Miniatura ca gen în creaţia compozitorilor romantici

Genul miniatural are puternică tradiţie în muzica europeană – de la

ricercarul şi capriciul italian medieval la ciaccona şi pasacaglia barocă, respectiv

preludiul şi fuga bachiană, la lied-ul vocal schubertian, valsul lui Schumann sau,

bineînţeles, nocturna lui Chopin – miniatura a traversat variate curente şi orientări

stilistice, de fiecare dată raportându-se la exprimarea liberă, expresivă şi ades

improvizatorică.

Denumirea de capriciu derivă, etimologic, din italienescul capriccio ce

înseamnă capriciu, bizarerie. Astăzi, această denumire se dă unei piese cu o formă

foarte liberă, având un ritm spiritual, capricios, cu o structură melodică şi armonică

plină de fantezie şi neprevăzut.

Intermezzo-ul a apărut în secolul al XVII-lea şi era o scurtă operă comică,

de obicei din două părţi, care se cânta între actele unei opere seria, fără a avea însă

nici o legătură cu acţiunea. La început, în aceste intemezzi nu cântau decât o

soprană şi un bas, iar către jumătatea secolului XVIII se va ajunge la 5, 6 interpreţi.

Mai târziu intermezzo-ul devine un gen autonom dând naştere operei bufe italiene

şi a operei comice franceze1. Ca piesă instrumentală de sine stătătoare, intermezzo-

ul apare în secolul al XIX-lea fiind introdus de Schumann şi Brahms, fiind în

general o piesă destinată pianului cu o formă liberă2.

Regulile componistice după care se ghidează vizează deopotrivă principiile

polifonic-imitative de construcţie (specifice Barocului: preludiu, balada),

organizările omofono-armonice (de factură clasico-romantică: mazurca, poloneza,

1 Alfred Hoffman, Drumul operei. De la începuturi până la Beethoven, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R, Bucureşti, 1960, p.87.2 Dumitru Bughici şi Diamandi Gheciu, Formele şi genurile muzicii instrumentale, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R, Bucureşti, 1960, p. 75.

nocturna, valsul) şi organizări libere, improvizatorice (preludiu, nocturna,

impromptu, intermezzi).

În creaţia compozitorilor romantici miniatura ocupă un loc privilegiat –

mărturie stau cele peste 600 de lied-uri vocale ale lui Franz Schubert sau

miniaturile pianistice din creaţia compozitorilor Robert Schumann, Frederic

Chopin, Felix Mendelssohn Bartholdy, Johannes Brahms.

Crescut în climatul spiritual al romantismului, Franz Schubert a scris multe

lieduri, gen muzical bazat pe melodii simple şi pe imagini conturate de cântec.

Datorită originalităţii sale se poate spune că, dacă liedul n-ar fi apărut până la el, ca

gen muzical, Franz Schubert l-ar fi inventat, deoarece forma de lied a rezonat cel

mai bine cu personalitatea sa. Lui îi revine meritul de a fi inaugurat prin creaţia sa

o temă artistică nouă şi de a fi descoperit liedul. Cu mai mult de 600 de cântece,

compozitorul vienez a ajuns la o asemenea perfecţiune artistică şi profunzime,

încât puţini sunt compozitorii demni de a fi comparaţi cu el. Referitor la acest fapt,

Ch. Rosen a remarcat că liedurile lui Franz Schubert nu sunt legate de trecut decât

prin „negaţie”: „Acestea le anulează pe toate cele precedente”.

Cuvântul lied este un termen din limba germană care semnifică în aceeaşi

măsură cântec, arie, melodie, fără ca între sensuri să existe o delimitare exactă.

Liedul îşi are rădăcinile în creaţia minnesängerilor germani şi a trouverilor francezi

din secolele XII – XIV. Precursoare ale liedului sunt cântecele populare mai vechi,

madrigalul, frotola, vilanella, aria, canzoneta, care beneficiază în majoritate de o

tratare polifonică.

Secolele premergătoare Romantismului, ca moment de referinţă în genului

de lied în mod autonom, contribuie la afirmarea genurilor muzicale, care tind spre

o mai mare diversificare.

Muzica lui Franz Schubert este un lăstar al Vienei, la fel ca şi valsurile lui

Lanner sau ale lui J. Strauss (tatăl), deoarece el s-a sprijinit într-o măsură mai mare

decât L. van Beethoven, W.A. Mozart, Cr. W. Gluck sau J. Haydn pe formele de

gen caracteristice vieţii muzicale din capitala austriacă. De aceea geniul

compozitorului romantic vienez s-a manifestat înainte de toate în lied şi miniatura

instrumentală. Franz Schubert a fost exponentul noului tip psihologic al

intelectualului din secolul al XIX-lea, tonul fundamental al muzicii sale

constituindu-se din aspiraţia spre un lirism profund şi din influenţa tradiţiilor

austriece în domeniul muzical.

Johannes Brahms îşi îndreaptă atenţia, în plină maturitate creatoare către

miniatura instrumentală, gen ce apare ca un corolar al creaţiei sale, nu somptuos

sau monumental, ci din contra, preferând o modalitate intimă concretizată în aceste

ultime cicluri pianistice, adevărate bijuterii muzicale, şlefuite cu înţelepciunea şi

experienţa artizanului care a ajuns la capătul artei sale.

Brahms a iubit pianul şi a mărturisit că scrie pentru el cu mai multă plăcere

decât pentru oricare alt instrument, tratându-l ca pe un „jurnal intim, confesându-i

în voie şi valorificând virtuţile sale simfonice şi nu pe cele de pură virtuozitate”3.

Tonul general al acestor pagini de creaţie ocoleşte excesul şi efectele,

compozitorul înţelegând sentimentele duioase, nostalgia, tristeţea, sensibilitatea la

frumuseţea naturii într-un alt mod decât contemporanii lui. Romanticii vorbesc cu

glas tare, în timp ce Brahms se destăinuie în şoaptă.

Înrudite prin conţinut, prin simplitatea şi coincizia formei de lied (în general

adoptată), prin mijloace de stil şi scriitură pianistică, mânuite cu uşurinţa unei

îndelungi experienţe componistice şi supuse caracterului confesiv, aceste lucrări

prezintă o remarcabilă diversitate, fiecare cu trăsăturile proprii unei anumite laturi

a introspecţiei.

Cu opusul 76, Klavierstücke, compus în 1878, Brahms intră în perioada de

creaţie dominată de piese miniaturale. Compozitorul dă naştere acestui ciclu într-

3 George Pascu şi Melania Boţocan, Carte de istorie a muzici, Editura Vasiliana’98, Iaşi, 2003, p. 396.

una din verile petrecute la Pörtschach, după o primă călătorie de plăcere în Italia

din primăvara aceluiaşi an, ce a adus împrospătare şi bucurie spiritului artistului.

Acest buchet miniatural este o împletire de 4 intermezzi şi 4 capricii, dintre care

primul capriciu în do diez minor fusese creat anterior în 1871, şi dăruit Clarei

Schumann la aniversarea vârstei de 52 de ani.

Stilul pianistic brahmsian reclamă o maturitate de gândire atât de necesară

pentru a putea pătrunde în dramaturgia operei sale şi de a avea capacitatea redării

unei muzici cu o deosebită încărcătură emoţională. Interpretarea pianistică a lui

Brahms a fost caracterizată de Schumann ca fiind „arhigenială”4. Contemporanii

care l-au ascultat cântând la pian au remarcat în mod unanim forţa şi vigoarea

interpretărilor sale, sunetul plin, cantabilitatea tonului, expresivitatea, execuţia

plastică energia ritmului şi preferinţa acestuia pentru gradările cele mai fine ale

sunetului5.

4 George Pascu şi Melania Boţocan, op. cit, p. 395.5 M. Druskin, op. cit, p. 62.