife-renţă de 8 ani. Destul de mare pentru un adevăr istoric... Şi... dinpăcate, nasul nu s-a regenerat.

amară şi tristă “despre moartea care nuvine cu bătrâneţea, ci cu uitarea“...Do-amne, parcă ieri citeam vrăjit...“ Cent‘annidi slitudine”...

“ – Dacă pentru o clipă Dumne-zeu ar uita că sunt o marionetă din cârpăşi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, proba-bil că n-aş spune tot ceea ce gândesc,însă în mod categoric aş gândi tot ceeace zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nupentru ce valorează, ci pentru ceea cesemnifică .

Aş dormi mai puţin, dar aş visamai mult, întelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii,pierdem şaizeci de secunde de lumină .

Aş merge când ceilalti se opresc, m-aş trezi când celalţidorm .

Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o în-gheţată cu ciocolată !

Dacă Dumnezu mi-ar face cadou o bucată de viaţă, m-aşbucura foarte modest,

m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numaicorpul, ci şi sufletul meu .

Doamne Dumnezeul meu, daca aş avea inimă, aş gravaura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până la răsărit de soare.

Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele, un poem allui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aşoferi-o lunii.

Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durereaspinilor şi sărutul încarnat al petalelor ….

Dumnezeul meu, dacă as avea o bucăţică de viaţă...n-aslăsa să treacă o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, căîi iubesc .

Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le căsunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste .

Oamenilor le-aş demonstra cât se înşeală crezând că nuse mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesccând nu se mai îndrăgostesc .!

Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboaresingur .

Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, cicu uitarea .

Atâtea lucruri am de învăţat de la voi, oameni … Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe varful mun-

telui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă înfelul de a-l escalada .

Am învăţat că atunci când un nou născut strânge pumnul luimicuţ, pentru prima oară degetul părintelui, l-a acaparat pentru tot-deauna .

Am învăţat că un om are dreptul să se uite în jos la altuldoar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice .

Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăt de la voi, darnu cred că îmi vor servi, deoarece atunci cand o să fiu în interiorulacelei “ cutii “... în mod nefericit mor …

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti.Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oara când te voi vedea dor-

mind, te-aş îmbraţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu săfiu pazitorul sufletului tau.

Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oară când te voi vedeaieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema îna-poi să-ţi dau mai multe .

Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară cand voi auzi vocea ta,aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le asculta o datăşi încă odată pană la infinit .


JJJJUUUURRRRNNNNAAAALLLL DDDDEEEE BBBBIIIIBBBBLLLLIIIIOOOOTTTTEEEECCCCĂĂĂĂ(urmare din numărul anterior)

Mai bine lucrezi degeaba, decât să stai degeaba .Parintele Dumitru Stăniloae.

Schisma dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică a fostproclamată în iulie 1054 Patriarhul Constantitopolului fiind MihailCerullarios, iar Papa, Leon al IX –lea – cei doi părinţi ai lumiicreştine s-au excomunicat reciproc !?...

La construcţia Catedralei din Pisa în sec al XI-lea, a contri-buit şi un Rosetti !...

Familia Rosetti făcea parte din familiile greceşti care au fugitdin Bizaţ şi pe care Mahomed al II-lea le-a obligat să se refugieze: Şuţu, Mavrocordat, Giuliano, Frangopeo, Negri, Rosetti...

“Chi e orvu, surdu et tasci, campa cento anni in peci “Cine nu aude, nu vede şi nu vorbeşte ; trăieşte lniştit o sută

de ani (Proverb sicilian, cu trimitere directă la “ omerta “)!?...

O scurtă notiţă, descoperită întâmplător pe internet :”Ga-briel Garcia Marquez s-a retras din viaţa publică din motive de să-nătate “ cancer limfatic “...

Se pare că boala s-a agravat din ce în ce mai mult în ulti-mul timp având o evoluţie dureros de rapidă. “ Gobo “, cum îl alin-tau prietenii, a trimis o scrisoare de rămas bun prietenilor, cititorilorşi admiratorilor săi ...

Ciudate şi pline de mister sunt uneori preocupările noastre,dar,de cele mai multe ori, la sfârşit, constatăm, surprinşi, că nu suntdeloc “ per caso “...Cu o zi înainte de aflarea năucitoarei ştiri , îmifişam scurtele notiţe regăsite poate nu întâmplător despre...frica... de moarte ?!...

Napoleon Hill, descoperea şase frici esenţiale de careorice om suferă sub o formă sau alta, într-un moment sau altul .Majoritatea oamenilor sunt norocoşi dacă nu suferă de toate şase…Enumerate în ordinea obişnuită a apariţiei ele sunt : “ sărăcia,critica, boala, dragostea pierdută, bătrâneţea şi moartea “. Primeletrei stau la baza grijilor esenţiale ale oamenilor . Toate celelalte fricisunt de importanţă …minoră(?)..Fricile nu sunt nimic mai multdecât stări de spirit . Totuşi, frica de moarte este cea maicrudă…Două lucruri compun lumea : energia şi materia . Dar nicimateria şi nici energia nu pot fi create sau distruse … Ambele, înschimb, se pot transforma … Mai mult, viata este energie...darmoartea nu este altceva decât, pur şi simplu, schimbare sau tran-ziţie, nu urmează nimc după moarte decât somn: lung, etern, li-niştit...

...După Freud, spunea Eugen Ionescu, trei lucruri ne im-piedică să fim liberi : neliniştea, mila şi dezgustul - (sau “greaţa” luiSartre ?! ) .Freud mai spune “ că spre sfârşitul vieţii sale fiinţa po-artă cu sine instinctul morţii, aspiraţia spre odihnă,…Nirvana “...Do-rinţa şi erosul, în schimb, ne ţin în viaţă …

Problema lui Freud era …teama...să înveţe a muri... ...Eminescu “ Nu credeam să ‘nvăţ a muri vr ‘odată “...

Groaza lui Eugen Ionescu în faţa morţii, descrisăă genialde nepreţuitul Eugen Barbu : ..”stupoare albastră, alcoolul ca drog,teroare în faţa nopţii, dar de câte ori am simţit eu astea ?...Nesi-guranţa când vezi că sănătatea te lasă, numai o clipă, incertitudi-nea unei reuşite, o veste proastă, atacul unui duşman care îţi vreagâtul …Frica albastră …

...Această teamă albastră, această panică …De cum cadenoaptea, mă copleşeşte, doresc singurătatea, dar nu pot s-o su-port“…

…Tot Eminescu “Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă ! “ ...

Aici se opreşte textul la care lucram şi vă rog să citim încontinuare scrisoarea lui Gabriel Garcia Marquez , tulburător de (continuare în nr. viitor)

Matei Romeo Pitulan

Charles de Gaulle si-a incheiat alocutiu-nea, rostita din balconul Hotelului Orasu-lui, cu cuvintele : »Traiasca Quebeculliber ! », consfintind, astfel, independenta(de altfel relativa) a provinciei Quebec.Aceasta cea mai mare provincie cana-diana – ca suprafata – nu are decat 7 mi-lioane de locuitori. Dar are cel mai marebazin de apa dulce si este cea mai impor-tanta producatoare de hidroenergie dinCanada. 144 ha. de cultura de artar pro-ducator de sirop asigura Quebecului in-taietatea in lume in ceea ce priveste acestminunat dar al naturii.Doua treimi din pro-ductia mondiala de sirop de artar provinedin aceasta provincie.

Daca privesti o harta a Canadei,realizezi ca provinciile Quebec si Ontariosunt plasate in centrul teritoriului.In Ontario, la granita cu Quebecul,se afla capitala Canadei, Ottawa. Aici se afla edificiile guvernului fe-deral si ale parlamentului. Capitala provinciei Quebec este chiar ora-sul Quebec, situat pe fluviul Saint-Laurent.

Suprafata intregii Canade este de 10 milioane de km patratiavand un total de 31 de milioane de locuitori. Impartita in cinci re-giuni,Canada are 10 provincii, fiecare avand capitala si drapel propriu.

Montrealul, orasul in sine, nu uriasele cladiri ce gazduiesc bi-rouri de institutii sau asezaminte de cultura, nici blocurile noi, cons-truie pentru a « inghiti » multimea de emigranti carora le trebuieurgent casa, ci orasul uman, in care o lume diversa, vorbind in zecide limbi ale pamantului, se retrage pentru a se odihni, este construitpe strazi paralele si perpendiculare unele pe altele, astfel incat nicio-data nu te ratacesti. Casele, daca nu sunt blocuri cu cca. 4 pana la 6etaje, au cam aceeasi structura:sunt duplexuri de un demisol,un par-ter si un etaj, fiecare apartament avand doua pana la cinci camere si

permitand convietuirea in intelegere si res-pect reciproc a locatarilor:romani, arabi, afri-cani, mexicani, chinezi, europeni din diversetari, montrealezi vechi sau alte natii. Micicurti interioare ofera copiilor loc de joaca sisiguranta atunci cand un se poate merge inparc. Ceea ce m-a incantat la aceste lo-cuinte, bine compartimentate si bine utilate,a fost intarea direct din strada.Ca in vechilefilme americane. Usile de intrare cu gemurijivrate sau impodobite cu vitralii, scarile deacces sofisticate sau simple, spatiile foarteverzi din fata fiecarei locuinte cu garduri viisau doar cu porti ornamentale dar, de fapt,inutile sunt personalizate cu flori si arbusti deo mare diversitate. Nu doar locatarii ci o ade-varata armata de “peisagisti” se ocupa de

aspectul exterior al fiecareia dintre locuintele orasului.Ca si de celetrei sute de parcuri pline nu de flori vestede si lasate sa creasca lao-lalta cu buruienile, ci de mici aranjamente florale compozitionale care–uneori- inconjoara bucati de stanca al caror loc este acolo sau este“facut” sa fie astfel incat lasa libera o zona de zeci de metri patrati degazon incredibil de verde si de bine intretinut, chiar si la inceputul to-amnei. Odihnitor pentru cei care se plimba sau vegheza jocul copii-lor.Orice parc-si mai ales cele scolare- are, in curtea larga a cladirii,cate un loc de joaca nu pot descrie cat de bine si confortabil amena-jat.

Si nu vreau sa trec peste un amanunt care a dat personalitateorasului de peste 300 de ani:nici o cladire un poate intrece in inal-time 240 de metri, adica inaltimea muntelui Royal.

Am vizitat cartiere vechi si cartiere noi.Exista cartiere rezi-dentiale cu vile nu uriase dar deosebit de frumoase, cartiere semire-zidentiale si.. periferii. Totul in deplina armonie arhitecturala.Impresionant de frumos cartierul englez, dar un mai putin “Mica Ita-

lie” sau cartierul chinezesc.Exista si uncartier locuit in cea mai mare parte de ro-mani.E pe drumul spre muntele Royal inzona denumita “Cote des Neiges”.Dar invorbirea familiala a noastra, a romanilor, aajuns “Codenesti”.E bine si asa, mai alesca nu suntem chiar putini. Sunt cca. 80000 de romani numai aici, in Montreal.

E frumos aici E interesant, e chiarpalpitant. Pentru ca la Montreal-inca de lainceputuri-totul a fost gandit si realizat deoameni responsabili, pentru oameni. Insprijinul lor spre educarea lor intru civiliza-tie si cultura.

(va urma)


JJJJUUUU RRRR NNNNAAAA LLLL DDDD EEEE CCCC ĂĂĂĂ LLLL ĂĂĂĂ TTTT OOOO RRRR IIII EEEE

M.de la metropola, de la minunat, de la magnific, M. de lamultietnic, de la multicultural, de la multilingvistic si de la orice cuvantcare, incepand cu litera M, poate aduce o caracteristica in plus ade-varatei « capitale culturale » a Canadei : Montrealul.

Montreal, orasul-insula. Montreal, orasul care ziua cloco-teste de viata, iar noaptea -uneori- petrece si se distreaza. Discret,frumos, civilizat si elegant.

Montreal,orasul celor 300 de parcuri si al celor peste 500(!)de km. de piste pentru biciclete.

Montreal, un oras de mare cultura, dinamic si atragator cuimpletirea fericita dintre vechi si nou.

Am ajuns aici. Eram, in sfarsit,pe teritoriul nordamerican.Prima impresie. Cea de la aterizarea avionului Companiei Air

Canada care m-a adus peste ocean, in acest minunat oras.Aici, lafiecare doua minute aterizeaza sau decoleaza un avion.Din toate col-turile lumii,uriasele nave aduc o multime pestrita,vizitatori sau oamenide afaceri,copii, adulti, tineri si varstnici chemati de-o alta perspectivaasupra existentei lor sau manati doar de dorul si curiozitatea unui nouexperiment turistic.Pentru mine a fost unul fundamental si de neuitat.

Prin hubloul aeronavei am avut perspectiva aproape nauci-toare a unei uriase metropole, pe o insula ce despartea in doua brateun fluviu despre care aveam sa aflu ca se numea Saint-Laurent. Em-blematica,arena olimpica dominata de turnul-observator,se detasa inpeisaj grandioasa si aproape extraterestra. In soare straluceau miide “oglinzi”care mi-au facut, initial, impresiaunor panouri solare dar despre care am aflatca erau parcari supraterane foarte binestructurate si aflate in preajma obiectivelorturistice sau a institutiilor de afaceri pentru agazdui - temporar si cu plata – milioanelede autoturisme care alearga zilnic pe auto-rutele orasului.

Daca telul vizitei este unul turis-tic,ceea ce intereseaza, in primul rand, esteistoria locului pe care-l vei vizita.

De aceea imi voi permite sa facemputina istorie. A provinciei Quebec si a Mon-trealului.

In ajutor mi-a stat, pentru aceastaparte, albumul bilingv (englez-francez) inti-tulat ``Montreal.Then and Now.D``hier etd`àujourd`hui``.

Autori:Alan Hustak si Johanne Norchet,Thunder Bay Press,San Diego, California. Adica:”Montreal. Vechi si nou”.

Fondat in 1642 ca misiune catolica romana de catrefrancezi, care au ridicat o cruce pe muntele al carui nume ilpoarta,Montrealul este una dintre cele mai vechi metropole din Amer-ica de Nord. Trei dintre autorutele ce traverseaza orasul au fost tra-sate atunci si inca parcurg districtele principale ale orasului:centrulorasului, Platoul si vechiul Montreal.

Finantat de scotieni si construit de irlandezi, Montrealul, unoras de tranzitie, are, in prezent, 3,5 milioane de locuitori, adica ju-matate din populatia provinciei Quebec.

«Cu accentul sau francez,cu comoditatile sale americanesi savorile arabice, Montrealul este multicultural, deschis si bransat latot restul lumii«

(Op.cit.pag.5)In 1535 Jacque Etienne Cartier a gravat pentru prima oara

muntele caruia tot el i-a dat numele deRoyal.O placuta comemorativa din bronzaminteste vizitatorilor acest amanunt im-portant pentru devenirea ulterioara a ora-sului.

De-a lungul istoriei sale Montrealuls-a « reinventat » de trei ori :in 1830 cands-a decretat ca toate edificiile sa fieconstruite in gresie de Trenton ;in 1870cand negustorii din oras s-au stabilit peMille Carre Dore ;in 1960 cand Piata Ville -Marie si infrastructura expozitiei internatio-nale Expo`67 au schimbat pentru tot-deauna panorama orasului.

In 1967,in urma unei vizite oficiale,

Georgeta Vioreanu

M. de la Montreal – partea IPrimele impresii şi puţină

istorie


PPPPEEEERRRRSSSSOOOONNNNAAAALLLLIIIITTTTĂĂĂĂŢŢŢŢIIII

Ferenczy György (1901-1967) repre-zintă unul din cazurile cele mai inter-esante ale publicisticii şi literaturii de

limbă maghiară din România. În prezent,numele lui este aproape necunoscut. Acestfapt nu se datorează, însă, cum s-ar puteacrede, lipsei de talent sau valorii minore aproblematicii abordate sau a scrisului lui.Dimpotrivă, tocmai acestea l-au “condam-nat” la uitare.

Ferenczy György s-a născut la 14aprilie 1901 în Cluj, oraş căruia îi arată, înmulte din scrierile sale, o consideraţieaparte. După cum afirmă în repetate rân-duri, se consideră secui, origine de careeste mândru.

Îşi face studiile la Cluj şi Budapesta.De foarte tânăr se simte atras de publicis-tică, domeniu în care debutează încă în tim-pul studiilor budapestane. A fostcolaboratorul ziarelor “Uj Hirek”, “PestiNaplo” şi “Keleti Ujsag”.

Evenimentele din 1918-1919 îl găs-esc în capitala Ungariei. Spre deosebire,însă, de numeroşi unguri (sau secui) arde-leni, Ferenczy György revine “acasă”. Prinaceasta, el îşi asumă riscul de a fi supusulnoului stat rezultat în urma Marii Uniri de la1 Decembrie 1918, ale cărei decizii vor fi,ulterior, consfinţite prin tratatele şi acor-durile internaţionale încheiate.

El revine în oraşul natal şi-n spaţiultransilvan şi se integrează rapid în viaţa so-cial-politică şi literar-culturală românească.Astfel, în 1919, debutează cu volumul depoezii “Nopţi fără vise”, publicat la Cluj.Acesta va fi urmat de alte volume de poe-zie, proză, pamflete, publicistică etc., dintrecare amintim: “Almanahul scriitorilor ma-ghiari” (Oradea, 1919); “Îndrăgostiţii”(poezii, Cluj, 1924); “Eu şi femeia” (poezii,Subotiţa, 1927); “Antologia poeţilor dinVoivodina” (1928); “Cerşetorul dragos-tei” (roman, Cluj, 1928); “Femeia morţii”(poezie şi proză, Cluj, 1932); “Ave Hitler,morituri te salutas” (pamflet antifascist,Cluj, 1933); “Viaţa maghiară în România”(polemică cu Neméth Laszlo, Sf. Gheorghe,1936); “Maghiarimea din Transilvania şirevizionismul” (Oradea, 1937); “Acestaeste adevărul” (articole polemice, SatuMare, 1937); “Ardealul, pământ româ-nesc” (1941); “Golgota Transilvaniei” (lu-crare polemică şi de atitudine, 1941)”.

În una din cărţile sale, FerenczyGyörgy mai anunţă ca fiind sub tipar lu-crările: “15 ani de adevăr românesc”;“Conte şi ţăran” (nuvele în limba română)şi “Lioara” (un volum de poezii în tradu-cere românească).

Ca ziarist, Ferenczy György a fostredactorul publicaţiilor “Realitatea ilus-trată” (1926); “Kimondom” (Satu Mare,1929 - 1935), “Igazság” (Sf. Gheorghe,1935 - 1936). Multe din articolele sale aufost traduse şi preluate de o serie de publi-caţii româneşti, atât din Capitală, cât şi dinprovincie.

Mai mult, în anii ‘20 şi ‘30 el a fostcorespondentul unor ziare din Jugoslavia,Austria şi Cehoslovacia. A vizitat adeseoriţările respective, ca şi alte ţări vest-euro-pene, lucru dovedit, între altele, şi de faptulcă multe din poeziile lui au fost scrise la Bel-grad, Vârşeţ, Raguza, Becicherec, Paris,Nisa sau Viena.

Pentru ca fişa lui de publicist să fiecompletă, mai trebuie să adăugăm că, în1931, a editat, la Lugoj, o publicaţie efe-meră, trilingvă: “Banul-A Penz-Das Geld”,

care apare doar între 5 iulie şi 19 august1931. O la fel de scurtă şi nesemnificativăapariţie (doar un singur număr) avusese şiziarul “Santa Őrdőg-Le Diable Boiteux”,fondat, în calitate de redactor responsabil,la Cluj, în decembrie 1926, tot de Ferenczy.

Ferenczy György, după cum sepoate constata chiar şi numai din titlurile lu-crărilor enumerate, dar mai ales din miile dearticole risipite în presa vremii, a fost un “di-zident” în raport cu politica duplicitară, vi-cleană şi periculoasă promovată de uniidintre ungurii rămaşi în România după Uni-rea din 1918, dovedind, spre deosebire deaceia, loialitate faţă de autorităţile româ-neşti. Ca ziarist şi cetăţean, el a contribuitsubstanţial la eforturile - zadarnice, dinpăcate, atunci ca şi azi - de împăcare ro-mâno-maghiară. În repetate rânduri, a făcutcunoscută “credinţa noastră de nestrămu-tat faţă de patria noastră România”. Fe-renczy György, fără a-şi ascunde o clipăoriginea, limba şi neamul, s-a consideratcetăţean român şi a refuzat permanent în-cadrarea sa în structuri politice sau de altănatură al căror unic scop şi preocupare aufost subminarea statului român şi sabota-rea politică a acestuia, a fost apropiat dePartidul Naţional Liberal, deşi duşmanii şidetractorii săi susţin că ar fi sprijinit atât dic-tatura regală a lui Carol al II-lea cât şi co-aliţia Antonescu - Sima. Datorită unor atariopţiuni, explică David Gyula, spre exemplu,după lovitura de stat de la 23 august 1944,odată cu ieşirea din scena politică a unorpartide istorice, numele lui, vreme de dece-nii, a dispărut aproape complet din presă şiviaţa literară din România. Nu ne însuşim,însă, această explicaţie. Credem că trece-rea lui la index, ca şi detenţia de câţiva ani,nu s-au datorat exclusiv ataşamentului săufaţă de P.N.L. sau expedierii unei telegramede circumstanţă lui Carol al II-lea. Tăcereace s-a lăsat peste numele lui are cu totulalte motive.

După cum se ştie, după evenimen-tele din august 1944, în fruntea Românieiajunge, propulsat de la Moscova, PartidulComunist din România, partid politic în rân-dul căruia numărul românilor era, la datarespectivă, extrem de mic. Şi în conduce-rea sa centrală, dar mai ales la nivelul ju-deţelor, au dominat alogenii. Dupăpreluarea puterii, după cum îmi declara, înanii ‘80, ilegalistul Ioan Mihuţ, în P.C.R. auintrat masiv ungurii din Ardeal, inclusiv ceicare făcuseră parte din rândul fostelor par-tide de orientare horthysto-fascistă. Acelaşifenomen s-a petrecut şi în ce priveşte num-ărul foarte mare, în raport cu cel al români-lor, al minorităţilor care au intrat în rândurileorganelor de Miliţie şi Securitate. Doar ast-fel se pot explica faptele reprobabile, de ini-maginabilă bestialitate şi cruzime, la cares-au dedat aceştia şi cărora le-au căzut vic-time ţăranii şi studenţii români, credincioşiiortodocşi şi greco-catolici şi ierarhii aces-tora, ca şi academicieni, oameni politici, di-plomaţi, ofieţeri ai fostei Armate regale etc.,

toţi maltrataţi, schingiuiţi şi trimişi în închi-sorile comuniste - conduse, în principal, totde ofiţeri minoritari - din care foarte mulţi nus-au mai întors.

Atitudinea critică exprimată în anii‘30 de Ferenczy György împotriva claseipolitice maghiare din Ardeal, dar mai ales,după cum se poate constata din cartea“Golgota Transilvaniei”, faţă de atroci-tăţile comise de armata, autorităţile hor-thyste de ocupaţie şi de unii unguri dupăDictatul de la Viena, nu va rămâne fărăefecte. Căci, în loc să fie remarcat şi apre-ciat scrisul său democratic şi antifascist (elnumărându-se între primii ziarişti europeni,care au condamnat ascensiunea politică alui Hitler), după 1944, Ferenczy György vafi, din contră, hăituit şi marginalizat. Evident,nu de români. Ci de proprii lui conaţionali,prin fanaticii conducători comunişti maghiaridin fruntea P.C.R. sau ai organizaţiilor teri-toriale ale acestuia. Cu tot ataşamentul loraparent faţă de noul regim politic şi decauza română, ei au trebuit să dea ascul-tare şi poruncilor mai marilor vechiuluiregim horthysto-fascist care-l condamna-seră la moarte pentru publicarea volumuluidemascator “Golgota Transilvaniei”.Chiar dacă n-au putut traduce în fapt sen-tinţa mai veche, liderii comunişti unguri dinRomânia au avut grijă să-l reducă definitivla tăcere pe “trădătorul” Ferenczy György.Şi au făcut-o luându-i dreptul de a mai scrieşi condamnându-l la închisoare nu din mo-tive reale, politice, ci pentru păcatul de a fifost un filoromân adevărat.

Aşa se face că unul din condeielestrălucite ale jurnalisticii de limbă maghiarădin România, devotat ţării şi poporuluiromân, promotor şi apărător al adevărului şidemocraţiei, după 1945 este interzis şicondamnat la uitare.

De altfel, cu sănătatea şubrezită deregimul din închisoare, Ferenczy György vapetrece mulţi ani prin spitale. La 27 aprilie1967 a murit, într-un anonimat total, la Spi-talul Pantelimon din Bucureşti. Trebuie pre-cizat că, pentru a scăpa de atacurile şipresiunile conaţionalilor săi, după război,Ferenczy György a trebuit, cu regret, să sedespartă de Clujul natal şi de Ardeal şi săse stabilească la Bucureşti, fiind, astfel, oa-recum apărat de furia detractorilor şi adver-sarilor săi.

Răzbunarea împotriva sa n-a înce-tat odată cu moartea, cum ar fi fost deaşteptat. Oligarhiei comunisto-şovine un-gureşti îi era o teamă nebună de scrierilepublicistice ale lui Ferenczy. De aceea afăcut tot ce i-a stat în putinţă spre a inter-zice readucerea sa în atenţia opiniei pu-blice.

Cel care a reuşit să spargă zidultăcerii a fost cercetătorul român VasileŞimandan. Acesta a publicat, în revista“Magazin istoric”, nr. 8/1978, articolul:“Patria comună, România”, urmat de untext al lui Ferenczy intitulat “Adio Cluj” (înfond, un fragment al cărţii “Golgota Tran-silvaniei”). În articolul său extrem de elo-gios, Şimandan sublinia meritele reale aleziaristului secui, evidenţia legăturile sale cuoamenii politici români (îndeosebi cu N. Ti-tulescu) şi contribuţia pe care şi-a adus-o lademascarea Dictatului de la Viena şi a re-gimului horthyst de ocupaţie instaurat vre-melnic în partea de Nord-Vest a României.

DDaann BBrruuddaaşşccuu

““““ CCCC aaaa zzzz uuuu llll ””””FFFF eeee rrrr eeee nnnn cccc zzzz yyyy GGGG oooo rrrr gggg yyyy



EEEESSSS EEEE UUUU

ideea că amândoi aştrii urmăresc pe ome de un fabulos enorm, de o misterioasăspaimă care măreşte totul”(G.Călinescu- Opera lui Eminescu , ll, Ed. Mi-nerva,1970, p.391)

Aceste ultime exemple sunt,sperăm să fie, suficiente pentru statorni-cirea raportului existent între Eminescu şipredecesorii săi, căci oricâte alte probes-ar produce, toate ar conduce la aceleaşi concluzii.

Una dintre acestea priveşte,după cum s-a mai constatat,problema paternităţii unor procedee sau imagini artistice, existentela unul sau mai mulţi autori. E sigur că Eminescu, ca nimeni altul,cunoştea în amănunt literatura dinaintea sa, (o dovedeşte poezia,,Epigonii”) ,astfel că ideea apariţiei aleatorii a vreuneia din aces-tea în creaţia sa trebuie ,,dal capo” exclusă. Foarte atenţi la păs-trarea imagini imaculate a poetului (Eminescu = un monstrusacru?), unii critici, intimidaţi de amploarea atacurilor voalate laadresa originalităţii poetului, ce emanau din studiile consacrate de-tectării de izvoare şi implicit a influenţelor lor asupra poetului,auoptat pentru soluţii mai ponderate, pledând fie pentru ,,locuri co-mune ale gândirii şi simţirii”(Călinescu), fie pentru un ,,parale-lism” care ,, marchează între două situaţii literare o afinitate(Vianu), fie pentru ,,concordanţe”(opţiuni, alianţe, omologii) (PaulCornea) sau ,,adeziuni” (Liviu Rusu)

S-au găsit şi se vor mai găsi multe asemenea izvoare, dela cele mai vechi mituri şi până la contemporanii săi, români saustrăini,însă aceasta ce dovedeşte mai mult decât că adunând apamai multor râuri, fiecare cu direcţia şi vocea sa distinctă într-un flu-viu uriaş,acesta le imprimă o nouă direcţie şi o nouă tonalitate se-mănând cu toate împreună şi cu nici una în particular? Altfel spus,opera lui Eminescu nu se constituie dintr-o însumare de valori ar-tistice transmise de înaintaşi , în care fiecare element s-ar putea cu uşurinţă detaşa,eroare în care au căzut şi persistat ,,izvoriştii”, ci într-o sinteză încare elementele şi-au pierdut până la necunoaştere configuraţiainiţială, şi e o muncă inutilă, dacă nu absurdă, să separi ceea cenatura s-a străduit cu atâta insistenţă să unifice. Eminescu a asi-milat tot ceea ce îi putea oferi mai bun tradiţia literară,iar dinaceastă acţiune nu tradiţia iese în pierdere. Reactualizându-i va-lorile,scoţându-le din mâlul afund ce le-ar fi sortit uitării, Eminescule-a proiectat pe fundalul unor vii permanenţe, le-a integrat într-uncircuit al valorilor universale, astfel încât prin Eminescu străluceşteşi pleiada înaintaşilor care i-au pregătit ascensiunea şi cea carei-a urmat, fertilizată de spiritul său, cu alte cuvinte întreaga litera-tură română.

O nouă sinteză nu se va putea constitui fără a se ţineseamă de Eminescu, tot astfel cum sinteza eminesciană n-ar fi fostposibilă fără lucrarea predecesorilor.

O altă imagine memorabilă la Eminescu e aceea din poe-zia ,,Ce e amorul?” ,în care soarele şi luna apar ca nişte ,,lumină-tori”, expresie întâlnită şi la Eliade în ,,Imnul creaţiunii” din poemacosmogonică ,,Anatolida “ sau ,,Omul şi forţele”: A zis şi, iată, sun-tem luminători ai lumii….. / Spre luminarea zilei, spre luminareanopţii /În firmament ne puse drept candele de aur / În templul săucel mare / A fi imagini însuşi nespusei lui splendoare.

Atestă prezenţa acesteia la Eminescu că poetul s-a in-spirat din opera merituosului său înaintaş? Nicidecum. Eminescuera un prea bun cunoscător al mitologiilor, inclusiv creştine, ca sănu meargă direct la sursa primă, anume la legenda biblică privindgeneza universului, în care soarele şi luna apar drept ,,luminători”:,,14 .Şi a zis Dumnezeu: să fie luminători pe tăria cerului,ca să lu-mineze pe pământ ,să despartă ziua de noapte…16.A făcut Dum-nezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentrucârmuirea zilei şi luminătorul/ cel mai mic ,şi stelele. 17. Şi le-a pusDumnezeu pe tăria /cerului ca să lumineze pământul .18. Să câr-muiască ziua şi / noaptea şi să despartă lumina de întuneric”.

Ce distanţă enormă însă în exploatarea aceleiaşi surseexistă între cei doi poeţi! Pe când Eliade, pătruns de fiorul mistic,nu iese din litera modelului ,Eminescu, resorbit în mit, ne transferăpe tărâmul unor străvechi credinţe populare, după care soarele şiluna ,ca centre vitale, primordiale ale existenţei, ca vii permanenţe,iau parte la evenimentele cele mai de seamă ale vieţii umane, pre-cum naşterea, iubirea, nunta, moartea, nu hotărând destinul, darurmărind ca el să se împlinească întocmai, după cum ne-o suge-rează şi versurile mioritice :,,Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa”.,,Amorul”fiind pentru Eminescu un sentiment sacru, fundamental,se insinuează în individul atins de săgeata sa cu aceeaşi persis-tenţă cu care soarele şi luna ,de milioane de ani, îşi urmează ne-abătut traiectoria, dându-i acestuia iluzia că, prin tăria şi constanţacu care se manifestă, el devine ca şi aştrii, nemuritor. Dacă nucumva, reluând legătura cu versurile anterioare ,,luminătorii” n-arsemnifica şi ochii iubitei, care-l urmăresc pe poet în orice clipă avieţii, fiind ca şi ,,un pas făcut alene/ O dulce strângere de mâini/Untremurat de gene” mijloace de seducţie ale iubirii. Cu asemeneasensuri par a se încărca memorabilele versuri eminesciene :

Te urmăresc luminătoriCa soarele şi lunaŞi peste zi de-atâtea oriŞi noaptea totdeauna.

dacă opinia călinesciană nu ne-ar contrazice :,,Într-adevăr, soareleşi luna sunt în folclor persoanele unui mit erotic care făptuiesc înproporţii cosmice mecanica sexuală terestră.

Amintirea numai a celor doi aştri aduce dar o aură mito-logică, deşi poetul a folosit imaginea numai pentru întărirea noteide urmărire. Însă, pe plan secund, soarele urmăreşte luna, iar

Ion Micheci

DIURN SI NOCTURNLA EMINESCU ŞI PRECURSORI


vence (Franţa), pe care l-am invitat personal şi l-am găzduit la noiacasă, nici un alt profesor străin nu a fost invitat, la cursuri, nicianul acesta. … Cu excepţia Aureliei şi a lui Valeriu Rusu, veniţispecial din Franţa … dar pe care domnul Constantin Stere nici nui-a pomenit când a făcut un bilanţ, pe arii geografice ale partici-panţilor la Cursurile din acest an.

Să ne mai mirăm atunci că Nicolae Iorga, doctor honorisa numeroase universităţi şi membru a tot atâtea de numeroaseAcademii, cel care era invitat să conferenţieze la Sorbona, ori decâte ori trecea prin Oraşul Luminilor, Paris, adresându-se publicu-lui cu întrebarea: despre ce vreţi să vă vorbesc şi în ce limbă (dincele 6 – 7 limbi pe care le practica curent), cel care a înfiinţat Şco-lile româneşti de la Paris şi Roma, este astăzi cunoscut în Europanumai prin cercuri foarte restrânse, ca să nu spunem foarte, foartepuţin, faţă de valoarea operei sale şi faţă de viaţa sa, un simbol de

LUPTĂTOR pentru valorile umanităţii, până la ultima suflare.Este o lacună foarte regretabilă, mai ales fiind vorba de

o sesiune jubiliară a Cursurilor Universităţii de Vară care s-a în-cheiat acum câteva zile (19 august)!

Cursurile Universităţii de Vară „Nicolae Iorga” de la Văle-nii de Munte trebuie regândite şi organizate în aceste perspec-tive, fidele iniţiativei de acum 100 de ani a lui Nicolae Iorga şiîncredinţate unor personalităţi care să continue, cu generozitate, cupasiune şi cu ştiinţă spiritul în care ele au fost imaginate de MareleIstoric al românilor.

Vălenii de Munte,24 august, 2008

_______________________1 Vezi cele 9 volume de opere în seria de la „Minerva” şi recentasa carte-sinteză, Eminescu, orizonturi succesive.2 Ceilalţi absenţi, treacă-meargă, au făcut-o doar pentru imagine,dar absenţa Ministrului Culturii, Adrian Iorgulescu, este de-adreptul o ofensă pentru memoria lui Iorga.3 Sub tutela PSD.


A 100-a aniversare...


NNNN OOOO TTTT EEEE DDDD EEEE LLLL EEEE CCCC TTTT UUUU RRRR ĂĂĂĂ

Prima echipă optzecistă şi pre-textualistă: Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan s-a di-zolvat de mult ca spirit colectiv, iar con-stituenţii şi-au continuat disjunctivcarierele poetice pe drumuri individualeşi în formule de personalizare diverse,într-un climat literar din ce în ce mai ra-refiat.

Dacă Mircea Cărtărescu, trădândoarecum poezia, s-a încercat în proză,reuşind câteva romane socotite capodo-pere (ca Orbitor, de exemplu) şi s-a an-grenat într-un climat universitar care l-a

obligat la reflexivitate şi construcţii teoretice (vezi monografia Post-modernismul românesc), ceilalţi s-au izolat şi au mers pe drumuriproprii diferite.

Traian T. Coşovei, poet de spirit livresc şi o conştiinţă criticăremarcabilă, până la practicarea criticii literare, s-a retras şi el dinprima linie a vieţii literare, mizând pe apariţii rare, spectaculoase,dar şi potenţând filonul continuităţii de univers poetic şi de obiecti-vare stilistică. A dispărut până şi ironia dizlocată de un nedeghizatscepticism. Candoarea a rămas însă.

Filosofia citadinismului şi americanismului ostentativ (bă-iatul de la bloc în blues jeans, mestecând chewing gum, amator defilme cu cowboys şi party-uri, în haine de piele şi prins în catarame)s-a banalizat prin contraponderea generalizată de realitatea so-ciologică, dar filonul poetic s-a păstrat în culoarea locală a bucu-reştismului de imediată referinţă. Dacă, în anii ‘80, această imaginepărea insurgentă şi polemică faţă de un anume păşunism, dacă nuchiar socotită decadentă de utecismul oficial, ulterior s-a demone-tizat de la sine prin generalizare. Spiritul poetic urban al bucureş-tismului şi pretenţiile sale de „filosofie de viaţă¨ au prins şi chiar aurămas în formulele de activare ale unei poezii de tip experimenta-list şi polemic.

Cosmologia poetică se construieşte din elemente preluatedin alte universuri estetice, poezia este o ficţiune a ficţiunii, supra-reflectare de gradul trei în care orice referinţă atinge un atât de înaltefect de ambiguitate încât un lucru poate însemna şi opusul său.Un text numit simplu Poem, un text-punte, face legătura între ve-chiul chip de poet textualist şi antiportretul de antipoet:

„Eu cred în dragoste, eu cred în Beatles,/ mă încred în dis-perarea căprioarelor, în iarba tot mai verde,/ în blana ursului în-tinsă în faţa şemineului.../ Cred în regretul zborului prepeliţei şi înfulgerătoarea alergare a iepurelui de câmp/ la lumina farurilor. Da,dom’le, eu cred în dragoste/ ca în soarta balenelor eşuate pe ţărm/îşi spuse vânătorul/ potrivindu-şi ţeava carabinei, atent, în cerulgurii”.

Traian T. Coşovei a evoiluat discret, procesual de la poeziatextualistă la... antipoezie, adică la o formulă virulent anticonven-ţională de tipul Geo Dumitrescu. Şi mutaţia istorică de la nivelul1980 la pragul 1940 spune ceva. Tipologia antipoetică a fost ultimamare formulă de creativitate, cu adevărat importantă înainte de in-staurarea comunismului şi generalizarea disfuncţiei proletcultisteşi festiviste. La apariţie, în anii ‘80, şi textualismul avea o subtex-tuală, dar truculent-parodică adresă antioficială, vizând dominan-tele poeziei, care urmărea să se subordoneze atât directivelorpartinice, dar şi să satisfacă imperativele minimale ale idealuluipoetic. O anume discursivitate când relaxată, când bombastică, oţintă polemică (până la convenţia explicit pamfletară: „Soldaţi vă

De la poezia textualistă la antipoezieTraian T. Coşovei – Vânătoarea de capete, Editura Libra, Bucureşti 2002

ordon! Treceţi gârla!”), o fabulaţie antimoralistă, antiermetică şi an-tipuristă, cu ţintă antibarbiană caracteriza poezia generaţiei războ-iului. La aceste dominante expresive tind să se alinieze şi cei maiimportanţi corifei ai generaţiei în blugi, ai generaţiei ‘80 textualiste.De altfel, poetica generativă a textualismului presupunea o func-ţionare inerţială, de experiment care se consumă în act, fără dis-ponibilităţi ascensive ori progresiuni concludente.

Acest americanism descoperit, fireşte, pe alte dominantespecifice de Traian T. Coşovei se poate urmări nu numai în lirica luiGeo Dumitrescu, dar şi în textele insurgente ale lui Constant To-negaru.

Principala facultate a poeziei de azi a lui Traian T. Coşoveirămâne luciditatea care, refuzând iconoclastia trubadurescă, ad-mite persiflajul şi demitizarea prin asumarea jocului mitologic. în-ainte de toate, poezia presupune o „în-scenare” metodică şi e deremarcat puterea „vizionară”, deşi vizionarismul său se concreti-zează într-o lume de bâlci şi o butaforie teatralizantă.

Până la un moment dat nu-i revenea poetului funcţia decreator de lumi ficţionale – aceasta era „misiunea” prozatorilor.Poeţii deveneau credibili cu revelaţia semantică a propriei lumi in-terioare. Dar astăzi, într-un univers postmodernist, poeţii în elanuldeconstructivist al limbajului poetic nu fac decât să cristalizeze con-tururi de lumi ficţionale – ca aceste „povestiri din Vestul Sălba-tic”. însă se poate citi în toate poemele o dimensiune tragică,fireşte disimulată, opacizată, dar prezentă cu o persistenţă aproape– surprinzător – înfricoşătoare. Traian T. Coşovei mai vrea să nespună ceva, un lucru trist pentru care nu a găsit încă sinonimele.Cel puţin aşa sugerează un poem ca Prospecte: „Se gândeşte laziua de mâine/ ca la un pumn de monezi aruncate porumbeilor/depe streşini./ îi hrăneşte până la capătul răbdării –/ când viaţa îşi iazborul cu un fâlfâit de aripi/ decupat din absenţe/cu care dansezi şipetreci/până când nopţii i se face lehamite de gări...// Prospectul desingurătăţi, manualul de disperări/ scrise cu literă mică...// Cuţitul,lama de ras, somniferul absent:/ eveniment decupat din ziare, pros-pect de îndepărtare/ strecurat pe sub tâmple./ Curva aia de viaţăscrisă pe ziduri cu litere tot mai mici,/ mai nesilabisite/ mai mă-runte.// Scrijelite pe zid până când scrisul/ îşi pierde cuvintele, –în-ţelesul.”

În acest text, sub inventarului postmodernist se ascunde opoetică tragică. Tragismul e marcat de prezenţă, nu ca absenţă.Nu se poate o poezie-western fară Atacul vagonului poştal: „Lo-comotiva Pacific înfulecând kilometri de prerie./ Mecanicul beat şicărbunii cam umezi.../ Câteva macaze păzite de mexicani/ şi o căl-dură străjuită de cactuşi.// Câţiva reuşiseră să urce din goana ca-lului în ultimul vagon./ Alţii apucară să sară pe geamuri./împuşcăturile i-au făcut să-şi amintească/de Joe Dempsey, anga-jat al companiei Pacific,/care la vârsta de 32 de ani a încetat săgândească.”

Dacă, totuşi, cuvântul ultim care se poate spune desprepoezie este „Joc” (sau mai degrabă „antijoc”) atunci primul cuvântcalificativ pentru poet va fi „poză” nu în sensul de artificiu, ci de ţi-nute de campanie, alternative. „Sinceritatea” nefiind o categorieestetică pare substituibilă prin „credibilitate”.

Şi poetul e mereu credibil în înscenările sale marţiale. Şidacă tot se joacă prin poezie cu pistolul, cred că e gata să-l şi li-pească de tâmplă. Cowboy-ul ţanţoş (are pinteni) e cea mai bunăofertă masculină pentru nenumăratele Ofelii lacrimogene. Aşa cumpentru Don Quijote călare pe Rosinante a găsit cea mai bună pe-reche într-un Sancho Panza alergător de viteză pe o motocicletăYamaha.

Aureliu Goci



Despre „Omul ca suvenir”, cartea de debut a tânărului denumai 21 de ani Dragoş Huţuleac, student la filozofie în anul III,doamna lector univ. dr. Maria-Rodica Iacobescu spunea într-un Cu-vânt înainte de o admirabilă sinteză:

„Incitanta carte/…/ captivează atât prin profunzimea con-ţinutului său ideatic, cât şi prin calitatea scriiturii.

Autorul ştie să stăpânească cuvintele, să le determine să-şi depăşească insuficienţa lor ontologică şi să le facă să vor-bească, uneori brutal şi direct, alteori duios şi ambiguu, desprelucruri aparent disparate, dar cuprinse toate în prea puţin înţeleasacomplexitate a vieţii”

Doar aceste rânduri şi ar fi fost poate suficient pentru aprovoca la lectura celor douăzeci de eseuri urmate de un „apendiceliterar”, „o urzeală ironică de reflecţii critice, exprimate într-un stil in-confundabil” din care, în ciuda cuvintelor „dezbrăcate” uneori şi aconstatărilor amare, se „ridică uşor, ca un abur, o duioşie sfâşie-toare”.

Am deschis şi eu cartea cu curiozitate – inutil să mai spuncă autorul îmi e cunoscut – şi m-a frapat mai întâi motto-ul de peprima pagină, în care ironia lui Eugen Ionescu trasează una dinprincipalele coordonate ale cărţii: raportul dintre el, scriitorul, şi cei-lalţi, cititori sau chiar simpli trecători prin viaţă, cu care destinul săus-a intersectat sau se va intersecta inevitabil „Gâdilaţi-mă cu apre-cierea d-voastră injurioasă, gâdilaţi-mă, că tot mor şi mai bine măduc dracului gâdilat, decât negâdilat”(Eugen Ionescu, EU ).

Dedicaţia, însă, trimite la altă coordonată: duioşia în careîmbracă, de multe ori, adevărurile, realităţile ce-l întristează: Buni-cului meu, Teofil…., o persoană mai mult decât specială în viaţaacestui tânăr.

Şi aşa, „tilip-tilip” – vorba autorului – am ajuns la Argu-ment. Ironie, autoironie, un gust amar şi o urmă de „râsu-plânsu”.Toate adunate într-un text care, ne îndeamnă scriitorul, „trebuie cititc-o voce gravă şi cu multă greaţă”, şi în care el se dezice - într-unact de revoltă adolescentină în spiritul lui Eliade – de normalitate,de indiferenţă, de egocentrismul fiecăruia dintre noi şi a lui însuşi,într-un „exerciţiu de imagine, un lifting atitudinal” care să-i aducă „oanume notorietate”. Singurul lucru pe care-l apreciază este zâm-betul şi nu are nevoie de aplauze. Pentru că, oricum moartea eimanentă şi „după cum observaţi, nimeni nu o să vă ducă lipsa”.

De-a râsu-plânsusau joaca de-acotidianul

Eseurile care urmează contu-rează imaginea unei lumi care, departede a fi cea mai bună dintre toate, este an-trenată într-un proces ireversibil de de-zumanizare. Privind cu ochi de chirurgcare, cu bisturiul în mână, e pregătit săînlăture organul bolnav, tânărul scriitor di-secă lucid realitatea şi o descrie cu oamară ironie. Nu se plânge, pentru că ise pare că nu are acest drept( „noi înşine– spune el – creăm această societate decare ne plângem cu atâta însufleţire şiconsecvenţă” ) ci doar sugerează soluţii:poate ar trebui puţină poezie ( chiar dacă„Poezie se face numai primăvara. Vara eobligatoriu să faci dragoste în fiecare zi. Tomna ne ocupăm deproză şi melancolie. Pe când iarna îndeplineşte toate condiţiilepentru niţică filozofie de circumstanţă”), puţină linişte, mult mai pu-ţină grabă şi chiar să umblăm din când în când „după cai verzi”.Căci, „chestia e că, fiind ocupaţi peste măsură cu devenirea noas-tră întru eternitate, nu mai avem timp de viaţa noastră cea de toatezilele/…/ Nu mai iubim, nu mai zâmbim, nu mai conversăm, nu maialergăm după cai verzi”.

În lumea de azi totul se petrece în prea mare viteză ca sămai avem timp de dragoste, de zâmbete sau de conversaţii. Oa-menii sunt „tot pe fugă. Numai că majoritatea şi-au luat maşini. Aşacă fug mai repede.” Copiii „se joacă de-a oamenii mari, până cândajung ca aceştia”. Şcoala „este o modalitate mai blândă de dresaj”.Calitatea „e o panaramă” iar cuvântul acesta tinde nu să devinăarhaic, ci chiar „să-l trecem cu dricul pe lumea cealaltă”. Nesimţi-rea „ a devenit treptat unitate de măsură a IQ-ului” şi „până şi in-vidia lasă de dorit”. Îndrăgostiţii sunt pe cale de dispariţie, iarDumnezeu, deşi „e singurul VIP recunoscut” şi-a pierdut calitateade „păstor” şi „nu mai este la modă”.

Cei care ţin cât de cât echilibrul sunt „naivii”, care „deţinprea multe informaţii”. Astfel, chiar dacă „nu-i ajută la nimic”, ei ştiucă Dumnezeu, indiferent de nume, există, că omul e liber să gân-dească singur, că pentru a iubi e uneori nevoie de doi, că verdeleierbii le-ar lipsi teribil în liniştea de pe lună, şi, de ce nu, că „moar-tea e o chestie ce trebuie trăită” pentru că e „singura ta libertate”oferindu-ţi oportunitatea de a părăsi lumea asta aşa cum ai intratîn ea : om.

Doar universul „se complace în calitatea sa de atempo-ral continuu şi invariabil. Se încăpăţânează să nu rezoneze cu ni-meni altcineva decât cu el însuşi. Probabil de aici şi misterul careîncă îl mai înconjoară”.

Omul e o specie pe cale de dispariţie, deci tinde spre sta-tutul de suvenir: „Vom merge cândva în excursie. Să spunem că înAnglia. Aici vom intra, fireşte, în magazinele cu suveniruri unde,într-o cuşcă vom vedea o ciudăţenie asemănătoare nouă, cu douămâini, două picioare, doi ochi plus ceva atitudine sub care va scrie:OM - fiinţă superioară, înzestrată cu inteligenţă. A trăit din cele maivechi timpuri până spre sfârşitul sec al XXI-lea, când, datorită se-cetei de identitate, a plictisului cotidian şi a comodităţii specifice, adispărut în masă. Câteva exemplare se mai pot admira în muzeedin India, Guatemala, Africa de sud şi Norvegia. Îl puteţi atinge. Numuşcă!”.

Deci, un debut promiţător care conturează portretul unuiscriitor cu un stil propriu inconfundabil, o împletire fericită între lu-ciditatea unui filosof şi sensibilitatea unui poet ( vizibilă şi în celedouă proze din Apendicele literar) pe care sperăm s-o reîntâlnim,cât mai curând, într-o nouă carte. Nu neapărat care să-l arate mai„cuminte şi supus”, ci poate în care să-l regăsim pe cel care, do-rindu-şi o casă de vacanţă pe lună, pentru că „ acolo e foarte multălinişte” speră s-o poată împacheta şi s-o aducă pe pământ deoa-rece – mărturiseşte el însuşi - „ pe lună, din câte ştiu eu, nu creşteiarbă”.

Cristina Bandiu


VVVV AAAA RRRR IIII AAAA

Autorităţile de la Craiova au transmis astăzi la ora 8:00 Par-lamentului declaraţia prin care oltenii îşi declară unilateral inde-pendenţa.

Printr-o mişcare total neaşteptată, oltenii separatişti din Dolj,inspiraţi de precedentul kosovar, şi-au declarat independenţa, cusprijinul tacit al Chinei, Burkinei Fasso, Guyanei Franceze şi ŢăriiBascilor, deşi din Ţara Bascilor încă nu au primit confirmarea înscris, faxul bascilor fiind defect.

Prefectul a fost capturat şi sodomizatReprezentantul Guvernului în teritoriu a fost capturat de for-

ţele separatiste, aplicândui-se o bătaie ruptă din rai sau din filmelecu Van Damme, precum şi alte rele tratamente, tipice Sodomei,dar mai ales Gomorei.

Circa 4000 de olteni au invadat astăzi străzile noii capitale,Craiova, scandând sloganuri diverse, printre care: “Aruncă-mi, bă,dimigeana aia!” Ia prazul, neamuleeeeee”, “Hai Craiova!”, Jos Gu-vernul” şi “Unde fusăşi tu, Americo, până acum?!”

Emblemele statului sunt cel puţin ciudateDrapelul noului stat, Oltenia, este tricolor, cu două prazuri

încrucişate, simbolizând lupta pentru independenţă a oltenilor, pre-cum şi puterea economică a acestora.

Imnul va fi celebrul cântec “Spune, spune, hoţ bătrân”, de-osebit de popular printre hoţii de cai în perioada dintre cele douărăzboaie.

Sediul Imprimeriei Naţionale din Craiova este deja în mâi-nile forţelor separatiste, care au început deja să tipărească nouamonedă, denumită sugestiv “Francul”. Valoarea nominală a unuiFranc este de un Euro. Cu toate acestea, prin satele din Dolj sezvoneste deja că “A murit Francul”.

UDMR susţine că e un fapt normal “Valorile naţionale ale minorităţii olteneşti au dus astăzi la

îndeplinirea dezideratului de veacuri în regiunea Ţinutul Oltenesc.Somăm autorităţile de la Bucureşti să recunoască de urgenţă noulstat, care beneficiazăa deja de o amplă recunoaştere internaţio-nală”, a precizat pentru times.ro Marko Polo Bela.

UE ar cam fi de acordComisia Europeană a fost informată despre demersul se-

paratist al oltenilor, membrii acesteia declarând: “E ceva de sem-nat? Daţi-le incoace, să le semnăm şi ăstora. De unde sunt? DinBalcani? Daţi la semnat, că ne prinde noaptea aici printre hâr-ţoage!” dupa care au plecat la masă, lăsând Romania în aer.

Vadim Tudor e contrariat“Recunosc că e o mişcare neaşteptată a oltenilor, care mi-

au transmis deja că Doljul a fost epurat de unguri de peste 100 deani şi că mă vor de urgenţă la Craiova la cârma ţării. Voi vedea încontinuare ce părere au şi generalii mei şi voi lua o decizie. Mi s-aadus la cunoştinţă că există mari stocuri de medicamente în Cra-iova, deci e cu atât mai tentant!”

Şi Oltul e în fierbereCazanele de tuică fierb de azi dimineaţă la capacitate ma-

ximă şi în Judetul Olt, ai cărui locuitori susţin că Doljul le-a furatstatul şi emblema naţională, ceea ce va duce posibil la un războiintra-etnic. Ar mai fi, evident, şi problema zaibărului, care nu poatefi tranşată decât printr-o confruntare armată.

Rămânem în continuare cu ochii pe situaţie, aşteptând şicomunicatul oficial al Guvernului, care probabil nu va recunoaşteindependenţa noului stat.

Judeţul Dolj şi-adeclarat independenţa Domnului Nicolae Manolescu,

scriitor, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Mult stimate domn,

în condiţiile în care USR a devenit extrem de atrăgă-toare pentru unele persoane, în general pensionari, cererilede intrare în USR se înmulţesc vizibil, foarte mulţi dintre ceicare au har şi sunt cu adevărat talentaţi sunt ignoraţi. Deasemenea am mai observat faptul unii dintre oamenii dvs. îitratează cu sictir.

Îmi permit să mai cred şi faptul că e nevoie de o cu-răţenie morală la vârful USR şi al revistelor ce apar subegida ei.

“Noua Literatură”, această revistă îşi acoperă toatecheltuielile de la USR, faţă de restul revistelor, care sunt par-ţial finanţate ori deloc, deşi îmi permit să cred că revista

“Noua Literatură”, nu se ridică nici pe departe la ni-velul altor reviste, unele ignorate de USR.

După cum foarte bine au remarcat şi alţii, scriitorulromân nu prea are avantaje din faptul că este membru USR,decât dacă face parte dintr-o grupare bine cotată şi bine re-munerată pe diferite filiere.

Nu sunt vreun intelectual cu 7 facultăţi la Oxford, nuam câştigat premii internaţionale şi nu tind spre premiulNobel pentru literatură, sunt un simplu muritor în evoluţia luiprin meandrele civilizaţiei, un naiv care chiar crede că-l bă-gaţi în seamă.

Nu mai amintesc faptul că în România, “cultura su-feră grav”, a devenit deja folclor.

Ţara sângerează, lovită de inconştienţa unora, indi-ferenţi în faţa suferinţelor cauzate de moftangii din frunteaţării.

Însetată de cunoaştere, doreşte să-şi cultive fiii înspiritul culturii europene, la universităţi înalte.

Suntem consideraţi hoţi, ţigani, cerşetorii Europei,nespălaţi, un popor de securişti, nişte sclavi lipsiţi de ambi-ţie, ce ne mulţumim cu puţin.

Cel puţin aşa ne caracterizează italienii, englezii,francezii etc. în presa de la ei. Suntem jigniţi de orice imbe-cil cu ifose de mare jurnalist, care neavînd altă ocupaţiearuncă cu lături la adresa României. Pe cine putem acuzade percepţia negativă la adresa românilor?

Românii nu trebuie să înveţe democraţie, trebuie înprimul rând să înveţe să nu se mai lase călcaţi în picioare.Consider prin aceasta că Uniunea Scriitorilor are datoria mo-rală faţă de toţi intelectualii din diaspora şi nu numai, să iaatitudine. Nu cer să schimbaţi soartă planetei în 10 minute,doar mai multă implicare.

Constat cu regret că Uniunea Scriitorilor devine încet,dar sigur o instituţie aservită politic. Dovediţi-mi că mă înşel.

Daniel Lăcătuş

GGaabbrriieellaa PPeettrrii

SSccrriissooaarree ddeesscchhiissăă

(urmare din nr. 79)

Pentru Ion Rotaru o istorie literarănu poate fi concepută altfel decât dupăcriterii cronologice (altfel n-ar mai fi „isto-rie”) – ceea ce nu înseamnă că investi-garea fenomenului literar nu comportă şianume „piedici” şi nu presupune anume„inserţii”, spre mai buna înţelegere a fap-telor şi spre edificarea cât mai exactă acititorului asupra celor comentate. Aşa seface că autorul „sparge”, ca să zicemaşa, fluxul, firul, curgerea cronologică oride câte ori simte nevoia să procedeze înacest fel.

Este şi cazul însemnărilor pe marginea „slavonismului”,văzut de istorie nici mai mult nici mai puţin decât ca o „piedică îndezvoltarea culturii româneşti” (formulare care, se înţelege, ar fifost cu totul de neadmis până în urmă cu câteva decenii, atrăgânddupă sine grave consecinţe pentru autor). Aşadar, Ion Rotaruafirmă ritos: «Izolarea „insulei latine care am fost şi mai suntemîncă este principala cauză a rămânerii în urmă a românilor faţă deOccident, punctul dinspre care ne-a venit lumina. (…) Înainte deinvazia slavă, în epoca străromână, în epoca de răspândire a creş-tinismului la Dunăre şi Carpaţi, prin misionari precum Nicetas dinRemsiana, daco-romanii se aflau în contact direct cu Roma. Peatunci funcţiona deviza „Ex Oriente lux!”, printre cărturarii care aupurtat, lumina Orientului în Occident au fost - cum s-a văzut – şiunii scriitori ecleziastici originari din Dacoromania, precum Dioni-sius Exiguus ori Ioannis Cassianus»

Argumentele latinităţii sunt aduse de către autor, ca şi deiluştrii lui predecesori Dimitrie Cantemir şi Mihail Kogălniceanu dinlexicul limbii noastre, aşa încât afirmaţia celui care a scris Des-criptio Moldaviae precum că până la Alexandru cel Bun s-ar fi vor-bit şi s-ar fi scris latineşte nu pare a fi nici exagerată şi nici dedomeniul imaginarului.

Un document mai puţin cunoscut şi care nu se află în cir-cuitul public validează teoria cantemireană, iar Ion Rotaru nu şo-văie să reproducă din el un citat semnificativ, care înlătură oriceîndoială. Este vorba de un istoric al domniilor bulgare (aşa numitulŢarstvenik, tipărit la Buda în 1844), iar fragmentul cu pricina sunăastfel: „S-au însemnat în nişte cărţi vechi, scrise de mână, că dupărepausarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan, care a ridicat pe Asanla împărăţie, a chemat Asan de la Ohrida pe părintele Teofilact, aluminat şi a curăţat toată Bulgaria de eresurile multe care se aflauatunci în ea. După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut înValahia, „să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, carepe atunci domnea în ea; şi a silit Asan pe valahi, care pânăatunci citeau în limba latină, să lase mărturisirea romană, şisă nu citească în limba latină, ci în cea bulgară; şi a poruncitca acelui ce va citi în limba latină să i se taie limba; şi de atunciValahii au început a citi în bulgăreşte”. (subl. ns. ). Acribia şi pro-bitatea istoricului literar îl obligă pe acesta să comenteze menţio-natul document din mai multe unghiuri, nemulţumindu-se a dacrezare în întregime textului din care am citat. O făcuseră mai în-ainte şi A.D.Xenopol şi Dimitrie Onciul, care, după discutarea unorinadvertenţe istorice, emiteau ipoteza cedării creştinismului romanîn faţa celui bulgar cu mult mai înainte de domnia lui Asan.

Istoricul de azi recunoaşte, pe de altă parte, că limba sla-vonă „a produs pe teritoriul patriei noastre o capodoperă literară,precum „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodo-sie”, dar, totuşi, pentru locuitorii epocii limba slavonă era întrucâtvao limbă moartă de vreme ce era folosită numai în cancelariile dom-


IIII SSSS TTTT OOOO RRRR IIII EEEE LLLL IIII TTTT EEEERRRR AAAA RRRR ĂĂĂĂ

Florentin Popescu

Literatura, ca spectacol în desfăşurare (VIII)neşti şi în biserică. În context o afirmaţie făcută cândva de NicolaeIorga este, fără îndoială, grăitoare. „Literatura românească nuputea porni de la dânşii, care cântau pe bulgăreşte până şi ispră-vile lui Ştefan cel Mare”.

„Instinctul nostru latin” despre care au făcut vorbire în stu-diile lor numeroşi istorici (dintre care Ion Rotaru îi citează pe Sex-til Puşcariu şi pe Ion Drăghicescu) este privit de autorul noii istoriiliterare atât sincronic cât şi diacronic, propunându-ne, sau mai binezis amintindu-ne de etapele parcurse de poporul român până la in-tegrarea lui deplină în „concertul cultural european”, petrecutăodată cu Unirea de la 1918.

Trecând în continuare în revistă contribuţia istoriografică şiliterară a lui Nicolaus Olahus, descendent prin tată din Basarabi şiprin mamă din Huniazi şi comentând mai pe larg opera de căpete-nie a acestuia, Hungaria sive de originibus gentic, regni, situ,divisione, habitu, atque opportnitatibus (1536), Ion Rotaru no-tează: „Fără a face parte propriu-zis din circuitul literaturii şi cultu-rii româneşti, opera lui Olahus interesează totuşi pentru căînstrăinatul nu şi-a uitat patria de origine, cum îl arată şi numele.Opt din cele nouăsprezece capitole ale impunătoarei cărţi sunt con-sacrate Daciei, prin care înţelege cele trei provincii româneşti lo-cuite de români, Muntenia, Moldova şi Transilvania, în legătură cucea din urmă nelipsind infirmarea că „valahii” sunt populaţia ceadintâi şi ce mai veche a locului. În Capitolul al XII-lea. Despre Un-garia, lasă informaţii deosebit de amănunţite despre domnii ŢăriiRomâneşti, însemnând tot acolo, şi datele referitoare la înrudirealui cu Basarabii. Capitolele XIV-XVIII conţin descrieri ale Transil-vaniei şi Banatului Temişanei. În sfârşit, lucrul cel mai important,Olahus este primul român care afirmă descendenţa romană a po-porului şi a limbii lui de baştină, odată cu unitatea lui etnică, atuncicând, în Capitolul XIII. Despre Moldova, scrie: „Moldovenii auaceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii; se deosebesc însăîntrucâtva numai prin îmbrăcăminte. Ei se ţin mai de neam şi maide ispravă decât muntenii (…). Limba lor şi a celorlalţi români afost cândva romană, ca unii ce sunt coloni de romani. În vremeanoastră limba lor se deosebeşte foarte mult de aceea; cu toateacestea, multe din cuvintele lor pot fi înţelese de latini”. În conclu-zie, Ion Rotaru e categoric: „Hotărât, Nicolaus Olahus avea spiritlatin, prin naştere şi prin cultură”.

Aceluiaşi areal al primelor scrieri realizate la noi într-o altălimbă decât slavona se circumscrie şi Imnul lui Petru Cercel (1583-1585), un domnitor aventurier, despre care ni se dau succinte datebiografice, suficiente însă pentru ca lectorul să-şi poată face o pă-rere în ce-l priveşte. Imnul, scris în italiană, rămâne una din pri-mele poezii cu caracter religios scrise la noi.

19 gustar, 2008


EEEEPPPP IIII SSSS TTTT OOOO LLLL EEEE RRRR UUUU RRRR AAAA LLLLEEEE

Pentru conformitate: Liviu Ţiglă

Nu este o noutate faptul că promo-varea literaturii române dincolo dehotarele ţării trebuie să fie o preocu-pare atât a oamenilor de cultură câtşi a instituţiilor avizate. Un laudativexemplu de implicare, cu rezultateconcrete este activitatea cadrelor di-

dactice ale Facultăţii de Litere din Oradea sub coordonareadomnului profesor Ion Simuţ. Volumul Valenţe europene aleliteraturii române contemporane a apărut ca rezultat al pro-iectului cu aceeaşi temă finanţat de CNCSIS în anul 2007,continuându-se în anul 2008.

Într-un Argument scris de directorul de proiec, IonSimuţ, sunt notate date relevante despre proiect. Acesta areîn vedere realizarea unei analize a tendinţelor li-teraturii române contemporane apelând la mij-loacele criticii literare. Se urmăreşte realizareaunui volum tradus în limbile engleză, franceză şigermană (inclusiv în format electronic), facili-tându-se accesul la cunoaşterea literaturii ro-mâne actuale. Cercetarea nu se restrânge numaila cei incluşi în proiect, ci se urmăreşte şi înre-gistrarea opiniilor altora – scriitori, traducători. Înacest sens, a fost implicată şi revista „Familia”,care, prin colocviul Literatura română contempo-rană pentru Europa sau evenimente ca Zilele re-vistei doreşte să valorifice cât mai multe păreri.Sunt analizate cele mai cunoscute valori ale lite-raturii române în momentul de faţă, în proză şipoezie, dar şi a celor care au legătură directă cu spaţiul fran-cez, englez şi american, italian sau german după o expe-rienţă semnificativă în spaţiul cultural românesc. Princercetări se urmăresc fenomenele de sincronism ale litera-turii române cu cea europeană, dar şi evidenţierea elemen-

tului de specificitatea al literaturii noastre. Proiectul nu arepretenţii de exhaustivitate, dar este un important punct depornire. „Relevarea acestor valenţe, subliniază Ion Simuţ,revine, ca misiune complexă, întregii critici româneşti ac-tuale, datoare să creadă în valorile europene ale literaturiiromâne contemporane şi să le promoveze cu luciditate şipragmatism prin instituţiile culturale abilitate.”

Prin natura volumului este greu de făcut o recenzieîn adevăratul sens al cuvântului, de aceea recurgem la osimplă, dar revelatoare imagine a celor cinci capitole careîntregesc volumul deosebit de consistent atât din punctul devedere al dimensiunii, cât şi al calităţii: I. Deschiderile poe-ziei (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gellu Naum), II. Şan-sele romanului (Constantin Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade,

Vintilă Horia, Nicolae Breban, Dumitru Radu Po-pescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simio-nescu, Octavian Paler, Sorin Titel, AugustinBuzura, Norman Manea, Constantin Ţoiu, Ge-orge Bălăiţă, Ştefan Bănulescu), III. Experienţeleexilului (Monica Lovinescu, Gabriela Melinescu,Bujor Nedelcovici, Petru Popescu, Andrei Co-drescu, Cătălin Dorian Florescu, Anamaria Beli-gan, Irina Grigorescu Pană, Flavia Cosma,Eugen Giurgiu, Corneliu Florea, Herta Müller),IV. Tendinţe, repere, conexiuni şi V. Postmoder-nism şi roman apocalitic în postdecembrismunde sunt analizaţi mai mulţi scriitori, până la ceimai tineri incluşi în aşa-zisa generaţie 2000, gru-paţi pe anumite teme.

Dincolo de promovarea literaturii române din dece-niul şase până în prezent, competentele comentarii criticecumulate în volumul Valenţe europene ale literaturii românecontemporane arată şi încrederea dată valorilor literaturiinoastre.

Oana Draia

Valenţe europene ale literaturii românecontemporane

Coordonator: Ion Simuţ


EEEEPPPP IIII SSSS TTTT OOOO LLLL AAAA RRRR

Îmi cer scuze că îţi trimit aceste rânduri cu atâta întârziere.Am început să-ţi “scriu” în gând, imediat după ce ţi-am adus unultim omagiu din partea mea şi a Asociaţiei Canadiene a ScriitorilorRomâni, la înmormântarea de pe 29 aprilie. Dar m-am întors la Bu-cureşti în aceiaşi zi, ca să plec iar spre Canada. De aceea nu ammai zăbovit mai mult prin mirificul Iaşi, pe care l-ai ales pe veşni-cie. M-am apucat să-ţi scriu în avion. Crezi că am putut să scriupână la capăt această scrisoare? Nicidecum.

M-am apucat de scris de zeci de ori şi tot de atâtea ori nuam putut continua. De fiecare dată când mă aplecam asupra lap-top-ului, mă cotropeau gândurile şi părerea de rău că te-am pier-dut dintre noi şi nu puteam să mai scriu. De obicei, îmi înecamamarul cu bere neagră sau cu vinul rosu de “Drăgăşani”, făcut laMontreal, despre care ţi-am povestit în lunga noastră călătorie dela Bucureşti la Tirana şi înapoi - ultima ta călătorie. Berea neagră,îmi aminteşte de tine, marele Maestru al Poeziei, Don Cezar Ivă-nescu. Aceste rânduri de mai sus, sunt scrise astăzi 27 iulie, laBucureşti. Stau pe acelaşi scaun pe care obişnuiai să stai când îmierai musafir drag, după ce am pus punctul final la prima mea scri-soare către tine. Iată ce am vrut să-ţi spun şi să te întreb:

Dragă Cezar,

Cum este prin Eternitate? Te mai gândeşti la noi, cei pe carene-ai lăsat îndoliaţi pe viaţă, să ne chinuim şi să ne frământăm în“ţara de murit”, România ? Îmi amintesc cu uimire, cum în una dinrenumitele tale Doine, afirmai obsesiv, cu mari semne de excla-mare, cum numai tu ai ştiut să le foloseşti:

“ ! asta-i Ţara de murit,nu e Ţara de trăit,asta-i Ţara de murit,asta-i Ţara de murit…! “.

Acum, înţeleg exact ce ai vrut să spui. Aşa a fost, ai ştiutbine soarta care ţi-a fost hărăzită. Cu o premoniţie incredibilă, credcă ştiai dinainte tot ce va urma în viaţa ta, de la început până lasfârşit. Te citez: “Marţi spre miercuri dimineaţa, între orele 4 şi 5, înspitalul din Bârlad, pe întuneric – era camuflaj din cauza bombar-damentelor – pe 6 august 1941 s-a născut Cezar Ivănescu, rein-carnare a lui Caius Iulius Caesar, şi care se va strădui în aceastăexistenţă să facă astfel încât să poată deveni un Buddha într-o e-xistenţă viitoare….!” Cred că “strădania” ta, va da “Rod”. Oare cândvom avea revelaţia aceasta ?

În tinereţe, te bătea gândul să pleci în lumea largă, aşa cumam făcut eu şi atâţia alţii - să schimbi poate Destinul. Dar l-ai as-cultat pe marele Marin Preda, care te-a sfătuit să nu pleci. “Unpoet, nu se poate realiza decât în limba sa maternp”, cam aşa amreţinut că ţi-a spus marele prozator. În discuţiile noastre, am ob-servat un oarecare regret că l-ai ascultat şi nu ai luat drumulpribegiei, ca mine. Dacă îl vei întâlni pe Marin Preda pe acolo, prinEternitate să-l întrebi - de ce a fost să fie aşa, să ţi se întâmple caîn “Timpul asasinilor”? Eu ţi-am înţeles frământările, atât de bineexprimate în versurile tale. Şi eu am trecut prin multe din acestefrământări:

“! aş pleca şi aş pleca,un’ să plec din Ţara mea,un’ să plec din Ţara mea,drumul talpa nu mi-o vrea…!….nici o casă nu-i a mea….!

Precum Iisus Christos, ai ales drumul “Golgotei” Românieide atunci şi de acum:

! cine vrea mă scuipă,scuipă cine vrea,eu mereu tot urcu,urc pe Golgota,

tine, Doamne, drumul lungcât urc pe Golgotacă toţi cei care mă-împungsă-şi înfigă bota,…..!

CCeezzaarr,, pprriieetteenn ddrraagg Doamne, cât de clar ai fost în mesajele pe care le-ai trimisprin poemele tale geniale ! Dar cine să te asculte, cine să te înţe-leagă ? Posteritatea te va aşeza cu siguranţă pe soclul pe care îlmeriţi, eu nu mă îndoiesc de asta.

Mă gândesc zi şi noapte fără să înţeleg cum de s-a pututproduce o aşa tragedie pentru România (aveai şanse mari să pri-meşti premiul Nobel pentru literatură şi eu eram pregătit să te pro-pun cu mult entuziasm), pentru Clara, fiica ta iubită şi pentru noi toţicei care te admiram şi te iubeam. Cum de ai plecat dintre noiaşa…pe neaşteptate ? Să fie Destinul care nu putea fi evitat? Cumde s-a întâmplat aşa… deodată, să ne părăseşti pentru totdeauna,când putea să fie şi altfel?

Cum de te-am lăsat să pleci de la Bucureşti la Iaşi pe 19aprilie - sâmbătă seara - ultima ta sâmbătă pe acest pământ -înainte de săptămâna mare, dupa o zi încărcată, în care am fostîmpreună atât de activi şi am avut întâlniri atât de fructuoase, decare erai atât de fericit? Ne despărţeam pentru numai câteva zile,aşa credeam. Cine se gândea că ne despărţeam pentru tot-deauna? Strămoşii noştri tracii, se bucurau pentru cineva carescapă de lumea mizeră în care îndurase atâtea. Noi ne-am pierdutabilităţile de a evita durerea. Aşa este, sunt total de acord, ai suferitmult, “întâmpinat cu noua ură”, cum ai mărturisit în poemul Jeud’amour:

“! de fraţii mei lovit lovit cumplitşi-ntâmpinat cu noua ură,cu foamea şi cu bâta hăituitte-am purtat suflete pe gură…!”

Poate că Dumnezeu a vrut să te apere de atâta povară,generată de ticăloşia parveniţilor şi mizerabililor care te-au atacat“fără frica de orbire” şi te-a ridicat la Cer. Dumnezeu are grijă detrimişii lui pe pământ, şi acţionează în momentul decisiv. Deci… sănu fim prea trişti, dar putem să nu fim? Cred că ştiai ce se va în-tâmpla, undeva în subconştient (sau conştient ?! ), şi ne-ai pregătitîntr-un fel pentru greaua despărţire.

De câte ori nu a venit vorba despre moarte, în timpul călă-toriei la Tirana şi după ! Cât de mult te-ai amuzat când ţi-am recitatacele versuri scrise pe un gard, culese de un fost prieten din Mon-treal:

“Lumea nu se schimbăoamenii e … fiare,scriptele vorbeşte,scapă cine moare…”

Sau, când glumeam pe seama ambiguităţii unor expresii alelimbii române, în care era vorba tot despre moarte, îmi amintescnumai una din glumele care ne-a amuzat copios – eram puşi peglume:

“Un om era pe moarte… şi moartea îl implora: Nu pleca, nupleca…”

Dar noi, toţi cei care ţi-am fost aproape până în ultimeleclipe, te vedeam puternic, veşnic şi neînfricat. Te vedeam dejaînvingător în luptă cu cei care au vrut să te distrugă. Veşnic învingă-tor ai rămas - fără discuţie, dar îmi imaginez ce chef au tras ceicare s-au declarat câştigători, atunci când au aflat că ai plecat dinlumea asta mârşavă şi că nu le mai periclitezi bunăstarea !!!Mesajele care s-au găsit după moartea ta, înregistrate sau scrise,sunt foarte clare – ştiai că vei fi eliminat şi că ne vei părăsi, dar nuştiai exact când. Poate sperai că vei apuca toamna şi ca îmi veiface marea bucurie de a ne vizita la Montreal. Planul era gata făcut,urma să îţi fac invitaţia şi să participi cu editura Junimea la TârgulInternaţional de Carte de la Montreal, în acelaş stand cu cel al Aso-ciaţiei Canadiene a Scriitorilor Români. Ce mare eveniment ar fifost pentru noi, cei rătăciţi prin lumea largă!... Cezar Ivănescu laMontreal… incredibil !!! Toţi intelectualii s-ar fi îmbulzit să te întâl-nească, să te pipăie… este cu adevărat - marele Cezar înCanada? Aşa visam, dar… nu a fost să fie aşa.

În ultima ta călătorie în Albania, dealtfel ultima în afaraRomâniei, în care am fost “căpitanul echipajului” şi supus servitor,a venit adesea vorba despre această doamnă în negru (aşa cumam spus mai sus), care însă nu credeam că îţi dă târcoale. Ce sepoate înţelege din aceste versuri, parcă de resemnare, pe care le-ai aşternut pe hârtie cu mulţi ani înainte?

! deci voi muri, - şi alţii au murit,deci nu mi-a fost de-nvăţătură,o voi sfârşi şi eu într-un sfârşitdeci tot cu sufletul la gură,….!

AAlleexxaannddrruu CCeettăăţţeeaannuu



LLLL EEEE CCCC TTTT UUUU RRRR IIII SSSS UUUU BBBB AAAA BBBB AAAA JJJJ UUUU RRRR

Făcând referiri la personalitatealui Ion Vinea, ca şi la opera acestuia, Mi-hail Petroveanu considera că „tot-deauna, Vinea a fost socotit un modern”(Mihail Petroveanu, Studii literare, EPL,Bucureşti, 1966, p. 129).

La început, modernitatea lui IonVinea ia forma unor mici proze noncon-formiste faţă de stilul clasic, amestecândnotaţiile precise cu stări difuze – mixturilirico-realiste –, cum le va numi el maitârziu, încercând să se desprindă deacest gen. Nemulţumit de convenţiile li-

terare clasice, scriitorul se orientează spre autenticitate. Formulaautenticităţii este semn al modernităţii scriiturii sale. Într-o primăformă, autenticitatea practicată de Vinea, scriind la revista Cro-nica, este, în fond, o veche convenţie a mistificării: scriitorul sus-ţine că ar fi găsit nişte „însemnări” într-unul din tranşeele de pefrontul din 1915. Aceste „însemnări” sunt o suită de imagini realisteale frontului, remarcabile prin nuda lor sinceritate. Însemnările depe front anticipează tonalitatea crudă şi demistificatoare a literatu-rii despre război a lui Camil Petrescu. Ca şi acesta, Vinea prezintăviaţa de pe front dinlăuntrul ei, din unghiul uman. Un alt aspect alautenticităţii, pe care Vinea îl relevă în paginile revistei Cronica,este jurnalul. Într-o Chronique villageoise, îşi propune să scrieun jurnal ferit de literatură.

Într-un interviu acordat publicistului I. Valerian (în 1927), IonVinea afirmă tranşant: „Nu există decât un singur gen literar: poe-mul. Numai el poate conţine în stare pură esenţa poeziei. Toatăaşa-numita literatură psihologică sau de document nu interesează.”(I. Valerian, Cu scriitorii prin veac¸ EPL, Bucureşti, 1967, p. 233-234). În acelaşi interviu, aducând în discuţie raportul literatură –reportaj, el consideră că „reportajul mare face concurenţă teribilăromanului”, iar literatura în forma ei tradiţională „nu mai poate in-teresa astăzi”, fiind înlocuită de „reportajul marilor cotidiane”. Ideeacă reportajul a devenit un gen literar care concurează schiţa, nu-vela şi romanul clasic devine obsesivă, iar în manifestul din 1924,proclamă moartea prozei vechi, prin cedarea prerogativelor ei re-portajului: „Vrem moartea romanului epopee şi a romanului psiho-logic, anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul,romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiţi.” (Elena Zaha-ria, Ion Vinea, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1972, p. 18).Respingând proza în accepţia ei clasică, I. Vinea propune – cumam văzut deja – poemul, căci acesta conţine „în stare pură esenţapoeziei”, considerându-l în egală măsură „o rezultantă a tuturor ar-telor: muzica, plastica, literatura.” Ion Vinea, Principii pentru tim-pul nou, în Poeţi şi critici despre poezie, Editura Albatros,Bucureşti, 1972, p. 300). Vinea consideră proza modernă un modde existenţă al poeziei, aceasta însemnând încorporarea prozei îndomeniul inefabilului poetic. În accepţia lui, scriitorul modern se cu-vine să renunţe la tot balastul prozei tradiţionale, abordând poeziapură, aşa cum a făcut Ramon Gomez dela Serna, în volumul Gre-guerias. Pentru Vinea, scrierile avangardismului spaniol şi, mai cuseamă, Greguerias constituie un adevărat model de proză mo-dernă. Spiritul inventiv, sensibilitatea, precum şi marea mobilitatestilistică ce definesc aceste proze scurte, cu observaţii picante des-pre oameni, sunt în opinia scriitorului nostru punctul lor forte. (ApudElena Zaharia).

În 1925, la Editura Adevărul, Biblioteca Dimineaţa, apareprimul volum de proză al lui Ion Vinea – Descântecul şi Flori delampă. „Cartea de vizită” a scriitorului atrage de la bun începutatenţia în privinţa calităţii scriiturii lui Vinea, dar mai ales primulmare semn de modernitate: înlocuirea prozei tradiţionale cu poe-mul în proză, preferinţa pentru grotesc şi absurd, predilecţia pen-tru sondarea sufletelor maladive şi obsesive, predispuse printemperament şi boală către o interiorizare aproape totală, aborda-rea fantasticului folcloric – credinţa în strigoi, aprofundarea zone-lor abisale specifice subconştientului uman – toate acestea fac dinvolumul ce marca debutul literar al lui Ion Vinea o proză de facturăexpresionistă. Prozele din volumul Descântecul şi Flori de lampănu sunt nişte poeme în tradiţia simbolistă – cum s-a apreciat –, cischiţe sumare şi reci. Pentru Vinea, semnificaţia estetică a realu-lui rezidă în tensiunea pe care acesta o poate determina în conşti-inţa artistului. De aceea, prozele sale exprimă stări tensionale. Oconştiinţă crispată contemplă lumea cu nelinişte şi plonjază printreobiecte fără siguranţă. Postura obişnuită a acestei existenţe este

somnolenţa – un fel de maladie ciudată, care ţine conştiinţa la gra-niţa dintre oniric şi realitate. Eroii lui Vinea trăiesc la limita dintrelumea lor lăuntrică şi realitatea obiectivă, amestecând fantezist da-tele celor două universuri. Poemele care exprimă stări tensionaleîn sfera somnolenţei sunt: Rătăcire, Treptele somnului, Sanato-riu şi O clipă grea; dragostea ca stare tensională apare în Des-cântecul şi Absenţa; tensiuni latente găsim în Ouă roşii, iartentaţia pentru absurdul de tip avangardist în Stratagema, Cra-vata de cânepă şi Aliluia; abordarea fantasticului folclori (credinţaîn strigoi şi magia erotică populară) are drept rezultat artistic paginiremarcabile în poemele Svonuri şi Descântecul. Experienţa mo-dernistă a scriitorului îşi pune amprenta pe acest prim volum depoeme în proză (sau proză poematică). În afara stilului propriu –metaforic cu intenţie, în care se simte impulsul avangardismului –o seamă de poeme respiră un aer constructivist. Colaborând cuprietenul Marcel Iancu, Ion Vinea „construieşte” în cuvinte imaginiplastice paralele cu desenele sau gravurile semnate de amicul său.Uneori, scriitorul se lasă inspirat de plastica lui Marcel Iancu, al-teori – invers, pictorul îi ilustrează grafic poemele. Spre pildă, înDanţul pe frânghie (subintitulat Dintr-un tablou de MarcelIancu), Vinea descrie o pictură, încercând să-i sugereze tensiuneaconţinută în linii şi culori.

*Paradisul suspinelor este scrierea unde se concretizează

în chip elocvent concepţia lui Ion Vinea despre literatura modernă.În opinia lui Mihail Petroveanu, acest roman exprimă „nivelul celmai de sus al ambiţiilor autorului, de scafandru în secretele omu-lui. Prozele de până atunci (cartea a apărut în volum în 1930, laEditura Naţională – n.n.) îşi limitau ţinta la descrierea momentelorde explozie ale eului secund. Cercetarea îşi extinde acum progre-sul la procesele de formare a vieţii duble şi la modul în care un în-treg destin este afectat de existenţa unui mister. Paralel cu aceststudiu, se examinează, în vederea înţelegerii personajului central,anturajul său proxim. Studiu, personaje, mediu, iată termeni pre-zumând o ţesătură de roman.” (Mihail Petroveanu, op. cit., p. 165).

Având ca premisă autenticitatea, scriitorul simulează căse află în posesia unui jurnal, scris de un prieten ciudat – tânărulDarie – dispărut fără urmă. Naraţiunea confesivă se desfăşoarăfără cronologie, iar între golurile jurnalului sunt intercalate comen-tariile scriitorului – lungi comentarii semnate cu iniţialele I.V. Sesi-zăm, de asemenea, rotaţia vocilor narative: confesiunea lapersoana întâi şi naraţiunea la persoana a treia. Paradisul suspi-nelor este un jurnal intim, un eseu puternic liricizat despre forţeletiranice ale libidoului. Toate aceste elemente sunt subsumate uneiviziuni onirice. Sub raportul libertăţii de asociere, prin incongruenţarelatării, ca şi prin insolitul imaginilor, această creaţie a lui Ion Vinease apropie de suprarealismul lui André Breton. Ceea ce scrie AndréBreton în Nadja are – opinează Simion Mioc – semnificaţie în parteşi pentru jurnalul lui Vinea: „E vorba de fapte a căror valoare in-trinsecă este foarte greu de controlat, dar al căror caracter, totalneaşteptat, absolut întâmplător, are de fiecare dată aparenţa unuisemnal…” (Simion Mioc, Opera lui Ion Vinea, Editura Minerva,Bucureşti, 1972, p. 322). În cartea în discuţie, autorul sondeazămanifestările exterioare ale personajelor, meandrele sentimente-lor, ca şi zona crepusculară a subconştientului individului. El nu ur-măreşte evoluţia epică, ritmul acţiunii sau prezentarea „din dărăt”a personajelor. Acestea sunt specifice romancierului clasic, avândun caracter omniscient, asmodeic. Acesta se vădeşte de la primafrază a romanului clasic – notează Ion Vitner – unde „suntem puşiîn faţa unei realităţi a cărei existenţă aparţine exclusiv romancie-rului. Acesta, în mod vizibil, ştie totul, aprioric, cu privire la sub-stanţa romanului său, oferind cititorului, prin intermediul intrigiisavante, parcelă cu parcelă, un domeniu al cărui stăpân estenumai el, romancierul. Dacă vrei să parcurgi domeniul, trebuie sădevii sclavul autorului, cel puţin pe tot timpul cât străbaţi lumea do-minată de el. Autorul romanului cunoaşte, în amănunţime, dinaintetot ceea ce tu, ca cititor, nu poţi poseda decât smulgând, pagină cupagină, din mâna posesorului absolut. Eşti servul autorului, pentrucă nu ai posibilitatea de a construi propriul tău univers, pe ficţiuneadăruită. Trebuie s-o accepţi pe de-a-ntregul sau s-o refuzi, închi-zând cartea. Dar, abil, romancierul te-a introdus într-o cursă, dincare este greu să evadezi. Ţi-a propus, de la prima frază, un mis-ter aflat în posesiunea lui şi pe care nu-l poţi dezlega, decât par-curgând textul romanului său.” (Ion Vitner, Sensul romanuluimodern¸ Editura Cartea românească, Bucureşti, 1978, p. 34).

Constantin Miu

MMOODDEERRNNIITTAATTEEAA PPRROOZZEEII lluuii IIoonn VVIINNEEAA



LLLL EEEECCCC TTTT UUUU RRRR IIII SSSS UUUU BBBB AAAA BBBB AAAA JJJJ UUUU RRRR

„Conjuncturi de iubire” de George Băiculescu aapărut la Ed. Alpha MDN 2008 şi cuprinde nouă povestiri(200 pag.). Am dobândit această carte prin intermediul poş-tei; venită într-un plic tocmai de pe meleagurile Nehoiului.Lectura acestora îi poate vesti cititorului că emoţia epică atrăirilor interioare la personajele întâlnite în carte – şi nu fas-cinaţia sau amplitudinea ori efervescenţa acţiunii epice –este ceea ce îl aşteaptă. Dar cititorul care va avea fericireade a pune mâna pe carte, va descoperi în cele nouă poves-tiri scrise cu cerbicia unui autor care ştie să extragă esenţeledin dramele trăite, şi să ne redea într-un mod realist (paginice au încleştarea scriitorilor ruşi), întâmplări şi trăiri inte-rioare despre frumuseţea unor suflete aflate în singurătate.Personajele lui George Băiculescu, ar spune cititorul, au su-fletele încărcate cu povara unor trăiri neînţelese. Aparentînsă, pentru că autorul, un maestru al scriiturii, le aruncă in-tenţionat „dintr-un val în altul ca pe o barcă uşoară, fără câr-maci”. E o goană continuă a căutărilor şi întrebărilor puse întăcere, cu scopul de a face lumină în nedumeriri şi întâmplărităinuite de ceva timp în sufletele personajelor. Uneori per-sonajele, ca două jumătăţi, caută mereu să se apropie. (Ex.povestirea „Acasă”) Măiestria autorului, care ne lasă săvisăm într-o limbă care nu părea a înaintaşilor noştri în lite-ratură, constă în naturaleţea cu care „umblă prin buzunarelesufletului, scotocindu-le”; şi asta pentru că în lumea noastră,frumuseţea şi acurateţea scriiturii trebuie să aparţină tutu-ror, atât celui care scrie cât şi celui care citeşte. La GeorgeBăiculescu „omul, în drumul lui spre fericire, spre desăvâr-şire, se află într-o permanentă zbatere şi acest laitmotiv dăprozelor sale consistenţă şi autenticitate” – după Alex Opro-escu din referinţe critice. Pe Nicolae Stavru, eroul din „Lu-mină singuratică” îl macină un trecut dureros. Despărţireade prima lui soţie Maria şi de copilul său Ionică, e o ranăîncă vie în sufletul său: „Nu era oare prea târziu?!...” Între-barea pe care şi-o pune acesta, încercând să lămureascăepisodul întâlnirii cu propriul său fiu, i se răsuceşte ca uncuţit în rana crezută închisă de când se căsătorise cu altă fe-meie, mai tânără, mai frumoasă, şi se credea fericit. Luminavie din fereastra propriei case, în noaptea când întârziasela fabrică pentru o de-fecţiune la unul din ga-tere, e oare luminacare să-i alunge povarade pe suflet, ori îl va cu-funda mai adânc în„focul” unei vieţi carearde fără nici o noimă ?E momentul ca cititorulsă răspundă, ori să as-culte de îndemnul scrii-torului: „Totul estelimpede şi clar… Fil-trezi prin acea lumină,lucrurile sau întâmplă-rile care te-au mişcat”

Suflete în singurătateori „te pui tu sub semnul întrebării”,pentru că George Băiculescu aredarul de a ne provoca şi regăsi în fie-care personaj din povestirile pe carele-a scris. În „Cafeaua de la miezulnopţii” cititorul va trăi intens dezno-dământul unei întâmplări oarecare,dar puşi în faţa unei bătălii imaginare,personajele (Simina şi mai tânărulcoleg al soţului acesteia, Valeriu), îşivor dezvălui până la capăt trăirile,sau vom afla la final cum s-au salvat„fiecare cum au putut”? Şi aici Ge-orge Băiculescu este un maestru, un strateg al bătăliei (carede fapt nici nu a avut loc, a fost doar o iluzie), dar care seduce în sufletul acestor personaje în mod real şi din care celpuţin una, trăieşte intens ca în drama condamnatului lamoarte. În „Casa de la cotitură”, deşi personajele sunt niştemunteni duri „ca şi piatra muntelui” şi nu „trestii fragile şi te-mătoare bătute de vânturi şi de apele timpului” cum o spunealtundeva, şi au trecutul şi sfârşitul lor tragic, pentru că potprimi lovituri din toate părţile (aici George Băiculescu esteun remarcabil povestitor care ştie să-şi captiveze cititorul),au şi acestea povestea lor de dragoste. Zbuciumată, dar fru-moasă e povestea de dragoste dintre Alex şi Ştefana. Stilulrealist, confesiv, fraza mânuită cu siguranţă, descrierile cău-tate parcă să-şi atragă cu „ceva deosebit” atenţia. „Tatăl şifiul” este povestirea emoţionantei întâlniri (taman de ziua lor)dintre tată şi fiu, dar şi a întorsăturii neaşteptate pe careviaţa oprită cândva într-un anumit moment, o ia ca urmarea discuţiilor purtate de aceştia. Pentru că de ce nu, GeorgeBăiculescu lasă să se strecoare în viaţa personajelor saleideea că pentru fiecare se întrezăreşte undeva la muchiazării „printre nori, un petic de cer albastru”, aşa cum sunătitlul unei alte povestiri scrisă cu sufletul. O zbuciumată şifrumoasă poveste de dragoste este şi cea din „Noaptea încare vom visa trandafiri” o poveste de dragoste irealizabilădintre Ella şi Radu. E ca un vis frumos născut dintr-un somntulbure, pe care unul din personaje, sfidând legile firii ar fivrut să şi-l însuşească şi să-l readucă la viaţă. Succesiuneade planuri diferite cu alte trăiri şi poate „aceleaşi” personaje,care-şi transmit una alteia sufletele lor trădate în dragoste,o mai întâlnim mai nou în romanul „Umbra” al scriitorului bu-zoian Titi Damian. Autentica fugă în timp şi spaţiu, interpre-tările date unor trăiri accentuate în plan real şi ireal, trimitcititorul la mitul însufleţirii statuilor lui Fidias, ceea ce în epicalui George Băiculescu sunt elogii aduse tematicii iubirii şi for-

ţei de desprindere a fi-inţei umane prindragoste. Personajelelui George Băiculescunu sunt triste, ci lumeatoată e tristă în aces-tea, dar deasupra fie-cărui gând se bolteştesperanţa că dragosteava învinge. Nu pot în-cheia aceste rândurifără a-mi aminti cuvin-tele lui Arghezi: „Cartefrumoasă, cinste cui te-a scris”.

Tudor Cicu

Când Junot Diaz a pri-mit marele premiu Pulitzer anulacesta, care oferă suma de40.000 de dolari si faima scriito-rului care îl obţine, nimeni nu s-amirat prea mult. La urma urmelor,romanul vine după zece ani deaşteptare, anunţat şi recenzat cufervoare în toate publicaţiile lite-rare americane. Aşadar, cum seexplică mania care a cuprins cer-curile literare?

Fenomenul de publici-tate extraordinară oferită roma-nului reflectă tendinţa de atransforma o carte de succes într-o valoare pur comercială, princare un text ce se deosebeşte prin rebeliune si reacţiunedevine exact opusul, fiind cooptat de tendinţele dominante.

Romanul apare după aproape zece ani detăcere, în care Diaz a încercat să-şi revină dupa succesulvolumului său de povestiri “Înecat,” apărut in 1996, cares-a bucurat de un succes extraordinar la public, a fostrăsplătit cu nenumărate onoruri si premii literare si a de-venit un best seller peste noapte.

Structura romanului se bazează pe o împletire adiferite voci si puncte de vedere, de la protagonistul OscarWao, sora sa, Lola, şi pâna la mama lor, Beli. Deşi familialui Oscar este de origine dominicană şi locuieşte în NewJersey, el nu urmează stereotipul tânărului înfocat cusucces la femei, ci, în mod contrar, suferă de consecinţeleobezităţii încă din copilărie şi cântăreşte 110 Kg la virsta decinsprezece ani. Oscar este un tânăr angoasat si inadap-tabil, obsedat de romane de benzi desenate, de popularculture şi jocuri pe calculator. Scrie sute de pagini la ocarte ştiinţifico-fantastică şi se topeste după fete care îlignoră sau în cel mai bun caz îl ridiculizează. Întoarcea-rea sa în Republica Dominicană îi aduce şi sfârşitul de alt-fel anunţat foarte clar încă din titlu. Îndrăgostit de o femeiecare se dovedeşte a fi o fostă prostituată şi care trăieşte cuun bărbat abuziv, Oscar devine în cele din urmă victimageloziei acestuia.

Punctul de vedere al mamei, Beli, oferă scriito-rului şansa de a explora trecutul în timpului dictaturii luiRafael Leónidas Trujillo Molina. În discursul filmat al scrii-torului, care se poate gasi pe u-tube, Diaz afirmă că a în-cercat să redea suferinţa din timpul dictaturii care a fostde multe ori pomenită dar arareori a fost discutată pe largsau infăţişată în amănunt într-o carte.

De fapt, scriitorul caută să acopere lapsurile is-torice ale cititorului prin tehnica de oferi note de subsolcare explică pe îndelete detalii cu privire la istoria Repu-blicii Dominicane, abuzurile dictaturii lui Trujillo şi multe dincontradicţiile lăuntrice şi obsesiile imigranţilor de originedominicană din Statele Unite.

Metoda sa de a folosi tehnica notelor de subsolîntr-un roman se deosebeşte, cel puţin în intenţie, de for-malizarea şi ludicul gratuit al scriitorilor postmodernişti, fo-losite îndeobşte de scriitorii albi.

Romanul reprezintă violenţa regimului dictatorialdin Republica Dominicană şi urmele lăsate de acesta asu-pra imigranţilor dominicani, care deşi departe de lumea dinţara pe care au lăsat-o în urmă, suferă de neliniştile unuidrum irevesibil. Încercarea lor de a se întoarce are uneori,ca în cazul lui Oscar, consecinţe tragice. Junot Diaz îm-pleteşte descrierea plină de realism a dictaturii şi ridicoluladolescentului obez şi inadaptabil, un produs de pop cul-ture şi SF; Diaz se foloseşte de jocul, fragmentarea şi iro-nia postmodernistă spre a descrie tragediile şi abuzurileunei dictaturi.

Diaz, Junot. The Brief, Wondrous Life of Oscar Wao. Pen-guin: New York, 2007. Drown. Riverhead: New York, 1996.


RRRR AAAA FFFF TTTT UUUU LLLL CCCC UUUU CCCC ĂĂĂĂ RRRR ŢŢŢŢ IIII„HAIKU”... CONELIA IONESCU CIU-

RUMELEAVolum tip paşaport de poeme haiku , olo-

graf , cu foarte multă ilustraţie aparţinând fiiceiautoarei , Angela Ciurumelea . Cornelia Ciu-rumelea se află la a opta carte de versuri , iaraceastă plachetă pare un album liric de familie,intimitatea versurilor fiind evidentă , fiind dedi-cată Angelei cu prilejul împlinirii vârstei de 18ani. Versuri în căutarea inefabilului , latente ful-gere ce dezvălui o lume îngropată în vis şi can-doare : „Umbra mea/iscălitură de dragoste / peobrazul tău „.Haiku-urile au aceeaşi tonalitateajoasă ,par a insinua liniştea sufletească progra-mată , ele putând fi considerate ca şi un poemmai amplu , de sine stătător .

O MARE PROMISIUNE: ANA MARIA CLAUDIAŞELEPIUC

Ana Maria Şelepiuc s-a născut la data de 15.03.1991 şi este elevăîn clasa a XI-a la Liceul Teoretic „Grigore Moisil „ din Urziceni . A debutatcu versuri într-o revistă şcolară publicând apoi versuri şi eseuri în ziarul„Opinia” şi în revistele „Helis”, „Renaşterea Culturală „ şi „Dunărea deJos”. A fost descoperită şi promovată de romancierul Titi Damian . La ceade-a VII – a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie Literară pentru Elevişi Studenţi , organizat de Fundaţia Academică „V.Voiculescu „ – capreşedinte de juriu - ,am rămas blocat de manuscrisele tinerei autoare ,de calitatea ,valoarea şi diversitatea acestora : poezie , eseu , proză şiteatru! Toate scrise cu dexteritatea şi amplombul unui profesionist sadea. Textele de atunci , răsplătite cu Marele Premiu , au văzut acum luminatiparului sub cuprinzătorul titlu „ Mrejele depărtării” (Ed. Helis , Slobozia ,2008 , 172 pag .). Pe ultima copertă a cărţii , Titi Damian remarcă ,printrealtele , faptul că „într-o definiţe extrem de concentrată , poezia estemetaforă , adică esenţă .Eseul înseamnă maturitate , adică reflecţie .Proza înseamnă imaginaţie , adică invenţie . Teatrul înseamnă conflict ,adică explozie . Toate la un loc înseamnă talent . Aceste atribute le în-sumează volumul de faţă”.Subscriem fără rezerve acestor observaţii ,adăugând doar faptul că , prin această carte convingătoare , autoarea nedetermină să fim curioşi la maxim de evoluţia creaţiei sale . Poezia deacum este scrisă în tonul generaţiei sale , fiind ceva mai gravă în conţinutşi atitudine morală : „Poate de aceea am curajul să spun/Că mă scald înrâul aducător de veselie.../Nu aud cum cad lacrimile semenilor mei , / Nuaud vibraţiile fiorilor şi nu găsesc tăcerea lor...” (pag.37). Eseurile ClaudieiŞelepiuc nu caută profunzimi...metafizice , ci se rezumă la observaţii ex-terioare imperceptibile celor fără sensibilitate artistică . În proză , autoareaare verva povestitorilor care fac acest lucru cu plăcere , fără crispări . Înteatru , într –o scurtă piesă în două acte , intitulată „Redemption Song „Claudia Şelepiuc dă impresia că ar fi lucrat ceva timp undeva în culiseleunui teatru profesionist , dezvăluind într-un epic frenetic câte ceva din cu-loarea , sunetul , gestica şi alte cele specifice genului .

FLORENTIN POPESCU – „ELEGIA CAILOR...”„Elegia cailor pierduţi” a apărut la Editura „Domino „ din Bucureşti

, în 2oo7, în ediţie bilingvă (română/albaneză) , fiind , probabil,o selecţiedin poezia care l-a consacrat pe buzoianul Florentin Popescu , cel prezentîn enciclopediile „ 2000 de scriitori de seamă ai secolului XX „ şi „2ooo deintelectuali de excepţie ai secolului XX „ ( editate de Internationel Biogra-phical Centre din Cambridge – Anglia,2ooo) , precum şi în „Whos’s Who”(România,2000).Într-un fel , de la „Obsesia păsărilor” , şi până în prezent, poezia lui Florentin Popescu îmi este familiară ajungând ,astfel , într-oipostază de comentator subiectiv oricum aş întoarce lucrurile . Poetul con-tinuă acelaşi demers liric robust ,compact în viziuni şi developări de sub-tilă fiabilitate : „Şi se face c-ascultam în vise / trist şi dureros şi mustrător/ cum e goana mânjilor ucisă , / cum ne ceartă caii-n graiul lor //fii de iarbă, singuri în cetate / pustiiţi , prin vis , ne-ntoarcem în copii / şi se face că-i gonim pe înserate /şi se face că sunt caii vii // sunet lung ne lunecă prinsânge / - tropotul şi coamele-n alai / şi se face că pământul plânge / într-un dor nepotolit de cai // şi se face , se mai face că-n cetate / dau năvală-n noi ca o dreptate / adăstând câmpiile cât zarea / caii dăruindu-neiertarea „ („Elegia cailor pierduţi” , pag.8o). Cartea a apărut la propunereaUniunii Culturale a Albanezilor din România” . În urma unor mici recenziila cărţile sale anterioare , Florentin Popescu s-a declarat uşor jenat delaudele pe care i le-am făcut . Cu riscul de a-l irita încă o dată , îl bănui-esc pe autor foarte aproape de statutul de „clasic în viaţă” . Când mă gân-desc la el , imi vine în minte , şi chiar vizualizez , un fel locomotivă solidăce urcă în forţă muntele , după un program astronomic pedant , încadratăîntr-un ecartament care dă siguranţă şi destinaţie precisă drumului par-curs de autor .

Marin Ifrim

Lucia Cherciu

“Scurta şi Minunata Viaţă alui Oscar Wao” de Junot Diaz


AAAA EEEESSSS OOOO TTTT EEEE RRRR IIII CCCC AAAA EEEE

Versiunea acceptabilă oficial aunei religii este explicaţia sau definiţiadogmei. De fapt ceea ce ne intereseazăeste că dezvoltarea doctrinelor şi a dog-mei a afectat tradiţiile, instituţiile şi prac-ticile religiilor lumii. La rândul lor ele au

fost influenţate de istorie, ştiinţă şi filosofie. Prima religie a lumii,dezvoltată probabil pe continentul Mu, a fost răspândită de maeş-trii iniţiaţi şi instruiţi prin colegii înfiinţate pretutindeni în lume. În Ba-bilon2 acestea purtau numele de chaldi, oricine fiind primit gratuit,considerat frate, şi învăţăturile purtau numele de mistere sacre. Căr-ţile sacre au fost scrise cu scopul de a-l învăţa pe oameni religiabazată pe iubirea Tatălui Ceresc şi a lucrărilor Sale, cât şi iubirea di-vină a Lui pentru Fiul Său, omul. Învăţătura era clară, fără teologie.Cel mai neştiutor dintre oameni putea înţelege fiecare frază din ea.Omul era învăţat să se apropie de Tatăl Ceresc nu cu teamă saugroază, ci cu încredere şi mai ales iubire. Cel mai mare templu al Luipe acest pământ era în inima omului, perfect pentru meditaţie tăcutăşi iubire, templu deschis oricând şi oriunde, la orice oră din zi şi dinnoapte, într-un oraş aglomerat sau în plin deşert, pentru iubire şiadorare, templul în care omul poate deveni una cu tatăl ceresc.Aceasta este Tradiţia.

Asemănător, întâlnim pe adepţii mithraismului şi ai creşti-nismului de la începuturi care formau societăţi secrete, strâns unite,care se numeau fraţi şi ale căror ritualuri prezentau analogii cu tra-diţia, purificându-se prin botez, se confirmau în puterea lor de alupta cu răul şi aşteptau de la Cina Domnului mântuirea sufletului şitrupului. Renunţarea şi controlul de sine, recunoaşterea unui tărâmcosmic primordial şi loc al nemuririi sufletului, revelaţia iniţială şi po-topul care a distrus începuturile civilizaţiei omului, existenţa unei ju-decăţi finale în care Mithra sau Hristos sunt mediatorii, parte aTreimii, între oameni şi Tatăl Ceresc. Dogmele se raportează la cre-dinţă şi nu la cunoaşterea intelectuală. Intelectul are ca obiect ade-văruri generale sau necesare, credinţa întâmplări sau faptesingulare. Dogmaticul se referă la ceva unic.3 Dogmaticul nu ope-rează cu categorialul, dar este un produs al intelectului extatic. Eleste metalogic (antilogic) şi categorial implicând transfigurarea. Ori-cum, formula dogmatică vrea determinarea unui mister, conser-vându-l caracterul de mister în toată intensitatea sa.4

Ca termen generic al componentei teoretice a experienţeireligioase, doctrina5 se diferenţiază de dogmă6 atât bazal cât şi axio-matic. În Noul Testament doctrina înseamnă învăţăturile de bază7 iardogma doar judecata oficială8. Mai târziu Origen ş.a. utilizeazădogma în sens de doctrină, amândoi termenii, în biserica romano-catolică după Conciliul de la Trento (1545-1563), sunt oficial folosiţica termeni sinonimi. Modern, teologic, dogma unei biserici repre-zintă suma doctrinelor ce deţin esenţa creştinătăţii, aceasta fiinddepozitul imuabil de credinţă al unei biserici9. În hinduism, jainismsau buddhism, doctrina este văzută ca un catalizator al religiei însine, pe când în iudaism, creştinism sau islamism principala func-ţie a doctrinelor şi dogmei implică reflecţia teologică. Ele servesc înprocesul de învăţământ în interpretarea Scripturilor, deosebirilorîntre bine şi rău, la alegerea căilor de înţelepciune şi rectitudine.Teologii consideră că doctrina este aceea care fixează şi conservădogmele originale ale unei anumite tradiţii. Tema samsara (proce-sul de reîncarnare şi de karma (legea de cauză şi efect) sunt îm-părtăşite de diversele religii cu dezvoltarea unor analogii şi diferenţesemnificative. Funcţia polemică a doctrinelor se adresează tensiu-nii create între identitatea şi continuitatea tradiţiei şi bogata înţele-gere a adevărului. Înţelepciunea seculară este adeseori contrată dediverse clauze doctrinale şi întâlnim apologia care revendică ade-vărata credinţă şi luptă împotriva detractorilor şi necredincioşilor.Revelaţia primară ca depozit de credinţă se referă la un fondatorcum este Zoroastru, la un profet precum Moise, la vechi scrieri cumsunt vedele, sau la un eveniment precum iluminarea lui Buddha,revelaţiile lui Mohamed, legătura directă a divinităţii cu Legea diniudaism sau a lui Iisus în creştinism, determinând diversităţi dog-matice ce s-au dezvoltat doctrinal în istorie, dar care apar de fapt caun filon unic de tradiţie.

Fiecare religie are aparent o istorie a doctrinei ce depă-şeşte un simplu depozit de credinţă. Şi atunci doctrina devine unfel de pedagogie cu posibilitatea inovării dar care poate să alterezeretorica învăţăturilor convenţionale şi chiar substanţa acestora. Di-ferenţele dintre zoroastrism şi jainism, dintre hinduism şi Vedantamodernă sunt astfel vizibile. În creştinism Sfânta Treime şi dublanatură, omenească şi divină a lui Iisus, se completează cu imacu-lata concepţie şi ridicarea la cer a trupului Sfintei Fecioare ca şi in-failibilitatea papală, acestea diferenţiază elementele dogmatice aleortodoxiei, protestantismului şi bisericii romano-catolice. Sunniţii şişiiţii se separă printre altele şi prin misticismul filosofului iranian al-Ghazali faţă de raţionalismul filosofului spaniol Averroes şi al celuipersan Avicenna. Ştiinţa, filosofia şi istoria au prezentat multe din-tre devierile faţă de tradiţie, numai gândindu-ne la Copernic1, Gali-lei1 şi la Renaştere în general. Cardinalul J.H.Newman1 spunea căcele mai minunate şi înalte adevăruri, comunicate lumii de prea in-spiraţii învăţători poate că nu sunt înţelese în acelaşi mod de toţiascultătorii, dar cer timpului şi gândirii profunde să le elucideze pedeplin1. Rămâne astfel de văzut cât au reuşit protestanţii să se apro-pie de tradiţie şi să găsească o modernizare autentică a doctrine-lor. În general afectarea crucială a vechilor învăţături sau aCuvântului primordial a fost determinată de o profundă şi puternicăgândire, ce a putut sintetiza istoria după înţelegerea sa. Contribuţiiînsemnate amintim la Sfântul Augustin pentru creştinătatea latină,la Sfântul Ioan al Damascului pentru ortodoxie, la Moses Maimoni-des în iudaismul medieval, la Sfântul Thomas d’ Aquino în creşti-nătatea medievală, la Martin Luther şi Jon Calvin pentruprotestantism.

Credinţa şi raţiunea în reflectarea dogmelor şi doctrinelordesemnează o adevărată tensiune între intuiţia mistică şi logică,între trăirea interioară şi dialog, între îndatoriri şi participare la ri-tualuri. Hinduşii trec întâi de la iniţierea gradului de student depen-dent de un guru la libertatea ambivalentă a gospodarului şi apoi laacea mare libertate de locuitor al pădurii şi mai târziu la libertateadeplină de ascet luminat sannyasin, asemănător cu treptele budisteşi masonice1. Dragostea pentru Dumnezeu este făcută în iudaismprin progresele în cunoaşterea Torei, Bibliei şi Talmudului, bazată peprincipiile hermeneutice Halakha şi Haggada1, la musulmani prindogma unităţii dintre Dumnezeu şi Mahommed şi ascultarea celorcinci coloane sau îndatoriri religioase. Dogmele şi doctrinele au fostadeseori văzute în mod exclusiv ca fiind încorsetare şi de ce nu, vi-ziunea a fost până la un punct corectă. Gândirea umană bazată peadevărurile tradiţiei a reuşit să elimine gratiile din jurul ei prin lucra-rea marilor iniţiaţi ai lumii şi astfel să dovedească încă odată cănimic nu poate modifica, sub nici o raţiune, lumina dăruită în pro-cesul creaţiei de Marele Arhitect al Universului. Rosicrucianismul şilaturile sale pragmatice au înţeles, secret sau discret1, să contribuiela răspândirea adevărului cu principiile libertăţilor omului la libercuget şi acţiune în sprijinul dezvoltării omenirii.1 Că, în fiecare or-ganizaţie pot fi momente dificile, de răspântie, de polemici şi luptepentru alegerea celei mai bune căi de răspândire a luminii, e un faptcare ţine la rându-i de o eliberare a gândirii sub cuvântul sacru, dog-matic al începutului. Decretul Ecumenismului şi Declaraţia Relaţii-lor Bisericii cu Religiile necreştine de la cel de al doilea Conciliu alVaticanului (1962-65) constituie semnalul noii şi de fapt străvechiiordini mondiale a cugetului sau revenirea la tradiţia primordială1.

Ne vom opri asupra elementelor de tradiţie şi ritual pro-toistoric transmis prin intermediul creştinismului, religie care ne estemai apropiată ca înţelegere, studiu şi care cuprinde cea mai marerăspândire în lume, actul de credinţă al credincioşilor fiind apropiatde conţinutul sistemului credinţei lor în context asemănător hin-duismului, budismului, islamului etc. Dar ca tradiţie, creştinătateadepăşeşte un sistem de credinţe religioase, generând o cultură, unset de idei şi căi pentru viaţă, practicate de două milenii; Iisus a de-venit o tradiţie vie a credinţei şi cultura în care trăieşte această cre-dinţă este depozitară a doctrinelor, obiceiurilor şi istoriei, deci atradiţiei. De multe ori, credincioşii îşi îndreaptă credinţa către o per-sonalitate vie, cu prezenţă reală, din păcate confundabilă cu idola-

Liviu Pendefunda

Dogma ca formare sau deformare a tradiţieiHristos sălăşluieşte în om; el îl pătrunde cu totul; şi fiecare om este o piatră

vie a acestei stânci spirituale... aşa se va construi Templul, cel al lui Moise şi allui Solomon reprezentând nişte schiţe ale acestuia. Când Templul va fi consfin-ţit, pietrele sale moarte vor deveni vii, metalul impur va fi transformat în aur fin,

şi omul îşi va recăpăta starea primitivă de inocenţă şi desăvârşire.1



MMMM EEEE MMMM OOOO RRRR IIII IIII

că e de menaj. Şi în general, aici sunt multeşcoli de meserii, iar un colegiu este doar laPetange, altul în Esch. Aşa că liceenii călă-toresc cu autobuze ca acesta. La 14,00 seiese de la uzină, aici se fac şine de cale fe-rată şi alte profile din oţel. Viktor a lucrat înmarea uzină timp de 40 de ani şi are o pen-sie de 2.300 DM sau 40.000 FB. Muncitoriiurcă în diverse autobuze, căci unii vin maide departe. De fapt au toţi maşini perso-nale, uneori cîte două pentru o familie. Şi-rurile neîntrerupte de autoturisme parcatepe străzi sau în mişcare pe benzile autos-trăzilor sunt edificatoare în acest sens: maredensitate auto. 15 FB biletul pentru mine şidoar 4 FB pentru Viktor, căci are reducere75%, de pensie şi invaliditate.

La Esch ne plimbăm pe străzile dincentrul urbei, vedem magazine, baia comunală şi nenumărate garajecu maşini de ocazie, benzinării, bodegi. Cîte o bere. El şi cîte un paharde vin. Apoi vizităm Muzeul Rezistenţei. Cutremurător, opt urne la in-trare: de la Dachau, Auschvitz, Buchenvald, Maidanek, etc. Au fostmulţi luxemburghezi luaţi cu forţa la armată, dezertori, trecuţi în Rezis-tenţă; sunt de văzut anunţuri ale naziştilor, unul din 12 sept. ’42, cu listacelor pe care îi vor împuşca diseară, din Differdange, din Esch. Imaginicu camioane de schelete, gropi comune, magazii, crematorii, spectrede oameni vii sau morţi cu ochii deschişi, mai slabi ca însăşi moartea.Orori, masacre, schingiuri cu cleştii, cu ştreangul, oameni cu tăieturigrozave, ochi şi limbi smulse, etc. – şi rezistenţa celor adunaţi în lagă-rele morţii, vitrine cu drapele de lagăre, tabacheri, trabuce, mici obiecteartizanale – oare de ce toate astea? De ce atîta ură şi sălbăticie de ne-închipuit şi poftă de distrugere, fiind încă oameni? Rămîi interzis faţă înfaţă cu abisul Răului din om. „Am fanatizat masele şi le-am dat să-mifacă politica pe care o vreau!”, ţipa Hitler. Şi sunt pe-acolo poze cunemţoaice-căţele-mame, dornice să fete cît mai mulţi criminali. Şi vinamericanii, pătrund în lagărele părăsite de pază şi dau de umbre-fan-tome de oameni vii – şi îi obligă pe nemţii din Weimar (nu altul decît ora-şul marelui Goethe!), de exemplu, şi din jurul altor lagăre, să intre înlagăre şi să vadă cu ochii lor aceste orori – ca să nu poată susţine vreo-dată că nu au văzut, nu au auzit, nu au ştiut, că nu e adevărat. Că suntnăscociri defăimătoare. Culmea e că au văzut şi după aceea au spuscă nu au văzut! O imagine cu Eisenhover. Un afiş cu Camille Krippler,unchiul lui Marcel, împuşcat cu alţi luxemburghezi, la Mathausen, Şi în-ţeleg repulsia acestui Viktor K. care a fost luat cu forţa să lupte alăturide nazişti, ca apoi să evadeze şi să treacă în rezistenţă. Machisarzii.Iar senilul de Petain n-a zis nimic, şi toţi cei din preajma sa erau orbiţide parăzile naziste, de protocol, de isteria colectivă – şi nu simţeau căvine ciuma neagră...

Duminică dimineaţa. Să notez pe scurt şi pe sărite despre ziuade sîmbătă. M-am sculat ca de obicei înainte de 7 şi imediat m-amuitat pe geam să văd cum e vremea, să fac estimări... însă cînd te uiţipe geam, se risipesc visele de peste noapte, unele foarte importante.Bine că nu se şterg cu aceeaşi viteză şi impresiile de ieri-alaltăieri, acăror transcriere o fac mereu cu decalaje sîcîitoare. Aşa s-au aranjatlucrurile aici, că trebuie să scriu numai în zori, căci seara sunt preaobosit, cad ca retezat... Azi e a ploaie, acoperişurile vecine suntleoarcă, iar coama dealului abia de se bănuie, mai mult o simt decît oşi văd... La vecinii din stînga nu s-a sculat nimeni – ieri văzusem o tî-nără femeie la al doilea cat, apoi un nene care lucrează ceva, cu marezor, într-o bucătărie cu faianţă albă pe pereţi, cum sunt toate pe-aici.Da, face pîinişoare, sau altceva de acest gen, cu o bonetă albă în cap,deşi la ora asta şi la el în casă nu-l poate vedea nimeni. Dar conştiinţa...Ciripitul vrăbiuţelor, de data asta îl şi aud, înseamnă că nu fusesematent pe respectiva lungime de undă, din prea mare obişnuinţă. Pe fi-rele de sîrmă dintre imobile, salbe de picături, ceea ce înseamnă că bu-rează. Ieri dimineaţă am fost la un supermarket, să tîrguim şi săcăscăm gura - se poate spune şi asta – e un fel de spectacol. Aici vinnumeroşi franţuji să-şi facă tîrguielile pe o săptămînă, mai ales doam-nele dau o raită, din zonele învecinate, aici fiind mult mai ieftin totul, in-clusiv benyina. La parcaj ne abordează nişte tineri, vor să ne facă odemonstraţie cu spray-uri de curăţat maşina, fratele îi refuză politicos,ei zîmbesc, asta le este afacerea, nu-i nimic, poate data viitoare – şi eişi noi foarte relaxaţi. Ne uităm la galantarele cu pescărie – fel de fel, dela caracatiţe, scoici, languste, raci, anghile (30 FB pentru 500 g.), la în-călţăminte, la casete, aşezate pe litere, pe genuri, pe formaţii; la cărţi(scumpe?), la aparate electrice. Întîlnim un portorican tare mărunt,coleg de-al fratelui, ins la care probabil nemţoaicele de pe-aici se uităca la pitici; sunt şi negri cu negrese de-ale lor, dar şi cu albe. Dăm deadministratorii consulatului, lumea e mică!

Ne întoarcem pe întuneric, însă Marcel propune să merg la ei,e doar ora 19,00 şi să-mi arate setul de diapozitive din Ceylon. Ajun-gem la familia K., au garajul la parterul apartamentului şi din el dăm într-un hol, urcăm pe o scară şi suntem la primul etaj, în camera de primire.Aici frumos, fotolii, o mică bibliotecă prin care mă uit în treacăt, pe pe-reţi obiecte şi tablouri din toate colţurile lumii – inclusiv din România,aduse de Arthur, de C. şi de însuşi Marcel, căci a fost pe-acolo, chiarîn acest an, vizitînd mănăstirile din Nord şi aducînd frumoase diapozi-tive, după aprecierea fratelui. Ei sunt din nou la un vin, acesta roşu-ru-biniu, iar doamnele la cafea decofeinizată.

Vedem apoi 4 cutii cu diapozitive din Ceylon, cu elefanţi, cro-codili, plantaţii verzi de ceai, maimuţe, pieţe cu ananaşi şi nuci de cocosşi flori şi cobre dresate şi dansuri folklorice, dar şi hoteluri pentru turiştistrăini – şi cocioabe, şi temple şi multe statui ale lui Budha – şi valuriimense la ţărmul oceanului Indian. O nemţoaică pe un elefant; copiii i-au însoţit ca ghizi prin toată zona şi la urmă nu au vrut să primeascănici un ban.

Ca supliment la toate astea, Marcel ne proiectează diapozitivecu castelele de pe Loira, Tours, dar şi altele, de-aici, din Luxemburg.

Sîmbătă.Ar fi fost să consemnez în seara fiecărei zile sau în cel mai rău

caz a doua zi dimineaţa, înaite de ora 8,00. Dar nici acest „înainte de8” nu se realizează decît rareori, căci lenevesc în pat, înainte de amerge să ridic storul. Primul lucru e să mă uit cum e vremea, de careacum depinde totul. Ce-i drept, o adevărată ploaie nu am avut încă –şi e toamnă în plin, într-o zonă ploioasă a Europei – dar înnorat a totfost şi am prins cîteva ore de burniţă. Pe geam pot vedea coama unuideal din apropiere, cred că nu sunt 400 m pînă acolo, spre Niderkorn,partea din oraş pe care n-am vizitat-o încă. Se zice că e frumos pe de-alurile din preajma oraşului. Acum dealul de dincolo de acoperişuri e în-văluit în ceaţă, cu copacii în parte îngălbeniţi, dintre care unul a ajunsla oranj. Mai încoace, vîrfurile a doi brazi printre case şi o grădiniţă cuzarzavaturi, deasupra cărora se ridică două tije de floarea soarelui, de-corative, căci în mod curios nu s-au scuturat pînă la data asta; gardurijoase, cu sîrme pe care se aşază vrăbiile – iată că mi s-au oprit privi-rile şi pe eternele vrăbii, oricît de tîrziu. Vrăbiile pămîntului, cum s-aspus. Înnorat, un fel de pîclă pe pădure – şi un zbor înalt de porumbelalb. Sper să nu plouă nici azi, deşi poate am pretenţii prea mari.

Ieri dimineaţă, pe la 9,30 am plecat la Luxemburg, la întîlnireacu consulul, care ne-a primit bine, i-a făcut cadou lui Gelu o carte: Vic-torie clandestină, de Mircea Săndulescu. Pe perete văd o grafică deMarcel Chirnoagă. Ne-a tratat cu cafele, el a luat un ceai, în timp ce vor-beam despre textul cuvîntării. Se arată dispus să-mi aranjeze prelun-girea cu cîteva zile a sejurului, însă eu nu vreau să abuzez. La plecare,dăm o raită prin partea de nord a oraşului, strecurîndu-ne cu maşinape străzile înguste de sub marile poduri; case vechi, locuri frumoase,pereţi înalţi de calcar, bastioane cu turnuri şi alte minunăţii pe care me-rită să le văd cu de-amănuntul şi îndeaproape, mergînd la pas; mi-arlua această cercetare vreo două zile, cred. Luxemburg este oraş mi-lenar, aşezat pe pîrîul Alzette, cu afluentul său La Petrusse, ambeleferăstruiesc un platou de calcare grezoase, rezultînd pereţi verticali decca 100 m înălţime; roca este un excelent material de construcţii – îlvăd la toate fundaţiile imobilelor, podurilor, etc – ce mare avantaj pen-tru o urbe care se pregăteşte să dea piept cu istoria medievală! Sunt,aflu, urme de existenţă a omului din cele mai vechi timpuri, peste carese dispun vestigiile romane, apoi cele franceze, spaniole, prusace, aus-triece, etc. Turnuri cocoţate pe pereţii inespugnabili, galeriile fiind folo-site în sistemul de apărare: oameni, animale, muniţii, tunuri, explozibili,rezerve alimentare şi de apă – un bastion imposibil de cucerit. Şi totuşi,stăpînirile vecine s-au succedat... Sunt numărate vreo 96 de poduri; înoraş, mai mult de 120 de bănci. Ducatul ar putea trăi numai din tran-zacţile bancare – de aceea avem aici cel mai ridicat nivel de trai din Eu-ropa, poate din toată lumea...Trebuie să iau acest burg la bani mărunţi,căci mi-a stîrnit cel mai viu interes şi o sinceră simpatie.

Revenim la Differdange pe autostradă, pe la Esch/Alzette, pelîngă fabrici, prin apropierea celor trei mameloane ciudate, care arputea fi simple grămezi de zgură, sau alt fel de relief antropic – locurideja cunoscute ochiului meu. Constat cu îngrijorare că indicatorul apa-ratului fotografic a trecut alarmant de cifra 36, tare mi-e teamă că nu l-am pus corect în aparat; îngrijorat, de cum ajung acasă, mă bag subpătură şi constat că da! La Remish şi Luxemburg nu am făcut nici o fo-tografie. Gelu, înciudat pe un asemenea aparat, mi-l pune la dispozi-ţie pe al său.

De fapt e trecut de 12, mîncăm, eu mă ocup de aparate, citesccîte ceva şi la 13:45 deja apare Viktor K., în ideea unei plimbări laEsch/Alzette. Trage un coniac mic, eu gust o băutură italienească dinplante alpine, de fapt un fel de mentă, apoi pornim la pas spre staţia deautobuz de lîngă şcoală. Mai în susul străzii, altă şcoală, mi se spune

Ion Lazu

Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981)(urmare din numărul anterior)



FFFFUUUU LLLLGGGGUUUU RRRR AAAA ŢŢŢŢ IIII IIII

Realitatea înpoezia lui GheorgheGrigurcu devine văditlingvistică, fixată încăde la debut cu volumul:“Un trandafir învaţămatematica“ (2968)într-o structură distinctăşi memorabilă. Fra-pează dezinvoltura sim-ptomatică acordatăprozodiei cuvântului,cum şi reala sa forţă im-agistică.

“Fagurii nop-ţii se umplu de zile. / Şi-acel zvon de albinenepotolite, / zglobii în

preajma lor cum nişte picături. / Stufoase umbrelecare cer clemenţa unui văzduh vopsit, / gataaproape să intre în casă, / acolo unde rodul lor aşi fost cules“. (pag. 70).

Fraza poetică este aproape nudă, laconicăşi ludică, dar vibrând într-un lăuntric inefabil, într-o empatie filtrată ontic şi cognitiv.

“Nu-i nimeni în noi să ne mai aştepte / seusucă frunzele cum cerneala pe-o scrisoare“. (p.42).

E-o stare de poezie ungarettiană în carepoetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu în-cearcă şi reuşeşte o experienţă limită sau cumspunea Borges: “fiecare experienţă nouă îmbogă-ţeşte o carte“. Înregistrarea exactă, riguroasă amişcărilor sufleteşti, împinsă până la reconstitui-rea grafică a unui sentiment, a unui sentiment, aunei atitudini, palpită în text extrem de viu şi inso-lit de ritmic.

“O sclipire doaruna singură / alinându-neca un contrabas / mai ve-selă, clocotitoare, dresată/ să nu întreprindă nimic/ osclipire pe-arama zbârcită/ a ibricului vechi / înnop-tată rămâne hârtia / de pecare şi-a luat zborul noap-tea”. (p. 7).

Se cunoaşte faptulcă toată personalitateaunui poet adevărat parti-cipă la crearea stilului care- odată ce fixează atenţia- nu poate fi despărţit detextul în sine, aici, aforistic- cum este poemul luiGheorghe Grigurcu, încare există o dependenţă între inerţia structurilorpoetice şi capacitatea de construcţie lirică.

“E-o formă care se aude / prefăcută-n ar-sură. / E-o alunecare a pământurilor / ce-au dos-pit în abnegaţie. / E-un asfalt din pene deprivighetoare / ce ne-nvaţă bunele maniere“. (p.28).

Voi continua în încheierea fulguraţiei melecritice să citez din acest - Studiu 2 - nu înainte de-a nota succint: poetul Gheorghe Grigurcu ne re-levă în - Rigoarea văzduhului - lucruri care nus-au mai spus, nu s-au mai văzut, fiecare poemrezidând în originalitatea - supunerii - prin stârni-rea năzuinţei întru concentrarea lirică şi totodatăprin despuierea expresiei poetice capabilă să elu-deze orice retorism.

“E-o carapace sub care zilnic / oraşuladoarme. / E-un întuneric pe care necontenit / îlpui în balanţă. / E-o încăpere vânătă / o melodiecusută. / E-o iluzie ce mă desparte / de minteasclipitoare. / E-o amintire pe care o pierzi / de la uncapăt la altul al odăii“. (Studiu 2).

Gheorghe Grigurcu,Rigoarea Văzduhului,Editura Dacia, Cluj-Napoca.

S-ar fi părut că trecerea prin Regatul Poeziei a d-lui Şt. A. Banaru ar fi fost doar o întâmplare, pentru că„Mai mult decât o elegie”, volumul de debut, a văzut lu-mina zilei în 1972. De atunci, vreme de peste trei dece-nii, poetul a publicat puţin, ici-acolo câte un poem în„Drum nou”, apoi în „Foaie pentru Minte, Inimă şi Litera-tură” şi în Revista „Astra” din Braşov, ceea ce îndreptă-ţeşte propria-i mărturisiri de pe coperta a patra a celuide-al doilea volum de poeme „In medias res” (Ed. Di-versitas, Braşov, 2006):”Tăcerea” de peste trei decenii-pentru artă, trecerea timpului nu înseamnă, totuşi, nimic!– a fost, pentru a respecta adevărul, doar una aparentă.Fiindcă dacă un poet nu publică o carte, nu înseamnă cănu scrie. În sertarul meu, la rând aşteaptă alte volume săvadă lumina tiparului, dar cine ştie dacă voi mai trăi atâtca să le văd publicate vreodată pe toate” (Noi îi dorimdin toată inima să-şi vadă opera încrustată în forma căr-ţii!)

Dl. Şt. A. Banaru a scris toată viaţa fiind jurnalist; profesiunea de-a scrie eraca un fel de boală cronică. Nu, greşesc, ca o patimă sfâşietoare şi fără de sfârşit.Poezia este tocmai ieşirea, răzvrătirea împotriva scrisului zilnic, chinuitor, silnic, şide atâtea ori fără nici o finalitate (jurnaliştii ştiu de ce!). Mărturisesc eu însumi căîn aceste peste trei decenii tăcerea a fost doar o părere, că a scris în tăcere, ur-mându-şi visul. A adunat în versul poemului toată suferinţa şi tristeţea unei sensi-bilităţi greu insultate de nepăsarea lumii şi a oamenilor săi.

Nu ştiu cum ar fi arătat destinul poetic al d-lui Şt. A. Banaru dacă ar fi fostmai provocator, ca să zic aşa. Discret, poezia i-a fost şi-i este ca o rugă, ca unţipăt, ca o incantaţie, ca un refugiu. Acesta este preţul. Haideţi să vedem ce ne-aoferit poetul după trecerea a peste trei decenii.

Volumul „In medias res”, împărţit în trei cicluri („Lumină subterană”, „Fes-tivitate cu rouă (sonete), Iarba cu ochii deschişi”), ne oferă, în primul rând, confir-marea a tot ceea ce am spus mai devreme: poemele sunt scrise în diferite etapeale vieţii poetului, unite de continua, stăruitoarea povară de a se defini pe sine înrelaţie cu lumea, despre care n-are cuvinte măgulitoare, dar în care a izbutit să ră-mână ascuns în… lumină. Poate în primul ciclu această obsedantă idee revinemult mai apăsat decât în celelalte, dar subteran, cum îi place să se ştie, ea îşipoartă efluviile prin toată cartea: „Ploi inverse mă-nalţă cu asprimi de sare/ cândîntrebarea şuieră în embrioane:/ sunt cerul unei lumi interioare/ în care toate mor-ţile-s urbane// (…) Nu cheag de întuneric, ci de lumină sunt:/ lumina curge în minesubterană/ murmurând…”

De aici, înclinaţia spre tehnicile poetice neoclasice. Chiar dacă are la în-demână şi versul alb, tehnicile poeziei stabilite încă de la începuturile ei i se parmult mai potrivite pentru a exprima gravitatea şi mâhnirea sensibilităţii sale poe-tice rănite. Revine astfel pe terenul mănos al tradiţiei poeziei de calitate în care,discret, se aşază la marginea lanului de secară.

Există în poezia d-lui Şt. A. Banaru o tristeţe profundă, dar, paradoxal, esteabia simţită, fără strigăte, fără ţipete de durere, cu o expresie sadoveniană, în-ăbuşite. Suferinţa însoţeşte fiecare cuvânt, fiind lacrimile de har, cum ar spuneSfântul. Autodefinirea revine obsesiv şi-n sonete, cu aroma inconfundabilă a me-tafizicii: „Sunt fumul lumânării care arde/ în trup de sclav înalbăstrit de teamă,/când fiecare clipă care vine cere vamă/ pentru minunea trecerii în moarte”. Înşişizeii sunt simpli suferinzi ce se închină ei înşişi în faţa suferinţei, ba mai mult, seprosternează: „Ochi de venin scurs în viitorime./ Piatră la care zeii se prosternă./Vis crud îngălbenind ca o lanternă./ Amurg de gând înfrigurat de crime”. Daraceastă cale duce la aflarea conştiinţei de sine: „Bătrân e plânsul meu firav defluturi./ Adânc tristeţea lumii-n colţul gurii/ N-ascunde întrebările nervurii.// Astfel,legând cu aur începuturi,/ Rodesc şi sunt la fel ca trandafirii:/ Un muritor cu darulnemuririi…”.

În sfârşit, cel de-al treilea ciclu, care, probabil, a fost scris mai aproape deanii aceştia ingraţi, ca o veşnică rotaţie a copacului vieţii. În contrast, izbucneştemotivul sfârşitului, ca o izbăvire, ca o minunăţie într-o expresie metaforică binetemperată. Fără izbucniri, fără lamentări, acceptat ca un dat al vieţii, care ni se în-tâmplă tuturor, la soroc: „O, e o moarte dulce deasupra câmpiei/ asemenea cân-tului din guşa ciocârliei,/ împietrit pe frunţile de os/ ale gândului frumos”.

Cu totul diferit stau lucrurile când vine vorba despre natură. Percepţia estemult mai vioaie, mai puţin rezervată, tonalităţile se schimbă, devine exuberantă,intimă, şi pare a fi remediul pentru toate cele îndurate. Ca urmare, se ajunge la in-cantaţie, la un fel de rugă mărturisitoare. Iată un fragment dintr-un splendid poemnumit „Sfânta păstrătoare de zăpezi: ”Frunze de smalţ – nesigură cortină -/ frea-măt de taină,/ jocuri de lumină,/ ciudate jocuri…/ Sunete de toacă/ din lemn uitat,sticlind de promoroacă/ şi blânde preotese care ard/ tămâie-n colţuri.”

Poemele d-lui Şt. A. Banaru au discreţia zborului de fluture: frumos, ar-monios, fără zgomote. Se petrec unul pe altul ca să construiască o poveste deli-cată despre suferinţă şi tristeţe.

PPrriinn RReeggaattuull PPooeezziieeii,, îînn vvâârrffuullppiicciiooaarreelloorr

Victor SteromLiviui Comşia


AAAA EEEE SSSS OOOO TTTT EEEE RRRR IIII CCCC AAAA EEEE

DIRGHAM Pe fondul perioadeide maximă anarhie a Egiptului, D. a fostpromovat mare şambelan de către vizirulŞauar (vd.); D. a conspirat şi l-a depose-dat pe Şauar de funcţie, dar acesta areuşit să scape cu viaţă, fugind la Nure-din (vd.), de unde se va întoarce cu aju-tor, îl va învinge şi-l va ucide pe D. Petimpul scurtei guvernări a lui D. are locprima intervenţie în Egipt a lui Amaury I (1163), respinsă de D.

DRUON, MAURICE Romancier francez, academician (n.1918), autor al celebrului roman Regii blestemaţi (7 vol., 1955-1977). În cuprinsul celui dintâi volum este descris şi episodul arderiipe rug a lui Molay (vd.). Aici D. acreditează ideea blestemului pro-nunţat de acesta şi a chemării opresorilor Ordinului în faţa jude-căţii divine la capătul unor temene precise: „Papă Clement!...Cavalere Guillaume! /este vorba de Guillaume de Nogaret (vd.),dar aici D. face o licenţă, căci acesta era deja mort în 1314 – notamea/... Rege Filip!... Înainte de un an, vă chem în faţa tribunaluluilui Dumnezeu pentru a primi dreapta voastră pedeapsă! Bleste-maţi! Blestemaţi! Toţi să fiţi blestemaţi până la a treisprezecea ge-neraţie a neamului vostru!“ Extraordinara popularitate de care abeneficiat romanul a fost decisivă pentru difuzarea legendei bles-temului (vd.) în sec. al XX-lea (motiv pentru care am reprodus res-pectivul pasaj), fapt important pentru difuzarea „spiritualităţiitempliere“.

DUBREUIL, L. P. Autor al unei Istorii a Francmasoneriei(Bruxelles, 1833. 2 vol.), în cadrul căruia este inclus un capitol in-titulat Ordinul Templului, căruia Postfaţatorul templier al lui vonAnton (vd.) îi apreciază corectitudinea, presupunând că D. se va fiinformat chiar de la oameni dinăuntrul Ordinului.

EDUARD I PLANTAGENET Unul dintre cei mai importanţiregi ai Angliei (1272-1307), a întreprins o reformă a administraţiei(a înfiinţat Camera Comunelor) şi justiţiei, fapt care i-a atras pore-cla de „Justinian al Angliei“. A cucerit Ţara Galilor (1283), dar a avutnefericita idee de a se amesteca în succesiunea la tronul Scoţiei şichiar de a încerca să anexeze această ţară la Anglia.

A fost un susţinător al templierilor; deşi cumnat al lui Filipcel Frumos (vd.), ca replică a scrisorilor pe care acesta le-a trimissuveranilor, îndemnându-i să-i aresteze pe templieri, a redactat oCirculară (vd.), destinată aceloraşi suverani, menită să neutrali-zeze tentativa aceluia şi să apere Ordinul.

EDUARD II PLANTAGENET Rege al Angliei (1307-1327),fiu al lui Eduard I (vd.), nu a avut nimic din măreţia acestuia, fiindslab şi corupt. Tatăl său i-a lăsat un regat puternic, dar şi conflictuldeschis cu scoţienii, care au obţinut – se spune, cu ajutorul cava-lerilor templieri – strălucita victorie de la Bannocknurn.

Nu i-a apărat pe templieri, precum tatăl său, ci, îndată cea primit bula Pastoralis praeeminentiae (vd.), ce ordona arestareatemplierilor, s-a conformat acesteia.

EKKEHARD D’AURA Cronicar şi pelerin în Ţara Sfântă în1101. Spre 1112 a terminat lucrarea Hierosolymita, de opressione,liberatione de restauratione sanctae Hierolosolymitanae ecclesiae


CELESTIN V Figură cu adevărat serafică, de o desăvâ-rşită puritate, Pietro Angeleri da Morrone (1215-1296), simplu fiu alunui ţăran cu încă 11 copii, călugăr benedictin de timpuriu şi ascettrăitor în munţi şi cunoscut pentru sfinţenia sa, a devenit pentru câ-teva luni (în 1294), papă – ales împotriva voinţei sale, pentru inte-resele (lumeşti) ale altora.

După moartea papei Nicolae IV (vd.), lupta dintre marilefamilii italiene pretendente la Scaunul Apostolic a atins unul dintrepunctele de vârf, vreme de 26 de luni acesta rămânând vacant,căci nici una dintre grupări nu accepta candidaţii celorlalte. Cel maiagitat dintre principi a fost în acea perioadă regele Neapolelui CarolII de Anjou (vd.), vărul lui Filip cel Frumos (vd.); angevinul nego-ciase cu Iacob II (vd.) al Aragonului retrocedarea Siciliei, dar odatăce documentul în cauză nu primea girul papei, Carol II nu puteaintra în posesia insulei. Înţelegând că altă cale nu este, el a pre-zentat propria propunere, vizând o persoană care să fie la fel de în-depărtată de toate marile familii concurente, dar care, totuşi săpoată fi acceptată de toate: pustnicul din Muntele Morrone, pe care,anterior, îl implorase şi-l somase să accepte. Toţi concurenţii (pro-babil fiecare gândindu-se că-l va putea manipula pe noul papă,total străin de jocurile politice) au votat alegerea lui C. V.

După numai cinci luni, C. V a abdicat, sperând că va filăsat să-şi reia sihăstria, dar noul papă, Bonifaciu VIII, temându-se că fostul papă ar putea fi folosit în diverse conspiraţii i-a stabilitun domiciu forţat, unde C. V va muri în 1296. Adversarii lui Bonifa-ciu VIII, şi în primul rând oamenii lui Filip cel Frumos, au vorbit multdespre neomenia acestuia faţă de C. V. În 1313, C. V a fost sanc-tificat de către Clement V (vd.).

DANIEL, GABRIEL Iezuit (1649-1728), autor al unei celebreIstorii a Franţei după stabilirea monarhiei în Galia (17 volume), darşi a unei

Istorii a miliţiei franceze după stabilirea monarhiei în Galia(2 volume, 1724). În ambele lucrări, D. se referă la judecarea şicondamnarea templierilor, apărând poziţia lui Filip cel Frumos.

DAVID I Unul dintre cei mai importanţi suverani scoţieni(1124-1153), a fost numit „cel Sfânt“, datorită rolului pe care l-aacordat Bisericii în viaţa statului, a donaţiilor masive către aceasta,ca şi acţiunii de construire a construcţiilor religioase. Printre bene-ficiari s-a aflat şi Ordinul templier – efect direct al vizitei lui Huguesde Payens (vd.) în Scoţia, în 1128, Templul, aflat atunci la începu-turile sale, primind însemnate donaţii (acţiune continuată sub ur-maşul lui D.I, William I Leul (1165-1214).

Dar tradiţia „templieră“ de inspiraţie masonică glosează afir-mând că între D.I şi Marele Maestru amintit a fost încheiat un pactsecret (confirmat, prompt, de fiecare dată când era încoronat unnou rege al Scoţiei), care impunea veşnice legături preferenţialeîntre regii scoţieni şi templieri. În spiritul acestui pact secret s-ar fiprodus aşa-zisa „regrupare“ a templierilor în această ţară, după1312/1314.

DINIS (DENIS) Rege al Portugaliei (1279-1325), în timpulsău au înflorit comerţul, agricultura şi cultura (printre alte acţiuni, afondat Universitatea din Lisabona, transferată ulterior la Coimbra),merite pentru care posteritatea l-a numit „Părinte al Patriei“. Lealsusţinător al Ordinului, nu a dat curs îndemnurilor antitempliere alelui Filip cel Frumos (vd.) şi ale papei Clement (vd.), iar în 1310 chiara susţinut direct nevinovăţia templierilor. Pentru că acţiunea sa derezistenţă nu putea fi continuată fără pericole foarte mari pentrucoroana portugheză, a schimbat tactica, înfiinţând Ordinul lui Hris-tos (vd.), în care au fost incluşi toţi templierii din regatul său, pier-zându-li-se astfel urma.

Cristian TiberiuPopescu

ENCICLOPEDIA ORDINULUI TEMPLIERŞI A SPIRITUALITĂŢII TEMPLIERE



RRRR EEEEMMMM EEEE MMMMBBBB EEEERRRRpeste Carpaţi pe “hainii de valahi” în aplauzele şi în surâsul unoradintre aceia care erau “marii noştri aliaţi”.

Pe la 26 iunie, areopagul din Paris mai mult ne ordonă de câtne sfătuieşte să părăsim cursul Tisei pentru a ne retrage înapoia ho-tarului stătuit, şi acela pe nedrept, fără nici un fel de garanţie.

Noi însă, tari acum pe dreptul şi forţele noastre, ne găseam înmăsură a le răspunde cu hotărâre şi demnitate că fără garanţia ce-rută nu poate fi vorba de sfaturi nici de ordine de la nimeni şi c-atuncivom decide “prin noi înşine”“

Ungurii ne atacă.Frontul nostru de peste 360 km, de la Csap până la Segedin,

ocupat din sută în sută de metri cu câte un singur om, n-a primit, bi-neînţeles, rezista puhoiului lui Atila.

S-a retras deci cu pas, cu demnitate, cu încredere în iscusinţamarilor noştri conducători, al căror cap şi şef al Marelui Cartier, Ge-neral Prezan, venise el însuşi, în mijlocul trupelor, pentru a lua dis-poziţiile militare în sensul grupării celei mai judicioase a forţelornoastre, pentru ca la momentul prielnic, să lichideze el însuşi şi înmod definitiv chestia ungurească.

Concentrarea strategică a grosului forţelornoastre era deja terminată la 24 iulie când puzderiade ungurime îşi băgase în linie, contra ante-postu-rilor noastre, şi ultimele rezerve disponibile putândînainta, în dreptul Solnokului 50-60 kilometri înadâncime şi în alte locuri până la 20-25 km.

Inimile românilor din ţară erau îngheţate înacest timp.

Descurajarea produsă de bucuria unora dintealiaţi se citea pe sufletele tuturora acelora care eraunecunoscători în chestiile militare şi nu judecaudecât după distanţa pătrunderii în adâncime a for-ţelor duşmane.

Ba, Bella-Kuhn trimisese o depeşă lui Cle-manceau prin radio în termenii următori: “Am trecutTisa; înaintăm victorioşi; românii, cotropitorii Unga-riei, fug în debandadă”.

La un moment dat, se părea că în maselenoastre populare din ţară pierise orice nădejde deîndreptare.

Nu tot acelaşi lucru credea cercul conducăto-rilor armatei noastre, care calculau cu sânge rece,fără a se turbura de succesele uşoare ale inamicu-

lui contra soldaţilor noştri din ante-posturi.Generoasa Franţă făcuse deja propunerea repetată şi energic

susţinută pe lângă vecinii inamicului nostru jugo-slavii şi ceho-slova-cii, pentru a interveni într-ajutor pe care noi niciodată nu l-am cerut,căci eram hotărâţi a ne limpezi treburile noastre numai “prin noi în-şine”.

MARILE LUPTE

La 25 iulie, pregătirile fiind terminate, ordinul de înaintare a por-nit şi cu el piepturile voinicilor din toate regimentele noastre de elităreiau firul avântului din aprilie, oprit pentru un timp, nu din vina şi nicidin dorinţa lor.

Ungurii, după somaţia conferinţei de la Paris ca să lase peceho-slovaci în pace, adunase toate forţele de pe frontul acesta şi leadunase contra noastră. În momentul când ne-au atacat ei aveau 8divizii concentrate pe Tisa.

Frontul nostru era foarte întins, 600 km.Noi cu forţe puţine pe acest front nu puteam lucra decât prin

manevră.Planul conceput de comandamentul maghiar era de-a ataca

armata română de acoperire pe Tisa în trei puncte: la nord (la Tokay);la sud (la Csongrad), cu forţe secundare a câte o divizie; iar la cen-tru (la Szolnoc) cu grosul forţelor cel puţin cinci, şase divizii. Restulforţelor, în rezervă, la Czegled şi Budapesta unde se organiza a 9-adivizie.

După lupte violente pe Tisa, grupurile de la Tokay şi Csongradreuşesc a trece Tisa pe malul stâng şi a respinge trupele noastre deacoperire care se retrăgeau în interior, disputând terenul pas cu pas.

La Szolnoc s-a dezlănţuit cu cea mai mare furie atacul princi-pal al armatei maghiare. Acest atac a fost executat de cele mai bunetrupe care au pus piciorul pe malul stâng al Tisei sub protecţia unuiformidabil bombardament de artilerie.

În timpul cel mai scurt, aproape într-o lună, şi-au reorganizatcomplet armata din elementele deja recrutate şi din unităţi specialebatalioane şi regimente, telefoniste, telegrafiste, miniere. Armată pebresle!

Aceste unităţi au fost organizate imediat după acţiunea din apri-lie şi avea în special rolul de-a înăbuşi orice mişcare contra revolu-ţionară, a forma regimente de teroare în spatele trupelor recrutate dela ţară, căci nu prea aveau încredere în ele.

Contrarevoluţia a fost înăbuşită la Budapestaîn chipul cel mai sângeros şi barbar. La parlament,palatul regal şi pivniţele palatului Bathiany se văd şiazi urmele de sânge ale terorii.

Prin mai, suntem informaţi că sistemul de re-crutare al ofiţerilor arătat mai sus îl schimbă şi dedata aceasta, după principalul examinării.

Această selecţiune, fireşte, e cea mai bună.Se poate deci spune că armata ungurească

în ajunul acţiunii sale era o armată bine organizată,cu efective mai mari c-ale noastre, comandată des-tul de bine.

Comandamentul superior, datorită ofiţerilor destat major bine aleşi din vechea armată, se prezintădestul de bine, dând dovadă, în timpul acţiunii noas-tre, de-o conducere după toate regulile ştiinţifice mi-litare. Aveau un plan bine alcătuit.

Această încredere a armatei roşii crescuse şimai mult în urma acţiunii contra ceho-slovacilor, dinmai, pe care reuşise să-i împingă aproape pe totfrontul, mult înspre nord şi s-ar fi realizat, poate, dis-trugerea completă a armatei ceho-slovace dacă An-tanta n-ar fi intervenit.

Această acţiune le-a mărit foarte mult curajul şi le-a ridicat multmoralul aşa că în acţiunea contra noastră ungurii erau foarte siguri dereuşita operaţiunilor.

REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE

Iată cum mi-o povesteşte un distins general din comandamen-tul superior:

După ce am ajuns la Tisa, fiindcă tot ne gândeam să mergemmai departe, am pus în sector, pe Tisa, trupe ardelene şi am începutrecompletarea diferitelor unităţi.

Am luat măsuri ca să avem garnituri C.F. de rezervă pentruorice manevră, cu funcţionari siguri şi am avut 30 de garnituri, trenuricomplete, pentru transportul câte unui batalion.

Ca o mare prevedere am adus pontonieri, avioane etc. Pe mă-sură ce vedeam că avem posibilitatea să-mi dea, ceream mereucele ce lipseau.

Lipsa de echipament şi tracţiuni din ţară se simţea grozav. Cumultă diplomaţie am reuşit să ne completeze Consiliul Dirigent.

Echipamente am mai găsit la Debreţin.În zdrenţe eram. Era o mândrie să vezi pe soldaţii noştri în

zdrenţe cât erau de disciplinaţi.Au venit multe misiuni străine de-au văzut pe soldatul nostru

în zdrenţe, însă disciplinat şi cu încredere într-însul.Măsurile noastre de pregătire au continuat de-a lungul Tisei

căutând mereu s-avem informaţii asupra inamicului.

UNGURII NE ATACĂ

La 20 iunie inamicul îşi terminase organizarea forţelor sale ar-mate.

Tot timpul încercase să corupă pe soldaţii noştri prin mituire,înfrăţire şi bolşevism. Credeau acum că le-a câştigat sufletul.

Dau ordin hoardelor lor să treacă, la est, Tisa şi să zvârle înapoi

Desrobitorii


RRaadduu CCoossmmiinn




NICHITA STANESCU

Rugăciune

Spune-miun poem de Nichita Stănescu. Ar fica o declaraţie de dragoste caresă-mi sărute sîngele minţii tulburatde atîtea cuvinte. Şi morţi.

la clepsydre

Se dédie à Ioan Flora

Le vautour avait dans l’aile un trou rond,comme un cercle en or trop étroitde la couronne pour le front de l’empereur.Rien l’avait traversé vers rien,personne lui avait percé l’ailepersonne, celle désireuse de non-être. Le vautour tournait dans l’air, timidecomme dans la respiration d’un enfant,-en tombant, il devint tout d’abord tortue,ensuitede la grêle avec de la pierre blanche, en-suiteseul le froid en est resté, seul le froid.On n’a plus entendule grondement fait par la chutede son corpscreusant la terre;l’herbe était verte et fraîche,son effondrement s’était mué en couleurverte.

Les vers du tuyau de la terrevinrent et lui demandèrent:- Veux-tu du magma ou du lapis-lazuli?- Non, répondit-il, je veux de l’air,de l’air je veux, je veux de l’air.Les vers du tuyau de la terre lui ont dit:- Nous avons du sable, peux-tu respirerdu sable?- Non, je ne peux pas respirer du sable,je n’ai par quoi respirer du sable.Les vers du tuyau de la terre lui ont dit:- Par la pyramide tu pourrais respirer dusable,par la pyramide pourrais-tu respirer dusable?- Non, répondit le vautour,je n’ai pas de pensée pyramidale, dit levautour,je n’ai pas de pensée pyramidale.- Mais alors qu’as-tu, demandèrent lesvers du tuyau de la terrequ’as-tu alors, qu’as-tu, alors?- J’en ai pas, dit le vautour, j’en ai pas;-ma seule propriété c’est l’absence,le trou rond de l’aile qui me tient lieu desoleil.

J’en ai pas, dit le vautour, j’en ai pas,J’en ai pas, dit le vautour moribond,mourant.- Bon appetit, dirent les vers du tuyau dela terre!- Bon appetit, leur répondirent personne!

II

- Bon appetit, leur répondirent personne!- Bon appetit, dirent les vers du tuyau dela terre!- J’en ai pas, dit le vautour moribond,mourant,j’en ai pas dit le vautour, j’en ai pas.Le trou rond de l’aile qui me tient lieu desoleil,ma seule propriété c’est l’absence,j’en ai pas, dit le vautour, j’en ai pas.- Qu’as-tu alors, qu’as-tu alors,mais alors qu’as-tu? demandèrent les versdu tuyau de la terre.- Je n’ai pas de pensée pyramidale, je n’ai pas de pensée pyramidale, dit levautour,non, répondit le vautour.- Par la pyramide tu pourrais respirer dusable,par la pyramide pourrais-tu respirer dusable?lui ont dit les vers du tuyau de la terre.- Je n’ai pas par quoi respirer du sable,non, je ne peux pas respirer du sable.- Nous avons du sable, peux-tu respirerdu sable?lui ont dit les vers du tuyau de la terre.- De l’air je veux, je veux de l’air!Non, a-t-il répondu, je veux de l’air!

- Veux-tu du magma ou du lapis-lazuli?vinrent et lui demandèrent les vers du tuyau de la terre.Son effondrement s’était mué en couleurverte,l’herbe était verte et fraîche.On n’a plus entendule grondement fait par la chute,de son corps creusant la terre;seul le froid en est resté, seul le froid, de la grêle avec de la pierre blanche, en-suite,en tombant, il devint tortue, tout d’abord,ensuite;-comme dans la respiration d’un enfant,le vautour tournait dans l’air, timide.Personne, celle désireuse de non-êtrelui avait percé l’aile,rien l’avait traversé vers rien,celui de la couronne pour le front de l’em-pereur,comme le cercle en or trop étroit.Le vautour avait dans l’aile un trou rond.

VIRGINIA BOGDAN

la leçon surle cube

On prend un mor-ceau de pierre,on le taille avecun ciseau ensang,on le vernit avec l’oeil d’Homère,on le râpe avec des rayons, jusqu’à ce que le cube sorte parfait.Ensuite on baise nombre de fois le cubeavec ta bouche, avec la bouche des au-treset surtout avec la bouche de l’infante.Ensuite on prend un marteauEt brusquement on brise un coin du cube.Tous, mais absolumet tous diront:Quel cube parfait aurait-été celui-cin’eût pas été ce coin brisé!

le sommeil

Et si les pierres sont des oiseaux s’endor-mant,longuement s’endormant, d’un autre air?...Et si les arbres des soldats sont s’endormantaprès un combat s’endormant, d’une autre cité?...Et si je suis un rêve;et si quelqu’un me réveillait en me disant:c’est toi; protège-moi et sois.

sur la carte d’une odeur

Se dédie à François Pamfil

Le plus vide endroit du monde c’est l’oeilLe plus rempli endroit du monde c’est lemondeLe plus leger endroit du monde c’est lecoeurLe plus pesant endroit du monde c’est lemonde

La seule immoblilité du monde c’est lapenséeLe seul mouvement du monde c’est lemondeLe cheval appelé de Troie se détache au-jourd’hui de son nomComme dit l’autre:E = mc2

Poèmes du volume Opere imperfecte, Ni-chita Stănescu, Albatros, Bucuresti, 1979

Traduit par Virginia Bogdan


EEEECCCC OOOO UUUU RRRR IIII

1. Precizez, cu mândrie transavangar-distă, că nu coincid, ca persoană civilă,cu „regretatul său prieten Popescu”, cisunt un posibil actual prieten. Dându-miromanul „Căderea Bastiliei”, spre relec-tură, Horia Gârbea şi l-a autodefinit, deunul singur şi nesilit de nimeni, ca „do-cument al transmodernismului”. Cum îlştiu un periculos de rafinat ca spirit şi untranscaragialian prin excelenţă, exigentşi insurgent, care vede enorm şi simtemonstruos (dar şi viceversa fiind vala-

bilă), m-am ferit ca să-l cred, direct şi pe neverificate, pe cuvânt, şii-am citit respectiva operă în proză; auspiciile se arătau favorabile,căci fie din spusele lui Alex Ştefănescu fie din confesiunea-i scur-tissimă, am dedus imediat că autorul îmi oferise adevărul despreel însuşi fără maliţiozitate, sarcasm, ironie acidă etc., ci şi cu foartebună credinţă, ceea ce mă determină să-i mulţumesc afectiv şiefectiv.

2. După cum se vede, am şi eu propria-mi răutate axiolo-gică. Ce vreţi?! Sunt un răzvrătit; şi s-ar putea s-o păţesc. Însă, încea mai deplină cunoşti(i)nţă de cauză, îmi asum riscul. Cu oricepreţ!

3. Plecând peste evidentele-i alintări „postmoderniste”peste răsfăţurile oralităţii sale rabelaisiene conchid că Horia Gâr-bea excelează prin ironie, prin dezinvoltura intertextului, care –atenţie! – se bazează pe o solidă cultură literară. „Citatele” sale ab-sorbite cu o naturaleţe iniţial dezarmantă pentru cititorul abilitatînsă, îndelung instruit, în textura povestirii depun mărturia că eleste nu numai un scriitor înzestrat de la origini, cu har, adică şi cugeniu, ci şi unul alimentat, cu asupra-de-măsură, de produsele lin-gvistico–artistice ale înaintaşilor săi fie ei Kafka, I.L. Caragiale,Miron Costin, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Ni-colae Breban, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Eugen Barbu, Balzac,Costache Olăreanu, Gabriela Adameşteanu, Huxley, Cezar Ivă-nescu, Constantin Noica, D.R. Popescu, Eminescu, Modest Mora-riu, Radu Petrescu, Octavian Goga, Veronica Micle, MihailSadoveanu, Lucian Blaga, depistaţi de mine doar în primele 45 depagini ale cărţii.

Ei, asta înseamnă deopotrivă vocaţie şi voinţă a sintezei,cam cum o defineşte Alvin Toffler, şi anume aceea echivalentă celuiDe al Treilea Val, caracterizat de un nou mod de gândire bazat peposesia / asimilarea perfectă a informaţiei şi transformarea ei în li-teratură de bună calitate, în scriitura aferentă acestui nou tip desocietate dinamică, poliarhică.

4. Horia Gârbea dezavuează sincer scribomanii (grafo-manii), se delimitează de confraţii săi uscaţi (academici), rigizi(scorţoşi), pedanţi (şi fără haz) ori pur şi simplu infatuaţi şi proşti.Urăşte snobismul şi pe universitarii „muceziţi şi mirosind a cămarăcu vechituri”, găştile sterile şi impotenţa culturală (mascată în eru-diţie de dicţionar, fie el de neologisme sau de figuri de stil). Ia pestepicior formulări preţioase / ridicole ca „de la orizontul lingvistic laKarma texturii narative” sau „fermentul tradiţiei în context universal”sau „compromisul originar şi marginile exigenţelor” ş.a.m.d. Ceeace-l ajută să apeleze, cu un înalt profesionalism, la metaforă (trans-metaforă de fapt), la metonimie (de genul celei teoretizate şi expli-cate mecanismal de Umberto Eco, la comparaţie, epitet, antifrază,imaginaţia sinonimelor, simbol (al garoafei roşii), la toposul consa-crat (al mansardei), la hiperbolă, fiind simultan liber, de orice canon(trans)estetic şi mereu capabil de a elabora / inventa un conţinut di-ferit, inter – sau infra – sememic. Trasând conexiuni imprevizibile,jocul retoric dezvăluie contradicţii fertile. Crezi că invenţia retoricănu este neapărat efectul unei intuiţii fulgerătoare şi inexplicabile, orevelaţie, o iluminare (limbajul care întrupează Adevărul Poetic) câtacţiune a emiţătorului care a surprins pur şi simplu extrem de rapidcircuitul înlănţuirilor pe care organizarea semantică îi permite să îlparcurgă.

5. Inspirat de şarja sa umoristică din transversalia nr.5(preiau profitabil definiţia lui Virgil Nemoianu din „o teorie a secun-darului”, „secţiune transversală prin realitate, energia ei proveninddintr-un sistem coerent de valori”) pot numi proza lui Horia Gârbearezultat al unei distilări, după ce un întreg arsenal literar, o uriaşăavere spirituală, vor fi fermentat, în aşteptarea procesului trans-

substanţierii într-o materie superioară. 6. Aventura metagnoseologică, anabazică şi catabazică şi

mai ales transontologică, a lui Mitică Unguroiu în „Capitala tuturorposibilităţilor”, distribuită de Horia Gârbea în capitolele 8, 9 şi 10,este o binemeritată şi veritabilă satiră la adresa breslei U.S.R.-iste,uriaşa organizaţie „burduşită de bolşevici reformaţi” (sic!), „mon-struoasa coaliţie a pătimaşilor condeiului” care „lua de la toţi şidădea la puţini”. „Erau cu totul vreo câteva sute bune de învârtiţi...Unii deveniseră senatori, se scoseseră... Predominau regizorii-se-natori, poeţii-deputaţi, nuveliştii-gazetari de scandal şi actorii-mi-niştri.” Vestea îndrăcită – şi de mine îndrăgită – a lui Horia Gârbeam-a făcut să zâmbesc iniţial cu satisfacţie ulterior să râd în hohote.Ca unul care, în anii mei de debut revuistic şi editorial, mă învârti-sem binişor prin mediile elitei, contra-elitei şi non-elitei, deloc con-sensuale, printre replici, contra replici şi non-replici ale geniilorbucureştene şi provinciale, care tot prin Capitală se pripăşeau casă-şi aproprie gloria literară, am sfârşit prin a mă amuza copios,autocritic, şi să subliniez, cu sarcasm, contextul cancanist, ocult,neprofesional, prin care se învârte vreun condeier, de vreun stră-lucit” (?!) premiu naţional. Impresia pe care ţi-o lasă relatarea luiHoria Gârbea este de un gust amar. Cinismul său şfichiuitor te vin-decă de orice iluzie transnarcisiană, de orice intenţie de a paria pevreun model de societate ideal, pe vreo macro-imagine care săarate în ce mod literatura se distanţează de realitate, dar şi cum oabsoarbe în propriul său discurs şi astfel în avanscena conştienţeiumane. Lecţia ionaică a lui Horia Gârbea trebuie reţinută pe vecie,căci demascând această lume de paranoici şi schizofrenici, de le-neşi şi închipuiţi, de compilatori şi imbecili cioplitori de cuvinte, deparaziţi şi nostalgici criptocomunişti, înţelegi „faţa ascunsă a lu-crurilor”, încât brusc, iluminat, mă întreb, încă „tânăr (la minte) şineliniştit”, cum dracu’ în România s-au mai scris din când în cândşi cărţi adevărate şi – culmea - ele au şi fost încununate oficial cucâte un mare premiu!?

7. Iar „terasa Muzeului” devine axis mundi, CENTRULSACRU, EMPIREUL aspiranţilor la nemurire, în care crai de curteaveche precum Aldu, Rafael, Călin şi Mitică se simt într-un paradisal Scriitopiei, despre care Mihaela Ursa afirmă că este un „ţinut im-posibil”, unde ficţiunile lui Horia Gârbea de pildă despre autorii ceivii sunt atrase magnetic, androginic, către ficţiunile sale despre sineînsuşi, care devin autoficţiuni. vibrotextuale, vindecătoare / cat-hartice şi mântuitoare.

8. Demonul intertextului se întoarce iar în text şi mă tre-zesc în plin câmp minat cu versuri din Eminescu, Blaga, NichitaStănescu, Baudelaire, Nicolae Labiş, Ion Barbu, Bacovia, Arghezi,I.L. Caragiale, Geo Dumitrescu, George Coşbuc, ş.a.m.d. Acestdemon însă trădează pe scriitorul total care este Horia Gârbea,ludic, ceremonios, ingenios, cuceritor, dotat cu fantezie născătoarede epopee eroi-comică a vieţii literare româneşti. „Este vorba – pre-cizează Alex Ştefănescu şi nu greşeşte defel – de un prea plin alinspiraţiei, de o voioşie literară rar întâlnită la noi azi”. Romancie-rul are într-adevăr o rară bucurie a scrisului care se transmite citi-torului, fie el ingenuu, fie el unul ca mine, care şi-a pierdut de multinocenţa lecturii.

9. Dar are şi Horia Gârbea „slăbiciunile” sale, are şi el „is-pitirile” care-l transumanizează, ca, de exemplu, dantesca cobo-râre în bolgia tipografiei, în camera de expediţie a ziarelor. Pe toţiăştia, pe aceşti oameni ai văgăunelor, minunaţi prin primitivism,simplitate şi onestitate, Aldu Rădulescu îi simpatiza şi-i considera„mai de treabă decât nemernicii ale căror rahaturi mincinoase şişantaje ordinare le tipăreau acolo jos”. Inclusiv incidentul cu uci-derea de către Vlase, cu concursul involuntar al lui Aldu Rădulescu,a boemului Pavel Onorius, îmi sugerează un <<nu ştiu ce>> dos-toievskian, precum paragraful de început al transversaliei nr.14 areo transcendenţă tolstoiană. Suntem care-va-să-zică, după cum în-suşi Horia Gârbea mi-a scris în autograf pe „Căderea Bastiliei”, înplin univers semiotico-retorico-imaginar al transmodernismului.

În acest univers transpoetic, comicul se preschimbă întragic, un dramatism tulburător, al sordidei existenţe şi al negăsiriilimitei, se substituie grotescului situaţiilor narate.

Romanul lui Mitică Unguroiu „Scriptura păcătoşilor” pareşi el „parodiat” după „Era ticăloşilor”, eseu filosofic de-al lui VictorPetrini, unul din personajele emblematice ale lui Marin Preda.

Ion Popescu Bradiceni

IIII ssss pppp iiii tttt iiii rrrr iiii llll eeee llll uuuu iiii HHHH oooo rrrr iiii aaaa GGGG ââââ rrrr bbbb eeee aaaa



EEEE CCCC OOOO UUUU RRRR IIII

De ce atâta ură? N-am crezut vreodată că aş putea să in-spir atâta ură. Despre ce este vorba? Criticul Nicolae Manolescudeclară în „Evenimentul Zilei” (nr. 5256, din 7 august 2008) că vinapentru scandalul declanşat de expoziţia „Freedom for Lazy Peo-ple”, organizată de Institutul Cultural Român din New York, o poartăautorii articolului din săptămânalul „New York Magazin”, care man-ifestă un comportament naţional-comunist şi legionaroid.

Mai departe, declaraţia domnului Nicolae Manolescu măafectează direct: „Este situaţia unei mari părţi din diaspora ameri-cană, gen Gabriel Stănescu & Co.”

Acuzaţia, dincolo de faptul că este calomnioasă – atâtă timpcât N.M. nu dovedeşte, argumentat,20cum poate fi cineva naţional-comunist şi legionaroid – are o logică „pe dos”. Cum adică, niştenaţional-comunişti (care, nu-i aşa, au fugit de teroarea comunistădin ţară) şi legionaroizi (toţi cei care cred în valorile naţionale, şinu permit să-l lase pe Eminescu în debara, aşa cum ne sfătuia,deunăzi, H. R. Patapievici) să fie înfieraţi că au condamnat ex-punerea însemnelor hitleriste, tocmai ei care, potrivit unei minimelogici, ar fi trebuit să exulte la simpla vedere a lor?

Privitor la referirea lui N.M. la persoana subsemnatului(genul „unde dai şi unde crapă”, dat fiind că personal n-am avutnicio contribuţie la această expoziţie şi nicio intervenţie în scan-dalul pe care expoziţia de la ICR New York l-a generat), cred căacest om este invidios pe activitatea mea de scriitor şi editor, căruiadumnealui încearcă să-i blocheze accesul la revistele de culturădin ţară şi la o serie de edituri aflate sub controlul său discreţionar.Este vorba de revista „Origini - Romanian Roots”, sponsorizată demembrii „Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de ArtăRomâni - LiterArt XXI”, care apare de 11 ani în Statele Unite, fiindsingura revistă de cultură din diaspora românească de acolo, cucirculaţie în Canada, Franţa, G ermania, Italia, Belgia, Suedia, etc.La această revistă colaborează o pleiadă de scriitori, jurnalişti şiartişti plastici care trăiesc în afara graniţelor ţării, şi care nu sunt ac-ceptaţi să se exprime în revistele din România – reviste aflate subcontrolul direct al lui N.M. – deşi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor.Sunt şi eu în această situaţie.

„Răul” invocat de N.M. trebuie găsit în altă parte: în divorţulICR de comunitatea românească din New York. La sediul ICR New

De ce atâta ură ?Publicat in: Atitudini, Scandal la ICR. de An-

drei Bdin

Un drept la replica refuzat de cotidianulEvenimentul Zilei lui Gabriel Stanescu, edi-

torul revistei Origini din Statele Unite:

York se interzice vorbirea limbii române şi prezentarea cărţiloraparţinând scriitorilor români din Statele Unite. Tocmai această in-stituţie susţinută din banii contribuabilului român ar trebui săservească apropierii diasporei de ţară, păstrării identităţii culturalea românilor.

Ce să-l fi înfuriat atât de tare pe N.M., încât să mă acuzepublic de nişte vini imaginare, nu ştiu. Am greşit cu ceva punând încirculaţie valorile exilului românesc şi făcându-le cunoscute înStatele Unite, prin efort propriu şi cu sprijinul menţionat anterior (nual statului român), asta în timp ce ICR beneficiază de sume in-comparabil mai mari, din bani publici? Şi iată cum sunt folosiţiaceşti bani destinaţi, în principiu, promovării valorilor româneşti!Svastica din expoziţia amintită nu e nimic în comparaţie cu indus-tria pornografică în care ICR investeşte sume considerabile!

Chiar nu înţeleg de unde acest „exces de zel” al lui N.M. laadresa persoanei mele. Probabil că prin acumularea a 5-6 funcţii,remunerate în contradicţie nu numai cu legislaţia română, dar şicu oricare legislaţie din lume, liberalul N.M., apărător consecvental non-valorilor în literatură, vine acum să ne înveţe, cu ochii lui deexpert, ce este arta „neconvenţională”, care a depăşit provincialis-mul dâmboviţean. Este surprinzător să citeşti astfel de elucubraţii:„Ne aflăm în plin naţional-comunism, iar modelul este cel patentatîncă din anii ’50, de a cere opinia unor oameni care nu se pricep laartă şi cultură”. Realitatea îl contrazice pe N.M.: autorul articoluluidin New York Magazin (John Gabrian Marinescu) este el însuşiartist plastic, iar Tiberiu Horvath la fel.

Dar N.M. preferă spectacolul, elucubraţia, loviturile sub cen-tură şi, presupunând că publicul cititor nu este informat, susţine unneadevăr, acela că “în toată lumea expoziţiile sunt pline de svas-tici, şi nu se mai scandalizează nimeni”. Dacă N.M. nu ştie, îispunem noi că legislaţia americană condamnă şi amendeazădur20expunerea în locuri publice a însemnelor fasciste şi naziste.

Probabil că i-a trebuit mult lui N.M. să dea dovadă de loial-itate celor care i-au încredinţat multiplele funcţii cumulate, dat fiindfaptul că dosarul său nu a fost prea curat, în accepţiunea naţional-comunistă pe care o invocă el însuşi. Ca tânăr asistent universitarfăcea figură de disident, lansând zvonul că nu poate fi membruPCR datorită faptului că părinţii săi au fost legionari. Aceasta ospune N.M. însuşi într-o carte-interviu. Prin anii ‘67-’68 N.M. îngri-jea o antologie a poeziei române moderne în populara “Bibliotecăpentru toţi”, în care figurau şi legionarii Radu Gyr, Nichifor Crainicşi Horia Stamatu, şi se vorbea că fusese retrasă din librării şi bib-lioteci.

Un lucru nu-mi este clar. Când a spus cameleonicul N.M.adevărul? Când a mărturisit despre convingerile naţionaliste alepărinţilor săi, suferind în puşcăriile comuniste în timp ce copilul şiadolescentul N. M. se adăpa la ţâţa marxism-comunismului, cândfăcea figură de disident, sau azi, când, după o diabolică dialecticănumai de el ştiută, răstălmăceşte adevărul, utilizând acelaşi limbajde lemn al propagandei comuniste?

Gabriel Stănescu

tria. Ei pot face referinţe asupra tradiţiei vorbind despre Dumnezeuşi natura umană, despre biserică şi lume dar nu sunt creştini decâtprin legătura directă cu Iisus. Un lucru aparent simplu, dar foartecomplicat, mai ales că există peste douăzeci şi două de mii de bi-serici şi secte creştine. Filonul de păstrare a tradiţiei şi identificarea elementelor ce ţin unită credinţa în Iisus este reprezentată de fap-tul că aceasta reprezintă esenţa monoteismului. Ceea ce ar puneîntrebarea: francmasoneria în esenţa sa modernă derivă din doc-trinele creştine - dat fiind faptul că cei care fondează ordinul mile-niului trecut erau creştini, chiar dacă mulţi evrei şi musulmani auadus cunoaşterea lor în sânul învăţăturilor luminate - sau mariimaeştri cum erau Osiris, Toth, Akenathon, Moise, Buddha şi Iisus auîncercat să deschidă marile mistere oamenilor, precum Prometeule-a adus focul ? Fără referinţe transcendente sau divine, Iisus esteo fiinţă umană obişnuită şi pură, aducând salvarea şi răscumpăra-rea celor cuprinşi de păcat şi care au senzaţia astfel că se pot de-părta de Dumnezeu. Prezumţia că evangheliile alese să formeze

Noul Testament pot reprezenta inima unei credinţe în Iisus esteprima dovadă că tradiţia credinţei, nu a Cuvântului transmis, a fostdeja modificată. Sunt însă reflecţii în chiar structura Noului Testa-ment care reflectă gândirea iudaică sau elenă a acelor timpuri înfaţa imaginii lui Iisus şi raportul său în faţa lui Dumnezeu. De ce neinteresează ? Tocmai pentru a înţelege cum tradiţia astăzi trans-misă de societăţi iniţiatice oculte a stat la baza cunoaşterii, a Logo-sului, a ritualului prin care erau acestea transmise de sute de mii deani. Şi cum, precum multe altele, evoluţia istorică a modificat for-mativ spiritul tradiţiei şi s-a alunecat spre unul deformat pentru în-deplinirea unor interese efemere.

În inima credinţei, Apostolul Paul a transmis doctrina se-cretă a maestrului său, Iisus, referindu-se la faptul că oamenii nusunt conştienţi că sunt locuiţi de Dumnezeu şi că fiecare este untemplu sfânt prin originea sa. James J. Dunn spunea că “the RisenJesus is the Ascended Lord”, ceea ce diferenţiază total scularea dinmorţi faţă de ascensiunea divină în esenţă. Aşa, întreaga Scripturăiudaică adoptată de cultura greco-romană devine creştinismul, că-ruia îi suntem astăzi tributari şi îi aducem mulţumirea noastră pen-tru transmiterea religiei primare a lumii. Quod ubique, quod semper,quod ab omnibus creditum est1.


Dogma ca formare sau...


EEEECCCC OOOO UUUU RRRR IIII

“Nu ştiu cum sunt alţii…dar eu,când văd chip frumos şi tânar înpreajmă, mă emoţionez… pen’că, amnaturelu’ simţitor…” Aşadar, am bucuriasă semnalez printre noi, după o vremede tăcere, prezenţa lui,,,diez- alias PetreFiştoc, Alin Grigore şi Cosmin Dragomir.Ĵn prima parte a lunii august, primul textcitit a fost editorial-ul lui Gabriel Fu-nică.Scris în cod literar propriu, textul a

stârnit ceva polemici, la polemicile déjà existente.Gheorghe AndreiNeagu a imputat textului lipsa de nou.Conflictul cultural, pornit dela expoziţia de artă stradală de la New-York, tratat de Gabriel îneditorialul său, ar fi trebuit să “corecteze”.Ca eveniment cul-tural,expoziţia de artă stradală de la New-York, se face singurul vi-novat de incriminarea adusă preşedintelui ICR, H.R.Patapievici –acesta manifestând o atitudine neutră faţă de eveniment şi ex-ponate - (de aici o corespondenţă fără sfârşit) şi, citez scrisoareadnei Herta Muller, care a condus finalmente spre editorialul luiFunică.Repet,textul, scris în cod personal, cum s-a exprimat FlorinParaschiv, este unul la fel de captivant, ca şi toate celelalte depână acum.Umor are şi, nu întotdeauna englezesc.”Orice puţoisictirist poate da de-a dura , pornind de la un asemeneasubiect.Dar Gabriel are cod cultural “ - zice tot Florin Paraschiv. Şicont…cultural, aş adăuga. Iar un editorial prezintă o stare de spi-rit a lumii, crede Sava Francu.Cât despre lume, şi lume, Florin Pa-raschiv ne reaminteşte o zicală în stil sictirist: “Lumea asta nu-i amea/Cealaltă nici aşa/ Asta este cum o vezi? Cealaltă, cum ocrezi./”.Hei, Tu!... vezi sau crezi, tu decizi! Constanţa Cornilăciteşte poezie, fără titlu.Replică, în loc de comentariu, din texteleauzite: ”A murit aseară… cărarea urcuşului”. Avem( din nou)oaspeţi din ţară.De această dată Valeria Manta Taicuţu şi NicolaiTăicuţu. Primim cărţi cu autografe:poezie, intitulată Pasămitevolum semnat de Nicolai Tăicuţu şi, un studiu despre “Ieroglifelelui Dimitrie Cantemir” intitulat sugestiv Romanul inorogului- sem-nat, Valeria Manta Tăicuţu. Ştefania Oproescu a citit paginaJurnal-ului de festival, internaţional de poezie, festival mana-geriat de poeta Carolina Ilica şi prozatorul Dumitru M.Popescu.Gura vocilor mi(e)-roase…frumos! După multă vreme, nu ştiu dacăare sens un inventar al timpului irosit ( poate, ar trebui o clasificaţiedupă ore, minute, secunde?) să zicem, timp şi-atât.Ei bine,după…un oarece timp, Lili Goia a decis să citească fragmentedin lucrarea sa Despre iarbă. Dacă aş fi cronometrat timpul co-mentariilor, sigur ar fi fost grăitor; durata ar fi vorbit de la sine,despre interesul cu care textele, cele trei citite de Lili Goia, au fosturmărite.”Critica se face în două feluri, zice Gheorghe AndreiNeagu.Prietenos, un mod, iar cel de-al doilea mod, amical.Mitoc-ăneşte, te întreb, de ce ar trebui să citesc despre iarbă?” – Săauzim totuşi, păreri pertinente, de la critici adevăraţi. Uşor stin-gherită, dna Valeria Manta Tăicuţu îşi începe discursul cu o re-marcă generală:”Textul este lipsit de unitate, n-a sunat tocmai bineîn trompa lui Eustache.Eu sunt foarte ordonată în exprimare,oriaici, în acest text avem pasaje amestecate despre iarbă, cu celedespre flori- regn vegetal într-un amestec greu de urmărit.Mirosulierburilor cu cel al florilor, asocierea,scade valoarea.Simbolul mis-tic al trandafirului, simbolurile mistice ale ierburilor trebuie separatede parabola semănătorului.Cititorul îşi pierde răbdarea.Partea încare vorbiţi despre Maria din Magdal trebuie lucrată.Cele trei textepot fi poeme în proză, unde la cea dintâi există prea multă na-raţiune.Poezia modernă acceptă plajele narative, dar…Ĵn rest,totul e bine”.Peste părerea exprimată de poetesa ŞtefaniaOproescu voi trece, fără s-o consemnez.Trebuie punctată părerealui Florin Paraschiv.Ca şi în alte dăţi când a auzit fragmente cuaceeaşi temă, iarba, comentariul a fost aproximativ, cam la fel.Flo-rin Paraschiv găseşte exprimarea lui Lili Goia destul de modernăşi, poate ar fi trebuit să fie una mai poetică.Aş completa, zice Flo-rin Paraschiv, amintind că iarba are preeminenţă cu Eminescu…taci şi-ascultă cum creşte iarba.E bine că sensibilitatea auto-rului se îndreaptă spre creştinism.Ar putea merge mai departe, din-colo de Vechiul Testament, amintind că pe mormântul lui Iisus nucreşte iarbă, nici nu sunt duse flori .Textul nu pomeneşte nimicdespre buddhism(tibetan, tradiţionalist, shinto) – pomeneşte des-pre mozaic.La fel,textul nu poate fi lipsit de Novalis şi floarea-al-

bastră, nici de Graalul vegetal al lui Jung.Cam acestea ar fi repe-rele pe care mi-ar fi plăcut să le regăsesc într-un asemenea text.Aio insistenţă cu Grigore Palamas şi cu Filocalia. Asta e problemaautorului, nu?. Gheorghe Mocanu are o singură sugestie: întretexte de consistenţa şi lungimea primului auzit, autorul să interca-leze poeme, aşa ca cel citit astă seară. Sugestia … pare!Bună.Sunt destule cârcoteli.Decizia, aparţine poetului.Oricum, nuştiu cum face Lili Goia , dar, Captivează! A urmat seara unei întâl-niri de pomină.Eroul ei, Cosmin Dragomir şi manuscrisul ”C”.Defapt, Cosmin a citit două texte.Cosmin Dragomir este, va fi unnume.Recunoscut în lumea scrisului pentru că el nu a abandonatscrisul în nicio împrejurare. Criticile nu l-au dezarmat iar premiile nuI s-au urcat la cap.Cosmin scrie din plăcere, o demonstreazăfluenţa , tehnica performantă pe care o stăpâneşte temeinic.Tema? E problema lui.Subiectul erotic a fascinat întotdeauna.Mai multsau mai puţin motivat.Frustrarea sau surplusul să fie cele două ex-treme ce împing spre temă? N-aş zice.Ĵn fine, iată cum s-a discu-tat textul citit cu stoicism, făcându-ne să înţelegem că acele cuvinte, de factură pornografică, rostite în plen, nu l-au făcut săroşească(?!).” Un text îngrozitor, a zis Constanţa Cornilă.I-aş su-gera să-şi folosească talentul altcumva.Sinuciderea, ar putea fi unact de eroism.” La fel de revoltat, mucalitul poet, Ion Micheci, arăbufnit pe ton didactic:”Versuri, sau proză?Primul text este elu-cubraţia unui psihopat.Conţinutul unui text trebuie să fie educa-tiv.Ori acest text nu este decât o pălăvrăgeală fără rost.”Epigramistul Sava Francu, atent la percepţiile lui Eustache, se fe-reşte să spună “cât de agresat a fost acest canal de trecere încazna perceperii primului text.Cât priveşte cel de-al doilea, eO.K.Sună plăcut, are profunzime”. Fără o prea adâncă inciziune,Gheorghe Mocanu remarcă reuşita textelor, din punct de vedereliterar. Din aproape în aproape, de la o idée la alta Cosmin clădeşteun edificiu solid.Frazarea meticuloasă, tema aleasă, bine tratată,cu atenţie, ne îndreptăţeşte să judecăm textul din punct de vedereliterar şi nu altfel.Ĵn rest, problema autorului. Vexată, ŞtefaniaOproescu afirmă ( ferm) : “textul, stilul sexologic al limbajului artis-tic nu-l agreez, dar să nu uităm că nici Henry Miller n-a fost ac-ceptat chiar de la începuturi.Suntem în epoca sexului virtual şi, oastfel de proză nu mai deranjează.La nivel superintelectualist, nueste vulgar, ci doar pornographic a la Henry Miller.Cel de-al doileatext este în manieră trăiristă, amintindu-mi de “Un uomo finito’ a luiGiovanni Papini. Este ilustrarea timpului său, a unei generaţiicuprinsă de confuzie şi incertitudini”.Florin Paraschiv îşi începediscursul felicitându-l pe Cosmin.Continuă cu o atenţionare(perti-nentă, de altfel): în cenaclu, spune Florin Paraschiv, n-ar trebui săexiste reaua-credintă.Fiecărui autor, fiecărui text trebuie să i seatribuie de la început prezumţia de bună-credintă-estetică,fireşte.Cosmin Dragomir este talentat.Mai mult chiar ca alţi colegide cenaclu.E dreptul fiecăruia să simtă oroare.Dar, nu textul luiCosmin este problema pornografiei .Să privim mai degrabă sprepornografia din politică, din mass-media; jagardelele din mass-media care ne bagă pe gât fel de fel de reportaje.Criticul, nu aredecât un singur cuvânt de spus faţa de problema literară a textuluiauzit:Da, sau nu.E suficient atât.Iar textul lui Cosmin primeşte un“da”. Cuvântul lui Lili Goia va fi unul care a şi dat titlul comentariu-lui de faţă: marea tristeţe a lui Priap.Iată ce spune Lili Goia:”Indis-cutabil, talentul lui Cosmin.El prezintă o formă de exprimare,aceea de a scrie tot ce-ţi trece prin cap.Prezintă două lumi: unavizibilă şi alta invizibilă, cea a profitului.Primul text este inspirat dinlegenda lui Priap. Ĵn marea lui tristeţe privindu-şi hidoşenia, sexul, stigmatul pus de acesta pe întreaga lui existenţă.Trupul lui hidosşi diform, cu imensul falus, o monstruozitate, rezultanta blestemu-lui Herei,iată ce-mi sugerează textul lui Cosmin.La această leg-endă m-a purtat gândul ascultând primul text a lui Cosmin Sigur,textele au mesaj, vorbesc despre frustrări, despre o lume sfârşită,un destin sfârşit”. Contrariat, Gheorghe Andrei Neagu reproşeazăautorului, stagnarea.Sau, dacă vorbim despre o evoluţie stilistică,la ce ajută? Vino cu un plus de valoare, fă-mă să mă masturbez,citindu-ţi textul”.Nu l-am scris să vă masturbaţi dvs- ripostează Cos-min Dragomir.Iar Lili, strecoară incitant:înseamnă că textul lui Cos-min e o femeie nasoală.Iar eu, ca să pun punct în acelaşi mod, zicsimplu:mişto dialog!

Mariana Vârtosu

“MAREA TRISTETE A LUI PRIAP”- şi întâlnirile de lectură ale lunii august -



RRRREEEESSSSTTTTIIIITTTTUUUUTTTTIIIIOOOO

Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. De-opotrivă. Însă, de scris o scriu numai învingătorii.Bineînţeles potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc eiAdevărul?... De câte ori le convine ca acesta să fieaflat?... Ori măcar căutat…

Al doilea Război Mondial a schimbatfaţa lumii. Şi s-a sfârşit acum mai bine de o jumă-tate de veac. Ştiţi asta, dragii mei.

Dar ştiţi şi cine l-a câştigat? Cine l-acâştigat în fapt? Cine-i realul lui câştigător?...

Încă în 1921 Profesorul Doctor NicolaeConstantin Paulescu (1869-1931) descoperă in-sulina. Substanţa care, an după an, salveazăvieţile a milioane şi milioane de suferinzi de dia-bet. Care îi este brevetată de Ministerul Industrieişi Comerţului la 10 aprilie 1922, sub denumirea de«pancreină». Dar pentru care Banting şi McLeodprimesc, în 1924, Premiul Nobel.

„La 7-8 luni de la apariţia rezultatelordefinitive ale lui N.C. Paulescu în presa ştiinţificăinternaţională(;) F.C. Banting şi C.H. Best, lucrândîn laboratorul de fiziologie al profesorului McLeodde la Universitatea din Toronto, fac publice rezul-tatele obţinute în aceeaşi direcţie şi revendicateca fiind ale lor. Adevăratul descoperitorprotestează şi produce dovezile necesare, sprijinitde o parte a lumii ştiinţifice a vremii, dar nu maipoate împiedica marea nedreptate abil regizată deforurile occidentale (probabil şi sub anumite pre-siuni evreieşti, având în vedere proasta reputaţiede antisemit pe care şi-o crease savantul român).Banting şi McLeod primesc Premiul Nobel(;). Secomitea astfel, cu o abjecţie senină, probabil ceamai mare escrocherie din istoria ştiinţifică a sec-olului XX.”(Răzvan Codrescu, Doctorul Nicolae C.Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum Esse, în volu-mul Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa măr-turisitoare, Crestomaţie, note şi tabloubio-bibliografic de Răzvan Codrescu, EdituraChristiana, Bucureşti, 2002, pag. 19-20)

Escrocherie nici până astăzi reparată!(Oare de ce?...) Escrocherie despre care Dr. V.Trifu mărturiseşte public în 1944: „medici evrei m-au rugat să intervin pe lângă profesorul Paulescuşi să-l rog să nu mai combată jidovimea, ca săpoată întreprinde ei, evreii, o campanie de peurma căreia dânsul va obţine, cu siguranţă, Pre-miul «Nobel». Dar profesorul a refuzat categoricşi a preferat să se lase furat”. (Dr. V. Trifu, Profe-sorul Paulescu 1869-1931, Introducere la volumulDr. N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Noţi-unile de „Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţieîngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia regală pentru Lit-eratură şi Artă, Bucureşti, 1944, pag. 26)

«Să nu mai combată jidovimea»! Dară cum anume o «combătea»?

„A adresat, în 1921, o lungă «Scrisoarecătre ovrei» (Paulescu, Cele patru patimi, -«Scrisoare către Ovrei», pag. 182-211), în care learăta, cu propriile lor mărturii, intenţiile criminaleşi viţiile, în care s-au scufundat, - de ce sunt urâţide lume, - ce soartă nenorocită îi aşteaptă.

Le vorbia despre legea divină a Iubiriişi-i chema în sânul Bisericii lui Christos”.(Dr. V.Trifu, opera citată, pag. 45)

„Nu mai chinuiţi Omenirea, întreţinândDiscordia şi provocând revoluţii şi războaie.

Lăsaţi lumea în pace, - şi binefacerilePăcei se vor revărsa asupra voastră.

Dar, mai presus de toate, cereţi luiDumnezeu să aibă milă de voi şi să vă dea puţinăînţelepciune, ca să nu mai persecutaţi Creştinis-mul, şi chiar să vă întoarceţi la Doctrina sublimă alui Christos… pe care, în starea actuală de turpi-tudine morală, în care putreziţi, n-o puteţi pri-cepe”.(Nicolae C. Paulescu, Cele patru patimi şi

remediile lor, Editura Cartea Românească, Bu-cureşti, 1921, pag. 211)

„«Ovreii au rămas o naţie.Această naţie e convinsă că Imperiul

lumii îi aparţine.Ea nu are ca mijloc de a realiza

aceasta, decât corupţia spiritelor care duce la de-scompunerea socială.

Pentru a conchide, zicea Marchizul dela Tour du Pin, cu două decenii înainte (Marquisde la Tour du Pin: Vers un Ordre social chrétien(1907), citat de Leon de Poncins în La mys-térieuse international juive, Paris 1936, pag. 272),emanciparea noastră depinde de sistemulPărinţilor noştri:A nu se trata Ovreii decât ca străini, şi ca străiniprimejdioşi.Să se recunoască şi să se abjure toate erorilefilosofice, politice şi economice cu care ei ne-auotrăvit.Să se reconstituie în ordinea economică, ca şi înordinea politică, organele vieţii proprii, care nefăceau independenţi faţă de ei, şi stăpâni la noiacasă».

Iar Voltaire, care, deşi nu era nici ateu,nici materialist, voia să combată totuşi Catolicis-mul, - ca să placă asociaţiei oculte a Masoneriei,- nu s-a putut împiedica să scrie categoric, cuaproape două veacuri înainte, în «DictionnairePhilosophique»:

«Ovreii cred că într-adevăr, într-o zi,prezicerile oracolelor lor se vor îndeplini şi că eivor avea împărăţia pământului.»

Profesorul Paulescu era mult mai puţinvehement ca alţii. Totuşi, o adevărată furie acuprins pe conducătorii Iudaismului, şi, fireşte, penumeroşii lor «prieteni»(;).

Totuşi, medicii evrei continuau să-i trim-ită pe coreligionarii lor, pentru ca profesorulPaulescu, bun şi iertător, în faţa durerii, să le des-curce cazurile inexplicabile şi să încerce să vin-dece pe cele disperate”.(Dr. V. Trifu, opera citată,pag. 46)

Profesorul Paulescu, căruia „Clinica, Bi-ologia şi Fiziologia i-au revelat cu o splendidă clar-itate, pe Creator, - «Cauza primară»:

«Demonstraţia existenţei unei cauzeprimare a vieţii, nematerială, unică, înţeleaptă,este termenul sublim la care ne conduce Fiziolo-gia.

Această Cauză primară este Dum-nezeu», proclama Paulescu în faţa studenţilor săiuimiţi şi fermecaţi. (Paulescu, Noţiunile de «Su-flet» şi «Dumnezeu» în Fiziologie – lecţie făcutăla 18 februarie 1905, la Facultatea de Medicinădin Bucureşti)” (Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 30)

Dorinţa curată şi fierbinte de a Îi sluji luiDumnezeu: iată ce-i leagă întreolaltă pe profesorşi pe tineretul naţionalist Român!

Când, „la 23 martie 1924 începe laCurtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisu-lui complot al Studenţimii împotriva propriului gu-vern(;), are loc celebra depoziţie de martori dinpartea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr.Nicolae Paulescu(;):

«Onorată Curte!Onoraţi juraţi!Cauza ajunsă în judecata domniilor d-

voastră nu este tentativa decisă sau intenţianeconcretizată a unor tineri studenţi de a între-buinţa violenţa în raporturile dintre guvernaţi şi gu-vernanţi.

Cauza ajunsă în judecarea domniilor d-voastră nu este vreo ostilitate mai mult sau maipuţin antisocială împotriva populaţiei evreieştipaşnice, muncitoare şi până la proba contrarăprezumată a fi loială cu statul care o găzduieşte

şi în care trăieşte. Naţiunea Română a creat Statul

Român. Naţiunea Română este singura răspun-zătoare în Istorie. Dacă piere România, nu alţii, cisinguri noi, românii, vom fi vinovaţi.

Responsabilitatea aduce dreptul de aconduce şi, înainte de aceasta, dreptul la apărare.

Românii sunt un popor paşnic şi o naţi-une conştientă. Suntem toleranţi cu străinii pentrucă avem legitimitate pe pământul strămoşesc şipentru că nu ne lipseşte capacitatea de a asimilade bună voie.

Onorată Curte!Onoraţi juraţi!Cauza ajunsă în judecata domniilor d-

voastră este cea mai mare primejdie naţională şisocială din istoria de două milenii a poporului nos-tru.

Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondialede a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fondaaici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul eu-ropean.

Israelul european: stat bi-naţional cuevreii clasă conducătoare şi exploatatoare în cal-itate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii,clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţi-une învinsă.

În România nu există antisemitism nativscop în sine din ură de rasă sau ură de religie. ÎnRomânia există numai un antisemitism reactiv delegitimă apărare împotriva unei agresiuni din ex-terior în complicitate cu trădare din interior.

Onorată Curte!Onoraţi juraţi!Înainte de a vă retrage în camera de

deliberare şi înainte de a lua o decizie, vă adresezo rugăminte. Vă adresez rugămintea să vă gândiţică sunteţi exponenţii unei naţiuni căreia Dum-nezeu îi interzice a se sinucide.

Rugămintea că n-aveţi chiar dreptul săuitaţi cele 34 generaţii premergătoare de românicare vă privesc din cer şi din pământ.

Rugămintea să vă gândiţi că nu aveţichiar întreg dreptul de a nu ţine seama de ceaşteaptă şi de ce nădăjduiesc de la d-voastră ur-mătoarele generaţii de români.

Onorată Curte!Onoraţi juraţi!Sunteţi îndreptăţiţi să judecaţi după

legile în vigoare şi după propria d-voastră conşti-inţă.

Umila mea rugăminte şi marerugăminte a istoriei sunt ca la criteriul legii şi la cri-teriul conştiinţei să adăugaţi criteriul Naţiunii carenu vrea să moară şi care nu trebuie să moară.

Onorată Curte!Onoraţi juraţi!Vă însoţeşte rugămintea mea şi eu ală-

turi de întreaga Naţiune avem încredere în dom-niile d-voastră.»” (Dr. Şerban Milcoveanu, Pentruce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu? 30noiembrie 1938, vol.I, Expunerea cronologică afaptelor, Editat fără scop lucrativ de Asociaţiafoştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridicăşi Liga pentru apărarea Adevărului istoric per-soană juridică, Bucureşti, 2007, pag. 13-15)

,,…Bucuria vieţii taleFost-a să găseştiLeacurile idealeFirii omeneşti…”

rezuma, după zece de la tre-cerea în eternitate a savantului, vărul său primar,Cincinat Pavelescu.

Completa-vom oare astăzi:«Stăruinţa faptei noastreEste să le-urmăm.»?

RRaadduu MMiihhaaii CCrriişşaann

NNIICCOOLLAAEE CCOONNSSTTAANNTTIINN PPAAUULLEESSCCUU ŞŞII NNOOII


VVVVAAAA RRRR IIII AAAA

Aducem la cunoştinţa tuturor celor intere-saţi de Antologia de poezie Oglinda Literară că amintrodus-o şi la difuzare prin chioşcul de lângă Mu-zeul Literaturii Române din Bucureşti. Făcând preci-zarea că nu mai trimitem antologia decât cu plata înavans, îi rugăm pe doritori să purceadă spre MLRspre aprovizionare.

Ne cerem scuze remarcabilei şi distinsei poeteIoana Greceanu pentru că i-am atribuit în antologie, poe-zii din fişierul maestrului Grigurcu. Dar vina aparţine înexclusivitate editurii, care nu a ţinut cont de corecturilenoastre.

Pentru Aurelia Tudorache din Mălini, îi comu-nicăm regretul nostru de a nu putea fi prezenţi la Festi-valul Labiş, unde credem că, de altfel nu suntem bineveniţi şi o rugăm să ne trimită materialele pe e-mail-ulgheorgheneagu@yahoo. com în ataş.

Doamnei Clementina Ionescu din Reşiţa îitransmitem că nu am mai primit de mult materiale de lagruparea Semenicul şi ne bucurăm că mai există oamenicare nu l-au uitat pe Ion Chichere.

Pentru Petru Manolache, din Iaşi o rugăminte: reveniţi cu adresa pentru a vă returna banii de abona-ment trimişi pentru Oglinda Literară, pentru că noi nuavem timp pentru a face abonamente. Adresaţi-vă cu în-credere instituţiei Rodipet pentru abonament sau aştep-taţi să treacă o lună de zile de la apariţia număruluirevistei, pentru a putea s-o descărcaţi în întregime de pesite-ul www.oglindaliterară.ro.

Tuturor colaboratorilor le adresăm rugămin-tea de-a răspunde chestionarului lansat de redactorulnostru Cosmin Dragomir, prin mijloace electronice.

Poştalionul cu peniţePoştalionul cu peniţeGheorghe Andrei Neagu

Primesc de la Craiova două numere din ex-celenta revistă de cultură teatrală SpectActor. O ci-tesc cu bucurie, deoare este una dintre puţinelepublicaţii bine făcute, din România.

Nu pot să nu-mi amintesc, cu plăcere ini-maginabilă, pentru dvs., cum aşteptam, la 13-14ani, cînd am descoperit revista Teatrul, ziua apari-ţiei publicaţiei (căci, avea o zi fixa, parcă 24 alelunii). Ţin minte că primul număr care mi-a căzut înmînă era din noiembrie 1964, şi-i avea pe copertăpe Mela Ursu şi G. Mottoi, iar jos, în dreapta, într-

un chenar roşu, era scris titlul anchetei numărului :”Cum stăm cu critica tea-trală?”. Au trecut 44 de ani şi nu pot uita acea copertă, care a deschis, pentrumine, dorinţa de-a mă dedica teatrului...

Revin la publicaţia din Bănie : redactorii ei – Nicolae Coande şi Cor-nel Mihai Ungureanu – ştiu să intereseze, alegînd subiecte mereu acroşante;ca să vorbesc doar de unul dintre numere (2/2008), trebuie să spun că şo-chează încă de la copertă – o fotogramă din Femeia mării a lui Ibsen, în regialui Robert Wilson.La pagina 24 găsim şi un interviu cu interpreta rolului prin-cipal, celebra Angela Molina, care declară că un tînăr artist trebuie „! Queame,que ame,que ame!”(„să iubească!”...). Reţin din dialog două confesiuni:”...Teatrul e ca o respiraţie unică.Este o formă de artă în care suferi în directîmpreună cu publicul, pe care, din păcate, ni-l fură televiziunea. Publicul deteatru este un public cunoscător şi ştie să se dăruiască”...Just!

Apoi, intră-n anecdotică deja, fixaţia pentru artă a familiei artistei:”Fiica mea este actriţă.Am o soră cîntăreaţă, un frate actor, alt frate-compo-zitor, unul,producător, încă un frate cameraman...” . Asta da, familie unită!

Acelaşi număr al revistei conţine şi un consistent capitol Shakespeare( aferent festivalului cunoscut al craiovenilor). Nicolae Coande descrie, într-opagină de revistă, cu inteligenţă şi sarcasm discret, întreg festivalul, cu pre-zenţe remarcabile, dar şi absenţe dezamăgitoare. Trimestrialul ne mai pro-pune un portret Declan Donnellan (creionat de Al. Boureanu – unul dintrepuţinii actori şi regizori tineri dedicaţi şi muncii de secretariat literar), cronici lacîteva importante montări cu textele lui Will, alt interviu cu Michael Pennington,alt grupaj interesant – R.Wilson şi Femeia mării, recenzii la cărţi de speciali-tate, un eseu incitant despre cuvînt-în-teatru(autor – Horia Dulvac) şi, în fine,două pagini pe care-mi place mereu să le privesc, cu portretele membrilor co-lectivului artistic al Teatrului Naţional : unele îmi evocă repetiţii, amiciţii, cur-suri de pregătire, întîlniri agreabile...

Sper că voi primi, în continuare, preţioasa publicaţie din Bănie. Dejaam devenit dependent de existenţa ei...

P.S. În celălalt număr de revistă primit, am avut bucuria să descopărun portret afectiv, făcut mie de distinsul universitar craiovean, Ioan Lascu.Amintirea scriitorului şi iubitorului de teatru, transcrisă abia acum, este dinanul 1981/1982, cînd am avut plăcerea să locuim în acelaşi apartament dinPetroşani, repartizat prin teatru, soţiei de-atunci a cărturarului. Îi mulţumesclui Ioan Lascu pentru căldura cu care a evocat serile noastre frumoase dinacea perioadă scurtă. Cu Mirela Cioabă, formam un trio redutabil şi îmbinamdiscuţiile despre teatru, cu gătitul, glumele despre viaţă, cu proiectele profe-sionale. Sunt flatat! Cu-atît mai mult cu cît tableta apare în prestigiosul tri-mestrial SpectActor...Chapeau!

Bogdan Ulmu

File dintr-unjurnal teatral


RRRREEEEVVVVIIIISSSSTTTTAAAA RRRREEEEVVVVIIIISSSSTTTTEEEELLLLOOOORRRR

ARGEŞ, IULIE, 2008 Îngrijorat la început de afirma-ţiile redactorului-şef, Jean Du-mitraşcu, din care spicuiesc:„copleşit de cărţile primite înultima vreme, de mărturisirileultime, patetice, definitive, ultimative ale multora dintre confraţi, amrenunţat să mai citesc, să mai ascult. Prfefer să mă uit pe cer, săprivesc un câmp înflorit, decât să deschid una din sutele de cărţiprimite în ultima vreme (alături de cele, dintr-un vechi instinct, lecumpăr singur), să descifrez ce îmi tot comunică unii”, m-am du-mirit mai târziu de unde această frustrare în sufletul omului ce tru-deşte de peste 26 de ani printre scriitori. Sau aşa a crezut despreoamenii care scriu, că sunt cu toţii scriitori adevăraţi. Iată că acumo spune răspicat: „Oamenii care scriu, tot scriu, tot publică… - sunttobă de carte. Dar vai, nu sunt, decât cu prea puţine excepţii. Înrest, veleitari cât cuprinde. Privighetori ce ştiu a cânta de la mamanatură, altfel analfabete, ce dispar în neantul căscat de nori”. Simtnevoia să spun şi eu ceva legat de acest subiect.: treaba cri-ticilor literari, dacă nu cumva obligaţia lor este aceea de a sepronunţa asupra apariţiilor editoriale. Convins fiind deaceasta, am luat la mână multe publicaţii literare şi am numă-rat cronicile de carte sau întâmpinările defavorabile autorilorrespectivi. Lipsesc cu desăvârşire, cum ironic a spus cinevaînaintea mea. Atunci, în grădina cui să căutăm vina pentru ve-leitarismul în care se scaldă literatura română de azi ? În ceaa omului care scrie sau în cea a criticului aplecat cu premedi-tare spre laudă şi promovare cu orice preţ a unor autori aflaţiîn anturaje familiare lor. Istoria literaturii române ar trebui sătragă la răspundere critica literară pentru eşecul sau even-tualul deces la literaturii scrise dintr-o anumită perioadă, pen-tru că nu a ştiut să aleagă bobul de neghină…

CAFENEAUA LITERARĂ, AUGUST, 2008Ne întâmpină cu „Ritmuri creatoare” sub semnătura lui Virgil Dia-conu. „Creatori harnici şi „creatori leneşi” – şi unii şi alţii trudesc petărâmul literaturii, unii cu talent, alţii cu mai puţin har, important estepână la urmă rezultatul pe care îl obţinem. „Poetul şi profetul Epi-menides a dormit în peştera luiZeus de pe muntele Ida vremede 47 de ani. Maximos din Tyrne spune că Epimenides a avutun vis în care i s-au ivit zeii şiglasurile zeieşti şi Adevărul şiDreptatea. La trezire el a purificat cetatea Atenei de ciumă şi a scriso Theogonie în 5000 de versuri. Şi-a forţat, cumva, Epimenidesdestinul ? Nicidecum. Atâta doar că odată cu el, din îndelungul săusomn, s-a trezit şi daimonul. În acest număr al cafenelei literaremai putem lectura proză de Liviu Ioan Stoiciu, lirica lui DanielCorbu, Petre Ţuţea – ucenicul lui Dumnezeu, de Radu Cange,poeme de Valeria Manta Tăicuţu, Georgiana Adriana Mîrza şi Ro-dica Matiş, Eseuri despre limite tragic-existenţiale şi „minoritarism”de Ion Pachia Tatomirescu, Războiul cu pădurea, de Florian Stan-ciu şi artă plastică semnată de Ion Pantilie, Gheorghe Dobrică şiMarius Ianovici.

DACIA LITERARĂ, NR. 79, 2008-08-24La rubrica „Clepsidre”, Alexandru Zub ne vorbeşte despre „PaulMiron: în căutarea măsurii. Savant şi scriitor care şi-a legat numelede atâtea înfăptuiri memorabile şi despre care s-a scris şi se vascrie mult şi în multe feluri”. Apoi,Ion Beldeanu despre Cezar Ivă-nescu: cultul independenţei nedezvăluie alte şi alte ipostaze dinviaţa şi felul special de a fi a celuice nu de mult a plecat dincolo,aşezându-se, cu siguranţă, lângăcei mai valoroşi scriitori pe care i-a dat neamul românesc. La „Ine-dit” citim: „George Pruteanu şi Dante”. Citesc şi gândul mă duce ia-răşi spre „dincolo”: profesorul, criticul, omul de litere ce apăra, pânămai ieri, cu înverşunare limba ce-o vorbim, s-a stins şi el ca un ful-ger în văzduh, lăsând în urmă tunetele împotriva celor ce nesoco-teau graiul românesc şi-l batjocoreau aproape la tot pasul. „Rămâncu manuscrisele mele” este interviul realizat de Călin Ciobotari cumaestrul Corneliu Ştefanache. Ion Hobana acceptă oarecum îndiscuţia cu Călin Ciobotari ideea că literatura science-fiction nu

pare să se simtă astăzi în apele ei. În acest număr mai semnează:Ioan Holban – Istoria literaturii ca experienţă de viaţă; Cristian San-dache – Nicolae Iorga, om politic; Valentin Ciucă –Să dăm Ceza-rului… s.a.

ATENEU, IULIE, 2008Aşa cum ne-a obişnuit, re-vista băcăuană ţine susdrapelul valorii şi în acestnumăr, oferindu-ne mate-riale interesante: Sintagme şi paradicme europene, de Doina Cme-ciu; Arta - Vasile Ghica; Reintrarea în rost – Romulus Dan Busnea;Nietzsche şi despărţirea de filozofie – Daniel Ştefan Pocovnicu;Copil la ruşi (2) – Leo Butnaru; Saloanele Moldovei – o expoziţiepentru vremuri de tranziţie – Vasile Malaneţchi; Despre dosariadă–Irina Petraş; Trup bolnav – Marius Manta; Naivităţi – Victor Mito-caru; Ilie Boca şi arhetipurile memoriei – Valentin Ciucă; Platon şiCoelho – Ion Fercu; Avem musafiri la masă: cum procedăm ? –Bogdan Ulmu. Din cuprins nu lipsesc obişnuitele pagini de poezie,dintre care amintim: Osip Mandelştam – Rusia, traducere de LeoButnaru; Silvia Miler şi proză de Mihaela Dordea –Câtă iubire,fragment din romanul cu acelaşi nume, ce a obţinut Premiul I laFestivalul de proză „Liviu Rebreanu” 2007. Sunt luaţi în condei au-tori precum Ion Vianu, Ion Panait, Dan Sandu, Mihai Buznea, Mi-luţă Th. Bortă, Vasile Ghica, dar şi Zeno Ghiţulescu şi Mihai Zamfir.Pagini consistente sunt alocate fizicianului, filosofului şi scriitoruluiromân de cetăţenie franceză şi română, Basarab Nicolescu, că-ruia i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ge-orge Bacovia, după ce fusese onorat cu acelaşi titlu deuniversităţile din Cluj şi Iaşi.

ASTRA, IULIE, 2008Oare tot timpul trebuie s-o luăm dela capăt ?! Oare tot timpul trebuie săavem senzaţia că tot ce-a fost pânăaici a fost prost ? Acesta e un de-zastru ! Un sentiment şi o modalitate de gândire, de relaţii şi deviaţă care ne-au înmormântat ! E un viciu naţional ! E o înmor-mântare naţională ! exclamă actorul şi regizorul Constantin Co-drescu în prima pagină a revistei, mai multe amănunte în interviulacordat lui Sorin Basangeac din paginile 16 -17. Deschidem la pa-gina 10 şi admirăm două poezii inedite ale lui Nichita Stănescu,graţie fostului redactor şef al Astrei – Ion Lupu, cel care l-a cunos-cut personal pe Nichita. Acelaşi Ion Lupu oferă spre publicare oscrisoare a lui Nichita, mărturisiri ale atmosferei literare Bucureş-tene din acea vreme, promiţându-ne şi alte asemenea surprize plă-cute. Poeme încântătoare găsim în paginile semnate de Ioan RaduVăcărescu şi Petre Tănăsoaica. Revista se încheie cu poezie fran-ceză contemporană de Jean- Michel Maulpoix, prezentare şi tra-ducere de Liliana Ursu. La pagina 23 veţi găsi un materialinteresant, „100 de ani de viaţă literară transilvană”, semnat de re-dactorul-şef, Nicolae Stoie. Cu fiecare nouă apariţie, revista Astrase dovedeşte a fi una din cele mai valoroase publicaţii de culturădin spaţiul transilvan şi nu numai.

BUCOVINA LITERARĂ, IULIE, 2008„Literatura viitorului, viitorul literaturii” este titlul editorialului sem-nat de Alexandru-Ovidiu Vintilă, care deschide numărul de iulie alrevistei. Autorul ia în vizor Festiva-lul internaţional „Zile şi nopţi de lite-ratură” desfăşurat la Neptun: „Nepare rău s-o spunem, dar întâlnireade la Neptun ori din altă zonă a lito-ralului ar trebui odată clarificată: ceea ce ar însemna derularea uneireuniuni pentru scriitorii din exterior (aici intrând şi invitaţii de vârf,gen laureaţi ai Premiului Nobel) şi o alta pentru cei din interior,deci din ţară. Aceasta ar presupune (ne referim la ai noştri, desigur)o selecţie cât de cât nepărtinitoare şi în permanentă schimbare.Altfel zis nu e nici un motiv ca în fiecare vară acolo să-şi preumblefeţele vesele ori încruntate aceiaşi „băieţi de gaşcă”. O asemeneaschimbare n-ar avea de ce să mai stârnească nedumeriri. Aşa cumse întâmplă acum.” În continuare, Ioanid Beldeanu, considerândafirmaţiile şi îngrijorările lui Theodor Codreanu din interviul publicatanterior de revista Cafeneaua literară ca fiind pertinente, a simţitnevoia reluării unora dintre acestea, spre a fi auzite de cine tre-buie…Alte materiale la fel de interesante: Iorga vorbeşte – PetruUrsache; Eminescu şi presa europeană din vremea sa –DimitrieVatamaniuc.

...cu Gheorghe Mocanu

oglinda82

Documents