natatie an i curs

1

CURSUL nr. 1 I. Conţinutul nataţiei

Nataţia cuprinde următoarele discipline: cu caracter competiţional ( discipline olimpice): înotul

sportiv; jocul de polo pe apă; săriturile în apă; înotul artistic sau sincron.

Aceste ramuri sportive sunt prevăzute cu regulamente privind organizarea şi desfăşurarea competiţiilor, reglementări tehnice, înregistrarea recordurilor, întocmirea clasamentelor, etc. Pe plan internaţional activitatea acestor ramuri sportive este reglementată de către Federaţia Internaţională de Nataţie ( F.I.N.A.), iar pe plan european de către Liga Europeană de Nataţie (L.E.N.). Pe plan naţional activitatea este coordonată de Federaţia Română de Nataţie şi de Federaţia Română de Polo pe Apă.

cu caracter necompetiţional: înotul utilitar sau/şi de agrement; salvarea de la înec; înotul subacvatic. ( pe plan internaţional salvarea de la înec poate avea şi caracter competiţional, activitate coordonată de către Federaţia Internaţională de Salvare şi Înot utilitar (F.I.S.)

II. Bazele tehnice ale înotului

Procedeele de înot sunt folosite în funcţie de necesităţile impuse de rezolvarea unor obiective în condiţiile specifice de practicare a înotului, obiective care pot fi performanţiale, utilitare sau de agrement.

În evoluţia tehnicii înotului au existat permanent preocupări pentru găsirea unor noi procedee sau perfecţionarea procedeelor de înot cunoscute, în primul rând a celor cu caracter utilitar şi adaptarea acestor tehnici la cerinţele înotului de competiţie. În al doilea rând, perfecţionarea tehnică a vizat creşterea vitezei de înot, economicitate şi eficienţă mărită, adaptarea tehnicii la cerinţele legilor hidrodinamicii. Astfel, procedeele mai vechi (over, trudjen, bras pe spate, voiniceasca de pe Dunăre), au fost înlocuite în competiţii de procedee mai rapide (craul, spate, delfin). Numai procedeul bras a fost “apărat” prin regulament atunci când a fost ameninţat să fie înlocuit cu înotul fluture sau cu bras pe sub apă, datorită valorii sale aplicative şi igienice. Procedeele de înot necompetiţionale nu au dispărut, ele menţinându-şi valoarea aplicativă.

Analiza tehnicii procedeelor sportive de înot se bazează pe legi de hidrostatică şi hidrodinamică, pe particularităţile anatomice şi fiziologice ale înotătorului, luându-se în consideraţie condiţiile concrete în care se practică înotul, precum şi orientare spre un anumit scop: sportiv, aplicativ sau igienic.

Înţelegerea şi aplicarea corectă a tehnicii constituie o condiţie esenţială pentru o activitate reuşită în învăţarea tehnicii procedeelor de înot şi pregătirea sportivilor de performanţă.

Legile plutirii şi ale înaintării în apăÎnotul este un mijloc de deplasare în apă posibil datorită acţiunii

motrice ale membrelor superioare şi inferioare, coordonate cu respiraţia şi executate într-un ritm şi tempo specific.

Premizele de la care trebuie pornit în analiza tehnicii înotului sunt: înaintarea prin înot se face într-un mediu mai dens decât aerul şi mai

puţin obişnuit pentru om; poziţia orizontală a corpului în timpul înotului.Învăţarea, perfecţionarea tehnicii de înot, antrenamentul sportiv,

performanţa sportivă sunt dependente de legi şi principii:

Principiul lui Arhimede (plutirea) învăţare;

Legea a III-a, a dinamicii (a lui Newton) perfec- (alunecarea) ţionare;

Principiul lui Bernoulli (eficienţă Paradoxul lui D’Alambert tehnică)

Prin poziţia corpului şi prin mişcările efectuate de membrele superioare şi inferioare, înotătorul foloseşte rezultanta hidrodinamică, pentru plutire şi înaintare. Pentru valorificarea ei din punct de vedere al performanţei sportive, este necesar ca înotătorii să-şi formeze o tehnică eficientă, ţinând seama şi de legi ale mecanicii fluidelor (Principiul lui Bernoulli şi Paradoxul lui D’Alambert).

Elementele tehnice fundamentale tehnicii înotului: plutirea; echilibrul corpului pe apă; înaintarea; respiraţia aquatică.

1. PlutireaUn corp scufundat într-un lichid (conform principiului lui Arhimede),

este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dislocuit (portanţă hidrodinamică).

Raportul dintre cele două componente (greutatea corpului şi greutatea volumului de apă dislocuit) determină gradul de plutire al corpului.

Greutate mai mică a corpului corpul pluteşte; Greutate mai mare a corpului corpul se scufundă; Greutate diferită a segmentelor

corpului (tren superior; tren inferior) corpul tinde să se rotească. Mărimea portanţei hidrostatice – depinde de volumul corpului respectiv, de partea sa scufundată în lichid şi de densitatea lichidului.

3

Deci un corp pluteşte dacă portanţa hidrostatică este mai mare decât greutatea lui. (greutatea colacilor de salvare este mai mică decât portanţa hidrostatică, ca atare, asupra unui om care poartă colac de salvare acţionează o portanţă hidrostatică mai mare decât greutatea lui, împreună cu greutatea colacului).

Greutatea specifică a unui corp se obţine împărţind greutatea corpului cu volumul său.

greutateGreutatea specifică γ = ------------- volum

Greutatea specifică a corpului omenesc este apropiată de cea a apei, dar în acelaşi timp variabilă, ceea ce determină gradul de plutire.

Apa caldă este mai uşoară decât apa rece. Apa dulce este mai uşoară decât cea sărată. (Omul pluteşte mai bine

în apă de mare –a cărei densitate relativă este de 1,035, - decât în apă dulce – care are densitatea relativă medie de 1,007. Cu cât apa este mai sărată, cu atât se pluteşte mai bine).

În mod practic înotătorii numesc o apă “grea” sau “uşoară”, nu numai după gradul de plutire, ci şi după rezistenţa pe care o întâmpină la înaintare în timpul înotului. Astfel, în apa unui lac sărat se pluteşte mai uşor, însă înaintarea este încetinită, deoarece apa, având o densitate mai mare decât apa dulce, opune o rezistenţă mărită la înaintare.

Greutatea specifică a corpului omenesc depinde de structura sa şi se poate schimba odată cu modificarea ei. Din practică se cunoaşte că oamenii graşi plutesc mai bine decât cei slabi şi, în general, femeile au o plutire mai bună decât bărbaţii. Cea mai bună plutire o au copiii, deoarece au sistemul osos mai uşor.

În timpul înotului se observă că înotătorii nu păstrează acelaşi grad de plutire, ci se ridică şi se afundă ciclic, în funcţie de ritmul mişcărilor de înot. Oscilaţiile permanente şi ritmice ale greutăţii specifice sunt legate de tehnica procedeului şi de procesul respiraţiei. În timpul expiraţiei, greutatea specifică creşte şi înotătorul se scufundă puţin, iar în timpul inspiraţiei scade, corpul revenind la o plutire mai înaltă.

Valorile medii ale modificărilor densităţii relative provocate de schimbările ciclului respirator sunt următoarele:

la expiraţie forţată 1,1300 – 1,0570 la expiraţie uşoară 1,1260 – 1,0420 la inspiraţie uşoară 0,9670 – 0,9890

2. Echilibrul corpului în apăÎn plutirea pe piept şi pe spate, majoritatea oamenilor nu îşi pot menţine

poziţia orizontală pe apă, datorită membrelor inferioare, care au o greutate

specifică mai mare decât restul corpului şi, în acest caz, centrul de greutate al corpului nu coincide cu centrul de presiune.

Centrul de greutate (G) reprezintă punctul de aplicare al rezultantei tuturor forţelor de greutate, şi acţionează de sus în jos. Este situat la 10 – 15 cm sub capătul de jos al sternului.

Centrul de presiune (M) reprezintă punctul de aplicare al rezultantei forţei de împingere de jos în sus a apei asupra tuturor părţilor corpului scufundat în apă.

M

Poz. A eghilibru instabil G M

Poz. B G echilibru indiferent

Considerând poziţia orizontală a înotătorului, centru de greutate al corpului (G) şi centru de presiune (M) pot prezenta două poziţii:

1. Echilibru instabil – când G este mai aproape de picioare decât M, poziţie ce tinde spre o poziţie verticală (membrele inferioare coboară ); poz. A;

2. Echilibru indiferent – când corpul rămâne în echilibru, oricare ar fi poziţia sa, punctul M coincide cu punctul G. poz. B

În mod practic, cei care nu pot menţine o poziţie orizontală pe apă din cauza membrelor inferioare care se scufundă treptat, trebuie să întindă membrele superioare în sus, deplasându-şi astfel centru de greutate spre cap, spre centru de presiune.

În toate cazurile în care se ridică o parte a corpului deasupra apei se micşoreză partea rămasă în apă, deci portanţa hidrostatică; corpul devine mai greu şi tinde să se scufunde. Aceste situaţii constituie cauza principală a accidentelor le neînotători.

5

Curs nr. 2 Bazele tehnice ale înotului (II)

3. Alunecarea. Rezultanta hidrodinamică la înotÎn plutire acţionează două forţe: greutatea corpului şi portanţa

hidrostatică. La înaintarea în apă prin înot, pe lângă aceste două forţe, apare o a treia – rezultanta hidrodinamică – datorită mişcării prin apă.

Rezultanta hidrodinamică este formată din două componente:1. Componenta verticală, numită portanţa hidrodinamică;2. Componenta orizontală (pe direcţia de înaintare), numită rezistenţa

hidrodinamică, care se opune înaintării.În studiul rezultantei hidrodinamice la înot trebuie să luăm în

considerare următorii factori: Viteza de înaintare a înotătorului; Aria, forma şi felul suprafeţei corpului scufundat în apă; Poziţia corpului;

Coeficientul de rezistenţă şi cel de portanţă; Influenţa valurilor şi a curenţilor.Rezistenţa hidrodinamică se manifestă prin trei componente:1. Rezistenţa frontală (care are valoarea cea mai mare);2. Rezistenţa de frecare (frecarea particulelor de apă de corpul

înotătorului);3. Rezistenţa de vârtej sau turbională (se formează în spatele

segmentelor corpului scufundat)Rezistenţa pe care înotătorul trebuie să o învingă la înaintarea prin apă

se datorează vâscozităţii apei, iar portanţa hidrodinamică, faptului că prin mişcare presiunea are în punctele udate ale înotătorului diferite valori, mai mari pe faţa inferioară decât pe cea superioară. Ea se exprimă prin relaţia matematică:

ρ Fr =— V2 A Cr

2 Fr. = rezistenţa hidrodinamică ρ = 1000 kg/m3 densitatea apei V = viteza de înaintare, calculată în m/s A = aria secţiunii transversale a părţii scufundate a corpului Cr = coeficientul de rezistenţă

4. Modificarea rezistenţei şi a portanţei hidrodinamice în funcţie de viteza de înot

Ambele forţe hidrodinamice se modifică proporţional cu pătratul vitezei de înaintare. Astfel, dacă viteza de înaintare se măreşte de două ori, forţele cresc de patru ori; dacă viteza se măreşte de trei ori, ele cresc de nouă ori, ş.a.m.d..

Pentru un înot eficient trebuie respectate două principii de bază: Înotul cu o viteză constantă este mai economicos şi mai puţin

obositor decât cel cu viteză variabilă; Pentru a înota cu o viteză constantă, este necesar ca ritmul

mişcărilor să fie uniform accelerat şi perfect coordonat cu respiraţia.

5. Modificarea forţelor hidrodinamice în funcţie de poziţia şi grosimea corpului

Mărimea ambelor forţe hidrodinamice depinde de modificările poziţiei corpului în apă. Cu cât poziţia este mai apropiată de suprafaţa apei, cu atât rezistenţa hidrodinamică este mai mică, deoarece secţiunea părţii scufundate este mai redusă.

Menţinerea unei poziţii orizontale, cu corpul cât mai puţin scufundat este o problemă de bază, care condiţionează în mare măsură o tehnică eficientă de înot.

Trebuie luat în considerare faptul că în mod inevitabil poziţia corpului se modifică mereu din cauza mişcărilor de înot şi a respiraţiei, care determină ridicări şi scufundări. Astfel, se recomandă ca în formarea stilului tehnic

7

individual să fie eliminate mişcările greşite, care frânează înaintarea, şi să fie perfecţionate acelea care permit o alunecare rapidă.

6. Modificarea forţelor hidrodinamice în funcţie de forma corpului

Corpurile de aceiaşi grosime, însă de forme diferite întâmpină din partea apei rezistenţe diferite.În funcţie de forma corpului se schimbă rezistenţa apei. Forma cea mai hidrodinamică este cea fusiformă, fapt explicat prin faptul că forţele de frânare ale apei, care acţionează în sens contrar direcţiei de înaintare, sunt reduse la minimum.

7. Modificările rezistenţei hidrodinamice în funcţie de suprafaţa corpurilorCorpurile cu o suprafaţă netedă întâmpină o rezistenţă mai mică decât

cele cu asperităţi, deoarece se reduce rezistenţa produsă de frecarea apei cu suprafaţa corpului.

8. Modificările forţelor hidrodinamice în funcţie de densitatea apeiAmbele forţe hidrodinamice sunt proporţionale cu densitatea apei. Apa

dulce are o densitate relativă de aproximativ 1,007, iar cea sărată – o densitate mai mare (1,035) din cauza sărurilor pe care le conţine.

Corpul omenesc pluteşte cu atît mai bine cu cât apa este mai concentrată în săruri, însă, în acelaşi timp, creşte şi rezistenţa la înaintare. Cele mai bune performanţe sportive s-au obţinut în “ape mixte”, cum ar fi: apă dulce ozonată sau apă de mare desalinizată.

9. Influenţa valurilor şi a curenţilor asupra vitezei de înotÎn timpul înotului se formează valuri produse de mişcările corpului şi ale

membrelor. Formarea lor împiedică înaintarea, deoarece modifică poziţia corpului, care, în anumite momente, întâmpină o rezistenţă crescută a apei. În general, înotătorii cu o tehnică incorectă produc valuri mari şi obosesc repede, deoarece depun un efort mai intens. Valurile cele mai mari se formează la marginea bazinelor din cauza apei care se loveşte de pereţi şi revine în sens

contrar. Pentru evitarea lor, bazinele moderne sunt prevăzute cu jgheaburi (sparge val), sau pereţii laterali permit deversarea apei peste bazin.

În afara valurilor, în timpul înotului se formează vârtejuri şi curenţi turbionari în urma înotătorului. Aceştia au o influenţă defavorabilă asupra întoarcerilor, deoarece opun o rezistenţă mărită în timpul împingerii şi alunecării de la peretele bazinului.

INFLUENŢA PARTICULARITĂŢILOR ANATOMICE şi FIZIOLOGICE ale OMULUI asupra TEHNICII ÎNOTULUI

1. Particularităţi anatomiceTehnica procedeelor de înot este determinată de particularităţile

anatomo-fiziologice şi individuale ale corpului omenesc.Mişcările executate din poziţia orizontală şi respiraţia acvatică specifică

sunt elemente care deosebesc înotul de mişcările obişnuite ale omului.De aceea, pentru a înota, omul trebuie întîi să se adapteze mediului

acvatic. Dacă pe uscat, membrele inferioare servesc la deplasarea şi menţinerea poziţiei verticale, iar cele superioare pentru executarea unor activităţi foarte variate, în apă, deplasarea este asigurată în principal de membrele superioare. Principalele suprafeţe de vâslire şi propulsie sunt palmele şi labele picioarelor. Din acest punct de vedere sunt avantajaţi înotătorii care au extremităţi mari. Tehnica este astfel concepută, încât , în timpul mişcărilor active, să fie angrenaţi cât mai mulţi muşchi neantagonişti, în aşa fel, încât mobilitatea articulaţiilor să permită efectuarea unor vâsliri cât mai eficiente.

Talia înotătorilor este determinantă pentru specializarea înotătorilor pe probe şi procedee. Astfel, cei cu talie peste medie, sunt specializaţi în general în probele de liber sau spate, pe distanţe scurte (50, 100, 200 m), cei cu o talie medie în probele de semifond (400m, 200, 400m mixt), sau în cele de fluture, iar cei cu talia sub medie sunt orientaţi spre probele de înot bras sau cele de fond.

2. Particularităţi fiziologiceCapacitatea de lucru a muşchilor. Tehnica înotului este astfel alcătuită

încât fiecare grupă musculară care lucrează are condiţiile necesare încordării şi relaxării. În timpul mişcărilor active, propulsive, se contractă puternic grupele musculare care ajută la înaintare; aceste grupe se relaxează apoi în timpul efectuării mişcărilor pregătitoare, în timp ce muşchii antagonişti lucrează cu forţă redusă. De aceea la înotătorii cu o tehnică foarte bună avem impresia unor mişcări suple şi naturale, încât la prima vedere dau impresia că nu depun mult efort pentru înaintare.

Automatizarea mişcărilor de înot. Obţinerea unei tehnici eficiente şi economice se realizează prin însuşirea, încă din etapa de învăţare, a unei tehnici corecte şi prin formarea unor deprinderi motrice durabile, adică prin

9

automatizarea mişcărilor de înot. Formarea şi perfecţionarea tehnicii individuale constituie o problemă de timp, ea trebuind să fie un obiectiv continuu pe toată perioada activităţii sportive a înotătorilor.

RESPIRAŢIA ÎN TIMPUL ÎNOTULUILa înot,respiraţia specifică este un factor determinant pentru însuşirea

unei tehnici corecte.Funcţia respiratorie are un rol dublu la înotători: unul fiziologic, legat de

activitatea în apă şi unul fizic, care determină plutirea şi poziţia corpului. Valoarea capacităţii vitale creşte prin antrenament, ea favorizează

plutirea înotătorului.În procedeele executate pe piept, în care faţa este în mare parte

scufundată în apă, pentru a inspira, înotătorii trebuie să-şi ridice capul (la bras şi fluture) sau să-l întoarcă (la craul), pentru ca apoi să revină în apă pentru expiraţie. Aceste mişcări ale capului sunt legate cu mişcările membrelor superioare într-o coordonare specifică fiecărui procedeu de înot.

Atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează pe gură, pe de o parte pentru a învinge rezistenţa apei - la expiraţie – şi pe de altă parte pentru a putea lua o cantitate cât mai mare de aer, într-un timp cât mai scurt – la inspiraţie.

Tehnica respiraţiei trebuie învăţată corect şi repetată mult timp, pentru a fi însuşită corect. O respiraţie greşit însuşită atrage după sine o serie de greşeli mari în tehnica înotului.

Respiraţia acvatică prezintă o serie de particularităţi care o deosebesc de respiraţia pe uscat.

Inspiraţia acvatică se execută mai repede decât cea pe uscat, deoarece momentul prielnic inspiraţiei este relativ scurt. Ea se efectuează pe gură la nivelul apei sau imediat sub orizontala apei (la craul), în golul format de înaintarea capului prin apă. Începătorii ridică de obicei capul mult peste apă, de teama să nu le intre apă în gură; prin aceasta corpul lor ia o poziţie oblică, care frânează mult înaintarea.

Apneea. Între inspiraţie şi expiraţie, înotătorii menţin aerul în piept (un timp mai scurt sau mai lung), în funcţie de procedeul de înot şi tehnica respiraţiei. Menţinerea unei apnei prelungite nu este recomandabilă, deoarece produce oboseală şi dăunează organismului.

Expiraţia trebuie să se execute complet pentru a elimina cât mai mult din aerul viciat. Durata ei este relativ mare în comparaţie cu inspiraţia şi se deosebeşte mult de cea aeriană. Expiraţia începe cu suflarea aerului încet şi prelung pe gură, iar în ultima parte şi pe nas, pentru a elimina picăturile de apă din fosele nazale.

Expiraţia întârziată sau executarea ei prea devreme provoacă greşeli în tehnica înotului prin stricarea coordonării.

PROCEDEUL CRAUL

DENUMIRE

La Sydney, antrenorul american George Formen, urmărind cum înoată sportivul australian Alik Wickham a exclamat: “Priviţi cum se târăşte acest copil!” – (cum craulează n.t.; to crawl - a se târâ), denumind astfel procedeul craul.

În unele lucrări de specialitate mai vechi este numit şi craul pe piept.

În cele prelucrate din limba engleză - liber. Cu toate acestea, înotul liber (engl. freestyle) reprezintă conform regulamentului proba în care competitorii pot înota orice procedeu tehnic, cu condiţia să menţină acelaşi procedeu tot timpul cursei, de la start până la sosire. Sportivii aleg însă craulul, apreciindu-l drept cel mai rapid.

ISTORIC

Practicat încă din antichitate, craulul apare în reprezentările hieroglifice egiptene, sau pe monezile şi vazele greceşti.

În Anglia anilor ’30 se desfăşoară primele concursuri, unde se înoată şi craul, însă atenţia specialiştilor este îndreptată către bras. Acesta este stăpânit mai bine deoarece se predă în şcoli şi este la acea dată cel mai rapid procedeu.

1840 – îşi face apariţia the english side stroke, care nu este altceva decât brasul pe o parte.

1844 – la Londra, doi înotători indieni din America de Nord, care se numesc Pescăruşul Zburător şi Tutunul, practică “un stil total neeuropean, lovind violent apa cu braţele ca aripile unei mori de vânt şi bătând piciorele energic în jos” – craul cu capul ridicat peste nivelul apei.

11

1855 – tot la Londra, australianul C.W. Wallis modifică structura tehnică a procedeului, deplasându-şi un braţ peste apă, dar “lucrând” cu picioarele bras. Această tehnică de înot se va numi pe rând: over arm stroke, single over arm side stroke, apoi over.

1873 – John Trudgen devine cel mai rapid înotător la băile Lambeth din Londra, el fiind inspirat de înotul băştinaşilor Cafii din Africa de Sud. Înotătorul s-a deplasat “orizontal pe piept, cu capul ridicat şi balansând alternativ braţele peste apă. Trudgen execută la fiecare mişcare de braţe o bătaie orizontală de bras”.

1890 – înotătorii australieni dezvoltă acest procedeu, înlocuind mişcarea de picioare bras cu cea “forfecată”. Acum procedeul se numeşte double over, fiind cunoscut impropriu şi ca trudgen.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este denumit craul, în majoritatea competiţiilor în care se înoată.

COMPONENTE STRUCTURALE

Poziţia corpului pe apă

În procedeul craul poziţia adoptată este decubit ventral: corpul este întins pe apă şi înclinat sub un unghi mic faţă de orizontală –

aproximativ 10 °; faţa este scufundată până la mijlocul frunţii, iar privirea orientată

înainte-jos; umerii şi spatele se menţin la nivelul apei, iar trenul inferior este în uşoară imersie.

În toate procedeele tehnice, alegerea unei poziţii convenabile depinde de stilul înotătorului (amprenta personală), constituţia acestuia, lungimea probei, viteza cu care este parcursă.

Greşeli: hiperextensia coloanei vertebrale; flexia coloanei cervicale (bărbia coborâtă) şi privirea orientată în jos, spre fundul piscinei; arcuirea spatelui.Acestea împietează asupra aliniamentului orizontal, sporind rezistenţa la

înaintare şi energia cheltuită.

Mişcările de picioare

Aceste structuri motrice, numite şi lovituri sau bătăi, permit înălţarea sportivului pe apă, facilitând înaintarea. De asemenea, menţin echilibrul corporal şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal generate de alternanţa mişcărilor de braţe.

Bătaia picioarelor asigură într-o oarecare măsură şi propulsia. Deşi picioarele nu sunt plasate într-o poziţie de împingere a apei spre înapoi, ele asigură în acelaşi fel portanţa ca şi coada unui delfin. Cu toate că mişcările cozii sunt realizate pe verticală, ele creează o diferenţă de presiune (pozitiv dedesubt şi negativ deasupra), care generează portanţă, propulsând delfinul înainte. Având în vedere consumul energetic de patru ori mai mare al picioarelor decât cel al braţelor (Adrian, Sigh, Karpovici, 1966; Holmer, 1974; Charbonnier, 1975; Astrand, 1978), această sarcină propulsivă este preluată preponderent de segmentele superioare.

Acţiunea picioarelor (membrelor inferioare) este alternativă şi se realizează în plan vertical.

Este iniţiată din articulaţiile coxofemurale şi se execută în două faze:a) descendentă, cu rol de înălţare. Se desfăşoară prin flexia activă a

şoldului (m. iliopsoas, drept anterior, drept intern şi sartorius), flexia pasivă a genunchiului şi extensia gleznei (prin presiunea apei). În punctul final, când coapsa începe deplasarea în sus, gamba continuă mişcarea spre fundul piscinei prin extinderea genunchiului şi “biciuirea” apei, în principal cu partea dorsală a piciorului;

b) ascendentă, sau pregătitore, cu rol de învingere a inerţiei loviturii descendente, prin schimbarea direcţiei de mişcare în sus, fără efort muscular excesiv. Se execută prin extinderea simultană a şoldului şi genunchiului. Finalul acţiunii presupune “spargerea” suprafeţei apei cu călcâiul.

Dacă “întâlnirea” membrelor inferioare se realizează în axul longitudinal al corpului, presiunea apei se exercită chiar asupra centrului de greutate al corpului, asigurând portanţa (G. Lewin, 1979).

13

Amplitudinea mişcărilor variază între 30 şi 50 cm, fiind determinată de constituţia înotătorului şi de ritmul loviturilor.

Mişcările se realizează cu gleznele relaxate şi picioarele în uşoară inversie (adducţie, supinaţie, extensie).

Faza descendentă este accentuată.Greşelia) în faza descendentă: flexia gleznei – limitează suprafaţa de presiune pe apă; hiperflexia şoldului – coapsa se deplasează spre verticală;b) în faza ascendentă: flexie pronunţată a genunchiului – gamba este scoasă din apă, lovitura descendentă consecutivă fiind realizată parţial în aer;c) pe mişcarea în ansamblu: execuţie la o adâncime prea mare; mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică; mişcări neregulate sau sacadate; acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor – se depărtează doar gambele în plan sagital; menţinerea genunchilor în extensie – determină încordarea întregului membru inferior.

Mişcările de braţe

Din punct de vedere biomecanic, în procedeul craul braţele (membrele superioare) lucrează alternativ ciclic. Alternanţa presupune că, atunci când un braţ vâsleşte, celălalt revine prin aer.

Parcurgerea completă cu fiecare braţ a unui drum acvatic şi a unuia aerian constituie un ciclu de braţe.

Braţele au rol propulsiv, mişcările desfăşurându-se predominant lateral şi pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi. Propulsia este astfel dominată de forţa portantă şi nu de forţa de rezistenţă.

Structura globală a acţiunii braţelor este:a) drumul acvatic, propulsiv, include trei faze:- intrarea braţului în apă şi prinderea apei. Braţul pătrunde înainte,

având cotul în uşoară flexie. Mâna, înclinată aproximativ 30-40°, “taie” suprafaţa apei; degetul mare ia primul contactul cu apa. Urmează extinderea cotului şi alunecarea braţului înainte, sub apă. Apoi, se prinde apa în căuşul palmei – se realizează sprijinul pe apă;

- tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, descris spre exterior şi în jos, spre interior şi în sus, cu deplasări minime spre înapoi. Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a pumnului şi cotului.

Această acţiune se finalizează când mâna ajunge la nivelul medianei corpului, respectiv când între braţ şi corp există un unghi de 90°, iar între antrebraţ şi braţ de aproximativ 100-110°;

- împingerea continuă tracţiunea pe un traseu aproape inversat, “în oglindă”. Palma presează apa în exterior, în jos şi spre înapoi, prin extinderea cotului şi deplasarea braţului lângă corp, cu palma orientată spre coapsă;

b) drumul aerian – revenirea, presupune ieşirea braţului din apă, întâi cu degetul mic. Braţul este deplasat peste apă cât mai aproape de corp, cu cotul uşor flexat.

Pe durata vâslirii este descris un parcurs sinusoidal, asemănător literei “s”.

Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu “cotul înalt”, peste nivelul mâinii.

Acţiunile braţelor sunt favorizate de răsucirea corpului în axul longitudinal. Astfel, umărul braţului care vâsleşte este coborât, iar celălalt este ridicat peste apă. Dacă se răsucesc doar umerii, iar şoldurile şi membrele inferioare sunt menţinute în poziţie plană, corpul este tras de forţa inerţială în afara liniei de înaintare.

Greşelia) la intrarea braţului: pătrunderea braţului uşor în exterior – modifică aliniamentul lateral; introducerea mâinii lângă cap – produce o contraforţă la extinderea braţului sub apă şi scurtează tracţiunea; plesnirea braţului sau a mâinii pe apă – creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer; întinderea pronunţată a braţului înainte, sau introducerea sa în interior, peste linia mediană a corpului – modifică aliniamentul prin deplasarea în lateral a bazinului şi picioarelor, generând o înaintare şerpuită.b) pe vâslire: relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiune pe apă, ea fiind în uşoară extensie;

coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc; vâslire cu cotul extins – modifică aliniamentul orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborârea corpului; scoaterea braţului prea devreme din apă – scurtează împingerea şi, în compensaţie, măreşte ritmul mişcărilor; se răsucesc doar umerii în ax – membrele inferioare sunt deplasate în lateral; orientarea palmei în sus la finalul împingerii – coboară bazinul;c) pe drumul aerian: extensia cotului – corpul se scufundă.

15

Coordonarea braţelor

Coordonarea apucării presupune că în timp ce un braţ se extinde relaxat, alunecând înainte sub apă, celălalt vâsleşte.

Coordonarea continuă este net superioară şi semnifică o suprapunere mai scurtă a drumurilor acvatice. În timp ce un braţ intră în apă şi alunecă, celălalt realizează împingerea (ultima parte a vâslirii).

Mişcările sunt sincronizate încât, extinderea braţului avansat sub apă coincide temporal aproprierii de corp a celui care finalizează vâslirea.

Este greşită afirmaţia că un braţ intră în apă când celălalt iese.

Coordonarea braţe-picioare

În general, se execută şase bătăi la un ciclu de braţe. Pe fiecare braţ sunt executate trei lovituri. Sunt accentuate prima şi a patra lovitură.

În probele lungi se coordonează două şi mai rar patru bătăi la un ciclu de braţe. În aceste coordonări de compromis, deşi corpul este mai scufundat şi viteza de deplasare mai mică, energia este mai bine economisită. Efortul este redus deoarece picioarele, mari consumatoare de oxigen, lucrează cu frecvenţă mai mică. De asemenea, coborârea diafragmei în inspiraţie este mai puţin inhibată de contracţia drepţilor abdominali ce însoţeşte de regulă mişcarea picioarelor.

Sportivii care revin cu braţele prin lateral preferă o coordonare cu două bătăi încrucişate la un ciclu de braţe. Astfel sunt diminuate pendulările laterale ale şoldurilor, generate de modificările aliniamentului lateral. Amplitudinea loviturilor este mare şi favorizează răsucirea corpului.

Coordonarea braţelor cu respiraţia

Se expiră în timp ce un braţ pătrunde în apă şi celălalt efectuează împingerea. Capul este scufundat, iar privirea orientată înainte jos. Continuând expiraţia, capul se răsuceşte şi bărbia coboară spre braţul care finalizează vâslirea.

Prin răsucirea umerilor, faţa este degajată în depresiunea produsă la înaintarea capului. Gura se întredeschide şi inspiraţia se realizează sub "valul de provă”. Ea continuă până când braţul aflat în revenire are mâna, cotul şi umărul în acelaşi plan.

În acest moment, axa umerilor se răsuceşte în sens contrar, iar braţul îşi continuă drumul spre înainte - celălalt sfârşeşte tracţiunea. Faţa se scufundă şi ciclul se reia.

Se recomandă respiraţia alternată, care presupune inspiraţie pe fiecare parte a corpului. Aceasta asigură echilibrarea vâslitului şi revenirea braţelor cu

cotul ridicat. Fiziologii consideră că, spre deosebire de respiraţia convenţională, cea alternată măreşte capacitatea pulmonară de difuzie a oxigenului.

Se inspiră o cantitate medie de aer.Când faţa revine în apă nu se recomandă apneea.Aerul este inhalat rapid pe gură şi expirat profund pe gură şi pe nas.Nu se inspiră imediat după revenirea la suprafaţă, la start sau la

întoarcere deoarece scade mult viteza de înaintare.Greşeli capul se răsuceşte o dată cu umerii – eficienţa împingerii scade; capul se ridică – trenul inferior se scufundă; expiraţie continuată afară din apă – scurtează durata inspiraţiei; curând apar senzaţii de sufocare şi epuizare.

Startul

Plonjarea în apă, startul, este un element tehnic spectaculos, care a apărut odată cu întrecerea sportivă.

Acest element a evoluat în vederea scurtării timpului dintre semnalul de pornire şi desprinderea din blocstartul competiţional.

Până în anii ’60 startul se desfăşura cu balansarea braţelor pe un arc de cerc de aproximativ 360°. De atunci, “avântarea” lor s-a realizat cu amplitudine de numai 180°, sau chiar mai mică, până la 30°.

De exemplu, startul “smuls” se realizează cu o balansare a braţelor de amplitudine medie (aproximativ 120°). Acest start presupune scurtarea elanului cu braţele, “furând” fazei zecimi de secundă preţioase, care au contribuit în timp la doborârea recordurilor.

Structura startului pentru orice procedeu de înot este:a) poziţia pe blocstart;b) elanul;c) drumul aerian;d) pătrunderea în apă;e) lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţă.

Poziţia pe blocstart este cu faţa spre piscină şi corpul înclinat. Genunchii sunt semiflectaţi. Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor şi în uşoară adducţie (vârfurile apropiate – călcâiele depărtate), iar degetele prind cu faţa plantară marginea anterioară a blocstartului. Braţele sunt relaxate lângă corp sau orientate înainte-jos. Privirea este îndreptată spre apă şi bărbia uşor coborâtă.

Elanul se realizează prin extinderea energică a spatelui şi avântarea braţelor înainte-sus lângă cap. Se împinge în marginea blocstartului, proiectând corpului spre apă.

17

Drumul aerian se execută menţinând coloana în rectitudine. Pentru a plonja “în arc” este necesară coborârea bărbiei şi uşoara flexie a şoldurilor după atingerea celui mai înalt punct al zborului.

Acum traiectoria centrului de greutate nu mai poate fi modificată. Se poate schimba doar poziţia segmentelor, însă cu efecte negative asupra lungimii zborului. În concursul preolimpic desfăşurat la Moscova (1980), înotătorii ruşi au încercat accelerarea zborului prin mişcarea picioarelor în aer, dar această execuţie nu şi-a dovedit eficienţa.

Intrarea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţă. În locul unde pătrund mâinile trebuie să intre întregul corp. “Plonjarea în arc” este preferabilă “plonjării orizontale”, care produce turbulenţă.

Lucrul sub apă asigură revenirea la suprafaţă. După o scurtă alunecare, picioarele bat pentru înălţarea corpului. Urmează o vâslire cu un singur braţ şi ridicarea capului pentru atingerea nivelului apei.

Greşelia) în poziţia iniţială: extensia sau flexia pronunţată a genunchilor – reacţie musculară necorespunzătoare la semnalul de start;

degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului – posibila alunecare sau dezechilibrare;b) la elan: mişcări inutile cu braţele – întârzie desprinderea;c) în zbor: extinderea gâtului şi/sau spatelui – coboară trenul inferior, intrarea realizându-se “pe burtă”, în echer, sau mai întâi cu picioarele;d) la intrarea în apă: plonjare orizontală, când membrele, pieptul şi bazinul pleznesc apa în locuri diferite – creează turbulenţă de suprafaţă şi reduc viteza;

e) în faza lucrului sub apă şi la revenire: mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu – nu este valorificată alunecarea în imersie;

vâslire prematură cu primul braţ – scade viteza iniţială.

Întoarcerea

Întoarcerea reprezintă o schimbare a direcţiei de deplasare. La unele probe, în funcţie de lungimea bazinului (25 sau 50 m), trebuie să

se parcurgă mai multe lungimi, ceea ce implică schimbarea direcţiei de înot, o dată sau de mai multe ori, cu 180°.

O întoarcere integrată tehnic asigură reducerea minimă a vitezei de înot.Indiferent de procedeul în care se înoată, fazele întoarcerii sunt:a) atacul peretelui;

b) întoarcerea propriu-zisă;c) împingerea de la perete şi alunecarea;d) lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă.Din dorinţa de a realiza performanţe de excepţie, marii înotători au

contribuit pe parcursul anilor la perfecţionarea acestui element tehnic. În prezent sunt cunoscute întoarceri mai mult sau mai puţin complicate, dintre care amintim întoarcerea simplă şi prin rostogolire.

Întoarcerea simplă

Atacul peretelui se realizează prin oprirea vâslirilor. Un braţ este orientat înainte şi reprezintă braţul de atac, iar celălalt înapoi, lângă coapsă, asigură sprijinul pe apă. Capul este ridicat şi privirea orientată către perete.

Întoarcerea efectivă presupune răsucirea rapidă a corpului către braţul de sprijin, cu picioarele grupate sub corp. Pe parcursul acestei acţiuni se inspiră şi se trece în sprijin pe perete. În finalul răsucirii în ax a corpului, braţul de atac este “aruncat” către cel de sprijin, iar corpul se scufundă complet.

Împingerea de la perete şi alunecarea preced lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă, care se realizează în acelaşi mod ca la start.

Greşelia) la atac: oprirea mişcărilor de braţe mult prea devreme – pierderea vitezei iniţiale; atacul peretelui cu cotul flexat – creşte rezistenţa la înaintare, iar gruparea la perete este dificilă;b) la întoarcere: sprijinire pe marginea bazinului – determină pierderea inerţiei de mişcare la gruparea picioarelor;

sprijin unipodal pe perete – reduce forţa de împingere; gruparea picioarelor fără răsucirea corpului, efectuată doar prin flexia pronunţată a şoldurilor – împingere în decubit dorsal; sprijin prea sus sau prea jos pe perete – împingere neparalelă cu nivelul apei; întoarcere cu faţa scufundată – este scurtată faza următoare din nevoia de oxigen; întoarcere fără atingerea peretelui – greşeală regulamentară;c) la împingere şi în alunecare: împingere într-un singur picior – scade forţa de împingere;

Aceste greşeli modifică în sens negativ aliniamentul orizontal, determinând creşterea rezistenţei la înaintare.

RESPIRAŢIA ÎN TIMPUL ÎNOTULUILa înot,respiraţia specifică este un factor determinant pentru însuşirea

unei tehnici corecte.Funcţia respiratorie are un rol dublu la înotători: unul fiziologic, legat de

activitatea în apă şi unul fizic, care determină plutirea şi poziţia corpului. Valoarea capacităţii vitale creşte prin antrenament, ea favorizează

plutirea înotătorului.În procedeele executate pe piept, în care faţa este în mare parte

scufundată în apă, pentru a inspira, înotătorii trebuie să-şi ridice capul (la bras şi fluture) sau să-l întoarcă (la craul), pentru ca apoi să revină în apă pentru expiraţie. Aceste mişcări ale capului sunt legate cu mişcările membrelor superioare într-o coordonare specifică fiecărui procedeu de înot.

Atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează pe gură, pe de o parte pentru a învinge rezistenţa apei- la expiraţie – şi pe de altă parte pentru a putea lua o cantitate cât mai mare de aer, într-un timp cît mai scurt – la inspiraţie.

Tehnica respiraţiei trebuie învăţată corect şi repetată mult timp, pentru a fi însuşită corect. O respiraţie greşit însuşită atrage după sine o serie de greşeli mari în tehnica înotului.

Respiraţia acvatică prezintă o serie de particularităţi care o deosebesc de respiraţia pe uscat.

Inspiraţia acvatică se execută mai repede decât cea pe uscat, deoarece momentul prielnic inspiraţiei este relativ scurt. Ea se efectuează pe gură la nivelul apei sau imediat sub orizontala apei (la craul), în golul format de înaintarea capului prin apă. Începătorii ridică de obicei capul mult peste apă, de teama să nu le intre apă în gură; prin aceasta corpul lor ia o poziţie oblică, care frânează mult înaintarea.

Apneea. Între inspiraţie şi expiraţie, înotătorii menţin aerul în piept (un timp mai scurt sau mai lung), în funcţie de procedeul de înot şi tehnica respiraţiei. Menţinerea unei apnei prelungite nu este recomandabilă, deoarece produce oboseală şi dăunează organismului.

Expiraţia trebuie să se execute complet pentru a elimina cât mai mult din aerul viciat. Durata ei este relativ mare în comparaţie cu inspiraţia şi se

20

21

deosebeşte mult de cea aeriană. Expiraţia începe cu suflarea aerului încet şi prelung pe gură, iar în ultima parte şi pe nas, pentru a elimina picăturile de apă din fosele nazale.

Expiraţia întârziată sau executarea ei prea devreme provoacă greşeli în tehnica înotului prin stricarea coordonării.

PROCEDEUL CRAUL

DENUMIRE

La Sydney, antrenorul american George Forman, urmărind cum înoată sportivul australian Alik Wickham a exclamat: “Priviţi cum se târăşte acest copil!” – (cum craulează n.t.; to crawl - a se târâ), denumind astfel procedeul craul.

În unele lucrări de specialitate mai vechi este numit şi craul pe piept.

În cele prelucrate din limba engleză - liber. Cu toate acestea, înotul liber (engl. freestyle) reprezintă conform regulamentului proba în care competitorii pot înota orice procedeu tehnic, cu condiţia să menţină acelaşi procedeu tot timpul cursei, de la start până la sosire. Sportivii aleg însă craulul, apreciindu-l drept cel mai rapid.

ISTORIC

Practicat încă din antichitate, craulul apare în reprezentările hieroglifice egiptene, sau pe monezile şi vazele greceşti.

În Anglia anilor ’30 se desfăşoară primele concursuri, unde se înoată şi craul, însă atenţia specialiştilor este îndreptată către bras. Acesta este stăpânit mai bine deoarece se predă în şcoli şi este la acea dată cel mai rapid procedeu.

1840 – îşi face apariţia the english side stroke, care nu este altceva decât brasul pe o parte.

1844 – la Londra, doi înotători indieni din America de Nord, care se numesc Pescăruşul Zburător şi Tutunul, practică “un stil total neeuropean, lovind violent apa cu braţele ca aripile unei mori de vânt şi bătând piciorele energic în jos” – craul cu capul ridicat peste nivelul apei.

1855 – tot la Londra, australianul C.W. Wallis modifică structura tehnică a procedeului, deplasându-şi un braţ peste apă, dar “lucrând” cu picioarele bras. Această tehnică de înot se va numi pe rând: over arm stroke, single over arm side stroke, apoi over.

1873 – John Trudgen devine cel mai rapid înotător la băile Lambeth din Londra, el fiind inspirat de înotul băştinaşilor Cafii din Africa de Sud. Înotătorul s-a deplasat “orizontal pe piept, cu capul ridicat şi balansând alternativ braţele peste apă. Trudgen execută la fiecare mişcare de braţe o bătaie orizontală de bras”.

1890 – înotătorii australieni dezvoltă acest procedeu, înlocuind mişcarea de picioare bras cu cea “forfecată”. Acum procedeul se numeşte double over, fiind cunoscut impropriu şi ca trudgen.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este denumit craul, în majoritatea competiţiilor în care se înoată.

Cu timpul craulul a început să fie practicat de cei mai buni înotători australieni, iar la începutul secolului a fost introdus în Statele Unite (1903) de fraţii Cavill. În Europa, el este cunoscut din anul 1906, prin Cecil Healey. Fraţii Cavill erau posesorii unei piscine din Sydney. Din cei şase fraţi, patru erau campioni la înot. Ei au fost primii care recunosc posibilităţile procedeului. Arthur Cavill îl invită pe Alik Wickham (înotătorul australian profesionist care ameliorase mult procedeul craul), pentru a studia stilul acestuia. El reuşeşte, prin tehnica sa să-I convingă pe fraţii săi de calităţile incontestabile ale noului procedeu.

La început craulul s-a impus ca cel mai rapid procedeu de înot, numai pe distanţe scurte, deoarece părea foarte obositor, din cauza mişcărilor neobişnuite ale picioarelor. În căutarea unei variante convenabile, s-au făcut diferite încercări privind schimbarea mişcării picioarelor. Australienii au folosit (şi folosesc şi în prezent), două bătăi de picioare la un ciclu de braţe, americanii patru şi şase, iar unii din vechii înotători de trudgen au combinat mişcarea de forfecare cu bătăile de craul, variantă cunoscută, până în zilele noastre sub numele de “trudgen crawlat”.

În decursul anilor în Statele Unite, dar şi în Anglia, înotul cu “bătaie” a fost cunoscut sub numele de “australians plash” (spumegarea australiană). Apoi el s-a numit şi “Cavill spash stroke”. Această denumire este mult mai apropiată de realitate, deoarece, ceea ce diferenţia procedeul, de trudgen şi over, era bătaia gambelor care înspuma suprafaţa apei, oferind o imagine a gambelor deasupra liniei de plutire.

Afirmarea craulului ca procedeul cel mai rapid, se produce în 1908, la J.O., când înotătorul american Charles Daniels, adept al overului, cucereşte titlul olimpic la 100 m. Liber, înotând craul. Din acest an, trudgenul şi overul, nu mai sunt considerate eficiente în probele de viteză.

Procedeul craul a fost perfecţionat şi de înotătorul american Duke Kahanamoku, original din insulele arhipelagului Haway, învingător la J.O. din 1912 şi 1920 în proba de 100 m. Liber. Întrebat de ziarişti cine l-a învăţat să înoate craul, el a răspuns, că nu a avut nici un profesor şi că a copiat înotul de la compatrioţii săi mai vârsnici.

Înotătorul american (de origine română), Johnny Weissmuler, învingător la J.O. din 1924 şi 1928, în proba de 100 m. Liber (fiind primul înotător din lume care înoată suta de metri sub un minut), înbunătăţeşte şi el acest procedeu.Tehnica acestor doi înotători s-a caracterizat printr-o poziţie înaltă pe apă (hidrodinamică), bătaia picioarelor fiind executată sub apă, în condiţiile unei coordonări libere a mişcărilor braţelor cu cea a picioarelor.

22

23

Diferenţa dintre tehnica acestor doi mari înotători şi tehnica actuală a costat în special în poziţia corpului, puţin arcuită, cu capul mult ridicat.

La Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1932), înotătorii japonezi au obţinut o victorie catagorică, câştigând majoritatea probelor de liber. Ceea ce a impresionat în mod deosebit pe vremea aceea a fost noua tehnică a craulului, caracterizată printr-o poziţie cât mai întinsă pe suprafaţa apei, mişcarea braţelor în timpul alunecării (vâslirea unui braţ nu începea decât în momentul în care celălalt braţ intra în apă) şi bătaia puternică şi rapidă a picioarelor (şase – zece bătăi de picioare la un ciclu de braţe).

Această variantă a fost adoptată de numeroşi înotători americani şi europeni, însă fără rezultate pozitive, astfel încât, ulterior a fost abandonată destul de repede chiar şi de înotătorii japonezi.

În 1956, la J.O. de la Melbourne, înotătoriiaustralieni şi-au impus din nou superioritatea la liber, reluând stilul atât de natural al lui Johnny Weismuller. Folosind o poziţie aproape orizontală, cu oscilaţii libere în axa longitudinală, ei au accentuat mişcarea umerilor şi vâslirea braţelor în “bumerang”. Ei au suburdonat aceste mişcări bătaia picioarelor, care era relativ independentă. S-a observat o mare varietate în numărul bătăilor, fiecare înotător putând schimba cu uşurinţă numărul şi ritmul acestora.

Procedeul craul este totodată şi procedeul care a adus înotului românesc marea satisfacţie a primului record european şi mondial la înot, prin înotătoarea ploieşteancă Tamara Costache, antrenată de Mihai Gothe.

UTILIZAREA PROCEDEULUIÎn competiţii: (procedeul craul se înoată în probele de LIBER) - Probe

olimpice: 50 m.; 100 m.; 200 m.; 400 m.; 800 m. (feminin); 1500 m. (masculin). 4x50 m.; 4x100 m.; 4x200 m. (ştafete); ultimul schimb în ştafetele de 4x100 m. Mixt, precum şi ultimul procedeu înotat în probele individuale în patru procedee (200 m. Mixt; 400 m. Mixt).

Utilitar şi de agrement: este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru scopuri utilitare (salvare de la înec; aplicaţii militare; curse de mare fond; triatlonuri; trafersări de cursuri de apă; etc.). Pentru agrement, este unul din cele mai utilizate, mai ales datorită vitezelor pe care le poate dezvolta, (este utilizat frecvent şi sub forme tehnice mai puţin perfecţionate – voinicească, over, trudgeon).


Poziţia corpului pe apăÎn procedeul craul poziţia adoptată este decubit ventral:☻ corpul este întins pe apă şi înclinat sub un unghi mic faţă de orizontală

– aproximativ 10 °;

☻ faţa este scufundată până la mijlocul frunţii, iar privirea orientată înainte-jos;

☻ umerii şi spatele se menţin la nivelul apei, iar☻ trenul inferior este în uşoară imersie.În toate procedeele tehnice, alegerea unei poziţii convenabile depinde

de stilul înotătorului (amprenta personală), constituţia acestuia, lungimea probei, viteza cu care este parcursă.

Greşeli:☻ hiperextensia coloanei vertebrale;☻ flexia coloanei cervicale (bărbia coborâtă) şi privirea orientată în jos,

spre fundul piscinei;☻ arcuirea spatelui.Acestea împietează asupra aliniamentului orizontal, sporind rezistenţa la

înaintare şi energia cheltuită.

24

25


Aceste structuri motrice, numite şi lovituri sau bătăi, permit înălţarea sportivului pe apă, facilitând înaintarea. De asemenea, menţin echilibrul corporal şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal generate de alternanţa mişcărilor de braţe.

Bătaia picioarelor asigură într-o oarecare măsură şi propulsia. Deşi picioarele nu sunt plasate într-o poziţie de împingere a apei spre înapoi, ele asigură în acelaşi fel portanţa ca şi coada unui delfin. Cu toate că mişcările cozii sunt realizate pe verticală, ele creează o diferenţă de presiune (pozitiv dedesubt şi negativ deasupra), care generează portanţă, propulsând delfinul înainte. Având în vedere consumul energetic de patru ori mai mare al picioarelor decât cel al braţelor (Adrian, Sigh, Karpovici, 1966; Holmer, 1974; Charbonnier, 1975;

Astrand, 1978), această sarcină propulsivă este preluată preponderent de segmentele superioare.

Acţiunea picioarelor (membrelor inferioare) este alternativă şi se realizează în plan vertical.

Este iniţiată din articulaţiile coxofemurale şi se execută în două faze:a) descendentă, cu rol de înălţare. Se desfăşoară prin flexia activă a

şoldului (m. iliopsoas, drept anterior, drept intern şi sartorius), flexia pasivă a genunchiului şi extensia gleznei (prin presiunea apei). În punctul final, când coapsa începe deplasarea în sus, gamba continuă mişcarea spre fundul piscinei prin extinderea genunchiului şi “biciuirea” apei, în principal cu partea dorsală a piciorului;

b) ascendentă, sau pregătitore, cu rol de învingere a inerţiei loviturii descendente, prin schimbarea direcţiei de mişcare în sus, fără efort muscular excesiv. Se execută prin extinderea simultană a şoldului şi genunchiului. Finalul acţiunii presupune “spargerea” suprafeţei apei cu călcâiul.

Dacă “întâlnirea” membrelor inferioare se realizează în axul longitudinal al corpului, presiunea apei se exercită chiar asupra centrului de greutate al corpului, asigurând portanţa (G. Lewin, 1979).

Amplitudinea mişcărilor variază între 30 şi 50 cm, fiind determinată de constituţia înotătorului şi de ritmul loviturilor.

Mişcările se realizează cu gleznele relaxate şi picioarele în uşoară inversie (adducţie, supinaţie, extensie).

Faza descendentă este accentuată.Greşelid) în faza descendentă:☻ flexia gleznei – limitează suprafaţa de presiune pe apă;☻ hiperflexia şoldului – coapsa se deplasează spre verticală;e) în faza ascendentă:☻ flexie pronunţată a genunchiului – gamba este scoasă din apă, lovitura

descendentă consecutivă fiind realizată parţial în aer;f) pe mişcarea în ansamblu:☻ execuţie la o adâncime prea mare;☻ mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;☻ mişcări neregulate sau sacadate;☻ acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor – se depărtează doar

gambele în plan sagital;☻ menţinerea genunchilor în extensie – determină încordarea întregului

membru inferior.


26

27

Din punct de vedere biomecanic, în procedeul craul braţele (membrele superioare) lucrează alternativ ciclic. Alternanţa presupune că, atunci când un braţ vâsleşte, celălalt revine prin aer.

Parcurgerea completă cu fiecare braţ a unui drum acvatic şi a unuia aerian constituie un ciclu de braţe.

Braţele au rol propulsiv, mişcările desfăşurându-se predominant lateral şi pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi. Propulsia este astfel dominată de forţa portantă şi nu de forţa de rezistenţă.

Structura globală a acţiunii braţelor este:a) drumul acvatic, propulsiv, include trei faze:- intrarea braţului în apă şi prinderea apei. Braţul pătrunde înainte,

având cotul în uşoară flexie. Mâna, înclinată aproximativ 30-40°, “taie” suprafaţa apei; degetul mare ia primul contactul cu apa. Urmează extinderea cotului şi alunecarea braţului înainte, sub apă. Apoi, se prinde apa în căuşul palmei – se realizează sprijinul pe apă;

- tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, descris spre exterior şi în jos, spre interior şi în sus, cu deplasări minime spre înapoi. Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a pumnului şi cotului.

Această acţiune se finalizează când mâna ajunge la nivelul medianei corpului, respectiv când între braţ şi corp există un unghi de 90°, iar între antrebraţ şi braţ de aproximativ 100-110°;

- împingerea continuă tracţiunea pe un traseu aproape inversat, “în oglindă”. Palma presează apa în exterior, în jos şi spre înapoi, prin extinderea cotului şi deplasarea braţului lângă corp, cu palma orientată spre coapsă;

b) drumul aerian – revenirea, presupune ieşirea braţului din apă, întâi cu degetul mic. Braţul este deplasat peste apă cât mai aproape de corp, cu cotul uşor flexat.

Pe durata vâslirii este descris un parcurs sinusoidal, asemănător literei “s”.

Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu “cotul înalt”, peste nivelul mâinii.

Acţiunile braţelor sunt favorizate de răsucirea corpului în axul longitudinal. Astfel, umărul braţului care vâsleşte este coborât, iar celălalt este ridicat peste apă. Dacă se răsucesc doar umerii, iar şoldurile şi membrele inferioare sunt menţinute în poziţie plană, corpul este tras de forţa inerţială în afara liniei de înaintare.

Greşelia) la intrarea braţului:☻ pătrunderea braţului uşor în exterior – modifică aliniamentul lateral;☻ introducerea mâinii lângă cap – produce o contraforţă la extinderea

braţului sub apă şi scurtează tracţiunea;

☻ plesnirea braţului sau a mâinii pe apă – creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer;

☻ întinderea pronunţată a braţului înainte, sau introducerea sa în interior, peste linia mediană a corpului – modifică aliniamentul prin deplasarea în lateral a bazinului şi picioarelor, generând o înaintare şerpuită.

b) la vâslire:☻ relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiune pe apă, ea

fiind în uşoară extensie;☻ coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc;☻ vâslire cu cotul extins – modifică aliniamentul orizontal, determinând

înălţarea şi apoi coborârea corpului;☻ scoaterea braţului prea devreme din apă – scurtează împingerea şi, în

compensaţie, măreşte ritmul mişcărilor;☻ se răsucesc doar umerii în ax – membrele inferioare sunt deplasate în

lateral;☻ orientarea palmei în sus la finalul împingerii – coboară bazinul;c) pe drumul aerian:☻ extensia cotului – corpul se scufundă.


Coordonarea apucării presupune că în timp ce un braţ se extinde relaxat, alunecând înainte sub apă, celălalt vâsleşte.

Coordonarea continuă este net superioară şi semnifică o suprapunere mai scurtă a drumurilor acvatice. În timp ce un braţ intră în apă şi alunecă, celălalt realizează împingerea (ultima parte a vâslirii).

Mişcările sunt sincronizate încât, extinderea braţului avansat sub apă coincide temporal aproprierii de corp a celui care finalizează vâslirea.

Este greşită afirmaţia că un braţ intră în apă când celălalt iese.


În general, se execută şase bătăi la un ciclu de braţe. Pe fiecare braţ sunt executate trei lovituri. Sunt accentuate prima şi a patra lovitură.

În probele lungi se coordonează două şi mai rar patru bătăi la un ciclu de braţe. În aceste coordonări de compromis, deşi corpul este mai scufundat şi viteza de deplasare mai mică, energia este mai bine economisită. Efortul este redus deoarece picioarele, mari consumatoare de oxigen, lucrează cu frecvenţă mai mică. De asemenea, coborârea diafragmei în inspiraţie este mai puţin inhibată de contracţia drepţilor abdominali ce însoţeşte de regulă mişcarea picioarelor.

28

29

Sportivii care revin cu braţele prin lateral preferă o coordonare cu două bătăi încrucişate la un ciclu de braţe. Astfel sunt diminuate pendulările laterale ale şoldurilor, generate de modificările aliniamentului lateral. Amplitudinea loviturilor este mare şi favorizează răsucirea corpului.


Se expiră în timp ce un braţ pătrunde în apă şi celălalt efectuează împingerea. Capul este scufundat, iar privirea orientată înainte jos. Continuând expiraţia, capul se răsuceşte şi bărbia coboară spre braţul care finalizează vâslirea.

Prin răsucirea umerilor, faţa este degajată în depresiunea produsă la înaintarea capului. Gura se întredeschide şi inspiraţia se realizează sub "valul de provă”. Ea continuă până când braţul aflat în revenire are mâna, cotul şi umărul în acelaşi plan.

În acest moment, axa umerilor se răsuceşte în sens contrar, iar braţul îşi continuă drumul spre înainte - celălalt sfârşeşte tracţiunea. Faţa se scufundă şi ciclul se reia.

Se recomandă respiraţia alternată, care presupune inspiraţie pe fiecare parte a corpului. Aceasta asigură echilibrarea vâslitului şi revenirea braţelor cu cotul ridicat. Fiziologii consideră că, spre deosebire de respiraţia convenţională, cea alternată măreşte capacitatea pulmonară de difuzie a oxigenului.

Se inspiră o cantitate medie de aer.Când faţa revine în apă nu se recomandă apneea.Aerul este inhalat rapid pe gură şi expirat profund pe gură şi pe nas.Nu se inspiră imediat după revenirea la suprafaţă, la start sau la

întoarcere deoarece scade mult viteza de înaintare. Greşeli

☻ capul se răsuceşte o dată cu umerii – eficienţa împingerii scade;☻ capul se ridică – trenul inferior se scufundă;

☻ expiraţie continuată afară din apă – scurtează durata inspiraţiei; curând apar senzaţii de sufocare şi epuizare.

Startul

Plonjarea în apă, startul, este un element tehnic spectaculos, care a apărut odată cu întrecerea sportivă.

Acest element a evoluat în vederea scurtării timpului dintre semnalul de pornire şi desprinderea din blocstartul competiţional.

Până în anii ’60 startul se desfăşura cu balansarea braţelor pe un arc de cerc de aproximativ 360°. De atunci, “avântarea” lor s-a realizat cu amplitudine de numai 180°, sau chiar mai mică, până la 30°.

De exemplu, startul “smuls” se realizează cu o balansare a braţelor de amplitudine medie (aproximativ 120°). Acest start presupune scurtarea elanului cu braţele, “furând” fazei zecimi de secundă preţioase, care au contribuit în timp la doborârea recordurilor.

Structura startului pentru orice procedeu de înot este:f) poziţia pe blocstart;g) elanul;h) drumul aerian;i) pătrunderea în apă;j) lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţă.

Poziţia pe blocstart este cu faţa spre piscină şi corpul înclinat. Genunchii sunt semiflectaţi. Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor şi în uşoară adducţie (vârfurile apropiate – călcâiele depărtate), iar degetele prind cu faţa plantară marginea anterioară a blocstartului. Braţele sunt relaxate lângă corp sau orientate înainte-jos. Privirea este îndreptată spre apă şi bărbia uşor coborâtă.

Elanul se realizează prin extinderea energică a spatelui şi avântarea braţelor înainte-sus lângă cap. Se împinge în marginea blocstartului, proiectând corpului spre apă.

Drumul aerian se execută menţinând coloana în rectitudine. Pentru a plonja “în arc” este necesară coborârea bărbiei şi uşoara flexie a şoldurilor după atingerea celui mai înalt punct al zborului.

Acum traiectoria centrului de greutate nu mai poate fi modificată. Se poate schimba doar poziţia segmentelor, însă cu efecte negative asupra lungimii zborului. În concursul preolimpic desfăşurat la Moscova (1980), înotătorii ruşi au încercat accelerarea zborului prin mişcarea picioarelor în aer, dar această execuţie nu şi-a dovedit eficienţa.

Intrarea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţă. În locul unde pătrund mâinile trebuie să intre întregul corp. “Plonjarea în arc” este preferabilă “plonjării orizontale”, care produce turbulenţă.

Lucrul sub apă asigură revenirea la suprafaţă. După o scurtă alunecare, picioarele bat pentru înălţarea corpului. Urmează o vâslire cu un singur braţ şi ridicarea capului pentru atingerea nivelului apei.

Greşelie) în poziţia iniţială:☻ extensia sau flexia pronunţată a genunchilor – reacţie musculară

necorespunzătoare la semnalul de start;☻ degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului – posibila

alunecare sau dezechilibrare;f) la elan:☻ mişcări inutile cu braţele – întârzie desprinderea;g) în zbor:

30

31

☻ extinderea gâtului şi/sau spatelui – coboară trenul inferior, intrarea realizându-se “pe burtă”, în echer, sau mai întâi cu picioarele;

h) la intrarea în apă: ☻ plonjare orizontală, când membrele, pieptul şi bazinul pleznesc apa în

locuri diferite – creează turbulenţă de suprafaţă şi reduc viteza;e) în faza lucrului sub apă şi la revenire:☻ mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu – nu este

valorificată alunecarea în imersie;☻ vâslire prematură cu primul braţ – scade viteza iniţială.

Întoarcerea

Întoarcerea reprezintă o schimbare a direcţiei de deplasare. La unele probe, în funcţie de lungimea bazinului (25 sau 50 m), trebuie să

se parcurgă mai multe lungimi, ceea ce implică schimbarea direcţiei de înot, o dată sau de mai multe ori, cu 180°.

O întoarcere integrată tehnic asigură reducerea minimă a vitezei de înot.Indiferent de procedeul în care se înoată, fazele întoarcerii sunt:e) atacul peretelui;f) întoarcerea propriu-zisă;g) împingerea de la perete şi alunecarea;h) lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă.Din dorinţa de a realiza performanţe de excepţie, marii înotători au

contribuit pe parcursul anilor la perfecţionarea acestui element tehnic. În prezent sunt cunoscute întoarceri mai mult sau mai puţin complicate, dintre care amintim întoarcerea simplă şi prin rostogolire.

Întoarcerea simplă

Atacul peretelui se realizează prin oprirea vâslirilor. Un braţ este orientat înainte şi reprezintă braţul de atac, iar celălalt înapoi, lângă coapsă, asigură sprijinul pe apă. Capul este ridicat şi privirea orientată către perete.

Întoarcerea efectivă presupune răsucirea rapidă a corpului către braţul de sprijin, cu picioarele grupate sub corp. Pe parcursul acestei acţiuni se inspiră şi se trece în sprijin pe perete. În finalul răsucirii în ax a corpului, braţul de atac este “aruncat” către cel de sprijin, iar corpul se scufundă complet.

Împingerea de la perete şi alunecarea preced lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă, care se realizează în acelaşi mod ca la start.

Greşelib) la atac:☻ oprirea mişcărilor de braţe mult prea devreme – pierderea vitezei

iniţiale;☻ atacul peretelui cu cotul flexat – creşte rezistenţa la înaintare, iar

gruparea la perete este dificilă;b) la întoarcere:☻ sprijinire pe marginea bazinului – determină pierderea inerţiei de

mişcare la gruparea picioarelor;☻ sprijin unipodal pe perete – reduce forţa de împingere;☻ gruparea picioarelor fără răsucirea corpului, efectuată doar prin flexia

pronunţată a şoldurilor – împingere în decubit dorsal;☻ sprijin prea sus sau prea jos pe perete – împingere neparalelă cu

nivelul apei;☻ întoarcere cu faţa scufundată – este scurtată faza următoare din nevoia

de oxigen;☻ întoarcere fără atingerea peretelui – greşeală regulamentară;c) la împingere şi în alunecare:☻ împingere într-un singur picior – scade forţa de împingere;Aceste greşeli modifică în sens negativ aliniamentul orizontal,

determinând creşterea rezistenţei la înaintare.

32

33

Întoarcerea prin răsturnare înainteAtacul peretelui: la apropierea de perete, fără atingerea acestuia cu palma, se efectuează o vâslire puternică cu braţul de atac, simultan cu ducerea capului cu bărbie în piept, gruparea picioarelor.Întoarcerea propriu-zisă: după atac, începe răsturnarea spre înainte, continuată cu o înşurubare de 900, aşezarea tălpilor pe perete în poziţie laterală.Împingerea de la perete: picioarele uşor flexate execută o împingere puternică în perete; odată cu desprinderea tălpilor de pe perete se continuă înşuruparea cu încă 900, pentru revenirea la poziţia de înot.Lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă: după întinderea complectă a corpului după un moment de alunecare pe piept (mai scurt la probele de viteză şi mai lung la cele de durată), încep bătăile de picioare şi după prima vâslire, ieşirea la suprafaţă şi continuarea înotului.

Greşeli:La atac: începerea răsturnării prea devreme (picioarele nu mai ating peretele);☻ axul de rotaţie este mult coborât spre bazin, fapt ce va determina o

scufundare prea mare şi o rezintenţă mult mărită;☻ nu se realizează prima parte a înşurubării;☻ începerea răsturnării prea târziu, ce va conduce la poziţie prea

ghemuită la perete şi eficienţă scăzută la împingere.La întoarcerea propriu-zisă:☻ tălpile aşezate prea sus sau prea jos pe perete;☻ împingere într-un singur picior;☻ împingere spre în sus sau spre în jos;☻ nu se continuă înşurubarea.La drumul subacvatic şi ieşirea la suprafaţă:☻ alunecare sub apă prelungită ce duce la pierderea vitezei de înot;☻ neefectuarea lucrului sub apă;creşterea rezistenţei de înaintare datorită poziţiei de alunecare greşite.

34

35

PROCEDEUL SPATE

1. DENUMIRE

La apariţia procedeului englezii au folosit expresia back crawl, care se traduce prin craul pe spate. În majoritatea lucrărilor de specialitate mai vechi este întâlnită această denumire.

Astăzi procedeul se numeşte spate.

2. ISTORIC

Modalitatea de a înota culcat pe spate este binecunoscută din cele mai vechi timpuri. Prima referire în acest sens este făcută în 1538, în lucrarea “Colymbetes sive de arti natandi” a profesorului de limbi străine Nicolas Wynman.

Pedagogul german Guts-Muts, în “Gimnastica pentru tineret”, aprecia valoarea înotului spate, folosit mai ales în tehnicile de salvare de la înec.

S-a dezvoltat în paralel cu procedul bras, el fiind cunoscut iniţial ca bras răsturnat.

1912 – cu ocazia J.O. de la Stokholm, sportivul american Hebner înoată proba de 100m într-o nouă tehnică, într-un timp foarte bun la acea dată (1:21,2), determinând “uitarea” brasului pe spate. El foarfecă picioarele şi scoate alternativ braţele din apă, înotând spate din craul răsturnat.

1930-1940 – japonezii perfecţionează poziţia pe apă, “culcând” mai mult corpul pe apă.

1936 – la J.O. de la Berlin, înotătorul A. Kiefer (SUA) câştigă proba de 100m (1:05,9), folosind “o mişcare redusă a braţelor”, care intră flexate din coate, puţin deasupra umărului.

1948 – se practică “vâslitul în elice”, prin flexia cotului în momentul când palma se aliniază umărului. Drumul acvatic nu mai are o traiectorie semicirculară, ci una dreaptă, paralelă cu corpul.

Structura tehnică actuală a procedeului se datorează francezului Georges Vallery, campion european în 1948 la 100m spate (1:07,6).

Îmbunătăţirile ulterioare au fost aduse de înotătorii olandezi, americani, dar mai ales de cei australieni, care au adoptat o poziţie mai orizontală şi au mărit lungimea vâslirilor. Acestea s-au desfăşurat din acel moment sub formă de “s culcat”.

3. COMPONENTE STRUCTURALE


În procedeul spate poziţia înotătorului este culcat dorsal: corpul este întins pe apă şi înclinat sub un unghi cât mai mic faţă de orizontala apei – aproximativ 10°; capul este scufundat până la nivelul urechilor, care sunt acoperite de siajul produs la înaintare; bărbia este coborâtă, iar privirea orientată înapoi-sus; umerii sunt uşor scufundaţi; pieptul este situat peste nivelul apei, iar trenul inferior în uşoară imersie.O poziţie favorabilă depinde de constituţia sportivului şi de stilul său. Greşeli: menţinerea coloanei cervicale în rectitudine – spatele este uşor arcuit şi contractat static; hiperflexia coloanei cervicale (bărbia prea coborâtă) şi privirea orientată înapoi, spre vârfurile picioarelor – se modifică aliniamentul orizontal, fiind adoptată poziţia “aşezat pe apă” cu şoldurile şi picioarele mult scufundate, în poziţie aproape verticală.

Mişcarea picioarelor

În procedeul spate, mişcările de picioare - loviturile au un mecanism biomecanic foarte asemănător celor din procedeul craul. Ele asigură înălţarea sportivului, facilitând trecerea umerilor peste apă. De asemenea, menţin echilibrul şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal produse de mişcările alternative ale braţelor.

36

37

În general, se recomandă conservarea forţei propulsive a picioarelor, obţinută doar prin lovituri foarte puternice, pentru sprintul final în cursa de 100 m şi partea a doua a probei de 200 m.

Acţiunile motrice se realizează în plan vertical, numindu-se şi “mişcări de forfecare”. Ele sunt iniţiate din articulaţiile coxofemurale şi se execută alternativ, în două faze:

a) ascendentă este iniţiată când călcâiul s-a scufundat mai mult decât şezuta.

Prin flexia şoldului, coapsa este deplasată în sus, iar apa este presată pe această direcţie cu faţa dorsală a piciorului. Prin flexia genunchiului, determinată pasiv de presiunea apei, gamba este mai “coborâtă” decât coapsa.

Mişcarea de biciuire a apei, iniţiată la nivelul şoldului, continuă cu extinderea energică a genunchiului şi se finalizează când membrul inferior este poziţionat imediat sub nivelul apei. Vârfurile picioarelor pot “sparge” nivelul apei, sau se pot situa sub oglinda ei;

b) descendentă sau pregătitoare se realizează prin extensia articulaţiei coxofemurale. Această mişcare este facilitată de atracţia gravitaţională şi asigură doar anihilarea inerţiei mişcării ascendente.

Când câlcâiul se situează din nou sub nivelul şezutei se iniţiază un nou ciclu de mişcare.

Din punct de vedere biomecanic, fazei ascendente a mişcării de picioare spate îi corespunde faza descendentă a mişcării de picioare craul. Deosebirea majoră între aceste structuri motrice este că la spate, în faza ascendentă, genunchiul este mai flexat decât la craul, în faza descendentă.

Amplitudinea mişcărilor variază între 20 şi 30 cm, fiind influenţată de constituţia înotătorului, de forţa braţelor şi de ritmul loviturilor.

Gleznele sunt relaxate şi în uşoară inversie (vârfuri adduse – călcâie abduse) pe durata ambelor faze.

Este accentuată faza ascendentă.Greşeli:a) în faza ascendentă hiperflexia genunchiului – gamba este coborâtă aproape la verticală, determinând o creştere a rezistenţei de formă, prin deranjarea curenţilor paraleli adiţionali; flexia gleznei - limitează suprafaţa de presiune pe apă; flexia exagerată a şoldului – genunchiul iese din apă; se realizează “mişcări de pedalare”; b) în faza descendentă menţinerea gleznei în extensie – şodurile şi trunchiul sunt ridicate prin contraforţă şi strică aliniamentul orizontal;

c) pe mişcarea în ansamblu execuţie la o adâncime prea mare; mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;

mişcări neregulate; acţiuni iniţiate din genunchi - se depărtează doar gambele în plan sagital, iar eficienţa scade simţitor; membre inferioare extinse din genunchi – încordare inutilă a musculaturii;

În general, toate aceste greşeli produc o creştere substanţială a rezistenţei hidrodinamice (frontală, de frecare şi turbionară), iar mişcările se realizează cu un consum energetic ridicat.

Ca şi la craul, în vederea unei execuţii corecte, se sugerează înotătorului să lovească o minge.


Asemănările tehnice între craul şi spate sunt evidente şi în cazul mişcărilor de braţe. Astfel, procedeul spate este considerat o versiune răsturnată a procedeului craul. Această convingere a apărut după anularea teoriei propulsiei prin rezistenţă, mai precis, odată cu aplicarea teoriei portanţei asupra mecanismului mişcărilor de înot.

Din punct de vedere biomecanic, şi în procedeul spate braţele lucrează alternativ ciclic. Rolul lor este propulsiv, mişcările desfăşurându-se predominant în lateral şi pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi. Astfel, propulsia se bazează pe portanţă şi nu pe forţă de rezistenţă.

Structura globală a acţiunii braţelor include:a) drumul acvatic, propulsiv, se desfăşoară în trei faze:

- intrarea braţului şi prinderea apei. Braţul pătrunde în apă înainte, lângă cap, cu palma orientată în exterior. Degetul mic intră primul în apă.

În continuare, prin uşoara flexie a articulaţiei pumnului se realizează prinderea apei în căuşul palmei;

- tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, spre exterior, în jos, apoi în sus, cu deplasări minime spre înapoi.

Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a articulaţiei cotului şi se finalizează când mâna ajunge în dreptul umărului, când între antebraţ şi braţ se formează un unghi de aproximativ 90-100;

- împingerea se desfăşoară prin extinderea cotului şi presarea apei în jos. De asemenea, se realizează şi mişcări puţin dominante spre înapoi (dominanţa se referă la parametrii spaţiali, la amplitudine, nu la parametrii dinamici, de forţă).

În final, braţul este poziţionat lângă corp, iar palma orientată spre fundul piscinei;

b) drumul aerian (revenirea) necesită o reorientare a palmei spre coapsă, pentru întâmpinarea unei minime rezistenţe la degajarea din apă a braţului. Prin flexia progresivă a umărului, braţul este dus înainte, cu palma orientată iniţial

38

39

spre interior. Când mâna trece prin dreptul feţei, palma este reorientată în exterior, pregătind intrarea în apă.

Vâslirea descrie un parcurs sinusoidal, de “s culcat”, şi urmăreşte păstrarea sprijinului pe porţiuni de apă care nu se deplasează sub formă de curent în sensul opus înaintării.

Vâslirea este uniform accelerată şi se efectuează cu “cotul înalt”, peste nivelul mâinii.

Mişcările braţelor sunt favorizate de răsucirea corpului în axul longitudinal.

Greşeli:a) la intrarea braţului: pătrunderea braţului în apă în exterior sau în interior, peste linia mediană a corpului – modifică aliniamentul lateral şi determină o înaintare şerpuită, prin deplasarea bazinului şi a picioarelor în lateral; “trântirea” braţului pe apă – scade viteza de înaintare aproape la jumătate şi creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor; introducerea braţului cu cotul în flexie – creşte rezistenţa la înaintare şi scurtează lungimea tracţiunii (a vâslirii în ansamblu);b) pe vâslire: relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiune pe apă, fiind în uşoară extensie; coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc. “Cotul coborât” este cea mai serioasă greşeală mecanică. Ea provoacă dureri cronice ale umărului. Acestea sunt determinate de frecarea capului proxim al humerusului pe tendonul supraspinosului şi bicepsului, dar şi pe ligamntul coracoacromial (Kenedy, 1978);

vâslire cu cotul extins pe un traseu semicircular – modifică aliniamentul orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborârea corpului; scoaterea braţului prea devreme din apă - scurtează împingerea şi, în compensaţie, creşte ritmul mişcărilor; neorientarea palmei spre fundul piscinei la finalul împingerii – generează o scufundare pronunţată a corpului;c ) pe drumul aerian: scoaterea întâi a degetului mic din apă – mişcarea este restrictivă şi obositoare; revenire executată cu deplasarea braţului prin lateral, aproape de oglinda apei – mişcarea este grea şi nu permite trecerea umărului peste apă; aliniamentul lateral este deranjat prin scoaterea şoldurilor şi a picioarelor de pe linia de înaintare; menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei, fără rotarea corpului în ax – mâna este scoasă înaintea umărului şi corpul se scufundă.

Greşelile amintite determină dominanţa în vâslire a forţei de rezistenţă comparativ cu portanţa. În acest caz, creşte rezistenţa de formă în detrimentul forţei propulsive.

Coordonarea picioarelor

Când un picior atinge punctul cel mai înalt al bătăii, celălalt este în poziţia cea mai adâncă. Există însă o scurtă suprapunere a fazelor ascendente, care favorizează biciuirea apei.


Un braţ pătrunde în apă, când celălalt finalizează mişcarea în jos, cu rol de înălţare şi facilitare a rulării corpului în ax.

Astfel, este posibil ca un braţ să aplice forţă propulsivă imediat ce celălalt a încetat presiunea pe apă sub coapsă.


Sunt executate şase bătăi la un ciclu de braţe. Fiecărei vâsliri îi corespund trei lovituri.

Greşeli: mişcări mai puţin frecvente de picioare – se schimbă dezavantajos poziţia corpului spre verticală; mişcări sacadate ale braţelor – determină lipsa cursivităţii, a posibilităţii de cuplare şi combinare eficientă a fragmentelor de mişcare.


Deşi pentru a respira nu sunt probleme deosebite, gura fiind menţinută permanent peste nivelul apei, precizăm că momentul favorabil pentru inspiraţie este revenirea unui braţ, iar pentru expiraţie – revenirea celuilalt.

Se inspiră pe gură o cantitate medie de aer.Se expiră pe gură şi pe nas.

Startul

După primul semnal al arbitrului, înotătorul intră în apă.

În poziţie iniţială el este orientat cu faţa la peretele piscinei, cu picioarele în sprijin ghemuit pe acesta şi mâinile pe mânerele blocstartului. Vârfurile

40

41

picioarelor realizează sprijinul imediat sub nivelul apei, uşor asimetric şi depărtat la lăţimea umerilor.

La comanda “Luaţi locurile!” se flexează coatele şi se apropie pieptul de perete.

Elanul se realizează printr-o extensie energică a întregului corp. Braţele se deplasează lângă cap, uşor prin lateral, iar privirea este orientată spre celălalt capăt al bazinului.

Comanda regulamentară precedentă acestei faze este un semnal sonor - fluier, sirenă, pistol.

Drumul aerian se execută cu corpul bine arcuit, peste nivelul apei. După depăşirea celui mai înalt punct al traiectoriei, se realizează o uşoară flexie a şoldurilor, pentru a reuşi trecerea picioarelor peste apă.

Braţele pot fi deplasate peste apă cu coatele extinse, dar şi în flexie. În aceast caz, umerii sunt mai aproape de axa de rotaţie, iar după ce au depăşit capul, coatele se extind energic.

Intrarea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţă. Şoldurile pătrund puţin în urma locului unde a intrat capul, iar picioarele puţin în urma şoldurilor. Pentru a reuşi o intrare hidrodinamică, faţa dorsală a unei mâini se aşează în palma celeilalte.

Lucrul sub apă pregăteşte revenirea la suprafaţă. Întâi se efectuează o uşoară ridicare a braţelor şi o coborâre a bărbiei în piept pentru a schimba direcţia de deplasare dinspre în jos - în sus, către suprafaţă.

După o scurtă alunecare, picioarele încep să bată pentru înălţare. Picioarele pot lucra şi fluture, mişcându-se în această situaţie simultan şi ondulatoriu.

Printr-o singură vâslire se ajunge la suprafaţă pentru inspiraţie şi pentru continuarea cursei prin mişcări ritmic coordonate.

Greşeli:

a) în poziţia iniţială dispunerea greşită a vârfurilor picioarelor pe perete – împingere ineficientă;

lipsa ridicării în braţe prin flexia coatelor pentru apropierea pieptului de perete

– elan scurt datorită deplasării bazinului prin apă;

b) la elan

nevalorificarea rolului conducător al capului; nu se realizează extensia gâtului – “cade” bazinul;

braţele sunt deplasate lângă cap doar prin înainte şi nu prin lateral-înainte – spatele şi bazinul nu sunt “trecute” peste apă;

c) în zbor

deplasarea picioarelor prin apă sau atingerea ei cu spatele, în poziţie aproape orizontală – creşte rezistenţa la înaintare;

d) în faza lucrului sub apă şi la revenire

mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu – nu este valorificată alunecarea în imersie,

vâslire prematură cu primul braţ – scade viteza iniţială.

3.7. Întoarcerea

În procedeul spate se execută în special două tipuri de întoarceri: în plan orizontal sau în “farfurie” şi prin semirostogolire.Fiecare dintre aceste întoarceri prezintă câte o variantă, numite Naber şi

Kiffer.Întoarcerea în plan orizontal se realizează în principal prin pivotare.Atacul peretelui constă în oprirea vâslirilor şi poziţionarea braţului de atac

în interior peste linia mediană a corpului, cu cotul în uşoară flexie. Întoarcerea propriu-zisă este precedată de o inspiraţie profundă. Odată cu

atingerea peretelui sub nivelul apei, sportivul se poate întoarce în plan orizontal, prin extensia cotului şi împingerea în perete. Celălalt braţ realizează sprijinul pe apă şi este poziţionat lângă coapsă.

Simultan se extinde energic gâtul şi se scufundă capul şi trunchiul. Prin flexia şoldurilor şi a genunchilor, corpul, într-o poziţie grupată, pivotează către braţul de atac. Pe măsură ce picioarele se deplasează peste apă, apropiindu-se de perete, braţul de atac coboară lângă coapsă.

În final, când corpul se situează pe noua direcţie, plantele sunt sprijinite pe perete, sub nivelul apei, aproximativ unde mâna luase contact cu acesta. Acum întregul corp este scufundat.

Împingerea din perete se execută simultan cu avântarea braţelor peste cap, înainte.

Alunecarea se realizează sub “oglinda apei”, pentru a evita turbulenţa de suprafaţă. Ea va fi lungă şi rapidă dacă împingerea s-a efectuat spre înainte.

Lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă se realizează identic ca după start.

Varianta Naber se desfăşoară asemănător întoarcerii prin pivotare, cu următoarele diferenţe:

- în toate fazele întoarcerii capul este menţinut deasupra apei;

42

43

- întoarcerea propriu-zisă se realizează pe o parte a corpului, cu deplasarea trunchiului peste apă; picioarele pot fi deplasate peste sau sub nivelul apei;

- prin regulament nu sunt permise mişcări ondulatorii pentru a reveni la suprafaţă.

Avantaje:- sportivul apreciază mai corect distanţa faţă de perete, - inspiră în timpul întoarcerii propriu-zise, - realizează mai rapid întoarcerea deoarece trunchiul său nu mai

întâmpină rezistenţa apei.O formă a acestei întoarceri este practicată în proba de mixt, în trecerea de

la procedeul spate la bras. În acest caz, propulsia se realizează pe o parte, revenindu-se cu faţa în jos, spre fundul piscinei.

Întoarcerea prin semirostogolire reprezintă continuarea unei semirostogoliri cu o pivotare.

Deoarece prin regulament este interzisă schimbarea poziţiei corpului (culcat dorsal) cu mai mult de 90 în plan vertical, faza întoarcerii propriu-zise se realizează astfel: după o semirostogolire spre înapoi, fără a depăşi perpendiculara apei, mişcarea de rotaţie se opreşte, iar corpul pivotează în poziţie grupată, pentru sprijinirea plantelor pe perete.

Varianta Kiffer permite înotătorului să se răstoarne cu faţa în jos (culcat ventral) după ce braţul de atac a depăşit mediana corpului şi s-a sprijinit în partea opusă pe perete. Dacă la celelalte întoarceri, prin semirostogolire sau pivotare, întoarcerea propriu-zisă se realizează către braţul de atac, în acest caz este efectuată spre partea opusă. De exemplu, dacă braţul drept realizează atacul, întoarcerea se execută spre stânga, printr-o semirostogolire înainte, urmată imediat de împingere în perete, fără pivotare în plan orizontal.

Greşeli: la atac

oprirea lucrului de braţe mult prea devreme şi alunecare către perete – pierderea vitezei iniţiale;

întoarcere efectuată fără atingerea peretelui – greşeală regulamentară;

a) la întoarcerea propriu-zisă sprijinul unipodal pe perete – reduce forţa de împingere;

sprijin prea înalt sau prea coborât pe perete – determină o împingere neparalelă cu nivel apei;

b) la împingere şi în alunecare împingere într-un singur picior – scade forţa de împingere;

menţinerea braţelor lângă corp în timpul şi după împingerea în perete – încetinirea alunecării;

c) în lucrul sub apă şi la revenirea spre suprafaţă aceleaşi greşeli ca la start.

PROCEDEUL BRAS

DENUMIREAcţiunile motrice specifice acestui procedeu sunt mişcări circulare, denumite după verbul din limba

franceză brasser –a amesteca cu putere.

ISTORICProcedeul este cunoscut încă din antichitate. În Odiseea, Homer

povesteşte că “Ulise înota cu mişcări rotunde, întinzându-şi braţele prin apă”.

În 1538, în lucrarea “Colymbetes sive de arti natandi”, este înregistrată o descriere tehnică a brasului.

În secolul al XIX-lea apar primele informaţii cu caracter sportiv din domeniul înotului, unde “mişcările de bras sunt folosite mai ales pentru probele pe distanţe lungi, cum ar fi cazul cursei de o milă pe Tamisa”.

Între anii 1900-1930 se înoata bras într-o poziţie foarte înaltă, cu capul mult ridicat şi mişcări laterale ample – denumit “brasul german”.

În anul 1935, datorită unui regulament competiţional mai puţin clar, unii înotători au început să scoată braţele din apă la revenire, dând naştere unui procedeu nou denumit “fluture – bras”.

“Brasul sub apă”, apare între anii 1950 – 1957, particularizat prin vâsliri lungi ale braţelor, realizate în apnee prelungită. În anul 1957, F.I.N.A. interzice acestă variantă, considerată dăunătoare sănătăţii.

În decursul timpului, procedeul a suferit numeroase perfecţionări, cele mai importante fiind înregistrate în cadrul şcolii japoneze de înot, unde pentru prima dată un înotător, Osaky, a demonstrat o tehnică cu corpul mult scufundat, dar în limite regulamentare.

Astăzi se înoată “brasul tradiţional” şi “brasul delfinizat”. Brasul tradiţional este caracterizat printr-o poziţie orizontală, şoldurile fiind menţinute la suprafaţă, sau imediat sub orizontala apei, pe întreg ciclul de vâslire. Brasul delfinizat, este particularizat prin deplasări în plan vertical,

44

45

mişcarea în ansamblu având aspect ondulatoriu. În acestă variantă, şoldurile sunt mai coborâte, iar pentru diminuarea rezistenţei frontale, umerii sunt ridicaţi din apă şi proiectaţi înainte printr-o mişcare mai puternică a membrelor inferioare.

Utilizarea procedeului:Competiţional: la J.O. procedeul bras se înoată în probele de 100 şi 200

m. Bras; al treilea procedeu în probele de Mixt individual; al doilea schimb la ştafeta de 4x100 m. Mixt. La CM se înoată şi în proba de 50 m. Bras şi ştafeta de 4x50 m. Mixt respectiv 100 m. Mixt individual.

Utilitar şi de agrement: este cel mai utilizat procedeu pentru agrement şi deosebit de valoros pentru scopuri utilitare cu caracter militar.

COMPONENTE STRUCTURALEMişcările de picioareÎn procedeul bras, picioarele au un important rol propulsiv, preluând de

la mişcarea braţelor faza de împingere.Acţiunea este simultan- simetrică şi se realizează în principal în plan

orizontal. Se execută în două faze:a) faza pregătitoare – picioarele, depărtate aproximativ la lăţimea

umerilor, realizează flexia genunchilor simultan cu o uşoară flexie a şoldurilor, pentru a nu scoate călcâiele afară din apă, când sunt apropiate spre şezută.

Şoldurile se flexează când bazinul coboară şi trunchiul se ridică pentru inspiraţie. Astfel, coapsele prezintă o suprafaţă progresiv înclinată, iar moleculele de apă alunecă lent în jurul lor, determinând formarea de curenţi turbionari mici. În momentul maxim al flexiei gambelor pe coapse, picioarele sunt în eversie (mişcare complexă – flexie, pronaţie, abducţie);

b) faza propulsivă, numită şi împingere – asigură înaintarea. Pe parcursul extinderii progresive a genunchilor, tălpile presează apa pe o traiectorie semicirculară, uşor în exterior, în jos şi apoi în interior, cu presiuni minime înapoi. Picioarele acţionează asemănător elicei unui vapor, modificându-şi treptat unghiul de atac.

În finalul acţiunii, ele sunt extinse şi adduse (vârfurile depărtate şi călcâiele apropiate la poziţia iniţială).

Între cele două faze ale lucrului picioarelor se înregistrează un moment de alunecare.

Faza propulsivă este uniform accelerată şi se realizează în interiorul liniei umerilor, printr-o mişcare “îngustă”.

Greşelia) în faza pregătitoare:

46

47

☻ flexia pronunţată a şoldurilor – coapsele sunt poziţionate spre verticală, determinând o suprafaţă aproape plană şi creşterea rezistenţei de formă;

☻ menţinerea călcâielor apropiate şi depărtarea gununchilor – determină rezistenţă crescută la înaintare, propulsia (faza următoare) fiind realizată direct spre înapoi;

☻ depărtarea călcâielor şi menţinerea genunchilor apropiaţi – propulsia va fi realizată mult spre

exterior;b) în faza propulsivă:☻ împingerea cu gleznele în extensie – apa este lovită de sus în jos şi

spre înapoi, fără efect propulsiv;☻ orientarea asimetrică a picioarelor – unul loveşte apa, celălalt o

împinge;c) pe mişcarea în ansamblu:☻ executarea mişcării la o adâncime prea mare sau imediat sub nivelul

apei;☻ mişcări scurte, cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;☻ acţiuni iniţiate din genunchi – eficienţă scăzută.

Mişcările de braţePrin traiectoria descrisă, braţele asigură faza de tracţiune (propulsivă),

precum şi înălţarea corpului pentru executarea inspiraţiei şi diminuarea rezistenţei frontale.

Mişcările se realizează simultan – simetric, pe sub nivelul apei, pe durata a două faze:

a) energic de tracţiunea – prin flexia articulaţiilor mâinilor se realizează prinderea apei. Apa este împinsă spre exterior, în afara lăţimii umerilor, pe o traiectorie oblic, lateral şi în jos. Presiunea asupra apei continuă spre exterior şi în jos, cu deplasări minime spre înapoi, prin flexia progresivă a coatelor. Când mâinile, coatele şi umerii se aliniază şi când între antebraţ şi braţ se

formează un unghi de aproximativ 900, braţele se apropie trunchi “strângerea umerilor”. Apoi, palmele presează spre interior şi în sus, către piept. Presiunea este întreruptă când palmele se apropie una de cealaltă, “faţă în faţă”, la aproximativ 10 cm.

b) Revenirea se realizează prin extinderea spre înainte şi orientarea palmelor în jos.

Pe sfârşitul fazei de tracţiune, când braţele încep să se apropie, umerii se ridică din apă, pentru inspiraţie şi pentru a permite flexia minimă a soldurilor.

Acceleraţia maximă se înregistrază în momentul “strângerii coatelor”.

Greşelia) la tracţiune:☻ vâslire “îngustă”, cu exercitarea presiunii mai mult spre înapoi cu

mâinile ca “padelele” – propulsia este dominată de rezistenţă;☻ vâslire “largă” – presiunea este exercitată mult peste lăţimea

umerilor; nu se realizează înălţarea. – forţa tracţiunii este diminuată, iar prelungirea traiectoriei nu compensează frânarea la deplasarea braţelor spre trunchi;

☻ orientarea palmelor faţă în faţă înainte de a se alinia coatele şi umerii – apa este comprimată sub piept, diminuând eficienţa vâslirii;

b) la revenire:☻ poziţionarea mâinilor în extensie;☻ depărtarea mâinilor una de cealaltă – în ambele cazuri creşte

rezistenţa la înaintare.

Coordonarea braţe – picioare

48

49

Sunt practicate trei tipuri de coordonari: continuă, de alunecare şi de suprapunere.

În coordonarea continuă vâslitul începe pe finalul fazei propulsive a mişcării de picioare.

În coordonarea de alunecare există un timp de alunecare a corpului pe apă, între finalul mişcării de picioare şi îniţierea unei noi vâsliri.

În coordonarea de suprapunere, pe timpul fazei prăgătitoare a mişcării picioarelor (grupare) începe apucarea apei. Astfel, picioarele realizează împingerea când braţele revin înainte.

Cea mai eficientă este coordonarea de suprapunere, deoarece asigură cursivitatea propulsiei. Acest tip de coordonare este utilizat de marea majoritate a înotătorilor de performanţă.

Greşeli☻ flexia genunchilor şi şoldurilor prea devreme pe tracţiune – creşte

rezistenţa la înaintare, diminuând eficienţa vâslirii;☻ momentul de alunecare după terminarea ciclului este mult prelungit –

duce la o importantă pierdere de viteză.

Coordonarea braţelor cu respiraţiaÎn coordonarea vâslirii se realizează o respiraţie la un ciclu de braţe. În

momentul grupării braţelor la piept, odată cu ridicarea umerilor se realizează inspiraţia; odată cu revenirea braţelor şi pe prima parte a tracţiunii se realizează expiraţia.

StartulPrimele faze ale startului se realizează asemănator celor descrise la

startul de craul (poziţia pe blocul de start, elanul şi drumul aerian). Diferă intrarea în apă, lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă.

Intrarea în apă se realizează la o adâncime mai mare, pentru a permite efectuarea eficientă a lucrului sub apă. După un moment de alunecare pe sub apă, înotătorul execută o vâslire lungă. După realizarea tracţiunii, apropierea coatelor (mai redusă decât la înotul de suprafaţă), urmează o împingere uniform accelerată, pe lângă corp, până la întinderea complectă a braţelor. Revenirea braţelor se efectuează cu braţele mult flexate şi prin faţa corpului. Când braţele, în drumul lor spre înainte, ajung aproximativ în dreptul pieptului, începe faza pregătitoare a mişcării picioarelor (flexia). După terminarea revenirii braţelor, se efectuează o mişcare de împingere cu picioarele, urmat de un scurt moment de alunecare, continuat de vâslirea normală a braţelor şi revenirea la suprafaţă.

Greşelia) la intrarea în apă:☻ pătrunderea la o adâncime prea mică – se revine la suprafaţă mai

devreme, fără efectuarea lucrului sub apă;☻ pătrundera la o adâncime prea mare – nu se revine la timp pentru

inspiraţie şi apare senzaţia de sufocare;b) la lucrul sub apă:☻ nu se efectuează lucrul sub apă – scade eficienţa startului.

50

51

ÎntoarcereaÎn acest procedeu, întoarcerea propriu-zisă, împingerea şi alunecarea

sunt asemănătoare fazelor corespondente ale întoarcerii simple de craul.Caracteristic întoarcerii de bras este atacul peretelui care se realizează

prin aşezarea ambelor palme pe perete în acelaşi timp (nu şi la acelaşi nivel) cu menţinerea umerilor paraleli cu orizontala apei.

Lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă se efectuează identic cu acţiunile efectuate la start.

PROCEDEUL FLUTURE

DENUMIRE

Procedeul se numeşte fluture sau delfin datorită mişcărilor fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mişcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului.

ISTORIC

1935 – Jack Sieg, student al Universităţii Iowa (SUA), demonstrează pentru prima dată acest procedeu, folosind mişcări de picioare bras. Procedeul nu a fost omologat.

1945 – sportivul rus C. Meskhov îmbunătăţeşte tehnica lucrului de picioare.

1948 – la J.O. de la Londra şi în 1952 la cele de la Stockholm se înoată fluture cu mişcare de picioare bras.

1953 – FINA omologhează prin regulament tehnica acestui procedeu într-o formă apropiată de cea practicată astăzi.

Primul înotător de fluture a fost maghiarul Tumpek, recordman mondial, care a executat lovituri delfin deoarece era infirm, lipsindu-i laba unui picior.

1956 – la J.O. de la Melbourne toţi participanţii înoată delfin.Utilizarea procedeului:Competiţional: în programul J.O. procedeul se înoată în probele de 100

m.; 200 m.; primul procedeu în probele de 200 m. şi 400 m. Mixt individual; al treilea schimb la ştafeta de 4x 100 m. Mixt. În programul Camp.Mondiale se înoată şi în probele de 50 m. şi ştafeta de 4x50 m. Mixt.

Utilitar şi de agrement: în general se înoata numai de înotătorii experimentaţi.



În procedeul fluture (delfin) poziţia adoptată este decubit ventral. Deoarece procedeul se realizează prin mişcări ondulatorii, corpul

marchează trei poziţii intermediare, în funcţie de fazele ciclului de vâslire: în timpul lucrului acvatic al braţelor poziţia se orizontalizează cât mai

mult;

52

53

pe parcursul primei bătăi a picioarelor (se coordonează două bătăi la un ciclu de braţe), bazinul este orientat în sus şi înainte către suprafaţa apei;

cea de-a doua lovitură a picioarelor proiectează bazinul peste nivelul apei.

Greşeli☻ scufundare insuficientă a capului după introducerea braţelor în apă –

întârzie ridicarea bazinului;☻ realizarea unor mişcări ondulatorii exagerate – creşte rezistenţa de

formă şi rezistenţa valurilor.


Loviturile sau bătăile determină înălţarea sportivului, facilitând înaintarea şi, în special, deplasarea braţelor peste apă.

În condiţiile orientării corecte a picioarelor în uşoară inversie, aceste structuri motrice asigură şi propulsia – înaintarea.

În coordonarea braţe-picioare, la un ciclu de braţe se realizează două bătăi de picioare; prima lovitură este propulsivă, iar a doua asigură o poziţie înaltă a corpului pe suprafaţa apei.

Acţiunea picioarelor este simultană şi se realizează în principal în plan vertical. Este iniţiată din articulaţiile coxofemurale şi se execută în două faze:

a) descendentă, cu rol de înălţare. Se desfăşoară prin flexia activă a şoldurilor, flexia genunchilor şi extensia gleznelor, determinate pasiv de presiunea apei pe feţele dorsale ale picioarelor.

În punctul final, când flexia şoldurilor este de aproximativ 70-80°, gambele continuă mişcarea spre fundul piscinei, prin extinderea genunchilor şi “biciuirea” apei;

b) ascendentă, sau pregătitoare, cu rol de învingere a inerţiei loviturii în jos, prin schimbarea direcţiei de mişcare, fără efort muscular excesiv. Se execută prin extinderea simultană a şoldurilor şi genunchilor. Finalul acţiunii presupune “străpungerea” suprafeţei apei cu călcâiele.

Faza descendentă este uniform accelerată. Mişcările de picioare în ansamblu se realizează cu gleznele relaxate şi

picioarele în uşoară inversie (flexie plantară, supinaţie, adducţie). În timpul bătăilor, genunchii se menţin uşor depărtaţi în scopul orientării

picioarelor în uşoară inversie. Mişcările de picioare se desfăşoară sub forma unor ondulaţii, de altfel

corpul în ansamblu realizează o mişcare ondulatorie iniţiată şi amplificată la nivelul coloanei cervicale.

Greşelia) în faza descendentă: ☻ flexie în articulaţiile gleznelor – limitează suprafaţa de presiune pe

apă;☻ flexie exagerată a şoldurilor – coapsele se deplasează spre verticală,

determinând creşterea rezistenţei la înaintare;b) în faza ascendentă:☻ flexia genunchilor – gambele sunt scoate din apă, lovitura descendentă

consecutivă fiind realizată parţial în aer, fără eficienţă;c) pe întreaga mişcare:☻ execuţie la adâncime prea mare;☻ mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;☻ acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor;☻ menţinerea genunchilor în extensie – determină încordarea inutilă a

membrelor inferioare.


Din punct de vedere biomecanic, în procedeul fluture braţele lucrează simultan simetric. Ele au rol propulsiv, desfăşurându-se predominant în lateral şi pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi. Propulsia este dominată de forţa portantă, nu de forţa de rezistenţă.

Structura defalcată a acţiunii braţelor este:

a) drumul acvatic, propulsiv, include trei faze:- intrarea braţului în apă şi prinderea apei. Braţele pătrund uşor în

lateral, cu coatele în uşoară flexie. Mâinile, înclinate la aproximativ 45°, “taie” suprafaţa apei; degetele iau primele contactul cu apa.

Urmează extinderea coatelor şi presarea apei în exterior peste lăţimea umerilor. Apoi, se prinde apa în căuşul palmelor – se realizează sprijinul;

- tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, descris spre exterior şi în jos, spre interior şi în sus, cu deplasări minime spre înapoi. Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a articulaţiilor pumnilor şi coatelor;

54

55

- împingerea, palmele presează apa în exterior, în jos şi spre înapoi, prin extinderea coatelor.

Braţele sunt orientate în sus, lângă corp, iar palmele spre coapse pentru a pregăti degajarea din apă;

b) drumul aerian constă în deplasarea braţelor peste apă, coatele fiind uşor flexate. Braţele revin cât mai aproape de corp.

Braţele vâslesc sinusoidal, eliptic, pe un traseu asemănător “găurii de cheie”.

Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu “cotul înalt,” peste nivelul mâinii.

Acţiunile braţelor sunt favorizate de mişcările ondulatorii ale corpului.

Greşeli

a) la intrarea braţului:☻ pătrunderea braţelor în apă în exterior – reduce viteza de înaintare;☻ introducerea mâinilor imediat lângă cap – produce o contraforţă la

extinderea braţelor sub apă şi scurtează tracţiunea;☻ plesnirea braţelor pe apă – creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa

valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer;b) pe vâslire:☻ relaxarea articulaţiilor mâinilor – scade presiunea exercitată pe apă;☻ coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc;☻ menţinerea cotului extins pe tracţiune – determină înălţarea exagerată a

corpului;☻ scoaterea braţelor prea devreme din apă – scurtează împingerea şi, în

compensaţie, măreşte ritmul mişcărilor;c) pe drumul aerian:☻ revenirea braţelor cu coatele extinse – corpul se scufundă.


Cea mai frecventă coordonare braţe-picioare este de două bătăi la un ciclu de braţe.

Prima bătaie de picioare are rol propulsiv şi se realizează în timpul vâslirii.

A doua bătaie se desfăşoară pe revenire (drumul aerian). Această mişcare este accentuată pentru a asigura sprijinul pe apă, în timpul trecerii braţelor peste nivelul acesteia.


În procedeul fluture respiraţia se desfăşoară astfel:

în momentul apucării apei, capul se ridică;

prin extensia coloanei cervicale, faţa este degajată din apă şi se inspiră pe finalul împingerii şi în prima parte a drumului aerian;

când mâinile ajung în dreptul umerilor, capul se scufundă înaintea braţelor şi se expiră.

Inspiraţia se poate efectua la unul sau două cicluri de braţe.

Se inspiră o cantitate medie de aer.

56

57

Nu este recomandată apneea, când faţa revine în apă.

Aerul este inhalat rapid pe gură şi expirat profund pe gură şi pe nas.

Nu este eficientă respiraţia laterală, desfăşurată prin răsucirea capului, deoarece umerii se ridică nejustificat de mult.

Greşeli

☻ capul revine în apă după braţe – este întârziată tracţiunea;☻ expiraţie incompletă – aceasta este continuată şi afară din apă, scurtând

durata inspiraţiei; apare senzaţia de sufocare.

Startul

În procedeul fluture, startul se desfăşoară asemănător celui de bras şi craul.

Particularitatea acestei structuri tehnice este că, în faza lucrului sub apă se execută două mişcări de picioare, în coordonare specifică cu o vâslire simultan simetrică.

Întoarcerea

Ca şi startul, întoarcerea la delfin nu necesită o descriere aparte, deoarece este realizată biomecanic asemănător întoarcerii de bras.

Caracteristice sunt:

atacul peretelui – mâinile se dispun simultan şi la acelaşi nivel;

faza lucrului sub apă – se desfăşoară conform celor descrise la startul de fluture.

Particularit ăţi metodologice şi organizatorice ale predării înotului analitică

Metode de învăţare

globală

Metoda de învăţare analitică presupune învăţarea tehnicii procedeelor sportive de înot, prin gradarea treptată a însuşirii structurilor tehnice specifice procedeelor de înot, ajungându-se în final la coordonarea părţilor componente şi executarea globală a procedeului de înot.

1. Succesiunea metodică de predare şi însuşire: Structuri tehnice specifice etapei de iniţiere:

adaptarea şi obişnuirea cu apa; însuşirea plutirii pe piept şi pe spate; însuşirea alunecării pe piept şi pe spate; însuşirea tehnicii respiraţiei acvatice; însuşirea săriturilor simple în apă.

Structuri tehnice specifice tehnicii procedeelor de înot: însuşirea tehnicii lucrului membrelor inferioare, coordonat cu

respiraţia; însuşirea tehnicii lucrului membrelor superioare, coordonat cu

respiraţia; însuşirea coordonării lucrului membrelor inferioare cu cele

superioare şi coordonarea cu respiraţia; însuşirea tehnicii startului; însuşirea tehnicii întoarcerilor; perfecţionarea structurilor tehnice.

Învăţarea analitică prezintă marele avantaj de a conduce spre o învăţare corectă şi durabilă a tehnicii de înot, în mod special a celei de competiţie, elimină greşelile de tehnică, permite o individualizare strictă în procesul de învăţare.

Dezavantajul acestui tip de învăţare constă în durata relativ mare a procesului de învăţare – perfecţtionare. Pentru o însuşire corectă a tehnicii celor patru procedee sportive de înot, sunt necesari aproximativ doi ani.

Învăţarea globală, deseori folosită în cadrul centrelor de învăţare a înotului, duce la însuşirea unei tehnici rudimentare de înot, mai mult de menţinere la suprafaţa apei sau a unui înot pe distanţe scurte. Durata iniţieri este,

58

59

însă, scurtă, în medie 20 de lecţii. Trecerea ulterioară la însuşirea unei tehnici corecte necesită un timp îndelungat, deoarece sunt necesare multe mijloace specifice de corectare a deprinderilor însuşite greşit.

2. Succesiunea metodică a mijloacele de învăţare: mijloace specifice lucrului pe uscat; mijloace specifice lucrului pe sau la marginea bazinului; mijloace specifice lucrului în apă, (cu partener, cu mijloace

ajutătoare,etc.); mijloace specifice pentru perfecţionarea structurilor tehnice şi a

procedeului de înot.

Etapizarea procesului de învăţare – perfecţionare, antrenament şi performanţă sportivă la înot

Etapa I-a: Iniţiere Vârsta optimă: 6 – 7 ani; Durata medie a etapei: 15 lecţii de o oră; Obiective tehnice:

obişnuirea şi acomodarea cu apa; însuşirea plutirii pe piept şi pe spate; însuşirea alunecării pe piept şi pe spate; însuşirea respiraţiei acvatice; însuşirea săriturilor simple ăn apă; jocuri pregătitoare însuşirii tehnicii de înot.

Etapa a II-a: Învăţarea – perfecţionarea tehnicii procedeelor sportive de înot

Vârsta optimă: 6 – 8 ani; Durata medie a etapei: 1½ - 2 ani; Obiective tehnice: învăţarea şi perfecţionarea tehnicii procedeelor

sportive de înot; Succesiunea metodică de abordare a procedeelor:

craul şi spate simultan; bras; fluture.

Etapa a III-a: Antrenament sportiv (subetapa I-a)

Vârsta optimă: 8 –9 ani; Durata medie a subetapei: 1 an; Obiective tehnice: însuşirea particularităţilor tehnicii înotului

competiţional; Obiective de performanţă:

adaptarea organismului în mod treptat la cerinţele antrenamentului sportiv de performanţă;

dezvoltarea calităţilor motrice specifice înotului.

(subetapa a II-a) Vârsta optimă: fete –9 – 11 ani; băieţi 10 – 12 ani; Durata subetapei: 2 – 3 ani; Obiective tehnice: perfecţionarea permanentă a tehnicii celor patru

procedee sportive de înot, pentru creşterea eficienţei utilizării lor în competiţii, pe diferite distanţe de concurs;

Obiective de performanţă: dezvoltarea calităţilor motrice specifice în concordanţă cu

nivelul de dezvoltare somatică şi funcţională a organismului; participarea în competiţiile de înot pe grupe de vârstă.

Etapa a IV –a: Pregătire sportivă de performanţă, la nivel de juniori II

Vârsta optimă: fete 12 – 13 ani; băieţi 13 – 14 ani; Durata etapei: 2 ani; Obiective tehnice: perfecţionarea tehnicii procedeelor de înot

raportat la schimbările care au loc în organismul înotătorilor generate de vârsta pubertară;

Obiectiv de performanţă: obţinerea categoriei a II-a de clasificare sportivă la înot.

Etapa a V-a: Specializarea înotătorilor pe probe şi procedee Vârsta optimă: fete 14 – 15 ani; băieţi 15 – 17ani; Durata etapei: fete 2 ani; băieţi 3 ani; Obiective tehnice: specializarea înotătorilor pe următoarele grupe de

probe şi procedee: Grupa I-a: sprint;

Distanţe de concurs: 50 m, 100 m; Procedee: 50 m – toate procedeele;

100 m – craul şi fluture; 200 m – craul.

Grupa a II-a: sprint prelungit şi semifond; Procedee: fluture, spate; Distanţe de concurs: 200 m fluture;

100 m, 200 m spate; 400 m liber.

60

61

Grupa a III –a: înotători de mixt; Procedee: toate patru procedeele, fără rezultate

semnificative într-unul dintre ele; Distanţe de concurs: 200 şi 400 m Mixt individual.

Grupa a IV-a: înotători de bras; Procedeul: bras; Distanţe de concurs: 100 şi 200 m.

Grupa a V-a: înotători de fond; Procedeul: craul; Distanţe de concurs: 800 m. femei; 1500m masculin.

Etapa a VI-a: Înot de cea mai mare performanţă Vârsta: fete, 16 ani şi mai mari; băieţi, 18 ani şi mai mari

Lecţia de înotActivitatea de instruire la înot se realizează sub formă de lecţii.Lecţiile trebuie să se desfăşoare după un orar stabilit, ceea ce crează

condiţiile necesare pentru planificarea activităţilor în mod ştiinţific. Ele se organizează pe grupe, ţinându-se seama de vârsta şi nivelul de pregătire al sportivilor.

În funcţie de sarcinile pe care le au de rezolvat, lecţiile pot fi împărţite în lecţii de învăţare; lecţii de perfecţionare; lecţii mixte (învăţare – perfecţionare); lecţii de control; lecţii de antrenament.

Lecţia este structurată în general pe trei părţi: pregătitoare, fundamentală şi de încheiere.

Partea pregătitoare, cunoscută şi sub denumirea de “încălzire”, are ca sarcini: organizarea colectivului, anunţarea sarcinilor de lecţie sau de antrenament, realizarea unei încălziri generale a organismului.

“Încălzirea” cuprinde, la rândul ei, două părţi: “încălzirea generală”, care determină activitatea multilaterală a organismului şi “încălzirea specială”, realizată în apă, care pregăteşte organismul pentru rezolvarea sarcinilor de bază.

Partea a doua, fundamentală a lecţiei, are o orientare precisă a sarcinilor, constituind de fapt o înlănţuire de mijoace specifice pentru dezvoltarea calităţilor motrice specifice înotului, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice, îndeplinirea sarcinilor concrete de antrenament.

Partea a treia, de încheiere a lecţiei, are ca sarcini: liniştirea treptată a organismului, terminarea organizată a lecţiei, precizarea sarcinilor de rezolvat în afară lecţiei, prin activitate independentă.

Datele medicale confirmă că înotul exercită o influenţă pozitivă asupra dezvoltării fizice şi asupra călirii organismului copiilor, cu condiţia ca exerciţiile să fie dozate corect şi să se urmărească cu atenţie starea sănătăţii lor.

În mod obişnuit, copiii de de vârstă preşcolară lucrează în apă două, trei reprize a câte zece minute. Semnele care pot orienta pe profesor asupra stării

copiilor care lucrează în apă sunt: învineţirea buzelor, tremuratul, paloarea feţei, etc..În general, trebuie să se evite, mai ales cu copiii mici, eforturile prelungite sau lucrul în apă rece. După ce copiii au atins un anumit nivel de pregătire se poate mări durata şi intensitatea lucrului în apă.

În apă, densitatea motrică este foarte mare, de aceea, se recomandă alternarea mijloacelor specifice pentru rezolvarea sarcinilor de lecţie sau antrenament, cu mijloace de refacere: exerciţii de respiraţie, înot relaxat, exerciţii de alunecare, etc..

Mijloace specifice pentru ACOMODAREA CU APA Mers în apă din ce în ce mai adâncă sau deplasare de-a lungul

peretelui bazinului; Alergare prin apă; Culegerea diferitelor obiecte de pe fundul apei sau bazinului; Leapşa în apă; Sărituri pe un picior sau pe ambele picioare; Diferite ştafete; Jocuri cu mingea.

Mijloace specifice pentru însuşirea PLUTIRII PE APĂ şi ALUNECĂRII PE PIEPT şi PE SPATE

Luarea poziţiei corecte pe uscat din stând cu braţele sus sau din culcat ventral şi din culcat dorsal;

În apă mică sau la marginea bazinului, luarea poziţiei de plutire cu sprijin acordat de profesor;

62

63

Mers pe patru labe prin apă mică; Mers în sprijin pe mâini. Din culcat facial cu capul deasupra apei,

deplasare pe fundul apei cu ajutorul mâinilor; Alunecare pe piept şi pe spate cu sprijin acordat de profesor; Alunecare pe piept şi pe spate, cu trecerea succesivă de la un copil la

celălalt;0

Alunecare pe piept cu palmele sprijinite pe un plutitor; Plutire pe spate, cu capul sprijinit pe un plutitor; Alunecare pe piept şi pe spate din împingere de la peretele bazinului; “Şurubul”. Alunecare cu schimbarea poziţiei de pe piept pe spate şi

invers; “Roata”. Se efectuează în formaţie de cerc, copiii ţinându-se de

mâini: cei cu numere pare stau în plutire pe spate, cei cu nimere impare, învârtesc cercul;

Cursa pe perechi cu tracţiune cu tracţiune pe sub braţe; Cursa pe perechi cu împingere de la picioare;

Mijloace specifice însuşirii RESPIRAŢIEI ACVATICE Spălarea cu introducerea feţei în apă; Inspiraţie pe gură, introducerea feţei în apă, apnee cât mai mult timp,

revenirea la suprafaţă şi efectuarea expiraţiei pe gură; Suflarea aerului asupra unui obiect plutitor foarte uşor (o minge de

tenis de masă, un balon mic, o frunză, etc.). Expiraţie cu faţa în apă. Se inspiră pe gură şi, după introducerea feţei

ăn apă, se expiră pe gură, foarte încet, cât mai mult timp posibil, “bolborosind” apa; ochii se menţin deschişi;

Exerciţii de respiraţie cu ajutorul unui partener; Exerciţii de respiraţie din stând întins pe apă cu mâinile sprijinite pe

fundul acesteia, cu ridicarea capului pentru inspiraţie, înainte; Acelaşi exerciţiu cu mâinile sprijinite pe şanţul “sparge-val”; Exerciţii de respiraţie, cu inspiraţia executată alternativ pe partea

stângă şi pe cea dreaptă.

ÎNVĂŢAREA şi PERFECŢIONAREA TEHNICII PROCEDEELOR SPORTIVE DE ÎNOT

Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii procedeului CRAUL

Mijloace specifice lucrului membrelor inferioare

Exerciţii imitative pe uscat din stând sprijinit pe un picior, balans antero-posterior al celuilalt picior cu lovirea unui obiect uşor aflat lângă piciorul de sprijin;

Imitarea bătăilor de picioare din sezând sprijinit pe antebraţe; din culcat facial pe o bancă; din atârnat;

Imitarea bătăilor de picioare din sezând sprijinit pe antebraţe pe marginea bazinului, cu labele în apă;

Executarea mişcărilor membrelor inferioare, din plutire pe piept cu mâinile sprijinite pe fundul apei (în bazin cu apă mică sau la malul mării);

Executarea mişcării membrelor inferioare la marginea bazinului cu mâinile sprijinite pe şanţul “sparge val”;

Din alunecare pe piept, cu ajutorul unui partener, executarea mişcării membr. inferioare;

64

65

Executarea lucrului membr. inferioare, din deplasare în poziţie de alunecare pe piept, cu mâinile sprijinite pe fundul apei (în bazin cu apă mică sau la malul mării);

Executarea lucrului membr. inferioare cu palmele sprijinite pe un plutitor;

Acelaşi exerciţiu, corpul fiind menţinut la suprafaţa apei de un colac; Executarea lucrului membr. inferioare, din alunecare pe piept, cu

împingere de la peretele bazinului, fără sprijin sau ajutor; Executarea lucrului membr. inferioare cu ajutorul labelor de cauciuc; Executarea exerciţiilor prezentate anterior, coordonat cu respiraţia.

Mijloace specifice pentru perfecţionarea tehnicii lucrului memb. inferioare:

Lucrul membr. inferioare pe distanţe progresive; Lucrul membr. inferioare în diferite tempouri; Lucrul membr. inferioare pe diferite distanţe cu înregistrarea

tmpului; Lucrul membr. inferioare în diferite tempouri respiratorii; Lucrul membr. inferioare cu îngreuieri (centuri, labe de cauciuc,

plutitoare,etc.);

Mijloace specifice lucrului membrelor superioare Explicarea şi demonstrarea lucrului membrelor superioare, pe uscat

(se accentuează poziţia corectă a segmentelor membrului superior în diferite faze ale drumului acvatic şi ale drumului aerian); Exerciţii imitative pe uscat din stând; din stând aplecat şi din poziţia

culcat facial pe o bancă; Exerciţii imitative pe uscat cu partener (partenerul, de regulă

profesorul, imprimă palmei traiectoria corectă din timpul vâslirii, ulterior, opunând şi o uşoară rezistenţă); Efectuarea lucrului membr. superioare din stând aplecat şi mers prin

apă mică; Efectuarea lucrului membr. superioare, din plutire pe piept , cu

membr. inf. susţinute de un partener sau de flotoare, întâi cu un singur braţ şi coordonat cu respiraţia, apoi şi cu celălalt braţ; Efectuarea lucrului membr. sup., din plutire pe piept, cu membr. inf.

susţinute, alternativ. Exerciţiul se va face coordonat cu respiraţia; Efectuarea lucrului membr. sup., din alunecare pe piept cu

picioarele susţinute, în ritm normal, cu respiraţie, mai întâi la două braţe, (numai pe o parte; dreapta apoi stânga), apoi cu respiraţia la trei braţe, (alternativ, dreapta- stânga);

Mijloace specifice pentru perfecţionarea lucrului membrelor superioare:

Înot numai cu ajutorul braţelor (picioarele susţinute de flotor), în ritm susţinut, fară respiraţie; Înot numai cu ajutorul braţelor, cu respiraţie la două, trei şi patru

braţe; Înot numai cu ajutorul braţelor, cu palmare; Înot numai cu ajutorul braţelor, pe distanţe progresive; Înot numai cu ajutorul braţelor, pe distanţe diferite, cu înregistrarea

timpului; Înot numai cu ajutorul braţelor, cu îngreuieri (centuri, palmare de

diferite dimensiuni, cu tricou, cu întinderea unui sandou fixat de peretele bazinului)

Mijloace specifice coordonării lucrului membrelor inferioare cu cele superioare, şi coordonarea cu respiraţia Din alunecare pe piept, după şase bătăi de picioare, vâslire cu un

singur braţ şi, respiraţie pe partea braţului care vâsleşte; Din alunecare pe piept, vâsliri alternative, coordonat cu respiraţia; Din alunecare pe piept, cu braţele în poziţie asimetrică (un braţ sus,

celălalt jos), după şase bătăi de picioare, schimbarea poziţiei braţelor, cu respiraţie pe partea braţului care parcurge drumul aerian;

Înot craul cu coordonare normală, (şase bătăi de picioare la un ciclu de braţe, cu respiraţie la două braţe şi la trei braţe).

Mijloace specifice perfecţionării tehnicii procedeului craul Înot craul pe distanţe progresive, cu diferite ritmuri respiratorii; Înot craul în tempouri diferite; Înot craul cu palmare şi cu labe de cauciuc; Înot craul cu îngreuieri.

66

67

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionnării startului în procedeul craul Exerciţii de învăţare:

“Săritura peştelui”; într-o apă până la talie se execută sărituri înainte, cu împingere de pe fundul apei; Sărituri cu capul înainte, executate de la o înălţime mică (treptele scărilor de la bazin); Sărituri înainte, din stând pe marginea bazinului, prin împingere cu picioarele. Se va recomanda ca la intrarea în apă corpul să fie bine întins; Sărituri înainte, din stând ghemuit pe marginea bazinului; Sărituri înainte, din stând ghemuit pe blocul de start; Pe blocul de start, învăţarea poziţiei de plecare; Start de e blocul de start, fără comandă de plecare; Acelaşi exerciţiu, cu comenzile de start; Din alunecare pe piept, cu împingere de la perete, alunecare pe sub apă, învăţarea lucrului pe sub apă şi ieşirea la suprafaţa apei; Start fără comenzi, efectuarea lucrului pe sub apă, ieşirea la suprafaţă, înot patru-cinci metri.Exerciţii de perfecţionare: Start normal, cu comenzi; Start cu măsurarea lungimii săriturii, (se poate marca cu un flotor, locul aproximativ în care ar trebui să intre în apă); Start cu înregistrarea timpului de reacţie (se poate face cu ajutorul cronometrului de frecvenţă); Start la diferite semnale sonore (fluier, pistol, sirenă ); Start la diferite intervale de timp, între comenzile de start; Start, urmat de înot cu mare intensitate, fără respiraţie, pe o distanţă de 10 – 12 metri; Efectuarea unor mijloace specifice de antrenament (repetări pe distanţe scurte), cu start de concurs.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerilor în procedeul craul Exerciţii de învăţare:

Exerciţii pregătitoare pe uscat, pentru atacul peretelui (din mers, imitarea mişcărilor de braţe, şi atacul peretelui); Întoarceri la perete, din stând pe un picior, cu mâna sprijinită pe perete. Se imită întoarcerea propriu-zisă prin rotarea corpului la 1800; Executarea unor răsturnări specifice întoarcerilor, din culcat pe o saltea sau pe iarbă (nisip); Atacul peretelui, din înot de la mică distanţă faţă de perete, sau din diferite viteze de înot; În apă, la marginea bazinului, cu o mână sprijinită de şanţul “sparge val”, cealaltă lângă corp se execută bătăi de picioare. Se opresc bătăile

de picioare şi se execută întoarcerea prin pivotare laterală, fără împingere; Acelaşi exerciţiu, cu “aruncarea “ braţului de atac peste apă şi ghemuirea sub apă; Exerciţiul precedent, şi cu împingerea de la perete; Exerciţiul precedent, urmat de lucru specific sub apă şi ieşirea la suprafaţă; Exerciţiul precedent, urmat de înot cu intensitate mare, fără respiraţie, 10 – 12 metri; Din înot, răsturnări înainte, fără atingerea peretelui; Din înot, răsturnări înainte cu înşurubare 1800; Din înot, răsturnări cu şi fără înşurubare, cu aşezarea tălpilor pe perete; Acelaşi exerciţiu, cu impingere de la perete; Exerciţiul precedent, urmat de lucru sub apă şi ieşirea la suprafaţă;Exerciţii de perfecţionare: Executarea întoarcerilor prin pivotare sau prin răsturnare, din diferite viteze de înot; Executarea întoarcerilor, cu înregistrarea timpului de la atacul peretelui până la ieşirea la suprafaţă; Executarea întoarcerilor, cu măsurarea lungimii alunecării pe sub apă; Perfecţionarea întoarcerilor ţinându-se seama de marcajele bazinului.

68

69

Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii procedeului spate

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membrelor inferioare

Mijloace specifice învăţării: Mişcări imitative, pe uscat, din culcat dorsal pe o bancă; Lucrul membr. inf., din şezând sprijinit pe antebraţe, pe marginea

bazinului, sau în apă mică; Lucrul membr. inf., din plutire pe spate, cu sprijin acordat de

partener (sub omoplaţi; la ceafă; de mâinile ţinute sus); Lucrul membr. inf. din plutire pe spate, la marginea bazinului,

lateral faţă de perete; Lucrul membr. inf. din alunecare pe spate, cu ajutorul unui

partener, care îl trage sau îl împinge prin apă; Lucrul membr. inf. cu ajutorul unui plutitor, ţinut sub ceafă; Lucrul membr. inf. din alunecare pe spate, braţele executând mici

vâsliri pe lângă coapse; Lucrul membr. inf. din alunecare pe spate, cu braţele sus.

Mijloace specifice perfecţionării: Lucrul membr. inf. pe distanţe progresive; Lucrul membr. inf., pe distanţe prestabilite, cu înregistrarea

timpului şi cu stabilirea duratei pauzelor; Lucrul membr. inf. cu ajutorul labelor de cauciuc; Lucrul membr. inf. cu îngreuieri; Lucrul membr. inf. în tempouri şi cu ritmuri diferite.

Mijoace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membrelor superioare

Mijloace specifice învăţării: Mişcări imitative ale lucrului membr. sup., executate din culcat

dorsal pe o bancă; Lucrul membr. sup. efectuat în apă mică, cu sprijin (la nivelul

piciorului sau bazinului), din partea unui partener; Lucru cu un singur braţ, din plutire pe spate, la marginea bazinului,

lateral faţă de perete; Lucrul membr. sup. din alunecare pe spate, cu ajutorul unui

pertener care îl împinge; Lucrul membr. sup. din alunecare pe spate, cu picioarele susţinute

de un flotor.

Mijloace specifice perfecţionării: Înot numai cu ajutorul braţelor, picioarele susţinute de flotor, pe

distanţe progresive; Înot numai cu braţele, pe distanţe prestabilite, cu înregistrarea

timpului şi stabilirea duratei pauzelor; Înot numai cu braţele, cu palmare; Înot numai cu braţele, cu îngreuieri; Înot în tempouri şi ritmuri diferite.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării coordonării lucrului membrelor inferioare, cu lucrul membrelor superioare, în procedeul spate

Mijloace specifice învăţării: Din alunecare pe spate, braţele la nivelul coapselor, vâsliri

alternative cu un braţ şi cu celălalt, după fiecare ciclu de şase bătăi de picioare;

Acelaşi exerciţiu, dar cu braţele în poziţia iniţială sus; Din alunecare pe spate, un braţ sus celălalt jos, schimbarea poziţiei

braţelor (braţul care este sus execută vâslirea, celălalt drumul aerian), după un ciclu de şase bătăi de picioare;

Din alunecare pe spate, cu braţele jos, vâslire simultană cu braţele, după un ciclu de şase bătăi de picioare;

Acelasi exerciţiu, dar cu braţele în poziţia iniţială, sus; Înot pe spate, cu coordonarea normală, şi coordonat cu respiraţia.

Mijloace specifice perfecţionării: Din alunecare pe spate, lucrul membr. inf., vâslire cu un singur braţ,

celălalt braţ executând doar ridicarea şi trecerea umărului peste apă; Acelaşi exerciţiu, cu lucru alternativ al braţelor; Înot spate cu palmare şi cu labe de cauciuc; Înot spate cu un pahar de plastic fixat pe frunte (pentru corectarea

mişcărilor laterale ale capului); Înot spate pe distanţe progresive; Înot spate pe distanţe prestabilite, cu înregistrarea timpului şi fixarea

duratei pauzelor; Înot spate cu îngreuieri; Înot spate în ritmuri şi tempouri diferite.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării startului în procedeul spate

Mijloace specifice invăţării: Învăţarea poziţiei de aşteptare la blocul de start, pe uscat, la scara

fixă;

70

71

Învăţarea, pe uscat, a extensiei corpului şi a mişcării de ducere a braţelor prin lateral sus;

În apă, din alunecare pe spate în imersiune totală, învăţarea mişcărilor ondulatorii specifice fazei subacvatice;

Start din apă, parcurgerea drumului aerian, intrare în apă, alunecare pe spate;

Acelaşi exerciţiu şi cu executarea lucrului pe sub apă; Acelaşi exerciţiu, urmat de înot spate 10-12 metri.

Mijloace specifice perfecţionării: Start la diferite semnale sonore; Start cu înregistrarea vitezei de reacţie; Start cu măsurarea lungimii alunecării; Start cu indicarea locului de intrare în apă; Start, urmat de înot de viteză, pe diferite distanţe.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerilor în procedeul spate

Mijloace specifice învăţării: Mişcări imitative pe uscat, la perete (atacul peretelui, atac şi

întoarcere, etc.); Pe uscat, rostogoliri înainte şi înapoi pe o saltea; În apă, învăţarea pivotării laterale, din plutire pe spate, cu o mână

sprijinită la marginea bazinului (la scară sau la şanţul “sparge val”); Din înot, de la o distanţă de aproximativ 5 m. faţă de perete, atacul

peretelui; Din înot, răsturnări înainte şi înapoi, fără atingerea peretelui; Acelaşi exerciţiu, cu atingerea peretelui; Împingere de la perete, alunecare în imersiune completă şi efectuarea

lucrului sub apă; Din înot, atacul peretelui, întorcerea propriu-zisă, alunecare pe sub

apă (se vor învăţa toate cele trei tipuri de întoarceri); Acelaşi exerciţiu, cu efectuarea lucrului pe sub apă; Din înot, de la o distanţă mică faţă de perete, realizarea întoarcerii şi

înot cu accelerare pe o distanţă de 10-15 m.

Mijloace specifice pentru perfecţionare: Efectuarea întoarcerilor din diferite viteze de înot; Efectuarea întoarcerilor cu înregistrarea timpului de la atacul

peretelui până la ieşirea la suprafaţă; Realizarea întoarcerilor, cu măsurarea lungimii alunecării; Efectuarea întoarcerilor atât pe partea stângă, cât şi pe partea

dreaptă;

Întoarceri cu adaptarea tehnicii la marcajele bazinului.

Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii procedeului bras

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membrelor inferioare

Mijloace specifice învăţării:(Membrele inferioare reprezintă unul din factorii propulsivi importanţi

în tehnica înotului bras, ei efectuând faza de împingere) Mişcări imitative ale membrelor inferioare, din stând sprijinit pe un picior. Se execută numai cu un singur picior, pe fazele mişcării: flexia gambei pe coapsă, apoi flexia labei piciorului şi orientare spre exterior, apoi împingerea; Mişcări imitative ale membrelor inferioare, din culcat ventral pe o bancă; Mişcări imitative ale membr. inf. din sezând sprijinit pe antebraţe; Acelaşi exerciţiu, din sezând pe marginea bazinului; Efectuarea lucrului membr. inf., în apă mică, din plutire pe piept, sprijinit cu mâinile pe fundul apei; În apă mică, efectuarea lucrului membr. inf. cu sprijin din partea unui partener; Acelaşi exerciţiu cu partener, în poziţia de plutire pe spate; La marginea bazinului, cu o mână ţinându-se de “şanţul sparge-val”, iar cu cealaltă sprijinindu-se de perete, sub apă, efectuarea lucrului membr. inf.; Efectuarea lucrului membr. inf., din alunecare pe piept, cu ajutorul unui partener care-l trage prin apă; Efectuarea lucrului membr. inf., din alunecare pe piept, cu mâinile sprijinite pe o plută; Efectuarea lucrului membr. inf., din alunecare pe piept, cu împingere de la peretele bazilului.

Mijloace specifice perfecţionării: Efectuarea exerciţiilor din apă, prezentate la învăţare, coordonat cu respiraţia;

72

73

Înot numai cu ajutorul membrelor inf., cu sau fără plută, pe distanţe progresive; Înot numai cu ajutorul membr. inf., din alunecare pe piept, cu mâinile pe lângă corp; Înot numai cu ajutorul membr. inf., cu mâinile ţinute la spate, coordonat cu respiraţia; Lucrul membr. inf., în poziţie verticală; (se poate executa cu mişcări simetrice sau asimetrice-“călcarea apei”-) Mişcări ale membr. inf., din alunecare pe spate, cu mâinile sus sau, pe lângă corp; Lucrul membrelor inferioare, cu îngreuieri (ex.: cu pluta ţinută în poziţie verticală sau oblig faţă de orizontala apei); Lucrul membr. inf., pe distanţe scurte, în tempouri variate; Exerciţiile prezentate anterior coordonat cu respiraţia.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membrelor

superioareMijloace specifice învăţării: Executarea mişcărilor membr. sup., pe uscat, din stând aplecat înainte; Acelaşi exerciţiu, coordonat cu respiraţia specifică; Executarea mişcărilor membr. sup., din culcat facial pe o bancă, coordonat cu respiraţia; Executarea lucrului membr. sup., în apă mică, din stând aplecat înainte; Acelaşi exerciţiu, coordonat cu respiraţia; Acelaşi exerciţiu din mers prin apă mică; Acelaşi exerciţiu, cu ajutorul unui partenar care, controlează traiectoria corectă a mişcării, opunând o uşoară rezistenţă; Lucrul membr. sup., din alunecare pe piept, cu picioarele susţinute de partener sau de o plută; Executarea lucrului membr. sup., cu picioare susţinute, coordonat cu respiraţia.

Mijloace specifice perfecţionării: Lucrul membr. sup. pe distanţe progresive; Lucrul membr. sup. cu picioarele susţinute, pe distanţe progresive şi cu cronometrarea timpului; Lucrul membr. sup. cu mişcări de picioare craul; Lucrul membr. sup. cu mişcări de picioare fluture; Lucrul membr. sup. cu palmare de diferite mărimi; Exerciţiile prezentate anterior, coordonat cu respiraţia.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membr. inf. cu lucrul membr. sup. şi coordonarea cu respiraţia

Mijloace specifice învăţării: Învăţarea coordonării prin lucru pe uscat, din culcat facial pe o bancă de gimnastică; În apă mică, învăţarea coordonării cu ajutorul unui partener; Din alunecare pe piept, se execută trei mişcări de picioare la un ciclu de braţe, apoi două mişcări de picioare la un ciclu de braţe, apoi coordonarea normală; Aceleaşi exerciţii cu respiraţie;

Mijloace specifice perfecţionării: Înot în procedeul bras, pe distanţe progresive; Înot în procedeul bras, cu viteze variabile; Înot în procedeul bras, cu cronometrarea timpului; Înot cu palmare sau alte mijloace de îngreuiere.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării startului în procedeul bras(Apreciind că procedeul bras este al treilea procedeu în succesiunea

învăţării tehnicii procedeelor sportive de înot, şi ca urmare, unele structuri tehnice specifice startului se cunosc foarte bine, la învăţarea startului de bras trebuie însuşite doar structurile tehnice specifice)

Mijloace specifice învăţării: Învăţarea lucrului membr. sup. pe uscat; (vâslirea prelungită) Efectuarea lucrului membr. sup. în apă, din alunecare pe piept, în imersiune complectă; Din alunecare pe piept, în imersiune complectă, executarea lucrului membr. sup. coordonat cu lucrul membr. inf., şi ieşirea la suprafaţă; Executarea lucrului sub apă, din start de pe blocul de start.

Mijloace specifice perfecţionării:(mijloacele de perfecţionare sunt identice cu cele prezentate la perfecţionarea startului de craul)

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerii de brasMijloace specifice învăţării: Învăţarea atacului peretelui, pe uscat, din mers, cu atingerea peretelui; În apă, atacul peretelui din înot de la 5-6 metri faţă de peretele bazinului; Acelaşi exerciţiu, şi cu executarea întoarcerii propriu-zise; Împingere de la peretele bazinului şi executarea lucrului sub apă urmat de ieşirea la suprafaţă;

74

75

Executarea întoarcerii din înot cu viteză scăzută.

Mijloace specifice perfecţionării:(sunt identice cu cele prezentate la întorcerea prin pivotare laterală în procedeul craul, cu respectarea specificului întoarcerii de bras, privind atacul peretelui şi lucru sub apă).

Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii procedeului de înot fluture

Mijloace specifice îmvăţării şi perfecţionării lucrului membrelor inferioare

Mijloace specifice învăţării: “Săritura delfinului”,-executată cu împingere de pe fundul bazinului cu apă mică (până la talie). La intrarea în apă, capul va fi aplecat mult înainte cu bărbia în piept. După scufundare, picioarele efectuează două, trei mişcări ondulatorii, până când mâinile ating fundul bazinului, apoi, prin ridicarea capului, ieşire la suprafaţa apei; Mişcări ondulatorii, executate pe marginea bazinului, din sezând sprijinit înapoi; Mişcări ondulatorii, executate la marginea bazinului, cu sprijinirea mâinilor pe “şanţul sparge-val”; Mişcări ondulatorii cu ajutorul unui partener; Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu braţele întinse sus; Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu labe de cauciuc; Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu mâinile sprijinite pe o plută; Repetarea exerciţiilor executate în apă, coordonat cu respiraţia.

Mijloace specifice pentru perfecţionare: Executarea mişcărilor ondulatorii, cu respiraţie, pe distanţe progresive; Mişcări ondulatorii, din alunecare pe spate, cu braţele pe lângă corp, sub cap sau sus; Mişcări ondulatorii în poziţie verticală; Mişcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu labe de cauciuc, cu viteze diferite; Mişcări ondulatorii, din alunecare pe o parte, cu un braţ sus şi unul jos; Toate exerciţiile prezentate se vor face şi cu respiraţie.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării lucrului membrelor superioare

Mijloace specifice învăţării: Mişcări imitative pe uscat; Lucrul membr. sup. în apă puţin adâncă;

Lucrul membr. sup. în apă mică, cu partener; Lucrul membr. sup. cu picioarele susţinute de o plută; Lucrul membr. sup. din alunecare pe piept, executându-se numai drumul acvatic, braţele revenind sus, pe sub apă; Împingere de la perete, alunecare pe piept cu executarea a două, trei mişcări complecte de braţe, fără respiraţie; Acelaşi exerciţiu, cu respiraţie după două cicluri de braţe.

Mijloace specifice perfecţionării: Înot numai cu braţele, cu picioarele susţinute de un flotor; Înot numai cu braţele pe distanţe progresive; Înot cu braţe fluture şi picioare craul; Înot cu braţe fluture şi picioare bras; Înot numai cu braţele, cu palmare; Înot numai cu braţele, picioarele susţinute, cu cronometrarea timpului, pe diferite distanţe şi cu diferite viteze.

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării coordonării lucrului membrelor superioare cu lucrul membrelor inferioare şi coordodarea cu respiraţia

Mijloace specifice învăţării: Înot fluture fără respiraţie; Înot fluture cu braţele sub apă. Prima bătaie a picioarelor se execută

în timpul alunecării braţelor înainte, iar a doua odată cu împingerea lor spre înapoi;

Învăţarea coordonării cu respiraţia, cu numărătoare:a) pe timpul 1 – braţele intră în apă, picioarele bat energic în jos,

iar înotătorul expiră puternic până când braţele termină tracţiunea;

b) pe timpul 2 – braţele execută împingerea, picioarele bat mai slab, iar înotătorul ridică capul şi execută o inspiraţie rapidă;

Alternarea între vâslirile de fluture a câte unui ciclu de braţe craul; Executarea ciclului de braţe după trei sau patru cicluri complecte de picioare.

76

77

Mijloace specifice perfecţionării: Înot fluture fără respiraţie pe distanţe scurte cu viteze mărite; Înot fluture cu labe de cauciuc; Înot fluture cu palmare; Înot fluture cu labe şi cu palmare; Înot fluture pe distanţe progresive, în tempouri diferite; Înot fluture cu cronometrarea timpului;

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării startului de fluture(Acestea sunt identice cu cele specifice startului de craul, cu adaptarea

lucrului sub apă)

Mijloace specifice învăţării şi perfecţionării întoarcerii de fluture(Acestea sunt identice cu cele prezentate la întoarcerea de bras, cu

adaptarea atacului peretelui şi a lucrului sub apă).

SALVAREA DE LA ÎNEC

Înecul, este un accident, o stare gravă care poate duce la moarte din cauza blocării căilor respiratorii cu apă (sau un corp solid), fapt ce determină o asfixie prin întreruperea aportului de oxigen şi creşterea concentraţiei de bioxid de carbon în sânge. În cazul înecului în apă dulce, la acesta asfinxie se adaugă diluţia sângelui provocata de pătrunderea în căile respiratorii (la 2-3 minute după pătrunderea în alveole, apa dulce trece prin osmoză în sânge, fapt urmat de creşterea volumului sanguin, creşterea tensiunii pulmonare şi încărcarea jumătăţii drepte a inimii. Diluţia sângelui cu apă poate fi urmata de distrugerea globulelor roşii. În acest caz organismul înecatului care suportă o lipsă acută de oxigen, este lipsit în mare măsura şi de hemoglobina care transportă oxigenul în organism.

În sângale înecatului în apă dulce se produce o concentraţie de ioni de potasiu (hipercalcemie) care favorizează producerea “fibrilaţiei ventriculare’, (contracţii necoordonate ale inimii care scad posibilităţile de pompare a sângelui în artere).

La înecul în apă sărată, pe lângă asfixie, apare edemul pulmonar (acumulare de lichid în alveolele pulmonare) şi o hemoconcentraţie cu colaps periferic (scăderea bruscă a tensiunii arteriale prin pierderea tonusului vascular)

Înecul se poate produce din diferite cauze:

Epuizare morală – datorită spaimei caracteristice celor care nu ştiu să înoate sau să-şi aprecieze corect posibilităţile fizice şi se avântă mult în largul marii;

Epuizare fizică – datortită efortului depus în timpul înotului;

Stare sincopală – (oprirea reflexă brutală a funcţiilor inimii şi respiraţiei) cauzată de criză epileptică, angină pectorală, infarct miocardic, traumatisme în diferite regiuni ale corpului (epigastrită temporală), crampe musculare;

Pătrunderea apei în fosele nazale şi în urechi;

Hidrocuţie – prin simplu contact cu apa, datorita unei sensibilităţi crescute a organismului faţă de apa (fenomenul este asemănator cu electrocutarea).

În naufragii, accidente în sporturi nautice, sau în sărituri, se mai pot asocia traumatisme grave, ca: fracturi craniene sau ale coloanei vertebrale, lovituri în abdomen, luxaţii, fracturi ale diferitelor articulaţii sau segmente ale corpului, spargerea timpanului, etc..

Accidentarea prin înec poate fi întâlnită atât la cei care nu ştiu să înoate, cât şi la înotătorii experimentaţi.

Valurile, curenţii, vârtejurile, bancurile de nisip deplasabile sau fixe, apele repezi, reci, cu plante acvatice agaţătoare, fund stâncos, mâlos, maluri abrupte, nerespectarea zonelor de restricţie (delimitate cu balize sau geamanduri) şi a regulamentelor publice, diferitele accidente (răsturnarea bărcilor, loviri în apă în timpul sariturilor, naufragii), constituie fiecare in parte condiţii care pot favoriza sa declanşa înecul.

Chiar şi cei care ştiu bine să înoate sunt expuşi la înec dacă nu ţin seama de starea sănătăţii lor sau sunt foarte obosiţi, cunsumă băuturi alcoolice sau foarte reci înainte de a intra în apă, stau mult la soare şi intră de multe ori într-o apă rece, sau fac prea multe sărituri succesive şi scufundări prelungite.

78

79

În cazul înecului prin epuizare (fizică sau morală) accidentatul se zbate, este foarte agitat, fae mişcări necoordonate, iraţionale, contribuind astfel la epuizrea forţelor proprii. Cel care este în pericol de a se îneca astfel, este dominat de frică, se agaţă cu disperare de orice şi de oricine este în apropiere, încearcă să atragă atenţia asupra sa ridicând braţele din apă (consecinţa va fi scufundarea capului sub nivelul apei prin cresterea greutăţii specifice).

În cazul înecului prin sincopă (respiratorie, cardiacă sau mixtă) sau prin hidrocuţie, victima îşi pierde cunoştinţa şi se scufundă brusc, fără semne de disperare, fără strigăte, fără luptă.

Înecatul scos la mal are aspectul unui asfixiat: mişcările respiratorii pot fi neregulate, slabe sau absente; pulsul se poate prezenta normal, slăbit sau imperceptibil.

În 10% din cazuri, tegumentele sunt albe lucioase, în 20%, albastre-violacee, iar în restul de 70%, culoarea lor se modifică în funcţie de starea clinică. Cianoza (culoarea vineţie a pielii), este mai pronunţată la nivelul buzelor şi unghiilor fără a exista o legătură directă între intensitatea ei şi gradul de asfinxie. După aspectul exterior al accidentatului, se descriu două tipuri:

accidentatul alb, palid, care a înghiţit apă;

accidentatul cianotic, vânăt, la care apa a pătruns în alveolele pulmonare şi în stomac; la nivelul gurii şi nasului el poate prezenta o spumă aerată rozacee – semn al edemului pulonar. Temperatura corpului victimei este scăzută.

Uneori se pot observa diferite traumatisme şi leziuni datorate loviturilor.

Moartea prin înec se produce astfel: după căderea în apă are loc o inhibiţie reflexă cardio-vasculară prin oprirea respiraţiei sau respiraţie rară; puls scăzut; scăderea tensiunii arteriale – fenomene ce duc la sincopă prin scăderea aportului de oxigen din sânge la nivelul sistemului nervos central.

Urmează reacţia cardio-respiratorie de excitare a centrilor nervoşi cu CO2 acumulat în exces. Se reia respiraţia frecvent şi anarhic, ceea ce duce la umplerea bronhiilor şi alveolelor pulmonare cu apă.

Urmează asfinxia progresivă, oprirea respiraţiei, inima continuând să bată apoi, după câteva mişcări respiratorii spasmodice, scade tensiunea arterială, sincopa respiratorie devine mixtă (se opreşte şi inima) şi ne aflăm în faţa morţii clinice (aparente), urmată de moartea biologică (definitivă).

Salvarea de la înec reprezintă o acţiune care urmăreşte scoaterea victimei din pericolul prin care trece, acordarea primului ajutor şi aplicarea unor măsuri terapeutice eficiente. Toate acestea trebuie să aibă ca finalitate, supravieţuirea.

Toate acţiunile care au drept scop salvarea unui om aflat în pericol de a se îneca – având în vedere gravitatea situaţiei victimei – trebuie să se facă rapid, cu mult calm şi pricepere, ştiut fiind faptul că nu se poate readuce la viaţă un organism care se găseşte în stare de limită extremă, de “moarte clinică” (sau aparentă).

În cazul în care cel aflat în pericol de a se îneca este conştient şi ştie să înoate, el poate fi ajutat de pe mal, cu anumite indicaţii, cu ajutorul unei prăjine, frânghii, colaci sau mingi de salvare.

În situaţia în care victima nu ştie să înoate sau şi-a pierdut cunostiinţa, este absolut necesară o intervenţie rapidă, fie cu ajutorul unei ambarcaţiuni, fie prin înot.

Salvatorul, trebuie să fie un înotător foarte bun care să cunoască pericolele legate de înec, manevrele de salvare şi cele de reanimare respiratorie şi cardiacă. Înainte de a intra în apă, salvatorul trebuie să se asigure că ţinuta vestimentară nu-l împiedică în timpul înotului şi intervenţiei de salvare (să se dezbrace de haină şi încălţăminte, să-şi descheie gulerul cămăşii, etc.). Este foarte important să se anunţe pe cei aflaţi eventual în apropiere, pentru a obţine eventuale ajutoare.

Intervenţia în scopul salvării unei persoane aflate în pericol de a se îneca, presupune mai multe etape:

alegerea locului de intrare în apă;

alegerea dacă este posibil a unor obiecte ajutătoare;

apropierea de accidentat (cu ajutorul unei ambarcaţiuni sau prin înot);

imobilizarea şi aplicarea prizelor pentru transportul accidentatului;

deplasarea spre mal şi alegerea locului de ieşire pe mal;

acordarea primului ajutor şi efectuarea manevrelor de reanimare respiratorie şi cardiacă.

Alegerea locului de intrare în apă trebuie să se facă pe baza criteriului uşurinţei de a pătrunde în apă fară evenimente nedorite (accidentări) şi a rapidităţii ajungerii la accidentat. De aceea locul ales trebuie: să nu fie accidentat, abrupt, cu stânci sau vegetaţie subacvatică, la distanţa cea mai mică faţă de accidentat, (în cazul apelor curgătoare, în amonte faţă de locul unde se află victima, folosindu-se pentru înot, viteza de curgere a apei), plecându-se de la premiza, că cel care acordă ajutorul trebuie sa ajungă al locul accidentului în timpul cel mai scurt şi minimum de efort.

Alegerea unor obiecte ajutătoare.- cu excepţia personalului calificat pentru salvare, aflat în serviciu, care are în dotare mijloace specifice de salvare, este puţin probabil ca un potenţial salvator să poarte cu el mijloace ajutătoare pentru salvare. Pot fi alese, pentru creşterea eficienţei în salvare, orice obiect uşor de transportat (mingii, perne pneumatice, saltele pneumatice, scânduri, colaci, etc.)

Apropierea de accidentat – se poate face cu ajutorul unei bărci sau prin înot. Salvatorul trebuie să se deplaseze cât se poate de repede şi cu efort minim. Persoana aflată în pericol de a se înece, poate fi la suprafaţa apei sau sub apă, poate să se agite sau nu. Apropierea este bine să se facă pe la spatele

80

81

victimei (în amonte în cazul apelor curgătoare), deoarece acesta când simte apropierea salvatorului, va căuta un punct de sprijin de care se va agăţa cu toate forţele de care mai este capabil. În cazul în care apropierea nu se poate face din spate, salvatorul va trebui să se scufunde şi înotând pe sub apă să încerce să ajungă la spatele accidentatului. Dacă accidentatul se află sub apă, salvatorul trebuie de asemenea să se scufunde, să apuce victima de talie, să o întoarcă cu spatele şi să o scoată la la suprafaţă. Dacă accidentatul este îmbrăcat, poate fi menţinut la suprafaţă prin apucarea de haine, de preferinţă de guler. Într-o apă curată, corpul victimei se poate observa de la 4-5 m. ca o pată galbenă. Dacă fundul apei este mâlos, salvatorul vacăuta sa nu tulbure apa, mişcându-se cât mai uşor.

Dacă înecatul este găsit cu faţa în jos, apropierea se face dinspre picioare care trebuie depărtate, apoi se apucă corpul pe sub braţe şi este ridicat în poziţie verticală printr-o mişcare bruscă, scoţându-l la suprafaţa apei. Dacă accidentatul este găsit cu faţa în sus, apropierea se face dinspre cap, ridicându-l de umeri şi aducându-l în poziţie verticală.

Pe valuri mari se recomandă înotul pe sub creasta valului, ţinându-se seama de sensul curentului. Valurile mici şi repezi sunt periculoase chiar şi pentru un salvator cu multă exerienţă. Este de asemenea foarte periculos locul unde se “sparg” valurile – de obicei spre mal sau spre dig.

Imobilizarea şi aplicarea prizelor pentru transport –un înotător obosit, care îşi păstreză calmul poate fi susţinut de unul sau doi înotători care înoată de preferinţă bras, accidentatul sprijinindu-se de umerii salvatorului, dând uşor din picioare pentru a se menţine la suprafaţa apei.

Imobilizări – nu întotdeauna salvatorul reuşeşte să-l supună pe accidentat acţiunilor sale. De cele mai multe ori acesta, pierzându-şi calmul şi orientarea, se agaţă de tot ce-i iese în cale. El se poate agaţa de salvator apucându-l de braţe, picioare, gât, trunchi, cap (dar de cele mai multe ori ce gât, de unde se poate apuca mai sigur şi mai uşor), trăgându-l sub apă. În acestă situaţie, salvatorul se poate elibera folosind următoarele procedee:

schimbarea prizei;

dacă salvatorul este faţă în faţa cu accidentatul, şi acesta îl apucă de gât, apucarea mâinilor victimei la nivelul încheieturii pumnilor şi depărtarea braţelor în lateral pentru înlăturarea “strânsorii”;

din aceiaşi priză la nivelul încheieturii, tragerea victimei sub apă şi eliberare;

aceiaşi acţiune de eliberare, sub nivelul apei forţând eliberarea, prin aplicarea unui genunchi pe abdomenul victimei şi împingere puternică spre înainte;

ţinând victima cu un braţ de talie şi trăgând-o spre el, cu cealaltă mână salvatorul împinge capul victimei înapoi cu palma fixată sub bărbie;

dacă victima îşi încolăceşte braţele de gâtul salvatorului, cu mâna dreptă, salvatorul îi răsuceşte capul la maximum spre stânga apucând în acelaşi timp cu mâna stângă cotul drept al victimei; apoi îi împinge capul pe spate, iar cu mâna îi răsuceşte braţul drept până când I se poate apuca capul pe la spate pentru a putea fi trasportat.

Dacă, cu toate procedeele folosite, salvatorul nu reuşeşte să se elibereze, atunci se va scufunda împreună cu accidentatul – care odată scufundat va slăbi apucarea sau îşi va desprinde involuntar mâinile, încercând să revină la suprafaţă – iar salvatorul se poate îndepărta de accidentat, şi înotând pe sub apă, va ajunge la spatele victimei putând să-I aplice priza de transport cea mai eficientă.

Prize pentru transportul accidentatului spre mal – adoptarea unui anumit procedeu de transport al accidentatului, trebuie să ţină seama de: starea de agitaţie a victimei, posibilităţile fizice şi tehnice ale salvatorului; distanţa până la mal.

Transportul cu priză sub axilă. Victima fiind în poziţia pe spate, salvatorul trece bratul său pe sub axila acesteia şi îi susţine bărbia cu palma, astfel încât capul să se sprijine pe umărul salvatorului. În acestă poziţie salvatorul poate înota cu ajutorul mişcărilor de picioare şi al unui braţ. Dacă salvatorul va aplica priza cu punerea braţului peste pieptul accidentatului, se va avea grijă ca faţa victimei să nu fie acoperită de apă.

Priza la cap. Procedeul este recomantat a fi folosit de salvatori care au picioare puternice şi greutatea specifică a accidentatului este mică (copii, femei). Salvatorul apucă cu mâinile faţa victimei (degetele cuprinzând maxilarul inferior), şi înoată pe spate cu ajutorul mişcărilor de picioare bras pe spate sau over.

Priza pe sub axile. Acesta este un procedeu asemănător cu cel descris anterior, victima fiind susţinută cu mâinile pe sub axile. Salvatorul înoată pe spate cu mişcări de picioare bras pe spate ssau over.

82

83

Salvarea înotătorului obosit. Persoanele care nu stăpânesc bine tehnica înotului şi se depărtează mult de mal, din cauza emoţiei sau din cauza fricii pot intra în panică de înec. În acestă situaţie este foarte important ca înotătorul obosit să fie avertizat că va fi ajutat pentru a-şi mobiliza forţele fizice şi mai ales psihice.Remorcarea către mal a înotătorului obosit, sa poate face de către unul sau doi salvatori.

Remorcarea prin înotul bras. Salvatorul înoată bras, iar înotătorul obosit se ţine cu braţele întinse de spatele acestuia.

Remorcarea prin procedeul over. Salvatorul înoată cu un singur braţ, iar celălalt este ţinut pe suprafaţa apei pentru ca înotătorul obosit sa se poată sprijinii pe el.Înotătorul îşi va menţine corpul întins pe apa şi va executa mişcări de forfecare ample cu picioarele specifice procedeului over.

Remorcarea cu ajutorul a doi salvatori. Salvatorii înoată procedeul bras la o distanţă de aproximativ un metru unul de altul, iar cel obosit se va spijinii cu mâinile de umerii lor.

Toate aceste procedee se pot aplica şi în cazul trasportului celor care nu ştiu să înoate.

Deplasarea spre mal şi alegerea locului de ieşire din apă.Deplarea prin înot spre mal se va face pe drumul cel mai scurt posibil

(folosindu-ne, în cazul apelor curgătoare de curentul apei), alegerea locului de ieşire pe mal făcându-se după apropierea de mal, existând posibilitatea de a găsi lângă mal un eventual sprijin (apă mică, rădăcini, pietre pentru odihnă). Locul de ieşire efectivă din apă trebuie să fie uşor accesibil, fără vegetaţie subacvatică, să nu fie abrupt, mâlos.

85

ISTORIA ÎNOTULUI ROMÂNESC ÎN DATE

1771 Este menţionat în “Cronica Hotinului”, scisă în acest an,înotul “iepureşte”.

1821 La Arad, funcţionează o baie puplică amenajată pe malul drept al Mureşului, în cadrul căreia exista şi o “şcoală deînot”.

1845 Apare la Arad cartea Maestrului de înot arădean” – primulmanual modern de specialitate, în care se dau indicaţiimetodice preţioase, privind învăţarea diferitelor procedee de înot, sărituri în apă, igiena înotului, salvarea de la înec.

1850 Se amenajează la Arad, pe malul drept al Mureşului, primul bazin natural din localitate. În 1893 el a fost preluatşi reamenajat de Asociaţia de canotaj –“Mureşul”.

1852 Sunt semnalate în Burureşti, în cartierul “Sf. Elefterie”,

primele “şcoli de înotare”,ce funcţionau pe lângă conoscu-tele “băi nemţeşti”.

1880 Se inaugurează în Bucureşti primul bazin de înot din ţaranoastră, a cărui construcţie a început în anul 1879 sub aus-piciile Societăţii “Tirul”. Odată cu el iau fiinţă prima şcoală de înot şi prima secţie de nataţie a societăţii. Bazinulavea dimensiunile de 35/15 m., era căptuşit cu bârne de lemn şi se afla lângă vechiul Teatru de Operetă.

1882 Gh. Moceanu, “Scoala de patinaj şi de înotători”,ediţia I-a, Bucureşti (traducere a cărţii lui M. Closs).

1893 D.I.Aronovici – “Înotarea şi aplicaţiunile ei”-Bucureşti.1895 Este semnalată o “şcolă de înotat” la Brăila, care desfă-

şoară cursuri de iniţiere pe malul stâng al Dunării.1900 Bucureşti – Este semnalat un bazin acoperit, pentru înot

şi învăţarea înotului, în incinta “Băilor Eforiei”.1912 Clubul Nautic din Brăila, organizează prima cursă de î

DATA from the ROMANIAN SWIMMING FEDERATION

The following article comes from http://www.swimming.ro/, the official site of Federatia Romana de Natatie si Pentatlon Modern.All Timisoara-related references appear highlighted.

ISTORICUL NATATIEI IN ROMANIA

Istoricii au descoperit in tara noastra marturii ce demonstreaza practicarea inotului de catre oamenii care traiau in apropierea apei, in scop utilitar, ca mijloc de supravietuire, ca necesitate igienica distractiva sau ca sport. S-a facut referire la inotul "voinicesc", care are unele asemanari cu craulul de astazi. Multe misiuni si fapte de lupta, din secolele al XV-lea si al XVI-lea, ale ostasilor si oamenilor asezati pe langa ape si mai ales de-a lungul Dunarii, dovedesc cunoasterea tainelor inotului. Daca la greci si romani inotul era considerat un act de cultura, la romani apare "vrednicia" ca impuls pentru a demonstra curajul, puterea, dibacia in a infrunta forta apelor. Adesea pregatirea era stimulata de intreceri ale caror "performante" intrau in legende. Sunt balade in care se arata ca "el inota ca un peste" sau admiratia pentru "isprava lui Valcan", care a inotat de-a lungul Dunarii pana la Sulina pentru a scapa de turci. Apare, de asemenea, pretuirea oamenilor fata de inot, mai ales, a fetelor care puneau la incercare flacaii: "manifestind dispret pentru cei nevolnici in acest exercitiu indispensabil in regiunea dunareana" (C. Kiritescu - Palestrica).

Din datele culese de N. Postolache (Istoria Sportului in Romania - 1995) s-au retinut cateva momente semnificative: in anul 1769 - se vorbeste in Cronica Hotinului despre inotul "iepureste" la romani; in 1820, la Arad, pe malul Muresului, functiona o baie publica care

86

http://www.swimming.ro/

87

avea si o ,,scoala de inot"; in 1840-1841, Gheorghe Asachi (referent al scolilor din Moldova) include in programul scolar al Academiei Mihailene din Iasi, ca materii obligatorii, exercitiile de gimnastica, scrima si inot; in 1845 se publica la Arad cartea "Maestrului de inot aradean"; in 1850 se amenajeaza primul bazin natural pe malul Muresului, la Arad. Sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea au fost marcate de preocuparile pe plan organizatoric si competitional, in special in orasele Timisoara, Oradea, Cluj, Targu Mures, Arad, Bucuresti (aici Societatea "Tirul" va juca un rol deosebit).

S-au organizat diferite intreceri, care aveau ca scop principal efectul spectacular si distractiv, dar si recunoasterea caracterului utilitar al inotului. Aceste actiuni au insemnat primii pasi in afirmarea inotului,ca sport, al inceputului jocului de polo si sariturilor in apa.

In 1880 se deschide in Bucuresti bazinul si "Scoala de inot" a societatii "Tirul". Bazinul, captusit cu lemn, avea dimensiunile de 30/15m. Primul concurs dotat cu premii se desfasoara in 1888, cind in cadrul Serbarii Anuale a societatii "Tirul" figureaza si inotul.

In provincie, Timisoara pare sa fie primul oras unde se infiinteaza o sectie de natatie, in 1899, la clubul "Atletic" (T.Schaed - Istoricul natatiei in Banat). Mai tirziu apar A.M.E.F.A. (Arad) in 1911, Gloria C.F.R. Arad in 1919, Vulturii Lugoj in 1923 etc.

In 1905, la serbarile organizate in Bucuresti de societatea "Tirul", s-au disputat doua probe de inot: inotul sub apa, cistigat de elevul M.Herdan si inotul de "iuteala", cistigat de elevul N.Serbanescu. Inca nu se poate vorbi totusi de inot ca sport. Tot acum apar unele actiuni in orasele mari din Ardeal, precum si la Galati, Braila, Constanta. In 1912 are loc prima editie a concursului de fond pe Dunare intre Macin-Ghecet (13 Km.), care dupa razboi va deveni traditional.

In 1912 se constituie "Comisiunea de natatie" in cadrul FSSR (Federatiunea Societatilor Sportive din Romania). Aceasta s-a autodizolvat si s-a reinfiintat in 1915, sub titulatura "Comisia de Inot", ce avea urmatorii membrii: A. D. Florescu - presedinte; T. Davila, M. Savu, Gh. Iconomu siV. Badulescu.

La 1 decembrie 1919, FSSR organizeaza o noua Comisie al carei presedinte devine T. Davila; iar membri sunt: G. Dragomirescu, C. Dumitrescu-Kiki, M. Savu si T. Savulescu. Abia dupa primul razboi mondial se poate vorbi cu certitudine de inceperea raspindirii inotului in Romania. Ea se petrece rapid in oasele din Ardeal si Banat (Oradea, Cluj, Tg.Mures, Arad, Timisoara).

In 1919 la Timisoara are loc un concurs la care participa si inotatori din Szegedin. In 1921 are loc dschiderea strandului din Timisoara, care da prilejul organizarii unor competitii interesante, ca de exemplu campionatul "Bega". S-au facut eforturi pentru organizarea primelor C.N. de inot, de sarituri si de polo. Multe din competitiile locale sau regionale, organizate dupa 1920, au fost declarate "Campionate Nationale". Denumirea nu era justificata, deoarece au participat sportivi doar din cateva localitati. De aici, s-a creat confuzia referitoare la data organizarii primei editii a Campionatului si a primilor campioni ai Romaniei. O lunga perioada de timp, cele 3 ramuri ale natatiei au avut o evolutie comuna, intrecerile se organizau concomitent.

La inceputul sec. al XX-lea aparuse si la noi necesitatea constituirii unui for central de coordonare si organizare a acestui sport. Dar, greutatile inceputului, lipsa de experienta si de

suport organizatoric in teritoriu, conditiile materiale precare si alte cauze au facut ca o serie de organisme si fondurile organizatorice folosite pe parcurs, sa se dovedeasca a fi neviabile. Intre anii 1923-1927, in cadrul FSSR, functiona "Comisia Sporturilor pe Apa", care includea natatia si canotajul, apoi, ramane profilata numai pe natatie.

Una din cauzele care provocau stagnarea dezvoltarii natatiei in Romania era lipsa bazinelor. Capitala dispunea, dupa cum spuneam anterior, de un singur bazin, "Tirul". Aici sportivii nu se puteau antrena pe distantele clasice, el fiind neregulamentar. Totusi, in anul 1925, la Campionatele nationale disputate la Cluj, fara inotatorii din Bucuresti, competitia s-a desfasurat pe distante clasice. Iata citeva rezultate:

100m.Inot pe o parte (over): Berges = 1.27,0100m.Spate: D.Devici = 1.34,4200m.Liber: Felicides = 3.07,3200m.Bras: Felicides = 3.38,4Staf. 3x50m.Mixt: Staruinta Oradea = 1.56,0In 1926 cursele de fond de pe Dunare revin inotatorului N.Bancila (2h.01'00) pe distanta Macin-Galati si lui G.Bacagioglu (3h.) pe distanta Braila-Galati. La Constanta se desfasoara un concurs de fond intre Constanta si Techirghiol, cistigat de Gh.Valmarescu. In continuare, aici ia amploare organizarea curselor de fond, astfel incit in anul 1927 are loc primul concurs disputat intre Techirghiol-sat si Techirghiol-movila (12 Km.), cu participarea a 25 concurenti (din care numai 3 termina cursa). Cistiga Constantin Paun in 5h.05'00. O alta cursa intre Far si Cazino (1 mila) este cistigata de D.Dumitrescu in 33 minute.

INFIINTAREA FEDERATIEI ROMANE DE NATATIE

O noua etapa de dezvoltare a inotului caracterizeaza anii 1929 si 1930, cind se poate spune ca aceasta disciplina a ajuns la maturitate. Astfel, la Bucuresti, in anul 1929 se deschide una din cele mai frumoase baze sportive: Bazinul Kiseleff (azi Strandul Tineretului). In anul urmator, 1930, Bucurestiul este inzestrat cu un nou bazin: Lido, deschis in luna august printr-o importanta competitie: "Cupa interorase" (cu participarea unor sportivi din Bucuresti, Cluj si Tg.Mures). Dar in prealabil, in martie 1930, UFSR (Uniunea Federatiilor de Sport din Romania) il desemneaza pe Mihail Savu ca sa pregateasca constituirea federatiei (in conformitate cu "Legea Educatiei Fizice" din 1929).

Pe data de 21 decembrie 1930, se constituie Federatia Romana de Inot (pe care o vom gasi si sub denumirea de FR de Natatie), care se afiliaza la UFSR in 1933. In 1931, la Bucuresti, are loc prima editie a Campionatelor scolare, castigatorii fiind recompensati cu diplome si cu brevetul de inotator scolar. FRN a publicat regulamentul de inot, a constituit o comisie medicala, a introdus fisa individuala a inotatorului, iar din 1932 timpii in concurs se inregistrau eu cronometre oficiale. in 1933 s-a infiintat sectia de inot din Liga Navala Romana (LNR). In 1932 are loc, in Bucuresti, la bazinul Kiseleff, o competitie internationala cu sportivii clubului MTK Budapesta.

Anuarul Sporturilor din 1938-1939 prezenta componenta Comitetului federal:- presedinte - M. Savu;- vicepresedinti - A. Siligeanu, B. Negoescu;

88

89

- secretar federal - V. Catina;- casier general - R. Hetasch;- membri: - N. Albulescu, P. Angelescu, H. Krack, C. Leoveanu. M. Marinescu si V. Vranialici; membri supleanti L. Lazarescu si P. Stroescu.

In 1940, FR de Sporturi Nautice (FRSN) se uneste cu FR de Inot (FRI) formand Federatia de Sporturi pe Apa (FRSA), al carei presedinte a fost Victor Catina. La Campionatele nationale, Bohunitski (din Timisoara) a castigat 4 titluri de campion national, la toate probele de liber. 1941, 1942 si 1944 nu s-au organizat C.N. In 1943 I.Slavescu a obtinut 4 titluri iar Gh. Popescu 2 titluri. La probele feminine L. Bauer si F. Grigorita au obtinut cate 2 titluri. Din 1945, C.N. s-au tinut anual, pana in 1998, organizandu-se, astfel 54 de editii, majoritatea desfasurate in Bucuresti.

In anii 1941-1942, presedinte al FRSA a fost Ion Barzanescu, apoi E. Savulescu. Instructor federal-sef pentru inot era F. Bratan. Intre anii 1944-1946, federatia este supusa mai multor schimbari. In 1946, in cadrul SP este organizata FR de Inot, in care apar noi membri. Inspector si secretar onorific a fost numit Robert Podlaha. in mai 1948, federatia se restructureaza devenind sectie a Directiei Tehnice a ASP.

Intre anii 1949-1957 a functionat "Inspectia de Natatie" in cadrul Directiei instruirii sportive din CCFS (de pe langa Consiliul de Mininistri) si Comisia Centrala de Natatie, organ voluntar care colabora cu Inspectia in vederea organizarii si conducerii acestui sport. In functia de inspectori de natatie au fost: B. Orenstein, E. Fischer si C. Vargolici (1950-1957). Dupa 1950, a fost infiintata functia tehnica de antrenor de stat. Din 1958, functioneaza FR de Natatie, in cadrul UCFS, CNEFS (1967), Ministerului Sporturilor (1990), MTS (Ministerul Tineretului si Sportului) si al ANS (Agentia Nationala de Sport).

Din 1952 Campionatele de juniori incep sa se organizeze separat, iar in 1965 a avut loc primul C.N. pentru copii. Dintre sportivii care in perioada de inceput au devenit campioni nationali si recordmani ai tarii pot fi amintiti: A. Horacsek (1928-1931), D. Gherman (1933-1936), I.Pullok (9 titluri. in 1933-1939), A. Kelemen (1934-1939), Y. Aranyosi (1932-1951). La femei: Perlaki (10 titluri, in anii 1935-1940), E. Rafael (6 titluri, in anii 1938-1940), E. Treybal( 1938-1940).

Probele de bras au fost dominate, in anii 1951-1960, de un trio deosebit de valoros, format din Mihai Mitrofan (10 titluri), Felix Heitz (8) si Adrian Oanta (3), cel care, in 1958, se afla doar la cateva zecimi de recordul european. Inotatorii si jucatorii de polo Z. Hozpodar si V. Marchitiu au participat la probele de craul, mixt si fluture, cucerind numeroase titluri si stabilind noi recorduri (1952-1955) iar Iosif Novak a devenit multiplu campion si recordman, in special la 100m. craul (1947-1955). Un veritabil campion a fost Al. Popescu, care a adunat 22 de titluri, din care 10 au fost consecutive la 200 m fluture, iar peste 10 au constituit recorduri (1954-1964).

La probele feminine, s-au evidentiat Sanda Eftimiu Platon, multipla campioana nationala si autoare a peste 10 recorduri nationale la probele de craul (1952-1955). Ecaterina Orosz, detinatoarea unui record la 50 m bras inca de la 14 ani, a obtinut recorduri la toate probele de bras si fluture (junioare si senioare), dar si in celelalte procedee tehnice, deasemenea, a realizat peste 30 de titluri si peste 20 de recorduri (1948-1956); Elisabeta Bock a obtinut 14 titluri (1948-1955).

Din generatiile care au urmat, s-au remarcat in special:- Nicolae Butacu (30 titluri nationale - inclusiv in bazin acoperit), Flavius Visan (27), Marian Slavic (25), iar la feminin de: Luminita Dobrescu (30), Cristina Balaban (28) si cu un adevarat record, Carmen Bunaciu, 70 titluri. Cele mai multe titluri castigate intr-un singur campionat in aceasta perioada, apartin lui Vladimir Moraru - 10 titluri (individuale si la stafete), in anul 1966.

In ceea ce priveste recordurile nationale, s-au detasat: M. Slavic si FI. Visan (cu cate 26), Anca Groza Miclaus (45), C. Bunaciu (39) si Cr. Balaban (36).

Primii inotatori care au coborat sub 1 minut la 100 m liber au fost: Titus Groza (59"2) la 12 aprilie 1952, in bazinul Floreasca (33,33 m) si Carmen Bunaciu (59"90) la 17 decembrie 1977, in bazinul de la Baia Mare (50 m).

In ultimii ani a fost structurat un sistem competitional pentru toate categoriile de varsta (adaptat pentru inotul in bazin acoperit si descoperit): C.N. pentru seniori (m + f); C.N. pentru juniori I, pe doua grupe la baieti (15-16 ani) si doua la fete (I4-15 ani); C.N. pentru juniori II, pe trei grupe la baieti (13-15 ani) si doua la fete (12-13 ani); C.N. pentru copii, cu patru grupe la baieti (9-12 ani) si trei la fete (9-11 ani).

Ca urmare a dezvoltarii bazei sportive, inotul (la sfarsitul anului 2000) era reprezentat in 20 de judete, cu 36 de sectii active, insumind 2 625 de sportivi legitimati, din care 1 675 copii (986 m + 689 f), 77 juniori (382 m + 392 f), 178 seniori (79 m + 99 f 143 de antrenori si 352 arbitri. Pe baza punctelor obtinute la C.N. din anul 2000, clasamentul unitatilor sportive era urmatorul:

1) Liceul "Emil Racovita"-"Steaua" Bucuresti, 7 045,50 pct.;2) CSM Pitesti 5 463 pct.;3) LPS "Braila" 2 152 pct;4) CSM."Ami" - SA Baia Mare, 1 934 pct.;5) CSS nr. 1 "Petrolul" Ploiesti, 1 741 pct.;6) CSS Resita, 1 667 pct.

Dupa 1950, sportivii au participat la numeroase concursuri internationale, la Campionate Balcanice, la competitiile oficiale: JO, CM, CE (seniori, juniori). Toate aceste actiuni au contribuit la perfectionarea sportivilor si antrenorilor, la imbunatatirea procesului de pregatire si la realizarea unor performante superioare, cele mai multe fiind in premiera. Pentru a se ajunge aici, s-a depus o munca deosebita, urmarind introducerea unui sistem fiabil de lucru, specific inotului modern de mare performanta. Aceasta activitate s-a intins pe durata mai multor ani si a presupus contributia colectiva a unui numar insemnat de antrenori si tehnicieni, pasionati si devotati meseriei lor.

Printre artizanii acestei perioade s-au numarat: Emeric Freund, Pal Stroescu, Johan Francu, Constantin Vasiliu, Paula si Josif Enaceanu, Josif Toth Pall, Adalbert Iordache, Leo Ungur, Gheorghe Marinel, impreuna eu antrenorii federali. Acestia au fost urmati de cei care au desavarsit acest proces: Ion Schuster, Carol Bee, Gheorghe Demeca, Carol Corcec, Peter Lovas, Alexandru Schmaltzer, Cristian Vladuta, Mihai Mitrofan, Felix Heitz, Remus Dragusanu, Cristina Sopterian, Stefan Ionescu, Mihai Gothe, Octavian Mladin, Dan Ionescu, Magda Cristescu, Gica si Petre Deac, Viorel Vasiliu, Toma Miritescu, Ion Ionescu, Gabriela

90

91

Stoicescu, Mircea Hohoiu, Mugur Tomescu, Nicolae Tat, Sergiu Tanase, Doina Sava, Carmen Bunaciu, Octavian Tileaga, Laura Sachelarie, Silviu Salgau s.a.

Trebuie amintiti si cei care au activat in actiunile pentru invatarea inotului, pregatind noi generatii de copii si juniori, ce au fost promovati in sectiile de natatie si in loturile nationale de inot. Dintre acestia ii meritionam pe: Alexandru Szatmari, Teodor Spanu, Dumitru Mititelu, Dorian Covaliuc, Justinian Caracas, Bogdan Koloman, Hella Lobel, Iosif Szighet, Ladislau Block, Maria Baciu, Anca Mitrofan, Horatiu Droc, Cristina si Adina Schuster, Anca si Ion Miclaus, Dragos Aldea, George Iorgulescu, Mihai Costiniu, Neculai Aciobanitei, Gheorghina si Ianos Bachner s.a.La Jocurile Olimpice- Helsinki 1952, marcheaza participarea primului roman la o competitie oficiala: Iosif Novak la proba 100m.Liber (1'00"6) locul 26. Editiile altor J.O. s-au incheiat cu rezultatele:- Melbourne 1956 - Al. Popescu primul finalist roman la proba 200m.Fluture (2'31"0) - locul VIII;- Moscova 1980 - Carmen Bunaciu la 100 si 200m.Spate (locul IV) si stafeta 4x 100 m mixt (locul VII);- Los Angeles 1984 - Anca Patrascoiu (loc.III - BRONZ, prima medalie olimpica pentru inotul romanesc) la proba 200 m spate (2'13"29), Carmen Bunaciu - 100m.Spate (locul IV), Anca Patrascoiu -100m.Spate (locul V), Carmen Bunaciu - 200m.Spate (Iocul VII);- Seul 1988 - Noemi Lung la 400m.Mixt cu 4'39"46 (loc.II -ARGINT), Noemi Lung - 200m.Mixt - 2'14"85 (loc.III - BRONZ), Stela Pura - 200m. Fluture (locul IV), Tamara Costache - 50m.Liber (locul VI), Anca Patrascoiu - 200m.Mixt (locul VI);- Barcelona 1992 - Luminita Dobrescu, 200m.Liber (locul V), Robert Pinter - 200m.Fluture (locul VII);- Atlanta 1996 - Beatrice Coada, 400m.Mixt (locul VI) si Stafeta 4x200m.Liber fete (locul VII), Luminita Dobrescu - 200m.Liber (locul VIII).- Sydney 2000: Diana Mocanu cucereste, pentru prima data in istoria natatiei romanesti, doua medalii olimpice de aur, la proba 100m. spate (1'00"21), proba in care stabileste in premiera un nou record olimpic (in acelasi timp si record european), si la 200m.Spate (2'08"16);Beatrice Coada-Caslaru (loc.II - ARGINT la 200m.Mixt (2'12"57) si loc.III- BRONZ la 400m.Mixt (4'37/118); locul IV cu stafeta 4x200m.Liber feminin (C.Potec, S. Paduraru, L. Diaconescu, B. Caslaru, C. Herea); locul V -Dragos Coman la 400m.Liber; locul VI - Razvan Florea la 200m.Spate.In finalele intrecerilor olimpice de la Sydney au mai fost: Camelia Potec(locul VII, la 200m.Liber), Cezar Badita (VII, la 400m.Mixt) si Diana Mocanu (VIII, la 100m.Fluture).- Atena 2004: Camelia Potec - AUR la 200m.Liber (1'58"03 si loc.IV la 400m.liber (4'06"34)-rec.nat.;Razvan Florea loc.III -BRONZ 200m.Spate (1'57"56)-rec.nat. primul inotator roman medaliat la Jocurile Olimpice, Ioan Gherghel loc.V - 200m.Fluture (1'56"10)-rec.nat.; Dragos Coman loc.VII - 1500m.Liber, Simona Paduraru loc.VIII - 800m.Liber; Beatrice Caslaru loc.VIII - 200m.Mixt;Medaliati la C.M.AUR - Tamara Costache, la 50m.Liber (25"28) - prima campioana mondiala din istoria inotului romanesc (Madrid, 1986);ARGINT - Larisa Lacusta, la 200m.Bras (2'25"60) - Goteborg 1997 (bazin 25m.);BRONZ - Carmen Bunaciu - 200m.Spate (2'15"40),Guayaquil, 1982 - prima medalie obtinuta la "mondiale"de inotul romanesc; Noemi Lung la 400m.Mixt (4'45"44)-Madrid, 1986, Stafeta masculina de 4x 100 m liber (3' 17"40) - Rio de Janeiro, 1995.

In anul 2001, la CM de seniori, inotatoarea Diana Mocanu a cucerit o medalie de AUR si o medalie de ARGINT. Inotatoarele Beatrice Caslaru si Camelia Potec au cucerit cite o medalie de bronz.Medaliati la C.E.In probele feminine:AUR - Tamara Costache la 50m.Liber (0'25"50) si Noemi Lung la 400m.Mixt (4'40"21) - Strasbourg 1987: Camelia Potec la 200m.Liber(1'58"79) si (1.58,20 - Madrid 2004), si 400m.Liber(4'08"09) - Istanbul 1999;

ARGINT: Stafeta fem. 4x200m.Liber(8'09"15) - L. Dobrescu, S. Pura, N. Lung, A. Patrascoiu - Strasbourg 1987, Beatrice Coada- Caslaru - la 200m.Mixt (2'16"68), 400m.Mixt (4'44"67), 400 m liber (4'12"33), la 200 m bras (2'32"00) - Atena 1991; Luminita Dobrescu la 200m.Liber (2'00"39) - Sheffield 1993; Beatrice Coada-Caslaru la 400m.Mixt (4'41 "06) - Rostock 1996(bazin 25m.); Beatrice Coada-Caslaru la 200m.Mixt (2' 15" 12) la 400m.Mixt (4'40"98), la 200m.Bras (2'27:s'80) - Istanbul 1999; Camelia Potec - 400m.Liber (4'09"31 - Madrid 2004)

BRONZ: Cristina Balaban la -100m.Spate (1'09"60) - Utrecht, 1966 a obtinut prima medalie la "europene" pentru inotul romanesc; Carmen Bunaciu, la 200m.Spate (2'17"98) - Jonkoping, 1977: la 100m.Spate (1'03"34) - Split 1981; la 100m.Spate (1'03"08) - Roma 1983; Tamara Costache, la 100m.Liber (56"11); Noemi Lung, la 200m.Mixt (2'15"84); Luminita Dobrescu, la 200m.Liber (2'00"87); Stela Pura, la 200 m fluture (2'11"56); si 400m.Liber(4'09"65) - Strasbourg 1987; Luminita Dobrescu, la 200m.Liber (2'01"77) - Atena, 1991; Camelia Potec, la 200m.Liber (2'00"17) - Sevilla 1997; Diana Mocanu, la 100m.Fluture (1'00"02) si Stafeta feminina 4x200m.Liber (8'07"75); C. Potec, B. Caslaru, L.Diaconescu, S. Paduraru - Istanbul, 1999; Camelia Potec - 800m.Liber (8'37"56) - Madrid 2004; Beatrice Caslaru - 200m.Mixt (2'15"70) - Madrid; Staf. fem.4x200m.Mixt (8'06"26);

La probele masculine:ARGINT - Nicolae Butacu la 100 m liber (49"49) si 200 m spate (1'56"29) - Rostock 1996 (bazin scurt); Dragos Coman, la 1500 m liber (15'13"10) - Istanbul 1999; Ioan Gherghel la 200m.Fluture (1'56"82) si Razvan Florea - 200m.Spate (1.58,00) la Madrid 2004;

BRONZ - Nicolae Ivan la 100m.Liber (49"56) - Rostock 1996 (bazin 25m.); Dragos Coman, la 400m.Liber (3'49"04)- Istanbul 1999; Dragos Coman - 400m.Liber (3'49"52) si 1500m.Liber (15'15"42) la Madrid 2004;

Performante deosebite au fost obtinute la CE de la Helsinki, din anul 2000, unde au fost cucerite 14 medalii (3 de aur, 6 de argint si 5 de bronz). Medaliile de AUR au fost obtinute: de Beatrice Coada-Caslaru, la 200m.Mixt (2'12"57) si 200m.Bras (2'26"76) si de Stafeta de 4x200m. Liber (8'03" 17), in componenta cu Camelia Potec, Simona Paduraru, Lorena Diaconescu, Beatrice Coada-Caslaru, Carmen Herea. Medaliile de ARGINT: Beatrice Coada-Caslaru la 400m.Mixt (4'41"64); Diana Mocanu, la 50m.Spate (28,85), 100m.Spate (1'0 1"54) si 200m.Spate (2' II "62); Dragos Coman la 400m.Liber (3'48"69); Cezar Badita, la 400m.Mixt (4'19"42). Medalii de BRONZ: Camelia Potec, la 200m.Liber (2'00"32) si 400m.Liber (4'11"76), la stafeta 4x 100m.Mixt feminin(4'I0"05) in componenta cu B. Caslaru, D. Mocanu, C. Potec, Lorena Diaconescu; loan Gherghel la 200 m fluture (1'58"54); Dragos Coman la 1 500m.Liber (15'10"97).La C.E. pentru juniori au fost cucerite in anii 1967-2000 un numar de 94 de medalii (28 de aur, 29 de argint si 37 de bronz).

92

93

La junioare, prima medalie (bronz) a fost obtinuta de Georgeta Cerbeanu, la 100 m fluture - in 1967.Medalii de AUR au castigat:Camelia Potec (6), Diana Mocanu (6), Stela Pura, Beatrice Coada, Simona Paduraru (cate 2), Tamara Costache, Livia Copariu, Ioana Naghi, Lorena Diaconescu, Catalina Casaru, Raluca Udroiu si Stafeta 4x 100m.Liber (cate 1 medalie).2 medalii (ARG.+BRONZ) a cucerit Ionela Cozma la editia 2005 a C.E.jun.Budapesta.La juniori au fost cucerite 3 medalii de AUR (Cristian Ponta, Robert Pinter, Dragos Coman) si 4 medalii de BRONZ.In cadrul Jocurilor Mondiale Universitare (Universiada) romancele au obtinut 31 de medalii (15 de aur, 9 de argint, 9 de bronz).Medalii de AUR: Noemi Lung (5), Carmen Bunaciu (5),Anca Patras-coiu (2), Sanda Iordan (1), Lorena Diaconescu (I).In premiera pentru natatia romaneasca, Tamara Costache figureaza cu primul record mondial stabilit de un inotator roman( 50m.Liber - 25"28 stabilit la 23 august 1986 si omologat de FINA, precum si cu inca 4 recorduri europene (24"50; 25"34; 25"31; 25"28) la proba de 50 m liber, stabilite in perioada 14 iunie-23 august 1986 si omologate de LEN. In anul 2005, la Izmir, Camelia Potec a cucerit medalia de AUR si titlul de Campioana mondiala universitara in proba de 400m.Liber si BRONZ-ul la 200m.Liber.

MAESTRI EMERITI ai SPORTULUI la inot sunt 16 sportivi:- Diana Mocanu,- Camelia Potec- Beatrice Coada-Caslaru- Noemi Lung- Anca Patrascoiu- Tamara Costache- Carmen Bunaciu- Luminita Dobrescu- Dragos Coman- Simona Paduraru- Lorena Diaconescu- Nicolae Butacu- Larisa Lacusta- Nicolae Ivan- Ionut Musat- Flavius Visan

Titlul MAESTRU al SPORTULUI a fost obtinut de peste 200 inotatori si inotatoare.

ANTRENORII EMERITI din inotul romanesc, distinsi pentru merite deosebite in dezvoltarea si promovarea acestui sport in Romania, sunt:- Laura Sachelarie si Doina Sava, Gheorghe Demeca,- Octavian Tileaga si Eduard Caslaru, loan Schuster,- Mihai Gothe si Cristina Sopterian, Petre Deac,- Nicolae Tat si Gica Deac, Silviu Salgau, Gabriela Stoicescu- Neculai Aciobanitei si Mugur Tomescu, Toma Miritescu,- Ion Ionescu si Mihai Mitrofan, Carmen Bunaciu,- Octavian Mladin si Sergiu Tanase, Dan Ionescu,

- Angela Covic si Viorica Marineci, Remus Dragusanu,- Stefan Ionescu si Mihai Costiniu, Magda Cristescu,- Gheorghe Perjaru si Mariana Pop, Dragos Aldea- Dumitru Lungu si Aurel Seicaru

topINOTUL DE FOND si de MARE FOND

Inotul practicat in ape deschise are o indelungata traditie, acesta stind la baza dezvoltarii inotului sportiv. In toate tarile, inclusiv la noi, inceputurile practicarii acestui sport s-a facut in apele riurilor si lacurilor linga care traiau oamenii. Sunt cunoscute exemple din istorie: in 1815 Jean Sallati, soldat in armata franceza, a traversat Canalul Manecii, dupa batalia de la Waterloo in 30 h, iar in 1875, capitanul Mathew Webb, din marina engleza, a trecut Canalul Manecii de la Dover la Calais in 21h39'. In 1912 a fost organizata in Romania prima editie a concursului de fond pe Dunare intre Macin si Ghecet (13 Km.), iar in 1923, cursa s-a desfasurat intre Braila - Galati, devenind traditionala.

Au mai fost organizate numeroase concursuri de fond pe diferite distante, ca de exemplu: Constanta - Techirghiol, pe Dunare, la Calarasi, Braila, pe Bega la Timisoara, pe lacul Floreasca - cursa anuala denumita "Traversarea lacurilor". Printre castigatorii curselor de fond s-au numarat la proba masculina N. Bancila, G. Bacagioglu, T. Spanu, Em. Florescu, A. Iordache, Gh. Cociuban, E. Csordas, I. Szillas, G. Moraru , iar la proba feminina: V. Rusu, L. Cuc, G. Mangezius, S. Platon, V. Rotaru, G. Manafu, I.Coroiu.

In 1990 polo s-a desprins din structura FRN constituindu-si propria federatie (Federatia Romana de Polo). In 1964 s-a infiintat functia de Secretar General-adjunct si de Antrenor Federal, special pentru inot (1964), polo (1971) si sarituri in apa (1990).

De-a lungul anilor, conducerea federatiei a avut urmatoarea componenta:Presedinti: - M.Savu (1930- I939);- V.Catina (1940);- M.Barzanescu (1941-1942);- E.Savulescu (1942-1944);- P.Cornea (1950- I952);- L.Ady (1953-1955);- I.Tutoveanu (1955- I957);- M. Manescu(1957-1961);- A. Laptoiu (1962-1967; 1978-1992);- I. Simion (1967-1973);- T. Pop (1973-1974);- Maria Stanescu (1975-1978);- Matilda Raiciu (1992-1996);- M.Dimitrescu (1997-2001);- G.Calu-Leoca (2001-2005)- Viorel Paunescu (2005-prezent)

Secretari generali: - V. Catina (1931-1939);- R. Podlaha (1947-1948);- Z. Filipescu (1950-1954);- V. Constandache (1958-1962);

94

95

- C. Mihai (1962-1964; 1967-1977);- C. Radut (1964-1967);- V. Maltopol(1978-1982);- L. Dumitrescu (1982-1990);- D. Ionescu (1990-2000);- S. Iamandi (2000-prezent)

Secretari generali adjuncti: - C. Mihai (1964-1966; 1978-1986);- N. Dragne (1966-1967);- M. Cojocaru (1968-1970);- S. Iamandi (din 1987-2000).

Antrenori de stat si federalia.- Pentru TOATE ramurile natatiei: - H. Iacobini (1950-1954);- V. Constandache (1954-1958);- O. Mladin (1958-1964);- Al. Popescu (1966-1971 );

b.- Pentru INOT: - A. Urmuzescu (1964-1974);- T. Munteanu (1974-1982);- M. Olaru (1982-1985);- D. Ionescu. (1985-1990);- M. Gothe (1990);- V. Vasiliu (1990-1991);- R.Diaconescu (1990-1994);- Gh. Perjaru (1991-2005)- O. Tileaga (2005-prezent)

Au contribuit la dezvoltarea natatiei: S. Kostyal, V. Buzea, E. Ticaliuc, R. Grigore, R. Toroceanu, F. Rothe, D. Ionita si alti colaboratori. Numerosi profesori si antrenori au publicat manuale si lucrari de specialitate, dintre care amintim: T. Angelescu, A. Aslau, M. Cerchez, C. Ciobanu R. Dragusanu, N. Dumitrescu, I.Dragan, N.Hatzack, A. Lascu, E. Magda, Gh. V. Marinescu, O. Mladin, S. Mociuschi, T. Munteanu, M. Olaru, I. Oprisescu, T. Spanu, C. Tureas, Ad. Vasiliu, H. Wittenberger.

Specialisti, profesori, antrenori si cercetatori au contribuit la orientarea teoretica si metodica, la fundamentarea stiintifica a procesului de selectie si pregatire a sportivilor din ramurile natatiei, la formarea si perfectionarea cadrelor specializate in natatie si a antrenorilor:

- N. Dumitrescu, I. Oprisescu, C. Bucur, G. Cretulesteanu, I. Jivan, A. Nicu, P. de Hillerin, I. Dragan, A. Urmuzeseu, C. Radut, V. Schor, I. Stupineanu, D. Tocitu, M. Serban, P.Voicu, R. Comianu, M. Olaru, T. Munteanu, I. Schuster, Gh. Demeca, C. Corcec, Cr. Sopterian, R. Dragusanu, G. Fischer, P. Decuseara, D. Sarbu si altii.

In 1998, in structura federatiei a fost preluata si ramura de Pentatlon Modern, devenind Federatia Romana de Natatie si Pentatlon Modern (FRNPM).

In anul 2000, Biroul FRNPM era compus din presedinte: Mirica Dimitrescu; vicepresedinti: M. Banu, M. Fulga, G. Calu; membri: D. Ionescu (secretar general), Gh. Perjaru si V. Boboc

(antrenori federali) P. Decuseara, D. Tundrea, C. Savoiu, V. Puiu, I. Codreanu, D. Spirlea, Al. Noaptes, L. Antoniu, I. Badescu, M. Artucov, T. Miritescu,Gh. Dinu, N. Sparios, A. Gavozdea, D. Iliescu.

In noiembrie 2000, Stefan lamandi a fost numit Secretar General si membru al Biroului FRNPM.

In anul 2001, federatia s-a reorganizat confom prevederilor Legii Educatiei Fizice si Sportului Nr. 6, din 28 aprilie 2000. Adunarea Generala din 9 noiembrie a adoptat noul Statut si a ales Biroul Federal, compus din 9 membri. In calitate de presedinte a fost ales George Calu-Leoca. S-a stabilit componenta Consiliului director (organul de administrare si gestionare al federatiei): Stefan lamandi - secretar general, Daniela Ilies - contabil, Gheorghe Perjaru, Virgil Boboc si Dumitru Sparlea - antrenori federali.

Pe data de 02 noiembrie 2005, in sala Florentina a hotelului "Intercontinental" Bucuresti, s-a desfasurat Adunarea Generala de alegeri a noilor organe de conducere a FRNPM. Delegatii celor 65 de cluburi si asociatii sportive prezente au ales in unanimitate:

- Presedinte al F.R.N.P.M. - dl. Viorel I.Paunescu- Vice-presedinte al F.R.N.P.M.- dl.George Calu-Leoca.

Ca membri ai noului Birou Federal au fost desemnati:- Viorel I. Paunescu - presedinte FRNPM- George Calu-Leoca - vice-presedinte FRNPM- Stefan Iamandi - secretar general FRNPM- Octavian Tileaga - antrenor federal INOT- Doina Sava - antrenoare inot LER-STEAUA- Ion Miclaus - antrenor inot CSS SIBIU- Constantin Calina - antrenor pentatlon-modern OLIMPIA B.- Ana Popescu - antrenoare sarituri OLIMPIA Buc.- Tudor Pendiuc - primar mun. PITESTI

96

natatie an i curs

Documents