note de curs amcr-2014-2015

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015

http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-amcr-2014-2015 1/47

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU” BUCUREŞTIDepartamentul de Istoria & teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului

ARHITECTURA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

ÎN ROMÂNIA

NOTE DE CURS

ANUL IV.FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

Titular: prof. dr. arh. Nicolae Lascu

Notele de curs au fost elaborate de:

Prof. dr. arh. Nicolae Lascu – Părţile I şi II

Lector dr. arh. Irina Tulbure Moldovan – Partea a III-a

2015

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


Istoria arhitecturii moderne şi contemporane din România

2

I.ORAȘUL ȘI ARHITECTURA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Cadrul istoric general consemnează, în continuare, doar elementele esenţiale, carepermit înscrierea în epocă a proceselor de transformare a oraşelor şi a arhitecturii. Secolul al

XIX-lea va fi privit, în realitate, până la Primul Război Mondial, căci, atât din punctul de vedereal arhitecturii cât şi al evoluţiei oraşelor abia după 1920 au avut loc marile modificări ale culturiiarhitecturale şi urbanistice cu manifestări concrete în România. Totodată, este avut în vederecontextul diferit, până la sfârşitul Primului Război Mondial, al provinciilor care fac parte dingraniţele actuale ale României.

Muntenia şi Moldova au urmat calea desprinderii de suzeranitatea otomană până laproclamarea Regatului prin câteva momente politice importante: pacea de la Adrianopol, din1829, care a încheiat un război ruso-turc, prin care Principatele Române au obţinut eliminareamonopolului pe care Imperiul otoman îl avea în privinţa comerţului; guvernarea rusă, prin

persoana generalului Kiseleff, până în anul 1834 şi promulgarea regulamentelor organice (1831 în Muntenia, respectiv 1832 în Moldova); Unirea Principatelor (1859) sub Alexandru Ioan Cuza(1859-1866); venirea la conducerea ţării a principelui Carol de Hohenzolern (1866); proclamareaindependenţei faţă de Imperiul otoman (1877) şi, în fine, Proclamarea Regatului României(1881), sub Regele Carol I.

Transilvania şi Banatul au avut un alt parcurs politic, fiind parte componentă a Imperiuluihabsburgic. În 1867 a avut loc actul politic numit dualismul, prin care imperiul a fost practicdivizat în două: Austria şi Ungaria, căruia i-au fost ataşate cele două provincii româneşti.Transilvania a pierdut, în acest fel, autonomia seculară, devenind o provincie direct dependentă de Budapesta. Această situaţia durat până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Diferenţele considerabile din punct de vedere politic au condus, totuşi, la uneleconsecinţe comune sau similare. Una dintre acestea a fost dezvoltarea economică mai însemnată

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apărând ramuri economice noi, de tip manufacturier şiapoi industrial, dominantă rămânând însă, în continuare, agricultura. Industrializarea lentă,treptată, a ambelor mari zone ale României a avut drept consecinţă, printre altele, sporireapopulaţiei urbane. În acelaşi timp, dezvoltarea comerţului, în condiţiile apariţiei căilor ferate şi amodernizării relative a drumurilor din teritoriu, a constituit un alt impuls semnificativ altransformărilor urbane. În general, modernizarea treptată, a societăţii, s-a bazat pe formarea

structurilor capitaliste, pe elaborarea legislaţiei statului burghez, pe creşterea economică, înspecial cea industrială etc. În consecinţă, în mediul urban se modifică semnificativ componenţapopulaţiei, odată cu sporirea profesiunilor eminamente urbane.

În privinţa contextului cultural, trebuie subliniată orientarea din ce în ce mai accentuată spre civilizaţia şi cultura europeană, în cazul teritoriilor extracarpatice; modernizarea a fostsinonimă, prin urmare, cu occidentalizarea. Apartenenţa Transilvaniei, a Banatului şi aBucovinei la sfera de influenţă culturală central-europeană a asigurat o asimilare firească aarhitecturii secolului al XIX-lea. În Ţara Românească şi Moldova a avut loc însă o mutaţieradicală, arhitecturile occidentale reprezentând un import. Acest transfer cultural a fost facilitat

de: prezenţa arhitecţilor străini (stabiliţi temporar sau definitiv în România), veniţi în special dinFranţa, dar şi din Germania, Austria şi Italia; de formarea primilor arhitecţi români în şcolile din

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



3

străinătate (Franţa, Germania, Italia) şi înfiinţarea, în 1891, a şcolii de arhitectură din Bucureşti,după modelul învăţământului practicat la École des Beaux Arts din Paris.

MODERNIZAREA URBANĂ

Înnoirea structurilor urbane a avut loc în condiţiile economice favorabile (schiţate maisus), care au condus, spre sfârşitul secolului, la sporirea populaţiei urbane. Structurileadministrative înnoite, în ambele mari zone ale ţării, s-au bazat pe un corp tehnic de specialitate,din ce în ce mai numeros, şi au fost sprijinite de o legislaţie generală şi de cea specifică domeniului administrativ. Pentru Principatele Române fundamentală este scurta domnie a lui Al.I. Cuza, care a pus bazele legislative moderne. În direcţia de interes a celor de faţă, esenţiale suntcâteva legi promulgate în 1964: Legea comunală (care stabileşte competenţele primăriilor),

Codul civil şi Legea de expropriere pentru cauza de utilitate publică (ambele în 1864). O legesimilară a existat din 1881 în Transilvania (legea ungară XLI). Aceste legi au permis exproprieripentru realizarea unor operaţii urbane de anvergură, cum au fost noi artere (bulevardele),construcţii publice, parcuri şi grădini publice etc., fie de către municipalităţi, fie de către stat,atunci când era vorba de mari lucrări la nivel teritorial (realizarea traseelor de cale ferată, deexemplu). Trebuie menţionat că legile din cele două mari provincii istorice erau practic similare,căci acestea, ca şi marea majoritate a legilor de expropriere ale statelor europene, au avut la bază legea franceză din 1841.

Legislaţia cu caracter urbanistic a fost generată, ca pretutindeni, de măsurile necesare deigienă publică sau a locuinţelor. Dar principalul instrument de control al dezvoltării urbane suntdiferitele reglementări urbanistice şi arhitecturale şi, imediat după 1900, planurile desistematizare. Modelele urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, şi celecentral-europene (ca până atunci), în Transilvania.

Intervenţiile urbanistice, care au condus, treptat, la modernizarea urbană pot fi grupate în 3 mari categorii: oraşe noi şi restructurarea radicală a celor existente; extinderea planificată;transformarea oraşelor existente. Primele două categorii pot fi întâlnite cu mai multă evidenţă înzona extracarpatică (Principatele Române, apoi Vechiul Regat), în timp ce modernizarea, printransformare, a oraşelor existente, este o caracteristică a tuturor oraşelor, cu particularităţi pentru

fiecare zonă sau tipuri de localităţi.

1.

Oraşe noi şi restructurarea radicală a celor existente.Consecinţele păcii de la Adrianopol au fost extrem de importante pentru oraşele – port de

pe malul românesc al Dunării de Jos. Liberalizarea comerţului Ţărilor Române a stimulatdezvoltarea oraşelor, prin care produsele ţării puteau fi exportate în orice direcţie utilizând cursulfluviului, într-o perioadă în care drumurile nu erau încă modernizate, iar siguranţa circulaţiei peele era încă redusă. Pe de altă parte, instaurarea protectoratului rus asupra principatelor, pringuvernatorul Kiseleff, a marcat începutul dezvoltării moderne. Apariţia Regulamentului Organic,

considerată a fi prima formă de constituţie a celor două principate, a stabilit cadrul legal necesarunei înnoiri de substanţă.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



4

1.a. Oraşe noi.Unul din efectele acestui ansamblu de factori a fost apariţia unui fenomen unic în istoria

urbanismului românesc, şi anume dezvoltarea unui număr apreciabil de localităţi noi situate laDunăre (oraşe – port) având planuri prestabilite. Pe porţiunea aflată sub jurisdicţia principatelor

române, începând cu perioada regulamentară au fost realizate planuri de dezvoltare pentruurmătoarele localităţi, enumerate din amonte în aval: Turnu Severin, Calafat, Bechet, Corabia,Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi. Acestor oraşe i se adaugă oraşulAlexandria, oraş situat la câteva zeci de km de Dunăre, dar a cărei înfiinţare a fost strîns legată de comerţul cu cereale, transportate pe Dunăre.

Din punctul de vedere al perioadei de întocmire a planului, poate fi stabilită o succesiune în trei etape:

- oraşe proiectate şi realizate în anii 1830: Turnu Severin şi Turnu Măgurele;- oraşe proiectate şi realizate în perioada până la începutul anilor 1850: Călăraşi, Olteniţa,

Calafat;- oraşe proiectate şi executate pe parcursul anilor 1860-70: Corabia, Zimnicea şi Bechet.Deşi planurile oraşelor sunt adaptate condiţiilor locale de relief, a relaţiei cu Dunărea, a

poziţiei faţă de căile de comunicaţie etc., pot fi puse în evidenţă câteva caracteristici comune,care atestă existenţa unor principii urbanistice moderne pentru perioada respectivă: regularitateaformei generale a planului, tramă stradală regulată, divizarea regulată, uniformă a terenului (prinparcele de forme şi, mai ales, de dimensiuni identice), prevederea unor spaţii cu caracter public –fie pieţe, fie zone de agrement (parcuri sau grădini publice), fie ambele. În imediata apropiere afluviului au fost amenajate instalaţiile portuare, de amploare diferită, în funcţie de importanţacomercială a oraşului-port.

Totodată, pe unele planuri originale (de exemplu Turnu Măgurele sau Olteniţa) apardiferențiate, prin culoare, trei zone distincte, cele trei zone având însa parcele de dimensiuniidentice. Această diferenţiere a ţesutului urban omogen indică preţul diferit al terenului respectiv,

în raport cu importanta stabilita prin proiect a fiecărei zone: culoarea roșie (clasa I) pentruterenurile cele mai scumpe, culoarea albastra (clasa II) pentru terenurile cu valoare medie siculoarea galbena (clasa III), pentru cele mai ieftine terenuri.1.b. Restructurarea radicală

Cea de-a doua categorie de intervenţii urbanistice, legate tot de oraşele-port este aceea arestructurării radicale a unor localităţi cu rol important şi înaintea păcii de la Adrianopol. Acestea

sunt oraşele Giurgiu şi Brăila, ambele foste raiale turceşti. Începute efectiv, în cazul ambelororaşe, în anul 1834, restructurările au câteva elemente comune: desfiinţarea fortificaţiilorperimetrale, realizate în secolul al XVIII-lea de imperiul otoman, şi înlocuirea lor cu o arteră, unbulevard periferic, care delimita localitatea de teritoriul înconjurător; trama stradala, si, prinurmare, compoziția de ansamblu, este condiționată, în măsură considerabila, de configuraţialocalităţii: trasarea unor noi străzi, rectilinii, pe terenurile neocupate anterior, care conferă oraşelor o certă ordonare quasi-geometrică şi, totodată, rectificarea locală a străzilor existente;parcelarea regulată a terenurilor aferente noilor străzi; realizarea unor pieţe principale, centrale;amenajarea unor grădini sau parcuri publice.

Un interes aparte reprezintă Brăila. Principalul port la Dunăre al Munteniei, încă dinevului mediu, ultimul port dunărean la care au acces vasele maritime, de tonaj mai mare, a avut,

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



5

după 1830, o evoluţie constantă şi importantă, din punct de vedere economic, prin sporirearolului portului şi, în general, a comerţului, pe durata întregului secol al XIX-lea. Creştereapopulaţiei a f ăcut ca suprafaţa oraşului, delimitată în planul întocmit în 1834 de maiorul Rudolphvon Boroczyn (cel care în 1846 va întocmi primul plan topografic al Bucureştiului) să nu mai fie

suficientă. Prin urmare, oraşul este extins, printr-un plan prestabilit, de două ori pe parcursulsecolului: odată la 1855 şi a doua oară în 1870. Ambele extinderi preiau elementele geometriceesenţiale ale primului proiect, din 1834, în aşa fel încât, în preajma anului 1900, Brăila avea ostructură urbană coerentă, amplă,de o formă foarte apropiată unui semicerc, deschis spre Dunăre.În paralel, suprafaţa destinată activităţilor portuare şi industriale strâns legate de port a crescutconsiderabil, prin amenajări moderne.

În concluzie, se poate constata că acţiunea de apariţie a unor noi oraşe-port şi derestructurare radicală a orașelor a început cu cele mai importante dintre ele si, în primul rând cufostele raiale turcești, vechi si importante porturi medievale, puncte strategice defensive la

Dunăre. In etapa a doua, rețeaua a fost completată cu porturi de importanţă secundară, pentru cala începutul anilor '70 sa fie adăugate două localităţi cu rol minor. Se poate observa ca, îngeneral, aceasta ierarhie s-a păstrat până astăzi. Mai trebuie adăugat ca cele mai interesantecompoziții planimetrice aparțin orașelor realizate până la sfârșitul anilor '30: Brăila, Giurgiu,Turnu Severin, Galați, Turnu Măgurele.

2. Extinderi planificate ale oraşelor existente.Extinderea unei localităţi urbane în teritoriul înconjurător este un proces practic

permanent, care poate fi întâlnit, de-a lungul istoriei în toate perioadele şi la toate categoriile deoraşe, de la cele mari cele de dimensiuni reduse. Există, totdeauna, motivaţii foarte precise caresă determine creşterea suprafeţei urbanizate : cele mai frecvente sunt cauzele economice,schimbarea situării în raport cu noile căi de comunicaţie (calea ferată), prezenţa nouă,importantă, a funcţiunilor administrative etc. Toate acestea conduc la atragerea populaţiei,sporesc implicit terenurile locuinţelor, cresc suprafeţele destinate activităţilor productive de tipmanufacturier și apoi industrial etc. Pot fi semnalate, totodată, situaţii opuse, prin care anumitelocalităţi prospere stagnează sau regresează în privinţa numărului populaţiei sau a importanţei înteritoriu.

Pe parcursul secolului al XIX-lea extinderea spontană, neplanificată, caracterizează ceamai mare parte a localităţilor urbane. Aceasta s-a produs prin ocuparea cu funcțiuni urbane a

unor terenuri exterioare orașului în acel moment, care aveau anterior diferite destinații agricole(culturi agricole, păduri, livezi etc.). Extinderile spontane s-au f ăcut, în mare parte, la început,de-a lungul unor artere de legătură cu teritoriul învecinat, de unde rezultă caracterul tentacular alacestui tip de extindere, pentru ca, apoi, treptat, să fie ocupate și terenurile dintre aceste artereimportante. Nu trebuie însă neglijate parcelările relativ regulate, de obicei cartiere de locuit,realizate de proprietari ai unor terenuri extravilane. Ele sunt însă intervenţii ordonate, de cele maimulte ori cu pronunţat caracter geometric, dar de dimensiuni reduse, care se înscriu printrezonele dezvoltate spontan.

Spre deosebire de extinderile spontane, cele planificate, realizate de cele mai multe ori de

municipalităţi, prin intermediul serviciilor tehnice în curs de constituire şi consolidare, prezintă un interes aparte, înainte de toate, prin noutatea absolută, în cazul oraşelor din zona

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



6

extracarpatică, respectiv prin continuarea unor astfel de operaţii în câteva dintre oraşele dinTransilvania şi Banat. În al doilea rând, extinderile planificate, dezvoltate deobicei pe marisuprafeţe de teren, care presupun existenţa unui plan (proiect) de urbanism, reflectă o intenţiebine precizată a administraţiei asupra dezvoltării oraşului respectiv. Acestea conţin suprafeţe

parcelate regulat (deseori uniform), destinate locuinţelor, spaţii publice (pieţe sau ansambluri depieţe), spaţii destinate amplasării unor funcţiuni de interes public, uneori spaţii verzi (parcuri saugrădini) etc. În toate situaţiile poate fi semnalată logica acestor extinderi, care preiau direcţii alearterelor existente, iar racordul cu ţesutul existent este f ăcut cu deosebită abilitate.

Exemple semnificative de extinderi planificate, fiecare cu particularităţile sale, suntoraşele Galaţi, Constanţa şi Predeal. La Galaţi, important port la Dunăre al Moldovei, o extinderede foarte mari dimensiuni, realizată la mijlocul anilor 1830 a avut două direcţii de dezvoltare:una, perpendiculară pe cursul fluviului, şi o alta, de dimensiuni mai reduse, între Dunăre şi laculBrateş. În timp ce prima parte a rămas, până în prezent, ca zonă importantă cu caracter

rezidenţial şi cu funcţiuni publice, cea de-a doua a fost considerabil modificată în timp, dinpunctul de vedere al funcţiunilor principale, devenind zona portuară şi industrială principala aGalaţiului până la cel de-al Doilea Război Mondial. În cazul oraşului Constanţa, devenit cel maiimportant port al României la Marea Neagră, după integrarea Dobrogei şi realizarea căii feratepână la Bucureşti, extinderea din ultimii ani ai secolului al XIX-lea a prelungit spre nord zonacea mai veche – peninsula – singura zonă locuită până atunci. Planul a prevăzut atât zone delocuit, cât şi un mare parc public, terenuri destinate industriei şi activităţilor militare etc. Garaoraşului, existentă în acel moment, a fost astfel, integrată în organismul urban. Trebuie menţionatfaptul că dezvoltarea teritorială ulterioară a Constanţei, până la cel de-al Doilea Război Mondial,s-a f ăcut prin adiţionări de proiecte succesive care cuprindeau mari suprafeţe de teren.Extinderea planificată de la Predeal este un caz diferit. Dezvoltarea de la sfârşitul secolului alXIX-lea a localității (punct de frontiera intre România si Imperiul Austro-ungar) s-a datorataprecierii curative a zonei, devenind o stațiune climaterica foarte căutată. Parcelările amplerealizate au fost f ăcute cu scopul de a oferi terenuri de vânzare pentru construirea de vile (case)de vacanta. Proiectul extinderii nu mai are la bază o regularitate strict geometrică, ortogonală, cise adaptează firesc la neregularităţile terenului.

3. Transformarea oraşelor existenteA fost în secolul al XIX-lea, ca în orice altă perioadă, cea mai frecventă modalitate de a

moderniza structura urbană. Transformările pot fi sesizate prin câteva componente principale aleoraşului.

a. Căile de circulaţie. În această privinţă au existat două direcţii de acţiune: intervenţiiasupra tramei stradale existente şi realizarea unor noi artere.

Intervenţiile asupra căilor existente de circulaţie au urmărit regularizarea, pringeometrizare, a traseelor şi a lăţimii străzilor; în consecinţă, s-au f ăcut rectificări locale aletraseelor (pentru a asigura aliniamente cât se poate de lungi) şi s-a asigurat lăţimea constantă aarterei.

Apariţia unor noi artere de circulaţie, cu logică bine precizată în trama stradală generală a

oraşului, a presupus străpungerea unui ţesut anterior, de obicei cu alcătuire neregulată. Străzilenoi au fost proiectate şi executate totdeauna liniare, sau cu o geometrie bine definită, contrastând

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



7

cu traseul străzilor existente. Apariţia unei străzi noi presupune şi parcelarea terenuriloradiacente care, în special spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost f ăcută de asemenea regulat,având laturile terenurilor perpendiculare pe noua stradă.

Un caz cu totul special al noilor artere îl reprezintă marile căi de comunicaţie realizate în

numeroase oraşe ale zonei extracarpatice, care au reprezentat – şi reprezintă şi azi – axele majorede circulaţie ale oraşului. Este vorba de bulevarde care au preluat, parţial, principiile modeluluihaussmannian de la Paris: dublarea unor artere vechi, sinuoase şi înguste; legarea diferitelor părţiale oraşului; legarea gărilor cu părţile centrale etc. Artere de mare lungime, drepte, largi, de celemai multe ori fiind însoţite de plantaţie de aliniament, bulevardele, realizate după 1860, aureprezentat cu predilecţie noul spaţiu urban al oraşului burghez. În România poate fi stabilită oclasificare a funcţiei principale a bulevardelor: multe dintre ele au legat gara de centrul oraşului(Ploieşti, Târgovişte, Rm. Sărat); bulevard circular (Craiova); bulevard pe traseul unor fostefortificaţii (Brăila, Giurgiu) etc. Singurul oraş în care a fost realizată o reţea de astfel de artere

este Bucureştiul unde, începând cu primii ani ai deceniului 8, au fost trasate cele două axemajore pe direcţia est-vest şi nord-sud, bulevardele Maria, Mărăşeşti, Schitu Măgureanu, DinicuGolescu, Dacia.

b. Modificarea parcelarului şi adaptarea la noile funcţiuni urbane. A fost unproces practic continuu care s-a accentuat în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,odată cu transformările modernizatoare ale întregului oraş, ca efect al transformărilor sociale şieconomice ale societăţii. Modificarea parcelarului este, în foarte mare măsură, un processpontan, de adaptare a dimensiunilor terenurilor la funcţiunile noi, prin excelență urbane.Suprafețele de mărimi diferite dar, înainte de toate, marile proprietăți funciare, aflate în interiorulperimetrelor administrative, cu funcțiuni diverse – terenuri agricole, livezi, vii, proprietăți urbane(particulare, ale statului sau ale municipalităților), f ără o utilizare bine precizată, sunt, divizate(parcelate) pentru a putea fi utilizate pentru amplasarea industriei, a diferitelor clădiri publice,pentru amenajarea parcurilor și grădinilor etc., dar, in foarte mare măsură, pentru realizarea unorcartiere (parcelări) de locuințe. Deseori apariția unei funcțiuni noi pe un teren urban (de exempluo gară), atrage după sine parcelări succesive ale terenurilor învecinate, fie pentru hoteluri,magazine, diverse instituții, fie pentru cartiere de locuit. În toate situațiile terenurile suntdependente de funcțiunea nouă, urbană, rezumându-se la suprafețele strict necesare. Există, deexemplu, o legătură foarte strânsă între tipurile de locuințe și dimensiunea terenului aferent

acesteia, fie locuințe noi, în cadrul țesutului existent, fie locuințe în parcelări. Restrângereaconsiderabilă a numărului noilor mari reședințe urbane (palatele urbane) și cristalizarea noilortipuri de locuințe – imobilul de raport, vila sau locuința ieftină (socială), toate locuințe cucaracter urban – a condus la reducerea suprafețelor de terenuri pe care sunt amplasate locuințele.În acest fel începe diferențierea parcelărilor, în funcție de tipul de locuire căreia îi este destinată.Pe de o parte, sunt realizate parcelări de locuințe ieftine, cu dimensiuni strict funcționale aleterenurilor (de exemplu 200-250 mp), parcelări destinate burgheziei în formare, cu terenuri decâteva sute de metri pătrați etc. În foarte mare măsură parcelările (cartierele) de vile proiectate șirealizate spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, însoțite și de reglementări

a modului de construire, au recurs la modelul fizic al orașului-grădină, fapt care a condus ladenumirea lor de ”parcuri” (parcul Filipescu sau parcul Ioanid din București).

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



9

localităţi rurale care au devenit cartiere ale oraşului: Iosefin, Elisabetin, Mehala şi Fabric.Unificarea acestei structuri urbane (şi teritoriale) s-a f ăcut după 1892, când a fost aprobată demolarea fortificaţiilor Vauban (cu excepţia unui singur bastion). Au fost întocmite câtevaproiecte succesive de urbanism pentru a se alege soluţia urbanistică cea mai adecvată de

amenajare. Suprafaţa de teren eliberată a fost efectiv utilizată pentru realizarea unei arterecirculare moderne, care asigură legătura fluentă între partea centrală („cetatea”) şi celelalte părţiale oraşului, prin mari parcuri publice şi prin rezervarea unor terenuri pentru construirea unorclădiri publice impuse de viaţa oraşului modern. Aceste principii de folosire a terenuluisubliniază influenţa – cea mai puternică în România – a principiilor aplicate în cazul intervenţieivieneze.

TIPOLOGIILE ARHITECTURALE ALE SECOLULUI AL XIX-LEA

Modernizarea oraşelor – parte a modernizării întregii societăţi – f ăcută prin mijloaceleurbanistice schiţate mai sus, este doar o componentă importantă a modernizării. Ea asigură „suportul”, fundamental, f ără îndoială, materializat prin tipurile şi categoriile de intervenţiiurbanistice, care permite concretizarea celei de-a doua componente, la fel de importante, amodernizării, care sunt tipologiile constructive. Importanţa lor, în raport cu perioada anterioară,rezultă din modificările fundamentale pe care le-a avut societatea europeană, în ansamblul ei, de

înscriere într-un mod de viaţă care tinde spre uniformizare, prin gradul de confort şi echiparepublică. Noile tipologii reflectă aspiraţiile şi nevoile societăţii burgheze în formare, având dreptconsecinţă modificarea semnificativă a alcătuirii sociale a oraşelor. Unei mari părţi a acestor noitipuri constructive i s-a conferit un accentuat caracter de reprezentare, fie că este vorba de clădiriadministrative sau bancare, cu caracter cultural sau imobile de raport. Toate acestea afirmă, până la urmă, noul ideal al existenţei urbane.

Trebuie subliniată dependenţa de condiţiile economice, politice şi culturale, care au f ăcutca, în a doua jumătate a secolului – caracterizat de o stabilitate politică considerabilă şi de odezvoltare economică susţinută – să se afirme pe deplin tipologiile constructive, programele dearhitectură care asigură un grad de civilizaţie urbană care tinde spre cel central sau vesteuropean. Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că, până la Primul Război Mondial oraşele şi-au asigurat cea mai mare parte a acestor clădiri publice sau private care privesc modul de viaţă

modern. Acest fapt conduce la constatarea că, după 1920, nu asistăm în aceeaşi măsură ladotarea oraşelor cu echipamente publice care asigurau deja, în foarte mare măsură, necesarul dedotări publice.

Noile tehnologii constructive, care pătrund în ambele mari teritorii istorice ale României,au condiţionat şi ele, tipologiile arhitecturale. Elementul cel mai important a fost utilizareametalului în diferite părţi ale construcţiei: ferme sau alte sisteme de acoperire care permitdeschideri mari, la structuri clasice (de tip trilitic – stâlpi şi grinzi) care înlocuiesc structurilesimilare din lemn; feroneria metalică. Spre sfârşitul secolului apar primele experimente aleclădirilor utilizând structurile de beton armat.

În fine ultima constatare preliminară este aceea a raporturilor dintre tipologiilearhitecturale şi „stilurile” perioadei. Se poate afirma că există o relativă independenţă între cele

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



11

pentru a nu enumera decât câteva dintre cele mai semnificative din punctul de vedere alarhitecturii şi al prezenţei în oraş. Pentru localităţile mai mici CFR a elaborat un număr deproiecte-tip de gări. Trebuie subliniat caracterul de reprezentare al celor mai multe dintre gărileprincipale, ele fiind noua poartă de intrare în oraş, generând, în acest fel, caracterul spaţiului

public al pieţii gării.Clădiri administrative. Această categorie de clădiri s-a subordonat, în general – prin

dimensiuni, prin complexitate funcţională, prin tratarea arhitecturală – poziţiei în ierarhiaadministrativă modernă: primării, prefecturi, ministere. Partiul funcţional este, însă, similar:spaţiile destinate publicului, o sală mai amplă pentru şedinţele structurii administrative şi birouripentru funcţionari, cu accent particular pentru biroul conducătorului structurii administrativerespective (primar, prefect sau ministru). Compoziţia de ansamblu a clădirii este, de cele maimulte ori, tributară principiilor academice, accentuându-se simetria volumetrică. Primele două categorii de spaţii au tratări decorative speciale, deseori spectaculoase. În anumite situaţii

caracterul de reprezentare al comunităţii respective este pus în evidenţă prin accentul vertical alturnului (cu ceas), reluând simbolul vechilor primării medievale (primăriile din Arad, Oradea,Buzău, prefectura de la Craiova etc.). Alte exemple semnificative de clădiri administrative:primăria veche din Cluj, cele două clădiri succesive ale primăriei de la Constanţa, primăria de laTârgu Mureş; prefectura de la Galaţi; clădirile Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, alMinisterului Lucrărilor Publice. În aceeaşi categorie de clădiri poate fi inclus şi Palatul Regal dinBucureşti la care, în mod firesc, caracterul de reprezentare are un rol dintre cele mai importante.

Clădiri pentru justiţie. Tribunale sau Palate de justiţie au fost construite în toatecapitalele de judeţ sau acolo unde fusese fixată o instanţă de judecată. Exemplul remarcabil şimodel pentru câteva din palatele de justiţie din oraşele de provincie a fost Palatul de Justiţie dinBucureşti. Acesta preia şi consacră formula spaţială utilizată pretutindeni în Europa, având dreptspaţiu dominant (în economia planului) aşa numita „sală a paşilor pierduţi”, spaţiu destinatpublicului.

Clădiri financiar-bancare. Din această categorie fac parte băncile, bursele, societăţile deasigurări. Cel mai important tip, din punctul de vedere al tratării arhitecturale (al exteriorului şial interiorului), este acela la băncilor, care a preluat partiul „clasic” al organizării planimetrice abăncilor secolului al XIX-lea: o succesiune a spaţiilor de primire a publicului, care debuşează înmarele hol al ghişeelor (spaţiul principal al băncii); spaţiile destinate conducerii instituţiei(inclusiv Sala Consiliului de administraţie); spaţiile de birouri ale funcţionarilor. Şi în acest caz,

există a ierarhizare precisă în funcţie de importanţa clădirii bancare – sediul central sau filială importantă, filiale locale etc. Clădiri bancare au fost realizate în cea mai mare parte a oraşelor;exemple relevante: Bucureşti (Banca Naţională, Banca Marmorosch - Blank, CEC etc.),Timişoara, Cluj (sedii ale Băncii Austro-ungare), Sibiu (Banca de Credit Funciar). Bursele aufost edificate în special în oraşele în care comerţul şi activitatea industrială, respectiv ceaagricolă, aveau o importanţă mare: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Cluj, Braşov, Sibiu etc.

Clădiri pentru sănătate. În a doua jumătate a secolului şi în prima parte a celui următorsunt realizate un număr considerabil de spitale, ca reflex al interesului statului pentru îngrijireasanitară a populaţiei. Completările, extinderile, modernizările instituţiilor spitaliceşti mai vechi

(ex. spitalul Brâncovenesc din Bucureşti) sunt însoţite de ansambluri noi, proiectate după principiile sanitare şi arhitecturale cele mai avansate ale epocii, materializate în sistemul

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



12

pavilionar. Spitalul militare central şi spitalul (actual) Bagdasar din Bucureşti şi clinicileuniversitare din Cluj ilustrează acest mod modern de organizare, în ansambluri organizatecoerent, a asistenţei medicale destinate populaţiei.

Clădiri pentru învăţământ. Legile similare privind învăţământul din România şi

Imperiul austro-ungar, apărute în a doua jumătate a secolului, au stabilit ierarhizarea, în reţea, a învăţământului preuniversitar şi condiţiile obligatorii care trebuiau îndeplinite de clădirileşcolare, atât pentru învăţământul de stat cât şi pentru cel confesional, în condiţiile în care, înfoarte multe situaţii, învăţământul era separat pe sexe. Astfel, pentru şcolile primare, necesare întoate localităţile, s-au elaborat şi proiecte-tip, cu suprafeţele minime necesare. Gimnaziilor şiliceelor li s-a acordat o atenţie mult mai mare, ele constituind, prin semnificaţia lor, clădiri dintrecele mai impozante ale localităţii. Având organizarea planimetrică compactă, liniară de obicei,sau o compoziţie centrată în jurul unei curţi interioare, cu un program complex, acestea având,de multe ori, şi internat pentru elevi, sau alte funcţiuni conexe, aceste clădiri au devenit repere

importante ale oraşului respectiv: la Bucureşti (liceul Gh. Lazăr), Craiova (Liceul Carol I), Arad,Timişoara (Liceul Loga, Liceul Pedagogic Carmen Silva), Odorheiul Secuiesc (Gimnaziulromano-catolic), Câmpulung (Şcoala normală), Galaţi (Liceul Vasile Alecsadri, Şcoala normală),Braşov (actualul Liceu Şaguna) etc.

Învăţământul superior este ilustrat de clădirile centrale ale universităţilor din Bucureşti şiIaşi (ambele instituţii înfiinţate prin decrete ale lui Al. I. Cuza) sau a facultăţii de Medicină dinBucureşti, şi Cluj (universitate înfiinţată în 1872, având însă rădăcini din secolele anterioare),precum şi sediul Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, prima formă de învăţământ tehnic dinRomânia.

Clădiri pentru cultură. De o varietate considerabilă, această categorie de clădiriilustrează necesităţile societăţii în domeniul larg al culturii. Câteva tipuri prezintă un interesparticular din punctul de vedere ale rezolvării unui program de arhitectură cu condiţionărifuncţionale speciale.

- Teatrul. Primul teatru de pe teritoriul României a fost construit la Oraviţa, în adoua jumătate a secolului al XVIII-lea, următorul, în deceniul 2 al secolului al XIX-lea, la Clujşi cel de-al treilea, la începutul anilor 1850, la Bucureşti. Cea mai mare parte a teatrelor au fost

însă realizate spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, până la PrimulRăzboi Mondial, adoptând tipul de plan italian. Câteva din cele mai importante clădiri de teatruau fost proiectate de celebra firmă vieneză Fellner & Helmer, firmă specializată în această

direcţie, care a proiectat peste 50 de teatre în tot imperiul austro-ungar: Timişoara, Oradea, Iaşi,Cluj. Alte teatre au fost construite la Brăila, Caracal, Arad, Turnu Severin, etc.

- Palate urbane de cultură, mai reduse numeric, conţin şi ele o sală de spectacole,dar aceasta este asociată unor alte numeroase funcţiuni care acoperă preocupări diverse alepopulaţiei: săli de lectură, conversaţii, mici săli pentru concerte de cameră, sală de biliard,cafenea etc. Exemple remarcabile sunt la Târgu Mureş, la Arad, la Sighet etc.

- Cazinourile sunt echivalentul palatelor de cultură în cazul staţiunilor balneare şiclimaterice. Ele oferă funcţiunile necesare recreerii pacienţilor şi, în general, a tuturorpersoanelor care frecventează staţiunile. Această caracteristică explică de ce acest tip de clădire

este întâlnit în special în localităţile cu funcţiune exclusivă curativă sau acolo unde această

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



14

raport începe să fie o prezenţă semnificativă în marile oraşe după 1900. În această parte a ţăriiimobilul de raport este preluat, în privinţa conformării planimetrice, de la modelul francez, carepresupune un unic acces vertical principal (şi, deseori, unul secundar, de serviciu), succesiuneacamerelor principale spre artera principală, iar iluminarea şi ventilarea încăperilor se face prin

curţi complet închise de diferite dimensiuni. În Transilvania şi Banat imobilul de raport esteasimilat mult mai rapid şi firesc de o societate mai bine adaptată vieţii urbane, consolidată însecolele anterioare. Modelul planimetric şi funcţional este cel central-european, respectiv vienez,având volumul clădirii dispus, în principiu, perimetral terenului, organizat în jurul unei curţiample, iar accesul la apartamente se face de pe cursive. În marile oraşe din vestul ţării –Timişoara, Arad şi Oradea – imobilele de raport, cu 3,4 sau 5 niveluri peste parter, conferă onouă scară pronunţat urbană zonelor respective.

- Locuinţa ieftină (locuinţa socială) a apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea,destinată fiind păturilor sociale cu venituri modeste. Realizate de intreprinderi sau fabrici pentru

proprii muncitori sau de societăţi cu participarea primăriilor (cum a fost la Bucureşti, Societateapentru Construirea de Locuinţe Ieftine), acest tip de locuinţe are un partiu foarte raţional, cusuprafeţe reduse; deseori este realizat pe baza nor proiecte-tip, în parcelări având suprafeţeminime ale terenului.

Spaţiul public şi noua imagine urbană Amenajările urbane speciale – grădini publice şi parcuri – aparţin în egală măsură

urbanismului epocii cât şi programelor de dotări publice. Realizarea în aproape toate oraşelemari şi mijlocii a unor astfel de spaţii se înscrie în tendinţa generală europeană. Începută înperioada regulamentară şi continuată până la al Doilea Război Mondial, această categorie dedotări a urmat, pe de o parte, direcţia tipurilor de compunere – de la cel riguros, clasicizant, la celromantic, peisager, sau îmbinarea celor două principii compoziţionale. Pe de altă parte, s-arealizat, în timp, o ierarhie a spaţiilor de agrement, de la cele strict locale (scuaruri), sau cele deinteres mai larg, al unei zone urbane mari, la promenade de mare respiraţie, până la cele de mareamploare, situate la limita teritoriului urbanizat. Funcţiunile au fost dependente de situarea înoraş.

Exemple remarcabile de grădini publice şi parcuri, realizate până la Primul RăzboiMondial pot fi întâlnite în Bucureşti (scuarul Sărindar, grădina Cişmigiu), Brăila (grădină publică prevăzută în planul de restructurare din 1834), Braşov şi Sibiu (promenadele amenajate

în lungul fortificaţiilor), promenade liniare care au generat parcuri municipale (Cluj), Craiova(cel mai mare şi important parc realizat în această perioadă, Parcul Romanescu, după proiectulpeisagistului francez E. Redont) etc.

Intervenţiile urbanistice, reglementarea din ce în ce mai riguroasă a organizării urbane,controlul municipalităţilor în ordonarea fronturilor stradale etc. precum şi apariţia noilor tipologiiarhitecturale – de la echipamentele publice la masa tot mai mare de noi tipuri de clădiri – acondus, treptat, la modificarea radicală – uneori – a imaginii urbane. Oraşul secolului al XIX-leadin toate provinciile istorice ale României, aşa cum ne este ilustrat de imaginile de epocă sau, înparte, aşa cum s-a menţinut până în prezent, este un oraş modern, un oraş al epocii sale, similar

cu toate marile – şi mai micile – oraşe din orice ţară europeană.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



15

PRINCIPALELE ORIENTĂRI ALE ARHITECTURII

Dintre orientările stilistice existente în arhitectura din România, primele două, din punctde vedere cronologic – clasicismul şi romantismul – au câteva elemente comune, strâns legate de

contextul general al epocii.Primul element se referă la numărul redus de clădiri care, conform cercetărilor de până

acum, ilustrează convingător prezenţa clasicismului şi romantismului. Acest aspect este cât sepoate de firesc, ţinând cont de faptul că în prima parte a secolului al XIX-lea, atunci când celedouă curente de arhitectură au avut cea mai mare dezvoltare, s-a construit puţin atât în ŢărileRomâne cât şi în Transilvania şi Banat. Pe de altă parte, este cât se poate de cunoscut faptul că în

întreg imperiul habsburgic barocul a coexistat cu cele două curente până către mijlocul secoluluial XIX-lea şi că relativ numeroase clădiri realizate în această perioadă poartă amprenta puternică a barocului. De altfel, primele manifestări ale clasicismului nu au reprezentat o negare a

barocului, afirmaţie valabilă în foarte multe ţări europene, ci a existat tendinţa de simplificare aacestuia, conferindu-i o certă austeritate (necaracteristică barocului).Al doilea element priveşte raporturile acestor clădiri cu oraşul. În această privinţă trebuie

ţinut cont de gradul redus de dezvoltare a localităţilor urbane şi evoluţia lor foarte lentă în raportcu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin urmare, clădirile purtând amprenta celor două curente de arhitectură se află situate pe diferite terenuri, fie în interiorul fortificaţiilor sau înexteriorul lor, în cazul oraşelor fortificate din Transilvania, sau situate difuz, în structurile urbaneale oraşelor extracarpatice, aflate înaintea declanşării acţiunilor de modernizare. Singureleansambluri coerente, aparţinând unui sau altuia din aceste două curente, sunt ansamblurilemănăstireşti.

Al treilea element este faptul că ambele curente au avut un caracter aplicativ, urmare aunor atitudini pragmatice, f ără, prin urmare, de a exista o fundamentare doctrinară.

O categorie de amenajări publice – parcurile şi grădinile urbane realizate în perioadaregulamentară şi în cea imediat următoare reiau compoziţia realizărilor similare din Occident,prin îmbinarea unor fragmente riguros geometrice (alei, plantaţie de aliniament), de factură clasicizantă cu altele, în care pitorescul neregularităţii trasării aleilor, a vegetaţiei, a amenajărilorlocale ale terenului prin denivelări etc.; exemple dintre cele maia semnificative sunt GrădinaCişmigiu (inaugurată în 1852), grădina Kiseleff etc.

Clasicismul Arhitectura clasicismului se înscrie, prin principalele sale caracteristici, în marele curent

neoclasic european: recursul la volumele şi asamblarea volumelor geometrice simple (în mareparte a cazurilor) şi la elementele arhitecturale ale antichităţii sau ale Renaşterii italiene; aspiraţiaspre mase simple, clar exprimate, reducerea decoraţiei la minim şi utilizarea exclusivă arepertoriului decorativ antic precum şi utilizarea ordonanţei clasice, sugestii ale templelor anticeetc. Accepţiunea clasică a frumosului, dat de simplitatea şi rigoarea expresiei plastice, esteasociată utilităţii clădirii respective.

Pătrunderea şi asimilarea arhitecturii clasiciste este legată de deşteptarea sentimentului

istoricităţii şi a apartenenţei la marea lume latină, direcţie susţinută de corifeii Şcolii Ardelene

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



16

sau la cealaltă lume fundamentală a antichităţii – cea greacă, direcţie stimulată de elenismulAcademiilor domneşti de la Bucureşti şi Iaşi.

Difuzarea clasicismului nu a fost egală în cele trei mari zone istorice ale ţării. Moldova afost provincia unde clasicismului a avut cele mai puternice rădăcini, prin numărul considerabil al

clădirilor şi calitatea arhitecturală remarcabilă a acestora. Posibilele influenţe ale clasicismuluirus şi a celui polonez au avut contribuţii semnificative în acest sens.

În Moldova şi Ţara Românească bisericile (şi mănăstirile) precum şi reşedinţele ample(palate, case domneşti şi boiereşti) au constituit domeniul principal de manifestare alclasicismului. În ambele cazuri, are loc o evoluţie similară: într-o primă fază formele clasice aufost aplicate doar la exterior, pentru ca apoi să aibă loc şi transformarea planimetrică.

Principalele exemple de arhitectură religioasă din Moldova sunt bisericile de la Leţcani(realizată în ultimii ai secolului al XVIII-lea; biserica Ruset de la Botoşani, precum şi ansamblulmănăstirii Frumoasa din Iaşi, o incintă în care trei clădiri exprimă idealul clasicist: intrarea în

incintă, având clopotniţa deasupra gangului de intrare, biserica, pe plan longitudinal şi reşedinţa,denumită „Palatul de pe ziduri”. Dintre numeroasele reşedinţe ieşene, pot fi menţionate: caseleBalş, Başotă, Cantacuzino-Paşcanu etc., iar dintre clădirile cu caracter administrativ, Palatuldomnesc (edificat pe locul vechii curţi domneşti a Moldovei) şi palatul Sturdza, ambele din Iaşi.Alte reşedinţe de factură clasicistă sunt la Botoşani şi Roman.

Câteva din cele mai semnificative clădiri clasiciste din Ţara Românească sunt concentratela Bucureşti: ansamblul Grigore Ghica-Tei, alcătuit din palatul domnesc şi capela curţii (micabiserică pe plan central, Teiul Doamnei), casa Creţulescu, Teatrul naţional, proiectat de arhitectulvienez Anton Heft, inaugurat în 1852.

În Transilvania clasicismul recurge la o simplitate şi austeritate extremă, utilizând unnumăr redus de elemente esenţiale. Câteva din exemplele remarcabile sunt: palatul Toldalaghi-Korda şi Primăria veche (autor Anton Kagerbauer) din Cluj, edificiul şcoalelor române dinBraşov (actualul Liceu A. Şaguna), proiectat de Ştefan Emilian (unul din primii arhitecţiromâni), etc. catedrala romano-catolică din Satu Mare şi biserica reformată din Cluj suntexemple de trecere de la barocul sfârşitului de secol XVIII-lea la clasicismul primei jumătăţi asecolului următor.

Cel mai important arhitect român, exponent al clasicismului, a fost Alexandru Orăscu(1817-1894). Format la Academiile de arhitectură de la Berlin şi München, în ambianţa marilorarhitecţi neoclasici Karl Friedrich Schinkel şi, respectiv, Leo von Klenze, Orăscu a realizat,

alături de alţi câţiva arhitecţi, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, câteva din clădirile dereferinţă ale clasicismului din România: clădirea Universităţii din Bucureşti (1857-1869), GrandHotel du Boulevard (actualul hotel Bulevard), hotelul Carol din Constanţa şi refacerea CatedraleiMitropolitane de la Iaşi. Dincolo de particularităţile fiecăreia, toate aceste clădiri secaracterizează prin modul savant al utilizării referinţelor clasice, inclusiv în ceea ce priveşteacurateţea şi precizia decoraţiei.

Romantismul Reflex al marilor idei romantice care au animat întreaga Europă, romantismul din

România poate fi caracterizat, în ansamblul lui, prin aceleaşi particularităţi specifice generale.Realizările din România se înscriu, în majoritatea cazurilor, în direcţia utilizării cu preponderenţă

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



17

a fragmentului gotic, în special cel aparţinând arhitecturii militare medievale, cum ar fi turnurile,crenelurile etc., atunci când este vorba de locuinţe sau diferite dotări publice (gări, clădirimilitare), sau de ansamblul detaliilor decorative (şi, uneori, si structurale) ale bisericilor gotice,atunci când sunt realizate clădiri de cult romano-catolic sau protestant.

Cele mai relevate exemple sunt acelea care utilizează fragmentul gotic nu a-l reproduce înmod „arheologic” la noua clădire, ci pentru a asigura întregii clădiri sau unor părţi ale acesteia ovibraţie particulară, a-i conferi un anume caracter, un sens estetic, fapt definitoriu pentruromantism. Totodată, cu aceleaşi scopuri plastice sunt utilizate şi elemente de detaliuclasicizante, acestea integrându-se perfect în intenţia globală. Pitorescul, urmărit cu un accentdeosebit în arta şi arhitectura romantică, nu a condiţionat decât rareori organizarea generală avolumului, prin asimetrii sau accente volumetrice. Dimpotrivă, una din caracteristicilearhitecturii romantice din România este rigoarea simetriei planului sau organizarea simetrică afaţadei. Aceste diferenţe, schiţate mai sus, care pun în evidenţă diferenţele notabile faţă de

arhitectura medievală şi, în special, cea gotică, sunt clădirile de factură romantică realizate înzonele vechi, medievale, ale oraşelor din Transilvania (Sibiu sau Braşov).Exemple ilustrând arhitectura romantică din cele trei mari provincii ale ţării: locuinţe

(Palatul Şuţu, casa Librecht, casa Lipitzer din Bucureşti; diverse clădiri de locuit din Cluj, Sibiu,Braşov); gări (Suceava Nord – Iţcani, Iaşi, Alba Iulia); cazărmi sau alte construcţii militare (Iaşi,Bucureşti); spitale (Roman); castele sau palate realizate pe proprietăţi exterioare sau limitrofelocalităţilor (Ruginoasa, Bonţida); transformarea mănăstirilor Tismana şi Bistriţa în reşedinţedomneşti. Un romantism târziu, utilizând limbajul clasicismului francez îl reprezintă Palatulculturii din Iaşi , arh. Ion. D. Berindei, inaugurat abia în anul 1927.

Eclectismul În România eclectismul a avut perioada de maximă difuzare în intervalul dintre a doua

jumătate a secolului al XIX-lea şi Primul Război Mondial.Va fi utilizat termenul de eclectism şi nu acela de istorism folosit frecvent în lucrările de

specialitate din ţările anglo-saxone şi germane. La originea noţiunii de eclectism se află cuvântuleklegein care în greaca veche înseamnă a alege. Semnificaţia generală, acceptată de cercetători,este aceea de a include în eclectism cele mai importante manifestări arhitecturale ale perioadei.În concordanţă cu spiritul pozitivist al secolului, procedeul eclectic constă în trei momentedistincte: alegerea unor monumente ale trecutului şi demontarea lor în elemente componente,

clasificarea acestora şi, apoi, remontarea lor după principii istorice (compoziţie stilistică) saudupă tipologii caracteristice destinaţiei. Scopul operativ este acela de a crea un obiect arhitecturalnou faţă de cele anterioare, coerent în părţile sale. Din această perspectivă, departe de a se limitala aprecierea formei arhitecturale – şi a înscrierii acesteia în tipare / încadrări stilistice -eclectismul poate fi considerato atitudine a spiritului, deschisă spre dezbaterea liberă aproblemelor arhitecturii, a mijloacelor ei de exprimare, a rolului pe care-l poate avea însocietatea modernă. Într-o perioadă în care au dispărut toate constrângerile dogmelor şi regulilorclasicizante, în care în faţa arhitecţilor s-au deschis orizonturile istoriei – cu toată varietatea dearhitecturi, aflate la îndemâna profesionistului - o nouă arhitectură, modernă, aceea a secolului al

XIX-lea, putea fi rezultatul investigării şi analizei referinţelor istorice, transformarea şi adaptareaacestora în conformitate cu noile necesităţi moderne, respectiv cu programul de arhitectură.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



18

Pentru arhitectul eclectic, alegerea elementelor arhitecturale, provenind din diferite surse, este unact de opţiune personală; elementele istoriei arhitecturii nu devin exemplare decât după ce aufost decupate /extrase, urmărind specificitatea problemelor puse de proiect. Din trecutul istorieiarhitecturii se poate reţine un principiu constructiv, o formă arhetipală, o ordonanţă sau un motiv

arhitectural care sunt adaptate nevoilor şi gusturilor moderne. Prin urmare, nu se poate vorbide stil eclectic, ci doar de arhitectură eclectică.

Arhitectura eclectică a fost în relaţie directă cu academiile de arhitectură şi, implicit, cuacademismul, înţeles ca încercare de verificare obiectivă a produsului artistic şi ca metodă de

învăţare. Cea mai importantă academie a fost École des Beaux Arts de la Paris; prin celebrul săutratat, Julien Guadet, profesor al Beaux Arts, a propus o viziune unificată a teoriei şi practicii, ometodă de lucru bazată pe utilizarea nediferenţiată a exemplelor oferite de istorie.

Orientările diferite ale academiilor europene de arhitectură, precum şi culturile diverseale Occidentului şi Europei centrale şi-au pus amprenta puternică asupra eclectismului din

România: influenţa arhitecturii este foarte prezentă în eclectismul Vechiului Regat, în timp cereflexe accentuate ale arhitecturii germane şi austriece ale epocilor trecute sunt cât se poate devizibile în arhitectura eclectică din Transilvania şi Banat.

Dintre arhitecţii din România (Vechiul Regat) cu realizări dintre cele mai semnificativeale arhitecturii eclectice, pot şi menţionaţi Ion D. Berindei; Petre Antonescu, Paul Smărăndescuşi mulţi alţii.

Categoriile eclectismului. Din clasificările suficient de diferite ale ecletismului, vomconsidera, în continuare, pe aceea care ia discuţie două categorii ale arhitecturii eclectice:tipologică şi sintetică.

a. eclectismul tipologic presupune alegerea unui singur model al trecutului, care esteadaptat şi modificat în funcţie de nevoile perioadei şi funcţiunii, tinzând, astfel, spre conferireaunui anumit caracter şi unui simbolism bine definit programului respectiv. Pentru BancaNaţională a României M. J. Cassien Bernard şi A. Galleron s-au orientat spre arhitecturaclasicismului francez, iar pentru Palatul de Justiţie, proiectat de Albert Ballu (copie după Palatulde Justiţie parizian) arhitectura de referinţă a fost prima renaştere franceză; în schimb, clădireaUniversităţii din Cluj are sobrietatea unei arhitecturi neo-renascentiste. Rigoarea restrictivă inevitabilă a eclectismului tipologic este rareori întâlnită în cazul reşedinţelor. Dintre puţineleexemple de acest fel pot fi menţionate locuinţa Al. Florescu din Bucureşti, arh. Ion D. Berindei(1903), care are drept referinţă Marele Trianon de la Versailles, iar palatul urban Mihail de la

Craiova, arh. Paul Gottereau, are ca sursă arhitectura clasicismului francez aplicat marilorreşedinţe.

b. eclectismul sintetic preia din epocile trecutului principiile, soluţiile şi motiveleunor epoci diferite şi unor stiluri care, combinate, generează o nouă operă de arhitectură.Semnificative sunt, în acest sens, clădirea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, arh. LouisBlanc, 1894-1900, unde asocierea renaşterii franceze este asociată clasicismului de curte alsecolului al XVII-lea şi clădirea Ateneului Român, arh. Albert Galleron, 1886-1889 (primaetapă), unde arhitectul francez combină, pentru faţada principală, referinţa ale arhitecturiiantichităţii, inspirate din Erecheteionul atenian şi din templul Sybilei de la Tivoli. În cazul

castelului Peleş de la Sinaia asocierea a două arhitecturi din spaţiul german – arhitectura clasică şi cea a fach-werk-ului este f ăcută cu abilitate, care conferă coerenţă întregii clădiri.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



19

Urbanitatea eclectismului. Această libertate asumată de arhitect a favorizat largarăspândire a unui limbaj complex, deseori extrem de variat, aflat la îndemâna profesioniştilor, aconstructorilor sau a proprietarilor înşişi. În acest sens, eclectismul poate fi considerat un „limbajde consum”. Totodată nu trebuie neglijat faptul că pătrunderea şi difuzarea eclectismului

coincide cu perioada de dezvoltare economică relativ accelerată, în ambele părţi ale Carpaţilor şi,prin urmare, de avânt constructiv. În acest fel se poate înţelege imensa cantitate de clădirieclectice şi ansambluri, de la cele mai reprezentative construcţii administrative, până lalocuinţele modeste de serie, care au marcat decisiv configuraţia oraşelor. Din acest punct devedere trebuie subliniată caracterul urban al eclectismului, în sensul în care apariţia clădirilor dediferite categorii dar, în special, a clădirilor adăpostind funcţiuni publice, definesc o clară spaţialitate în oraş, sau se subordonează, dacă este cazul, unor caracteristici ale locului, unorreglementări municipale etc. Axa est-vest a bulevardelor bucureştene, bulevardul Revoluţiei(esplanada centrală) din Arad, fronturile coerente ale Pieţii Avram Iancu din Cluj şi multe alte

exemple atestă importanţa eclectismului în definirea oraşului de la sfârşitul secolului al XIX-leasi începutul celui următor.Relaţiile cu programele de arhitectură. Simultaneitatea prezenţei eclectismului cu

cristalizarea unor tipuri de clădiri caracteristice secolului a XIX-lea a f ăcut ca eclectismul să confere o configuraţie spaţială, volumetrică şi decorativă particulară unui anumit program (tip declădire). Eclectismul poate „modela”, un anumit tip de ambianţă care defineşte, până la urmă,caracterul clădirii sau a grupului de clădiri cu funcţiuni similare sau identice. În consecinţă,această asociere a devenit suficient de rezistentă în timp pentru a defini, uneori, tipul însuşi alclădirii.

Pot fi menţionate câteva caracteristici ale acestor raporturi: utilizarea, cu preponderenţă, acompoziţiilor de tip academic, urmărind simetria efectivă a organizării planimetrice interioaresau, dimpotrivă, disimulând simetria prin echilibrarea volumelor şi a distribuţiei interioare;accentuarea axialităţii clădirii; concordanţa dintre ierarhizarea funcţiunilor clădirii şi expresiavolumetrică generală – înălţime, gabarit etc. (Universitatea Iaşi, Louis Blanc, 1893-1897);marcarea, prin tratarea diferită şi ierarhizarea - prin decoraţie, a spaţiilor principale ale clădirii(Banca Naţională a României, Cercul Militar Naţional, arh. D. Maimarolu, 1911-1923), în cazulclădirilor publice. Exemple similare pot fi regăsite şi în cazul locuinţelor ample, cum sunt:palatul Cantacuzino, di Bucureşti, arh. Ion. D. Berindei, 1902-1906; Casa Monteoru, Bucureşti,ref ăcută de Ion Mincu, 1887 etc.

În fine, un ultim aspect care trebuie subliniat este aten ţia acordată, în general,interioarelor, fie ele ale clădirilor publice fie ale locuinţelor. De multe ori la tratarea şi decorareainterioarelor se recurge la alt registru arhitectural (prin scară, raporturi între elemente etc.) dar şicel decorativ, prin schimbarea referinţelor stilistice în raport cu exteriorul, prin opulenţa,diversitatea şi preţiozitatea materialelor (de la marmură şi lemn sculptat până la tapet de mătase),colorit, mobilare.

Arhitecturile 1900Sub această denumire sunt incluse toate variantele experimentelor arhitecturale din jurul

anului 1900: Art Nouveau, Liberty, El Modernismo catalan, Secession, Jugendstil etc. În

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



20

România au existat două din aceste variante: reflexul arhitecturii franceze Art Nouveau – înVechiul Regat - şi Secessionul de factură austriacă şi ungară în Transilvania şi Banat.

Foarte puţine sunt exemplele arhitecturii Art Nouveau din Vechiul Regat. Faptul poate fi înţeles prin difuzarea şi asimilarea arhitecturii eclectice şi prin existenţa arhitecturii neo-

româneşti, care a orientat interesul şi preferinţele unei bune părţi a societăţii. Două dintre celemai remarcabile realizări de această natură aparţin lui Daniel Renard: Cazinoul din Constanţa(1908-1910) şi Hotelul Athenee Palace (actualul hotel Hilton) din Bucureşti (1910), cu faţadamodificată odată cu extinderea hotelului, în anii 1930, după proiectul lui Duiliu Marcu.

Mult mai numeroase sunt realizările arhitecturii Secession din Transilvania şi Banat.Centre importame ale secessionului au fost Timişoara, Arad şi Oradea şi, în mai mică măsură,Târgu Mureş, oraşe cu dezvoltare economică accentuată în jurul anului 1900, unde o parteconsiderabilă a fondului construit a urmat această orientare arhitecturală. Decorativismularhitecturii secession este susţinut de materiale dintre cele mai diverse: tencuială (cu tratări

variate), deseori colorată, placaje de piatră, ceramică colorată, sticlă şi vitralii, metal (laferonerie, învelitoare). Două etape s-au succedat, fiecare având caracteristici diferite:a. prima etapă, cuprinsă între 1906-1908, în care au predominat formele curbilinii.

Sub influenţa lui Lechner Ödön, cel mai important arhitect maghiar al secessionului (având olocuinţă proiectată în ansamblul clinicilor universitare din Cluj), arhitectura acestei etape recurgela utilarea unor ample suprafeţe ornamentate, deseori cu motive florale populare maghiare dinTransilvania, descompunând faţadele în panouri decorative de forme şi dimensiuni diferite, încare se înscriu goluri având şi ele dimensiuni, forme şi poziţii variate, alcătuind o compoziţievie, dinamică, accentuată de materialele folosite, de textura şi coloritul acestora. Câteva din celemai importate exemple: ansamblul Vulturul negru de la Oradea, arh. M. Komor şi D. Jakab(1907-1908), o clădire cu funcţiuni multiple (spaţii comerciale şi de alimentaţie, hotel, sală despectacole, birouri, locuinţe), având element ordonator un pasaj acoperit; Gimnaziul piarist dinTimişoara (L. Szekely, arhitectul şef al oraşului, cu alte numeroase realizări de bună calitate);locuinţe, fie individuale, fie imobile de raport în oraşele menţionate.

b. Etapa formelor geometrice, după 1908, în care elementele decorative, mult redusefaţă de etapa anterioară, sunt supuse rigorii geometrizării. Numeroase clădiri de locuit,ansamblul

jandarmeriei de la Oradea (arh. Vago), ilustrează această etapă. Unul din cei mai importanţiarhitecţi transilvăneni, şi foarte bun cunoscător al folclorului maghiar al provinciei, Kos Karoly,prin biserica reformată de la Cluj (1912), îmbină alcătuirea tradiţională a lăcaşului de cult cu un

riguros control al volumelor şi formei, introducând sugestii ale tradiţiei medievale, prin asimetriaaccentuată a faţadei, prin tipul de şarpantă şi învelitoare, prin încadrarea accesului principal înbiserică cu piatră brută, în contrast cu tratarea lisă a marilor suprafeţe ale faţadei.

Ansamblul palatului culturii şi a Prefecturii din Târgu Mureş, una din operele cele maiimportante din Transilvania a acestei orientări arhitecturale (arh. M. Komor şi D. Jakab, 1908-1913), îmbină cele două direcţii (etape), folosind, ca element principal, volumele şi formageometrice, dar introducând o mare varietate de decoraţii, atât la exterior cât şi la interior,concretizate în materiale dintre cele mai variate.

Arhitectura neo-românească (până la Primul Război Mondial)

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



21

Premise. Arhitectura neo-românească se înscrie în mişcarea romantismului european, înmişcările europene de afirmare a identității naţionale. Este cunoscut că în foarte multe ţărieuropene, spre sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut arhitecturi care căutau să exprimeidentitatea şi etosul naţiunii respective; ele au fost legate, în câteva situaţii, inevitabil, de

formarea statelor moderne, cum a fost cazul Greciei, a Germaniei, prin unificarea vechilorgrupări statale anterioare sau a Italiei, care s-a unificat, de asemenea, într-un singur stat naţional.Arhitecturile naţionale sau cele regionale s-au cristalizat şi s-au afirmat ca direcţii particulare alearhitecturii, coexistând cu eclectismul, care a dominat arhitectura europeană.

Contextul naţionalÎn România arhitectura neo-românească este consecinţa, din acest domeniu al culturii, a

afirmării identităţii naţionale, idee care a fost o permanenţă pe parcursul întregului secol. Ideileculturii – fie literatură, fie arte plastice, fie arhitectură – s-au susţinut reciproc, tot timpul, cuideile şi acţiunile politice. Paşii politici succesivi are au dus la proclamarea Regatului, în 1881,

au fost mereu susţinuţi de cultura naţională. Nu întâmplător, poate, primele „clădiri-manifest” alelui Ion Mincu au apărut scurt timp după proclamarea Regatului, ca moment politic esenţial alnoului stat naţional.

Ideea unei arte – şi unei arhitecturi – de factură naţională au fost formulate însă lamijlocul secolului in deceniile următoare. Alexandru Odobescu afirma necesitatea unei artenaţionale în 1851, exprimând opinia că arhitectura naţională are două surse de inspiraţie:arhitectura veche cultă (biserici, mănăstiri etc.) şi arhitectura populară (vernaculară). După Odobescu, arhitectul Dimitrie Berindei, format la École des Beaux Arts de la Paris, a fost a douapersonalitate a culturii noastre care avea convingeri similare în privinţa arhitecturii. Interesulpentru moştenirea trecutului naţional a orientat preocupări din zone diverse ale culturii: esteperioada în care apar primele istorii cu caracter ştiinţific asupra românilor, sunt publicate poeziipopulare (Vasile Alecsandri), mai târziu, la începutul secolului următor, curentul Semănătorul acoagulat aceste interese literare, cunoscutele tablouri ale lui Nicolae Grigorescu cu subiecte dinspaţiul rural etc. etc., arată că preocupările culturii noastre moderne, în formare în acea epocă,pentru recuperarea tradiţiei şi, în general a trecutului naţional erau dintre cele mai diverse.Regăsim aici, f ără îndoială, spiritul romantic care anima întreaga Europă.

În domeniul arhitecturii de numele lui Al. Odobescu este legată şi prima tentativă dereprezentare a Principatelor Unite la expoziţia de la Paris din 1867, marele nostru om de cultură fiind comisarul pavilionului Principatelor. Realizat după proiectul unui arhitect francez,

pavilionul Principatelor era o combinaţie de elemente, forme şi volume a celor trei bisericiconsiderate atunci că reflectă tradiţia arhitecturală: biserica Trei Ierarhi din Iaşi, biserica de laCurtea de Argeş şi biserica Stavropoleos din Bucureşti. Referinţe similare – de arhitectură religioasă – pot fi regăsite şi în pavilionul naţional al României la expoziţia pariziană din 1900.

Sursele. Intenţia acestor pavilioane, care reprezentau un nou stat european, era aceea deexprima, într-o singură clădire, întreaga idee naţională, cu alte cuvinte, de a găsi formaarhitecturală care să sintetizeze şi să interpreteze vechea arhitectură a celor două provinciiistorice: Muntenia şi Moldova. Această poziţie au căutat s-o ilustreze cea mai mare parte aarhitecţilor până la Primul Război Mondial, chiar dacă istoriile provinciilor au fost suficient de

diferite iar arhitecturile lor au fost rezultatul unor influenţe foarte diferite.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



22

La mijlocul secolului al XIX-lea cunoştinţele despre monumentele trecutului şi, îngeneral, despre arhitectura naţională veche, erau foarte reduse. Mult mai puţin era cunoscută arhitectura populară. Acest fapt trebuie luat în considerare atunci când se analizează (şi se critică arhitectura neo - românescă). Sursele erau, aşadar, restrânse, iar ele au fost, treptat, semnalate şi

utilizate de arhitecţi, pe măsură ce cercetările asupra monumentelor vechi şi asupra spaţiuluirural erau tot mai numeroase. Putem constata, aşadar, că formarea unei arhitecturi de factură naţională (arhitectura neo-românească) a fost simultană cu cercetarea, cunoaşterea şi înţelegereatrecutului artistic şi arhitectural. Investigaţiile proprii f ăcute de arhitecţi – deseori disparate dar,

în nici un caz, sistematice, le-au oferit, fiecăruia dintre ei, elemente arhitecturale din epocidiferite, de la monumente variate şi din zone diverse. Acestea au fost cercetate, preluate şiinterpretate, constituind sursele noii arhitecturi. Epoca brâncovenească şi operele salearhitecturale au fost una din sursele cele mai importante şi cele mai prolifice în constituirea noiiarhitecturi.

Sporirea interesului pentru monumentele istorice şi pentru protejarea lor s-a datorat şilucrărilor de restaurare, în parte foarte criticate în epocă, datorită principiilor aplicate, realizatede arhitectul francez Lecomte de Nouÿ.

Dorinţa de afirmare a unei proprii identităţi, exprimate prin arhitectură, a constituit bazaideologică; în schimb, mijloacele proprii profesiei au fost cele ale arhitecturii eclectice. Într-adevăr, asocierea sau combinarea unor elemente arhitecturale, sau doar decorative, provenind dindiferite clădiri vechi, considerate drept surse, preluate uneori chiar din epoci sau teritorii avândculturi trecute foarte variate, cu scopul de a crea o nouă arhitectură, nu este altceva decâtaplicarea procedeului eclectic. Diferenţa esenţială faţă de eclectismul, aşa cum este el cunoscut şi

înţeles, este că, în cazul arhitecturii neo-româneşti (şi, prin extensie, în cazul tuturorarhitecturilor naţionale sau regionale) sursele şi modelele luate în considerare sunt cele careaparţin trecutului naţional (din teritoriul ţării sau regiunii respective), rezultând un „eclectismlocal”. Celălalt procedeu important preluat este compoziţia academică, bazată pe ordonareaplanului, a volumelor şi a faţadelor după principiile simetriei, a ierarhizării părţilor etc. În fine,ultimul aspect cu caracter de generalitate care trebuie subliniat este faptul că arhitectura neo-românească este, până la urmă, o invenţie şi nu asigură continuitatea dorită cu tradiţia arhitecturiinoastre decât în mod ideatic.

Lipsită de o doctrină artistică, neavând, prin urmare, principii teoretice care să ghidezeproiectarea arhitecturii, aceasta s-a manifestat prin căutări formale dintre cele mai variate:

recuperări arheologice; interpretări personale, individuale, f ăcute cu o mare libertate faţă demodelele alese; alegerea modelelor dintr-o singură provincie istorică; orientarea exclcusivă spresursele culte ale arhitecturii tradiţionale sau, dimpotrivă, ignorarea acestora în favoarea surselormult mai vii şi mai prolifice, ale arhitecturii populare. De aici decurge situaţia că fiecare arhitecta creat propria sa arhitectură neo-românească.

Important însă pentru arhitectura neo-românească este înfiinţarea Şcolii de arhitectură dinBucureşti (1892) care, încă de la început, a pus în centrul formării studenţilor, alături dearhitectura clasică, pe aceea de inspiraţie tradiţională. Proiectele obligatorii „în stil românesc” şireleveele realizate în timpul vacanţelor de vară au contribuit la asimilarea acestei arhitecturi,

câţiva din profesorii lor numărându-se printre promotorii ei: Ion Mincu, Ion Socolescu, GrigoreCerchez.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



24

perspectivă asupra valorilor tradiţionale a f ăcut ca arhitectura lui Mincu să fie atât de personală şi, de fapt, să nu poată fi imitată de urmaşi.

Arhitectura neo-românească a principalilor protagonişti ai perioadei . Până la PrimulRăzboi Mondial alţi câţiva arhitecţi au preluat, de la Ion Mincu, intenţiile de a crea o arhitectură

modernă, bazată pe tradiţia naţională. Cei mai importanţi au fost:Petre Antonescu (1873-1965), unul din cei mai activi susţinători ai arhitecturii neo-

româneşti, deşi, în cariera sa foarte îndelungată şi extrem de vastă, s-a orientat, cu mare abilitateşi talent, spre arhitectura eclectică şi apoi cea a clasicismului modern, spre arhitectura ArtNouveau. Arhitectura sa neo-românească este caracterizată printr-o tentaţie a monumentaluluicare, în cazul clădirilor publice importante, are evidente accente retorice, cu referiripreponderente spre arhitectura epocii brâncoveneşti: Ministerul Lucrărilor Publice (actualulsediu al Primăriei Municipiului Bucureşti), Prefectura de la Craiova, Banca Marmoroch-Blanketc.

Grigore Cerchez(1852-1927), inginer şi arhitect. Cea mai mare parte a realizărilor salesunt de factură neo-românescă, utilizând contrastele dintre marile suprafeţe albe, tencuite, şidetaliile din piatră, de inspiraţie brâncovenească (casa Dissescu, extinderea palatului Cotroceni).Lucrarea sa cea mai importată este clădirea Şcolii de arhitectură, pe faţada căreia interpretează,

într-o combinaţie barochizantă, decoraţiile de factură brâncovenească.Nicolae Ghica Budeşti (1869-1943),arhitect cu vastă cultură, un foarte bun cunoscător al

arhitecturii din cele două provincii ale României, graţie activităţii sale în cadrul ComisiuniiMonumentelor Istorice, experimentează îmbinarea arhitecturii medievale din Moldova (respectivgoticul moldovenesc) şi arhitectura epocii lui Brâncoveanu. Cea mai importantă lucrare a sa înaceastă direcţie este actualul sediu al Muzeului Ţăranului Român, proiectat în 1906 şi inauguratabia spre sfârșitul anilor 1930.

Cristofi Cerchez (1872-1955), format la şcoala de arhitectură din Milano, interpretează valorile plastice şi volumetrice ale arhitecturii populare asociate cu particulare accente spredecoraţia suprafeţelor de faţadă cu stucaturi delicate cu motive florale. Lucrări relevante: VilaMinovici, locuinţa Stanovici, ambele în Bucureşti.

Ion Socolescu(1856-1924) î şi cristalizează ceea ce se numeşte „stilul Socolescu”, bazat, într-o măsură covârşitoare, pe referinţele decorative de factură orientală, din materiale diferite,pe care le aprecia a exprima tradiţia naţională: primăria veche din Constanţa (actualul Muzeuetnografic), locuinţa Ionescu Gion sau propriile clădiri din Bucureşti.

Giulio Magni (1859-1930), arhitect italian, ocupând timp de aproximativ un deceniupoziţii importante în Primăria Bucureştiului. Pe lângă clădiri de interes municipal (hala Traian,Antrepozitele comunale etc.), realizate într-o arhitectură eclectică de certă calitate, aexperimentat cu sensibilitate utilizarea arhitecturii tradiţionale în clădiri care sugerează apropierea de viziunea lui Ion Mincu în mai mare măsură decât cunoaşterea efectivă a valorilorvechii arhitecturi româneşti (Şcoala Mavrogheni, gara de la Curtea de Argeş, câteva locucinţe înBucureşti).

Oficializarea noii arhitecturi s-a f ăcut scurt timp după realizarea, de către Mincu, a

primelor sale clădiri „manifest” şi a urmat două etape principale. În 1895 primarul Capitalei,Nicolae Filipescu a lansat un concurs pentru sediul primăriei Bucureştiului (clădire care, de

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



25

altfel, nu a fost realizată niciodată). Una din condiţiile concursului era ca proiectele să fie „în stilnaţional”. Se cunosc două din proiectele predate, cele ale lui George Sterian şi Giulio Magni.Fiecare dintre proiecte este rezultatul unor asamblări de elemente cu referinţe al arhitecturaveche românească. Câţiva ani mai târziu, în 1900, Ion Mincu întocmeşte, la solicitarea

primarului de atunci, scriitorul Barbu Ştef ănescu Delavrancea, propria sa variantă de primărie.Spre deosebire de primele două, varianta lui Mincu este mult mai elaborată, mai coerentă înprivinţa compoziţiei de ansamblu. La baza proiectului au stat principiile academice aleorganizării mari volumetrice, iar o parte considerabilă a elementelor decorative aparţin, deasemenea, repertoriului francez, care sunt asociate decorațiilor şi fragmentelor preluate şiinterpretate din arhitectura noastră. Până la Primul Război Mondial a mai fost întocmit încă unproiect pentru primărie, de către Petre Antonescu, în anul 1912.

A doua etapă a oficializării a constituit-o Expoziţia din 1906 organizată în parcul Carol.Amenajarea generală a expoziţie, realizată după proiectul peisagistului francez E. Redont (autor

al parcului Romanescu din Craiova) a fost însoţită de proiectele diferitelor pavilioane, elaboratede arhitecţii V. Stef ănescu şi C. Burcuş, sub coordonarea lui Ion D. Berindei. Cu excepţia a 2.3pavilioane (dintre care unul aparţinea Austriei), toate, inclusiv pavilionul regal, au fost proiectateşi realizate în noua arhitectură, neo-românească. A fost, practic, momentul în care această nouă arhitectură a căpătat autoritatea necesară pentru a exprima identitatea naţională.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



27

Contextul general cultural în care s-a înscris arhitectura şi urbanismul epocii secaracterizează printr-o efervescenţă culturală f ără precedent în condiţiile afirmării noilorgeneraţii de intelectuali(Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc.) , şi a maturizăriidepline a mai vechii generaţii (Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu etc.).

Din punctul de vedere al profesiei, perioada interbelică a reprezentat, din multe puncte devedere, un moment de reaşezare a valorilor şi a perspectivei asupra mediului construit. Realităţileculturale diferite din Vechiul Regat şi ale noilor teritorii ale ţării a a fost una din problemele cuare s-a confruntat corpul profesional din România: marile oraşe transilvănene cu o structură urbană bine sedimentată în timp (uneori din Evul Mediu), mult diferită de cea a oraşelor dinVechiul Regat, o arhitectură de influenţă şi de factură central-europeană etc., alături de care,pentru întreaga ţară, au fost provocările noilor curente arhitecturale etc. Nu trebuie neglijat faptulcă, după 1920, numărul arhitecţilor străini activi în România ca şi a celor români care şi-au f ăcutstudiile în străinătate s-au redus considerabil, marea majoritate a arhitecţilor activi pe durata

acestei perioade fiind absolvenţi ai Şcolii de arhitectură de la Bucureşti. În fine, un ultim aspectcare ţine de poziţia arhitecţilor faţă de societate este înfiinţarea Corpului arhitecţilor Români,printr-o lege din 1932,a consacrat rolul exclusiv al acestora pentru elaborarea proiectelor dearhitectură şi urbanism.

Urbanismul şi evoluţia oraşelorŢinând cont de condiţiile politice, economice şi culturale schiţate mai sus, nu se poate

afirma că perioada interbelică a fost una liniară, f ără distorsiuni sau contradicţii interne.Urbanismul nu a putut decât să reflecte toate aceste frământări. „La longue durée”, definitoriepentru aplicarea unor planuri de dezvoltare coordonată ale localităţilor ca şi, parţial, pentruproiectele urbanistice de anvergură, a lipsit României. Realizările mai puţin numeroase, dar de ocalitate cu totul remarcabilă, nu trebuie, aşadar, să surprindă; ele trebuie privite însă împreună cumult mai numeroasele proiecte rămase pe hârtie. Doar ansamblul acestora, cărora trebuie să leadăugăm ideile şi concepţiile urbanistice ne pot contura o imagine mai aproape de realitateasupra urbanismului primei jumătăţi a secolului al XX-lea.

Privind ansamblul localităţilor urbane, cu ritmurile foarte diferite ale dezvoltării şi,implicit, ale modernizării lor, cu particularităţile fiecăreia, putem constata că anii dintre celedouă Războaie Mondiale au fost, de fapt, o perioadă mult prea scurtă pentru a materializa o ideefoarte concretă, edificată, asupra oraşului modern. Urbanismul din România a fost foarte

dependent de fragmentările date de întregul complex de factori politici (care, prin schimbărilerelativ dese, au dus, de cele mai multe ori, la modificarea structurii de funcţionare amunicipalităţilor şi a legislaţiei specifice), economici şi culturali (care au condiţionat orientărileşi influenţele diverse).

Problematica urbanismului perioadei poate fi schiţată prin câteva aspecte care, strânslegate între ele, ne permite să avem o imagine de ansamblu:

a. Cadrul legislativ. După 1920 problemele conţinute în diferitele legi, legate desistematizarea oraşelor şi, în general, referitoare la arhitectură, au fost consistente. Legea pentruunificarea administrativă, din 1926, a consfinţit noile structuri instituţionale necesare. Având un

prim capitol semnificativ referitor la sistematizarea oraşelor. Lea- urmat celelalte legi cu caracteradministrativ care au avut în vedere, în capitole din ce în ce mai întinse şi mai detaliate,

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



28

probleme legate de amenajarea urbanistică a oraşelor, aşa cum se va vedea mai departe.Menţionăm, de asemenea, legislaţia locuinţei care a fost, şi ea, suficient de amplă, căutând să găsească mijloace de reducere a crizei acute de locuinţe de la sfârşitul primei conflagraţiimondiale, la fel ca pretutindeni în Europa. O succesiune de legi orientate spre stimularea

construirii de locuinţe, de către persoanele particulare sau de diverse instituţii – de stat sauparticulare – a intrat în vigoare pe durata celor 2 decenii ale perioadei, până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Trebuie semnalat, de asemenea, faptul că o parte acestei legislaţii

începea să se preocupe – şi să reglementeze – locuinţa muncitorească. Dincolo de factorulpropagandistic, existent,f ără îndoială, la baza acestor legi, în deceniul 4, nu se poate ignorainteresul pentru o categorie socială care a fost rezultatul dezvoltării considerabile a industriei.

b. Teoria urbanismului. În preajma primului război mondial au apărut primelepersonalităţi care au pus bazele teoriei urbanismului românesc. Cea mai importantă a fost ainginerului Cincinat Sfinţescu (1887-1955). Absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele din

Bucureşti, a urmat, graţie unei burse a Academiei Române, un curs de specializare în domeniul„edilităţii publice” la Charlotenburg. Întors în ţară, este numit directorul Cadastrului şiSistematizării Capitalei, funcţie pe care o îndeplineşte până în 1934, iar între 1938-1940 a fostpreşedintele Comisiei de sistematizare a Ţinutului Bucegi. Profesor al Şcolii de arhitectură dinBucureşti din 1922, a ţinut primul curs de urbanism din România. Prin sutele de cărţi, studii şiarticole a fost primul profesionist care a căutat să definească urbanismul, şa ştiinţă integratoare,de sinteză, a fenomenului urban. Preocupările sale teoretice au cuprins o sferă extrem de largă deprobleme, de la cele ale amenajării teritoriului naţional, prin teoria sa, Superurbanismul, enunţată public întâia oară în 1929, până la cele de istorie a oraşelor, edilitare, de estetică, de economie,circulaţie, igienă, iluminat public etc. etc. „Urbanistica generală” şi „Urbanistica specială” suntvolumele sale de referinţă, în care a sintetizat cunoştinţele asupra sferei largi a urbanului, iarnenumărate studii au fost dedicate dezvoltării urbane a Bucureştiului.

De numele lui Sfinţescu se leagă, de asemenea, înfiinţarea, în 1931, a InstitutuluiUrbanistic al României” şi transformarea „Monitorului Uniunii Oraşelor din România” cuapariţie regulată din 1924, în revista „Urbanismul” (1932-1942), una din revistele specializate deprestigiu din Europa și una din cele mai prestigioase reviste româneşti științifice a perioadei.

Alături de C. Sfinţescu au contribuit la consolidarea teoriei urbanismului, avândcontribuţii semnificative la dezbaterea de idei inginerul Alexamdru Davidescu şi fiul acestuia,arhitectul Ion Davidescu, titularul cursului de urbanism de la Politehnica bucureşteană în anii

’30, care a preluat de la Sfinţescu funcţia de director al sistematizării Bucureştiului, DuiliuMarcu, Florea Stănculescu, specializat în probleme de sistematizare rurală, AlexandruZamphiropol. Prin contribuţiile acestor personalităţi au pătruns şi au fost asimilate idei dintrecele mai diverse care frământau lumea specialiştilor ca şi practica profesională. Referinţe laCamillo Sitte sau Stüben, la Hilbersheimer sau Ernst May, pot fi întâlnite alături de comentariilecritice asupra lucrărilor şi teoriilor lui Le Corbusier. Treptat, gândirea urbanistică germană vacăpăta o importanţă egală cu cea franceză, fapt concretizat în principiile aplicate în planurile desistematizare.

c. Amenajarea teritoriului. A fost o direcţie nouă a urbanismului care, treptat, a început să

capete consistenţa unei componente semnificative în intenţiile de dezvoltare a ţării. ÎnSuperurbanismul, Cincinat Sfinţescu avansa idei novatoare referitoare privind reţeaua de

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



30

zonele montane şi de deal. Eforie este rezultatul unor adiţionări de parcelări de dimensiunidiferite, Mamaia, situată pe iar fâşia de teren dintre mare şi lacul Siutghiol, parcelată iniţial în1904, a fost reparcelată (cu terenuri de dimensiuni mai mici) în a doua jumătate a deceniului 4.

Extinderile planificate ale oraşelor s-au f ăcut numai prin parcelări de dimensiuni variabile.

În câteva cazuri (Constanţa, de exemplu), întreaga suprafaţă urbană de până la cel de-al DoileaRăzboi Mondial este rezultatul unor adiţionări de mari parcelări. În alte situaţii – Alba Iulia,Oradea, Cluj (cartierul Donath/Grigorescu), Bucureşti (comuna Băneasa, care a fost integrată înoraş) etc. – extinderile s-au f ăcut prin parcelări extinse, care au configurat o nouă alcătuirefuncţională (parcelările fiind destinate locuirii).

Parcelările din interioarele oraşelor au fost f ăcute prin utilizarea terenurilor de maridimensiuni pentru funcţiuni eminamente urbane: cartiere de locuinţe, în primul rând, funcţiuniculturale sau publice, funcţiuni industriale etc. Dintre exemplele relevante penru oile cartiere delocuit din Bucureşti, pot fi considerate: cartierul (parcelarea) Vatra Luminoasă (semificativă şi

pentru unitatea arhitecturii moderne a locuinţelor), parcelarea Jianu, cartierul Cotroceni (caadiţionare a câtorva mari parcelări) etc. Evoluţia parcelărilor pune în evidenţă şi modificareamodului de locuire, în sensul în care terenurile nu mai sunt gândite exclusiv pentru locuinţeindividuale, ci au în vedere şi mici imobile colective, cu 2 sau 3 niveluri (proiectul nereaalizat alarhitecţilor Niga pentru parcelarea ARO).

f. Intervenţii şi proiecte în zonele centrale ale oraşelorProiectele şi cele câteva realizări efective de intervenţii în zonele centrale ale oraşelor

prezintă un interes aparte, căci ele materializează anumite concepţii ale epocii în privinţa:- Raporturilor de scară a spaţiilor urbane propuse faţă de contextul existent în care se

inserează proiectul, în sensul sporirii acestora, ignorând, de multe ori, scara existentă ;-

Utilizarea quasi-exclusivă a principiilor compoziţionale de factură clasică – axe desimetrie, similitudinea sau echilibrul maselor clădirilor care alcătuiesc fronturile;

- Recunoaşterea, deseori exclusivă, a valorilor materiale ale clădirilor (sau ansamblurilorurbane), în defavoarea celor mai larg culturale; în consecinţă, clădiri sau spaţii urbane, realizatecâteva decenii mai devreme, sunt înlocuite prin propuneri care, în timpul lui Carol al II-lea,exprimă o retorică evidentă a monumentalului, atunci când este vorba de spaţii de reprezentare,fie că este vorba de Bucureşti (proiectele de amenajare spaţiului din jurul Băncii Naţionale aRomâniei, a Pieţii Universităţii, proiectul lui Duiliu Marcu pentru punerea în valoare a Şcolii derăzboi din Cotroceni sau proiectele de organizare a Pieţii Palatului Regal, după reconstruirea

acestuia) sau pentru alte oraşe (Alba Iulia, Sf. Gheorghe).În acelaşi sens este edificatoare evoluţia spaţialităţii şi a modului a configurare a fronturilor

pentru Piaţa Victoriei din Bucureşti, care sugerează, totodată, importanţa expresiei arhitecturale aclădirilor care definesc spaţiul. Cel mai semnificativ exemplu al noului spaţiu urban, prinamploarea gândirii urbanistice şi prin arhitectura modernă de cea mai bună calitate (datorată unorarhitecţi precum Horia Creangă, Duiliu Marcu, Marcel Locar, Rudolf Fraenkel etc.) esteporţiunea dintre Piaţa Romană şi Piaţa Universităţii a axului nord-sud care poate fi considerat unadevărat muzeu în aer liber a arhitecturii moderne româneşti.

Arhitectura interbelică

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



31

În contextul complex schiţat mai sus, în anii imediat următori Primului Război Mondialare loc aşezarea principiilor arhitecturii,pe lângă preocupările estetice, pe baze sociale şieconomice, direcţie care capătă un accent considerabil. Cu alte cuvinte, pătrunderea, pe căi dintrecele mai diverse, a ideilor modernizatoare ale arhitecturii se referă la un spectru larg de

probleme. Chiar dacă, în practica curentă, aspectele formale (ale expresiei arhitecturale) au avuto pondere (vizibilă) mai mare. Atenţia acordată noilor necesităţi ale societăţii, în general, şi aclienţilor diverşi, în particular (fie că este vorba de industria, de clădirile publice sau de locuinţe)a condus la modernizare treptată organizării funcţionale, apărând, uneori, noi tipologiiarhitecturale. Celălalt aspect al perioadei este cel al folosirii, pe scară din ce în ce mai largă, anoilor materiale şi tehnologii în construcţie. În afară de structurile metalice, prezente deja spresfârşitul secolului al XIX-lea, se generalizează, practic, utilizarea structurilor de beton armat laclădirile cu mai multe niveluri sau la cele cu deschideri mari, f ără ca sistemul tradiţional, alzidăriei portante, să dispară, el fiind larg utilizat la clădirile de mică înălţime.

Sporirea considerabilă a numărului de profesionişti a fost posibilă prin arhitecţii formaţila şcoala de arhitectură din Bucureşti, în spiritul tradiţiilor naţionale, în timp ce arhitecţii străini(francezi, din Vechiul Regat) sau cei din noile teritorii ale ţării, formaţi la şcolile central-europene, este în scădere. Bucureştiul devine singurul centru al arhitecturii, cu influenţe diferite

în toate zonele ţării.Varietatea şi pluralismul expresiilor stilistice reprezintă o caracteristică importantă a

perioadei, ca pretutindeni în Europa, de altfel. Pot fi considerate 4 mari orientări, f ără ca întreele să poată fi trasată totdeauna o demarcaţie foarte precisă:

a. Permanenţa arhitecturii clasicizanteb. Arhitectura neo-românească c.

Arhitectura art-decod. Arhitectura modernă

Demnă de semnalat este disponibilitatea celei mari părţi a arhitecţilor de a elabora proiecte înmai multe direcţii formale. Dincolo de discuţia etică asupra arhitecturii (care trebuie privită încontextul cultural al epocii), acest fapt reflectă, de fapt, diversitatea şi varietatea culturală asocietăţii dar şi calitatea profesională a arhitecţilor. Fără a stabili statistici, se poate afirma că ceimai consecvenţi au fost mare parte din arhitecţii ataşaţi arhitecturii neo-româneşti, prin urmare, adirecţiei tradiţionaliste: Statie Ciortan, Ion Traianescu, Dimitrie Ionescu Berechet şi alţii.

Arhitectura s-a înscris, inevitabil, în disputa dintre tradiţionalism şi modernism, care

caracterizează întreaga cultură românească a epocii – filozofie, literatură, arte plastice etc. Pe deo parte, alimentată de Unirea din 1918, afirmarea identităţii naţionale care, prin formaarhitecturală, în cazul arhitecturii, capătă accente puternice. În aceeaşi direcţie, esenţială esteinvestigarea realităţii lumii rurale, datorată, în primul rând, cercetărilor Şcolii sociologice de laBucureşti, iniţiată de Dimitrie Gusti; la cercetările satelor au participat şi arhitecţi. Pe de altă parte, spiritul modern, al epocii, dorinţa de a se înscrie în mersul vremii, face ca o parteapreciabilă a arhitecţilor să adere la principiile arhitecturii moderne, asimilate rapid.

Prezenţa dezbaterilor de idei, inclusiv a poziţiilor variate, cu argumente dintre cele maidiverse, în disputa tradiţionalism-modernism, prin intermediul publicisticii, este o noutate în

peisajul arhitectural românesc, faţă de perioada anterioară. Acest fapt atestă, până la urmă,maturizarea culturii profesionale. Avansarea ideilor critice, uneori având nuanţe pregnant

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



32

teoretice (ca în cazul lui G. M. Cantacuzino, de exemplu), începe să însoţească practicaprofesională. În acest fel sfera profesiunii se lărgeşte considerabil.

Reviste de arhitectură. În perioada dintre cele două Războaie Mondiale au existat 4 reviste

importante di domeniul arhitecturii, cărora trebuie să le adăugăm şi revista Urbanismul,publicaţie de specialitate amintită mai sus.

Arhitectura (1906-1944), revistă a Societăţii Arhitecţilor Români. Apărută cu mari întreruperi până la Primul Război Mondial, ca şi în deceniul următor, a avut o apariţie regulată după 1935, când la conducerea ei a fost numit Flora Stănculescu. Ca şi SAR, revista Arhitecturaa promovat ideile arhitecturii bazată pe tradiţia naţională. După 1930 au fost publicate proiecte şirealizări de factură Art deco şi, apoi exemple ale arhitecturii moderne. Mare parte din arhitecţiiromâni pot fi regăsiţi în paginile revistei, fie cu scurte comentarii şi opinii asupra arhitecturii, fieprin propriile realizări.

Contimporanul (1922-1932) s-a situat la polul opus din punctul de vedere al ideilor şi alcăutărilor formale. Înfiinţată de Marcel Iancu, arhitect şi reputat artist plastic, şi de poetul IonVinea, revista se înscrie printre revistele avangardei româneşti, fiind principala promotoare dinRomânia a arhitecturii moderne. Începând cu anul 1924 Marcel Iancu publică propriile articole

în care propagă ideile şi principiile moderne, traduceri ale unor importanţi arhitecţi ai MişcăriiModerne – le Corbusier, Theo van Doesburg – publică fotografii ale clădirilor moderne din

întreaga Europă ca şi ale propriilor realizări etc. Câteva numere ale revistei sunt dedicate integralproblemelor arhitecturii.

Simetria, caiete de critică şi artă(1939-147), una din cele mai prestigioase reviste alevieţii culturale a perioadei. Înfiinţată de arhitecţii G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Paul EmilMiclescu şi esteticianul Matila Ghyka, a cooptat, ulterior, în redacţie pe Tudor Vianu, HoriaCreangă, Titu Evolceanu etc. Revista a publicat studii, eseuri şi articole de istoria şi criticaliterară şi de artă. În privinţa arhitecturii revista a fost orientată spre sfera dezbaterii problemelorteoretice şi estetice fundamentale ale arhitecturii, din perspectiva unui subtil spirit clasic, înţelesca formă desăvârşită a echilibrului în gândire.

Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice(1908-1944). Publicaţia CMI a fost unperiodic de mare rigoare ştiinţifică, specializat în publicarea de studii, cercetări şi articolefundamentale pentru istoria arhitecturii noastre, pentru diferite monumente analizate, precum şiproiecte de restaurare. Printre colaboratorii arhitecţi s-au numărat Petre Antonescu, Nicolae

Ghica-Budeşti, Ştefan Balş, Ion Traianescu, Horia Teodoru etc.

Curentele arhitecturaleArhitectura neo-românească a urmat, în linii mari, pentru aproximativ un deceniu,

direcţia trasată înaintea Primului Război Mondial, utilizând formule decorative şi decoraţia înseşiconsacrate anterior sau, uneori, prin simplificarea acestora. Personalităţile cele maireprezentative au fost: Statie Ciortan (Vama poştei, circumscripţii financiare, Bucureşti, locuinţeindividuale, conace etc.), Constantin Iotzu („Casa albă”, Craiova, Casa corpului didactic, bisericaSf. Elefterie nou, Bucureşti etc.). Paul Smărăndescu (locuinţe la Bucureşti, Sinaia), Ion D.

Enescu (locuinţe şi clădiri publice), Dumitru Ionescu-Berechet (clădiri publice şi locuinţe, în

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



33

special la Câmpulung), Toma T. Socolescu (catedrala ortodoxă, locuinţe la Ploieşti, Sinaia,Bucureşti) etc.

Această orientare a avut o aderenţă relativ scăzută în Transilvania şi Banat, în medii culturaleşi arhitecturale mult diferite. Nu trebuie uitat faptul că sursele de inspiraţie ale arhitecturii neo-

româneşti au provenit din Muntenia şi Moldova, teritorii având alte tradiţii arhitecturale.Singurul program prezent în aproape toate oraşele mari şi mijlocii a fost reprezentat de marilebiserici (catedrale) ortodoxe, în intenţia de a marca, prin intermediul bisericii (majoritare)ortodoxe, apartenenţa tuturor provinciilor nou alipite la statul român unitar. Primul exemplu deacest fel a fost biserica şi întregul ansamblu de la Alba Iulia – Biserica încoronării, unde, în1921, regele Ferdinand a fost încoronat ca suveran al României Mari (arh. Victor Ştef ănescu).Au urmat catedrala de la Cluj (G. Cristinel şi C. Pomponiu, 1923-1933), Timişoara (Ion. D.Traianescu, 1934), Târgu Mureş, Sighişoara etc. Modelele primelor trei exemple sunt diferite:arhitectura religioasă a Munteniei secolului al XVII-lea la Alba Iulia, puternice sugestii bizantine

la Cluj şi, în fine, referinţa la fel de explicite ale arhitecturii moldoveneşti la Timişoara.După 1930 este semnificativă schimbarea de atitudine faţă de sursele tradiţionale deinspiraţie: de la „arheologia” decorativă se tinde spre semnificaţiile esenţiale ale arhitecturiipopulare. În acest fel aspiraţia arhitecturii nu mai e aceea de a reprezenta „naţionalul”, ci de aexprima caracterul locului. Această orientare a redus considerabil caracteristicile eclectice alarhitecturii neo-româneşti, în favoarea unei interpretări libere, deseori cu multă sensibilitate şi

înţelegere aprofundată a arhitecturii tradiţionale a zonei. Teoretizarea acestei direcţii, care seinterpătrunde, deseori, cu căutările formale ale arhitecturii moderne, a fost f ăcută de G. M.Cantacuzino, în articole publicate în revista „Simetria” şi „Revista Fundaţiilor Regale”.Protagonişti ai acestei direcţii au fost Octav Doicescu (restaurantul din pădurea Băneasa, 1930,ansamblul de locuinţe pentru funcţionarii UCB etc.) şi Henriette Delavrancea-Gibory (în specialprin vilele proiectate la Balcic în ani 1930).

Arhitectura de factură clasicizantă.Este o orientare a arhitecturii care s-a menţinut până la cel de-al Doilea Război Mondial.

Expresiile formale au suferit, însă, transformări succesive: de la un eclectism târziu, deinfluenţă franceză (în Vechiul Regat) sau central-europeană (în Transilvania şi Banat), la unclasicism „arheologic”, până la ceea ce se numeşte „clasicism modern”, în a doua jumătate adeceniului 4. Complet epurat de orice referinţă clasică a decoraţiei, dar utilizând rigurosprincipiile compoziţionale, clasicismul modern recurge la expresivitatea modernă a

elementelor, care sugerează doar clasicismul, la simetria riguroasă a planului, al marcarea cuemfază, chiar, a axialităţii. Atunci când este utilizată pentru importante clădiri publice, această arhitectură recurge la monumental, ca mijloc permanent de exprimare a autorităţii sau astabilităţii construcţiilor. Clasicismul modern este asociat, în special, cu cea de-a doua jumătatea anilor ’30, pe durata dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Exponentul principal al acesteidirecţii a fost Duiliu Marcu, prin clădirile Ministerului de externe (azi Sediul guvernului, dinPiaţa Victoriei, 1937-1944), Şcoala de Război, Direcţia generală CFR (azi MinisterulTransporturilor, 1937-1940), Nicolae Cucu (imobile de raport din Bucureşti, care preiaureferinţe ale arhitecturii italiene a perioadei mussoliniene, 1938-1939) etc.

Alţi exponenţi, cu realizări pe durata întregii perioade interbelice,având expresiivariate ale arhitecturii de factură clasicizantă, au fost: Petre Antonescu (clădirea Facultăţii de

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



34

drept, actualul sediu al rectorului Universităţii Bucureşti, 1935-1937), Nicolae Nenciulescu(Palatul Regal, 1930-1950), Radu Dudescu (palatul BNR din str. Doamnei, 1939-1950) etc. G.M. Cantacuzino ocupă o poziţie aparte, prin atracţia particulară pe care a avut-o pentru marelearhitect renascentist Andrea Palladio: clădirea Băncii Crissoveloni (1925-1928) este un exemplu

remarcabil şi unicul în arhitectura noastră de asemenea calitatea unui „exerciţiu” palladian, întimp ce alte câteva clădiri ale aceluiaşi arhitect exprimă, în desăvârşita cunoaştere a spirituluiclasicismului, chiar dacă sunt în expresie predominant modernă (cele două imobile ale Societăţiide gaz şi electricitate, azi ISPH, Bucureşti). Asocierea monumentalismului discret, de mareeleganţă, cu referinţele la arhitectura de factură tradiţională au concurat la ansamblul celor două clădiri, proiectate de G. M. Cantacuzino, respectiv Octav Doicescu, care au reprezentat Româniala Expoziţia internaţională de la New York, 1939.

Arhitectura modernismuluiModernismul este considerat ca fiind o atitudine culturală „modernă”, caracterizată prin

căutarea metodică a unei noi abordări a actului creator, prin forme proprii, f ără a face apel laforme ale trecutului, reinterpretate sau resemantizate. Este apreciat a fi expresia căutării unui nouechilibru între conţinut şi formă. În perioada interbelică modernismul în arhitectură a avut două forme diferite de exprimare:

- Arhitectura Art Deco, care reprezintă un modernism estompat, mai discret, adecvatgustului burghez, încă tributar tradiţiei, dar marcat de valori moderne, cum este confortul.

- Arhitectura modernă, care reprezintă modernismul intransigent, riguros, al MişcăriiModerne.

a.

Arhitectura Art deco Denumirea a decurs de la Expoziţia Internaţională a Artelor Decorative şi Industriale

Moderne de la Paris, din 1925. Art deco este considerată, în general, „prima expresie originală aunei arte moderne burgheze, capabile să acopere în totalitate spectrul complex al cerinţelorsocietăţii în materie de cultură vizuală” (M. Criticos). El este un „stil total”, o estetică care seadaptează cu uşurinţă oricărui conţinut, începând cu decoraţia interioară a locuinţelor şi cuarticolele de modă, până la grafică, scenografie, la orice program de arhitectură şi, de fapt, la

întregul spaţiu urban, prin reclame luminoase, mobilier urban etc.Principale caracteristici generale:

. decorativismul, care are un rol considerabil în adaptarea produselor la cerinţele zilnice, lagustul publicului. Decorativismul acţionează ca factor moderator al arhitecturii moderne,facilitând asimilarea acesteia de către populaţie.

- eclectismul: este o arhitectură complexă şi eterogenă, datorată, în mare măsură, spirituluieclectic, prin preluarea formelor şi motivelor aflate deja în circulaţie, aparţinând fie tradiţiei efieproducţiei artistice contemporane. Din acest punct de vedere se poate considera că arhitecturaArt deco este un epigon al eclectismului istoric, de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

- Utilizarea geometriei ca element ordonator; aceasta poate privi stilizarea geometrică aformelor, într-o construcţie logică din punct de vedere tehnic, contururile ferme, schemele

decorative sau volumetrice ritmate, uneori simetrice etc.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



35

Cele mai importate elemente ale decoraţiei sunt: materialul ca ornament , prin textură,culoare, desene, reflexe, transparenţe etc. (tencuială, placaje de piatră şi pavimente de piatră,cărămidă aparentă, ceramică, sticlă, inclusiv vitralii, lemn lăcuit, metal, tapet, pictură murală,plexiglas; lumina ca ornament); forma ca ornament : temele şi motivele decorative propriu zise

(ziguratul, reprezentări alegorice, motive vegetale şi animale; ornamentul abstract - liniaondulată, zig-zag, cercul, ortogonal, scrisul decorativ, forma verticală ascendentă, panouridecorative, forma ferestrelor, vitrinele, luminatoarele, portalurile de acces, frize, mulurietc.);elemente arhitecturale ca ornament (elemente liniare - coloane, arhitrave - şi planare -pereţi. soluri etc., subansambluri, precum bovindoul, casa scării, colţul; forma generală aclădirii).

Numeroase exemple ale arhitecturii Art Deco pot fi întâlnite în zona Vechiului Regat, încontextul influenţei culturii franceze şi în mult mai mică măsură în celelalte provincii ale ţării.Trebuie remarcat faptul că nu pot fi trasate limite foarte precise între diferitele direcţii ale

arhitecturii interbelice şi arhitectura Art deco. Reflexe sau motive ale acestei arhitecturi pot fi întâlnite în realizări ale arhitecturii neo-româneşti din anii 1930, cum ar fi în privinţageometrizării riguroase a decoraţiei de factură tradiţională sau o combinaţie a celor două expresiiartistice (Halele centrale din Ploieşti, Toma T. Socolescu, 1930-1935). Mult mai numeroase suntinterferenţele cu arhitectura modernă unde, pe fondul unei epurări absolute a volumului sau aformei arhitecturale sunt utilizate elemente decorative minore (profilaturi, portaluri de intrare înimobile de raport, balustrade metalice etc.), dar care îmbogăţesc expresia plastică. Amintim, deasemenea, că prima etapă a creaţiei lui Horia Creangă, cel mai important reprezentant alarhitecturii moderne româneşti, este caracterizată printr-o accentuată orientare Art deco, iarvolumul masiv, care articulează cele două aripi ale imobilului ARO (bd. Magheru) este deevidentă factură Art deco. Arhitecţi a căror operă este înscrisă, în mare măsură, în direcţia Artdeco sunt, printre alţii: Arghir Culina (hotelul Ambasador), reprezentând, prin alte lucrări,arhitectura neo-românească a perioadei interbelice; Tiberiu Niga, totodată important reprezentantal arhitecturii moderne; I.C. Roşu (centrul ARCUB, str. Batişte); Victor Ştef ănescu (cazinoul dela Mamaia) etc.

b. Arhitectura modernă Asimilarea. Pătrunderea arhitecturii moderne s-a f ăcut pe căi diferite: circulaţia ideilor, a

publicaţiilor şi a arhitecţilor români; contactele cu mediile avangardiste europene, Marcel Iancuavând un rol de prim rang, prin prezenţa sa, de exemplu, printre fondatorii mişcării Dada (1917)

şi a legăturilor sale ulterioare cu celelalte mişcări europene de avangardă. În privinţa difuzăriiprincipiilor Mişcării Moderne contribuţia revistei „Contimporanul” (în perioada 1924-1930) estedintre cele mai semnificative. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat climatul cultural general alsocietăţii româneşti care în alte momente istorice, a fost o societate deschisă, permisivă,asimilării noului în arte şi arhitectură. Clientela importantă a constituit-o intelectualii de diferiteprofesii, persoane cultivate cu vederi deschise la căutările plastice inovatoare, instituţii privatesau anumite industrii şi, în mai mică măsură statul. Se poate aprecia că locuinţa – de la ceaindividuală la marele imobil de raport – a fost domeniul predilect al arhitecturii moderne. Sepoate constata, de asemenea, că asimilarea a fost rapidă: de la primele clădiri moderne ale lui

Marcel Iancu (1927) şi Horia Creangă imobilul ARO, 1930, până la mijlocul anilor 1930arhitectura modernă s-a afirmat ca o prezenţă dintre cele mai semnificative.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



36

Difuzarea arhitecturii moderne a fost diferită în zone variate ale ţării, dar a fost favorizată de boom-ul economic (şi al construcţiilor) din deceniul 4. Centrul de necontestat a fostBucureştiul, prin numărul clădirilor, prin calitatea lor şi prin arhitecţii de aici care au proiectatmare parte a clădirilor moderne din alte localităţi. O zonă importantă este litoralul Mării Negre,

prin staţiunile Mamaia şi, în special, Eforie, staţiuni care au constituit locul unor experimentedintre cele mai valoroase, în câteva cazuri precedând cu câţiva ani marile intervenţii dinBucureşti şi alte localităţi.

Principale caracteristici. Ca în cazul altor orientări ale arhitecturii, arhitectura modernă nu a avut o poziţie teoretică şi nici nu au fost constituite grupări de arhitecţi care să

împărtăşească aceleaşi principii novatoare. Totodată trebuie subliniat faptul că nu au fostpreluate ad literam modele ale arhitecturii moderne vest sau central europene. Principiile şicăutările plastice au fost filtrate prin propria opţiune plastică a arhitecţilor. O apropiere poate fi,totuşi, semnalată: aceea de mişcarea olandeză De Stijl; în schimb nu a existat nici o tentativă de

preluare a celor 5 puncte ale arhitecturii moderne formulate de Le Corbusier. Acuzarea puternică a orizontalităţii registrelor faţadelor este, probabil, mijlocul formal cel mai apropiat de arhitectulelveţian. Se poate însă constata o varietate considerabilă a rezolvărilor volumetrice sau afaţadelor.

Din punctul de vedere al organizării planimetrice pot fi menţionate noi interpretărifuncţionale şi spaţiale, de un raţionalism extrem de riguros în cazul unor sanatorii, a clădirilorindustriale, a halelor alimentare, a clădirilor de birouri. Nu de puţine ori, însă, în special în cazullocuinţelor, se poate constata limita asimilării depline a principiilor moderne, prin contrastuldintre expresia plastică a volumului şi a faţadelor, pe de o parte, şi planimetria tributară tradiţieicompoziţionale academiste.

Tinzând spre radicalitatea formală, prin simplificarea remarcabilă a volumetriei şi aarticulării acestora, excluzând detaliile dar folosind deseori materiale de foarte bună calitate,arhitectura modernă din România se caracterizează printr-o mare varietate a repertoriului formal.

Forţa arhitecturii moderne este evidentă, dincolo de propria manifestare: tendinţelesimplificatoare, „modernizatoare”, ale arhitecturii neo-româneşti sau a celei de factură clasicizantă, din deceniul 4 şi 5 sunt datorate arhitecturii moderne, dincolo de evoluţia, firească,internă, a fiecăreia din aceste orientări plastice.

Cei mai importanţi reprezentanţi ai arhitecturii moderne din România au fost HoriaCreangă şi Marcel Iancu. Dintre ceilalţi arhitecţi cu realizară de mare valoare pot fi menţionaţi:

Grigore Ionescu, Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Richard Bordenache, Marcel Locar, G. M.Cantacuzino, Alexandru Zamphiropol, Ion Boceanu, Tiberiu Niga, Nicolae Nedelescu, HaralambGeorgescu, Henriette Delavrancea-Gibory, Ion Davidescu şi mulţi alţii.,

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



37

III. PERIOADA POSTBELICĂ

Context generalPerioada postbelică este marcată în România (și în alte state est-europene) de preluarea

puterii politice de către un regim de orientare comunistă, aflat în strânsă legătură cu regimulsovietic. În România, în perioada cuprinsă între 1945 și 1989 s-au detașat mai mulți conducătoripolitici și, cu toate că tendința generală de subordonare față de regimul politic sovietic s-amenținut, se pot distinge nuanțe distincte ce caracterizează o succesiune de patru perioadeistorice. Perioada cuprinsă1945-1948 este cunoscută ca perioada de Reconstrucție, având camanifestare politică „democrația populară”. Această primă perioadă se încheie cu o serie deevenimente (abdicarea regelui la sfârșitului anului 1947) și documente legislative semnificativedintre care pot fi amintite prima constituție socialistă și legea naționalizării. Perioada cuprinsă

între 1948 – 1956 stă sub semnul unor transformări profunde și radicale și a fost intitulată de

către unii autori de specialitate ca Stalinism dezlănțuit (vezi Vladimir Tismăneanu). Momentulculminant al acestei etape este anul 1952 în care a fost emisă noua constituție, de această dată reluând mult mai fidel tiparul Constituției Sovietice. Începând cu 1957 o serie de evenimenteexterne aduc din nou schimbări de diferite intensități în statele est-europene („sateliți” ai UniuniiSovietice): moartea lui Stalin (1953), preluarea puterii și redefinirea coordonatelor politice înUniunea Sovietică de către Hrușciov. România (Republica Populară Română) cunoaște o nouă perioadă de evoluție politică (1957-1971) care îi are ca lideri marcanți ai partidului comunist peGheorghe Gheorghiu Dej și apoi, începând cu 1965, pe Nicolae Ceaușescu. Acest interval istoricare ca punct culminant destalinizarea și aparenta deschidere culturală din prima jumătate aanilor ’60 și se încheie la începutul anilor ’70 printr-o serie de măsuri privitoare reorientareaideologiei politice („Tezele din Iulie”, 1971). Această ultimă perioadă (1971 - 1989) a fostcaracterizată ca Restalinizare radicală, ieșind în evidență printr-un cult al personalității f ără precedent și printr-o rigiditate instituțională aflată la limita absurdului.

Din punct de vedere politic, economic, social și cultural perioada Reconstrucțieireprezintă o etapă de recalibrare și poate fi înțeleasă ca o primă treaptă, pregătitoare pentruurmătoarele. De aceea, până în 1948, în paralel cu serie de schimbări, pot fi încă perceputeelemente de continuitate cu societatea dinaintea încheierii celui de al doilea Război Mondial.

După 1948 economia a urmat modelul stalinist de planificare centralizată prin trecerea dela o piață bazată pe proprietatea privată la o economie aflată în proprietatea statului și controlată

de către acesta. Cu toate că au existat nuanțe ale direcțiilor economice majore (de exemplu:investiții în industrie grea și extractivă în anii ’50 sau în industrie metalurgică și constructoare demașini după 1960) modelul general al planurilor economice naționale, de factură sovietică s-apăstrat până în 1989 (planuri economice anuale, cincinale, etc.).

Restructurarea societății s-a bazat începând cu 1948 pe un sistem coercitiv extrem deaspru în perioada stalinistă și în ultima perioadă, în care Nicolae Ceaușescu s-a aflat la putereapartidului. Teroarea susținută de structurile securității a fost contrabalansată de un sistem foarteelaborat al aparatului de propagandă. Sistemul politic a intenționat răsturnarea tuturor rapoartelorexistente în societatea anterioară prin egalizarea și plafonarea tuturor categoriilor sociale. Scopul

ideologic era crearea unui „om nou” inscriptibil într-o serie de tipare specifice societățiicomuniste (muncitorul, țăranul, tehnicianul, etc.).

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



38

Una dintre cele mai dramatice măsuri prin care comunismul a afectat societatearomânească a fost cea de limitare a orizonturilor culturale și de punere a tuturor manifestărilorculturale în slujba politicului. Ruptura în profunzime în cultura românească s-a produs violent înperioada stalinistă, manifestându-se printr-o cenzură drastică: interzicerea anumitor cărți,

desființarea editurilor și tipografiilor private și a oricăror unor manifestări artistice. Acestormăsuri li s-a adăugat propaganda în forță pentru cultura stalinistă prin traduceri de literatură sovietică (beletristică și literatură de specialitate) și prin impunerea forțată a modelului cultural alRealismului Socialist. Similară ca manifestare este perioada în care se dezvoltă cultulpersonalității în jurul imaginii lui Nicolae Ceaușescu (și a cuplului), ținta în acest caz fiind însă oabordare grosolană a tematicii popularului românesc (vezi evenimente precum „CântareaRomâniei”). Spre deosebire de aceste perioade, anii ’60 sunt cunoscuți ca fiind unul dintre celemai efervescente momente culturale, reprezentând într-o oarecare măsură un „pandant” alperioadei interbelice, față de care se raportează suficient de vizibil prin reconsiderarea unora

dintre valorile acesteia. În anii ’60 publicațiile devin interesante, se traduce literatură occidentală și se vizionează filme „la modă”, etc.

Profesiunea de arhitectPână în 1944 profesiunea era reprezentată oficial de câteva grupări independente politic

precum Societatea Arhitecților Români (1892) sau Colegiul Arhitecților (1932). Acestea ca șialte grupări profesionale au desființate sau regrupate în variate forme după 1945. Astfel, SAReste mai întâi afiliată Asociației Generale a Inginerilor Români (AGIR) și în cele din urmă Asociației Tehnicienilor și Inginerilor (AST). Aceste variații sunt o reflexie a schimbărilor șireorganizărilor generale ale diverselor instituții, fapt caracteristic perioadei de până în 1952. Înacest an, consecutiv oficializării noii constituții au fost emise o serie de trei hotărâri aleComitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R) direct referitoare la arhitectură (HCM 2447-2449 din Noiembrie 1952). Unele dintre efectele acestor schimbări au fost petermen relativ scurt și anume cele cu privire la adoptarea Realismului Socialist ca „metodă delucru” în arhitectură (abandonat după 1956) sau construcția metroului Bucureștean și amenajareacursului navigabil al Dâmboviței (rămase în stadiul de proiect). Altele, precum înființarea uneiunice organizații profesionale (Uniunea Arhitecților), încadrarea tuturor arhitecților în institutede proiectare și abandonarea liberei practici sau reducerea publicațiilor de specialitate la o unică revistă au marcat pentru multă vreme.

În 1949 s-a înființat în București primul institut de proiectare, Institutul de ProiectăriConstrucții, cu mai multe specialități („divizii de proiectare”) unde, în următorii ani erauelaborate toate proiectele semnificative pentru întreg teritoriul, incluzând cercetări în teritoriu șiproiecte ample de sistematizare. Acest institut se afla în strânsă legătură cu forurile politice prinComitetul de Stat al Planificării, instituția în ale cărei atribuții intra alcătuirea planuriloreconomice naționale. În timp au fost înființate alte institute specializate (Institutul de ProiectăriIndustriale, Institutul Central pentru Proiectarea și Sistematizarea Orașelor și Regiunilor, etc.).Odată cu reorganizarea administrativ teritorială din 1956 (revenirea la regiune ca unitateteritorială) a fost decisă înființarea Institutelor Regionale de proiectare (1957), acesta

reprezentând un pas spre o oarecare descentralizare a proiectării.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



39

Începând cu 1952 facultatea de arhitectură și-a recăpătat autonomia, prin desprinderea sade Institutul de Construcții (1949) și reorganizarea sa sub forma „Institutului de Arhitectură «Ion Mincu»”. Odată cu această nouă formulă a învățământului de arhitectură, pe lângă amplificarea importanței urbanismului ca materie de specialitate (în anii superiori de studiu) se

adăugau, ca materii distincte, teoria și proiectarea de clădiri industriale. De asemenea,caracteristică acestei perioade a fost introducerea în învățământ a unor materii, complet străinepână atunci, ca „bazele marxism leninismului”, „economie politică”, „materialism dialectic” sau„Istoria arhitecturii sovietice”. Organizarea disciplinelor și orientarea școlii de a arhitectură ailustrat schimbările din practica de arhitectură. Astfel că, dacă în anii ’50 temele de proiectareacopereau programe de arhitectură ca „sfat popular”, „colonie muncitorească pentru mineri”,„cvartal de locuințe” sau „un palat pentru congrese”, în următoarea decadă orientarea generală a

învățământului de arhitectură era eficiența economică, prin teme de proiectare și prin noi materiiteoretice: „economia construcțiilor”, „organizarea șantierelor”, etc. Și, f ără îndoială că tot prin

această strânsă legătură între practica de proiectare și instruire profesională se poate explica într-o oarecare măsură eșecul firesc de a proiecta într-un limbaj clasic coerent al arhitecților ce auterminat studiile într-o formă de învățământ din care exercițiile de arhitectură clasică fuseseră eliminate (vezi Casa Poporului).

Similar cu fenomenul cultural major, cultura de specialitate a stat sub semnul acelorașilimitări și deschideri parțiale, caracteristice celor patru perioade istorice. Anii ’50 au însemnat unimport puternic de literatură de specialitate tradusă după cea sovietică sau concepută de autoriromâni conform modelului respectiv. De la începutul anilor ’60 subiectele încep oarecum să sediversifice (un rol semnificativ avându-l, pe lângă Editura Tehnică, Editura Meridiane), iar înrevista Arhitectura sau în alte reviste culturale care dezvoltă arhitectura ca subiect(Contemporanul), apar din ce in ce mai multe exemple de arhitectură occidentală interbelică șicontemporană. În anii ’80, revista Arhitectura, publicația oficială a Uniunii Arhitecților, rămâne

încă o revistă interesantă, f ără să se transforme într-o apologie a cultului lui Ceaușescu, darliteratura de specialitate occidentală începe să pătrundă din ce în ce mai greu și excursiile șicălătoriile de studii au devenit rarisime.

Astfel, profesiunea a trecut printr-o serie de schimbări radicale în jurul anului 1952 șicare au purtat până în 1989 diferite nuanțe, constantă fiind instituționalizarea profesiunii,excluderea liberei practici și subordonarea discursului profesional intereselor politice majore.

Evoluția orașului și a principiilor urbanisticeÎn cele patru perioade definite istoric evoluția orașelor s-a subordonat intențiilor generale

imprimate de planurile economice naționale, care au mizat pe procesul de industrializare forțată, începând cu industria grea și extractivă și continuând cu diversificarea ramurilor industriale.Aceasta a avut drept consecință majoră o creștere constantă a orașelor, o transformare acomponenței sociale urbane prin afluxul masiv al unei populații provenite din mediul rural, cudificultăți de adaptare la noul mod de viață. Extinderea orașelor s-a f ăcut pornind de la acești doipoli locuința și industria, pe întreg parcursul perioadei extinse căutându-se îmbunătățirea relațieilocuire – industrie.

Perioada Reconstrucției a fost caracterizată de refacerea și creșterea orașelor industrialeprin dezvoltarea unor așezări anterioare, cu tradiție industrială. Unele dintre aceste orașe au fost

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



41

- utilizarea cvartalului ca unitate de bază a urbanismului este cvartalul.Deși au existat tatonări și o serie de proiecte pentru intervenția în zonele centrale ale

orașelor, până spre sfârșitul anilor ’50 aceste tipuri de operațiuni urbane au fost nesemnificative.Investițiile de amploare fiind f ăcute în construcția de ansambluri de locuit, de cele mai multe ori

situate la periferia orașelor.Ultimele proiecte urmând tipar ul Realist Socialist au fost puse în operă în jurul anului

1957, multe dintre proiectele realizate începând cu 1958 fiind alcătuite după principii urbanisticedistincte, anunțând schimbarea de optică. Extinderea orașelor către periferie, depășind uneori cumult limitele administrative anterioare s-a f ăcut, după 1960 prin ansambluri de locuințe (cartiere)de foarte mari dimensiuni, aflate în relație directă cu zone industriale. Pentru înțelegerea acesteicreșteri prevăzute a orașelor se poate lua în considerare succesiunea de schițe de sistematizare aorașului Hunedoara: prima schiță (1950-1951) avea ca temă de proiectare un oraș pentru 30.000de locuitori, cea din 1954 dubla numărul populației, tema schiței de sistematizare din 1957-1958

fiind pentru un oraș de 70.000 de locuitori iar cartierele Balta Albă și Drumul Taberei dinBucurești, proiectate la începutul anilor ’60 erau concepute având în vedere o extindere ce urmasă cuprindă o populație de câte 100 000 de locuitori.

Aceste dezvoltări urbane de amploare au presupus reluarea principiilor urbanisticeconținute în Charta de la Atena, iar unitatea de bază a compoziției urbanistice eramicroraionul. Primele astfel de ansambluri de locuințe au fost alcătuite din blocuri de locuințecolective de mici dimensiuni (3-4 niveluri) așezate liber în decupajul delimitat de artereperimetrale de circulație (cartierul Țiglina I din Galați). Accesele și circulația în interiorulacestor ansambluri se realiza prin alei cu trasee libere, terenul neconstruit fiind puternic plantat.În plus compozițiile urbanistice dobândesc un caracter aparte prin concentrarea lor în jurul unorcentre de cartier (complex de funcțiuni), realizate de cele mai multe ori printr-o arhitectură epurată decorativ, dar cu spațialitate și volumetrie deosebită (centrul cartierului Țiglina I dinGalați).

Având ca punct de pornire necesitatea economiei (în proiectare, construcție șiinfrastructură) spre jumătatea anilor ’60 înălțimea blocurilor de locuințe crește considerabil(cartierul Țiglina II din Galați, carierele Balta Albă și Drumul Taberei din București). În anumitecazuri se pune problema exploatării reliefului și elementelor naturale sau a relației centrele vechicu în compozițiile urbanistice (ansamblurile I si II din cartierul Gheorghieni, Cluj). Aceleașiconsiderente economice au f ăcut ca după 1965 claritatea compozițională a ansamblurilor de

locuințe să se reducă datorită creșterii densității și tipizării proiectelor.După 1975, odată cu Legea Străzii, orientările urbanistice au fost din nou recalibrate

readucând (1) principiul organizării blocurilor de locuințele colective în incinte (de mai înălțimi)din care se decupează spațiile verzi și (2) reconsiderarea spațiului străzii ca spațiu urban. Aceastadin urmă, conducând la intervențiile de placare a bulevardelor și marilor artere (Bd. ArmataPoporului, București).

Pe lângă extinderea orașelor cu ansambluri de locuințe din ultimii ai deceniuluișase sunt începute o serie de intervenții în zonele centrale ale orașelor. Numărul acestora acrescut în anii ce au urmat având, în diferite variante unele dintre următoarele caracteristici:

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015


8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



45

Constanţa, Craiova, Oradea. Acestora le-a survenit modernizarea centrelor comerciale dinoraşele Iaşi, Baia Mare, Bacău, Suceava. Centrele de cartier erau cele care însumau un cumul defuncțiuni între care și cea comercială. Un concept nou de program comercial aparținând unoradintre centrele de cartier, dar și zonelor centrale a fost „supermagazinul” (complexul Favorit din

Drumul Taberei şi complexele comerciale din cartierele Titan, Armata Poporului, 1 Mai dinBucureşti, Ţiglina din Galaţi, Copou din Iaşi, Steagu-Roşu din Braşov) şi cele din centreleoraşelor noi (Oneşti, Victoria).În marile oraşe, pe cele mai importante artere decirculaţie,suprafeţele comerciale erau distribuite la parterele blocurilor de locuinţe, păstrândmaniera tradițională de distribuție a spațiilor comerciale.

Înființarea Oficiului Național pentru Turism (ONT) și hotărârile privitoare la organizareaadministrativ teritorială a litoralului de interes balnear al Mării Negre de la sfârșitul anilor ’50 auavut drept consecință demararea în forță a marilor ansambluri turistice de pe litoralul Românesc,care au concentrat pentru o perioadă o mare parte din investițiile destinate acestor programe dearhitectură. Momentul culminant al arhitecturii litoralului îl reprezintă construirea în 1960 a

ansamblului de odihnă pentru 10.000 de locuri, situat în lungul falezei stațiunii Mamaia.Noutatea inedită a proiectului pentru anul 1960 românesc, consta în:- propunerea unui mod de ocupare a terenului, specific urbanismului liber

(concentrarea tuturor unităților de cazare într-un număr de cinci blocuri lamă de zeceniveluri, dispuse perpendicular pe terenul îngust);

- organizarea ansamblului după criterii strict funcționale (blocurile de cazare răsfiratede-a lungul falezei urmau să fie deservite de restaurante parter amplasate în imediatalor vecinătate, proiectul prevedea centralizarea depozitării și semi preparării hranei

într-un „centru gospodăresc” situat în afara localității) ;- dezvoltarea accentuată în înălțime a blocurilor de cazare.

Valabilitatea acestor principii profesionale a fost oficializată prin ansamblul de pe litoral,devenit în acest fel, un „laborator” al noului curent de orientare funcționalistă. Validarea oficială a proiectului și implicit a modernismului ca posibil punct de referință a fost f ăcută prindecernarea Premiului de Stat în anul 1962. După 1965 hotelul de mare înălțime întregește seriade programe de arhitectură cuprinse mai întâi în centrele urbane noi (Piatra Neamț, Tulcea,Onești, Deva și Hotel Intercontinental, București) și mai apoi în zone favorabile din oraș (hotelurile Flora din București și Belvedere, Cluj, etc.). Amploarea acestui program a fostsusținută de deschiderea de la sfârșitul anilor ’60 către turismul internațional.

ArhitecturaÎn termeni de limbajul și expresie arhitecturală, etapele de evoluție corespund celor patru

perioade istorice majore cu următoarele mențiuni:1. Arhitectura din perioada Reconstrucției a continuat discursul formulat în perioada

interbelică cu cele două direcții ale sale (limbaj raționalist și arhitectură de factură națională).Acestea s-au manifestat în mod unitar în cadrul diverselor programe de arhitectură (Ansamblulde locuințe PTT, București; Fabrica de confecții Apaca, București; Institutul de Ftiziologie,București), exploatând fie arhitectura fațadelor albe și a ferestrelor în bandă (Spitalul de copii„Emilia Irza”, București; Policlinică, Târgu Mureș), fie o arhitectură a cărei plastică arhitecturală este îmbogățită de folosirea contratului între cărămidă aparentă și suprafețe finisate în tentedeschise la culoare (Ansamblul Ferentari și Fabrica de confecții APACA, București; ansambluri

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



46

de locuințe și anexe CFR) fie o arhitectură care reia teme ale expresiei tradiționale (cartierulmuncitoresc de la Hunedoara; Parcelarea de la Grozăvești, București ). În anii 1950-1951 se faceprimul pas către trecerea la arhitectura Realismului Socialist prin proiecte care combină trăsăturiale arhitecturii interbelice și cele ale „metodei” sovietice (Palatul cultural de la Reșița, Sanatoriul

de noapte de la Hunedoara).2. Limbajului de lemn în literatură și stereotipurilor artistice din anii ’50 le-a corespuns

un limbaj de lemn al arhitecturii. Acestea erau circumscrise Realismului Socialist ca „metodă”culturală integratoare. Realismul Socialist în arhitectură a avut ca slogan „național în formă,socialist în conținut” și până în 1953 puține au fost clădirile care s-au conformat corespunzătoracestui slogan, din punctul de vedere al aprecierii politice. Demersul, formulat într-un limbaj delemn specific sovietic, pornea în primul rând de la considerentul că orice manifestare artistică (literatură, arte vizuale, arhitectură, etc.) nu reprezintă altceva decât o modalitate de exprimare aideologiei politice. În acest sens, arhitectura Realist Socialistă era definită în mod foarte precis ca

fiind o „metodă de lucru” (diferențiindu-se în acest fel de stiluri sau curente) și în consecință, uninstrument politic. De aceea, multe dintre proiecte au fost menite să fie manifestăridemonstrative ale acestei idei (Casa Scânteii, Ansamblul Cinematografic Buftea sauConstrucțiile social-culturale pentru Festivalul Mondial al Tineretului).

În al doilea rând, arhitectura Realismului Socialist presupunea nu numai reînvierea unorsurse universal valabile sau a unora naționale, ci și a unui caracter local. Pentru aceasta trebuiaustudiate o serie de monumente, preluând în noua arhitectură, într-un mod foarte rigid elementesau fragmente decorative considerate valabile. Sursele Realismului Socialist erau supuse unuitriaj politic f ără să reprezinte un demers profesional coerent; acest demers s-a rezumat în final latipizarea unor elemente decorative (capiteluri, profile și aplicații din ipsos), a unor fragmente sauchiar tipizarea proiectelor de arhitectură (f ără a ține cont de contextul local). Există totuși o seriede proiecte realizate în această perioadă care dovedesc o anumită preocupare a arhitecților în

încercarea de a oferi un răspuns pertinent la cerința politică (Cvartalele de locuințe de laHunedoara sau Năvodari).

Realismul Socialist în arhitectură a fost caracterizat de impunerea unei expresiimonumentale unitare (în pofida încercării de creare a unei diversități de expresie) pe toatetipologiile de programe arhitecturale. Caracterul de reprezentare prima, în fașa oricăror alteconsiderente.

3. Dintr-o necesitate economică reală și racordării în acest fel între discursul politic și ce

profesional arhitectura „funcționalistă” specifică anilor ’60 a optat pentru simplificarea șiraționalizarea expresiei arhitecturale și adaptarea ei la tehnicile constructive moderne. Epurarealimbajului arhitectural al acestei perioade a corespuns unei relații directe și clare între programarhitectural (funcțiune) și organizare a planului și spațialității construcției.

Caracteristică acestei perioade este diferențierea netă de expresie în cadrul varietății deprograme arhitecturale, astfel încât, corespunzător demersului creativ, fiecare clădire narează f ără echivoc, prin plastica sa, conținutul funcțional (Bloc de locuințe colective, Bd. NicolaeBălcescu, Str. Calea Plevnei - Virgil Nițulescu). Arhitectura ansamblurilor de locuințe s-a detașat

în această perioadă, devenind un fond arhitectural relativ neutru pentru construcțiile sociale

culturale compuse în centre de cartier cu identitate specifică.

8/9/2019 Note de Curs AMCR-2014-2015



Până spre a doua jumătate a anilor ’70 se distanțează două tipuri complet diferite deabordare: 1. simplificarea, unificarea și tipizarea arhitecturii de masă (locuințe, grădinițe – școligenerale, etc.) și 2. căutările pentru specificul în arhitectură prin programe cu rezolvări unicat deproiecte (case de cultură sindicale, teatre, sedii politico-administrative, hoteluri).

Ideea specificului național în arhitectură, enunțată oficial cu ocazia unui discurs politic(1966) a generat o serie de căutări dintre cele mai interesante ale arhitecturii postbelice (TeatreleNaționale din Craiova și Târgu Mureș, Casa de cultură din Târgoviște). Un fapt demn de reținuteste formularea unui discurs profesional individual, nuanțat în jurul unor personalitățiprofesionale remarcabile (Nicolae și Maria Porumbescu, Mircea Alifanti).

3. Spre prima jumătate a anilor ’80 multe dintre manierele de lucru și discursulconceptual major al arhitecților care conduseseră proiectele anilor ’60-’70 se clasicizează și setransformă într-o retorică a unor reinterpretări grosiere a unor formule populare. În aceeașiperioadă discursul oficial arhitectural re-îmbracă formele monumentale ale realismului socialist,

manifestat însă f ără nici o susținere teoretică sau ideologică și în absența exersării limbajuluiclasic în arhitectura deceniilor anterioare. Cultul personalității și ideile personale ale cupluluiconducător au condus (în cadrul proiectelor oficiale) la o arhitectură de o grandoare inedită și lamasivitate și rigiditate expresivă asociată unor sisteme constructive moderne (AnsamblulVictorie Socialismului, București). Arhitectura marilor ansambluri de locuințe, realizate printr-oeconomie drasticăde material, spațiu și proiect (tipizare)reia motive decorative clasice saupopulare, brutal simplificate.

Personalități ale arhitecturii românești postbelicePână în ultimii ani ai deceniului opt proiectele de arhitectură au fost semnate sau

coordonate de arhitecți, reprezentanți în mare a două generații profesionale majore:- generația de arhitecți care î și încheiaseră studiile în jurul anilor ’30 și care profesaseră

într-o oarecare măsură în perioada interbelică (Octav Doicescu, Horia Maicu, PaulEmil Miclescu, Richard Bordenache, G. M. Cantacuzino, Florea Stănculescu, GrigoreIonescu) și

- o a doua generație, a celor care și-au terminat studiile în 1948, după reluareacursurilor la facultatea de arhitectură (Ion Mircea Enescu, Alexandru Iotzu, CezarLăzărescu, Nicolae Vlădescu, Constantin Săvescu, Gheorghe Curinschi, VirgilNițulescu).

Câțiva dintre arhitecții din generații anterioare și-au păstra și după 1948 poziții semnificative,prezența lor fiind mai curând consultativă și onorifică (Petre Antonescu, Duiliu Marcu)

note de curs amcr-2014-2015

Documents