ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

NATO

I. Elemente generale

Tratatul Nord Atlantic

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost înfiinţată în aprilie 1949 prin

Tratatul Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul de la Washington. Tratatul

Atlanticului de Nord a instituit o alianţă de autoapărare colectivă, conform definiţiei de la

articolul 51 al Cartei ONU.

Scopurile Organizaţiei

Aşa cum se artă în preambulul Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianţei se angajează să

salvgardeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe principiile

democraţiei, ale libertăţii individuale şi domniei legii.

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este organizaţia internaţională care asigură

structura necesară pentru implementarea scopurilor Alianţei. Este o organizaţie inter-

guvernamentală cu personalitate juridică internaţională. Organizaţia asigură forumul în care

au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii în probleme politice şi

militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea

consultărilor şi cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice,

precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare.

Membri

Cei 28 membri actuali ai NATO sunt: Albania (din 2009), Belgia, Bulgaria (din 2004),

Canada, Croaţia (din 2009), Danemarca, Estonia (din 2004), Franţa, Germania (din 1955),

Grecia (din 1952), Islanda, Italia, Letonia (din 2004), Lituania (din 2004), Luxemburg, Olanda,

Norvegia, Portugalia, Spania (din 1982), Turcia (din 1952), Cehia (din 1999), Polonia (din 1999),

România (din 2004), Ungaria (din 1999), Marea Britanie, Slovacia (din 2004), Slovenia (din

2004),Statele Unite ale Americii.

In conformitate cu prevederile articolului 10 al Tratatului de la Washington, Alianţa

rămâne deschisă şi în viitor pentru aderarea altor ţări.

Structura

1. Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. Fiecare stat

membru este reprezentat în Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador sau reprezentant

permanent, asistat de o delegaţie naţională, alcătuită din consilieri şi oficiali, care îşi

reprezintă ţările în diferite comitete ale NATO.

2. Secretarul General este un funcţionar internaţional de rang înalt, numit de către

guvernele ţărilor membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului

pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, de preşedinte al altor

comitete superioare ale NATO şi de Secretar General şi şef executiv al NATO. Totodată, el

este şi preşedintele Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Grupului de cooperare

mediteraneană1.

Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare

şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. Este responsabil de conducerea Secretariatului

Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în

comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media.

Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în ansamblu şi

are sub autoritate directă un Cabinet şi biroul Secretarului General.

3. Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai statelor membre şi serveşte

Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate acestuia, dar şi Consiliul

Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Comisia NATO-

Georgia şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca secretariat, cât şi ca 1 Secretarul General este şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului NATO-Rusia. De asemenea, este şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.

personal de consultanţă politică şi operativă, şi funcţionează pe bază permanentă, abordând

o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţă şi pentru ţările Partenere. Sprijină

procesul de realizare a consensului şi de adoptare a deciziilor între ţările membre şi

partenere şi este responsabil cu pregătirea şi supravegherea reuniunilor şi deciziilor

comitetelor NATO.

4. În mod similar, în scopul asistării Consiliului Nord-Atlantic, oferindu-le consiliere în

probleme militare, ofiţerii superiori îndeplinesc funcţia de Reprezentanţi militari naţionali la

NATO şi cea de membri ai Comitetului Militar în sesiune permanentă.

5. Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară a NATO, desfăşurându-şi

activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului. Asemenea organismelor politice

decizionale, Comitetul Militar se întâlneşte regulat la nivel înalt şi anume, al şefilor de Stat

major (CHOD). Comitetul Militar (MC) este abilitat să recomande autorităţilor politice ale

NATO acele măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a

Alianţei. Principalul său rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei

şi strategiei militare. Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale

Alianţei şi realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi

zonelor care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe

timp de criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru

Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru

utilizarea forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi elaborarea unor reguli

corespunzătoare de angajament.

6. Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din

Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem aliat pentru Transformare (SACT), sunt

răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a

problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. De asemenea, ei consiliază

şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari

cu grad de general sau amiral, care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice

şi militare de la Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi

comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii SC participă la reuniunile Comitetului Militar

şi oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor

lor.

7. Secretariatul Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de general

sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi selecţionat de

Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea

şi recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului

Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului.

Principii de funcţionare a Organizaţiei

Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. NAC se

reuneşte la nivel de ambasadori (reprezentanţi permanenţi ai statelor la NATO), la nivel de

miniştri de externe şi/sau ai apărării, sau la nivel de şefi de state sau guverne (Summit-uri). In

cadrul NATO, deciziile sunt luate prin consens, după dezbateri şi consultări între statele

membre. Ca formă de asociere multinaţională şi interguvernamentală de state libere şi

independente, NATO nu are autorităţi supranaţionale sau atribuţii de elaborare a politicii

comune independent de membrii săi. Ca atare, deciziile luate de NATO sunt adoptate de toate

statele membre. NATO poate duce la îndeplinire o acţiune doar dacă toţi membrii săi sunt de

acord.

Mod de finanţare

NATO este o organizaţie interguvernamentală căreia statele membre îi alocă resursele

de care are nevoie pentru funcţionarea de zi cu zi şi pentru a putea oferi mijloacele necesare

pentru consultare, adoptarea de decizii şi implementarea ulterioară a politicilor şi activităţilor

convenite. În plan militar, cu excepţia unui număr limitat de forţe permanente şi centre, marea

majoritate a forţelor şi activelor militare aparţinând ţărilor membre NATO rămân sub comandă

şi control naţional, până în momentul în care unele sau toate, în funcţie de ţara care le deţine,

pot fi alocate Alianţei pentru misiuni militare specifice. Forţele statelor NATO care au

contribuit la Forţa de stabilizare pe care Alianţa a condus-o în Bosnia-Herţegovina (SFOR) şi la

Forţele din Kosovo (KFOR) au fost, astfel, trecute temporar sub autoritatea Alianţei în scopul

îndeplinirii mandatelor acesteia, dar sunt pregătite, înzestrate, întreţinute şi finanţate din

bugetele individuale de apărare ale ţărilor membre.

Ca regulă generală, toate statele membre participă la cheltuielile acceptate pentru

finanţarea comună. Astfel, toate statele membre contribuie la finanţarea cheltuielilor

Secretariatului internaţional, Statului major militar internaţional şi agenţiilor Comitetului

militar, precum şi în cadrul elementelor de finanţare comună ale operaţiunilor de sprijinire a

păcii şi ale activităţilor Parteneriatului pentru pace.

Cu ocazia Summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, s-a convenit ca pentru

contribuţiile financiare ale noilor membri ai Alianţei să se utilizeze criteriul PNB exprimat în

unităţi putere de cumpărare, aplicat, de asemenea, parţial şi pentru Polonia, Ungaria şi Cehia.

Pe baza acestui criteriu, cota procentuală, stabilită de structurile financiare aliate, care revine

României pentru bugetele Alianţei este de 1,14%.

II. Obiectivele şi funcţiile NATO

Obiectivul esenţial al NATO este să protejeze securitatea tuturor membrilor săi prin

mijloace politice şi militare în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Pentru a-şi atinge obiectivul esenţial, de Alianţă a naţiunilor angajată faţă de Tratatul de la

Washington şi de Carta ONU, aceasta îndeplineşte următoarele funcţii:

Forum de consultări

Serveşte, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca

un forum transatlantic esenţial în consfătuirile aliate asupra oricăror probleme care aduc

atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor,

precum şi în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.

Apărare colectivă

In baza articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, statele membre NATO se angajează ca

un atac armat împotriva unuia dintre membrii NATO, în Europa sau America de Nord, să fie

considerat ca un atac împotriva tuturor şi ca statele membre NATO să ia toate măsurile

necesare, inclusiv prin folosirea forţei armate, pentru respingerea atacului respectiv.

Gestionarea crizelor

Pentru a întări securitatea şi stabilitatea în zona euro-atlantică, NATO este gata, de la

caz la caz şi prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să

contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor şi să se angajeze activ în soluţionarea crizelor,

inclusiv prin operaţiuni de ripostă în cazul situaţiilor de criză. Menţinerea unei capacităţi

generale de rezolvare cu succes a situaţiilor de criză constituie o parte integrantă a metodei

Alianţei de menţinere a păcii şi reîntărire a securităţii şi stabilităţii euro-atlantice. Operaţiunile

de ripostă la criză, precum cele din Bosnia şi Kosovo, reprezintă un aspect-cheie al contribuţiei

NATO la pacea şi securitatea Euro-Atlantică.

Parteneriate

NATO promovează, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din

zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii

de a acţiona în operaţiuni comune. Această abordare este îndreptată către întărirea securităţii

tuturor, nu exclude pe nimeni şi ajută la rezolvarea diviziunilor care ar putea genera conflicte.

Principalele instrumente ale acestei politici sunt, în prezent, Consiliul Parteneriatului Euro-

Atlantic, Dialogul Mediteranean şi Iniţiativa de la Istanbul.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic

Parteneriatul pentru Pace reprezintă un cadrul formal de cooperare între NATO şi state

din Europa Centrală şi de Est.

La 26 ianuarie 1994, România a fost primul stat care a semnat documentul – cadru al

Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace – PfP), după lansarea lui de către NATO la

10 ianuarie 1994. Parteneriatul reglementează relaţia Alianţei cu 22 de state din Europa

Centrală şi de Est, Caucaz şi Asia Centrală, în scopul consolidării stabilităţii şi securităţii euro-

atlantice prin cooperare şi dialog între statele participante.

Dialogul Mediteranean (DM)

La Summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, şefii de stat şi de guvern din

statele membre ale Alianţei au decis adoptarea unui cadru mai ambiţios şi extins pentru

Dialogul Mediteranean (DM).

După cum se precizează în planurile de implementare a deciziilor de la Istanbul

referitoare la DM şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), cele două procese sunt

complementare, progresive şi individualizate, urmând a fi dezvoltate în paralel şi în spiritul

unei strânse cooperări („joint ownership”) cu statele vizate.

Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI)

ICI a fost lansată la summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004. SUA au fost

motorul lansării ICI, pe care o consideră parte a strategiei sale mai largi de transformare a

regiunii Orientului Mijlociu lărgit. ICI acoperă dimensiunea de securitate a acestei strategii şi

constituie începutul unui demers ambiţios, dar dificil, de construire a unui parteneriat al NATO

cu state din această regiune.

Domeniile de cooperare prioritare propuse de NATO prin ICI sunt: Reforma militară

(consultanţă individualizată); Dezvoltarea interoperabilităţii (participarea statelor din GME la

exerciţii NATO şi la programe educaţionale); Combaterea terorismului (inclusiv prin schimb de

informaţii şi cooperare în domeniul maritim); Combaterea ameninţărilor reprezentate de

armele de distrugere în masă şi a mijloacelor lor de lansare; Securizarea frontierelor (în

conexiune cu contracararea terorismului şi traficului de arme si de persoane); Urgenţele civile.

Consiliul NATO – Rusia (NRC)

Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la

Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor Actului Fondator al

relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997. Noua formulă a introdus un cadru de

cooperare la nivel „28+1” pentru consolidarea şi extinderea dialogului politic NATO-Rusia,

deschizând perspectiva promovării unor abordări şi acţiuni comune. Potrivit acordului NRC,

toate aspectele care cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, cum ar fi

terorismul, misiuni de menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia.

Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de durată,

asumat la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui cadru durabil de

securitate în zona Euro-Atlantică.

Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC a fost concepută pentru a

viza o sferă extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian,

proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile, cooperare

nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă.

Ca urmare a agresiunii ruse împotriva Ucrainei, NATO a decis suspendarea cooperării cu

Rusia.

III. Procesul de extindere a Alianţei

Conceptul Strategic NATO, adoptat la Summit-ul de la Lisabona, în noiembrie 2010, a

reafirmat angajamentul faţă de politica „uşile deschise” pentru orice ţară europeană într-o

poziţie să-şi asume angajamentele şi obligaţiile de membru, şi să contribuie la securitatea în

spaţiul euro-atlantic. Albania şi Croaţia, care au fost invitate să adere la NATO la Summit-ul

de la Bucureşti, în aprilie 2008, au devenit membri la 1 aprilie 2009.

TRATATUL NORD-ATLANTIC

Washington DC, 4 aprilie 1949

Statele care sunt parte a prezentului Tratat îşi reafirmă credinţa în obiectivele şi principiile

Cartei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate popoarele şi

guvernele.

Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiilor popoarelor pe

care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale şi a literei legii.

Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt hotărâte să îşi

unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi securităţii.

Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:

ARTICOLUL 1

Părţile se angajează, conform prevederilor din Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin mijloace

paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu aducă

atingere păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile

internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, în vreun mod incompatibil cu

obiectivele Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 2

Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin

consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza

cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi

bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor

încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.

ARTICOLUL 3

Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin

intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta

capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat.

ARTICOLUL 4

Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este

ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi.

ARTICOLUL 5

Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în

America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca,

dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare

individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini

Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte

Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru

restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.

Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui

raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de

Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale.

ARTICOLUL 62

În scopul aplicării Articolului 5, un atac armat asupra uneia sau mai multora dintre Părţi se

consideră că include un atac armat:

• pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale

Franţei3, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia pe teritoriul oricărei Părţi în

Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale Franţei, pe teritoriul Turciei sau

pe

insulele aflate sub jurisdicţia oricărei Părţi din zona nord-atlantică, la nord de Tropicul

Cancerului;

• asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei Părţi, care se află pe sau deasupra

acestor teritorii, sau în oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre Părţi

2 Definiţia teritoriilor cărora li se aplică Articolul 5 a fost revizuită de către Articolul 2 al Protocolului la Tratatul Nord-Atlantic, odată cu aderarea Greciei şi Turciei, semnată la data de 22 octombrie 19513 La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat notă de faptul că, în ceea ce priveşte fostele departamente algeriene ale Franţei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile începând cu data de 3 iulie 1962.

erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterană ori în zona

nord-atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului.

ARTICOLUL 7

Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un fel drepturile şi obligaţiile

care decurg din Carta Părţilor care sunt membre ale Naţiunilor Unite, sau responsabilitatea

principală a Consiliului de Securitate de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 8

Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment

dat între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu

prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională

aflată în conflict cu acest Tratat.

ARTICOLUL 9

Prin prezentul, Părţile înfiinţează un Consiliu în cadrul căruia fiecare va fi reprezentată în

procesul de analiză a problemelor referitoare la implementarea acestui Tratat. Consiliul va fi

astfel organizat încât să fie capabil să se reunească prompt şi în orice împrejurare. Consiliul va

constitui atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în primul rând, va înfiinţa de urgenţă

un comitet al apărării care va recomanda măsurile de implementare a Articolelor 3 şi 5.

ARTICOLUL 10

Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în

poziţia de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice,

să adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la Tratat, în urma depunerii

la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale

Americii va notifica fiecare Parte în legătură cu depunerea fiecărui astfel de document de

aderare.

ARTICOLUL 11

Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în conformitate cu

regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând la

guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica pe toţi ceilalţi semnatari în legătură cu

fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat, imediat ce se va

depune ratificarea de către majoritatea semnatarilor, incluzând ratificările Belgiei, Canadei,

Franţei,

Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu privire la alte

State, la data depunerii ratificărilor lor4.

ARTICOLUL 12

După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice dată ulterioară, Părţile, la

cererea oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii Tratatului, luând în considerare

factorii care la vremea respectivă afectează pacea şi securitatea în zona nord-atlantică, inclusiv

dezvoltarea

de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea păcii

şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 13

După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se retragă

din cadrul acestuia la un an de la depunerea notificării de denunţare la guvernul Statelor Unite

ale Americii, care va informa guvernele celorlalte Părţi în legătură cu depunerea fiecărei astfel

de notificări de denunţare.

ARTICOLUL 14

Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal autentice, va fi

depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi

transmise de către acest guvern celorlalte guverne semnatare.

4 Tratatul a intrat în vigoare la data de 24 august 1949, după depunerea ratificărilor din partea tuturor statelor semnatare.