trei secvenţe temporale am putea distingepână acum în evoluţia şi cariera lui cri-stian Moraru. născut în 12 sept. 1960, înBucureşti, el este un optzecist ca vocaţie şi

structură, printre cei de vârf pe care- i avem. a debutatîn amfiteatru în 1983, a lucrat pentru reviste prestigioa-se de istorie şi teorie literară – cum au fost Caietele criti-ce – şi a debutat editorial în 1985, cu volumul Ceremoniatextului. poeţi români din secolul xx. trei ani mai târziua publicat proza lui alexandru Ivasiuc, iar ulterior poe-tica reflectării, în 1990 – acesta fiind, de fapt, şi singurulsău volum românesc care apare în cV- ul său de pe inter-net. Motivul pare limpede, el marcând, masiv şi substan-ţial, trecerea de la parohialismul pragmatic al primelordouă volume la universalismul teoretic al celui de- al trei-lea. poetica reflectării încheie, de altfel, cariera sa româ-nească, pe care – îmi amintesc foarte bine – mulţi au pri-vit- o cu admiraţie, cristian Moraru dovedind chiar de laînceput o deschidere problematizantă care- l aşezau însiajul unor maeştri din care nu amintesc acum decât doi:adrian Marino şi Mircea Martin.

Plecarea din ţară îi prilejuieşte continuarea stu-diilor – inclusiv doctorale – la indiana university, Bloo-mington, unde îl întâlneşte pe Matei călinescu. scrie,pornind de la el, rewriting. postmodern narrative andCultural Critique in the age of Cloning, în continuarearereading- ului, tradus şi la noi. Memoriei lui Mateicălinescu, dispărut în 2009, îi este dedicat Cosmoder-nism. american narrative, late globalization, and thenew Cultural Imagery, volumul din 2011 (apărut lathe university of Michigan Press, ann arbor), la carevom ajunge, însă, prin intermediul celei de a treiaperioade din cariera profesională a lui cristian Moraru,cea de profesor de literatură americană şi teoria criticiiliterare la university of north carolina at greensboro,unde este şi în momentul de faţă, ascultat cu fervoarede către colegii de americanistică şi de literatură com-parată, chemat la reuniuni ştiinţifice de calibru, răsplă-tit cu burse de studiu prestigioase, care- l lasă să lucre-ze şi să gândească. o face angajat, efervescent, cu forţapropulsării unor indicatoare de drum, a unor jaloane.Cosmodernism e, dincolo de o foarte bună suită de ana-lize de proză americană de după 1989, un manifestepistemologic scris pentru noua condiţie intelectuală şiumană care îi succede postmodernismului, chemat laun prohod sau „amurg”: o cultură de tip global şi globa-lizant, bazată pe ceea ce autorul numeşte „relaţionali-tate etică”, menită să configureze „noua autenticitateglobală”, ivită din surmontarea impasului de diferenţie-re cu care ne- a obişnuit modernismul târziu.

nu am apucat să consemnez volumul la data apa-riţiei sale, fiindcă nu am avut acces la el. acum, însă, otrecere a autorului prin cluj, unde el a susţinut o foarteinteresantă conferinţă la facultatea de litere, în data de30 aprilie a.c., mi- a adus atât cartea, cât şi prilejul de a„recupera” o datorie mai veche, care ţine, în ultimăinstanţă, de portofoliul ideatic major al generaţiei ‘80. neaflăm, cu el, într- o situaţie paradoxală: optzeciştii au fostreceptaţi preponderent la nivel militant şi beletristic(poezie şi proză) la noi, cărţile de idei din faza de matu-ritate a generaţiei fiind, în general, subevaluate sauchiar necunoscute. constatarea e cu atât mai amară, cucât majoritatea acestor volume, scrise preponderent decătre universitari, au fost elaborate în biblioteci acade-mice străine, fiind „pe linia” cercetărilor majore care sedesfăşoară în occident. întotdeauna m- a mirat aceastăcecitate autohtonă ingenuă: căutăm obstinat surse deinformaţie majore pe internet, dar trecem cu vedereafaptul că unele dintre ele se află în chiar cărţile colegilornoştri, pe care nu le citim fiindcă sunt „cu prea multenote de subsol” şi scorţoase. literatura română demons-

trează încă o dată că este una a risipitorilor, la baza igno-ranţei premeditate aflându- se, de regulă, blocaje extrain-telectuale. oricum, paradoxul rămâne, mediului culturalromânesc rămânându- i „sarcina” de a recupera pe viitorideatica unei generaţii cu care refuză, acum, să fie con-temporană. e realmente ciudat…

nu pot să nu insist, din nou, pe militantismulvolumului scris de către christian Moraru. Cosmoder-nism e un manifest, dus dincolo de obiectivismul scep-tic pe care- l aşteptăm – ipocrit în cele mai dese cazuri –din partea universitarului sobru şi neimplicat, blocat înstereotipiile comportamentale ale detaşării de tip aca-demic. autorul enunţă, dimpotrivă, noul „ecosistem cul-tural cosmodern”, ca expresie a „societăţii globale a ris-cului” (Weltrisikogesellschaft”) teoretizată relativrecent de către ulrich Beck. Vorbeşte de o cultură şi deo civilizaţie de tip nou, relaţional, universalist, ivită,după postmodernism, postcolonialism şi amurgul lite-raturii etnocentrice, în urma schimbărilor care au avutloc în lume odată cu prăbuşirea sistemelor socialistedictatoriale din 1989. e o cultură post- traumatică,post- psihologică, post- holocaustiană – dacă îmi esteîngăduit termenul – echivalentă cu civilizaţia post- ont-ologică a unor heteronomii fericite, de tip global şi glo-balizant, concepută ca un inifinit work in progress,incapabilă de a se cristaliza definitiv în formule reduc-ţioniste. o cultură care face din sistemul său criticînsăşi substanţa sa de vitalitate. acesta e, de altfel,mesajul cel mai puternic al cărţii: şi anume faptul că,propus ca „modalitate culturală a globalizării târzii”,cosmodernismul – spune autorul – e o „formă generati-vă” continuă, capabilă de a propune energia în detri-mentul structurii, deschiderea în detrimentul fixăriiîntr- o etichetă reductivă sau al sclerozei. nu existăcapitol în care autorul să nu insiste pe militantismultermenului său; progresia însăşi, a scrierii volumului,înseamnă implicare, ieşire din expectativă, ardenţă.

Punctul de pornire teoretic al volumului e ancoratîn conceptul de transdisciplinaritate al lui Basarabnicolescu. noua civilizaţie la care asistăm, cea a inter-netului, a „societăţii de reţea” (network society) şi acomunităţilor intelectuale pentru care graniţele naţio-nale sunt anacronisme, este – spunegânditorul român – transpersonală,transnaţională şi transpolitică,care- şi ia pământul ca spaţiu globalde manifestare. tranziţia de lamodernitate la postmodernitate –arată christian Moraru – a mutataccentul, sub aspect identitar, de peontologie pe alteritate: nu ne mai defi-nim prin „imuabilul” care ne defineş-te, ci prin relaţia pe care o întreţinemcu un altul. consecinţa o reprezintămitizarea ideii de „diferenţă”; pusă,de pildă, să circumscrie sintactic iden-titatea (personală, tribală, naţională,culturală, civilizaţională etc.), samuelhuntington insistă pe mecanismuldiferenţierii de celălalt, pe reflectăridiferenţiatoare. de regulă, au spus şifrancezii, acest mecanism de alteriza-re implică o opoziţie subiacentă nega-tivizatoare: eu nu sunt celălalt, fran-cezul nu e german, civilizaţia nu ebarbarie etc. declicul nostru mental edominat de logica aneantizării prin antiteză, a repudie-rii celuilalt, dar nu fiindcă e aşa cum este el, ci fiindcănu este ca noi înşine. Pus să definească aşa- zisul sub-versiv comunist din anii ‘50 şi 60’, instituţiile trans-oceanice îl decretează „non- american” (un- american),nu anti…; musulmanul, în zilele noastre, suferă de peurma unor stereotipii negativizatoare similare, care- iinterzic până şi dreptul la religie, în numele accederii lao „civilizaţie” care l- ar putea îmblânzi, scoate de subincidenţa iraţionalului care- l antagonizează.

cosmodernismul surmontează, cultural şi episte-mologic, toate aceste rupturi şi antiteze, generând onouă atitudine şi un nou tip de civilizaţie, bazate pe treifundamente: raţionalitate, etică şi relaţionalitate.„raţionalitatea cosmodernismului e relaţională” – scrieperemptoriu autorul; formula înlocuieşte adversitatea(to be against) cu dialogul relaţional (to be with), iaralteritatea opozitivă cu alteritatea comprehensivă,integrativă. cosmodernismul înseamnă „să fii cu celă-lalt” (with- ness), dar fără să- i negi acestuia specificita-tea: e o relaţie pe care internetul şi globalizarea o îngă-duie, transformând cultura distanţelor insurmontabileîntr- o cultură a dialogului şi proximităţii, bazată pesublimarea altruistă a discursului diferenţial, nu peacutizarea ei confrontaţională. termenul central al for-mulei este „să fii cu celălalt” (togetherness), în ciuda

miilor de kilometri care se întâmplă să te despartă deel în lumea reală. Miza o constituie articularea unei noietici comunitare: să concepi lumea ca relaţionalitateraţională, ca solidaritate rizomatică. acesta e, de altfel,şi motivul pentru care cristian Moraru ţine să precize-ze că foloseşte cuvântul cosmos altfel decât îl foloseau,ca entitate sistemică armonică, vechii greci; pentru el,cosmodernitatea globală reprezintă în primul rând unsistem de heteronimii reciproc acceptate, de falii – gaps– peste a căror ireductibilitate identitară de profunzimenu se poate trece, dar care pot fi strânse la un locprintr- o „etică a colegialităţii” bazată pe recunoaştereaca atare a diversităţii.

demonstraţia ştiinţifică a tezei e excepţionalfăcută, epistemologic, literar şi filosofic, însă nuanţa deutopie estompată a câtorva linii esenţiale mă determi-nă să am cel puţin patru întrebări, venite din sufletulmodernistului anacronic care sunt, contaminat în modplăcut de aerul ludic al postmodernismului în care –trebuie să recunosc – m- am simţit şi mă simt încă foar-te bine.

prima: putem accepta că relaţionalitatea cosmo-dernismului este eminamente etică, colaboraţionistă,deschisă către celălalt, în condiţiile în care internetulse bazează în mare parte pe avataruri care ascundidentitatea reală a internautului, deresponsabilizareamorală a ceea ce el pune pe site fiind chiar o precondi-ţie a participării sale la „dialog”? în proporţie de apro-ximativ 80%, ai parte, pe internet, de identităţi preme-ditat secretizate, oricând convertibile în imoralism,deriziune sau violenţă: poţi construi o reţea morală cuoameni care se sustrag voluntar, din chiar clipa accesă-rii unui site, oricărui control de tip etic?

a doua: cartea insistă, ca bază de lucru, pe mode-lul unei raţionalităţi solidare, ceea ce presupune unimperativ al prezenţei. cosmodernismul forţează dialo-gul, colaborarea; pentru el, trebuie să fii în rând cu cei-lalţi, disponibil pentru „colegialitate”, ceea ce unilatera-lizează, în opinia mea, extrovertirea ca şi componentăatitudinală. ce te faci cu cei care nu vor să intre înrând? cu cei care vor să fie anacronici? ce te faci cusolitarii, care nu au vocaţia convivialităţii? sau secreează, în mod inevitabil, o antropologie reziduală la

marginea nefericită a sistemului, for-mată din introspectivi, inadaptaţi,repulsivi şi nevrotici?

a treia: în mod logic, trebuie săexiste valori umane de uz general, pecare noua civilizaţie să se poată bazaşi pe care să construiască. adică – aşacum spunea aristotel – ceva ce „să puila mijloc”, care să fie prezent în toţi şila care să consimtă toţi. e limpede,sub acest aspect, că excepţia nu e cos-modernă. giorgio agamben, citat învolum, se referă la „ceea ce este celmai comun în noi”, când vine vorba deplatforma de coagulare. deci: nuexcepţionalitatea, nu atipicitatea sauinsolitul, ci doar „comunul”, cel maidemocratic cu putinţă. culturaanti- iniţiatică, însuşită fără efort,accesibilă tuturor. sunt teoreticeniamericani care vorbesc de „mid- cult-ure”: nici înaltă, care te înalţă, nicigregară, populară, care te trage în jos,ci sibilinicul monden călduţ, mijlociu,

de tip Paolo coelho sau dan Puric, cu funcţie de drogpansiv eterat pentru orice gospodină aflată în spaţiuldilematic dintre întoarcerea unei clătite şi contempla-rea lustraţiei pe care o execută maşina de spălat.Putem accepta un sistem cultural tolerant, în carePaolo coelho, dan Puric sau chiar Mihaela rădulescusă funcţioneze ca normă, aşa cum se întâmplă, foartemediatizat, inclusiv la noi? în care Mircea cărtărescusă fie nevoit să scrie de ce iubim femeile, pentru a atra-ge atenţia că mai există orbitor, rem sau levantul?

a patra: majoritatea operelor literare pe care leanalizează cartea, în sprijinul susţinerii civilizaţiei detip cosmodern, aparţin unor imigranţi (chang- rae lee,khaled hosseini etc.). dorinţa lor de a fi acceptaţi decătre cultura de adopţie, de a „fi cu ceilalţi” (with- ness;togetherness) în detrimentul orgoliului exprimat prindiferenţă şi specific e de înţeles. nu reprezintă cumvacosmodernitatea extrapolarea intelectuală foarte sofis-ticată a unei anxietăţi de integrare? r

5

CO

NT

EM

PO

RA

NU

L. ID

EE

A E

UR

OP

EA

NĂ

IUNIE 2013

Ştefan Borbély

Cosmodernismul

Cultura anti- iniţiatică, însuşită fărăefort, accesibilă tuturor. Sunt

teoreticeni americani care vorbesc de„mid- culture”: nici înaltă, care te

înalţă, nici gregară, populară, care tetrage în jos, ci sibilinicul monden

călduţ, mijlociu, de tip Paolo Coelhosau Dan Puric…

christiAn morAru