Managementul conflictelor – NATO –

Transformările produse la nivel internaţional în ceea ce priveşte securitatea în ultimul deceniu, au făcut ca

toată atenţia comunităţii internaţionale să se îndrepte către clarificarea unei viziuni care să contribuie la o consolidare a

păcii şi securităţii mondiale, deci la reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit la reducerea până la

eliminare acolo unde este posibil, a crizelor ce le generează.

Omenirea şi-a format unele abilităţi în ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi a conflictelor, realizând paşi

importanţi în prevenirea unor crize şi conflicte militare de mare amploare. NATO a dezvoltat un sistem integrat de

adaptare a regulilor planificării strategice şi cooperării în domeniile militare având cele mai bune răspunsuri în ceea ce

priveşte folosirea militarilor în condiţiile ameninţării securităţii, construirea încrederii, precum şi experienţa în coerentă

şi transparentă Reformei Sectorului de Securitate.

România este un jucător de valoare al NATO, cu atât mai mult, cu cât este una dintre ţările cu ieşire la Marea

Neagră, iar unul dintre obiectivele sale îl constituie menţinerea securităţii şi stabilităţii acestei zone.

1. Evoluţia istorică

În perioada “războiului rece”, organizaţia tratatului Atlanticului de Nord a avut o contribuţie

majoră şi incontestabilă la menţinerea stării de nonrazboi şi la edificarea păcii.

Prin strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru in domeniul armelor

convenţionale sau printr-o extraordinară flexibilitate intelectuala, Alianţă a contribuit la depăşirea

fără confruntări armate a unor situaţii tensionate între două blocuri reprezentând valori şi principii

diferite si dispunând de capacităţi militare semnificative.

Răspunzând unei situaţii dramatice generate de tendintele expansioniste ale colosului

sovietic, crearea Organizaţiei Nord-Atlantice a constituit punerea în funcţiune a unei alianţe militare

unice în istorie prin durata, prin structurile sale militare şi politice originale, prin diferenţele (de

mărime şi de resurse) dintre aliaţi, prin sistemul instituţional instituit şi nu in ultimul rând prin

respectarea suveranităţii şi independenţei membrilor săi (fiind o organizaţie de cooperare

interguvernamentală, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantica nu antrenează modificări în planul

suveranităţilor statale,membrii săi păstrându-şi drepturile de a-şi asuma responsabilităţi suverane in

domeniul apărării).

După încheierea “războiului rece”, întrebarea care s-a conturat in legătura cu NATO a fost

dacă Organizaţia continua să mai aibă o raţiune dea fi şi misiuni de îndeplinit într-un mediu

securitar complet nou.

Răspunzând acestei provocări cu aceeaşi lipsă de rigiditate intelectuala care i-a asigurat

succesul timp de 4 decenii, Alianţa şi-a impus o restructurare care să-i permită o contribuţie cât mai

1

eficientă la elaborare a structurilor de securitate, de cooperare pentru întreaga Europă; puterea să

dea se adapta la evoluţiile politice, strategice şi tehnice i-au permis modificare a conceptelor sale

strategice şi politice şi corelarea acestora cu noile realităţi internaţionale.

La începutul anilor ’90, s-a luat decizia creării unei “noi” Alianţe. Principalele elemente ale

acestei decizii erau: deschiderea Alianţei către noi membri, lansare de noi parteneriate cu state ne

membre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construirea unei identităţi europene de

securitate şi apărare mai puternice, acceptarea de noi misiuni, precum si menţinerea păcii în regiuni

aflate în conflict, punerea la punct a unor iniţiative de non proliferare a armelor de distrugere în

masă.

Încrederea de care s-a bucurat şi continuă să se bucure. Organizaţie este dovedită şi de

aderările care au avut loc după 1949 alte 4 state Europene se alătura Alianţei între 1952 şi 1982

(Grecia, Turcia, Republica federala Germania, Spania).

Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate geopolitică si strategica a determinat,

Alianţa să-şi deschidă de două ori porţile către fostele state comuniste. La 12 martie 1999 Republica

Ceha, Ungaria,Polonia au fost primite în sânul Alianţei; Alianţa numără 26 de membrii. Noii veniţi

sunt: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România,Slovenia şi Slovacia.

2. Ce este NATO?

Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washinton în ziua de 4 aprilie 1949, lua fiinţă

o Alianţă de ţări independente, având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea propriei

libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare adecvat, conceput spre a descuraja

şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. Alianţa este o asociere de

state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii

stabile cu alte ţări.1

Membrii fondatori ai NATO - Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,

Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii - s-au

angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare. Prin conectarea

Americii de Nord la apăsarea Europei Occidentale, Alianţă a demonstrat că orice tentativă

coercitivă politică sau militară la adresa Europei Occidentale ar fi sortită eşecului. În acelaşi timp,

aceasta pune bazele integrării şi independenţei politicilor naţionale în domeniul apărării.

Prin intermediul Alianţei, Europa Occidentală şi America de Nord nu doar că şi-au apărat

reciproc independentă, dar au şi atins un nivel de stabilitate fără precedent. Într-adevăr, securitatea

asigurată de NATO a fost descrisă ca “oxigen de prosperitate”, care a pus bazele cooperării şi

1 Manualul NATO, Ediţie revizuta şi adăugita, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, pag. 19

2

integrării economice europene. La inceputul anilor ’90, aceasta a contribuit, de asemenea, la

terminarea războiului rece şi, odată cu ea, la sfârşitul divizării Europei.2

Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii tuturor

membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în regiune. Valorile

comune care au stat la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune să le apere sunt democraţia,

drepturile omului şi respectarea legilor.

NATO a fixat câteva obiective pentru managementul crizelor, iar în general aceste obiective

urmăresc:

reducerea tensiunilor şi înlăturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni crize;

managementul crizelor şi înlăturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni conflicte

armate;

asigurarea timpului necesar pentru intervenţia civilă sau militară în diferite etape ale crizei;

adoptarea măsurilor de răspuns, dacă ostilităţile au degenerat, prevenirea escaladării

conflictului şi convingerea oricărui agresor să înceteze atacul declanşat şi să se retragă de pe

teritoriul aliat;

detensionarea şi restabilirea situaţiei normale, când escaladarea conflictului sau desfăşurarea

ostilităţilor au încetat sau sunt sub control.

Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamentului comun şi al

cooperării reciproce între statele suverane, în scopul asigurării indivizibilităţii securităţii pentru toţi

partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naţionale în confruntarea cu provocările

la adresa securităţii.

Forţele de care are nevoie NATO trebuie să fie gata în orice moment să rezolve orice situaţie

care se poate ivi în arealul Alianţei sau în proximitatea acestuia. Alianţa este o forţă care se

adaptează rapid împrejurărilor strategice, întrucât ea are mari responsabilităţi. Ea trebuie să fie în

măsură să intervină decisiv, cu mandat Onu, pentru prevenirea războiului, menţinerea păcii şi

soluţionarea crizelor şi conflictelor.

NATO acorda în procesul de transformare o atenţie cu totul deosebită strategiei forţelor şi

strategiei mijloacelor, în gestionarea crizelor şi conflictelor şi în menţinerea sau impunerea pacii.

Exigenţele NATO sunt următoarele: realizarea capacităţii de a răspunde prompt la orice fel de

ameninţări şi de a trata în mod adecvat toate situaţiile de criză; crearea de forţe şi capabilităţi

pregătite pentru orice nivel de misiune din sfera celor acceptate de NATO; capacitatea de a conduce

2 http://www.nato.int/docu/21-cent/21st_rom.pdf

3

orice fel de operaţii; capacitatea de a contribui semnificativ la operatiuni militare asumate de alte

organizaţii, în special de UE; abilitatea de a face faţă actualelor şi viitoarelor provocări de

securitate. Alianţa se transformă şi se modernizează tocmai pentru a deveni, deopotrivă, nucleu şi

structura de rezistenţă în configurarea pilonului de apărare şi securitate în noua eră a societăţii de tip

informaţional. Deocamdată, NATO rămâne baza apărării colective şi forumul esenţial de consultări

în ceea ce priveşte securitatea europeană şi cea a Americii de Nord, care, împreună cu Uniunea

Europeană, asigura întreaga gamă de mijloace militare necesare gestionarii crizelor.3

Politica de securitate a Alianţei se bazează pe trei componente complementare, respectiv

dialogul, cooperarea şi menţinerea unui potenţial comun de apărare. Fiecare din aceste elemente

trebuie să permită sau să prevină rezolvarea paşnică a crizelor.

Din când în când, în momente hotărâtoare pentru istoria NATO, Alianţa se întruneşte la

nivel înalt, cu participarea Şefilor de Stat şi Guvern. Prezenţa primilor miniştri şi a preşedinţilor,

precum şi participarea lor directă la procesul de adoptare a deciziilor prin consens, amplifica

importanta publică a unor astfel de întruniri şi le conferă o mai mare semnificaţie istorică.

Unul din pilonii durabilităţii NATO este procesul său de luare a deciziei, bazat pe consens.

Aceasta înseamnă că toate deciziile trebuie să fie adoptate prin umanitate. Astfel, este nevoie adesea

de consultări şi discuţii îndelungate înainte ca o decizie importantă să poată fi formulată. Deşi acest

sistem poate apărea unui observator din exterior ca fiind lent şi dificil de gestionat, el are două

avantaje esenţiale. În primul rând, suveranitatea şi independentă fiecărui stat membru sunt

respectate. În al doilea rând, atunci când o decizie este adoptată, ea are sprijinul total al tuturor

statelor membre şi beneficiază de angajamentul acestora de a o pune în practică.

NATO nu dispune de forţe armate proprii. Majoritatea forţelor disponibilizate pentru NATO

rămân sub comanda şi control naţional deplin până în momentul în care ele primesc acordul statelor

membre de a-şi asuma atribuţii pornind de la apărare colectivă la misiuni noi de tip menţinere a

păcii şi sprijin al păcii.4 Structurile politice şi militare ale NATO asigura planificarea necesară în

procesul de asumare, de către forţele naţionale, a responsabilităţii pentru astfel de misiuni, precum

şi angajamente organizatorice pe baza cărora funcţionează comanda, controlul, pregătirea şi

exerciţiile comune ale forţelor.

3 Gheorghe Văduvă, Mihai-Stefan Dinu, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, EdituraUniversitatii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, pag. 41-42

4 http://www.nato.int/docu/21-cent/21st_rom.pdf 

4

NATO şi-a dovedit până acum cu succes rolul de catalizator în procesul generării de forţe

multinaţionale eficiente – precum SFOR în Bosnia-Herţegovina şi KFOR în Kosovo – capabile să

asigure implementarea acordurilor de pace şi să pună bazele stabilităţii viitoare în zonele de conflict

aflate pe teritoriul euro-atlantic.

3. Structura NATO

Cooperarea între cele 28 de state membre se bazează pe o structură care a fost pusă în

practică în primii ani de existenţa ai Alianţei şi ale cărei elemente fundamentale sunt următoarele:5

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC), investit cu autoritate politică şi puteri decizionale

reale, alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre; este singurul organ al

Alianţei a cărui autoritate derivă în mod explicit din Tratatul Atlanticului de Nord, în

termenii căruia a primit însărcinarea de a crea organisme subordonate; este cel mai

important organ de decizie din cadrul NATO. Când sunt luate hotărâri, ele trebuie adoptate

în umanitate de comun acord.

Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) este alcătuit din reprezentanţi permanenţi şi se

reuneşte cel puţin de două ori pe an la nivelul miniştrilor Apărării; se ocupă cu majoritatea

problemelor de apărare şi a celor legate de planificarea apărării colective.

Grupul pentru planificarea nucleară (NPG) este principalul cadru în care se desfăşoară

consultări asupra tuturor problemelor legate de rolul forţelor nucleare în cadrul politicii de

securitate şi apărare a NATO.

Secretariatul General este o personalitate politică de talie internaţională, numit de ţările

membre pentru a-şi asuma funcţiile de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al

Comitetului pentru planificarea apărării, al grupului pentru planificare nucleară şi a altor

comitete principale, în acelaşi timp cu cea de Secretar General al NATO.

Statul Major Internaţional este alcătuit din cetăţeni ai statelor membre care lucrează pentru

Consiliul, pentru comitetele şi grupurile de lucru subordonate lui.

Comitetul militar însărcinat să recomande autorităţilor publice ale NATO măsurile socotite a

fi necesare pentru apărarea comună a zonei NATO şi de a orienta asupra problemelor

militare pe Înalţii Comandanţi ai NATO. Comitetul militar este cea mai înaltă instanţă

militară a Alianţei, plasat sub autoritatea politică a Consiliului Atlanticului de Nord şi a

Comitetului pentru planificarea apărării sau pentru planificarea nucleară.

Structura militară integrată serveşte drept cadru pentru organizarea apărării teritoriului

ţărilor membre împotriva ameninţărilor îndreptate împotriva securităţii şi stabilităţii lor.

5 Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presa, Bruxelles, 2001, pag. 551

5

Gestionarea situaţiilor de criză

În viziunea NATO, criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau

internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau

scopurilor principale ale părţilor implicate.

Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare, planuri şi măsuri

menite să aducă sub control criză, să oprească evoluţia acesteia şi să proiecteze o soluţie capabilă.

Gestionarea crizelor presupune:

sesizarea disfuncţionalităţilor de sistem şi de proces şi de găsirea unei modalităţi de

monitorizare a acestora

sesizarea fenomenului de criză, din faza de anormalitate şi de precriza, analizarea şi

cunoaşterea detaliată a acestuia

identificarea punctelor sensibile, a vulnerabilităţii şi a punctelor forte ale acestui fenomen şi

acţiunea adecvată asupra acestora

unificarea şi coalizarea tuturor factorilor anticriză şi angajarea acestora în a formula şi pune

în operă, în întregul parcurs, unele răspunsuri adecvate.

La sfârşitul Războiului rece, politica Alianţei de gestionarea a crizelor a fost adaptată

ţinând cont de natură complet diferită a riscurilor cu care aceasta se confruntă în prezent.

Aceasta se bazează pe trei elemente care se susţin reciproc: dialogul, cooperarea cu alte ţări şi

6

întreţinerea capacităţii de apărare colectivă a NATO. Fiecare din aceste elemente este astfel

conceput încât să asigure prevenirea sau soluţionarea pe cale paşnică a crizelor care afectează

securitatea zonei euro-atlantice.

Consultările dintre ţările membre NATO joacă un rol fundamental în gestionarea

crizelor, dobândind o semnificaţie aparte în perioade de tensiune şi criză. În astfel de

circumstanţe, adoptarea rapidă a deciziilor, bazată pe consensul asupra măsurilor care trebuie

luate în domeniul politic, militar şi al urgentelor civile, depinde de consultările imediate şi

permanente între guvernele statelor membre. Principalele instituţii NATO pentru consultările

intensive necesare în acest context sunt: Consiliul şi Comitetul de planificare a apărării, asistate

de către Grupul pentru coordonarea orientărilor , Comitetul politic, Comitetul militar şi Înaltul

comitet pentru planificare în situaţii de urgenţă civilă. De asemenea, în caz de necesitate, pot

interveni şi alte comitete ale NATO.

Obiectivele României în NATO

Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale ale ţării şi se

pot defini astfel:

1.  O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid

Sprijinim o Alianţă puternică şi capabilă să răspundă eficient noilor ameninţări la adresa

securităţii. Un parteneriat transatlantic dinamic şi robust reprezintă un factor crucial în articularea

unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea

democraţiilor transatlantice.

2.  Îndeplinirea responsabilităţilor de membru NATO legate de participarea la operaţiunile şi

misiunile Alianţei

România contribuie la toate misiunile şi operaţiunile Alianţei, inclusiv la cele din afara

spaţiului euro-atlantic.

Participarea ţării noastre la operaţiunile şi misiunile NATO oferă o susţinere concretă a

angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianţei Nord-Atlantice, amplificându-i

credibilitatea de aliat.

3.  Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor şi cooperării

regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii şi regiunea Mării Negre)

România consideră că frontiera comunităţii euro-atlantice, bazate pe democraţie, libertate şi

securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României.

7

Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor de Vest în structurile

europene şi euro-atlantice. Prin sprijinirea fermă a acestei perspective şi a reformelor derulate de

statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.  

La estul Alianţei, România a fost şi va continua să fie un avocat ferm şi activ al consolidării

parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluţiei democratice şi vocaţiei sale europene şi

al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice.

Parte a Europei şi punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării Negre este

importantă pentru stabilitatea euro-atlantică. România va contribui la dezvoltarea modalităţilor prin

care NATO poate susţine eforturile statelor riverane de consolidare a securităţii regionale.

4.  Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE şi ONU

Parteneriatele NATO cu UE şi ONU asigură cooperarea în problemele de interes comun şi

contribuie semnificativ la contracararea ameninţărilor şi provocărilor   la adresa securităţii

internaţionale.

România a sprijinit constant dezvoltarea dialogului şi cooperării NATO - UE în cât mai

multe domenii de interes comun, cu respectarea specificităţii şi autonomiei de decizie a fiecăreia

dintre cele două organizaţii.

Relaţia Alianţei Nord-Atlantice cu Organizaţia Naţiunilor Unite este una de o relevanţă

deosebită. Susţinem continuarea cooperării dintre NATO şi ONU în domeniul menţinerii păcii şi

securităţii internaţionale.

5.  Susţinerea procesului de transformare a NATO

Vom continua să contribuim la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianţei

Nord-Atlantice capacităţi flexibile, capabile să se desfăşoare rapid şi să răspundă noilor tipuri de

ameninţări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă).

Participarea României la operaţiunile şi misiunile Alianţei

Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF)

ISAF reprezintă prioritatea operaţională cea mai importantă a NATO şi, în acelaşi timp, este cea mai amplă operaţiune Aliată din istoria Alianţei Nord-Atlantice.

A fost lansată în 2001, prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU numărul 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban. Iniţial a reprezentat o forţă multinaţională sub egidă ONU, limitată la asigurarea securităţii capitalei Kabul şi a împrejurimilor sale. În 2003, NATO a preluat comanda operaţiunii care acum prevedea extinderea autorităţii guvernului afgan pe întreg

8

teritoriul ţării şi instaurarea unui climat de securitate propice reconstrucţiei economice şi a statului de drept.

Operaţiile desfăşurate de ISAF au ca obiectiv acordarea de asistenţă guvernului afgan în construirea şi menţinerea cadrului de securitate în vederea extinderii influenţei autorităţilor afgane, facilitând, astfel, derularea, în mod corespunzător, a proceselor de stabilizare şi dezvoltare în Afganistan.

O componentă esenţială a strategiei pentru Afganistan a constituit-o extinderea ISAF pe toată suprafaţa Afganistanului, inclusiv prin echipele de reconstrucţie provincială (PRT), promovând stabilitatea şi reforma sectorului de securitate.

Ţara noastră este unul dintre contributorii importanţi la FIAS. Participarea României la FIAS este fundamentată prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forţele, mijloacele, finanţarea şi condiţiile în care se va asigura această participare.

Misiunea NATO de Pregătire – Irak (NTM-I)

Decizia de a înfiinţa NTM-I a fost luată de şefii de stat şi de guvern reuniţi la Summit-ul NATO de la Istanbul, din 2004, ca urmare a unei solicitări a guvernului interimar irakian. Scopul misiunii este acela de a acorda asistenţă aliată în pregătirea de către autorităţile irakiene a unor forţe de securitate.

Prin intermediul misiunii, NATO oferă pregătire, echipamente şi asistenţă tehnică. Alianţa oferă instruire atât în cadrul centrelor aflate pe teritoriul Irakului, cât şi în cele din afară.

Încă de la început (14 august 2004), România a sprijinit Misiunea NATO de Instruire a forţelor de securitate irakiene.

Operaţiunea KFOR

NATO este implicat în Kosovo din 1999, ca urmare a Rezoluţiei 1244 a CS ONU, cu misiunea de a asigura un mediu de securitate sigur şi stabil. În acest scop, a desfăşurat în provincie o forţă militară (KFOR).

După declaraţia de independenţă a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianţa a reafirmat că forţa militară KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluţiei 1244 a CS ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din decembrie 2007, cu excepţia cazului în care CS ONU nu ia o altă decizie. Menţinerea KFOR în Kosovo pe baza Rezoluţiei CS ONU 1244/1299 a fost reiterată în Declaraţia Summit-ului NATO de la Lisabona, în noiembrie 2010. Tranziţia KFOR spre "postura de descurajare” se va face în ritmul permis de condiţiile din teren şi sub control politic. Pe tot parcursul procesului, va fi menţinută capacitatea KFOR necesară pentru îndeplinirea misiunii sale.  

KFOR va continua să coopereze strâns cu populaţia din Kosovo, ONU, UE şi alţi factori internaţionali.

În prezent, Alianţa îşi continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări stabile, democratice şi multietnice a Kosovo. România îşi menţine şi după prezentarea de către CIJ, la

9

22.07.2010, a Avizului Consultativ privind Kosovo, poziţia privind nerecunoaşterea statalităţii Kosovo.

După declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, România îşi menţine angajamentul faţă de KFOR. Militarii români îşi continuă îndeplinirea misiunilor în baza mandatului încredinţat, acela de a asigura securitatea populaţiei civile. Contribuţia României la KFOR este, în prezent, de 58 de militari. Detaşamentul ROFND şi-a încheiat misiunea în februarie 2011, după 21 de rotaţii succesive.

Operaţiunea Active Endeavour (OAE)

Operaţiunea a fost lansată în 2001 şi a reprezentat una din cele opt măsuri luate de NATO la acel moment, pentru a sprijini SUA în urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie, ca urmare a invocării, pentru prima dată în istoria Alianţei, a articolului 5.

Din 2001, navele aliate patrulează în Marea Mediterană în scopul de a monitoriza şi identifică eventualele vase suspecte. Din 2003, operaţiunea s-a extins prin includerea posibilităţii de escortă a vaselor comerciale aliate care tranzitează strâmtoarea Gibraltar.

Începând cu anul 2004, OAE a fost deschisă participării partenerilor NATO. În prezent, Rusia şi Ucraina participă la activităţile de monitorizare.

România participă la această operaţiune din anul 2005.

10