Neoclasicismul este o miscare artistica aparuta pe la mijlocul secolului al XVIII-lea si a durat aproape pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. Curentul s-a manifestat prin revenirea la unele dintre rigorile clasice (greco-roman) folosind tehnicile mostenite de la Renastere si Baroc. Influentat de iluminism, a adoptat presupusele modele ale antichitatii ca opozitie la elaboratele constructii ale barocului. Temele mitologice si antice sunt din nou prezente.

În timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial. Revolutia Franceză se foloseste de acest stil pentru a evidentia virtutile patriotice, regândind valorile antice în termeni morali. Artistul trebuie să fie acum o persoană angajată civil, care să-si învete concetatenii faptele eroilor antici, simulând onoarea, civismul si virtutea.

Jacques-Louis David a fost unul dintre cei mai influenţi pictori ai stilului Neoclasic. Născut la Paris in anul 1748, a fost fiul lui Louis-Maurice David, un negustor înstărit şi al lui Marie-Geneviève Buron, fata unui arhitect. David este crescut de familia mamei sale de la vârsta de noua ani, după moartea prematură a tatălui său, omorat într-un duel la data de 2 decembrie 1757. Unchii pictorului îl trimit pe băiat mai întâi la colegiul din Beauvais, apoi într-una din cele mai renumite şcoli medii din Paris. Arata un talent extraordinar la desen, iar la 17 ani vrea să devină pictor şi membru al Academiei de Arte Plastice. Un aport deosebit în dezvoltarea intelectuală a tânărului artist îl are Michel-Jean Sedaine, secretarul Academiei Regale, care îl tratează ca pe propriul fiu. David va locui la acesta începând din anul 1768. În anul 1774, după patru încercări, reuşeşte să ia Marele Premiu la concursul Grand-Prix de Rome, premiu care-i permite să fie acceptat la “Ecole des Eleves proteges” şi la Academia de la Roma.

În anul 1775, David pleacă în Italia, unde incepe sa picteze, supunându-se cu stricteţe regulamentului şcolii. Seduce o servitoare italiană, după care refuză să ia în căsătorie fata care rămăsese însărcinată, tulburând cu fapta sa imorală viaţa liniştită a bursierilor Academiei. În anul 1779, David vizitează Napoli şi ruinele de la Pompei. Această călătorie va avea un rol decisiv pentru viitoarea sa dezvoltare artistică : va deveni fără umbră de îndoială adeptul neoclasicismului.

În 1780 revine la Paris, iar la expoziţia Salonului din anul 1781 prezintă “Belizarie cerşind” şi este primit cu aplauze. Succesul de care se bucură îi atrage clienţi şi ucenici. Atelierul lui David va deveni un centru al avangardei în pictură. În anul 1781, pleacă în Flandra pentru a studia pictura locului. În mai 1782, se căsătoreşte cu Marguerite-Charlotte Pecoul, fiica unui bogat funcţionar din administraţia clădirilor regale. Mariajul acesta îl va elibera pe artist de toate grijile materiale.

Tabloul “Jurământul lui Horaţiu” îl consacră pe David transformandu-l in cel mai apreciat pictor al vremurilor sale. La revoluţie, David se angajează ca artist, cât şi ca cetatean, în activitatea politică. În anul 1792, el este numit deputat al Convenţiei Naţionale şi aderă la tabăra lui Robespierre. În 1793,

se pronunţă pentru decapitarea regelui. În urma unor conflicte cu Academia, David-revoluţionarul se hotărăşte să dizolve această instituţie. Îşi atinge scopul – în anul 1793 Academia îşi încetează existenţa. Continuam cu David si maine.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are loc o revoluţie în pictură, când exuberanţa stilului rococo este înlocuită de sobrietatea neoclasicismului. La aceasta a contribuit un anumit context istorico-social. Săpăturile arheologice efectuate pe la mijlocul secolului, în Italia şi Grecia, au scos la lumină diverse clădiri antice, care au servit drept inspiraţie pentru arhitecţii englezi şi francezi. De asemenea, în 1755, istoricul de artă german Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) publică celebrul său eseu Gedanken über die Nachahmung der Griechischen Werke in der Malerei und Bildhauerkunst ("Gânduri asupra imitaţiei operelor greceşti în pictură şi sculptură") în care aducea elogii sculpturii clasice greceşti. Această scriere a influenţat patru mari artişti care locuiau pe atunci în Roma: scoţianul Gavin Hamilton (1723 - 1798), germanul Anton Rapahel Mengs (1728 - 1779), elveţianca Angelica Kauffmann (1741-1807) şi americanul Benjamin West (1738-1820). Toti aceştia au creat lucrări bazate pe literatura clasică. Dar contextul istorico-social al acelei perioade a fost marcat mai ales de frământarile sociale ale acelei perioade, care au culminat cu Revoluţia franceză.

Cel mai însemnat promotor al neoclasicismului a fost pictorul francez Jacques Louis David (1748-1825). Influenţat de clasicismul ce caracterizează opera lui Poussin, în perioada petrecută la Roma, David îşi formează un stil sobru în concordanţă cu idealurile Revoluţiei franceze. Astfel, lucrări ca Jurământul Horaţilor (1784 - 1785, Luvru) insuflă patriotism sau altele ca Moartea lui Socrate (1787, Metropolitan Museum of Art), promovează stoicismul şi sacrificiul de sine. Nu numai subiectele făceau parte din istoria antică şi mitologia clasică, dar şi modul de redare amintea de sculptura acelei perioade.

Succesorul strălucit al lui David a fost Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), a cărui seninătate a tonului şi a liniei, dar şi atenţie acordată detaliului - cum este cazul portretului Contesa d'Haussonville (1845, Frick Collection, New York) - se identifică cu tradiţia academică a Franţei. La Ingres întâlnim şi trăsături ale curentului ce succede neoclasicismul şi anume romantismul, lucru vizibil mai ales în numeroasele sale reprezentări de odalisce (concubine într-un harem).

Printre pictorii influenţaţi de David putem aminti şi câteva femei: Adélaïde Labille-Guiard, Marie-Guillemine Benoist şi Constance Marie Charpentier.

Bibliografie, note si citate:

Brookner, Anita. Jacques-Louis David. Chatto & Windus ,1980.

Noël, Bernard. David. éd. Flammarion, Paris ,1989.

Sainte-Fare Garnot N. Jacques-Louis David 1748-1825. Paris, Ed. Chaudun 2005.

Wikicommons (Fr. Eng & Ro.)

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice şi principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentaţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)