nicolae filipescu -...

Doru Dumitrescu

NICOLAE FILIPESCU

UN ARISTOCRAT AL POLITICII

Volumul II

Editura NOMINA

Fotografiile din această carte provin din Arhiva personală a domnului Nicolae Filipescu Stolojan. Editor: Alexandru Creangă Redactor: Alexandru Purcăruş Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMITRESCU, DORU

Nicolae Filipescu. Un aristocrat al politicii / Doru Dumitrescu. - Piteşti : Nomina, 2016 2 vol. ISBN 978-606-535-716-7 Vol. 2. : Nicolae Filipescu. Un aristocrat al politicii. – 2016. – Conţine bibliografie. – ISBN 978-606-535-717-4

Interioare ale casei din Bucureşti 278

CUPRINS

Capitolul V. Maturitatea politică .......................................................... 3 Capitolul VI. Primarul ........................................................................ 81 Capitolul VII. Patriotul ..................................................................... 117 Capitolul VIII. Posteritatea ............................................................... 199 Bibliografie ....................................................................................... 218 Anexe ............................................................................................... 251

Capitolul V

Maturitatea politică

Anul 1910 continua seria întrunirilor conservatoare care aveau drept scop ajungerea la putere a opoziţiei. Prima după cea din Piteşti1 se desfăşura întrunirea de la Iaşi, în localul circului „Sidoli”, fiind patronată de preşedintele partidului P. P. Carp. Invitat să ia cu-vântul după Mihail Cantacuzino, N. Filipescu va ţine unul dintre cele mai bune discursuri ale sale. Apărut în presă sub numele de Politica istorică, cuvântarea patetică şi emoţionantă în acelaşi timp, retorică şi agresivă pe de altă parte, începea prin enumerarea rolului înaintemer-gătorilor în politica partidului conservator. Schiţând interogativ un portret al lui Carp2, Nicu Filipescu contura ulterior în oglindă o înver-şunată caracterizare a celui pe care îl numea Şloim cu aere de Cezar3. Deşi considera că takismul „scrie o pagină de ruşine în istoria noas-tră”, alături de pierderea Basarabiei, „de prăbuşirea finanţelor delapi-date de favoriţii guvernului şi de răzmeriţa satelor, Filipescu recunoştea totuşi că lui Take Ionescu „i se cuvine şi un monument. Dacă acesta se va ridica aici la Iaşi va trebui să se figureze o pasăre de pradă care şi-a făcut cuibul aici şi dedesupt să se sape această inscrip-ţiune. Pe aici au trecento takiştii. Astfel își va asigura domnul Take Ionescu nemurirea, dar nemurirea ignonimiei”4. Cu exagararea de vi-goare, oficiosul „Epoca” relata că, influenţaţi de acest discurs, pe 15 ianuarie, când organizaseră o întrunire în capitala Moldovei, takiştii ar fi fost primiţi cu huiduieli, fluierături şi „sub o ploaie de galoşi pe care

1 3 ianuarie 1910, vezi Al. Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 461. 2 „Ţi se impută domnule Carp că nu eşti destul de abil adică destul de şiret. Ţi se im-pută că prea eşti dintr-o bucată; cu prea multe asperităţi: prea colţos şi ghimpos... Ad-versarii au mers până a mărturisi, spre ruşinea noastră, că Dl. Carp are cusurul d-a fi prea superior pentru ţară şi că ar fi un om mare în alte ţări mai civilizate”, vezi „Epo-ca”, an XVI, nr. 8, miercuri 13 ianuarie 1910, p. 1. 3 Vezi comentariul asupra portretului făcut lui Take Ionescu în capitolul doi al acestei lucrări. 4 Ibidem.

manifestanţii le azvârleau în cap”5. Take Ionescu, continuă „Epoca”, era „cel dintâi cu paltonul într-o mână şi cu galoşii în cealaltă și căuta să o ştergă cel mai repede”6.

Întrunirile conservatorilor erau propuse a se desfăşura la Botoşani (14 februarie 1910)7, Tecuci (21 februarie 1910)8, Turnu Severin, Bâr-lad şi Galaţi, datele de convocare urmând să se stabilească ulterior9. După desfăşurarea întrunirilor de la Brăila şi Tulcea10, a urmat întâlni-rea de la Botoşani, organizată de Goilav, şeful Clubului local, şi de prinţul Calimachi, bun prieten şi fost coleg de şcoală al lui N. Filipes-cu. Participând alături de Al. Marghiloman, B. Şt. Delavrancea, N. Filipescu ţinea un discurs scurt asupra oportunităţii venirii conservato-rilor la guvernare. Seria consfătuirilor conservatoare avea să se orga-nizeze şi după Paşte11.

Între timp, disputa în presă între Take Ionescu şi N. Filipescu se muta pe câmpul de luptă. Conflictul era provocat de Şerban Cantacu-zino, unul dintre acoliţii lui Take Ionescu. După ce îl defăima grav pe N. Filipescu, într-o întrunire la Craiova, tânărul takist reitera infamiile într-un articol din „Dimineaţa”12. În articol, într-un pasaj plin de inso-lenţă, boierul cantacuzin îi transmitea liderului conservator că îi acor-da satisfacţie „în fiecare zi de lucru a săptămânii”, deoarece trecând la catolicism duminica nu lupta13. Deşi Filipescu nu se afla în Bucureşti,

5 Ibidem, nr. 12, duminică 17 ianuarie 1910, p. 3. 6 Ibidem. 7 Participau p. p. Carp, N. Filipescu, Al. Marghiloman, C. C. Arion, D. Neniţescu, Gr. Gh. Cantacuzino, vezi Ibidem, nr. 27, joi 4 februarie 1910, p. 2. 8 Participau N. Filipescu, Al. Marghiloman, C. C. Arion, Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem, nr. 28, vineri, 5 februarie, p. II, 1910, p. 1, ele fuseseră organizate fără aju-tor de la Bucureşti de fruntaşii locali Fotin, la Brăila, şi Al. Calafeteanu, la Tulcea. 11 BAR, Msse, corespondenţă Nicolae Filipescu, Scrisoarea S34(9)/XIII a lui Nicolae Filipescu către Titu Maiorescu, Paris, 6 aprilie 1910. 12 Articolul spunea că „Dl. Filipescu se distrează zilnic în spasmuri şi convulsiuni singura sa preocupare care i-a mai rămas este să prefere, în fiecare dimineaţă, o înjură-tură la adresa domnului Take Ionescu”. Deoarece dl. N. Filipescu se arăta curajos numai faţă de „bătrâni şi neputincioşi”, Cantacuzino îl provoca la duel. „Epoca”, an XVI, nr. 45 din 25 februarie, 1910, p. 3. 13 Ibidem.

Capitolul V

Maturitatea politică

Anul 1910 continua seria întrunirilor conservatoare care aveau drept scop ajungerea la putere a opoziţiei. Prima după cea din Piteşti1 se desfăşura întrunirea de la Iaşi, în localul circului „Sidoli”, fiind patronată de preşedintele partidului P. P. Carp. Invitat să ia cu-vântul după Mihail Cantacuzino, N. Filipescu va ţine unul dintre cele mai bune discursuri ale sale. Apărut în presă sub numele de Politica istorică, cuvântarea patetică şi emoţionantă în acelaşi timp, retorică şi agresivă pe de altă parte, începea prin enumerarea rolului înaintemer-gătorilor în politica partidului conservator. Schiţând interogativ un portret al lui Carp2, Nicu Filipescu contura ulterior în oglindă o înver-şunată caracterizare a celui pe care îl numea Şloim cu aere de Cezar3. Deşi considera că takismul „scrie o pagină de ruşine în istoria noas-tră”, alături de pierderea Basarabiei, „de prăbuşirea finanţelor delapi-date de favoriţii guvernului şi de răzmeriţa satelor, Filipescu recunoştea totuşi că lui Take Ionescu „i se cuvine şi un monument. Dacă acesta se va ridica aici la Iaşi va trebui să se figureze o pasăre de pradă care şi-a făcut cuibul aici şi dedesupt să se sape această inscrip-ţiune. Pe aici au trecento takiştii. Astfel își va asigura domnul Take Ionescu nemurirea, dar nemurirea ignonimiei”4. Cu exagararea de vi-goare, oficiosul „Epoca” relata că, influenţaţi de acest discurs, pe 15 ianuarie, când organizaseră o întrunire în capitala Moldovei, takiştii ar fi fost primiţi cu huiduieli, fluierături şi „sub o ploaie de galoşi pe care

1 3 ianuarie 1910, vezi Al. Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 461. 2 „Ţi se impută domnule Carp că nu eşti destul de abil adică destul de şiret. Ţi se im-pută că prea eşti dintr-o bucată; cu prea multe asperităţi: prea colţos şi ghimpos... Ad-versarii au mers până a mărturisi, spre ruşinea noastră, că Dl. Carp are cusurul d-a fi prea superior pentru ţară şi că ar fi un om mare în alte ţări mai civilizate”, vezi „Epo-ca”, an XVI, nr. 8, miercuri 13 ianuarie 1910, p. 1. 3 Vezi comentariul asupra portretului făcut lui Take Ionescu în capitolul doi al acestei lucrări. 4 Ibidem.

manifestanţii le azvârleau în cap”5. Take Ionescu, continuă „Epoca”, era „cel dintâi cu paltonul într-o mână şi cu galoşii în cealaltă și căuta să o ştergă cel mai repede”6.

Întrunirile conservatorilor erau propuse a se desfăşura la Botoşani (14 februarie 1910)7, Tecuci (21 februarie 1910)8, Turnu Severin, Bâr-lad şi Galaţi, datele de convocare urmând să se stabilească ulterior9. După desfăşurarea întrunirilor de la Brăila şi Tulcea10, a urmat întâlni-rea de la Botoşani, organizată de Goilav, şeful Clubului local, şi de prinţul Calimachi, bun prieten şi fost coleg de şcoală al lui N. Filipes-cu. Participând alături de Al. Marghiloman, B. Şt. Delavrancea, N. Filipescu ţinea un discurs scurt asupra oportunităţii venirii conservato-rilor la guvernare. Seria consfătuirilor conservatoare avea să se orga-nizeze şi după Paşte11.

Între timp, disputa în presă între Take Ionescu şi N. Filipescu se muta pe câmpul de luptă. Conflictul era provocat de Şerban Cantacu-zino, unul dintre acoliţii lui Take Ionescu. După ce îl defăima grav pe N. Filipescu, într-o întrunire la Craiova, tânărul takist reitera infamiile într-un articol din „Dimineaţa”12. În articol, într-un pasaj plin de inso-lenţă, boierul cantacuzin îi transmitea liderului conservator că îi acor-da satisfacţie „în fiecare zi de lucru a săptămânii”, deoarece trecând la catolicism duminica nu lupta13. Deşi Filipescu nu se afla în Bucureşti,

5 Ibidem, nr. 12, duminică 17 ianuarie 1910, p. 3. 6 Ibidem. 7 Participau p. p. Carp, N. Filipescu, Al. Marghiloman, C. C. Arion, D. Neniţescu, Gr. Gh. Cantacuzino, vezi Ibidem, nr. 27, joi 4 februarie 1910, p. 2. 8 Participau N. Filipescu, Al. Marghiloman, C. C. Arion, Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem, nr. 28, vineri, 5 februarie, p. II, 1910, p. 1, ele fuseseră organizate fără aju-tor de la Bucureşti de fruntaşii locali Fotin, la Brăila, şi Al. Calafeteanu, la Tulcea. 11 BAR, Msse, corespondenţă Nicolae Filipescu, Scrisoarea S34(9)/XIII a lui Nicolae Filipescu către Titu Maiorescu, Paris, 6 aprilie 1910. 12 Articolul spunea că „Dl. Filipescu se distrează zilnic în spasmuri şi convulsiuni singura sa preocupare care i-a mai rămas este să prefere, în fiecare dimineaţă, o înjură-tură la adresa domnului Take Ionescu”. Deoarece dl. N. Filipescu se arăta curajos numai faţă de „bătrâni şi neputincioşi”, Cantacuzino îl provoca la duel. „Epoca”, an XVI, nr. 45 din 25 februarie, 1910, p. 3. 13 Ibidem.

Capitolul VI

Primarul

Constituirea statului român modern şi apoi obţinerea Independenţei de stat (1878) au constituit factorii principali care au determinat elita politică a României să grăbească şi să promoveze procesul de moder-nizare, factor cheie pentru includerea României în rândul statelor Eu-ropei. La acestea trebuie să adăugăm că majoritatea celor implicaţi în acest proces studiaseră în străinătate şi că luând contact cu realităţile Occidentului declarau că unica soluţie a ţării era să fim, indiferent de cale, „în pas cu Europa”436. Fie că drumul ales era cel al liberalilor, „prin noi înşine” sau cel al unei modernizări evolutive, calea aleasă de conservatori, sau cum spunea Nicolae Filipescu „înţeleaptă şi înceată evoluţie”437, clasa politică a României nu se opunea acestui proces, considerând că un partener indispensabil era statul român. La acestea trebuie adăugat că ideologii politici ai epocii ţineau cont în opera de modernizare de tradiţiile ţării, de ritmul ce trebuie impus, de resursele necesare şi nu în ultimul rând de confruntarea care avea să se dea cu interesele capitalurilor străine438.

De aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui ur-mător, România sau „Belgia Orientului” cum era numită reuşise să depăşească alte ţări din Sud Estul Europei, prin volumul comerţului exterior şi prin alţi parametri economici ceea ce ducea la concluzia că guvernanţii impuseseră un ritm accelerat procesului de modernizare.439

Dureroasă sau nu, modernizarea se impunea pentru că: „Numai acele popoare, cari sunt în stare să facă un sacrificiu, pentru un ideal, 436 Istoria Românilor, vol. VII, Tom II, de la Independenţă la Marea Unire, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2004 p. 32. 437 Nicolae Filipescu, Discurs rostit la Craiova la 21 octombrie 1901 în Discursuri politice, vol. II 1901-1907, Editura Minerva, Bucureşti, p. 29. 438 Istoria Românilor, op cit., p. 44. 439 Gheorghe Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare-Europenizare. România de la Cuza vodă la Carol al II-lea, Iaşi, 1995, p. 74 şi următoarele, vezi şi Ipostaze ale moderni-zării în vechiul Regat, editori Ion Bulei, Alin Ciupală, vol. II, Editura Universităţii Bucureşti, 2006, pp. 7-11 precum şi celelalte volume (s-a ajuns la volumul V).

numai acelea cari pot jertfi un interes prezent unui interes viitor, nu-mai acelea cari au aptitudinea să-şi stăpânească pasiunile pentru reali-zarea binelui, numai acelea ce ştiu să-şi înăbuşească ambiţiile pentru mărirea patriei, numai acelea pot căpăta aceea întâietate, în omenire, care le permite să scrie o pagină de laudă, pentru ele, în istorie”440. Devenită un rău necesar, modernitatea cuprindea toată societatea cu toate că „aluatul culturii de baştină” era „încă slab pentru a plămădi după firea sa elemente venite din afară”441. Primită cu entuziasm, mo-dernizarea cuprindea şi viaţa oraşelor unde mai mult ca oricând reali-tatea o cerea. O zi de vară de la începutul secolului trecut în Bucureşti, unde apa nu curgea, decât două ore pe zi, crematoriile lipseau, epide-miile erau la ele acasă, canalizarea era parţială etc. arăta că, deşi se adoptaseră măsuri deosebite în vederea modernizării vieţii urbane, cotidianul le infirma, demonstrând că transformările erau numai de suprafaţă şi că o adâncire a procesului era imperios necesară. Iar această tristă poveste se repeta în toate oraşele Regatului442.

Atunci se impune o legitimă întrebare. Chiar nu se făcuse nimic până la începutul secolului al XX-lea pentru administrarea modernă şi îmbunătăţirea vieţii în capitală şi a celorlalte oraşe din ţară? Răspun-sul, deşi relativ simplu la prima vedere, este mult mai complex şi ţine de o serie de factori. În primul rând că administrarea oraşelor ca şi întreaga viaţă cotidiană era supusă mişcărilor politice, vieţii de partid, cu anumite avantaje şi cu mult mai multe dezavantaje. De multe ori, mari primari, deşi gospodari deosebiţi, erau schimbaţi din funcţie oda-tă ce partidul care îi susţinea pierdea alegerile. Şi de multe alte ori cel care venea fie nu era potrivit, fie nu avea habar de treburile obştii sau de programele iniţiate de predecesorul său. O altă cauză o constituia lipsa cronică a surselor de finanţare, căci după cum afirma un observa-

440 Nicolae Filipescu, Discurs ţinut la sala Dacia în ziua de 11 noiembrie 1901, în Discursuri politice, vol. II 1901-1907, p. 45. 441 Ion Bulei, Lumea Românească la 1900, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 41. 442 Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, pp. 64, 65. Despre evoluţia oraşelor româneşti din această perioadă vezi şi Muzeul Naţio-nal de Istorie, Oraşele României. Sfârşitul secolului XIX. Începutul secolului XX. Ca-talog, Bucureşti, 2008, precum şi România Regelui Carol I, text Matei Cazacu, selecţia Ovidiu Morar, editura „NOI” Media Print, Bucureşti, 2009, pentru Bucureşti există un capitol anume, vezi pp. 85-111.

Capitolul VI

Primarul

Constituirea statului român modern şi apoi obţinerea Independenţei de stat (1878) au constituit factorii principali care au determinat elita politică a României să grăbească şi să promoveze procesul de moder-nizare, factor cheie pentru includerea României în rândul statelor Eu-ropei. La acestea trebuie să adăugăm că majoritatea celor implicaţi în acest proces studiaseră în străinătate şi că luând contact cu realităţile Occidentului declarau că unica soluţie a ţării era să fim, indiferent de cale, „în pas cu Europa”436. Fie că drumul ales era cel al liberalilor, „prin noi înşine” sau cel al unei modernizări evolutive, calea aleasă de conservatori, sau cum spunea Nicolae Filipescu „înţeleaptă şi înceată evoluţie”437, clasa politică a României nu se opunea acestui proces, considerând că un partener indispensabil era statul român. La acestea trebuie adăugat că ideologii politici ai epocii ţineau cont în opera de modernizare de tradiţiile ţării, de ritmul ce trebuie impus, de resursele necesare şi nu în ultimul rând de confruntarea care avea să se dea cu interesele capitalurilor străine438.

De aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui ur-mător, România sau „Belgia Orientului” cum era numită reuşise să depăşească alte ţări din Sud Estul Europei, prin volumul comerţului exterior şi prin alţi parametri economici ceea ce ducea la concluzia că guvernanţii impuseseră un ritm accelerat procesului de modernizare.439

Dureroasă sau nu, modernizarea se impunea pentru că: „Numai acele popoare, cari sunt în stare să facă un sacrificiu, pentru un ideal, 436 Istoria Românilor, vol. VII, Tom II, de la Independenţă la Marea Unire, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2004 p. 32. 437 Nicolae Filipescu, Discurs rostit la Craiova la 21 octombrie 1901 în Discursuri politice, vol. II 1901-1907, Editura Minerva, Bucureşti, p. 29. 438 Istoria Românilor, op cit., p. 44. 439 Gheorghe Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare-Europenizare. România de la Cuza vodă la Carol al II-lea, Iaşi, 1995, p. 74 şi următoarele, vezi şi Ipostaze ale moderni-zării în vechiul Regat, editori Ion Bulei, Alin Ciupală, vol. II, Editura Universităţii Bucureşti, 2006, pp. 7-11 precum şi celelalte volume (s-a ajuns la volumul V).

numai acelea cari pot jertfi un interes prezent unui interes viitor, nu-mai acelea cari au aptitudinea să-şi stăpânească pasiunile pentru reali-zarea binelui, numai acelea ce ştiu să-şi înăbuşească ambiţiile pentru mărirea patriei, numai acelea pot căpăta aceea întâietate, în omenire, care le permite să scrie o pagină de laudă, pentru ele, în istorie”440. Devenită un rău necesar, modernitatea cuprindea toată societatea cu toate că „aluatul culturii de baştină” era „încă slab pentru a plămădi după firea sa elemente venite din afară”441. Primită cu entuziasm, mo-dernizarea cuprindea şi viaţa oraşelor unde mai mult ca oricând reali-tatea o cerea. O zi de vară de la începutul secolului trecut în Bucureşti, unde apa nu curgea, decât două ore pe zi, crematoriile lipseau, epide-miile erau la ele acasă, canalizarea era parţială etc. arăta că, deşi se adoptaseră măsuri deosebite în vederea modernizării vieţii urbane, cotidianul le infirma, demonstrând că transformările erau numai de suprafaţă şi că o adâncire a procesului era imperios necesară. Iar această tristă poveste se repeta în toate oraşele Regatului442.

Atunci se impune o legitimă întrebare. Chiar nu se făcuse nimic până la începutul secolului al XX-lea pentru administrarea modernă şi îmbunătăţirea vieţii în capitală şi a celorlalte oraşe din ţară? Răspun-sul, deşi relativ simplu la prima vedere, este mult mai complex şi ţine de o serie de factori. În primul rând că administrarea oraşelor ca şi întreaga viaţă cotidiană era supusă mişcărilor politice, vieţii de partid, cu anumite avantaje şi cu mult mai multe dezavantaje. De multe ori, mari primari, deşi gospodari deosebiţi, erau schimbaţi din funcţie oda-tă ce partidul care îi susţinea pierdea alegerile. Şi de multe alte ori cel care venea fie nu era potrivit, fie nu avea habar de treburile obştii sau de programele iniţiate de predecesorul său. O altă cauză o constituia lipsa cronică a surselor de finanţare, căci după cum afirma un observa-

440 Nicolae Filipescu, Discurs ţinut la sala Dacia în ziua de 11 noiembrie 1901, în Discursuri politice, vol. II 1901-1907, p. 45. 441 Ion Bulei, Lumea Românească la 1900, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 41. 442 Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, pp. 64, 65. Despre evoluţia oraşelor româneşti din această perioadă vezi şi Muzeul Naţio-nal de Istorie, Oraşele României. Sfârşitul secolului XIX. Începutul secolului XX. Ca-talog, Bucureşti, 2008, precum şi România Regelui Carol I, text Matei Cazacu, selecţia Ovidiu Morar, editura „NOI” Media Print, Bucureşti, 2009, pentru Bucureşti există un capitol anume, vezi pp. 85-111.

Capitolul VII

Patriotul

Încă de la începutul carierei sale politice, viitorul fruntaş al luptei naţionale a avut printre obiectivele sale politice eliberarea românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, deoarece, cum spunea unul din biografii săi, „patriotismul la Filipescu domina întreaga sa perso-nalitate”659. Nebun după ţara sa, cum plastic se exprima în 1914, Ro-bert de Fleurs, „ideea de patrie avea pentru Filipescu un înţeles înalt660. Căci „Român de baştină din toată puterea cuvântului, cum îl caracteriza, în 1910, Matei Cantacuzino cu ocazia unui banchet la Bră-ila, care nu are nicio fudulie personală, dar are toate fuduliile neamului său, care a păstrat adânci rădăcini în pământul strămoşesc şi legături sufleteşti intime şi blânde cu muncitorii acestui pământ”661...acest om, care respira patriotismul după o sintagmă a timpului, îşi exprima cre-dinţa simplu şi emoţionant atunci când spunea „ţie scumpă ţară, pute-rea mea de muncă şi puterea mea de iubire”662.

Membru cu intermitenţe al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, începând cu 1894663, se adresa în acest an lui Ion Bianu, secretarul Ligii, cu rugămintea de a-i primi demisia datorită presei maghiare care avusese „comentarii prea lăudăroase pentru mine ca să nu fie blesantă”664. Înşelând prima impresie a celor care îl lăudau, va

659 N. Polizu-Micşuneşti, Nicolae Filipescu, Însemnări 1914-1916, „Universul”, 1936, p. 21. 660 T. Pisani, Nicolae Filipescu. Cuvântare ţinută la Teatrul Naţional în seara de 26 februarie 1931, Bucureşti, p. 13. 661 Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din Războiu 1914-1916. „Bi-blioteca Neamului”, Bucureşti, 1925, p. 1. 662 Ibidem, p. 4. 663 Calendarul Ligei pentru unitatea culturală a tuturor românilor pe 1894, Tipogra-fia şi Fonderia „Thoma Basilescu”, Bucureşti, 1894, p. 17, vezi şi lucrarea lui Vasile Netea, C. Gh. Marinescu. „Liga culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Edi-tura Junimea, Iaşi, 1987, p. 225. 664 BAR, Msse, corespondenţă Nicolae Filipescu, Scrisoarea S8(2)/CXXXV lui N Filipescu către Ion Bianu.

începe la sfârşitul anului 1894 campania pentru lupta naţională atât în Parlament, cât şi în presă.

Cu ocazia discursului la mesaj din noiembrie 1894, răspunzând atacurilor liberalilor, care prin cuvântul deputatului Stoicescu conside-rau că guvernul nu duce o politică naţională consistentă peste Carpaţi, ba mai mult că se amestecă în afacerile de acolo, Nicolae Filipescu riposta spunând: „Ei bine ţin să declar că nu avem niciun partid, nu vrem să avem niciun partizan în Ardeal. Românii de dincolo să-şi cro-iască singuri politica cum vor şi toţi ne sunt deopotrivă simpatici”665. Desfiinţând o altă învinuire şi anume aceea că guvernul nu ar susţine cum ar trebui cauza românilor de peste munţi şi parafrazându-l pe De-lavrancea, preciza: „Numai un mizerabil poate declara astăzi de pe banca ministerială a României că nu toate aspiraţiunile celor de dinco-lo sunt legitime. Acest cutezător (este, n.n.) inconştient sau trădă-tor”666. Concluzionând la această chestiune şi acţionând în deplin acord cu politica conservatorilor faţă de românii de peste Carpaţi, Ni-colae Filipescu arăta: „Noi niciodată nu am încercat să indicăm Ro-mânilor de dincolo programul ce ei trebuie să urmeze: Dl. Sturdza este acela care a precizat concesiunile de făcut”667. Mai mult, atenţiona că din cauza şovinismului maghiar, care „este un punct negru pe harta politică”, o parte a clasei politice din Vechiul Regat va ajunge: „Dacă politica de opresiune de dincolo va mai continua dacă situaţiunea pes-te munţi se va încorda până unde nu ne aşteptăm azi” să considere ca singura soluţie „sprijinul fraţilor oprimaţi, având şi sprijinul marilor puteri”668. Fără a implica guvernul, dar sugerându-i că are în continua-re obligaţia de a se preocupa de soarta românilor ardeleni, primarul capitalei669 îşi încheia discursul cu celebrele vorbe ale lui Gambetta Il faut y penser toujours, il ne faut pas en parler jamais670. Concluzia care se impunea era că alături de implicare guvernul trebuie să dea 665 Nicolae Filipescu, Discursuri politice, Vol. I 1888-1901, 132, vezi Dezbaterile Adunării Deputaţilor (DAD), sesiunea ordinară 1894-1895, şedinţa din 28 noiembrie 1894, p. 135. 666 Ibidem, p. 133. 667 Ibidem. 668 Ibidem, p. 136. 669 În acel timp, Nicolae Filipescu deţinea şi funcţia de primar la capitalei. 670Nicolae Filipescu, Discursuri…, p. 136.

Capitolul VII

Patriotul

Încă de la începutul carierei sale politice, viitorul fruntaş al luptei naţionale a avut printre obiectivele sale politice eliberarea românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, deoarece, cum spunea unul din biografii săi, „patriotismul la Filipescu domina întreaga sa perso-nalitate”659. Nebun după ţara sa, cum plastic se exprima în 1914, Ro-bert de Fleurs, „ideea de patrie avea pentru Filipescu un înţeles înalt660. Căci „Român de baştină din toată puterea cuvântului, cum îl caracteriza, în 1910, Matei Cantacuzino cu ocazia unui banchet la Bră-ila, care nu are nicio fudulie personală, dar are toate fuduliile neamului său, care a păstrat adânci rădăcini în pământul strămoşesc şi legături sufleteşti intime şi blânde cu muncitorii acestui pământ”661...acest om, care respira patriotismul după o sintagmă a timpului, îşi exprima cre-dinţa simplu şi emoţionant atunci când spunea „ţie scumpă ţară, pute-rea mea de muncă şi puterea mea de iubire”662.

Membru cu intermitenţe al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, începând cu 1894663, se adresa în acest an lui Ion Bianu, secretarul Ligii, cu rugămintea de a-i primi demisia datorită presei maghiare care avusese „comentarii prea lăudăroase pentru mine ca să nu fie blesantă”664. Înşelând prima impresie a celor care îl lăudau, va

659 N. Polizu-Micşuneşti, Nicolae Filipescu, Însemnări 1914-1916, „Universul”, 1936, p. 21. 660 T. Pisani, Nicolae Filipescu. Cuvântare ţinută la Teatrul Naţional în seara de 26 februarie 1931, Bucureşti, p. 13. 661 Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din Războiu 1914-1916. „Bi-blioteca Neamului”, Bucureşti, 1925, p. 1. 662 Ibidem, p. 4. 663 Calendarul Ligei pentru unitatea culturală a tuturor românilor pe 1894, Tipogra-fia şi Fonderia „Thoma Basilescu”, Bucureşti, 1894, p. 17, vezi şi lucrarea lui Vasile Netea, C. Gh. Marinescu. „Liga culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Edi-tura Junimea, Iaşi, 1987, p. 225. 664 BAR, Msse, corespondenţă Nicolae Filipescu, Scrisoarea S8(2)/CXXXV lui N Filipescu către Ion Bianu.

începe la sfârşitul anului 1894 campania pentru lupta naţională atât în Parlament, cât şi în presă.

Cu ocazia discursului la mesaj din noiembrie 1894, răspunzând atacurilor liberalilor, care prin cuvântul deputatului Stoicescu conside-rau că guvernul nu duce o politică naţională consistentă peste Carpaţi, ba mai mult că se amestecă în afacerile de acolo, Nicolae Filipescu riposta spunând: „Ei bine ţin să declar că nu avem niciun partid, nu vrem să avem niciun partizan în Ardeal. Românii de dincolo să-şi cro-iască singuri politica cum vor şi toţi ne sunt deopotrivă simpatici”665. Desfiinţând o altă învinuire şi anume aceea că guvernul nu ar susţine cum ar trebui cauza românilor de peste munţi şi parafrazându-l pe De-lavrancea, preciza: „Numai un mizerabil poate declara astăzi de pe banca ministerială a României că nu toate aspiraţiunile celor de dinco-lo sunt legitime. Acest cutezător (este, n.n.) inconştient sau trădă-tor”666. Concluzionând la această chestiune şi acţionând în deplin acord cu politica conservatorilor faţă de românii de peste Carpaţi, Ni-colae Filipescu arăta: „Noi niciodată nu am încercat să indicăm Ro-mânilor de dincolo programul ce ei trebuie să urmeze: Dl. Sturdza este acela care a precizat concesiunile de făcut”667. Mai mult, atenţiona că din cauza şovinismului maghiar, care „este un punct negru pe harta politică”, o parte a clasei politice din Vechiul Regat va ajunge: „Dacă politica de opresiune de dincolo va mai continua dacă situaţiunea pes-te munţi se va încorda până unde nu ne aşteptăm azi” să considere ca singura soluţie „sprijinul fraţilor oprimaţi, având şi sprijinul marilor puteri”668. Fără a implica guvernul, dar sugerându-i că are în continua-re obligaţia de a se preocupa de soarta românilor ardeleni, primarul capitalei669 îşi încheia discursul cu celebrele vorbe ale lui Gambetta Il faut y penser toujours, il ne faut pas en parler jamais670. Concluzia care se impunea era că alături de implicare guvernul trebuie să dea 665 Nicolae Filipescu, Discursuri politice, Vol. I 1888-1901, 132, vezi Dezbaterile Adunării Deputaţilor (DAD), sesiunea ordinară 1894-1895, şedinţa din 28 noiembrie 1894, p. 135. 666 Ibidem, p. 133. 667 Ibidem. 668 Ibidem, p. 136. 669 În acel timp, Nicolae Filipescu deţinea şi funcţia de primar la capitalei. 670Nicolae Filipescu, Discursuri…, p. 136.

Capitolul VIII

Posteritatea

Într-un discurs ţinut, la Brăila, cu prilejul sărbătorii lui N. Filipes-cu, Delavrancea, maestru al cuvântului, declara: „De am pieri toţi şi ar rămâne singur, rasa noastră ar fi minunat reprezentată”1141. Lăsând la o parte subiectivismul unei asemenea declaraţii, cât şi convenţionalis-mul ei, afirmaţia autorului „Luceafărului” condensa în ea conturarea biografiei unui lider impetuos şi temperamental, a cărei activitate era de mult cunoscută.

Pentru că liderul conservator nu a lăsat memorii sau însemnări zil-nice, cum au făcut-o unii dintre contemporanii săi, chiar din Partidul Conservator, de exemplu Titu Maiorescu, iar corespondența păstrată cuprinde un număr relativ mic de epistole, care transmit informații minore în raport cu activitatea amplă și multilaterală a acestuia, urme-le trecerii sale prin istorie au fost suplinite de mărturiile celor care l-au cunoscut. Ulterior, a fost sarcina istoricilor să coroboreze aceste in-formații, mai mult sau mai puțin credibile, cu informațiile din arhive, din presă sau din alte surse, pentru a creiona personalitatea celui care a fost Nicolae Filipescu.

Încă de la începutul carierei, diverse reviste şi dicţionare îi creiona-seră lui Filipescu mici biografii laudative, în care se insista pe talentul de gazetar, de viitor om politic de succes şi ulterior de cugetător şi patriot.

Nicolae Filipescu va intra în atenţia publiciştilor odată cu obţinerea de către omul politic a demnităţii de primar al capitalei (1893-1895). Ziarele conservatoare, dar şi diferite alte publicaţii, apărute ocazional, vor dedica lui Filipescu mici note în care, încercând să îi justifice ori-entarea politică, făceau profeţii asupra viitorului său drum, în viaţa publică românească.

Astfel că ideile cuprinse în primul portret apărut în Calendarul Re-

1141„ Epoca”, an XVI, nr. 298, miercuri 22 decembrie 1910, p. 3.

vistei Lumea ilustrată pe anul 18951142 se regăseau şi în mica biografie publicată de revista Familia1143 din Oradea sau în articolul din dicţio-narul lui Diaconovich apărut la Sibiu la 19001144.

Anterior, în ţară, Dimitrie R. Rosetti îi dedicase o casetă în siman-dicosul său Dicţionar al Contimporanilor1145, iar Juarez Movilă îl alo-ca un loc în primul volum al lucrării sale, Artiştii Noştri1146.

Prima publicaţie care analiza activitatea de până atunci a liderului conservator a fost Actualitatea. Revistă Enciclopedică. Deşi stilul ră-mânea bombastic, plin de epitete laudative, autorul se încumeta totuşi să descrie anumite trăsături, care îl făceau deosebit pe Filipescu de ceilalţi oameni politici de la sfârşitul veacului al XIX-lea1147.

Prima biografie de idei, realizată de profesorul M. Mihăileanu, ve-dea în Filipescu „O inimă, o conştiinţă şi un caracter” și considera că „în orice ţară o astfel de carieră merită să fie lăudată, dar mai vârtos la noi în ţară şi mai cu osebire în vremurile noastre ”1148. Deşi excesiv de bogat în aprecieri pozitive, eseul profesorului Mihăileanu constituia prima încercare de desluşire a operei doctrinarului Filipescu, raportată la complexitatea personalităţii autorului. În analiza care pleca de la un citat al liderului conservator, ce considera că „legea acestei lumi e lup-ta şi biruinţa celui mai tare”, însăşi viaţa nefiind altceva decât o „mani-festaţie a morţii” sau „istoria naturală a durerii”, Mihăileanu credea că energia de a lupta împotriva acestor „josnice teorii” se afla tocmai în „sufletul generos al d-lui Filipescu”1149. Ca urmare, analistul vedea în personalitatea omului politic un salvator ce promova un nou ideal şi care reuşea să înlăture nenumăratele piedici care se ridicau în drumul

1142Calendarul Revistei Lumea Ilustrată, pe anul 1895, an II, pp. 71,74. 1143 „Familia”, an XXXII, nr. 45, 10/22 noiembrie 1896, pp. 529, 530. 1144 Vezi dr. C. Diaconovich, Enciclopedia Română, tom II, „W Krafft”, Sibiu, 1900, p. 418. 1145 Dimitrie R Rosetti, Dicţionarul Contimporanilor. România (1800-1898), Ediţiu-nea I, Editura Lito-Tipografiei, Populara, Bucureşti, 1897, pp. 75, 76. 1146 Juarez Movilă, Carnetul oamenilor mari ai ţerei. Artiştii Noştri, vol. I, Bucureşti, 1898, p. 60. 1147 „Actualitatea. Revistă Enciclopedică”, an I, nr. 1, 6 septembrie 1898, p. 5. 1148 M. Mihăileanu, „Biblioteca politică”, nr. 5. Nicolae Filipescu, Tipografia C. A. Lăzăreanu, Bucureşti, 1908, p. 6. 1149 Ibidem.