MODALITĂŢI TEORETICE SI PRACTICE DE SPRIJINIRE A FAMILIEI ÎN CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIIOR

Educaţia permanentă – prioritate a politicilor educaţionale în formarea părinţilor

În recentele evoluţii din domeniul educaţiei la nivel internaţional apare evident faptul ca se redescoperă o semnificaţie mai larga şi mai profundă a educaţiei cu intenţia de a se organiza întregul domeniu şi de a-l face mai funcţional şi mai eficace. Noua semnificaţie este simbolizată de termenul educaţie permanentă, care include modele formale, nonformale şi informale de învăţare de-a lungul ciclurilor vieţii unui individ pentru îmbunătăţirea conştienta şi continua a calităţii vieţii, atât a sa, cat şi a societăţii sale. Cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificaţia conceptului de educaţie permanentă sunt: viaţa, durata vieţii, educaţia . Educaţia permanentă nu se limitează doar la educaţia adulţilor, ci ea cuprinde şi unifică toate stadiile educaţiei: preşcolar, primar, gimnazial/secundar ş.a.m.d., astfel ea caută să abordeze educaţia în totalitatea ei. Familia joacă primul, cel mai subtil si mai crucial rol în iniţierea procesului de învăţare permanentă. Deţinerea acestui rol continuă pe întreaga durată de viaţa a unui individ, printr-un proces de învaţare în cadrul familiei. Concepută ca un principiu organizator şi coordonator al tuturor formelor şi domeniilor de educaţie pe parcursul întregii vieţi a omului în contextul unor procese active de învaţare şi interînvăţare, educaţia permanentă are ca obiectiv final "menţinerea şi ameliorarea calităţii vieţii" (Fundamentele Educaţiei Permanente,1991,p.7), perfecţionarea fiinţei umane în integralitatea ei biopsihosocioevolutivă. Educaţia familială reprezintă o modalitate esenţiala de realizare a educaţiei informale şi manifestă principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experienţe de viaţa trăite în mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor şi a grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influenţarea implicită, integrală şi continuă. În abordările contemporane ale fenomenului educaţiei se discută despre eroziunea funcţiilor familiei şi mai ales a funcţiei de socializare şi, implicit, despre limitele educaţiei familiale, educaţia fiind atribuită în principal şcolii. Priorităţile politice actuale vizează în mare parte obiective care privesc implicit educaţia în familie şi şcoală: abordarea educaţiei ca forţa principală a schimbării tehnologiei, economiei, administraţiei şi a promovării de valori în societate; acces egal şi sporit la educaţie; calitatea ridicată a educaţiei şi pregătirea societăţii bazate pe cunoaştere; transformarea 15 educaţiei în resursă de bază a modernizării României; considerarea investiţiei în capitalul uman ca investiţia cea mai profitabilă pe termen lung; reducerea sărăciei şi a marginalizării sociale; îmbunătăţirea standardului de viaţă s.a. “Întărirea libertăţilor individuale, sporirea siguranţei cetăţeanului şi a familiei”(www guv.ro. obiective Program de Guvernare) nu pot sa devină o realitate dacă familia nu-şi realizează funcţiile, în principal, funcţia de socializare/educativă.

Fundamente teoretice privind educaţia părinţilor

La începutul secolului 20 au luat naştere primele programe organizate de educaţie parentală, care propuneau instruirea părinţilor privind dezvoltarea copilului şi care au început să capete amploare abia după al doilea război mondial. Alte iniţiative s-au concentrat asupra familiilor defavorizate, ai căror copii aveau eşecuri şcolare sau se aflau în situaţii de abandon şcolar. Head Start este un astfel de program, care a debutat la mijlocul anilor `60. În mod similar, în Europa, educaţia părinţilor se dezvoltă în a doua jumătate a secolului 20, în ţările vest europene, deşi tentative izolate au existat şi anterior. Primele reviste dedicate părinţilor au apărut în Europa între 1830 şi 1850 – Mother’s Magazine, Mother’s assistant şi Parent’s magazine. La începutul anilor 60, Thomas Gordon a dezvoltat cursul pentru părinţi Parent Effectiveness Training (P.E.T). Pe baza modelului pe care l-a dezvoltat, Gordon i-a învăţat pe părinţi, profesori, educatori şi lideri, de-a lungul a 50 de ani, să construiască relaţii eficiente. În acest mileniu, importanţa educaţiei parentale a fost recunoscută prin diferite

documente ale Uniunii Europene: “Declaraţia de la Lisabona” (2005) arată că “evoluţia economică în societăţile contemporane este condiţionată şi de educaţia populaţiei; “capitalul uman” devine la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi precum resursele naturale sau capitalul fizic. În aprilie 2006, în cadrul Conferinţei de la Monaco, Consiliul Europei a lansat pentru 3 ani programul „Să construim o Europă cu şi pentru copii”, urmărind garantarea unei abordări integrate a promovării drepturilor copiilor în statele membre. În decembrie 2006 Comitetul de Miniştri ai statelor membre ale Uniunii Europene a adoptat Recomandarea nr. 19 (2006) prin care recunoaşte importanţa educaţiei parentale şi recomandă statelor membre UE măsuri pentru crearea unor politici speciale de suport pentru parentalitate. Şi cum educaţia parentală este o misiune pe care statul trebuie să şi-o asume, considerăm că nu poate fi privită altfel decât în strânsă corelaţie şi interdependenţă cu sistemul de educaţie. În acest context, crearea unui sistem de educaţie parentală, centrat nu numai pe educaţia copilului ci şi pe îngrijirea şi protecţia acestuia, pe stimularea interesului pentru o nouă cultură familială şi pe ideea de incluziune socială, deschis pentru tineri, ca viitori potenţiali părinţi şi pentru părinţii copiilor cu vârste cuprinse între 0 şi 18 ani, apare ca o necesitate imediată.

Educaţia parentală - context naţional

O cercetarea iniţiata de ISE (2006) - ţinând seama de principiile teoretice si orientările metodologice recunoscute în domeniu - şi-a propus ca obiective: ” fundamentarea conceptuală a educaţiei părinţilor; determinarea nevoilor de educaţie ale părinţilor şi a ofertei educaţionale în relaţia şcoală-familie; elaborarea unor principii şi metodologii pentru întemeierea unor strategii alternative de educaţie a părinţilor; oferirea unor idei, propuneri pentru reforma învăţământului (privind legislaţia, 16 structurile, conţinuturile)”. Educaţia adulţilor, cu excepţia unor programe de promovare profesională, nu poate deveni obligatorie; ea trebuie să se adapteze nevoilor diferitelor categorii de adulţi şi să acorde celor ce studiază condiţii mai liberale de autoeducaţie şi autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului şi timpului de învăţare. În acest context, părinţii, dar şi viitorii părinţi, ca grupuri ţintă, vor necesita cât mai multă flexibilitate, dinamism şi adaptabilitate din partea sistemului de educaţie, care va trebui să se plieze pe cerinţele şi nevoile acestora. În ultimele decenii, statutul şi rolul de părinte, cuprinzând atribuţii de natură fizică, psihică, socială, culturală şi economică, au evoluat rapid, sub influenţa dezvoltării tehnologice şi informaţionale a întregii lumi şi a diversificării modelelor familiale şi educaţionale, adăugând mereu, noi competenţe şi abilităţi. Cert este că “arta de a fi părinte” se învaţă. De aceea, una dintre definiţiile date educaţiei parentale în literatura de specialitate arată că aceasta este “o tentativă formală de creştere a conştiinţei parentale şi de utilizare a practicilor parentale” în vederea educaţiei copiilor. David Chamberlain menţionează parentalitatea ca o calitate a interacţiunilor între părinţi şi copil. (Tratat de psihiatrie , PUF 1996).

Politici si practici de dezvoltare a competenţelor parentale

Există în teoria şi practica părinţilor o serie de modele de programe care şi-au dovedit capacitatea şi succesul. Programele de intervenţie asupra familiilor cu copii sunt caracterizate printr-o diversitate deosebită şi prin adaptarea lor la fiecare populaţia ţintă în parte. În acest sens, dacă analizăm principalele programe care se derulează în familii pentru prevenirea şi rezolvarea problemelor de dezvoltare ale copiilor, vom remarca în general, conţinuturile dependente de orientarea teoretică explicativă precum şi de rezultatele aşteptate. “Ca exemple de astfel de programe putem enumera: • Programul de activare a facultăţilor motorii şi perceptive ale copilului mic, la Abidin, Heber şi alţii; • Parintele perfect-1000 de trucuri si solutii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta parintii in educarea copiilor, Elizabeth Pantley, 2005; • Comunicarea eficienta cu copiii acasa si la scoala, Adele Faber si Elaine Mazlish,2010. • Programul de dezvoltare a deprinderilor parentale, programul Abidin R., 1982; • Programul de dezvoltare a axelor de formare parental,

programul Depart elaborate de Purtois şi Desmet, 1986; • Programul pentru dezvoltarea capacităţilor cognitive şi instrumentelor logice, Head Start, Bereiter-Engelman,etc; • Stimularea învăţării limbajului şi conduitele de comunicare, Metzi, McDonald, etc; • Îmbogăţirea abilităţilor parentale, programul Weikart, Robinson; • Dezvoltarea relaţiilor şcoală-familie, la Smilanski, Bataille; • Formarea profesională a mamelor, la Heber; • Stimularea creativităţii persoanelor (copii/părinţi) la Ippolito; • Inventarul de comportamente necesar părinţilor, elaborate de Programul Partage, autori R.,D., Boyd, K., A., Stauber, S., M., Bluma.” ( http://www.croton.com/allpie -Alliance for Parental Involvement in Education). 17 Societatea românească încă se mai confruntă cu o serie de probleme în domeniul creşterii, îngrijirii, sănătăţii şi educaţiei copilului, prezentate şi analizate în numeroase documente oficiale, studii şi publicaţii de specialitate ca fiind determinate, în mare parte, de lipsa în totalitate sau parţială a competenţelor parentale (rata crescută a mortalităţii infantile prin neprezentarea la doctor în urgenţa, rata relativ crescută a abandonului şcolar, nivel de cunoştinţe în domeniul educaţiei parentale scăzut, mai ales în mediul rural, influenţa încă puternica a tradiţiilor cu impact). În acest context, în anul 2008, a fost realizată, cu sprijinul UNICEF, o propunere de Strategie naţională integrată de formare şi dezvoltare a competenţelor parentale. Documentul consideră educaţia permanentă punctul central al strategiei şi vizează îndeosebi perfecţionarea dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât şi a colectivităţii lor. Dezvoltarea unor programe educative la nivelul societăţii civile şi al comunităţii care să asigure sprijinul necesar familiei, proiectarea unui curriculum şcolar care să aibă în vedere de la vârstele mici nevoia educaţiei parentale, sunt doua coordonate fundamentale ale pedagogiei parentalităţii. Acest lucru evidenţiază preocuparea pentru realizarea şcolii părinţilor, dar şi să creştem copiii în aşa fel încât ei să fie într-o zi părinţi cât mai buni. 4.5. Parteneriatul educaţional – condiţie a integrării sociale a copilului Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali. Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de influenţele socio-culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. Parteneriatul educaţional tinde să devină un concept central pentru abordarea de tip curricular, flexibil şi deschis problemelor educative, identificându-se nevoia cunoaşterii, respectării şi valorizării diversităţii. Într-o lume tot mai izolata, mai puţin dispusa pentru socializare, cooperarea intre factorii educaţionali - grădiniţă, şcoală, familie - devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate valori ale spiritualităţii umane.