VEŞNICA

REÎNTOARCERE

Monografia

Satului Secaş

Dr. ing. Popa-Costea

Viorel

Ing. Popa-Costea

Codru

Se dedică această carte tuturor locuitorilor satului Secaş şi în special copiilor

Codruţa, Anca, Viorel, nepoatei Amalia, ginerelui Ioan, mătuşii Catiţa, verişorilor Lenuţa, Dorel şi Dănuţ şi prietenului Petcuţ Tuţu, paroh de Secaş şi Iacobini.

Popa-Costea Codru

“Veşnicia s-a născut la sat “ Lucian Blaga

Cuvânt înainte

Toate aşezările omeneşti îşi au istoria lor, dar nu toate au o istorie scrisă

şi argumentată cu date certe rezultate din informaţii scrise, sau chiar orale, ale unor locuitori vârstnici şi printre acestea se află şi satul Secaş din judeţul Arad, motiv pentru care, deşi nespecialist în istorie, doresc să aduc o modestă contribuţie pe acest tărâm, menită să creeze un îndemn pentru generaţiile viitoare de a relua ideea, completând cu noi date acest studiu monografic pe baza unor date arheologice, arhiviste sau de altă natură.

Studiul monografic este departe de a fi atotcuprinzător, el nu se bazează pe date arheologice, iar cele arhiviste sunt destul de modeste, excepţie făcând informaţiile orale ale sătenilor vârstnici, referitoare la perioada ultimilor 60-90 de ani.

Intenţia autorului este de a deschide o cale pentru cercetări viitoare, menite să conducă la completarea monografiei acestei străvechi aşezări omeneşti, numită Secaş.

Popa-Costea Viorel

Introducere Studiul monografic al satului Secaş are la bază o hartă a vetrei satului, hotarul

acestuia, care cuprinde detaliat pe parcele posesiunile locuitorilor, păşunile şi pădurile comunale, precum şi proprietăţile domeniale ale lui Cyrum Nicolits (Kyril Nicolici aşa cum este scris în biserica satului), domn de Secaş şi Mădrigeşti, în aceea perioadă. Harta este definitivată şi semnată de inginerul I. Cottui de la Arad, la data de 4 septembrie 1826.

Este interesant de remarcat faptul că detaliul privind vatra satului este foarte precis; uliţele, grădinile şi chiar casele figurate pe schiţă îşi păstrează forma şi astăzi, excepţie fac locurile de casă care s-au divizat între fraţi, apărând azi două case pe aceeaşi grădină. Numerele de casă trecute pe schiţă sunt valabile şi în prezent, făcând excepţie casele construite în afara vetrei satului stabilită în 1826, ca cele de la intrare în sat şi ieşire din sat, pe valea Cârjască, casele construite ulterior pe grădina curţii domeniale (azi demolată ) şi cele construite la vale, pe seş, în perioada colectivizării, pentru a mai salva din cel mai roditor pământ al satului.

De la început se cuvine a se preciza faptul că toponimul Secaş, numele satului ce face obiectul acestui studiu, provine din denumirea latină Sicus care înseamnă loc lipsit de apă, secătură, loc unde pădurea a fost defrişată. Deci toponimia latină a satului atestă atât vechimea acestei aşezări, cât şi perenitatea neamului românesc în acestă vatră străbună, în ciuda tuturor năvălirilor popoarelor barbare din lungul istoriei multimilenare a poporului român.

În România sunt numai două localităţi ce poartă denumirea de Secaş (vezi indicator alfabetic al localităţilor R.P.R. editura de stat 1954.), una în judeţul Arad, ce face obiectul acestui studiu monografic şi una în judeţul Timiş, dar mai sunt şi unele localităţi care au denumiri apropiate (derivate), de exemplu Secaci în judeţul Arad, Secăşel în judeţul Alba, unde se găseşte şi cunoscuta zona folclorică a văii Secaşelor, Secăşeni în judeţul Caraş-Severin (lângă Oraviţa). Multe localităţi poartă denumiri având aceeaşi etimologie, cum sunt: Secătura, Secături, Seceani, Secu, Seci, Seciu, Secuieni, e.t.c.

Revenind la mai sus amintita hartă a lui I. Cottui, se poate remarca faptul că în această hartă nu figurează biserica ortodoxă ca existentă în vatra satului, dar figurează cimitirul, ca dovadă că locuitorii se aşezaseră pe vatra satului cu mulţi ani înainte de 1826, având case construite pe aproape toate grădinile. De asemenea este figurată şi curtea domenială cu parcul acesteia, grajdurile şi magaziile de cereale.

Biserica ortodoxă s-a construit abia în anul 1837 de către Kyril Nicolici, domn de Secaş şi Mădrigeşti, aşa cum este scris cu litere cyrilice pe zidul ce sprijină balustrada podului bisericii. Biserica a fost construită din cărămidă, având două contraforturi de sprijin a turlei executate din piatră, construite ulterior. Biserica din Secaş este cea mai mare şi mai impunătoare biserică din satele din zona Gurahonţului. În comuna Gurahonţ s-a construit recent o biserică care o depăşeşte pe cea din Secaş din punct de vedere arhitectural, dar nu ca şi spaţiu interior.

Deşi exista satul închegat în 1826, slujbele religioase se ţineau la Biserica Bătrână, aflată la 2,5 km de sat, care a fost construită din piatră, având ca liant varul, şi a cărei turlă a stat în picioare ca o mărturie a perenităţii locuitorilor pe aceste meleaguri până în 1963-1964, când a fost dinamitată din dispoziţia primului preşedinte al Gospodăriei Agricole Colective, de religie neoprotestantă (baptist), la acea vreme ateu, cu scopul de a obţine piatră pentru construirea unui grajd al G. A. C. (care nu s-a mai construit). Deşi piatra se putea aduce de pe cele două văi, dinamitarea a dus la distrugerea ultimului bastion al civilizaţiei creştine pe aceste meleaguri.

Stând de vorbă cu un martor ocular al acestui act barbar (Mariş Lazăr, fost brigadier agricol), acesta relata un fapt demn de menţionat şi anume: în ziua când s-a hotărât dinamitarea turnului bisericii, preşedintele G. A. C. a mobilizat toate căruţele din sat pentru a căra piatra rezultată din dărâmarea turlei “Bisericii Bătrâne”.

Căruţele au fost trase mai departe pe drumul ce duce pe Valea Fericii, pentru a nu se speria caii de detunături, iar căruţaşii s-au apropiat la cca 100-150 m de locul exploziei, pentru a vedea ce se întâmplă, şi mare le-a fost mirarea când după explozie turnul bisericii a căzut prefăcându-se într-un morman de moloz, întrucât piatra folosită la zidirea turnului era foarte moale (friabilă) şi drept rezultat al exploziei a fost un maldăr de nisip şi mici fragmente de rocă. Astfel, carele s-au întors goale în sat, deoarece nu au putut alege nici o bucată de piatră pentru construirea fundaţiei la noul grajd, care de fapt nici nu s-a mai construit.

Să fie oare acesta un blestem Dumnezeiesc? Poate, dar oricum acest act necugetat a distrus un monument istoric, care atesta nu numai vechimea locuitorilor români, ci şi perenitatea acestora pe această vatră, dar şi credinţa creştină a acestora.

Existenţa acestei “Biserici Bătrâne”, construită din piatră, cu o turlă impunătoare, cca 16 m avea rămăşiţa turlei la dărâmare, şi cu o suprafaţă mare, judecând după ruinele care au dăinuit până în zilele noastre, ne face să credem că pe aceste meleaguri a fiinţat unul dintre “Cnezatele de vale” din această zonă, deoarece aşa cum arată marele istoric Nicolae Iorga, numai locuitorii acestor cnezate aveau voie să-şi construiască lăcaşuri de cult, zidite din piatră, tip Criscior şi Ribiţa (secolele XII-XIII) din judeţul Hunedoara.

Aşa stând lucrurile, existenţa populaţiei băştinaşe pe aceste meleaguri poate fi extrapolată până în secolul XII, dar cu siguranţă că ea a existat din cele mai vechi timpuri, deoarece lăcaşurile de cult din piatră se aşezau pe locul altor lăcaşe de cult (biserici) construite din lemn. Mai mult, în hotarul satului Secaş, după toate probabilităţile, a existat o cetate dacică amplasată în câmpul de la Drocea Mică sau împrejurimi, deoarece un pârâu care izvorăşte din partea sudică a acestui câmp şi îşi varsă apele în Valea Sădişorului (Mădrigeşti) păstrează până în prezent denumirea de Valea Cetăţelei, desigur nu întâmplător.

Este cunoscut faptul că luând în considerare toponimia locurilor s-au putut descoperi importante locuri istorice, cum s-a întâmplat în deceniile trecute cu descoperirea davei de la Cugir după numele “Dealul Cetăţii”. Această afirmaţie are scopul de a îndemna generaţia actuală şi viitoare de a face investigaţii arheologice în vederea stabilirii adevărului.

Revenind la Valea Sădişorului, (Săgişorului , cum îi spun localnicii) pe care în publicaţii, chiar de factură recentă ca “Judeţele patriei – judeţul Arad, autori Valeria Velcea, Ion Velcea şi Octavian Mandraţ, o găsim trecută sub denumirea de Valea Sighişoara, denumire preluată din hărţile ungureşti, deşi ea este denumită de localnici şi în prezent Valea Săgişorului, adică valea unde existau “săgişi”, sade, respectiv puieţi. Sădiş, sadă cu înţelesul de puiet, pom tânăr, provenind din limba slavă, nu a putut fi tradusă de maghiari în hărţile lor decât prin Sighişoara, ce nu are nici o legătură cu denumirea locală.

Deci, denumirea de Valea Săgişorului a fost dată de localnici înaintea de unirea ungurilor (populaţia maghiară) pe aceste locuri, cartografii unguri necunoscând sensul de sadă, sădiş, sădişor (săgiş, în limbaj local) au considerat că se apropie onomatopeic de Sighişoara, de care mai auziseră pe undeva prin Ardeal, ca vale şi ca localitate. Nici un locuitor al satelor Secaş şi Mădrigeşti nu a pronunţat niciodată denumirea de Valea Sighişoara, ci numai denumirea de Valea Săgişorului. Este însă regretat faptul că un institut de prestigiu, cum a fost Institutul de Geografie al Academiei Române, să mai întrebuinţeze această denumire în anul 1979 când a apărut Ghidul Judeţului Arad.

Termenul de sadă, sădiş (săgiş) provine, după cum s-a arătat din limba slavă, sad-sadu însemnând plantaţii de pomi, livadă, butaş, puiet. Este însă de remarcat faptul că în limbajul localnicilor în mod curent grupul “di” este pronunţat “gi” ca

de exemplu săgiş (puiet de pom), săgişor diminutiv al săgişului, dar această transformare a lui “di” în “gi” apare şi în alte cuvinte uzuale ca: “gimineaţa” în loc de dimineaţa, “gin” în loc de din, “agică” în loc de adică, şi exemplele pot continua. Chiar şi grupul “de” este tranformat în “ge” (adevărat=agevărat). În concluzie, se ştie că populaţia slavă a poposit pe meleagurile noastre înaintea populaţiei maghiare, funcţionând o perioadă bilingvismul slav şi român, apoi populaţia de origine slavă a fost asimilată de către localnicii autohtoni, care au împrumutat din limba slavilor multe cuvinte, care se menţin în limba română până în zilele noastre.

Cartografii maghiari, ori din necunoaşterea limbii române, ori din dorinţa de maghiarizare a toponimiilor au transcris pe hărţile lor Valea Sighişoara, în loc de Valea Săgişorului. Pe valea satului Mădrigeşti se află un câmp şi un loc denumit “Săgişor” de unde i se trage numele văii ce trece prin acest loc. În acest câmp ar fi putut exista o livadă, pepinieră de puieţi forestieri, respectiv de sădiş (săgişi), de la care a primit denumirea atât locul cât şi valea.

CAPITOLUL I. DATE GENERALE În cele ce urmează se vor prezenta câteva date generale menite să facă

cunoscută aşezarea geografică, administrativă, condiţiile geografice, geologice, climatice şi de vegetaţie, nu pentru localnici, ci în special pentru populaţia din zonă sau din ţară, care nu cunoaşte prea bine, sau deloc acest sat denumit Secaş.

1. Localizare administrativă

În prezent satul Secaş aparţine de comuna Brazii (fostă Saturău), judeţul Arad. În trecutul istoric această aşezare a intrat în categoria comunelor, având primar propriu şi post de jandarmi în satul Buceava, care deservea şi satele: Şoimuş, Mădrigeşti, Iacobini şi Saturău. În perioada cât a fost comună a aparţinut de plasa Gurahonţ şi judecătoria Hălmagiu.

Odată cu înfiinţarea ranioanelor (1952), Secaşul a devenit sat aparţinând comunei Gurahonţ, iar ulterior comunei Brazii, în a cărei componenţă intră şi în prezent.

2. Aşezarea geografică În coordonate geografice absolute, poziţia geografică a satului Secaş, poate fi

exprimată astfel: 46’16” latitudine nordică, 22’23” longitudine estică. Astfel spus, satul se află aşezat în Depresiunea Gurahonţului, pe malul stâng al Crişului Alb , cca 7 km vest, într-o zonă deluroasă, la poalele vârfului Drocea (848 m) din M-ţii Zarandului, care se găseşte chiar în hotarul satului şi a cărei culme desparte Valea Mureşului de Valea Crişului Alb. Este de menţionat faptul că singura trecătoare ce face legătura între Mureş şi Crişul Alb, Căpruţa-Gurahonţului, care în lungul istoriei a fost considerată ca şi drum strategic şi leagă satele Slatina de Mureş şi Mădrigeşti, trecând pe lăngă aceea “ Vale a Cetăţelei” şi prin Buceava, sat al cărui nume are de asemenea rezonanţă istorică şi probabil a aut un rol strategic în vremea regatului dac (Bucina=latinã alarmã prin sunete de trâmbiţã) de bastion la porţile Crişanei, similar cu cea a Porţilor de Fier a Transilvaniei.

Este de remarcat faptul că munţii Metaliferi şi cei ai Zarandului nu aveau o altă trecătoare prin care să se poată trece cu care şi tehnică de luptă a vremii, spre Ţara Zarandului (Crişul Alb), cu excepţia acestui drum strategic Gurahonţ-Mădrigeşti-Slatina de Mureş-Căpruţa, fapt ce impunea ca această trecătoare să fie păzită printr-o Cetăţuie şi o Buceavă.

3. Elemente geologice şi orografice Depresiunea Gurahonţ are forma unui bazinet bine delimitat închis de culmea

de andezite din Dealul Mare – Pleşa, constituind din acest punct de vedere o depresiune tipic intramontană. Dezvoltată la contactul unor formaţiuni geologice foarte diferite, precum fondul unor linii de erupţii vulcanice, evoluţia reţelei hidrografice a fost mult mai complexă.

Astfel, rama montană a munţilor Zarandului şi a munţilor Codru-Moma s-au detaşat o serie de măguri cu vârfurile Oltoaia 446 m, Măgura 416 m, etc. Depresiunea Gurahonţului, care se întinde până la Saturău, Iacobini, Secaş, de natură tectonico-erozivă, este bine delimitată de ramura montană de defileele din dreptul localităţilor Joia Mare şi vârfurile, încrustate epigenetic în roci andezitice şi depresiunea de golf a Zarandului cu o extensiune foarte mare.

Unitatea şi individualitatea geografică a acestei depresiuni fac din ea o adevărată “ţară” situată la îmbinarea munţilor Zarandului şi Codru-Moma.

Substratul geologic a luat naştere în urma unor erupţii vulcanice submarine, în stratul de lavă fiind înglobată şi cenuşă vulcanică. Perioadele de erupţie au fost urmate de perioade de calm când au avut loc depuneri de depozite calcaroase, argiloase etc.

Astfel stând lucrurile, latura sud-vestică a depresiunii Gurahonţ, zonă în care se află şi hotarul satului Secaş, se caracterizează printr-o alcătuire geologică complexă, unde se întâlnesc şisturi cristaline, însoţite pe alocuri de granite, roci granitoide paleozoice şi gresii perniene. Altfel spus, în hotarul satului Secaş se întâlnesc şisturi cristaline pe Valea Mărască spre masivul Drocea, roci cretacice (conglomerate) Oltoaia, Pleşu, Zăbrani, cu intrusiuni de roci magmatice neagene (andezite) şi chiar depozite panoniene de argilă, nisipuri şi pietrişuri, ce apar la suprafaţă pe Pârâul Mesteceni. În dreptul cimitirului, unde se pot observa şi unele scoici şi cochilii încorporate în pietrişurile stratificate.

Din punct de vedere orografic, sau al formelor de relief caracteristice, hotarul satului Secaş porneşte din marginea sudică a Depresiunii Gurahonţ şi urcă până la cel mai înalt vârf al munţilor Zarandului, care se numeşte Drocea localnicii denumindu-l “Drocea Mare”, care are altitudinea de 848 m (836 m).

Hotarul satului este cuprins între culmea Drocei (câmpul Drocea Mare-Vălaie) care constituie cumpăna apelor între Mureş şi Crişul Alb, apoi culmea se coboară de la Drocea Mare la Drocea Mică, Oltoaia, Pleşu, Vârful Livezii, Zăbrani până la Hotar (hotarul cu Saturău). A doua culme se coboară tot din vârful Drocea Mare spre Vălaie, Plopăţ, Cerat, Cireşul Verde, Oneasa, Pârâul lui Sodom.

De la vârful Oltoaia se mai desparte o culme ce coboară spre Potrovanu, Şălăreşti, cimitir, până la pârâul la Mâţu, iar de la Drocea Mică mai coboară o culme spre Clifă, Faţa Goronilor, Pipirig, Măgura, Ciontu, Grozăveşti, Mărişeşti până în punctul de joncţiune a văilor Mărasca şi Cârjască. Această culme delimitează bazinetele hidrografice a celor două văi amintite.

Din dealul Cerăt se mai desprinde o culme ce coboară de la Carpini spre Grueţ şi Dâmbulean, delimitând bazinetul pârâului Oneasa. Mai sunt culmi de mai mică întindere, cum este cea care porneşte din Dealul Crucii, Fuiora, Livadă şi Zăbrani, limită cu păşunea Zeldiş (Iacobini).

Din această prezentare succintă a orografiei hotarului satului Secaş, rezultă că, terenul este intens frământat, prezentând numeroase culmi principale şi intermediare, care delimitează tot atâtea bazinete de văi şi pâraie.

Datorită terenului intens frământat de culmi, văi şi pâraie, suprafaţa cultivabilă (ţarina) este situată de regulă pe pante, în general domoale, dar nu puţine cazuri şi repezi, care, în unele situaţii, prezintă şi fenomene de alunecări de teren, cum este cazul Băiţa (sesia parohială) şi Cerăt.

Ca unităţi geomorfologice, predomină versanţii ondulaţi cu pante cuprinse între 16’-30’ (69%), urmaţi de cei cu pante mai mici de 16’ (25%) şi cei cu pante mai mari de

30’ (6%). Altitudinea minimă este de 166 m, iar cea maximă de 848 m (836 m), vârful Drocea Mare, dominând altitudinile de 400-600 m. Expoziţia generală a hotarului satului este cea parţial însorită 51% (SV şi NV) urmată de expoziţiile umbrite 33% şi însorite 16%.

În general culmile au forme rotunjite, atât în zona păduroasă, cât şi în zona agricolă, oferind condiţii de cultivare a acestora.

În aceste condiţii agricultura practicată de localnici a fost o agricultură extensivă, lucrată cu atelaje trase de boi sau cai, şi numai în ultima perioadă şi numai în porţiuni de şes, sau cu pantă mai mică s-a lucrat cu mijloace mecanizate. Dar despre acest lucru se va mai vorbi şi în capitolele următoare.

4. Reţeaua hidrografică Reţeaua hidrografică este destul de bine reprezentată prin cele trei văi:

Mărască, Cârjască şi Valea Fericii, şi cinci pâraie mai importante: Ţapului, Zăbrani, Dealul Crucii, Mesteceni, Oneasa şi Pârâul lui Sodom. Este de remarcat faptul că, deşi hotarul satului este străbătut de numeroase văi şi pâraie, debitul acestora este destul de mic, multe din pâraie şi chiar văi secând în timpul verii. Debite mai mari se înregistrează primăvara la topirea zăpezilor şi toamna, când de regulă se înregistrează cel de-al doilea maxim pluviometric. Este de amintit faptul că în anii deosebit de ploioşi, cum au fost 1970 şi 1975, aceste văi şi pâraie au prezentat debite deosebit de mari, provocând inundarea şi chiar avarierea unor poduri şi case situate în lungul văii Secaşului.

Debitul mic al reţelei hidrografice, secarea unor văi şi pâraie în timpul verii, se pare că ar fi determinat şi toponimul satului de “Secaş”, localitate fără apă, sau cu apă puţină (una din variantele posibile).

Valea Mărască are cel mai mare bazin hidrografic şi implicit debitul cel mai mare şi permanent, secând numai în verile excesiv de secetoase. Ea izvorăşte de sub vârful Drocea Mare, se uneşte cu Valea Fericii în apropiere de Biserica Bătrână şi cu Valea Cârjască la intrarea în sat, formând împreună Valea Secaşului, care colectează o bună parte din pâraie la Pod la Hodaie (Hodaie domenială) şi se varsă în Valea Zeldişului în apropierea fostului conac Frunză Verde.

Orientarea reţelei hidrografice este de la sud la nord, sens pe care îl are întreaga reţea hidrografică de pe versantul nordic al Munţilor Zarandului, afluind spre colectorul principal al acesteia, care este Crişul Alb.

Datorită debitului mic şi inconstant al văilor, în sat nu a funcţionat nici o moară de apă în ultimii 80-90 de ani, dar există un teren în apropierea locului de joncţiune a celor două văi principale (intrarea în sat), care se cheamă şi astăzi “locul morii”. Acest loc a fost teren domenial şi pe harta din 1826 a lui Cottui, apar figurate trei construcţii domeniale, probabil că totuşi să fi existat o moară domenială, deoarece în apropierea acestui teren se aflau amplasate şi magaziile de cereale, silozuri supraetajate, denumite de localnici “Găbănaş”, care s-au demolat şi s-au vândut prin anii 1938-1939 de către firma “Patria”, care a devenit proprietara “Curţii Domeniale”.

Văile, având debit mic şi maluri line trecerea se făcea prin vaduri uşor amenajate, existând totuşi trei poduri de lemn, unul la Băiţa, altul în sat (la Laia de la vale) şi ultimul la Pod la Hodaie (hodaie=odaia=aşezare gospodărească izolată de sat, fermă mică).

5. Condiţii climatice

De la început se cere remarcat faptul că depresiunea Gurahonţ, prezintă un climat de adăpost, cu amplitudini mici de temperatură între vară şi iarnă, constituind un “pol” al temperaturilor de iarnă ridicate, în comparaţie cu “polul” frigului Topliţa. Temperatura medie anuală este de +9,60C, a lunii celei mai reci, ianuarie de –20C şi a celei mai calde, iulie de +190C.

Temperaturile maxime şi minime absolute s-au înregistrat la data de 15 august 1952 de +39,60C şi 1 februarie 1947 de –260C (la staţia Gurahonţ). Din punct de vedere termic, se poate considera că zona luată în studiu (satul Secaş) beneficiază de un climat temperat continental, în care se simt influenţa aerului cald şi umed venind dinspre Marea Adriatică, ori altfel spus influenţa mediteraneană sau oceanică. Temperatura medie a lunii celei mai reci, ianuarie, având valori mici (–20C), amplitudinea termică redusă, între valorile medii ale lunii celor mai reci (ianuarie) şi a celor mai calde (iulie) de numai +210C, valori datorate influenţei oceanice, fac ca în Depresiunea Gurahonţ, să vegeteze în condiţii optime castanul comestibil (Saturău, Zeldiş, Crocna), care în ultimul timp a fost introdus prin plantaţii în cimitir la Secaş, unde se regenerează natural din sămânţă şi a devenit invadant. Cantitatea medie de precipitaţii căzute pe sol în timpul unui an, este de 832,1 mm, respectiv litri pe metru pătrat. Repartiţia anuală a precipitaţiilor este favorabilă pentru vegetaţie şi în special pentru agricultură, deoarece majoritatea acestora cad în timpul sezonului de vegetaţie. Maximul lunar de apă căzută la sol se înregistrează în luna iunie (100-140 mm), cu tendinţa de formare al celui de-al doilea maxim, toamna în luna octombrie. Perioadele de secetă apar în intervalul august-septembrie, dar de intensitate redusă. Iernile sunt în general blânde, stratul de zăpadă fiind destul de redus în comparaţie cu alte zone, iar durata de acoperire a solului cu zăpadă nu depăşeşte în medie 30 de zile pe an. Regimul edian, respectiv al vânturilor, este caracteristic topoclimatului de adăpost, al depresiunii Almaş-Gurahonţ, unde viteza vânturilor este redusă (2-3 m/s). Vântul dominant bate din sectorul nordic, cu frecvenţă mai mare în timpul iernii, iar în timpul primăverii şi verii, vântul dominant este cel de sud-vest, vânt care este aducător de ploaie. Sătenii ştiu că norii aducători de ploaie sunt cei care vin dinspre pădure (Vălaie, Ascuţitu). Astfel climatul, în care se găseşte satul Secaş, poate fi caracterizat cu un climat blând, temperat, ca de altfel şi natura locuitorilor săi, care au un temperament blând, calm, cu multă judecată şi stăpânire de sine. 6. Vegetaţia naturală Vegetaţia naturală, compusă din specii caracteristice fâneţelor, păşunilor împădurite şi pădurilor din zona dealurilor este cea care a făcut ca pe aceste locuri să se stabilească strămoşii sătenilor de astăzi, asigurându-le păşuni pentru vite, lemn pentru construcţia de locuinţe şi foc, adăpost împotriva duşmanului invadatror, precum şi hrană provenită din fructele şi vânatul care a populat dintotdeauna pădurile, păşunile şi fâneţele naturale. Desigur, străvechii locuitori ai satului nu s-au mulţumit numai cu fructele culese din păşuni şi păduri, sau cu vânatul capturat, ci treptat au trecut la defrişarea unor suprafeţe de păduri în vederea cultivării pământului cu cereale necesare traiului, selecţia unor pomi roditori (pruni, cireşi, meri, peri) şi cultivarea lor în jurul caselor de locuit şi chiar în păşuni, formând acele „moşii” de pruni, meri sau peri. Este interesant de remarcat faptul că aceste plantaţii de pomi amplasate pe păşuni, se numea de către săteni „moşii” deoarece de aceste plantaţii de pomi ei dispuneau cum voiau, le lăsau moştenire cui doreau, constituind o valoare strămoşească cu caracter sacru, pe când pământul arabil se lucra în devălmăşie prin obştile săteşti, care au ţinut în Secaş, până spre jumătatea secolului trecut (al XIX-lea) după cum rezultă şi din harta lui I. Cottui (1826).

Revenind la termenul de moşie acesta în accepţiunea vechilor locuitori ai satului avea sensul de pământ strămoşesc, lucru de care poţi dispune cum vrei şi nu de proprietate mare de pământ cultivabil. Marea proprietate de pământ (oloidal) era denumit, domenial, domnie, fiind des folosit termenul „moşul meu a fost biriş (căruţaş) la domnie”, sau „o zi pe săptămână eram obligaţi să lucrăm la domnie fără plată”. Termenul de „moşie” (comparabil cu albanezul „moshe”) face parte dintre cele cca. 90 de cuvinte, care seamănă foarte bine cu cele două limbi, română şi albaneză, dintre care 35 fac parte din vocabularul fundamental al limbii române, printre care şi cuvântul „moş” şi care explică originea comună a celor două limbi (iliro-tracă sau geto-dacă) şi nu faptul că poporul român s-a format în sudul Dunării, pe teritoriul Albaniei, de unde a emigrat în nordul Dunării în secolul al XIII-lea (după anul 1200) respectiv după ce ungurii se stabiliseră pe teritoriul Transilvaniei, pe care-l găsiseră părăsit de populaţia autohtonă, odată cu părăsirea Daciei de către romani sub împăratul Aurelian (anul 271). Teza aceasta este falsă, dar susţinută de către pseudoistoricii unguri de azi. Asupra acestei teze se va reveni pe parcursul acestei lucrări. 6.1. Păşunile Păşunile au fost la început comunale, folosite în devălmăşie, pentru păşunatul vitelor sătenilor. Izvoarele istorice (scrierile) precizează că după cucerirea Daciei de către romani, pământul arabil, precum şi păşunile au fost luate de la obştile săteşti şi date unor latifundiari seniori romani, care lucrau pământul şi practicau păstoritul cu ajutorul ţărănimii locale, pe care în multe cazuri au transformat-o în sclavi sau robi. Odată cu retragerea armatei romane din Dacia (anul 271) de către împăratul Aurelian, se pare că s-au retras şi o parte din seniorii romani deoarece nu mai aveau sprijinul statal (al armatei) şi puteau fi uşor detronaţi de către populaţia locală, în vederea recâştigării pământurilor şi păşunilor comunitare (obşteşti). Obştea sătească s-a menţinut mult pe teritoriul Transilvaniei, până în secolul al XIX-lea, iar în satul Secaş până la jumătatea secolului al XIX-lea, lucru atestat de harta lui I. Cottui (1826), pe care sunt figurate cele trei asolamente (călcături). În perioada cât au funcţionat obştile săteşti, ţăranii stăpâneau în exclusivitate obştile de casă, cu o mică suprafaţă împrejur, un teren arabil cu grădină sau livadă, iar pământul arabil, pădurile, râurile şi izlazurile erau în folosinţă obştească. Dar, cu mult după retragerea armatei romane de pe teritoriul Daciei, au apărut popoarele barbare, hunii (375), gepizii (sec. al V-lea), avarii (sec. al VI-lea), slavii (jumătatea sec. al VI-lea), bulgarii (sec. al VII-lea), şi în sfârşit ungurii la finele secolului al IX-lea, aşezându-se în Câmpia Panonia. Conducătorii popoarelor migratoare pretindeau localnicilor pădure, păşune şi prestări de munci, fapt pentru care s-au ales la început delegaţi ai populaţiei locale, pentru unul sau mai multe sate, care aduna produsele şi le preda căpeteniilor populaţiei migratoare. Cu timpul această funcţie s-a permanentizat şi după retragerrea popoarelor migratoare, aceştia au devenit stăpânii satelor („domn de Secaş şi Mădrigeşti”) care adunau de acum produsele pentru ei şi pretinzând servicii de la populaţia locală, acaparând pământuri şi aservind ţărănimea liberă din obştile săteşti. S-a prezentat această digresiune istorică pentru a înţelege mai bine precizările din harta lui I.Cottui, care împart păşunile în: pascum domenialis şi pascum comune, respectiv păşuni domeniale şi păşuni comunale. Păşunile domeniale se întindeau de la limita cu satele Zeldiş (Iacobini), Buceava, Mădrigeşti, până la vârful Pleşu şi limita sudică a satului, respectiv Pârâul Morminţilor şi limita terenurilor agricole Dealul Crucii-Pleşu. Acest teritoriu cuprindea păşunile cunoscute sub denumirile de Zăbrani, Livada, Fuioru, Dealul Crucii, Grâul Cornului, Tufariu şi Pleşu.

Păşunea comunală era situată pe valea Cârjască de la ieşirea din sat până la intrerea în pădure (actualul Canton Silvic) Vinţălăriţă, Pipirig, Întrepăraie, Dragomireşti, până la Valea Fericii şi apoi Cerătul până la Carpini şi Dosul Bonţeşti (Cireşul Verde). Este de remarcat faptul că secăşenii nu au fost niciodată mari păstori, ci mai degrabă au fost mari vânători, culegători de fructe de pădure, pomicultori şi agricultori. În ultimii 60-70 de ani, doar câţiva dintre săteni se ocupau cu oieritul: Pătruţ de la Măgură, urmat de Luca Faur, Gina de pă Valea Cârjească, şi unii crescători de vite, care încă mai aveau sălaşe: Danciu la Dealul Crucii, Ilie a lui Partenie la Mesteceni, Fărău la Petrovanu, Gina pe valea Cârjască, Iustin a lui George a Devli la Ciontu, Mandi şi Luşu pe Valea Fericii, Cula pe valea Mărască, Oanea lui Surda şi Văsăliuţ la Carpini. Aceste sălaşuri erau ultimele rămăşiţe ale vechii aşezări, care avea aspect de sat împrăştiat în sălaşe grupate în jurul „Bisericii Bătrâne”. Desfiinţarea iobăgiei s-a făcut către sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi în urma revoluţiei din 1848, desfiinţarea iobăgiei era legiferată. Prin desfiinţarea iobăgiei, pământul urbarial şi pădurile urbariale au fost trecute în proprietatea ţăranilor, desfiinţându-se “urbaria”, respectiv dijma dată boierului după pământul urbarial dat în folosinţă iobagilor. Păşunile au devenit din nou proprietate comună şi indivizibilă a sătenilor, care erau obligaţi să se îngrijească de întreţinerea lor, respectiv de defrişarea mărăcinilor, a jnepenilor, care invadau în special livada. Mărăcinii şi jnepenii se adunau şi li se dădea foc. Se făceau acţiuni cu şcolarii şi cu tineretul pentru curăţenia păşunilor comunale, de regulă primăvara, înainte de scoaterea vitelor la păşunat. Păşunea comunală, pe Valea Cârjască se întinde până la Usoi şi era liberă la păşunat şi Faţa Goronilor, care era o păşune împădurită. În ultimele patru decenii, în perioada colectivizării, păşunile comunale au fost neglijate, nu s-au mai executat lucrări de curăţire a acestora, fiind în bună parte invadate de vegetaţia arbustieră şi ferigă. Pentru a suplini suprafeţele degradate ale păşunilor, o bună parte din suprafaţa altădată cultivabilă: Dealul Crucii, Mesteceni, Pleşu, Potrovanu, Doscior, Şelăreşti, Măgura, Coasta Bughi, Bosăşti, Valea Fericii au fost transformate în păşuni. Din păcate, nici azi, păşunile nu sunt îngrijite. Sunt pline de mărăcini, ferigă mare, au numeroase ravene, care le degradează prin eroziuni de adâncime şi prin vegetaţie invadantă neconsumată de animale. De altfel, numărul vitelor a scăzut simţitor în timpul colectivizării şi se menţine scăzut şi în prezent. Astfel, în prezent sunt multe familii care au vite mari, boii au dispărut odată cu colectivizarea, cai au doar câteva familii. Majoritatea ţin una sau două bivoliţe pentru lapte şi tracţiune. Bivolii au proliferat în perioada colectivizării deoarece aceştia erau colectivizabili, iar localnicii îi ţineau atât pentru lapte (ba mai tăiau câte un viţel), cât şi pentru a transporta lemne de la pădure pentru încălzitul locuinţelor şi prepararea hranei. Majoritatea familiilor aveau câte 2-3 oi pentru lână şi miei. Oile nu se mulgeau, iar mieii erau lăsaţi cu oile tot timpul, şi în turma satului şi acasă. Capra era considerată vaca săracului. Caprele “ţâpate” (trimise) trimise zilnic la căprar, care le păstorea la fel ca şi oile, porcii, vacile şi bivolii. Înainte de cel de-al II-lea Război Mondial, în sat erau mai mulţi cai, care erau daţi la păşune, la stavă, păziţi de un stăvar. Boii, vitele şi junincile erau trimise la păscut în pădurea satului, pe baza unor aprobări, şi lăsaţi singuri, urmăriţi din când în când şi , de regulă duminica, se mergea cu sare la boi şi viţei. În cireadă se găsea câte un bun “conducător” care avea la gât un clopot mare, ce se auzea de la mari depărtări, putându-se urmări cireada. Se precizează că în Munţii Zarandului nu s-au semnalat urşi sau râşi, până în decursul deceniului al IX-lea al secolului XX. Lupi au existat, dar ei nu atacau decât foarte rar vitele mari, atacând de obicei turmele de oi, capre şi porci.

Produsele animaliere: lână, lapte, brânză, smântână, ouă, iezi, miei şi chiar vite mari: vaci, boi, bivoli, cai, erau valorificate pe piaţa săptămânală de la Gurahonţ şi în diversele târguri de ţară de la Almaş, Cil, Sebiş, Hălmagiu, Vârfuri, etc. În prezent creşterea vitelor în satul Secaş este o îndeletnicire cu totul secundară, existând puţine vaci (cca. 32 capete), mai mulţi bivoli (cca. 150 capete), câteva perechi de cai (cca. 20 perechi) şi o singură pereche de boi. Păstoritul se face pe rândul satului (bivoli, vaci, capre), funcţie de numărul de animale pe care-l deţine fiecare, venindu-I rândul la păstoritul turmelor o dată sau de două ori pe lună, fapt ce explică şi proasta întreţinere a păşunilor. Altădată, păstorii aveau un corn de vită, cu care sunau dimineaţa, în mijlocul satului, dând semnalul ca oamenii să scoată animalele din grajd şi să le trimită până la locul de adunare a acestora. Mai târziu ieşeau vacile, apoi în ordine: bivolii, oile, caprele şi în final porcii. Păstorii aveau o traistă din piele, în care purtau diverse alimente spre a nu fi udate în caz de ploaie, traistă de care era legat şi cornul cu care se anunţa adunarea vitelor. În ultimii 30-40 de ani cornul nu a mai sunat pentru adunarea vitelor şi el tace şi în prezent. Oare cât va mai trece? 6.2. Pădurile

6.2.1. Consideraţii generale Pădurea este podoaba cea mai de preţ, cu care Dumnezeu a hărăzit pământul,

dar mai cu seamă neamul românesc, care şi-a menţinut şi modelat fiinţa în “cetatea vegetală de pe versanţii cununii carpatine”. Pădurea reprezintă elementul natural cel mai important, care a influenţat viaţa poporului nostru de-a lungul veacurilor. Pădurea a însemnat în primul rând adăpost în epoca întunecată a migraţiilor, când popoarele asiatice migratoare, trăite în stepe fără margini, se temeau să intre în codrii întinşi şi întunecaţi ai Daciei. Doar localnicii, românii, îi cunoşteau cărările, izvoarele, poienile şi ascunzişurile, nefiindu-le frică de codru, se afundau în el, pentru a se adăposti din faţa barbarilor invadatori. Astfel, înţelepciunea poporului nostru a sintetizat marele adevăr în zicala “Codru-i frate cu românul”, pentru că el i-a oferit cu dărnicie: hrană, adăpost, materiale de construcţie a locuinţelor, lemn pentru foc, aer şi apă curată, dar şi alte servituţi.

Numai datorită pădurii, populaţia Daciei libere, şi mai apoi românii, au putut rezista, în timpul migraţiilor, asigurând continutatea neamului românesc, în ţinutul carpato-danubiano-pontic. Dar, pădurea a asigurat adăpost şi după ce au trecut valurile năvălitorilor barbari, în timpul războaielor şi răscoalelor ţărăneşti ce s-au abătut peste satele româneşti. Astfel, locuitorii mai vârstnici ai satului îşi mai aduc aminte de o întâmplare povestită chiar de către eroul ei, Todor a lui Gavrilă, fost proprietar al casei în care astăzi funcţionează Biserica penticostală. Acesta povestea că în timpul revoluţiei din 1848, condusă de “Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu, probabil în timpul înaintării armatelor imperiale pe valea Crişului Alb, locuitorii satului Secaş, cei care nu participau la revoluţie, au părăsit satul, retrăgându-se la pădure, cu tot ce puteau pune într-un car. Băieţelul Todor, fiind foarte mic şi cam bolnav, a fost aşezat într-o troacă (copaie), învelit în haine şi aşezat sub un gard (mezuină), în fundul grădinii. După trei zile când pericolul a trecut şi populaţia a revenit în sat, mare a fost mirarea mamei sale, găsind copilul viu, dar plin de furnici. L-a luat, l-a îngrijit şi a trăit până la adânci bătrâneţe. Întâmplarea, tragicomică, o ştia de la părinţii şi fraţii mai mari, povestind cu oarecare haz cele întâmplate.

Este cunoscut faptul că în codru se adăposteau haiducii, luptători pentru dreptate socială, dar deopotrivă şi lotrii, tâlharii, dezertorii şi alţi răufăcători, dar rolul malefic al codrului este infim, în comparaţie cu rolul benefic al acestuia, în asigurarea perenităţii neamului românesc, pe meleagurile strămoşeşti.

Satul Secaş, adăpost la poalele masivului Drocea, la început ca aşezare răsfirată în ciopoare de case, situate pe dealuri şi văi în jurul Bisericii Bătrâne, a cunoscut din plin aceste binefaceri ale pădurii şi codrului.

Înainte de a trece la descrierea pădurii din hotarul satului Secaş, se cuvine a scoate în evidenţă faptul că, până la jumătatea secolului al XX-lea, s-au menţinut unele gospodării, devenite sălaşe, situate pe cele mai ridicate culmi: Măgura, Ciontu, Dealul Crucii, Petrovanu, înălţimi de pe care se puteau vedea şi observa toate punctele de intrare în sat şi care, în lungul istoriei, aveau menirea de a semnaliza apariţia atacatorilor, prin aprinderea focurilor, vestind prin fum şi flacără primejdia. Astfel anunţaţi locuitorii satului, îşi urcau agoniseala şi copiii mici în car şi, mânând din spate vitele şi oile, se retrăgeau în pădure până la trecerea pericolului.

Legătura indisolubilă dintre locuitorii satelor şi pădure, sau codru, a fost cântată de poeţii anonimi, precum şi de marii maeştrii ai versului românesc (Eminescu, Coşbuc, Alecsandri etc.) în numeroase cântece şi poezii populare ori culte, în care codrul şi pădurea este personificată şi chiar zeificată. Dintre acestea este suficient să amintim doar câteva: “Pădure, dragă pădure/ Nu mă mai spune la lume …”, “Împărat slăvit e codrul …”, “Codrule Măria Ta …”, “Codrule, codruţule/Ce mai faci drăguţule”, “Jeluim-aş şi n-am cui/Jeluim-aş codrului” şi exemplele ar putea continua. Şi în cântecele de voie bună şi alean ale secăşenilor, apare cu regularitate pădurea şi frunza verde ca de exemplu: “Creşti pădure şi te-ndeasă/Numai loc de casă-mi lasă”, “Toată lumea-mi spune lotru/C-am furat un lemn din codru”, “Tragănă nană, tragănă/Că şi frunza se leagănă” şi multe altele.

Dar şi poveştile şi basmele povestite de mame copiilor, seara la lumina din vatra cuptorului, sau în şezători, aveau ca loc de acţiune pădurea, cu cărările ei întortocheate şi dumbrăvile minunate, smeii, zânele, sfânta Vineri, vâlva lupilor, muma pădurii, zgripţuroaicele şi balaurii se întâlneau tot în pădure, unde apăreau şi feţii frumoşi, care se înfruntau cu forţele malefice, ieşind întotdeauna învingători.

Erau interesante poveştile cu “vâlva lupilor” , care era un om cu putere neobişnuită asupra lupilor, considerându-se că acesta putea să cheme lupii pentru a face rău unui sătean omorându-i vitele, sau din contră putea feri anumite turme, sau persoane, de atacul lupilor. Se zvonea în sat că asemenea puteri asupra lupilor avea Ionuţ Guşu sau Pătru Ani Ursului. Dar cu câţiva ani în urmă, într-o revistă de vânătoare străină (Germania) se prezentau fotografii cu un cetăţean, care era considerat “vâlva mistreţului”, deoarece stătea în mijlocul unei turme de mistreţi, cu care se împrietenise şi, de asemenea, se preciza că sunt şi oameni care pot aduna lupii în jurul lor, neproducându-le nici un rău, presupunându-se că a crescut şi a fost îngrijit de o familie de căţei de lup, care s-au ataşat binefăcătorului lor şi pe care îi putea chiar dirija.

6.2.2. Istoricul gospodăririi pădurilor La început, pădurile au constituit proprietatea comună a locuitorilor satului, care

îşi procurau din acestea lemnul necesar pentru foc şi construcţie, culegeau fructe de pădure, pentru nevoile familiei şi pentru animale (jir şi ghindă). Din poieni recoltau ferigă, pe care o uscau şi o foloseau pentru aşternut sub vite, iar toamna recoltau frunze uscate pentru acelaşi scop.

După stratificarea populaţiei, cel mai probabil odată cu cucerirea Daciei de către romani, pământurile şi pădurile au devenit proprietăţi senioriale, iar populaţia băştinaşă transformată din ţărani liberi în iobagi. Astfel, pădurile au devenit proprietăţi senioriale, fiind folosite în principal pentru vânătoare şi numai în secundar pentru producţia de lemn. Ţăranilor iobagi li s-au atribuit porţiuni de pădure din apropierea aşezărilor omeneşti (sate), cu drept de servitute. Din aceste păduri iobagii aveau voie să-şi procure lemnul de foc şi cel pentru construirea locuinţelor.

Odată cu părăsirea Daciei de către romani (anul 271) se pare că s-au retras şi o parte din marii latifundiari (seniori), pământurile şi pădurile devenind din nou proprietăţi

comunitare, dar numai pentru scurt timp, deoarece au apărut popoarele migratoare, care au numit delegaţi săteşti pentru strângerea şi predarea produselor căpeteniilor populaţiilor migratoare. Aceşti delegaţi cu timpul s-au transformat în stăpânii satelor. Unii dintre aceşti şefi au fost maghiarizaţi în timpul ocupaţiei maghiare, sau înlocuiţi cu etnici maghiari, iar în timpul ocupaţiei turceşti cu etnici sârbi fideli turcilor.

Aşa se explică faptul că, la începutul secolului al XIX-lea, stăpânul satului Secaş, a pământului celui mai bun, păşunilor şi pădurilor a fost menţionat cu documente certe (harta I. Cottoi) 1826 şi inscripţia din biserică (1837) Kyril Nicolici “domn de Secaş şi Mădrigeşti”, care avea şi o curte cu numeroase camere în mijlocul satului Secaş, ce a dăinuit până în deceniul al VI-lea al secolului XX.

În documentele silvice se precizează faptul că, pădurile din hotarul satului Secaş au aparţinut baronului Munch, până în anul 1908 şi apoi contelui Pataţki până în anul 1918. Schimbarea proprietarilor s-a făcut, mai mult ca sigur, după anul 1867, când Ardealul a fost alipit Ungariei şi domnul Kyril, de origine sârbă sau croată, a fost schimbat cu un baron de origine maghiară.

După reforma agrară din 1921, pădurile trec în proprietatea statului român, fiind administrate de Casa pădurilor până în 1930, când s-a înfiinţat Casa Pădurilor Statului (C.A.P.S.) care a preluat gospodărirea acestora în continuare.

Este de scos în evidenţă faptul că ţăranii iobagi dispuneau din cele mai vechi timpuri de o pădure urbarială situată în Dosul Mărăsc, iar în urma revoluţiei din 1848, în baza Legii X de Segregare – separaţiune a suprafeţelor cu drept de servitute asupra pădurilor şi păşunilor din apropierea localităţilor, locuitorii satului au primit o pădure composesorală la Baracuri, pe valea Cârjască. Legea privind pădurile composesorale a fost consfiinţită prin “Patenta imperială” din 1853 şi pusă în aplicare abia în anul 1871 prin Legea III.

Revoluţia din 1848-1849 a desfiinţat iobăgia, pământul urbarial şi pădurile trecând în proprietatea ţăranilor. Acest lucru a fost consfiinţit prin patentele imperiale din anii 1853-1854 şi pus în aplicare abia în anul 1871, deoarece nobilii maghiari luptau din răsputeri pentru păstrarea pământurilor şi drepturilor aloidale.

Marii proprietari de păduri, fie că erau de etnie sârbă, croată sau maghiară, la început foloseau pădurea numai pentru vânătoare şi păşunat, ţinând turme de porci şi vite. Există locuri în pădurea satului, care se cheamă şi azi “Purcăreţu” sau “La cocini” precum şi cunoscutul toponim la “Pod la hodaie”, unde s-au menţinut urmele “hodăii” până în deceniul V al secolului XX, hodaie unde se adăposteau vitele mari pe timpul iernii.

Marii proprietari de păduri, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, nu exploatau lemnul decât în mică măsură, respectiv pentru construcţii rurale şi ca lemne de foc. Recoltarea materialului lemnos se făcea, pe alese, din pădurile cele mai apropiate, astfel că pădurile mai îndepărtate ca: Ascuţâtu, Drocea Mare, Drocea Mică, Vălaie, Pârâul Ţapului erau păduri virgine. Din această perioadă, când lemnul se transporta cu carele cu boi, este de menţionat faptul că între câmpul de la Drocea Mică şi cel de la Drocea Mare, pe partea dreaptă, în sensul de urcare spre Drocea Mare, era un gorun falnic, cu diametrul de peste un metru, în vârstă de 300-400 ani, foarte rămuros, care se numea “scaunul lui Hartvich (Hoarvic)”, în coroana căruia era instalat un scaun, de unde acest arendaş sau slugă boierească urmărea cu binoclu “birişii”, conducătorii de atelaje (care) pe tot drumul de la Hodaie până la Drocea Mică.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (1896) se amenajează drumul pietruit Arad-Brad şi se pune în funcţiune linia ferată Ineu-Brad. Linia ferată Arad-Ineu era dată în folosinţă din anul 1877. În urma acestor extinderi de drumuri şi căi ferate, marile proprietăţi încep să-şi organizeze exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, construind linii de decoviluri, linii ferate înguste pe valea Mărască, valea Fericii, care duceau până la Gurahonţ în gară. La început vagoanele erau tractate de cai, apoi s-au introdus locomotive cu abur, care foloseau pentru combustibil lemnul.

Tot în această perioadă s-a construit o vastă reţea de căi ferate forestiere de coastă, care transportau materialul lemnos spre Slatina de Mureş, dar s-au construit şi

scocuri, jgheaburi uscate şi umede în releu, care duceau materialul tot spre Slatina de Mureş, de aici şi denumirea de “Vălaie” dată unei porţiuni de pădure din apropierea vârfului Drocea, deoarece localnicii denumeau scocurile şi jgheaburile cu termenul generic de vălaie.

Exploatarea pădurilor a început să ia proporţii îngrijorătoare, în tot Ardealul, ceea ce a determinat autorităţile austro-ungare să elaboreze Codul Silvic din 1881, prin care se reglementează gospodărirea tuturor pădurilor. În această perioadă 90% din pădurea Secaşului era deţinută de către un singur proprietar, baronul Munch. Primele ridicări în plan a pădurii datează din 1860, când s-a întocmit şi primul studiu de amenajare cu caracter cinegetic (vânătoare), iar amenajamente mai complete s-au întocmit în anii 1885 şi 1889, revizuite apoi în 1898-1899 şi 1908-1909. În aceste amenajamente era reglementat şi procesul de exploatare a pădurilor, dar prevederile acestora nu au fost respectate în totalitate. Febra acumulării unui venit cât mai mare a făcut ca posibilitatea de exploatare să fie depăşită an de an, culminând în perioada 1910-1918 când a fost tăiată ras peste 40% din suprafaţa pădurii Secaş, în special în bazinetul Valea Mărască (parcelele 106-118) şi Valea Fericii (parcelele 124-126).În urma acestor exploatări rase s-au instalat arborete nevaloroase de plop tremurător, salcie căprească şi mesteacăn, care au fost substituite abia în perioada 1970-1990. Aceste arborete necorespunzătoare s-au instalat în urma tăierilor rase, care nu au urmărit şi regenerarea naturală sau prin plantaţiile arboretelor, decât exploatarea şi valorificarea lemnului, în scopul obţinerii de profituri maxime.

Efectul exploatărilor nemiloase la care a fost supusă pădurea Secaşului, în perioada 1910-1918, şi chiar anterior acestei perioade, este pus în evidenţă de structura actuală a claselor de vârstă a pădurii, cuprinsă între 60 şi 100 ani (43% are 60-80 ani şi 26% are între 80-100 ani). Deci, de aici rezultă cât din suprafaţa pădurii s-a exploatat ras între anii 1890-1910 (26%) şi între anii 1910-1930 (43%).

După terminarea primului război mondial şi după realizarea marii uniri de la 1 Decembrie 1918, sub incidenţa reformei agrare din 1921, pădurea din hotarul satului Secaş, proprietatea contelui Patoki (absenteist), a trecut în proprietatea statului român, fiind gospodărită de Casa Pădurilor (1921-1930) şi Casa Pădurilor Statului C. A. P. S. (1930-1948). Pădurile composesorale şi comunale (foste urbariale) au rămas în continuare în posesia vechilor proprietari, fiind supuse regimului silvic, îndrumarea şi controlul exercitându-se de către Direcţia Pădurilor Persoane Juridice, din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin Ocolul Silvic de regim Hălmagiu.

Urmare a preluării acestor păduri de către Statul român (exclusiv cele composesorale şi copmunmale) s-au întocmit primele studii de amenajare mai complexe, în anul 1923 şi 1928, studii în care s-au prevăzut şi modalităţi de regenerare a pădurilor exploatate.

În perioada 1921-1948 pădurile Secaşului au fost exploatate peste posibilitatea lor, mai ales până în anul 1930, când s-a înfiinţat un ocol C. A. P. S. cu sediul la Satu Rău, a cărui şef de ocol a fost inginerul Vasile Cotta, mare vânător şi pe urmă profesor de Economia Vânatului, la Institutul Politehnic Braşov, Facultatea de Silvicultură şi în final vicepreşedinte şi preşedinte de onoare a Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România – A. G. V. P. S.

În perioada 1921-1930, pădurile din hotarul Secaşului au fost exploatate la fel de intens, depăşind posibilitatea anuală, prin societatea capitalistă “Patria”. În sat era binecunoscut domnul Maier, care venea la curtea domneasacă vara, unde avea servitori, şi un parc îngrădit în mijlocul satului, parc în care existau căprioare cu iezi, specii arborescente deosebite introduse de înaintaşii domnului Maier. Aici veneau la distracţie domni şi doamne care făceau plajă în costume sumare, spre deliciul sătenilor care nu mai văzuseră doamne dezbrăcate în costume de baie.

Firma “Patria” exploata toate pădurile din zonă, având un sector şi la Slatina de Mureş şi Juliţa. Mari exploatări au fost în acea perioadă pe versantul sudic al Munţilor Zarandului, zona Sădişor-Muşa.

După anul 1948, cunoscut ca an al naţionalizării, modul de gospodărire al pădurilor din raza hotarului Secaşului nu s-a schimbat esenţial. Primul amenajament, care a fost fundamentat ştiinţific, a fost cel întocmit în anul 1963. Acest amenajament a stabilit ca pădurile să fie supuse regimului cadru, cu ciclu de producţie 100 de ani şi cu aplicarea tratamentului tăierilor succesive, progresive şi rase (în tăierile de refacere).

În perioada 1953-1962, deşi pădurea a fost suprasolicitată, în perioada anterioară, totuşi posibilitatea la produsele principale a fost depăşită cu 30%, la fel s-a depăşit şi posibilitatea la produse secundare (curăţiri-rărituri).

În perioada 1963-1972 prevederile amenajamentului au fost respectate, nu s-a tăiat mai mult decât poate da pădurea. Este de remarcat faptul că abia în perioada 1973-1982, posibilitatea de produse principale nu s-a recoltat în întregime, recoltându-se numai 94% din produsele principale şi 72,5% din produsele secundare.

În perioada 1983-1993, posibilitatea anuală a pădurii nu a fost recoltată decât în proporţie de 88%. Nerealizarea posibilităţii de produse principale se datorează compensării acestora cu produse provenite din tăieri de îngrijire (rărituri).

Din analiza aplicării studiilor de amenajare a pădurilor din hotarul satului Secaş, rezultă că, aceste păduri au trecut prin perioade când au fost suprasolicitate (exploatate crunt), începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în deceniul al IV-lea al secolului XX (anul 1930). După această perioadă exploatările au intrat în normal, cu excepţia perioadei 1953-1962, şi în unele perioade nu s-a recoltat nici măcar cantitatea de material lemnos pe care pădurea o putea da, fără a scădea fondul ei productiv.

Despre gospodărirea pădurii în trecut şi istoricul acestei gospodării s-a vorbit destul, dar nu suficient şi exhaustiv, întrucât pădurea este un ecosistem stabil, ecosistem din care fac parte şi vietăţile pădurii şi în special vânatul. Astfel este cunoscut faptul că, din cele mai vechi timpuri, omul a cules fructele pădurii, apoi a devenit vânător, utilizând diverse mijloace, de la cele mai primitive: ciomag, pietre, arc, laţuri (zănci), până la cele mai moderne arme de foc, pentru a răpune vânatul în scopul procurării hranei, a blănurilor şi a pieilor.

La început vânatul a fost practicat de întreaga comunitate a satului, individual sau în colectiv, pe urmă, după stratificarea societăţii în despoţi şi supuşi, vânătoarea a devenit un privilegiu şi un mod de distracţie pentru clasa stăpânitoare.

Astfel că, stăpânii pădurilor, seniori ori domni, grofi, baroni sau conţi foloseau pădurile pentru vânătoare şi în secundar pentru recoltarea materialului lemnos, necesar pentru foc şi construcţii.

Sătenii erau scoşi la vânătoare ca şi gonaşi sau bătăiaşi, pentru a scoate vânatul pe linia vânătorilor. Şi în perioada interbelică 1918-1939 se organizau mari vânători cu domni veniţi de la Arad, Timişoara şi chiar Bucureşti. Erau renumite vânătorile de sitari de la Pârâul lui Sodom, unde era un bun loc de pasaj primăvara.

Vânatul mare era constituit din cerb carpatin, căpriori şi mistreţ, iar vânatul mic: iepure, potârnici, prepeliţă, cocoş de mesteacăn (găinuşă) şi mai târziu fazanul. Dintre speciile de vânat răpitor se întâlnea: lupul, vulpea, viezurele, jderul de copac, nevăstuica. În ultima perioadă s-au semnalizat în trecere râşi şi chiar urs, probabil rătăcit.

Văile având un debit relativ mic, nu au oferit şi nici nu oferă condiţii prielnice pentru solmonicultură (păstrăvi) şi nici pentru alţi peşti valoroşi.

Secăşenii, mădrijăcanii şi şăimuşenii erau recunoscuţi în zonă ca mari vânători şi braconieri. Ei, braconierii, ţineau armele ascunse în pădure în buturile şi scorburile unor arbori groşi, numai de ei ştiuţi. De acasă plecau cu securea pe braţ, pentru a nu da de bănuit, iar în pădure aveau locuri de întâlnire unde se întâlneau 3-4 vânători, îşi preluau armele din locurile de ei ştiute şi porneau la vânătoare.

Vorbind despre vânătoare şi braconaj, trebuie să amintim faptul că această plăcere de a vâna, a avut şi ea victimele ei. Astfel Iosâp din Groapă, a fost sfâşiat de un porc mistreţ, cu colţi, în pădure la Slatina, unde având pântecul tăiat de colţii mistreţului, a şi murit.

Un alt caz este cel al lui Todic a lui Popiţa, mare şi bun vânător care în 25 martie 1931 a fost împuşcat mortal la Trăuaş de către un pădurar de neam străin, Urli Anton. Popiţa, vânător cunoscut în zonă, se afla cu alţi secăşeni şi mădrijecani la braconaj pe fostul teren a lui Mociony de la Trăuaş, ulterior teren regal de vânătoare, iar pădurarul criminal l-a urmărit şi împuşcat fără somaţie cu glonţ exploziv pe la spate, pe o potecă de vânătoare în locul denumit “La a şasea”. Popiţa a fost înmormântat în cimitirul din satul Truaş, deoarece familia nu avea bani pentru a-l transporta în sat. Criminalul a plătit întreţinere soţiei şi celor doi copii cca 4 ani, după care a murit şi el în chinuri îngrozitoare, fiindu-I tăiate picioarele de către o drezină forestieră.

Unul dintre cei doi copii ai lui Popiţa, nu era născut la acel moment când i-a fost omorât tatăl; s-a născut în 4 august 1931 şi mulţumeşte cerului că în momentul de faţă poate scrie aceste rânduri.

Alte produse ale pădurii, în afară de lemn şi vânat, sunt fructele de pădure. Condiţiile geografice şi pedoclimatice favorizează dezvoltarea în fondul forestier a unor specii lemnoase şi ierboase alşe căror fructe şi frunze au fost folosite în alimentaţie şi industrie. Dintre aceste specii, trebuie amintite în primul rând: murul, zmeurul, alunul, cireşul, cornul, mărul şi părul pădureţ. Ca plante medicinale au fost recoltate florile de tei, frunzele de zmeur, mur, sunătoare, (vinca minor), rădăcinile de ferigă mică (Alhyrium filix femina) etc

S-au mai recoltat în anumite perioade ghinda şi jirul, pentru hrănirea porcilor şi ghinda, galele şi colţanii pentru tananţi.

Oamenii mai în vârstă îşi amintesc faptul că Fironda, pe numele adevărat Stănilă Teodor, aduna pe bani, în fiecare an (înainte de al II-lea Război Mondial) coarne, cireşe de pădure, mere şi pere pădureţe, din care făcea vinars, pe care, bineânţeles îl valorifica.

Un alt produs secundar al pădurii îl constituie ciupercile comestibile: hribi, gălbiori, ronite, bureţi usturoi etc. Ciupercile comestibile au fost libere dintotdeauna de a fi cultivate şi consumate de către localnici. Ciupercile nu au făcut obiectul valorificării lor sub formă proaspătă sau uscată. Au fost câţive culegători, care şi-au asigurat un mic venit din valorificarea ciupercilor la Gurahonţ, mai rar pe piaţa de la Arad sau Brad, dar în gospodăriile localnicilor, ele se consumau cu multă plăcere, constituind chiar delicatese.

6.2.3. Situaţia actuală a pădurilor Pădurea din hotarul satului Secaş, se prezintă ca un masiv compact, cu o

întindere de aproximativ 1500 ha, situată în partea de vest a hotarului şi întinzându-se de la Vintălăriţă, Pipirig, Dosul Mărăsc, Dragomireşti, Valea Fericii până la cumpăna apelor dintre Mureş şi Crişul Alb, la hotarul cu Slatina de Mureş, pe linia Drocea Mare-Vălaie. Limita de sud a pădurii aparţinătoare satului Secaş, o constituie culmea ce coboară de la Drocea Mare la Drocea Mică până la Oltoaia, iar limita de nord este dată de culmea Musteştiului ce coboară pe linia Vălaie-Plopăt-Cerăt.

Datorită procentului mare de împădurire, revenind cca 3 ha de pădure pe cap de locuitor, secăşenii beneficiază de un aer curat, ozonat, cu o ionizare negativă benefică pentru sănătatea lor. Tot datorită procentului mare de împădurire secetele de vară apar destul de rar, iar climatul este deosebit de agreabil.

Pădurile fiind situate la izvoarele văilor şi în cursul superior al acestora, atenuează scurgerile de suprafaţă şi reduc nivelul viiturilor pluvio-nivale primăvara.

De la început, trebuie remarcat faptul că, pădurea, constituind în termeni tehnici fondul forestier şi-a păstrat în cea mai mare parte caracterul natural care valorifică cel mai bine condiţiile staţionale ale zonei. Astfel 88% din păduri sunt constituite din tipuri de pădure naturale şi numai 12% din tipuri de pădure artificiale, respectiv plantaţii de molid, brad, pin etc. Aceste arborete artificiale de răşinoase, deşi realizează producţii bune, ele nu pot fi conduse la vârste peste 80 de ani, deoarece încep să lâncezească, fiind expuse atacurilor de insecte, rupturilor şi doborâturilor de vânt.

Ca tipuri naturale de pădure, predomină făgetele de deal 58%, urmate de gorunete 18% şi păduri amestecate 24% (făgeto-carpinete, făgete amestecate, gorunete-făgete, sleauri şi amestecuri de gorun, gârniţă şi cer)

Din punct de vedere al productivităţii, se precizează că tipurile naturale de pădure sunt foarte productive, majoritatea încadrându-se în categoria celor de productivitate mijlocie (52%) şi superioară (42%) şi numai o infimă parte din ea în categoria arboretelor de productivitate inferioară 1%. Şi răşinoasele introduse (molid, brad, duglas, pin) realizează arborete de productivitate superioară, dar acestea nu mai trebuie extinse, fiind în afara arealului lor natural de răspândire şi deci mai sensibile la acţiunea unor factori biotici şi abiotici dăunători.

Speciile spontane, naturale, de bază în pădurea din hotarul Secaşului sunt: fagul, gorunul şi cerul, iar cele principale de amestec: teiul, paltinul de munte, frasinul, cireşul, mai rar scoruşul şi ulmul, au o valoare economică ridicată, atât datorită productivităţii mari pe care le realizează, precum şi datorită valorii ridicate a materialului lemnos ce se realizează. Carpenul şi jugastru sunt specii de ajutor şi au rol ameliorativ, în special în gorunete, amestecuri de gorun cu cer şi chiar în făgete. Plopul tremurător, salcia căprească şi mesteacănul au caracter invadant, în tăieturi /regenerări naturale şi chiar în plantaţii, dând de furcă silvicultorilor, care trebuie să stăpânească acest caracter invadant, prin lucrări de degajare şi curăţiri, care sunt destul de costisitoare.

Este de remarcat faptul că, dintr-un studiu staţional efectuat de silvicultori, în anul 1994, rezultă că zona, pe care se află amplasată pădurea, beneficiază de condiţii staţionale ce pot determina o productivitate mijlocie şi superioară în cea mai mare parte şi numai o mică parte de productivitate inferioară. Comparând productivitatea staţiunilor forestiere cu cea a arboretelor din acest masiv păduros, rezultă că pădurile au fost bine gospodărite, de către silvicultori, realizând procente de productivitate a arboretelor superioare, capacităţii de producţie a staţiunilor forestiere.

Vârsta arboretelor din pădurea Secaşului, predominantă este de 60-100 ani, fapt ce asigură continuitatea producţiei în viitor, dar mai atestă şi faptul că cele mai mari exploatări de păduri au fost efectuate înainte cu 60-100 de ani, dar mai cu seamă acum 80-100 de ani în urmă.

Pentru caracterizarea completă a pădurii mai trebuie precizat că arboretele provin din sămânţă în proporţie de 82%, plantaţii 12% şi numai 6% din lăstari.

Vitalitatea arboretelor este normală în proporţie de 85%, viguroasă 15% şi nesemnificativă la arboretele cu vitalitate scăzută, sub 1%.

Ca o concluzie, la cele expuse în prezentul capitol, se desprinde faptul că gospodărirea pădurii a urmărit, în ultima perioadă regenerarea naturală a speciilor de fag, gorun şi a speciilor principale de amestec: paltin, tei, cireş şi gărniţă, precum şi extinderea pe suprafeţe restrânse a castanului comestibil, stejarului roşu american, iar dintre răşinoase a bradului şi pinului strob.

Regimul şi tratamentul aplicat pădurilor este corespunzător, asigurând regenerarea din sămânţă şi producerea lemnului de mari dimensiuni (buşteni de gater şi furnir).

Deci, pădurea, de aici, are condiţii optime de dezvoltare, fiind capabilă să producă lemn de mari dimensiuni şi să se autoregenereze constituindu-se într-un ecosistem stabil.

Dar, pădurea, pe lângă lemn, care constituie produsul principal, mai realizează şi produse secundare şi chiar servituţi. Dintre produsele secundare ale pădurii, se cuvine a fi amintit în primul rând vânatul, care oferă produse valorificabile atât în ţară, cât şi la export. Astfel, ca vânat principal se menţionează speciile de: cerb carpatin, căprior şi mistreţ cu efective destul de scăzute, mai ales din cauza braconajului, care se practică, chiar şi de către organele silvice. În secundar, se mai menţionează: iepurele, vulpea, lupul, pisica sălbatică, jderul de copac, viezurele şi fazanul la liziera pădurilor.

În prezent, datorită efectivelor mici de cervidae şi suidae (mistreţ), nu se semnalează pagube produse vegetaţiei forestiere şi nici culturilor agricole. Altădată

sătenii erau obligaţi să-şi păzească culturile agricole din vecinătatea pădurii, deoarece erau frecvent distruse de mistreţi.

De producţia salmonicolă nu se poate vorbi, deoarece debitul văilor Cârjască şi Mărască, este mic şi nu oferă condiţii prielnice pentru creşterea păstrăvului. Foarte rar au fost observate exemplare de păstrăv pe valea Mărască.

Pădurea oferă fructe de pădure, plante medicinale şi ciuperci comestibile. Dintre fructele de pădure se recoltează şi valorifică murele, cireşele, mere şi pere pădureţe, măceşe, alune, iar dintre plantele medicinale: floarea de tei, fonfiul, florile de păducel, sunătoarea, urzica, frunza de mesteacăn şi altele.

Ciupercile comestibile ca: hribi, gălbiori, păstrăvi de fag, bureţi iuţi, ronite (crăiţe), realizează producţii mici, fiind recoltate mai mult pentru consum propriu şi mai puţin pentru valorificare.

Mai trebuie specificat faprtul că pădurea Secaşului oferă slabe resurse melifere. Speciile melifere sunt slab reprezentate prin tei, cireş, salcâm şi câţiva arbuşti fructiferi: mur, păducel, măceş şi flori de fâneaţă.

Servituţile pădurii, sunt binecunoscute şi ele se concretizează în producerea oxigenului necesar tuturor vieţuitoarelor, păstrarea unui aer curat, ionizat cu proprietăţi bactericide, protecţia versanţilor împotriva eroziunilor de suprafaţă şi de adâncime, atenuarea viiturilor etc.

7. Vegetaţia cultivată

7.1. Pomi fructiferi Este cunoscut faptul că dacii erau cultivatori de pomi şi viţă de vie, crescători de animale şi lucrători ai pământului, cultivând în special meiul şi mai târziu grâul, secara, cânepa, inul etc. Dar, cum condiţiile climatice şi pedologice din hotarul satului Secaş, nu sunt prielnice pentru cultura viţei de vie, vechii locuitori ai satului s-au ocupat de pomicultură. Dacii cunoşteau cultura viţei de vie şi a pomilor fructiferi şi chiar s-au dedat în “patima beţiei”, patimă de care I-a lecuit marele lor rege Burebista cu ajutorul preotului Deceneu. Vechii locuitori ai Secaşului, deşi nu cultivau viţa de vie, cultivau pomi fructiferi în grădinile din jurul casei, pe coastele ce nu puteau fi arate, din terenul agricol (Gruieţ, Băiţa, Ciontu, Cerăt etc.) şi în păşuni, acele “moşii” pomicole de care s-a vorbit la capitolul păşuni. Desigur cultura pomilor fructiferi se rezuma la plantaţii, apărarea acestora, în primă fază, împotriva animalelor prin asigurarea cu araci şi spini în jurul tulpinii, curăţarea de uscături şi culegerea roadelor.

Ca specii mai des întâlnite, erau: mărul, părul, cireşul, mai rar vişinul şi piersicul, nucul, chiar scoruşul (sorbus domestica) şi în sfârşit prunul care ocupa primul loc în pomicultură, ca pondere numerică.

Este important de ştiut care erau soiurile locale ancestrale de pomi, cunoscute până la colectivizare, deoarece în urma colectivizării s-a încercat să se creeze o mare livadă de pomi, pe Dâmbuleu şi Gruieţ, care însă nu a dat rezultate, dar cu această ocazie s-au introdus soiuri noi de pomi fructiferi în hotarul satului şi chiar în grădinile oamenilor din sat.

La prun erau cunoscute soiurile: crăndănesc, bestriţe, ursăşti, bumbulee, lătăreţe, murasăneşti, grase, albuţe şi mai târziu prunii altoiţi, cu fructe mari, gustoase, de culoare roşii şi vineţii sau albe gălbui (ringlote).

Toate aceste soiuri se menţin şi în prezent, în grădinile oamenilor mai puţin soiul “ursăşti”, a cărui prune au forma vechilor sticle de bere, cărnoase şi foarte gustoase.

Prunele lătăreţe, grase şi albuţe se coc vara, în lunile iunie-iulie iar celelalte se coc toamna.

Dintre soiurile de prune cunoscute, crăndăneştile erau şi sunt renumite pentru ţuică şi mierea de prune (magiun), bestriţele pentru mierea de prune, şi pentru prune

uscate împreună cu prunele ursăşti, iar prunele bumbulee se foloseau la acritul ciorbelor şi la prepararea oţetului alimentar.

La măr se cunoşteau soiurile: Jonathan (ionatan), bătule, pietricele (vanilie), viorele sau vioase, bolânde, şiculane, scorţoase, popeşti şi altele.

La păr se cunoşteau soiurile: coadeşe, cu miezul roşu, pere de iarnă, pere galbene (astringente când nu sunt coapte) etc

La cireş se cultivau soiuri sălbatice cu cireşe gălbuie, roşie-gălbuie, sau vineţie neagră.

Piersicul era puţin reprezentat, doar prin curţile şi grădinile oamenilor şi era un singur soi cu fructe mici de culoare galben-verzuie la coacere.

În faţa casei şi prin grădini şi chiar în ţarină, la capătul holdelor se mai cultivau nucii, care au fructe mici (normale) şi de regulă o coajă subţire. Un singur nuc a fost cunoscut în sat, în grădina lui Ciorica, cu fructe mari (3-4 cm), cu coaja subţire şi miez mare .

În perioada colectivizării agriculturii, “moşiile de pomi” din islaz au fost în bună parte distruse. Prunii au fost tăiaţi şi duşi la fierar pentru a face cărbuni de lemn, alţii în loc nu s-au mai plantat, deoarece fructele erau recoltate de cei mai lungi la mână şi lipsiţi de bun simţ oameni din sat.

După anul 1989, când oamenii şi-au primit pământul colectivizat cu forţa şi moşiile din islaz au fost preluate de proprietarii acestora sau urmaşii lor, începând să fie din nou îngrijite şi replantate cu pomi, în special cu pruni, iar în lungul văilor şi pâraielor şi cu nuci, meri sau peri.

Vorbind de pomicultură, trebuie făcută precizarea că, atât în perioada dintre cele două războaie mondiale, cât şi înainte de colectivizarea agriculturii (1962) această ramură asigura, împreună cu agricultura şi creşterea vitelor, existenţa sătenilor.

Astfel, grădinile din jurul caselor erau destinate aproape în exclusivitate pomiculturii. Printre pomi se cultivau câteva straturi de zarzavaturi, iar cartofii de regulă se cultivau în ţarină, la holdă.

Ţăranii îşi culegeau cu grijă roadele pomilor, pe care, în bună parte le valorificau pe piaţa din Arad. Toată vara vindeau pere, mere şi sâmburi de nucă pe piaţa arădeană. Toamna culegau merele şi perele tomnatice cu care plecau spre câmpie cu căruţele, ajungând până la Curtici, Macea, Pecica, Nădlac, comune de şes bogate şi mari producătoare de cereale, unde schimbau merele şi perele pe bucate (grâu, porumb) după formula capacitate la capacitate (un cart de mere ,“un cart de cereale”)

Dar oamenii nu vindeau întreaga recoltă toamna, ci o parte din ea o depozitau, făcând fie gropi ca şi la cartofi, acoperite cu pământ şi lăsau loc de aerisire, fie în jirezi pe un pat de frunze şi acoperite cu paie, frunze uscate şi tulei. Această izolare avea drept scop asigurarea familiilor cu fructe proaspete peste iarnă, pentru că la aceste depozite se putea umbla şi în timpul iernii pentru a scoate mere sau pere, având grijă ca să astupe la loc gaura practicată, pentru a nu îngheţa şi un alt scop era acela ca, în primăvară, să se valorifice pe piaţa din Arad, sau prin plecare cu căruţa la câmpie pentru schimb de cereale.

Dar locuitorii satului în afară de faptul că valorifica fructele proaspete, stăpâneau şi o industrie, ce e drept rudimentară, de industrializare a fructelor. Astfel, din prune se făcea şi încă se mai face, renumitul vinars de Gurahonţ, miere de prune (magiun), care se fierbea în uliţă zi şi noapte, iar seara în jurul cuptorului săpat în pământ pe care se aşeza cazanul, se adunau fete şi feciori, care cântau, spuneau snoave, se distrau în fel şi chip, deghizându-se în „băbălugi” (mascaţi), iar copiii îşi făceau lămpaşuri şi măşti din ludăi (dovleci) în care ardea o lumânare. Dar, „industrializarea” nu se oprea aici, aproape fiecare familie avea în grădină câte un cuptor numit „coşar”, pentru uscat poame (mere, pere) şi afumat. Acest coşar era amplasat către fundul grădinii, pentru a nu fi aproape de case şi anexele gospodăreşti construite din lemn şi unele acoperite cu paie, ce puteau lua foc, deoarece în acest coşar focul se făcea cu buturugi care ardeau continuu zi şi noapte.

Coşarul nu era prea mare, având o suprafaţă de cel mult un metru pătrat, construit din piatră, lipit cu noroi, iar în partea superioară avea o leasă de nuiele (împletitură) pe care se aşezau poamele la uscat, mere tăiate felii sau prune (bestriţe sau ursăşti). Acestea, concomitent cu uscarea se şi afumau, apoi se păstrau întinse în podul casei la loc uscat şi se consumau iarna prin fierbere, în special în zilele de post.

Mierea de prune se păstra în oale mari de pământ şi în ciubere de lemn, o parte fiind destinată consumului familial, iar surplusul se valorifica prin vânzare pe piaţa din Arad sau chiar Gurahonţ.

Din mere se mai făceau „poame uscate”, respectiv se tăiau felii, se înşirau pe aţe şi se uscau la soare, de regulă, pe nişte cuie bătute în cusuraiele de la tinda casei (tărnaţ). După al II-lea război mondial s-a înfiinţat fabrica de marmeladă la Gurahonţ, care şi-a diversificat producţia şi în conservarea fructelor şi legumelor sub formă de dulceţuri, gemuri, jeleuri, compoturi, preluând aproape în întregime recolta de fructe.

În această fabrică au muncit mulţi secăşeni, care au deprins modul de conservare a fructelor proaspete în borcane de sticlă, cu zahăr şi conservanţi, fapt ce a făcut ca populaţia să renunţe la poame afumate, practicându-se în continuare numai pregătirea mierii de prune, care făcută în sat, are un gust aparte preferat de secăşeni.

În prezent, secăşenii nu mai inundă piaţa Aradului cu fructe, din două motive şi anume: unul pentru că nu mai au atâtea fructe, iar al doilea , pentru că acestea se pot valorifica la fabrica de conserve Gurahonţ.

Revigorarea agriculturii va însemna şi o revigorare a pomiculturii în sat, fapt ce va duce din nou la o producţie mai mare de fructe, menită să rotunjească veniturile populaţiei.

7.2. Cereale şi legume

Este cunoscut faptul că, depresiunea Gurahonţ, a fost locuită din cele mai vechi timpuri . Astfel, la Iosăşel şi Vale Mare s-au descoperit urme materiale provenind din paleolitic (400.000-7.000 ani înainte de Christos), apoi urme din neolitic (4.000-1.700 ani înainte de Christos), epoca bronzului (1.700-800 ani înainte de Christos), epoca fierului (800-100 ani înainte de Christos), la Soimuş, epoca preromană, civilizaţia traco-dacă la Iosăşel şi Mădrigeşti. Monede dacice s-au recuperat de la Almoş (200 monede de argint sec. II înainte de Christos), de la Mădrigeşti, Gura Văii etc. Agricultura pe aceste meleaguri a început în epoca pietrei (neolitic), când omul şi-a făcut unelte mai bune din piatră (cremene) şi os, pe care le folosea, ca dălţi, cuţite topoare, săpăligi etc. În această perioadă, populaţia puţină câtă era, trăia în jurul văilor şi izvoarelor. Pe valea Fericii era o grotă (peşteră), care se bănuia că ar fi fost locuită, dar ea nu a fost cercetată.

Terenul agricol şi l-au asigurat prin lăzuirea pădurii din apropierea locuinţelor şi cultivarea cu mijloace rudimentare a unor specii de plante, alese dintre cele care se găseau în natură, cum ar fi napii, mai târziu meiul, grâul şi altele.

Într-o primă etapă, probabil că, fiecare familie îşi lucra bucăţica lui de pământ, apoi omul fiind o fiinţă socială şi-a unit familiile în triburi, ce lucrau pământul în comun, iar produsele obţinute erau consumate tot în comun, şi astfel au luat fiinţă obştile săteşti, care au dăinuit pe aceste meleaguri până la jumătatea sec. al XIX-lea.

Din epoca paleoliticului superior, respectiv a neoliticului (4000-1700 înainte de Christos) au rămas unele obiecte şi unelte din piatră care se foloseau curent la mijlocul sec. XX. Dintre acestea se cuvine a se menţiona râşniţa. Acest utilaj (râşniţa) era compusă din două pietre cu diametrul de cca 60 cm şi grosimea de 15-20 cm, din care una era fixă, încastrată într-un butuc de lemn şi prevăzută cu o teşitură prin care se scurgea făina, iar a doua, cea superioară, având aceeaşi dimensiune suprapusă, avea un orificiu la mijloc, tronconic, cu vârful în sus, prin care se introduceau cerealele şi o gaură, sau mai bine zis un lăcaş lateral în care intra un capăt al unei rude (nuiele), care avea la celălalt capăt o gaură într-o grindă. Măcinarea cerealelor cu râşniţa se făcea cu forţa umană, respectiv omul învârtea piatra superioară a râşniţei, care era mobilă, cu

ajutorul acelei rude. Învârtirea trebuia să fie rapidă. Pietrele râşniţei trebuiau bătute cu ciocane speciale, din timp în timp, pentru că prin frecare, rizurile acestora se toceau şi nu mai puteau zdrobi cerealele.

Un alt obiect din epoca paleolitică, ajuns până în epoca marii civilizaţii, îl constituie „pisălogul”. În fiecare casă, pe poliţa din tindă se găsea o piatră de forma unui ou de gâscă, mai mare sau mai mic care se folosea la pisatul sării, zahărului, macului pentru plăcintă, piperului şi altor produse. Acest pisălog sau pisător s-a folosit curent până la apariţia maşinilor de măcinat, de tot felul, respectiv a doua jumătate a secolului XX.

Este de remarcat faptul că termenul de pisălog, pisător, derivă din termenul latinesc “pisare”, care înseamnă zdrobire, sfărâmare.

Epoca fierului a însemnat descoperirea focului, cea mai mare binefacere a lumii antice. Ea a durat între anii 800 şi 100 înainte de Christos. În această perioadă vechiul brăzdar de plug, confecţionat din piatră a început să fie înlocuit cu brăzdarul din fier, s-au confecţionat topoare, sape, dălţi, cuie, lănci şi alte obiecte din fier. Izvoarele istorice precizează faptul că, în Transilvania, plugul cu piese de fier, a fost introdus pe la jumătatea secolului al XV-lea, când se cultiva grâul, orzul, meiul şi ovăzul.

Bătrânii satului îşi amintesc cu siguranţă de plugul de lemn cu brăzdar şi tăietor (corfă şi cioroslu) din fier, care s-a folosit de către unii săteni până în anii 1940-1950, şi cu siguranţă se mai păstrează vreun exemplar, care ar trebui expus la muzeul agriculturii, împreună cu grapa de lemn cu colţi de fier şi renumitele râşniţi din piatră, cu care se produceau făina de grâu şi de mălai.

Orografia terenului agricol, caracterizată prin pante line şi culmi rotunjite, permite cultivarea cerealelor păioase şi prăşitoarelor în tot hotarul satului.

La început pământul a fost lucrat în comun de către obştea sătească, iar produsul muncii era consumat tot în comun.

Acest mod de organizare a durat până la ocuparea Daciei de către romani, când au apărut acei seniori romani, care s-au făcut stăpâni ai satelor, dijmuind recoltele şi produsele animaliere în scopul aprovizionării armatei romane cu alimentele necesare.

După retragerea armatei romane (anul 271) au dispărut aceşti seniori, dar au apărut, la început împuterniciţi ai satelor care strângeau o parte din recoltă pentru a fi dată ca bir popoarelor migratoare, de-a lungul vremurilor. În mai multe cazuri aceşti împuterniciţi au devenit stăpâni ai satelor şi după retragerea popoarelor năvălitoare.

Satul Secaş, se pare că a avut această soartă ingrată, astfel oamenii liberi au devenit iobagi, având în proprietate personală (sesia iobăgească) casa, grădina şi moşia cu pomi de pe păşune. Pământul arabil, pădurea şi fânaţul constituiau proprietate nobiliară, care se împărţea în rezervă feudală (alodru) şi loturile sau sesiile, date în folosinţă iobagilor. Iobagii trebuiau să dea a noua parte din recoltă, să dea vite, păsări, fructe şi să presteze robotă pe pământul feudalului, la început trei zile, apoi o săptămână. Această robotă era stabilită pe cap de familie, dar în 1747 Maria Thereza a stabilit obligaţia de trei zile de muncă cu vitele şi patru cu palmele pe săptămână pentru iobagii din Transilvania, iar în anul 1767 tot Maria Thereza, reglementează zilele la două pe săptămână de familie.

Ţăranii iobagi aveau dată în folosinţă şi o porţiune de pădure urbarială de unde îşi puteau asigura lemnele necesare pentru construcţii şi foc.

Sesia iobăgească era împărţită în loturi egale, care se repartizau anual iobagilor prin tragere la sorţi. În terenul agricol al iobagilor se executa un asolament trienal, respectiv hotarul era împărţit în trei loturi mari, numite călcături, fapt ce rezultă şi din harta lui I. Cottui. Astfel într-un lot (călcătura prima) se cultiva cu cereale de toamnă, alt lot (călcătura secunda) se cultiva cu cereale de primăvară, iar în ultimul lot (călcătura terţa) rămânea nelucrată, în odihnă. Acest fel de asolament se folosea deoarece pământul nu se îngrăşa cu îngrăşământ natural, vitele se ţineau mai mult la păşune şi mai puţin în adăposturile de pe lângă casă.

Pe harta hotarului satului, mai figurează, pe lângă cele trei călcături, două porţiuni denumite „falcastra”, una la Bosăşti-Valea Fericii şi alta la Doscior-Potrovanu,

care de fapt erau fâneţe sau cosălaie, termenul în limba latină, însemnând teren care se coseşte (cosălău).

Referitor la stăpânii satelor, izvoarele istorice precizează că, în perioada dominaţiei maghiare foştii cneji erau menţinuţi numai dacă se maghiarizau, în caz contrar, pământurile acestora erau atribuite uinor nobili maghiari şi populaţia transformată în iobagi sau şerbi.

Se ştie că, din cele mai vechi timpuri, în hotarul satului s-a cultivat grâul, orzul, meiul şi ovăzul, şi abia în secolul al XVIII-lea (după 1700) se extinde cultura porumbului, iar către sfârşitul acestui secol se introduce şi cultura cartofului.

Recoltarea păioaselor se făcea cu secera, introducerea coasei la recoltatul grâului s-a făcut cu destulă greutate, considerându-se că prin recoltarea cu coasa se pierd multe spice.

Păioasele se recoltau în snopi, sau mănunchi, strânşi cu o legătură făcută tot din spice de grâu, dimineaţa pe rouă, iar snopii se adunau în cruci, constituite din 14-18 snopi, sau 13-17 snopi, din care un snop se aşeza pe vatră şi se numea preoteasă, iar ultimul snop care se aşeza pe vârful crucii se numea popă.

Şi din acest ritual al adunatului recoltei, rezultă că românul s-a născut creştin. În cazul când grâul trebuia să stea mai mult în câmp, până la călcare (treierat)

snopii se aşezau pe un par, pe care se aşezau 5-6 saci de grâu. În trecut, grâul a fost îmblăcit cu o unealtă compusă din două bucăţi de lemn,

legate între ele cu o curea şi mai apoi când producţia de grâu a crescut, datorită gunoirii pământului s-a procedat la executarea unei arii (curăţată de vegetaţie) şi călcarea spicelor cu calul, legat cu un lanţ de un stâlp şi care se învârtea în cerc. De aici au rămas cuvintele, „te îmblăcesc ca pe grâu”, „la arie” şi au dus grâul „la călcat”, sau „am călcat grâul”, termen întrebuinţat şi în prezent, când grâul se treieră cu batozele, sau, mai nou, cu combinele agricole.

În urma revoluţiei din 1848, guvernul maghiar hotărăşte la 18 iunie 1848, desfiinţarea iobăgiei, dar Dieta de la Cluj s-a opus pentru ca această măsură să fie aplicată în Transilvania, unde iobăgia se desfiinţează abia în toamna anului 1849, după înfrângerea revoluţiei din 1848, de către imperiul habsburgic, cu ajutorul trupelor ţariste din Rusia (13 august 1849 la Şiria, capitulează trupele maghiare).

Prin desfiinţarea iobăgiei, pământul urbarial a fost trecut în proprietatea ţăranilor şi s-a desfiinţat „urbaria”, dijmă dată boierului pentru pământul urbarial dat în folosinţă iobagilor. Bătrânii satului au auzit, cu siguranţă, pe moşii şi strămoşii lor, vorbind de urbarie.

Dar proprietăţile senioriale, domeniale au continuat să existe până la reforma agrară din 1921.

Este de menţionat faptul că pe harta lui Cottui (1826) sunt figurate sesiile parohiale, ca dovadă că religia ortodoxă era recunoscută de stăpânitorii austro-ungari ai acelor vremuri.

Abia în anul 1759, Maria Thereza, recunoaşte religia ortodoxă ca „tolerantă” în Ardeal, deşi aceasta exista şi funcţiona de la formarea poporului român, “care s-a născut creştin”, ca dovadă că atât prin tratatul “Unio Trium Natiorum” 1437, cât şi prin “Diploma Leopoldină”, din 16 octombrie 1690, religia ortodoxă nu era recunoscută în Ardeal, dar era menţionată că există.

Este de menţionat faptul că în Munţii Zarandului, deci şi în Secaş, s-a menţinut şi în această perioadă sistemul ocupaţiei libere a pământului obţinut prin defrişare, aşa că ţăranii, mai harnici, pe lângă sesiile oloidale (urbariale) date în folosinţă , mai stăpâneau anumite loturi de pământ în proprietate personală, provenite din defrişările de păduri, dar acestea erau puţine şi nereprezentative.

În urma revoluţiei din 1848, iobăgia s-a desfiinţat, pământul urbarial a fost trecut în proprietatea ţăranilor, desfiinţându-se urbaria sau dijma, iar prin reforma agrară din 1921 s-au desfiinţat şi proprietăţiile senioriale sau oloidale, pământul acestora fiind repartizat ţăranilor de către comisiile de împroprietărire în care erau incluşi şi ţărani din sat. Astfel, abia după 1921, sătenii devin stăpâni ai întregului hotar agricol şi

silvopastoral beneficiind şi de o porţiune de pădure comunală, fostă urbarială şi una composesorală.

În perioada interbelică (1921-1938) se poate spune că secăşenii s-au ocupat de agricultură şi pomicultură, având pământul lor, puţin şi neîndestulător, pentru întreaga populaţie, dar prin munca la pădure, cu braţele şi atelajele îşi puteau asigura cele necesare unui trai modest, la limita sărăciei.

În Secaş erau doar 4-5 familii mai înstărite, care aveau pământ mai mult, 7-12 ha şi cărora le prisoseau cerealele valorificându-le în sat sau în piaţă. Majoritatea sătenilor îşi agoniseau cu greu cele trebuincioase familiei de pe puţinul pământ pe care-l aveau, şi prin valorificarea fructelor şi produselor animaliere, şi bineînţeles, o parte mai mică, e drept, erau săraci, fiind nevoiţi a-şi asigura existenţa prin muncă cu ziua, slugi sau păstori comunali.

Pământul, fiind situat în general pe pante, este spălat de stratul de humus fertil şi ca atare trebuie îngrăşat cu îngrăşăminte naturale pentru a produce ceva. Solul este în cea mai mare parte podzolic (şuai), culoarea lui albicioasă atestă faptul că este sărac în substanţe organice. Dată fiind această situaţie, în Secaş, nu au existat aşa etichetaţii „chiaburi”, consideraţi exploatatori ai satelor.

Perioada interbelică poate fi considerată ca înfloritoare pentru agricultura din această zonă şi respectiv din satul Secaş. Desigur, munca câmpului este idilică, chiar şi sărăcia, între anumite limite, poate fi considerată idilică, mai ales când o priveşti cu nostalgia trecutului.

Nu se ştie dacă munca câmpului în comun era o fixaţie genetică, datorită secolelor de muncă în comuniuni agricole, sau pur şi simplu o obişnuinţă locală, dar este demn de evidenţiat faptul că în perioada dintre cele două războaie mondiale, şi chiar până la colectivizarea agriculturii, în Secaş, săteanul nu mergea singur la sapă, la porumb, ci îşi făcea împrumutaşi mergând pe la alţi vecini sau neamuri la sapă, adunându-se 10-15 săpători, care într-o zi săpau tot porumbul pe care respectivul îl avea.

De remarcat este faptul că lumea mergea la sapă de dimineaţă, iar în jurul orei 9, din sat veneau femeile cu coşara în cap cu prânzul. La prânz săpătorii se adunau la umbra unui pom şi luau o gustare compusă din slănină (clisă), brânză, întorsuri etc. Şi se întorceau la sapă.

În timpul săpatului se spuneau glume şi se cânta. La prânz (ora 12-13) veneau iarăşi femeile din sat cu coşurile pe cap, cu mâncare caldă, respectiv tocană de pasăre, carne friptă şi plăcintă. Masa se servea la umbra unui pom, pe pământ aşezându-se feţe de masă din pânză, iar mâncarea se servea în farfurii (blide) de pământ, copiii având grijă să aducă apă de la izvoare în oluri de pământ. După masă, săpătorii se odihneau o oră şi apoi reluau munca până la orele 18-19, când se servea ujina (cocorei-gogoşi sau plăcintă), după care se mai muncea până apărea steaua săracului (luceafărul de seară).Seara, toţi săpătorii veneau la cină, la proprietarul pământului. La cină se servea şi băutură, vinars, se spuneau glume şi în unele cazuri se şi cânta.

Această muncă în colectiv se practica şi la seceratul grâului sau la cositul fânului. Femeile văduve şi oamenii mai săraci făceau clăci la sapă, secere, sau coasă câte o jumătate de zi fără plată, dar seara erau invitaţi la cină unde se servea mâncare caldă şi băutură, ba în unele cazuri veneau şi muzicanţii satului, încingându-se o petrecere în toată regula.

Este de remarcat faptul că aceste munci colective se făceau cu multă plăcere, bucurie şi spor, spre deosebire de muncile în colectiv prestate după colectivizarea forţată a agriculturii, care a fost un simulacru, atât ca execuţie, cât şi ca efect.

O pată neagră în agricultura satului a constituit-o colectivizarea acestuia, acţiune ce a condus la părăsirea meseriei de agricultor, de către cei mai pricepuţi în această meserie, şi încadrarea lor în diferite servicii, de regulă necalificate, la Gurahonţ, Arad, Brad, sau în altă parte, deoarece prin munca pe care o presta la C.A.P. nu putea să-şi întreţină familia.

În sat au rămas doar bătrânii şi femeile, care participau la munca câmpului, obligaţi şi ameninţaţi de autorităţi. Rezultatul nu mai era pe măsură, porumbul era săpat numai pe lângă căile de acces, la fel stând lucrurile şi cu celelalte culturi. În aceste condiţii, rezultatele muncii se evidenţiau în recolte foarte slabe.

În timpul colectivizării, cei mai curajoşi au trăit bine, prin faptul că au furat recolta din câmp, iar cei mulţi, cu frică de lege şi de Dumnezeu, nu se alegeau cu nimic.

Pământul a fost sărăcuţ şi destructurat, prin faptul că nu i s-au mai administrat

îngrăşăminte organice, absolut necesare acestor soluri podsolice, ci numai îngrăşăminte chimice.

O bună parte din terenurile arabile au devenit păşuni pe care le-au umplut mărăcinii, ravenele s-au adâncit apărând eroziunile de adâncime şi fenomenele de spălare a stratului fertil de sol de pe terenurile cu pante mai abrupte.

Pentru a readuce pământul la gradul de fertilitate pe care l-a avut înainte de colectivizare, va trebui să treacă un anumit timp până acesta, prin lucrări adecvate, îşi va reface textura şi structura necesară unei bune aerisiri şi reţineri a apei şi complexelor minerale, în vederea întreţinerii unor culturi capabile să dea o recoltă pe măsură.

Chiar dacă solul îşi va reface calităţile sale productive, se apreciază că datorită suprafeţei arabile reduse pe cap de locuitor şi a categoriei de fertilitate redusă a terenului, acesta nu va putea satisface nevoile de hrană a populaţiei locale, la nivelul cerinţelor actuale.

Desigur, va mai trece o bună perioadă de timp până ce lucrurile vor intra iarăşi în normalitatea lor, până se va reânfiinţa acea “clasă” sau “pătură” a ţărănimiii cu dragoste de pământ şi de muncile agricole.

Se pare că lucrurile intră pe un făgaş bun, iar din “cutia Pandorei” nu a dispărut speranţa.

Nu se pot face pronosticuri în ceea ce priveşte evoluţia agriculturii în satul Secaş, dar se pare că după reprimarea proprietăţilor agricole, ţăranii, care au mai rămas în sat, e drept cam bătrâni, încearcă să refacă agricultura satului, iar unii tineri, deocamdată puţini, încearcă să îmbrăţişeze această ocupaţie ancestrală.

De remarcat este faptul că, nici în momentul de faţă, producţia cerealieră nu satisface nevoile populaţiei satului, sătenii şi în prezent cumpără pâinea de la Gurahonţ, Arad ( navetiştii ) sau de la prăvăliile din sat. E adevărat că în prezent nu se mai face pâine cu cartofi,sau nu se mai mănâncă mălai, şi toată lumea mănâncă numai pâine albă şi moale.

În trecut se făcea pâine în cuptor şi gospodina avea grijă ca atunci când mai avea o pâine, să facă altele ca să se consume tot din pâinea tare, pentru că cea moalle trecea prea repede.

Legumicultura nu a constituit o preocupare majoră a locuitorilor satului. Ea a fost practicată numai pentru satisfacerea nevoilor familiale. Astfel, în grădina din jurul casei se cultivau câteva straturi de ceapă, usturoi şi verdeţuri necesare pentru consumul zilnic.

Pentru iarnă, ceapa şi usturoiul se împleteau în cununi care se păstrau în pod sau în cămară. Ardeiul capia se înşira pe aţă şi se usca la soare, pentru ca în timpul iernii să se utilizeze la gătitul mâncării. Nu se cultiva ardei pentru boia, aceasta cumpărându-se de pe piaţă.

Roşiile se fierbeau şi se păstrau sub formă de bulion în sticle, legate cu maţe de porc sau băşică de porc.

Pentru iarnă se puneau murături în putini de lemn ( căduţe ). Murăturile erau compuse din : castraveţi, ardei, gogonele, varză şi chiar mere.

Cartofii se semănau, de regulă, în ţarină. Toamna se scoteau, se sortau şi cei mai mici se fierbeau la porci, iar cei mai mari se puneau în “groapă”. Groapa de cartofi se făcea în grădina casei. Practic, nu era o groapă, ci un siloz peste nivelul solului. Se săpa un strat de pământ ( c.c.a. 20 cm ) , apoi se aşezau paie sau frunze uscate, peste care se puneau cartofii într-un fel de prismă. În mijlocul prismei de cartofi ( jireadă ) se

puneau în două locuri trei – patru fire de tulei, pentru aerisire, apoi se acopereau cartofii cu un strat de frunze sau paie şi apoi cu pământ, atfel încât să nu aibă aerisire decât prin acele aerisitoare cu tulei.

În acest siloz se ţineau cartofii până primăvara, când se desfăceau şi se alegeau. Cei mai mărunţi se foloseau pentru replantare, iar cei mai mari pentru mâncare, până la apariţia cartofilor noi.d Vorbind de legumicultură, nu se poate să nu amintim de “Domnul Buluca”, care prin anii 19490-1950 a închiriat un teren în locul numitv “Trăuaş”, de la Măguran Alexandru ( Tănăsuţ ) şi a creat o adevărată grădină de zarzavaturi irigată prin cădere, respectiv avea un sistem de şanţuri, pe care era dirijată apa care era scoasă manual, cu găleata, dintr-un puţ în marginea văii. Acest “domn” , Buluca Teodor, a realizat venituri importante prin vânzări de ardei, în special pe pieţele din Brad şi Arad, dar nu s-a îmbogăţit, pentru că a venit colectivizarea şi a dat faliment, deoarece terenul care era închiriat a fost colectivizat, iar el a rămas cu o căsuţă care mai dăinuieşte şi astăzi pe pârâul Zăbranilor. “Domnul” Buluca Teodor era un personaj deosebit de pitoresc, el având pretenţia să i se spună “domnul Teodor” sau “domnul inginer” susţinând că are diplomă de patru ingineri : legumicultură, pomicultură, silvicultură, solul şi subsolul pământului. El a fost de asemenea şi un destoinic vânător, pasiune care i-a fost transmisă şi fiicei sale. În ultimii ani ai vieţii, el mai venea în sat, casa lui fiind în afara satului, sub poala pădurii Zăbrani, spre a vinde secăşenilor pepeni mici şi dulci, cultivaţi de el pe terenul din jurul casei. În concluzie, secăşenii nu au fost niciodată mari producători de legume, ei preferând să cumpere de la piaţa Gurahonţ ardei, roşii şi alte legume necesare traiului zilnic. Fasolea se cultiva prin porumb şi se culegea odată cu acesta toamna. Mazărea nu era agreată în cultură şi nu se prefera consumul ei nici verde, nici uscată. Este interesant de remarcat şi de reţinut că tehnica de conservare a legumelor proaspete a apărut abia în deceniile V-VI ale secolului al XX-lea, perioadă în care şi legumicultura a demarat cu un mai mare elan, iar grădinile din jurul casei, altădată cultivate numai cu pomi fructiferi, au început să fie cultivate cu legume şi zarzavaturi Este de precizat faptul că nici în prezent secăşenii nu sunt mari producători de legume. Ei îşi asigură totuşi necesarul, atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi în stare conservată peste iarnă sub diferite forme, desigur mai evoluate, ca: legume deshidratate, conservate în suc propriu, semipreparate, conservate în oţet, saramură sau prin refrigerare ( în frigidere şi lăzi frigorifice ). Nici în perspectivă nu se întrezăreşte faptul ca secăşenii să devină mari producători de legume, deoarece condiţiile pedoclimatice nu sunt dintre cele mai favorabile acestor culturi, iar lipsa apei în anumite perioade poate periclita producţiile de legume şi astfel ei se vor ocupa de producerea legumelor necesare pentru consum familial, în stare proaspătă sau conservată şi nicidecum pentru valorificarea acestora pe diverse pieţe din mediul urban.

CAPITOLUL II. DATE PRIVIND ISTORICUL SATULUI 1. Referiri privind istoricul populaţiei autohtone pe aceste locuri

Într-un capitol anterior s-au prezentat argumente prin care se dovedeşte

Depresiunea Gurahonţului a fost locuită din timpuri străvechi, cu cca 400.000 ani înainte de Christos, respectiv urme paleolitice au fost descoperite la Iosăşel ( peştera de lângă moara lui Ţighertu ), apoi urme din neolitic ( 4.000 – 1.700 ani înainte de Christos ), epoca bronzului ( 1.700 – 800 ani înainte de Christos ), epoca fierului ( 800 – 100 ani înainte de Christos ) la Şoimuş, epoca preromană, civilizaţia traco-dacă, pusă în evidenţă prin monedele recuperate de la Iosăşel şi Mădrigeşti. Monede dacice s-au recuperat de la Almaş ( 200 monede de argint din secolul al II-lea înainte de Christos ) de la Mădrigeşti, Gura Văii, Feniş.

Atât istoricul grec Herodot, care a fost numit părintele istoriei, cât şi alt renumit istoric grec pe nume Strabon ( 63 – 19 ani înainte de Christos ) precizează că zona era locuită de daci din cele mai vechi. După cucerirea Daciei de către romani , depresiunea Gurahonţului a fost populată cu coloni romani. Această afirmaţie este argumentată de faptul că materiale de provenienţă romană - ( terra sigilata ) - cărămizi sigilate de romani s-au descoperit la Dezna şi Ineu, iar valul lui Traian ( de pământ ) trecea pe linia: Iercoşeni, Mânerău, Răpsig, Sălişte (Sîc ), Archis, Comăneşti şi în continuare mergea spre Beiuş.

Dar, încă o dovadă că zona Gurahonţului a fost ocupată de romani este atestată de portul pe cap al vaselor, coşurilor şi albiilor cu haine la vale ( S. Mehedinţi 1929 (, fapt ce corespunde cu expansiunea şi ocupaţia romană în Dacia.

Dacă acest argument a fost luat în considerare de către nemţi, considerând că portul vaselor pe cap corespunde cu graniţa expansiunii romane în ţara lor, trebuie să admitem că argumentul este valabil şi în ţara noastră, unde acest obicei s-a păstrat tocmai în regiunile unde colonizarea a fost mai intensă. Portul pe cap al vaselor, coşurilor şi a albiilor cu haine la vale ( lăut ) era o practică obişnuită în sat, mai mult, erau unele femei petrecăreţe care, la anumite petreceri intime, jucau cu uiaga ( sticla ) cu vinars sau cu crampă plină pe cap şi nu se temeau că aceasta cade sau se varsă.

Dacii băştinaşi au convieţuit paşnic cu romanii invadatori şi datorită faptului că pe teritoriul Daciei se vorbea limba latină cu aproape trei secole înainte de cucerirea ei de către Traian. Acest lucru este explicabil prin infiltrarea anticipată a ţăranilor romani în Dacia, în care “ curgea lapte şi miere “, în scopul de a trăi mai bine ( V.Motogna 1929 şi Dinu V.Rosetti 1970 ).

Împăratul Aurelian în anul 271, silit de problemele interne ale imperiului, îşi retrage armata din Dacia, retrăgându-se în sudul Dunării. Aurelian s-a retras din Dacia datorită luptelor cu slavii şi revoltei populaţiei asuprite din interiorul provinciei împotriva sistemului sclavagist roman, dar şi datorită faptului că teritoriile din sudul Dunării erau devastate necontenit de atacuri ale: goţilor, carpilor şi roxdanilor, fapt ce impunea o mai bună apărare a teritoriilor balcanice, dar neavând forţe suficiente, imperiul a fost nevoit să-şi restrângă graniţa ( D.Protase 1971 ). Odată cu retragerea puterii statale era normal să se retragă, pe lângă armată, şi oamenii de ordine ai statului şi deopotrivă seniorii, care stăpâneau satele şi le luau dijma pentru întreţinerea armatei romane de ocupaţie şi a autorităţilor comunale. Iobagii, reprezentând populaţia săracă, nu s-au retras în sudul Dunării, pentru că nimeni nu avea nevoie de ei acolo şiar fi însemnat un balast pentru armata şi oficialităţile romane în retragere. Aşa că aceşti “ plebei “ au rămas să-şi ducă greul, mai departe, pe teritoriul pe care s-au născut.

Localnicii, păstori şi agricultori deopotrivă, au rămas în satele lor, în care au apărut căpeteniile dacilor liberi ( neocupaţi de romani ) din zona Aradului, Zarandului etc. pentru a reorganiza zonele părăsite de romani.

Simbioza dacilor cu romanii va continua şi după anul 271, în perioada secolelor IV-VII, când populaţia daco-romană, cu excepţia armatei, oficialităţilor şi seniorilor, va rămâne să convieţuiască în continuare pe acelaşi teritoriu.

Descoperirile arheologice, precum şi unele precizări ale istoricilor străini, atestă acest fapt. Astfel Iordanes, referindu-se la perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al VI-lea precizează că teritoriul patriei noastre era locuit în continuare de către daci, pe care îi aminteşte şi în părţile Aradului, respectiv în locurile de pe lângă Mureş şi Criş. Şi geograful Ravena ( secolul VII ) face referiri la râurile care trec prin Dacia: Tisa, Mureş, Criş.

Deci, după retragerea aureliană, poporul băştinaş a continuat fără întrerupere îndeletnicirile sale de agricultori, păstori, apicultori şi chiar meşteşugari.

Învăţatul german I. Thunmann ( 1774 ) precizează că “ împăratul Aurelian nu putea să fi strămutat peste Dunăre toţi locuitorii Daciei. Năvălirea maghiară în anul 896 i-a găsit în Transilvania.” Acest lucru este confirmat şi de către afirmaţiile notarului anonim al regelui Bela al IV-lea.

În această perioadă, satele româneşti erau organizate în obştii săteşti de ţărani liberi, care lucrau pământul în comun. Aceste obştii săteşti nu erau decât o continuare a obştilor geto-dacice pe acest teritoriu, cu care localnicii erau familiarizaţi din tată în fiu.

Populaţia locală şi-a dus în continuare existenţa, rezistând invaziei popoarelor năvălitoare ( barbare ), care au început să apară încă din secolul al IV-lea. Primii invadatori au fost goţii, neam germanic, dar care nu a ajuns în partea Crişanei. Al doilea neam barbar, în ordinea invaziei acesteia, au fost hunii, neam mongol, venit din Asia în anul 375, popor care a intrat în conflict cu ostrogoţii, pe care i-au alungat spre apus. Hunii au trecut repede peste teritoriul ţării noastre, stabilindu-se în Câmpia Panoniei.

După huni, au apărut gepizii în secolul al V-lea, tot popor germanic, înrudit cu goţii. După gepizi, au apărut avarii, tot din Asia, care i-au zdrobit pe gepizi în anul 566 şi i-au izgonit de pe teritoriul ţării noastre. Avarii s-au aşezat în Câmpia Panoniei.

Istoria scrisă şi nescrisă nu păstrează documente despre invazia acestor popoare migratoare pe teritoriul satului Secaş şi chiar a Depresiunii Gurahonţului. Fiind o zonă muntoasă şi mai săracă, probabil nu era atât de căutată, iar populaţia localnică, locuind în marginea codrilor, se retrăgea cu toată agoniseala în pădure, unde năvălitorii, veniţi din întinsele câmpii şi deşerturi mongolice, nu aveau curajul să-i urmărească pe localnici.

Istoria precizează însă faptul că acei conducători ai popoarelor migratoare pretindeau produse pentru hrana luptătorilor şi a cailor, din partea localnicilor, fapt pentru care obştile săteşti au ales delegaţi care să-i reprezinte, să strângă produsele şi să le predea căpeteniilor popoarelor migratoare.

Cu timpul această funcţie s-a permanentizat şi aceşti delegaţi au devenit stăpâni ai satelor, care adunau produsele pentru ei şi pretindeau servicii de la populaţia locală, acaparând pământurile şi transformând ţăranii liberi în iobagi.

Slavii de sud au apărut pe teritoriul ţării noastre începând cu mijlocul secolului al VI-lea. Se cuvine a se preciza că slavii erau împărţiţi în trei ramuri: slavii de est, actualii ruşi, ucraineni şi bieloruşi; slavii de vest, din care se trag polonezii, cehii, slovacii; slavii de sud, care au năvălit şi peste teritoriul ţării noastre în secolele VI-VII. Aceşti slavi de sud au dat naştere popoarelor bulgar şi sârb.

Acest popor al slavilor de sud a fost un popor relativ paşnic, ducând o viaţă statornică, îndeletnicindu-se cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Ei au convieţuit paşnic cu populaţia daco-romană, aducându-şi contribuţia lor la procesul de formare a poporului român şi a limbii române.

Este interesant de remarcat faptul că această populaţie slavă, invadatoare, a fost asimilată de către populaţia autohtonă, într-o zonă înconjurată de popoare de origine slavă.

Faptul că slavii au contribuit la formarea limbii române şi că au dăinuit pe aceste meleaguri alături de populaţia autohtonă poate fi scos în evidenţă prin unele toponime locale, cum sunt: Plescuţa ( loc apătos ), Sădişor, Livada, Sodom, Zăbran (peste hotar), Pleşu, Stârvinosu sau prin denumiri de unelte agricole: cocie, sanie, osie, plug, greblă, topor, lopată, ciocan, cleşte, coasă; sau cereale: ovăz, sfeclă, castravete, ludaie.

Ultimul popor barbar, migrator, care a apărut la sfârşitul secolului al IX-lea venind din Asia, a fost cel al ungurilor. Ei au trecut pe la nordul ţării noastre, sub conducerea regelui Arpad şi s-au aşezat în Câmpia Panoniei. De aici, din Câmpia Panoniei, au făcut numeroase incursiuni de jaf spre ţara noastră, continuând chiar cu războaie, care au durat din secolul al IX-lea, luptele împotriva lui Menumorut de la Biharia, şi până la începutul secolului al XIII-lea, când Transilvania a fost încorporată în statul feudal maghiar.

Dar, unele izvoare istorice atestă faptul că românii din Transilvania şi-au păstrat multă vreme vechea organizare. Astfel, în 1390 pe domeniul Şiriei sunt menţionate şase districte româneşti, printre care sunt citate: Cladova, Arăneag şi Vârfurile, iar în secolul al XV-lea sunt citate voievodatele: Felnac, Nădab, Ciuci ( Vârfurile ) şi Somoscheş. Apoi sunt atestate documentar, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, cnezatele: Archiş, Clit, Hasmaş şi Botfei.

Oricum, odată cu cucerirea Ardealului de către unguri, pentru băştinaşii români sadea, începe o viaţă grea. În conducerea satelor, vechii cnezi şi voievozi români au fost maghiarizaţi şi catolicizaţi, sau înlocuiţu cu etnici maghiari. Este interesant de remarcat faptul că în satele din Depresiunea Gurahonţului nu s-a stabilit populaţie maghiară, cu excepţia domnilor latifundiari, cum au fost cei din Secaş, Saturău, Cil, Zimbru. Castele mai cunoscute au fost cele din Secaş, Saturău, Iosăşel şi Cil.

Populaţia maghiară se reducea doar la câteva familii în Gurahonţ, care erau de regulă meseriaşi ( mecanici, morari, croitori, pantofari ) sau comercianţi. Partea grea a constat în faptul că autorităţile maghiare, organizate în comunitate, nu recunoşteau limba română şi nici religia ortodoxă. Astfel, cea mai mare parte a românilor au rămas neştiutori de carte, pentru că nu mergeau la şcoala maghiară, iar autorităţilor le convenea acest lucru fiind conştienţi de faptul că pot conduce mult mai bine un popor analfabet decât un popor cult.

Astfel, şi în satul Secaş, până la reîntregirea României 1 Decembrie 1918, a funcţionat o şcoală primară cu limba de predare maghiară, la care copiii localnicilor era obligată să facă primele două clase.

Este de remarcat faptul că , în această zonă, nu s-a dus o politică de denaţionalizare pronunţată , şi aici un mare rol l-a avut biserica ortodoxă, deoarece numele de botez şi de familie nu au putut fi maghiarizate, dat fiind faptul că botezul era înregistrat în registrele bisericeşti şi numai după o anumită perioadă nou-născutul era trecut în registrul civil al primăriei, ai cărei funcţionari erau obligaţi să respecte grafia din registrele parohiei.

1.1. Referiri la istoricul populaţiei în satul Secaş

Este greu de precizat în timp când s-au instalat primii oameni în Secaş. Dovezi scrise, certe, nu se cunosc deocamdată, decât cele la care s-a făcut referire şi care datează din 1826. Se mai ştie cu siguranţă că în 1826 exista o “ Biserică Bătrână “ în afara satului, construită din piatră, având ca liant varul şi care a servit pentru ţinerea serviciilor religioase creştine ortodoxe, timp de mai mulţi ani, pentru locuitorii satului Secaş şi din satul vecin Musteşti, poate chiar şi din satul Mădrigeşti.

Satul Secaş are o formă geometrică regulată, cu uliţe largi, drepte, număr de grădini egale între uliţe, având curtea boierească amplasată în mijlocul satului, ocupând aproximativ 10% din vatra satului, lucru ce dovedeşte faptul că satul, pe actuala lui vatră, este de factură mai nouă, dar istoria populaţiei din acest sat este mult mai veche decât vatra actualului sat. Care sunt dovezile în sprijinul acestei afirmaţii?

În primul rând existenţa acelei biserici de piatră din hotarul satului, care dovedeşte că Secaşul a fost la început un sat răsfirat, specific regiunii de deal, în care ocupaţia locuitorilor o constituia creşterea vitelor şi puţină agricultură.

Casele erau de regulă grupate în ciopoare, înconjurate de livezi, fâneţe şi suprafeţe destinate culturilor agricole. Existenţa unei biserici construite din piatră, cu sute de ani în urmă, în această localitate, conduce la ideea că aici a funcţionat un aşa-zis “ Cnezat de vale “ de tipul Clit, Archiş, Hăsmaş, dar dovezile actuale nu permit a se afirma cu certitudine acest lucru. Rămâne ca prin cercetări viitoare să se confirme sau să se afirme această supoziţie.

Bătrânii satului povesteau că au auzit de la moşii şi strămoşii lor că domnul stăpânitor al satului nu putea să-şi stăpânească iobagii, care erau împrăştiaţi pe tot hotarul şi a hotărât să-i adune într-un sat, unde le-a dat locuri de casă şi I-a ajutat să-şi mute gospodăria, rămânând însă cu sălaşuri pentru vite în hotar, sălaşuri care s-au păstrat până la jumătatea secolului al XX-lea. Nu se ştie cu exactitate perioada în care s-a mutat satul, dar se poate deduce că această perioadă ar fi fost situată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deoarece în 1826, pe harta lui I. Cottui, figurează case pe toate grădinile, curtea domnească şi cimitirul, dar biserica funcţiona încă în afara satului, la “ Biserica Bătrână “.

Există o oarecare asemănare între satul Secaş şi satul Sărăceni, descris de marele scriitor şirian Ioan Slavici, în nuvela “ Popa Tanda “. Un sat situat pe o vale “seacă” cu dealuri în stânga şi în dreapta, iar în fund cu munţi, de unde în unele primăveri se năpustesc apele în puhoaie prăpăstioase care distrug semănăturile, spălând tot ce le pică în cale.

Satul Sărăceni, descris de către marele Ioan Slavici, cu cele două văi şi în fund cu munţii, pare a se identifica cu satul Secaş. Istoricii literari confirmă faptul că scriitorul Ioan Slavici era bun prieten cu preotul Magier ( Magheru ) din Saturău, tatăl fostului episcop al Aradului, Ienopoliei, Hălmagiului şi Hunedoarei, Andrei Magier şi unde autorul “ Marei “ îşi petrecea vacanţele de vară.

Aşa stând lucrurile, pare verosimilă coincidenţa dintre Secaş şi Sărăceni. Mai mult, bunica autorului, Zamfira, născută în Musteşti şi măritată în Secaş, povestea că un unchi de al ei, pe nume Trandafir, tot din Musteşti, a fost preot la “Biserica Bătrână “.

Acest lucru atestă faptul că, o bună perioadă de timp, s-au efectuat servicii religioase paralele atât în sat la noua biserică construită în 1837, cât şi la “ Biserica Bătrână “, pentru locuitorii satului Musteşti şi pentru localnicii care încă nu se mutaseră în sat.

Cu timpul, locuitorii satului Musteşti şi-au construit biserică, iar “Biserica Bătrână“ a rămas nefolosită şi s-a părăginit, astfel că prin deceniile 2-3 ale secolului al XX-lea mai dăinuia numai turnul acesteia, care a fost distrus cu ocazia colectivizării agriculturii.

Se mai cuvine a se preciza că în jurul “ Bisericii Bătrâne “ era amplasată o şcoală şi cimitirul.

Peste Valea Mărască, pe locul numit Găbănaş ( depozit de cereale ) , după colectivizare când s-a arat cu tractorul, s-au descoperit urmele unor fundaţii de clădiri, respectiv cărămizi şi bucăţi de piatră prinse cu mortar de var. Acest lucru atestă faptul că în jurul “ Bisericii Bătrâne “ exista o anumită civilizaţie şi comunitate, fiinţând din timpuri memoriale, pierdute în negura vremurilor, ca multe altele pe teritoriul ţării noastre.

2. Argumente privind continuitatea locuitorilor , din cele mai vechi timpuri , pe aceste meleaguri

Desigur, izvoarele scrise ar fi cele mai convenabile argumente care ar putea dovedi continuitatea locuirii acestor meleaguri de către români. Aceste izvoare există, dar ele nu se referă în special la locuitorii satului Secaş, ci la locuitorii Ţării Zarandului, Ţării Crişurilor sau la locuitorii Transilvaniei în ansamblu. Dar şi izvoarele scrise sunt admise de către unii şi respinse de către alţii, deoarece istoria se scrie şi ea de pe poziţii de învins sau învingător, acelaşi eveniment fiind glorificat de unii şi detestat de alţii. În ceea ce urmează vom folosi ca “ invincibil argument ” datele toponimice locale, denumirile de arbori, arbuşti, animale sălbatice şi domestice, păsări, insecte, denumiri care se păstrează până în zilele noastre şi care nu puteau fi importate din altă parte (sudul Dunării ) şi impuse unei populaţii localnice de altă etnie şi limbă. Mai mult, se precizează că unele toponime sunt de origine dacică, cum sunt: Mureş, Criş, Măgură, Drocea etc.

2.1. Date toponimice

După cum s-a mai prezentat, însăşi numele satului Secaş provine din latinescul Sicus, însemnând loc lipsit de apă, lăzuit de pădure, secătură.

Din 71 de toponime ( Anexa 1 ) care se referă la: ţarina satului ( terenul agricol ), păşuni, porţiuni de pădure, văi şi pâraie, 41 au origine latină, 5 au origine dacă, 12 au origine slavă, 3 au origine bulgară, sârbă, 3 au origine maghiară şi 7 au origine necunoscută. Deci 65% din numele ce definesc porţiunile de ţarină, păduri, păşuni, văi şi pâraie sunt de origine latină şi dacică, 20% au origine slavă şi bulgaro-sârbă şi numai 2% toponime de origine maghiară.

Cu câtă uşurinţă au putut afirma unii istorici, străini de neamul nostru, revanşarzi şi ultranaţionalişti maghiari sau austrieci, că populaţia localnică s-a retras de pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei, odată cu retragerea aureliană şi a revenit abia în secolul al XIII-lea, când întreg teritoriul Transilvaniei era ocupat de unguri.

Dacă această ipoteză ar avea o bază reală, ar fi însemnat că toponimiile locurilor să fi fost în întregime maghiare şi nicidecum să se mai păstreze denumiri dacice sau latine. Tocmai aceste toponimii atestă continuitatea locuitorilor băştinaşi pe aceste meleaguri,precum şi convieţuirea paşnică şi chiar asimilarea populaţiei slave, de la care s-au păstrat un număr important de toponime.

Interesant de remarcat este faptul că stăpânirea maghiară nu a putut schimba toponimia locală. Doar trei toponime: Vălaie, Căbănaş şi Dâmbuleu, din care primele două se referă la nişte consemnaţii şi nu la toponime propriu-zise, sunt de origine maghiară şi acestea fiind introduse în limba română mai recent.

Trebuie scos în evidenţă faptul că toponimele: măgură, mărişeşti şi pârâu sunt de origine dacică. Primele două toponime dovedesc din plin continuitatea populaţiei pe aceste meleaguri şi prin faptul că majoritatea băştinaşilor purtau nume de familie ca Măguran şi Mariş.

Numele de Măgura atestă faptul că familiile acestora au locuit cândva pe Măgură, iar numele de Mariş atestă faptul că familiile acestora au avut casele pe Mărişeşti. Dar, datorită faptului că numele de Mariş îşi are originea în denumirea dacică a râului Mureş, care se chema Marisus sau Maris, atestă faptul că locuitorii care s-au stabilit pe locul denumit Mărişeşti nu au fost alţii decât oameni veniţi de pe Mureş, respectiv din satele mureşene vecine, ca: Slatina de Mureş, Groşi, Juliţa, care din motive de ei ştiute şi-au strămutat domiciliul dintr-o zonă în alta, din bazinul Mureşului în bazinul Crişului. De fapt şi în zona Mureşului au pătruns mulţi locuitori din bazinul Crişului, care şi astăzi îşi păstrează numele de familie de Crişan.

2.2. Denumiri de arbori şi arbuşti

Este de-a dreptul uimitor să se constate că toate speciile autohtone de arbori, arbuşti şi pomi fructiferi sunt cunoscute de către localnici şi denumite cu denumiri latine. Câteva specii de arbori introduse mai târziu, specii autohtone, cum ar fi:molidul, răchita, iar dintre pomacee, vişinul, au denumiri de altă origine decât cea latină.

Şi în acest caz se întâlnesc trei denumiri comparabile cu cele din limba albaneză: gorun, carpen şi brad, dar aşa cum s-a mai precizat, aceste denumiri provin din vocabularul de bază geto-dacic, care a stat la baza formării limbii române.

Astfel stând lucrurile, se constată că, din cele 46 de denumiri uzuale de arbori, arbuşti şi pomi fructiferi, 39 sunt de origine latină, trei comparabile cu limba albaneză (dacice), unul de origine slavă, două de origine bulgaro-sârbă şi unul neogrec(Anexa 2).

Deci nici în acest caz, influenţa stăpânirii maghiare nu a reuşit să schimbe denumirile ancestrale, pe care populaţia le-a moştenit ca atare de la moşii şi strămoşii lor. Trebuie precizat însă, că unele specii de arbori şi arbuşti au fost introduse în decursul vremurilor în sat sau în pădure, cum sunt: iorgovanul pe lângă casele oamenilor, salcâmul, duglasul, specii care au venit cu denumirile sârbe, americane sau de altă natură.

2.3. Denumiri de plante cultivate, cereale, pomi fructiferi şi

lucrări agricole Aici situaţia se prezintă oarecum diferită şi anume: speciile de cereale şi legume

cunoscute şi utilizate din timpuri străvechi poartă şi în prezent denumirile ancestrale latine sau chiar dacice. În cazul porumbului, cartofului sau a unora dintre zarzavaturi care au fost cunoscute destul de târziu în Europa, denumirile acestor produse agricole nu mai sunt de natură ancestrală, ci de factură modernă, provenind de regulă din limbile ţărilor din care au fost importate plantele respective. Astfel, zarzavaturile au denumiri care se trag din limba bulgară, cehă, greacă, germană, dar cerealele şi zarzavaturile de bază ca: grâul, orzul, meiul, curechiul, ceapa, aiul, fasolea, mazărea, trifoiul, iarba, paiele, fânul, inul, cânepa, îşi păstrează şi în prezent denumirile latine şi dacice, ca de altfel şi lucrările agricole de bază.

2.4. Denumiri de animale sălbatice şI domestice Denumirile animalelor sălbatice, cunoscute în sat, sunt aproape în totalitate de

origine latină, iar viezure este de origine dacică. Numai trei specii: jder, dihor şi veveriţă au denumiri de origine slavă şi sârbă. Probabil că aceste trei specii au apărut mai târziu în biotopul local şi desigur au intrat cu denumirile din limba respectivă.

La animalele domestice, din 29 de specii, 24 au denumiri ce provin din limba latină, două din limba dacă ( mânz, ţap ), una din limba maghiară, una din limba slavă şi una de origine necunoscută ( Anexa 4 ).

2.5. Denumiri de păsări, reptile, batracieni, peşti Şi în ceea ce priveşte denumirile reptilelor, batracienilor şi peştilor, se constată

că majoritatea speciilor au denumiri de origine latină şi chiar dacică ( şopârlă, năpârcă ) şi numai o denumire de origine slavă ( bulgară – Anexa 5 ).

În cazul păsărilor sălbatice cunoscute în sat, se constată că din 24 de specii, 16 au denumiri de origine latină, una de origine dacică, două de origine slavă şi trei de origine necunoscută, mai degrabă derivate onomatopeice ca: pitpalac, huhurez, tâcă ( ciocănitoare ).

Păsările domestice cunoscute din vechime sunt: găina, raţa şi gâsca. În acest

caz numai găina îşi are o etimologie latină, raţa şi gâsca probabil au fost cunoscute mai târziu şi au venit cu denumirile lor din ţările de origine.

2.6. Denumiri de insecte

Dintre insectele cele mai des întâlnite, cu care omul a fost în contact

dintotdeauna, se poate observa ( Anexa 6 ) că din 18 specii, 12 au denumiri care provin din limba latină, trei din limba dacă sau geto-dacă şi trei de origine slavă sau bulgaro-sârbă. Deci şi în acest caz, ce ar părea nesemnificativ, rezultă că latinitatea limbii române pe vatra satului Secaş a rămas nealterată şi foarte puţin influenţată de limba slavă şi insignifiant de puţin de limba maghiară.

2.7. Denumiri de inventar agricol, obiecte casnice şi construcţii rurale Inventarul agricol ancestral are denumiri latine, cum sunt: car, jug, roată, frâne,

dar pe parcursul evoluţiei au apărut denumiri noi ca: sanie, tânjală, rudă, osie, potcoavă, lanţ,care cea mai mare parte provin din limba slavă sau a limbilor înrudite cu aceasta: bulgară, sârbă sau poloneză.

Uneltele agricole cele mai utilizate au denumiri latine sau chiar dacice ( groapă ). Astfel denumirile de: furcă, sapă secure, aur, secere, mai ( de bătut ), dar au mai apărut şi unelte noi ca: ţapină, bardă, firez, ciocan, cleşte, coasă, acăror denumiri provin de regulă din limba slavă sau din maghiară ( ic, firez, bardă ).

În cazul obiectelor casnice, desigur că cele indispensabile vieţii din cele mai vechi timpuri au denumiri ce provin din limba dacă şi din latină.

Astfel obiectele casnice de strictă necesitate cunoscute din cele mai vechi timpuri au denumiri care provin din limba latină, cum sunt: oală, lingură, cuţit, bute, masă, scaun, butoi, cui, sulă, scară, albie şi pârlău.

Trebuie precizat faptul că unele obiecte casnice au dispărut, odată cu evoluţia vieţii şi civilizaţiei, cum este cazul pârlăului. Pârlăul, astăzi obiect necunoscut şi nefolosit deoarece au apărut maşinile de spălat, detergenţii şi săpunul. Ce era pârlăul? O buturugă de arbore goală pe dinăuntru cu diametrul de cca 60-70 cm şi înălţimea de 80-100 cm, care era instalat în apropierea tindei casei, pusă pe trei pietre, astfel ca apa să se scurgă din acest pârlău. În această buturugă se pârluiau hainele de corp şi de pat (confecţionate din pânză de cânepă şi in). Pe fundul pârlăului se aşezau câteva paie, apoi o haină mai rea, peste care se aşezau hainele de spălat. Când pârlăul era plin, în gura lui (partea superioară ) se aşeza un cenuşar, o haină rea, peste care se aşeza un strat de cenuşă de 10-15 cm ( cenuşă de lemn ) şi se turnau 3-4 căldări de apă fiartă. A doua zi se ridica cenuşarul cu cenuşă cu tot, iar hainele, bine dezinfectate cu leşie de cenuşă, se scoteau încă calde, se puneau în troace care se puneau pe cap cu oblanice şi femeile le duceau la vale la lăut, fie iarnă, fie vară şi le spălau în vaduri amenajate, prin batere cu maiul de lemn pe o piatră plată. După spălare şi stoarcere se puneau din nou în troacă, se aşeza oblanicul pe cap şi apoi troaca care se punea peste oblanic şi rufele ajungeau acasă unde erau întinse pentru uscat.

S-a considerat a se face cunoscut acest mod de spălare a hainelor, a rufelor (pârluit şi lăut în vale) deoarece în ultimele decenii pârlaiele au dispărut, iar femeile nu mai spală rufe la vale, având maşini de spălat electrice. Şi astfel, uneltele ancestrale ca pârlăul, pisătorul, râşniţa, maiul, dispar şi odată cu ele şi cuvintele care le-au definit.

Denumirile ce definesc elemente ale construcţiilor de locuinţe şi anexele acestora au evoluat şi ele cu vremea. Astfel, construcţiile de bază cum sunt: casa, tinda, cuptorul, gardul, uşa, poarta, fântâna, vatra de foc, sunt de origine dacică ( gard, vatră ) şi latină.

Anexele adăugate ulterior clădirilor, cum sunt: cămară, horn ( la început nu exista, fumul ieşind direct în pod ), colnă, coteţ, vraniţă, au denumiri ce provin din limba slavă, bulgaro-sârbă şi chiar maghiară ( două cuvinte ).

2.8. Produse alimentare La acest capitol, ca şi la cele anterioare, s-au luat în considerare termenii

ancestrali, respectiv cei folosiţi din cele mai vechi timpuri şi nu cei ai produselor nou introduse, cum ar fi: kec, frişcă, mazagran.

Astfel se constată că denumirea alimentelor de bază şi preparatele acestora au denumiri ce provin din limba dacă şi latină în proporţie de 84% ( Anexa 8 ).

Este interesant faptul că localnicii spun la supă, zeamă , respectiv denumesc acest produs culinar cu denumirea latină şi nu cu termenul francez de “supă” , introdus mai târziu în limbă.

2.9. Denumiri ale corpului omenesc

Şi în acest caz, se constată că denumirea părţilor corpului omenesc din limbajul

curent poartă denumiri ce provin în procent de 90% din limba daco-getă şi latină, două din maghiară ( mai = ficat şi labă ), trei din neogreacă şi un cuvânt de origine slavă.

Este edificator faptul că părţile corpului omenesc au fost învăţate de la mamă şi denumite ca atare, unele sinonime introduse în limbaj, ca stomac în loc de rânză, folosit în ultimul timp este de origine neogreacă, pe când termenul de rânză este de origine geto-dac sau laba piciorului de origine maghiară, în loc de talpa piciorului de origine latină.

Este interesant a se constata faptul că definirea de brâncă = mână, termen folosit curent de către localnici, provine din limba latină.

2.10. Părinţi şi rudenii apropiate Şi în acest caz se constată faptul că peste 85% din cuvintele ce definesc părinţii

şi rudeniile apropiate sunt de origine latină şi chiar dacică ( moş, frate ), doar un cuvânt de origine maghiară ( neam ), unul de origine turcă ( baba ) şi unul de origine slavă (Anexa 10).

Locuitorii satului şi-au păstrat nealterat graiul, începând cu cuvântul mamă şi terminând cu cuvintele: socru, soacră, surată, nepoţi, în ciuda influenţelor pe care le-au avut popoarele migratoare şi invadatorii turci sau maghiari.

2.11. Stări fizice şi sufleteşti Cuvintele care denumesc stările fizice şi sufleteşti ale omului sunt în proporţie de

90% de origine latină. Din 37 de termeni, 33 sunt de origine latină, 3 de origine slavă şi unul de origine maghiară – beteag ( Anexa 11 ).

2.12. Culori uzuale Din cele 10 culori uzuale, numai una ( sur ) nu este de origine latină. Este de

menţionat faptul că s-au luat în calcul numai denumirile culorilor cunoscute şi folosite de către vechii locuitori ai satului şi nu neologismele pătrunse în limbaj în ultima jumătate de secol, cum ar fi: maro, violet, ţiclamen ( Anexa 12 ).

2.13. Timp, anotimp, aştri Atât denumirea anotimpurilor, a lunilor, a zilelor săptămânii şi a momentelor din

timpul zilei, precum şi a aştrilor cunoscuţi de localnici sunt de origine latină.

Este de menţionat faptul că denumirea lunilor iunie şi iulie este de origine slavă, dar denumirea veche a acestora de cireşar şi cuptor este de origine latină.

Şi fenomenele meteorologice ca: senin, nor, vânt, ceaţă, ploaie, furtună, nea, gheaţă, sunt de origine latină ( Anexa 13 ).

2.14. Diverse La categoria diverse s-au trecut numele cifrelor primare ( 1-10 ), care provin în

totalitate din limba latină, meseriile vechi ( ancestrale ), care de asemenea provin din limba latină, cu excepţia cuvântului covaci ( fierar ), care, interesant, provine din limba slavă şi nu maghiară, aşa cum se bănuia, întrucât numele de covaci ( Kovacs ) este îndeobşte cunoscut ca nume propriu al etnicilor maghiari.

Tot la această categorie s-a trecut o serie de cuvinte uzuale a căror origine, în cea mai mare parte este latină şi chiar dacă. Astfel, din categoria cuvintelor diverse 90% sunt de origine latină, 7% de origine slavă, un cuvânt de origine maghiară şi un cuvânt de origine necunoscută.

2.15. Nume proprii de familie şi botez a locuitorilor băştinaşi Desigur, este greu de stabilit care sunt numele de familie locale ancestrale ale

populaţiei dintr-o anumită localitate, dar având în vedere faptul că o bună parte din numele de familie ale secăşenilor sunt legate de toponimia locurilor,este cu siguranţă cea mai grăitoare dovadă că acestea sunt neaoşe, respectiv nealterate până în zilele noastre. Astfel, în sat predomină numele de Mariş, zrmat de Măguran, Creţ, Lupan, Lupuţ, Urs, Costea şi Grozav.

Numele de Mariş este legat de toponimul din ţarina Mărişeşti, zonă în care au fost localizate familiile Mariş, a căror nume provine de la numele râului Mureş, denumit de către daci Maris, iar locuitorii care purtau acest nume au provenit de pe Mureş, respectiv Slatina de Mureş sau Groşi, sate de pe Mureş cu care Secaşul are hotare comune.

Lingviştii explică transformarea literei “s” în “ş” la denumirileprovenite din limba latină, cum ar fi: Criş, Timiş, Mureş, Someş, nu prin influenţă sklavă, ci prin influenţă daco-moesică. Astfel, numele de Maris a devenit Mariş, având origine latino-dacă.

Alt nume neaoş este cel de Măguran, nume neîntâlnit în satele din Depresiunea Gurahonţului şi care provine de la locuitorii care trăiau în vechime pe Măgură. Este binecunoscut faptul că denumirea de Măgură este de origine dacă, deci şi numele de Măguran are aceeaşi rezonanţă dacă.

Aceste dou[ familii au fost cele mai puternice în sat şi chiar cele mai bogate, într-o anumită perioadă a istoriei.

Numele de familie Lupan, Lupu, Lupoi şi Lupuţ se consideră a fi nume localnice şi de origine ancestrală. Aceste nume au la origine simbolul luptătorilor daci “ capul de lup ”, care figura pe stindardul de luptă a dacilor şi astfel este posibil ca cei care poartă numele derivat din substantivul “ lup “ să fi fost luptători, războinici daci, care purtau acest renume,ce s-a transformat în nume de familie.

Numele de Creţ, Costea, Urs, nume provenit tot din limba latină: creţ = cricius (creţ, sbârcit ), costea = om de coastă ( de deal ) şi urs provenind de la denumirea animalului sălbatic urs, sunt tot de origine latină sau geto-dacică.

Numele de Grozav este incontestabil tot un nume local, deşi el este de provenienţă slavă, dar datorită convieţuirii slavilor cu localnicii daco-romani şi asimilării slavilor de către populaţia băştinaşă, slavii totuşi au lăsat urme, atât lingvistice, cât şi toponimice, cum sunt denumirile de Grozăveşti, Zăbrani, Livada.

În sat, după cum este şi normal, au apărut şi alte nume de familie prin căsătorii cu bărbaţi din satele apropiate. Aşa au apărut numele de Vesa provenind din Zeldiş (Iacobini ), Babuţia şi Mâţ din Saturău, Stănilă din Şoimuş, Florea din Almaş, Gomor, Păsărilă, Buda, Budea, Buglea din Plescuţa, Răstori, Dumbrava, Fărău din Hălmăgel, Beg, Cotoi, Ardelean din Bonţeşti, Danciu din Iosaş, Sulincian din Slatina de Mureş,

Surda Cătană şi Bacoş din Mădrigeşti, Crişan şi Ienăşescu din Slatina, Tomuţa şi Daşcău din Rădeşti, Ander şi Doţa din Musteşti, Ancateu din Cil.

Numele de Gheorghiţă are o origine oarecum incertă. După unii, acest nume ar proveni din satul vecin Mădrigeşti, dat tot aşa de bine ar fi putut proveni din Secaş şi transmis în Mădrigeşti.

Desigur, mai sunt şi alte nume de familie despre care nu s-a amintit, dar acestea sunt de regulă nume singulare apărute în sat prin diverse căsătorii, iar în ultimul timp prin aşa-zisele imigrări din zona Sălajului ( Vedinaş, Cuc ) şi a zonei Gârda-Arieşeni (Petruşe, Mocan ).

Numele de botez este constituit de nume de sfinţi ai religiei noastre străbune: Ioan, Petru, Pavel, Vasile, Gheorghe, Gavrilă, Mihai, Nicolae, Teodor, Maria, dar şi nume de împăraţi romani: Traian, Alexandru, Iustin, Constantin, Aurel, Filip, Darie, Dionisie, precum şi nume ale marilor luptători pentru dreptate şi întregirea naţiunii române, cum sunt: Horea, Iancu, Mihai, Ştefan.

În ultimele decenii au apărut şi în sat nume de botez împrumutate din zonele orăşeneşti, cum sunt: Viorel, Dorel, Lucian, Viorica, Doina, Voichiţa etc.

Este de reţinut faptul că numele de botez al locuitorilor satului Secaş a fost luat în cea mai mare parte din denumirile sfinţilor creştini ca dovadă că poporul român s-a născut creştin ( nume din calendarul ortodox, din Noul şi Vechiul Testament ), apoi nume de împăraţi romani, de zeităţi romane sau elene, şi nu în ultimul rând, de eroi naţionali.

În Conscriptio Domestica, processus Zarandiensis Ao. 1746 în Pos-sio Szakacs,apar nominalizaţi următorii locuitori :

1. Mariş Juon 2. Mariş Mihaly 3. Olar Paşk 4. Dragalina Togyer 5. Lupan Karacsan 6. Krecz Grozav 7. Lupan Gyorgy 8. Krecz Szimeon 9. Krecz Juon 10. Lupan Szimedre 11. Lupan Gyurka 12. Mariş Kracsun 13. Kersean Toma 14. Krisan Toma

Szaturo 1. Laszlo Petru 2. Draj Juon 3. Togyer Marion 4. Babucza Mihaly 5. Katana Szimeon 6. Muszs Togyer 7. Babuczea Uaszi 8. Radu Petru 9. Mocz On 10. Illiana Vidua 11. Babucza Antoni

Madrizesty 1. Katana Kracsun 2. Szurdu Pask 3. Sztanyla Gyorgy 4. Sztanila Danila

5. Sztanjla Igna 6. Bolond Marian 7. Flore Togyer 8. Sztanila Juon 9. Sztanila Ursz 10. Halmagean Pask

Solymos 1. Koszta Flora 2. Koszta Juon 3. Balas Janos

Honzisor 1. Luka Mihaly 2. Luka Gyorgy 3. Mnyera Juon 4. Sula Krsta 5. Sula Ursz 6. Tripan Mihaly 7. Ioszana Petru 8. Aszlu Togyer 9. Ungur Iank 10. Tripa Togyer 11. Mocz Mihaly 12. Paul Dumitru 13. Luka Gyorgy 14. Paul Juon 15. Pual Iankul 16. Mnyera Gyorgy 17. Nar Illia

Honsz 1. Hajduk Gavrila 2. Hajduk Petru 3. Hajduk Mihaly 4. Hajduk Mark 5. Stepan Gyurka 6. Csikur Mihaly 7. Hajduk Vaszilia 8. Tripas Janos 9. Stepan Flora 10. Tripas Onucza 11. Rusz Todor 12. Szemedran Juon

Zoldes 1. Vesza Pask 2. Vesza Dumitru 3. Vesza Dumitrucz 4. Vesza Gyorgy 5. Nisztor Petru 6. Morar Gyorgy 7. Moga Petru 8. Groza Vaszi 9. Groza Juon 10. Groza Marian 11. Groza Petru 12. Faur Juon 13. Matyei Lup

14. Morar Juon 15. Vesza Petru 16. Tripa Togyer 17. Morosan Mihaly 18. Morosan Maria

Musztyesty 1. Togye Lazar 2. Docza On 3. Docza Jovan 4. Docza Pask 5. Grozav Juon

2.16. Invincibile argumente - Sinteză Sintetizând, se poate afirma că din cele 650 de denumiri uzuale folosite de către

localnici, 508 au origine latină şi geto-dacă recunoscută, respectiv 78%, urmate în ordine de cuvintele de provenienţă slavă 8%, bulgaro-sârbă 6%, maghiară 3%, neogreacă-turcă 1,5%, germană, poloneză, cehă 1,1% şi 2,4% de origine necunoscută.

Toponimia locurilor din ţarină, pădure, văi, pâraie este de origine latină şi geto-dacă, în cea mai mare parte, dar şi mai interesant şi semnificativ este faptul că numele de familie ale vechilor locuitori ai satului este strâns legată de toponimia locurilor: Măgura-Măgurani, Mărişeşti-Mariş, Grozăveşti-Grozav.

Acest lucru, în aparenţă simplu, atestă faptul de necontestat că oamenii acestor locuri s-au născut aici, ei au dat denumiri locurilor în limba lor, denumiri pe care le-au împrumutat atunci când s-a stabilit denumirea binară a locuitorilor.

Se ştie că mult timp s-a păstrat o denumire binară şi trinară nescrisă, cum ar fi: Pătru lu Ana Ursului sau Maria lu Todic a lu Popiţa, Georgiţă a lu George a Devli.

Este de remarcat faptul că secăşenii, în marea lor majoritate neştiutori de carte, şi-au păstrat limba şi graiul nealterat, în ciuda faptului că nu au beneficiat de şcoli în limba română, ci numai de biserică ortodoxă, care în momentele de mare cumpănă pentru neamul românesc a fost “ tată şi mamă “ pentru populaţia din sat şi a cultivat limba strămoşească, prin viu grai. Acesta este marele merit al bisericii ortodoxe, bineînţeles dublat de cel al stabilirii regulilor de comportare civilizată a populaţiei, în spiritul moralei creştine.

CAPITOLUL III. DATE REFERITOARE LA POPULAŢIA SATULUI ÎN TRECUT ŞI ÎN PREZENT În ultima jumătate de secol, satele româneşti au cunoscut adevărate mutaţii

datorită, în primul rând, dezmoştenirii ţăranilor de pământ şi de vite de muncă sau reproducţie, precum şi a tendinţei regimului totalitar, de nuanţa socialisto-comunistă de a desfiinţa satele, făcând din locuitorii acestora “ blânzi “ proletari la oraş.

În acest context şi satul Secaş, după colectivizarea forţată din 1962, a cunoscut o puternică emigrare spre centre mai populate, cum este Gurahonţul sau chiar Aradul. Astfel, mulţi săteni îşi vând casele din sat şi îşi cumpără, ori îşi construiesc altele la intrarea în Gurahonţ sau în terenul altădată ocupat de piaţa de vite ( piaţul dă marhă ) din Gurahonţ, atribuit de primărie pentru construcţia de case; alţii mai curajoşi, îşi cumpără case la Arad, unde obţin locuri de muncă, la început necalificate, apoi unii se specializează în câmpul muncii, devenind meseriaşi. Dintre cei care rămân în sat, o parte sunt nevoiţi să lucreze la fabrica din Gurahonţ sau să se angajeze la C.F.R. pe diverse posturi mai puţin calificate sau cu calificări la locul de muncă.

Casele din sat s-au vândut, în principal, la două ramuri: una venită de pe Valea Arieşului ( Gârda, Arieşeni ) şi alta venită din Sălaj, astfel că populaţia satului în prezent nu mai este compusă din localnici decât în proporţie de cca 60-70%.

De remarcat este faptul că locuitorii proveniţi din alte localităţi, care şi-au cumpărat case în Secaş, sunt în totalitate de origine română şi religie ortodoxă, fapt ce face ca aceştia să se înţeleagă bine cu băştinaşii şi să întemeieze familii mixte, lucru deosebit de important pentru vitalitatea locuitorilor acestui sat.

1. Naţionalitatea locuitorilor şi limba vorbită

Locuitorii băştinaşi ai satului Secaş au fost şi sunt românii, iar limba vorbită este

limba română. Desigur “ domnii “ , stăpânii celui mai bun pământ şi ai pădurilor, au fost de etnie străină, sârbă ( Kyril Nicolici ), maghiară ( Munch şi Patatki ).

În satul Secaş nu s-au stabilit nici măcar ţiganii, poate şi din cauza condiţiilor de viaţă grele şi sărăciei în general. Este cunoscut faptul că ţiganii s-au stabilit pe lângă localităţile mai bogate, de unde şi-au putut câştiga existenţa prin cerşit şi furt. Dar şi în satul Secaş se cunosc două cazuri de căsătorii mixte între români şi ţigani. Astfel este cunoscut cazul muzicantului ( viorist virtuos ) Vodu, pe numele lui declarat Nichifor Muntean, venit de pe Mureş din satul Groşi, căsătorit cu Maria Mariş ( Dârluţa ) cu care a avut doi copii, o fată şi un băiat, cărora le-a împrumutat genele recesive de ţigan, nu numai prin culoarea tenului, dar şi prin comportament. În familie nu vorbeau ţigăneşte, iar copiii nu vorbeau decât limba română. Interesant este faptul că nici un copil nu a moştenit auzul şi talentul de muzician al tatălui, deşi Vodu era renumit şi cunoscut ca şi cel mai bun muzicant, viorist, din zona Gurahonţului.

Un alt caz de căsătorie mixtă între o româncă şi un ţigan este cel al lui Valea Gheorghe, venit din părţile Tălagiului şi Georgina lui Pălic din Secaş. Valea Gheorghe nu era muzicant, ci agricultor sărac, muncitor cu ziua ( ziuaş ) şi se pricepea şi la lipit case, muncă specifică etniei. Şi din această căsătorie au rezultat doi copii, care aveau înclinaţii muzicale, cel mare Ştefan cânta bine la vioară, iar al doilea Păvăluţ, mai mult ţinea hangul ( contrălea ) pe lângă fratele lui, dat fiind faptul că nu auzea prea bine. Acesta din urmă are urmaşi în sat, care s-au integrat în activităţi productive şi au case confortabile în sat.

A mai fost un fierar ( covaci ) venit de pe Mureş ( Groşi ) cu familia, care a stat în casa covăciei comunale şi a deservit populaţia o perioadă de 4-5 ani, prin anii 1940-1945.

Bănuit a fi ţigan, a fost şi Daşcău Constantin, zis şi “ Hornaru “ sau Tică. Originar din comuna Almaş acesta era un personaj extrem de pitoresc. Mic de statură, subţirel, având o greutate de aproximativ 45 de kilograme, el se putea lăuda că era posesorul a două neveste, a căror greutate se apropia de 100 kg fiecare. O soţie, pe nume Silvia, locuia în comuna Buteni, iar cealaltă pe nume Susana, locuia în satul Secaş. El le împăca pe fiecare, stând o lună cu una şi o lună cu cealaltă, ele ştiind una de cealaltă, iar când Silvia de la Buteni s-a îmbolnăvit, Susana de la Secaş a îngrijit-o.

El le întreţinea şi financiar, având grijă ca fiecare să aibă porc de Crăciun şi lemne pentru iarnă. În acest stil de viaţă l-a ajutat şi specificul muncii sale, de hornar, el fiind mai mereu plecat pe teren. Pentru a vă face o impresie, faţă de cât era de viguros, merită amintit un fapt semihazliu întâmplat acestui personaj.

În amurgul unei zile, când turmele se întorceau de la păscut, “ maistorul “, cum îi plăcea să i se spună, a avut în plan o ieşire până la cooperativa din sat. Ghinionul lui a fost că în spatele lui cobora agale turma de oi a satului. La un moment dat, oile s-au speriat de câţiva câini aflaţi în zonă şi au luat-o spre vale, dărâmând în cale singurul obstacol aflat în cale, pe “ maistorul hornaru “, tăvălindu-l prin praful drumului. După trecerea oilor, a fost adunat din drum de către câţiva martori ai incidentului şi transportatacasă cu pătura.

Preotul satului, grijuliu cu enoriaşii săi, s-a grăbit să-l viziteze la domiciliu, întrebându-l cum se simte şi cum s-a petrecut incidentul, la care el, care era în pat şi era oblojit de către preaiubitoarea Susana, a spus că nu se simte prea bine, deoarece căte o oaie îl mai sărea, dar câte una mai şi călca pe el şi că şi-a văzut moartea cu ochii. Preotul Tuţu l-a încurajat în glumă că, dacă ar fi murit, i-ar fi organizat o înmormântare frumoasă şi că ar fi scris pe cruce că a murit de moarte năpraznică, călcat de o oaie.

Acum toate acestea sunt de domeniul amintirii, atât Susana, cât şi “ maistorul “ ne privesc de undeva de sus, zâmbind poznaş.

2.Viaţa de familie, reguli de bună cuviinţă şi viaţă morală

În trecut familia era mult mai cuprinzătoare, iar relaţiile dintre membri ei se întemeiau pe interese de ordin biologic şi economic.Cât timp trăia capul familiei(pater families) toţi membrii îi erau subordonaţi.Acesta conducea viaţa economică a familiei întregi, autoritatea lui fiind atât de mare încât el decidea căsătoriile fiilor, fiicelor şi uneori chiar şi a nepoţiilor lor.Şi cum se putea să nu fiie asa, când toate bunurile materiale îi aparţineau lui ! Urme ale acestor stări de lucruri s-au păstrat până în zilele noastre, prin denumiri

toponimice, ele atestând continuitatea bunurilor materiale în una şi aceeiaţi familie(ex : părăul lu’Sodomn,părăul lu’Mâţu), iar despre unii capi de familie se mai vorbeşte şi astăzi deşi de la decesul lor au trecut mai multe decenii.

Cu timpul relaţiile de familie s-au schimbat, cercul familiei fiind mereu restrâns.Unii dintre feciori şi-au întemeiat familii aparte, tot în localitate,iar alţii împinşi de nevoi economice, au părăsit locul de baştină.Aşa, încetul cu încetul, o parte din vechile familii au dispărut prin mutarea în alte localităţi, sau prin stingerea neamului bărbătesc, ca urmarea a deceselor.

Cu toate acestea a rămas până în ziua de astăzi puternicul ataşament faţă de locul de baştină, fată de străvechea familie sau de membrii ei rămaşi în localitate.Cu prilejul sărbătoriilor familiale, fii şi fice, nepoţi şi nepoate de fii sau de fraţi, mai îndepărtaţi se adună să mai retrăiască momentele vietii familiale şi să se simtă solidari cu familia de baştină.

Azi într-o familie cu mulţi copii, numai unu răm’ne ’’acasă’’, ceilalţi îşi întemeiază familii separate, depărtându-se din punct de vedere economic de părinţi.

Aşa se explică faputl că deşi în prezent numărul locuitoriilor este în regres, numărul gospodăriilor este în creştere.Dar mai există o particularitate a familiilor de azi.Ca să-şi poată câstiga existenţa în condiţii mai bune, mulţi tineri căsătoriţi lucrează şi domiciliază în alte localităţi şi ca să nu fie stingheriţi în muncă îşi trimit copii până la cârsta scolară la bunicii din Secaş.Ca urmare a acestui fapt se consolidează relaţiile de familie între cele trei generaţii, atât pe plan economic cât şi afectiv.

Activitatea economică este condusă de către bărbat(soţ) sau de către fiul rămas în casă, ori de către ginere, dacă soţul este decedat, şi numai în cazuri rare de către femei.

Pe plan juridic membrii familiei au statut legal, cu puţine excepţii de concubinaj între oamenii mai în vârstă, iar copiii se nasc din relaţii de căsătorie.

În general văduvele, în vârstă de peste 50 de ani nu se ercăsătoresc, ci trăiesc în familiia unuia dintre copiii lor sau dacă nu au copii, trăiesc singuratice, fapt care explică de asemenea existenţa unor gospodării formate dintr-o singură persoană.

Reguli de bună cuvinţă şi viaţă morală

Fiecare împrejurare îşi are regulile sale de politeţe, care se cer respectate.A te

abate de la ele înseamnă a te expune la critici şi drept urmare, a fi considerat un om „prost crescut”.

Prima formulă de politeţe este salutul.Cum se vor fi salutat oamenii în secolele trecute nu stim cu exactitate din lipsa datelor scrise, dar pe cale de dedacţie am putea să admitem că s-au salutat, fiindcă există multe fapte şi lucruri care deşi nu au lăsat urme scrise se ştiu că au fost, întrucât au fost transmise prin tradiţia orală din generaţie în generaţie.

Astfel, oamenii mai vârstnici din timpurile noastre susţin că părinţii şi moşii lor întrebuinţau, alături de salut o urare: „bun lucru, noroc să aveţi, sănătate”, apoi se salutau cu : „bună vremea, bună dimineaţa, bună ziua, bună seara” sau cu forma lor inversă „ziua bună, seara buna, să trăiţi ân pace”.La aceste saluturi se răspundea : „mulţam sau mulţumesc dumitale”.Mai târziu s-a acceptat un salut mai scurt, utilizat şi astăzi : „noroc”.Faţa de persoanele oficiale se întrebuinţau saluturile : „cu respect, să trăiţi”.În actele oficiale se întrebuinţau următoarele formule de politeţe : „umil servu, plecat servu,Ilustritatea Ta, Măria Ta”.

Satul actual este alături de : „bună dimineaţa, bună ziua,bună seara”-„vă salut, să trăiţi, servus, sărut mâna,noroc”.

Formele de politeţe întrebuinţate în prezent diferă de funcţie, de realităţiile de rudenie, de prietenie, de funcţiile celor ce convin între ei, precum şi de diferenţa de vârstă .

Aşa de exemplu, între oamenii de aceeaşi vârstă, sau de vârste diferite între care s-au stabilit relaţii de prietenie se întrebuinţează apelativele : „măi, tu, voi”, pe când faţă de alte persoane se întrebuinţează prenumele de politeţe „dumneavoastră, dumneata, dumnealor”, după funcţia şi vârsta celui căruia i se adresează.

Bărbaţii salută scoţindu-şi pălăriile, nai rar căciuliile, sau ducând mâna la pălăriie sau căciulă(milităreşte) şi, în fine dacă sunt cu capul descoperit, prin înclinarea lui.

În cea ce priveşte viaţa noastră între locuitorii satului Secaş domină credinţa că orice acţiune îşi are răsplata ei şi că nu-i bine să faci altuiva rău, sau să te bucuri de răul întâmplat cuiva, indiferent din ce pricină.Litigiile dintre oameni, dacă nu se pot aplana pe cale paşnică, se apelează la justiţie, nimeni neândrăznind să-şi facă singur dreptate.

Cele mai multe litigii sunt de natură civilă, iar cele penale se referă la afronturi aduse demnităţii persoanei.Secăşenii ţin foarte mult la demnitatea şi onoarea lor şi din acest motiv sunt sensibili la orice aluzie s-ar face cu privire la persoana lor.

Scandalurile se întâmplă rar, iar furturile sunt considerate ca un mare păcat care degradează fiilţa umană.

Se poate afirma că oamenii acestui loc au o conştiinţă morală dezvoltată şi o cumpănirre dreaptă a acţiunilor lor, făcând opinie de masă împotriva rau făcătorilor.

VICLEIMUL SAU IROZII

Personaje: Irod-regele iudeilor Baltazar Gaspar regi din Orient Melhior Îngerul Călugărul Soldatul I Soldatul II

Îngerul (sau cel care poartă steaua) cerând intrare, zice : Cinstiţi creştini prea iubiţi ! Voiţi să ne primiţi ? Pentru-aceea-am îndrăznit Şi cu magii am venit Să vă facem pomenire Despre-a lui Hristos venire ! Primiţi-ne În caz de primire, el dă cu clopoţelul şi ceilalţi intrând cântă : Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsăritalumii, lumina cunoştiinţii;că’ntru ânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat :să se închine Tie soarelui dreptăţii, si să Te cunoască pe Tine, răsaritul cel de Sus, Doamne, Mărire, Tie ! (Aşezarea personajelor : mai întâi se pune Irod în fruntea casei pe un scaun, după aceea se pune Soldatul I în partea dreaptă şi Soldatul II în partea stângă a liu Irod, Îngerul stă de altă parte în faţă cu Călugărul, Ciobanul se pune jos lânga uşă.După aceea toţi încep să cânte „Mărire întru cele înalte”)

Mărire’ntru cele’nalte, Toate stelele să salte,

Salte cerul şi pământul, Să laude tot cuvântul.

Întru cei de sus mărire, Pe pământ bună’nvoire La toţi oameni să fie

De acum până-n vecie.

Îngerul (apropindu-se către cioban) :

Te scoală ciobane Şi nu mai dormi Că somnul de-acuma Nu-ţi va folosi ! Mergi la Viflaiem cu grabă O păstorule ! de întreabă Că acolo vei afla, Că s-a nascut Mesia Dacă nu mă crezi pe mine, Iată steaua care vine. Ciobanul (somnoros) :

Îndată ce m.am culcat Am visat un vis ciudat : Cerurile s-au deschis Şi-mi părea c-aud în vis Glasuri dulci şi îngereşti Vestind celor pământeşti Ca preasfântă Maria A născut pe Mesia Să mergem la Viflaiem

Pe Mesia să-l vedem. Cu tiţi (cântând) :

Tot omul acum să saşte Cu glas de cântări înalte

Să strige în cer tărie Glas mare de bucurie !

Căutăm azi pe împăratul

Căci nu e ca dânsul altu. Soldatul I (Se pune înaintea lui Irod, prezentând) :

Prea puternice împărate S-a lăţit faima-n cetate,

Că pe-aici ar fi venit, Trei crai de la Răsărit Şi întreaba, ştiricesc Pe oricine întâlnesc :

„Nu ştiţi unde s-a născut Un crai, Domn fără-nceput ?”

Dar la astă întrebare, Nimenea nu e în stare

Să răspundă şi să dea Explicarea ce-o cerea.

Irod (către soldat) :

Mergi de caută şi cheamă, Ca să-şi dea aicea seama, Ce regi sunt. de unde sunt,

Ce caută şi pe cine : Spre a-şi lua voie de la mine,

Aici în al meu pământ. Soldatul I (făcând doi pasi către regi) :

Fraţilor şi regi măriţi ! Vă urăm să bine-voiti, Ca să luati osteneală

Pâna la împăratul Irod, Unde s-a strâns mult norod,

Spre a voastră socoteala.

Irod (regii păşescînaintea împăratului) :

Crailor din răsărit ! Vă zic bine aţi venit

Să ne spuneţi ce umblaţi Şi pe cine căutaţi ?

Baltazar :

Împărate prea vestite, Multe zile fericite

Pe tine să te-ntâlnească ! Um vezi tu după veşminte Dacă-ţi mai aduci aminte

Suntem viţă-mpărătească Ale noastre mari regate

Sunt în Persia lasate, Căci de un an şi mai bine,

Umblăm prin întinsa lume : Şes, păduri, câmpii întinse

Munţi, cetăţi, oraşe multe Cu-nfocare căutând,

Sute, mii-ntrebări făcând, Până aicea sosind,

Pe noul împărat căutând, A cărui stea cu mărire,

Nu se află nicăire, Şi umblăm tot rătăcind

Mereu la întrebări urzind Prin astă cetate mare,

De-a răspunde la-ntrebare Nimenea nu a fost în stare

Irod (înspăimântat) :

Mă cuprinde o mirare De această cuvântare;

Ce-mpărat poate să fie, În a mea împărăţie;

Asta nu poate să fie, Făra numai viclenie;

Căci în tot ţinutul meu Nu-i alt împarat făr’eu.

Eu voi chema pe preoţi Şi-nvăţaţi cari cu toţi

Dreptul vor şti a spune Despre această minune;

Şi vai ! de-a voastră cununa Dac-o purtaţi cu minciuna.

Gaşpar :

O !Împărate să trăieşti, Şi mulţi ani să-mpărăteşti;

Dar nu ne face de minciună, Că nu ştii ce-o fi la urmă. Cu minciuna nu umblam,

Nici coroana ne-o pătăm ! Ci noi aici am venit

Numai spre descoperit. Să ştim de ce a lucit, Steaua de la răsărit

Căci al nostru împărat Toată lumea a chemat

Ca să-i dea vreo explicare De steaua ce era în zare

Dar întrebat-o în zadar, Când crai vrednic Baltazar

A putut să tâlcuiască Şi lumea s-o liniştească

El de stele cetitor Făcu tâlcul următor : Steaua ce s-a arătat

Spune că un împărat Se va naşte în curând

Toată lumea izbăvind.

Irod (către călugăr : regii păşesc îndărăt) :

Nu ştii tu ce va să fie Despre această prorocire, În ce parte împărătească, A putut ca să se nască ?

Călugărul :

Ba, mi-aduc şi eu aminte De oarecare cuvinte,

Şi stiu foaia şi ştiu locul, Unde Varlaam prorocu

Zice tot ca să se ştie Că-n Viflaiem e să fie :

Naşterea izbăvitoare A lumii ce aproape moare

De greu păcatului De ispita iadului.

Irod (către regi) :

Regilor veniţi la mine Cu daruri să vă încarc bine,

Încetaţi a mai străbate Cărări multe neumblate,

După o stea amăgitoare, De moarte aducătoare. Nu credeţi în amăgire,

Căci este chiar peste fire, Ca o stea să vă vestească, De nasterea împărătească.

Melchior (către Irod) :

Darnic eşti tu, împărate Să ai mulţi ani sănătate,

In zadar te-ai osteni, Căci şi noi i-am dărui Aur, zmirna şi tămâie.

Numai domnul să ne ţie Să împlinim cu credinţă Scumpa-ne făgăduinţă,

Şi noi nici cum nu voim, Darurile să primim;

Ci mai bine ne-ndreptează La împărăteasca cază, Astfel prietin ne poţi fi,

Dar nu umblâln a ne-amăgi.

Irod (mânios către Melhior) :

Vezi ! aici eu sunt stăpân

Fac un semn şi te sfărâm Deci de-acuma înainte Modeleazăte-n cuvinte.

Singur sunt numai în lume Şi Irod e al meu nume

De care numai când se aude Pasărea în zbor se ascunde

(către regi) : Dar voi ? naluci pământene

Din unghiuri răsăritene, Cu atâta îndrăznire

Cercaţi a mea stăpânire : Că cu a voastră devenire Vreţi să aduceţi amăgire

În poporul din Iudeia, Ca să creadă în Mesia.

Deci voi împărţi poruncă, Spre a vă pune la muncă,

Pe voi să vă umilească Planul să vi-l nimicească.

Gaşpar (către Irod) :

Dar Iroade ce gândeşti De muncă ne pomeneşti ? Nouă nici cum nu ni-e frică

De a ta inimă mica. Crezi că noi n-avem armate

Care te vor putea bate. Şi în curând le vei vedea,

Dacă tu ne-ai reţinea, Şi spre muncă a ne da,

Noi porunca ţi-am călca, Având în Domnul credinţa, Pentru a noastră biruinţa,

Care apărător ne-a fi, Chiar dacă ai muri. Astronoame Baltazar Sloboadeţi al tău jar.

Ca pe acest tiran să-l arză Şi-n Cridtos să-l fac să crează.

Baltazar :

Vrăjitori, idoli şi preoţi La stea se închina toţi.

Cu multă încredinţare Soli mânăm spre cercetare,

Pentru ca bine să vază Ce stea ni se-adeverează, Şi toţi într-un singur graiu

Spun de-o naştere de craiu. Numai tu prea-ntunecate

Idolatre împărate, Nu vrei nici cum să-ţi opreşti

Credinţa ta ce-o nutreşti. Nu te temi că te vor bate.

Voi porunci la comeţi Şi la mai înalţi planeţi,

Ca fulgerul să grăbească Ţara să ţi-o nimicească.

Tu cerescule Părinte ! Ascultă a mele cuvinte : Mintea lui o luminează, Ca în Mesia să crează,

Dacă acesta nu primeşte, Fulger, tunet slobozeşte Şi pucioasă ca să-l arză,

Mântuire să nu vază ! Nu avea atâta răbdare

Cu un ticălos asa mare, De care nu ne e frică

Văzându-i inima mică.

Soldatul II (se prezintă în faţa lui Irod) :

Împărate prea mărite Urmează a mele cuvinte :

Cum aceştia nu au frică Nu poţi isprăvi nimică

Nu se tem de chin de moarte Deci mai bine o altă soarte

Căci mergând a noastră veste Persia se răscoleşte. Mai bine cu linguşire,

Să cerci a-i scoate din fire, Ca să ne dea desluşire,

Despre a steleiivire; Şi astfel când vom afla

Capul lor îl vom tăia Fără având a ne mai teme

De neamuri răsăritene

Irod (către soldat) :

Pe Joe ! tu ai dreptete Bărbate prea învăţate.

(Către regi) Prietenilor ! daţi iertare, Că v-am făcut supărare

Şi desluşiţimi şi mie Când naşterea va să fie

Ca, cu inimă curată, Să plec genunchii îndată.

Melchior (către Irod) :

Să ai tu inimă curată, Parcă n-aş putea să crez

Cum pleci genunchii tăi îndată

Totuşi aş voi să văz. Alta nu poate să fie

Decât numai viclenie, Iudeea ! pământ întins,

Ce-ai sub cerul mult cuprins, De ai vreo steluţă anume,

Să ne-ndrepte pe căi bune Tu pe-aceea me o dă De vrei tu aceasta fă.

Irod (către regi) :

Eu din suflet cu-nfocare Aş face ăst serviciu mare;

Dar vă spun cu umilinţă, Şi în Cristos cu credinţă, Că despre aceste toate, N-am durere, nicio veste

Deci mergeţi cercetaţi bine Şi vă-ntoarceţi iar la mine

Ca şi eu cu plecăciune, Să-i fac lui închinăciune.

Baltazar :

Aşadar noi vom pleca Şi pruncul vom căuta ;

Şi dacă îl vom afla Iarăşi pe aici vom da

Că, cu cinste şi mărire Să iţi dăm şi ţie ştire. Fraţilor să ne grăbim

Şi după stea să pornim : Căci iat-o iar ni s-arată

Şi pe cale ne îndreaptă, Şi stându-ne în putinţă,

La Irod ne vom întoarce, Ca să-l facem a cunoaşte

Dă-mplinim făgăduinţa.

Cu toţii (cântând) :

Saltă împărătească sfântă Cărei îngeri iţi căntă, Că îngeri ai cunoscut

Sfânt împărat ai născut, Pe la toţi în peşteră

Şi trâmbiţa, fluieră, Iesle au fost dobitoceşti,

Căci cerescu împărat În iesle s-a înfăşat.

Mărire Ţie ! Maică Sfântă, La împăratul Cristos

Născut lumii spre folos.

Cu toţii :

O Doamne împărate Sfinte Primeşte a noastră cinste

Te rugăm ca să primeşti De la noi daruri lumeşti. Noi am cetit că ne scrie

Nouă prin astronomie, Ca ţie să ne-nchinăm

Şi scumpe daruri să-ţi dăm : Aur, smirnă şi tămâie

Spre pomenire să fie ! Irod şi soldaţii păşesc 2 paşi înapoi Baltazar :

Veniţi să ne închinăm Şi cu daruri să cădem,

La toţi oamenii să fie De acum pâna-n vecie.

Ciobanul (către regi) :

Dar voi unde şi în ce parte Turmele aveţi a paşte,

Cum este numele vostru, Ce căutaţi prin locu nostru

Cu Cristos ce-aveţi de-a face Abătându-vă încoace ?

Baltazar :

Eu Baltazar mă numesc Cu aur îl dăruiesc. Gaşpar :

Numele meu e Gaşpar Smirnă îi dau în dar. Melhior :

Eu Melhior mă numesc Cu tămâie-l dăruiesc.

Îngerul (către regi) :

Eu sunt îngerul lui Dumnezeu, Ascultaţi ce vă spun eu :

Să nu daţi prin cetate Ci să daţi prin altă parte.

Ca nimic Irod să ştie De dulcele nostru Mesie ;

Căci el a pus gând rău,

Să omoare pe Dumnezeu.

Irod (către soldatul II ) :

Văd că ei Joc vreau a-şi bate Şi pe-aicea nu nu s-abate.

Soldatul II (către Irod) :

Pe mine mă ia minune Că umblă cu-nselăciune.

Însă spune ce vei face Dacă nu se vor întoarce ?

Irod :

E lesne de a-mi ajuta Căci toţi pruncii-i voi tăia.

Călugărul :

Dar mai bine mă ascultă Şi nu fă tăiere cruntă.

Irod : Tăiere ! Tăiere ! Groaznică tăiere. Călugărul :

Las să nu fie tăiere Ci să fie o părere.

Irod (către soldat) :

Poruncă să-mpărtăşească La armata-mpărătească Că nici glumă să le pare Ci cu de-adinsu să taie Sau de voie sau de silă

Prunci de doi ani fără mila.

Călugărul (către Irod) :

Sfatul meu acesta este Să te laşi de-acea poveste.

Irod :

Of ! Cât mai ai răbdare Nedându-mi ascultare.

Cu toţii: Mare Dumnezeule !

A tot-ştiutorule !

Înălţate Împărate ! Acum toate’s aşezate, Acum toată ţara plânge

Vărsându-se atâta sânge. La porunca ce ne-ai dat,

În această dulce ţară Pruncii nu sug astă sară Că nici unul n-a scăpat Să fii sigur că-mpreună, A pierit şi acea cunună,

De care s-a auzit Şi mai de mult s-a vorbit

Patrusprezece mii de prunci Nici chiar la doi ani ajunşi.

Iertare nu li se dete D-ale noastre ageri săgete

Ca să moară şi Cristos, Ce ţie-ţi e primejdios

Of ! Cum plângeau mamele Că toate s-au înfiorat

Când astfel le-am cuvântat : Tăceţi maice, voi sărace, Căci porunca am împlinit Cu acest lucru cumplit.

Irod :

Mai bine ele să plângă Decăt ţata-mi să se stângă

Decât să-l las în domnie Pe-acel împărat Mesie.

Cu toţii : Of ! Iroade tiran mare

Ce-ai hotărât de urmare Ca să faci groasnice munci Să stingi Iudeea de prunci.

Tiran rău şi blestenat Câine turbat şi spurcat

Pentru ce să pedepseşti Mame de fii să lipseşti

Creatorul cerurilor Şi a toate neamurilor

Pofta nu-i poate împlini Pe Cristos a-l prăpădi.

Ingerul :

Această zi preasfinţită Şi sărbătoade mărită

Noi poftim ca să vă fie La mulţi ani cu bucurie !

Să aveţi zile senine, Să petreceţi toţi în bine,

Trăind într-o norocire

Şi-n deplină fericire ! La mulţi ani să aveţi folos De naşterea lui Cristos !

COLINDE

La Bethleem

La Bethleem acolo jos Cerul arde luminos Preacurata naşte Astăzi pe Hristos

Naşte-n ieslea oilor Pe-mpăratul tuturor

Preacurata stă Şi plânge-ncetişor

N-are scutec de-nfăşat Nici hăinuţe de-mbrăcat

Preacurata Pentru Fiul de-mpărat

Nu mai plânge, Maica mea Nu mai plânge, Maica mea

Scutecele noi ţi-am da Preacurata

Pruncul Sfânt a-l înfăşa.

Pe-o vale, pe-o vale

Pe-o vale, pe-o vale La o casă mare

Este o sărbătoare Mare sărbătoare Vin colindători Fete şi feciori

Vin ca nişte flori Bis Până-n prag de zori

Veniţi voi cei din Adam

Veniţi voi cei din Adam, Cu toţi fii lui Avram,

Să-i cântăm versul de jale, Pentru a lui Adam greşale !

Căci Adam dacă a greşit Domnul din rai l-a gonit

Mergi, Adame, de la mine, Dacă te-ai lipsit de bine

Şi-a ieşit Adam plângând, Cu sapa-n pământ săpând,

Şi Eva-n furcă torcând, Şi de-acum pâna-n vecie Mila Ta Doamne să fie,

Cu dar şi cu bucurie Că ne-ai scos de la robie Şi ne-ai dat la împărăţie

Amin, Doamne, slavă Ţie.

Doamne a tale cuvinte

Doamne a tale cuvinte Care le-ai zis mai nainte, S-amplinit precum şi scrie

Moise în cartea întâie. O minune !

Despre răsărit răsare

O stea cu lumină mare Razele îi răspândeşte

Pe trei crai povăţuieşte. O minune !

Steaua, stema lui Cristos Străluceşte prea frumos, De la stea s-a cunoscut,

Că Mesia s-a născut. O minune !

Steaua Magi povăţuieşte,

Vifleemul îl primeşte, Şi din prorocire rară

Prunc pe Mesia aflară O minune !

Pe Mesia îl slujesc,

Cu mărire-l preamăresc Îngerii cu cântecele Păstorii cu fluerile

O minune !

Craii-n peşteră intrară Lui Cristos se închinară Daruri scumpe-i hărăziră Şi de soarta lui se miră

O minune !

Darurile să rămâie Aur, smirnă şi tămâie

Fecioara le mulţumeşte Şi pe crai îi preamăreşte

O minune !

Lăudând întru mulţime, Mărire întru mulţime ! Pe pământ împăciuire La oameni bună-voire !

O minune !

La nunta ce s-a’ntâmplat

La nunta ce s-a’ntâmplat, În Cana Galilea :

Fost-a şi Isus chemat, În Cana Galilea:

Şi vrând trişti a nu-i lăsa, În Cana Galilea :

A venit cu maică-sa, În Cana Galilea :

Şezând la o masă şi bând În Cana Galilea :

Băutura neajungând, În Cana Galilea :

Toţi cei căţi la masă sta În Cana Galilea : În tăcere se uita În Cana Galilea :

Necutezând a-ntreba, În Cana Galilea :

De mai este vin sau ba. În Cana Galilea :

Iară mama lui Isus În Cana Galilea :

Văzând că n-au vin d-ajuns, În Cana Galilea :

Zise : Fiul meu iubit ! În Cana Galilea :

Vinul ni s-a isprăvit, În Cana Galilea :

Iară Isus s-a sculat În Cana Galilea :

Şi slugile a chemat,

În Cana Galilea : În cinci vase apă a pus,

În Cana Galilea : Şi le-a umplut până sus

În Cana Galilea : Cristos le-a binecuvântat,

În Cana Galilea : Apa-n vin s.a schimbat,

În Cana Galilea : Şi a zis să dea întâi la nun,

În Cana Galilea : Să guste vinul de-i bun

În Cana Galilea : Iar nunul dacă a gustat

În Cana Galilea : Cu glas mare a strigat :

În Cana Galilea : Ceia ce fac mese mari

În Cana Galilea : Dau întăi vinuri mai tari

În Cana Galilea : Şi dacă se-nveselesc,

În Cana Galilea : Şi vin de cel rău primesc.

În Cana Galilea : Iar noi cel rău l-am băut,

În Cana Galilea : Şi pe cel bun l-am ţinut.

În Cana Galilea : Atunci toţi au cunoscut

În Cana Galilea : Cum că Cristos s-a născut.

În Cana Galilea .

Trei crai de la răsărit

Trei crai de la răsărit Spre stea au călătorit

Şi au mers după cum cetim Până la Ierusalim.

Acolo cum au ajuns Steaua-n nori li s-a ascuns.

Şi le-a fost a se plimba, Prin oraşa a întreba :

- Unde s-a născut, zicând Un Crai matre de curând ?

Iară Irod împărat, Auzind s-a tulburat

Pe Crai în grabă i-a chemat ; Şi în taină i-a întrebat : Ispitindu-i, vru setos,

Să afle despre Cristos Şi cu graiu adunat

Foarte lor li s-a rugat

Zicând : Mergeţi de aflaţi, Şi veniţi, mă înştinţaţi,

Să merg, să mă închin şi eu Ca unuia Dumnezeu ! Craii dacă au plecat,

Steaua iar li a-a arătat Şi a mers până a stătut,

Unde era pruncul născut, Şi cu toţi s-au bucurat

Pe Cristos dacă au aflat Cu daruri s-au închinat Ca la un mare împărat Şi apoi dacă au purces Pe altă cale au mers,

Precum le-a fost şi lor zis Îngerul, noaptea în vis.

Iară Irod,împărat, Auzind că s-anşelat,

Foarte rău s-a necăjit, Oaste mare a poruncit Şi-n Viflaeem a intrat

Mulşi copii mici a tăiat, Pâna la paisprezece mii, De prunci, mărunţei copii, De doi ani şi mai în jos, Ca să taie pe Cristos

O tirane crud Irod, Muri-n blăstăm de norod,

Ne fiind el bucuros, De naşterea lui Cristos !

Veniţi fraţi, veniţi surori

Veniţi fraţi, veniţi surori De mă-npodobiţi cu flori Şi-mi luaţi o iertăciune

Că mă duc pe cea lume, La scaun de Judecată

Unde merge-o lume toată Iar în rai când am intrat

Ce-am văzut m-am bucurat, Am visat pomi încărcaţi

De copiii botezaţi. Dar în iad când am intrat,

Ce-am văzut m-am spăimântat Am văzut pomi încărcaţi

De copii nebotezaţi. Şi-a purta din scară în scară,

Şi-i bătea cu bici de pară, Raiule, grădină dulce,

Nu-mi vine a mă mai duce ;

De dulceaţa pomilor, De mirosul florilor,

De cântecul păsărilor.

O ce veste minunată

O ce veste minunată Lânga Viflaem s-arată !

Cerul strălucea Îngerul venea

Pe o rază curata Cerul strălucea Îngerul venea

Pe o rază curata

Iată voie bucurie De la Tatăl de vecie,

Că aci-n sălaş Lângă acest oraş E Sfânta Maria Că aci-n sălaş

Lângă acest oraş E Sfânta Maria

Vrut-o să călătorească

Ora îi sorti să nască Pe al său fiu Sfânt Astăzi pe pământ

Să vă mântuiască ! Pe al său fiu Sfânt Astăzi pe pământ

Să vă mântuiască !

Şi păstorii-l auziră Spre sălaş săltând porniră

Unde au aflat Prunc prealuminat Şi îl preamăriră.

Unde au aflat Prunc prealuminat Şi îl preamăriră.

Eşti păstorul nostru cel mare !

Turmă c-a ta nimeni n-are. Noi te lăudăm

Ţie ne-nchinăm Cu credinţă tare !

Noi te lăudăm Ţie ne-nchinăm

Cu credinţă tare !

În oraşul Viflaeem

În oraşul Viflaeem Veniţi creştini să vedem, Că astăzi ni s-a născut

Dombul cel făr’de-nceput, Domnul cel mai de demult.

Precum zice prorocia, Astăzi s-a născut Mesia

Din Fecioara Maria. Trei crai ai pământului Venind la-nchinarea lui Îi aduceau lui daruri ; Şi din gură cuvântând

Lui Dumnezeu mulţumind Şi către Fiuţ zicând : Culcă-te Fiuţ curat,

Culcă-te pe făn uscat În scutece înfăşurat ; Că îngeri-ţi vor fluera

Iar noi daruri îţi vom da : Aur, smirnă şi tămâie, Hristoase Mărire Ţie !

O ce veste minunată

O ce veste minunată, În Viflaeem ni s-arată

Că s-a născut, Prunc din Duhul Sfânt

Fecioară curată. Mergând Iosif cu Maria, În Viflaeem a se scrie.

Într-un mic sălaş, Lânga acel oraş

A născut pe Hristos. Păstorii văzând o zare, Din ceruri lumină mare,

Ei fluierau, Îngerii cântau

Şi cu toţi se bucurau !

După o stea luminoasă, Dintre altele aleasă, Trei crai mergeau

Daruri duceau, Si-n genunchi cădeau !

Pe Fiul în al său nume, Tatăl l-a trimis în lume

Să se nască,

Şi să crească Să ne mântuiască !

Veniţi astăzi credincioşii

Veniţi astăzi credincioşii să săltăm, să săltăm, De naşterea lui Hristos să ne bucurăm,să ne bucurăm !

Ca El azi în Viflaeem s-a născut, s-a născut, Precum l-au vestit prorocii de demult, de demult !

În iesle dobitocească s-a culcat, s-a culcat, Ca un prunc mic în scutece înfăşat, înfăşat !

Păstorii cu fluierele îl măresc, îl măresc, Lui Dumnezeu pentru Dânsul mulţumesc, mulţumesc !

Cei trei crai de la Persia se ivesc,se ivesc, Aur, smirnă şi tămâie-i dăruiesc, dăruiesc !

POSTURILE

Posturile mari o Postul Paştilor - 6 săptămâni o Postul Sfinţi Apostli Petru şi Pavel (al Aâmpetrului ) – de la 7 iunie la

29 iunie o Postul adormirii Maicii Domnului (al Sântă-mariei) – de la 1 august la

14 august o Postul naşterii Maici domnului (al Crăciunului) – de la 15 noiembrie la

24 decembrie

Zile de post o Miercurea şi vinerea de peste an, afară de cele însemnate cu harţi.

Nu se fac nunţi o În toate zilele de miercuri şi vineri de peste an o În toate praznicele împărăteşti precum şi ajunul lor

În postul Paştilor În săptămâna Luminată În Duminica Rusalilor În postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel În postul Adormiri Maici Domnului În 29 august la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul În postul Naşterii Domnului de la Naşterea Domnului până la Boboteaza

Pomenirea morţilor o În sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi o În sâmbăta primei Duminici de Postul Mare o În toate celelalte sâmbete din Postul Mare o În sâmbăta din ajunul Rusaliilor o În sâmbăta dinaintea Duminicii a 24 a după Rusalii

TAINA PREOŢIEI

Taina Preoţiei se întemeiază pe această întreită chemare, putere şi slujire, pe care Apostolii şi urmaşii lor au primito de la Domnul Hristos, adică pe chemarea învăţătorească de propovăduire a Sfintei Evanghelii ;pe slujirea sfinţitoare a sufletelor prin harul Sfintelor Taine şi pe puterea de conducere duhovnicească a credincioşilor, Prin biserică pe calea mântuii. Despre aceste puteri, chemări şi slujiri ne vorbeşte Sfânta Scliptură când zice : „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le pe ele”...”Aşa să ne socotească pe noi omul ca pe nişte slujitori a lui Hristos şi iconomi (săvârşitori) ai Tainelor lui Dumnezeu”.”Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce mă leapădă de voi, de Mine se leapădă”.Aceasta e Preoţia : Taina Sfântă prin care cei anume pregătiţi şi aleşi de Dumnezeu primesc prin punerea mâinilor şi prin rugăciunea arhiereului (Episcop, Mitropolit sau Patriarh) puterea întreită şi chemarea Sfântă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, de a sluji Sfintele Taine şi de a conduce credincioşii la mântuire. Cea dintâi şcoală a Preoţiei a fost cea a Evangheliei Domnului, în care au învăţat Sfinţii Apostoli, vreme de trei ani şi jumătate, iar a doua a fost cea a Sfântului Apostol Pavel în Efes, care a ţinut de asemenea trei ani. Taina Preoţiei are trei trepte : diconia, preoţia şi arhieria.Sfinţirea pentru aceste trepte se face cu rugăciuni de chemarea Sfântului Duh, prin punerea mâinilor arhiereşti sau hirotonie. Cinstirea preoţilor este dată atât în cuvintele de mai sus, cât şi în cuvintele înţeleptului : „Teme-te de Domnul şi dă cinstire preotului”, şi în porunca a treia bisericească, în care preoţii sunt numiţi „slujitorii lui Dumnezeu şi ai mântuirii noastre”.

Pisania Bisericii Ortodoxe Secaş

Această Sfântă Biserică s-a făcut şi s-au intemeiat pe cheltuiala domnului de pământ Kiryl Nicolici de Secaş şi Mădrigeşti şi din voia doamnei sale a-a dedicat la comunitatea satului Secaş cu aşa aşezământ că până ce va sta în legea aceasta grecească neuitată.1837

Preoţi – parohia Secaş

1.Petru Şerb 1888-1897 2.Traian Magieru 1897-1898

3.