Când ai nevoie de dragoste când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.când eşti nefericit nu are sens să o spui.când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.când eşti la pământ cine se interesează de tine?cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.fii lângă mine, ţine cu mine.înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,fii iubita mea permanentă.hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.dar nu sper nimic. nu primeşte dragostecând ai nevoie de dragoste.când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Steluţe în genele ei Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei. Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei. Ningea, ningea, ningea peste Colentina demult, demult... da, dragii moşului, erau... erau steluţe în genele ei. Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor: erau steluţe în genele ei. Eram student, era studentă eram eminent, era iminentă şi erau steluţe în genele ei. Aerul era rece, tramvaiele reci maxi-taxiurile abia înfiinţate mergeau toate pe patru roate şi erau steluţe în genele ei. Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi... Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor aşa că nu mai ştiu ce spunea. Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului... Eu eram copil, ea era o copilă eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă şi erau steluţe în genele ei. Eu aveam viziuni, ea avea pandalii restul e în "Poeme de-amor", precum ştii dar lăsaţi-o baltă, copii: erau steluţe în genele ei. CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei! Aici poemul ar trebui să se încheie dar nu înainte de-a va da o cheie a-ntregii întâmplări: Ea e o fata de peste blocuri şi mări acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă. Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului Acum nu mai sunt steluţe în genele ei. Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei. Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.

Să ne iubim, chera mu să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujurcă mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffuriizăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .

să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişiide şoldurile voluptoase ale autobazei filaretsă fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriusă fim tandri, mai zise o muscă.primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâinine făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovatearătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelitoh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . . nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irzaiepurelui de tablă din vitrina cu jucării.să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţimcântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabrovenile răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişoriisă facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.ca nişte becuri electrice legate în serienervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapurişi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de puiîn holbarea perversă a ochiului.ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,conturi încheiate, polite plătite,îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindăşi văzând în urma lui o uzină.primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizormintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibilla ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid...creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuitde când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuiaantebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsuluişi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.ai încredere în mine, gânguri flora întestinalăîntinzându-se voluptos în braţele groazeicare purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam coloratcâte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafinşi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostrude complexul lui grozăveşti.primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule �iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apăchiar lângă policlinică, şi până şi copaciimiroseau a dentist.

În stilul lui Bacovia e seară şi ninge-ndesatzăpada-n zăpadă se lasăşi abia mă mai mişc îngheţatşi abia mai ştiu drumul spre casăe beznă un câine-a lătratde-acum n-are rost să mai spersprijinit de un stâlp un soldatşi-aprinde ţigarea stinghere noapte şi ninge turbat

şi nu mai zăresc nici un drumcum viaţa-i un loc depărtatcum totu-i mai simplu de-acum!

Era timpul florilor cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţeiar azi, pe şoseaua dorinţelor meleîţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspătcu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.ai devenit o mare putere străină.din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulineiiau interviuri până şi trusei mele de bărbieritşi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexulanotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steauape când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendipână şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băieteîi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelăîi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrinăvin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte...parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău.hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind ciberneticaministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvateîn aeramurgurile cele mai galbenezorii cei mai negrimoartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiileşi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastrual magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva uneinostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângăperoanele gării oborşi până şi pensionarii cântarelor de precizieşi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plics-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit,inamic.lasă-ţi lumea ta uitată,aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţieinoastredeclară-mă independent,să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca,converteşte-mă în ceva mai puţin dureros,înveleşte-mă cu o florească mai caldă,flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiulca să îmi pot pune în fine pe roateafacerea mea cu ezitări colorateîn serile acelea care, zice-se mai revin...(era timpul florilorera anotimpul dragosteiera deceniul războiului nuclearera crima perfectă din zece mâine mititeiera ali-baba şi cei douăzeci şi patru de aniera pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardăera o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.)ai devenit, femeie, o mare putere străină.ai devenit marea iubire a plămânilor meiploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofiţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,pre tine moartea te ilumineazăimperiu bancar şi discret,cauciucată zarază.

Zâmbesc Nişte grăsane se uitau la mine şi atunci îmi dau seama că zâmbesc. zâmbesc în maşina 109 în drum spre slujbă. fireşte impresie bună nu poate să facă un tinerel pletos care se uită pe geam şi zâmbeşte. dar eu mi-am amintit de tine şi, ca de obicei, am zâmbit. e o reacţie necontrolată.

m-am trezit dimineaţa încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu, cu andrele străbătindu-mi dantura şi mi-am amintit de orele de gramatică. în masină pute-a maieuri şi-a benzină iar pe geam ce să vezi? blocuri şi iar blocuri. am zâmbit şi am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta. mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărţat şi eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra. era antreul plin de gagici încoţofenite şi tipi la costum... noi parcă eram picaţi de la Woodstock, la şcoala directorul m-a luat în primire şi secretara m-a ameninţat planta ornamentală neudată la timp mai avea doar un sfert din frunze încercând să stăpânesc clasa am simţit zămbetul revenind atât de irezistibil, încât a trebuit să mă întorc cu faţa la tablă.

Crima din Şoseaua Ştefan cel Mare ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stelemuşcat de păienjenii galbeni stelariera toată bolta stea langa steaşi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzeazornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpadaîncat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada.la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,microbi transparenti, cu protoplasmele de matasese-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capotese ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote,fete fantastice de pietoni.era întuneric plombat cu neon.eram azuriu, ameţit.- pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos!în jur, pustiu, case şi garduri.palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri.nelinişti, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.cine putea să întrebe?cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe?tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,nu ştiu unde este strada crizantemelor.mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastădar mă luase de braţ domnişoara nevastăşi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţisub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi.şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasacare ne iubea cu gura tăioasă.pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţirepe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistireşi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea.am dus-o în camera meaam pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine,mă răsturnă cu o mână în beregatăpe somieră şi pe perna rombată,rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris,purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis,prin adevarat! şi prin nu se poate!prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,tu, fulg lângă fulg,ţicnit-o,dragoste...pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticlaşi motanul în labe de sticlavăzură prin roşia pâclăşi mai târziu raportară:- era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară,părea că leşina, că suspină, că plângedar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sângeşi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă- şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...- a ieşit translucidă în înstelarea de diamant.

am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană.apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scalape lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,pe lângă vărgatele troleibuze- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buzeşi când zâmbea, se cangrena strada...- şi brusc zăpada începuse să ningăpeste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilorpe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelordepunându-se în straturi scântâietoarepe toţi atomii de sub stelele rotitoare.- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid,căci prea impudica şi luminoasă era Moartea.

Posedai tot felul de obiecte electrice tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânţi.tu eşti un monstru. mi-e frică de tine.ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă,ai tupeu.ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare.şi, doamne cum îţi picură părul până pe şaleca un camion fructexport, fantomatic şi moalecare ar trece pe dorobanţi.şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi...inconştientul tău trebuie să fie aşa uriaşîncât ar putea să reducă el singur diferenţa dintre sat şi oraşsă pună capăt valului de violenţă şi pornografiecu doar un gest, sau o alifie.nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valenţele elementelor chimiceiar eu o tablă pe-un acoperiş de siloztot n-am fi fost aşa de străiniîn realitatea cu atheneuri, caberneturi, maşini.tremur când mă atingi. mi se face rău când îţi aud vocea la telefon.de ce trebuie să existe o fiinţă ca tine?şi de ce trebuie acum să nu mai existe?bestie, pistruiato şi fufo,feregea peste maxilare de tinichea,gâsco.

Câteva cuvinte despre Ioana 1 Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii: baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile. Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte, atentă, de parcă ştia să citească şi atunci m-am gândit: "Ioana, mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti mai presus de literatură dar aşa te scot din literatură adică din viaţa mea. Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei mă gândesc să scriu un poem despre tine." 2 La Bogdan cu M.D.G. Bogdan s-a dus să se radă, eu şi M.D.G. ramânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare. Mă uit pe un album Dali. E penibil, caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem? În fine (ah, şi la pick-up o selectie "Wings") palavrăgim despre copii. Mă trezesc că îi spun "Ştii, e foarte mişto să creşti un copil, dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură (evit cât pot cuvintul "poezie") fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic... Asta-i partea proastă." "E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare..." "Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist" - şi am tăcut brusc fiindcă nu credeam asta şi nu ştiu de ce am spus-o. Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.

3 Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori. Fetele mele. Mă pomenesc că îi spun "Cri" Ioanei şi invers. Cri mai păstrează panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură, în Maternitate şi care purtau acelaşi număr cu creion chimic Când Cri o să aiba 36 de ani, Ioana va avea 16 eu 47 - cine, cine vom fi atunci? 4 Fetele-s dincolo Cri îi face baie-n cada de plastic roz iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan stam în bucatarie cu păhăruţele de Havana Club. - Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi invadându-mi faţa şi făcându-mă să lacrimez. (Îmi dau seama că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin de romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.) Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre. - Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie - doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate scriai "Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici". Şi uite acum ai nevastă, copil... Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog)... Mai palavrăgim ceva şi ne cheamă fetele să vedem pisoiul înfofolit în prosop zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani) trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari. 5 La aproape cinci luni gigilicea nu-i deloc convenţională (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii) are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica. Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale de-ţi vine s-o strângi de gât, dar e draguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim. Creierul ei de aproximativ 500 de grame va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele ca o pasăre într-o colivie de cartilagii Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă Ioana ar deveni nemuritoare. Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele) ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată. 6 Cu M.M., la "Cartea românească. Apoi în maşina lui explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia "Ştii, Cugno ăsta... eu i-am dat textele tale... dar nu i-au ieşit..." Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi- "Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?" Iar din capul meu ieşind unbalonaş cu trăznete, capete de mort şi sticluţe de otravă. Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubescnevasta dar pentru scris nu prea-i bine că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el are şansa pendularii asteia... Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului, apoi o iau pe lângă Inter şi... spre casă. O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe. O pup şi ea miaună alintat: Ia uite! A mâncat 180 de grame! 7 "O inimă de tată! Miracol al paternităţii!" Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea. Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa? Încearcă, şi-o să vezi ce greu e. Nici nu există o tradiţie Bucuta cu melodramatismele lui,

cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului este decorativă, abstractă. Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) eadevărat.   8 Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău nările tale largi şi gingia de jos cu două umflături unde vor ieşi dinţii; Iubesc mica ta pată cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şinu cred că din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese; abia aştept să înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi; aştept să te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucarii, să ţi se lărgească inima, să-ţi crească părul, capacitatea toracică, să devii inteligentă, să te joci cu plastilina să te amorezezi mai târziu să ne râspunzi obraznic, să ne spui că "nu ne-ai cerut tu să te facem", şi "ce-aţi făcut voi pentru mine?"să-ncerci să fugi de-acasă, să te-mbraci la modă etc., etc., dar la maturitate să-ncerci să ţii la noi şi să înţelegi mirată că nu e greu deloc şi când vei avea o fată să-i spui Cristina. Iar viaţa noastră va trece. ("Aşa de rău mi-a părut când am trecut de 40 de ani, nici nu pot să va spun, fetelor" zicea o colega din cancelărie iar fetele cam toate de peste 50 se opriră o clipă din discuţia lor despre boli îngrozitoare, şi una a răspuns resemnată: "Da, a trecut viaţa. Nici nu-ţi dai seama când trece"). Noi, Cri, as vrea să imbătrânim împreună s-o ajutăm pe Ioana să trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca) Şi să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiţi să nu ne încăpăţânăm în certuri. Să ne fim dragi mereu. 9 Apoi, de mână să ajungem în faţa unei porţi uriaşe cu sculpturi reci, nu prea expresive: îngeri de granit, cu aripi sparte. Să batem: Bang! şi să intrăm pe toboganul de sânge prin gâtul napircii s-alunecăm, prin maţele cârtiţei, prin rădăcinile trandafirului până în floarea cea galbenă... Nu ţi-aş da drumul la mână, Cri, nu ţi-aş da drumul iar dacă poteca se va bifurca vom împietri acolo, la răscruce şi vom rămâne acolo în ţara înserării două statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu.

Dă lăbuţa (vei da şi boticul) Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă: e toamnă arborescentă şi nori în amestec cu stele curg peste autoturismele de pe şosele. prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic din clasa-ntâia: fantastic se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu. trăim într-un televizor color cu sonorul dat încetişor... în culori peruzea, lila, ecosez zâmbim obraz lângă obraz, împreună ca Frank Sinatra şi Joan Baez sau ca doi hamsteri sub un clar de luna. Cri a mea, Cri cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice... nu îmi mai decupez cronicile din reviste, nu mai "acord" interviuri: tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc. ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas? ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"? acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una deconsumator şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile, să-mi întreţin nefericirea. visătoria mea tristă s-a resorbit acum, când ai răsărit deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu. Cri, dragă eu. trec autoturisme absente pe şosele fluorescente. va veni spic de zăpadă şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă o să viscolească peste parbrize, capote iar noi, sub plapuma de satin vom citi la caldură Truman Capote în miros de scorţişoară şi vin. în televizorul color cu sonorul dat încetişor din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj (culorile nefiind bine reglate), Cri a mea cu tâmple perlate. ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers. ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui. dă lăbuţa (vei da şi boticul) toamna îşi agaţă baticul în pomii turcoaz. noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.

Poema chiuvetei într-o zi chiuveta căzu în dragosteiubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătăriese confesă muşamalei şi borcanului de muştarse plânse tacâmurilor ude.în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţadă-te jos, căci ele nu au nevoie de tineele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becurite risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişurişi paratrăznete.stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosittot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi elvasele cu resturi de conservă de peştete-au şi îndrăgit.vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleumcrăiasă a gândacilor de bucătărie.dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemăricăci ea iubea o strecurătoare de supădin casa unui contabil din pomeraniaşi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea eişi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolarişi tot ce a fost mi se pare un vis.

Fata cu şosete de diamant zveltă ca o pipetătrece pe bicicletă

fata cu şosete de diamant.ea are părul de diamantşi faţa de diamantşi fustă verde de brocart.în pulpa de sticlă a acestei fetiţese vede săpat un mecanism cu rotiţeşi un piston de argint.rotiţele se rotescpistonul pompeazăşi adolescenta înainteazătârându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.sub bluza de fildeşsub sânul ce-ntinde-şiboticuri rotunde de diamantea are cosiţelegate cu liţeşi coastele ei sunt cu totul de diamant.dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.la etajul patru al colibriului locuiesc eu.acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.ce bine e în pieptul ei!cerul e albastru ca peruzeaua!norii sunt de plastilină coloratăcum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...)aicea soarele e de zgârci, luna de porţelanşi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celanşi până şi păpădia şi muşeţelulsunt trase de chinezi, cu penelul.ce fermecată lume! trec prin searătaxiuri de cleştar şi scorţişoarăşi printre limuzine se strecoarăfata cu şosete de diamant.în şoldu-i de sticlăare o pâclăde rotiţe dinţate şi un piston de argint.rotiţele se rotesc, pistonul pompeazăşi adolescenta înainteazătârându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

La o artistă prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna meaiar eu voi sta să mă uit la tinene-am jucat mult timp unul cu altulsticla de vodcă e la jumătate iar noaptea e-n toiţigări mai ai doar vreo douăce a fost cu tine haios şi ce a fost sexualşi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca francezăsunt ca un anotimp încheiattu vei avea alţi iubiţieu voi scrie alte poezeledormi liniştită pe perna meaprietenomă-ntreb dacă pieptul tău băietescca al mulatrei lui Baudelairese va mai suci vreodată spre minemă-ntreb cum te vei purta mâine la garăştii tu ce e lumea?n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiuo să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronuluişi dupa asta vom coresponda pân'la varăarăţi aşa de aiurea fără ochelarie lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21am prins zile mişto şi am făcut multă dragostedar totul e ca un anotimp încheiattu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa taeu voi mai scrie alte poezele

Dragostea 1deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.

pe-atunci mama era doar o fetiţăşi părul ei era din şuvite de diamant.ea se opri din jocul eiîşi netezi rochiţaşi privi înspre curcubeu.era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietorpe câmp muşeţelul se întunecase.mama privi înspre curcubeu.era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzeleiar părul ei electrizat, transparentse lipea de tuburile moi, ca de orgă.roşul curcubeului era negru.şi oranjul lui era negru.şi galbenul lui era negru.şi verdele lui era negru.şi albastrul lui era negru.şi indigoul lui era negru.doar violetul lui rămânea violet.violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.mama ştiu atunci că este pierdută.avea să cunoască dragostea.şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreascase împodobi cu vene şi oase.mama sui într-o corabie din pânză de păianjenşi o porni în sus pe curcubeu.umbra ei, cu vertebre şi intestineîi continua joaca.2era o corabie din pânză de păianjen.călătorea pe marginea curcubeului negruca pe marginea unei batiste cu chenar.mama vedea în jur norii de staniolcare îi reflectau chipul.din când în când, bombardierele americanese încurcau în cuiburile de păianjenale tambuchiului, ale bocaportuluidar mama, la etravăle apuca delicat între degeteşi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâindca pe nişte modele din balsa şi celofan.încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelanpicurase stropul de sânge.deşi părului ei săpat în diamanti se tociseră vârfurile.deşi sub bluza ei de gumă arabicăi se arcuiseră sânii.încă era curajoasăîncă era orbitoare.3umbra mamei, printre vilele verzi,printre tecarii albaştriaruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.veni amurgulca un animal de carne transparentăca o floare cu petalele de gingii.venira apoi steleleşi începură să pască vilele verzitecarii albaştri.umbra mamei căpăta organe ciudate:trese,decoraţii,cravase.îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.îi crescu păr pe falangele degetelor.îi crescu capacitatea craniană.dar asta nu avea să-l salveze.4o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagrăîn care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.un vatman intră într-un depou negru.un fluture se aşeză pe un zid negru.

doar curcubeul mai scânteiaaruncând flăcări negre.venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.venise apocalipsa, care e dragostea.venise fiara care latră flacăravenise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisieşi care pompa sub pielea stelelor ameţealavenise pipăitul cu mirosul în lesăvenise vazul cu auzul în colivievenise fiinţa cu neantul încolăcit după gâtvenise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şiochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pionezeşi nori şi păpuşi şi oceanetotul în tottot peste totdinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coasteşi istorie şi piuliţe şi figuri de stilşi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistiltoţi iubind totultoţi fecundând totulpeste tot numai apte şi aptinumai icre şi lapţiîncât cosmosul de luminevăzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sinefiara din apocalipsăeclipsă de spirit, eclipsă.5dar mama era deasupraera încă de neatinsea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negreşi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliacepeste acoperişuri şi paratrăznetepână ajunse în lună.6luna era un mare balon de săpunce reflectă în curbură lumea de josea atrăgea copacii şi scotea petalele din bobociea forma în profunzimea pământului florile de mânăea pieptăna cristalele de cuarţdeşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeştişi scotea din ele adolescentedeşuruba adolescentele şi scotea fetiţedeşuruba fetiţele şi scotea un oftat.luna cea galbenăplutea deasupra curcubeului negruiar mama pătrunse în ea, se ghemui acololipindu-şi aripile una de alta.7umbra mamei se zbătea-n plină dragostecu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşiiîşi croia drum prin dor, prin langoareprin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitatecăci- dragoste ! urlau caloriferele- dragoste ! draperiile- dragoste ! magazinele de piese auto- dragoste ! şobolaniiumbra mamei printre răcitoarele negrecu gheaţă neagră, făcea paşi negrizgâriat de uneltele negre-ale dragostei.8luna cea galbenăplutea deasupra curcubeului negru.aripile mamei începură să se destramefaţa i se lăţi, ochii se spălăcirăpână substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.doar scheletul subţire se mai văzuprin transparenţă, o vreme.

9tata văzu deodată răsărind luna.deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITBrăsărise luna mai mare decât pământul.şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorateşi umbra mamei, tată, şiroi o umbra coloratacu trupul subţire şi craniu enorm.dragostea neagră nu era dragoste.sculele negre nu erau scule.fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, treziafusese realul, stihia."ciudat vis am visat", gândi tata"în care se făcea că lumea există".10craniul tatălui deveni uriaşgândirea sa deveni infinităvoinţa sa deveni fără frânăputerea sa deveni fără margini.privi oraşul şi oraşul se dărimă.spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmăîntinse aripi şi se înalţăvâslând înspre stelestrăpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralelesimţând pe spinare curentul rece al sorilordărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilorprin probabil, prin veşnic, prin niciodatăînota cu faţa nealteratăpe când respirătrecuturi şi viitoruri de mucava.între degetele perlatepurta o floare cu patru petale unificateşi purta un ochi albastru în loc de craniude care îi atârnă corpul subţire şi straniu.11tata ajunse în faţa lunii.scheletul mamei se topise-n substanţa ei.luna emise o limbă de flacărăşi ceea ce era nici tu, nici eu, nici elpersoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.şi dragostea avu loc.12şi dragostea avu locşi globul întră în vibraţieşi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guaseproiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculatorscheme de maşini, materiale didacticeformule algebrice.şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmăîn doua, în patru, în opt, în şaisprezeceîn treizeci şi două, în şaizeci şi patrupână deveni un arici de mare, apoi un viermişor,un peşte primitiv, o broască, o pasăreun oposum, un cimpanzeu, un copilun val, un astru, o floare,un nor, o cascadă, un cleşte,un viscol, o poezie, un sabot, un tramvaio lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosaramintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzio dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpecare udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni carevor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodatăcăci dragostea este totuliar totul este făcut mai ales din nimic.