Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Republica Moldova

Facultatea de drept

Referat

La disciplina: Dreptul internațional public

Tema: Mijloace de soluţionare a diferendelor internaţionale în dreptul maritim

A efectuat: Mîrza Silvia

Prefesor coordonator: Cristina Bancu

1

Chișinău 2015

Cuprins

I. Întroducere

II. Principiul soluţionării diferendelor maritime prin mijloace paşnice

III. Principiul imparţialităţii şi promptitudinii

IV. Alegerea procedurii prin acordul părţilor

V. Procedurile de soluţionare a diferendelor maritime

VI. Aplicarea procedurilor în zonele de jurisdicţie naţionale şi în

delimitarea spaţiilor maritime

VII. Procedura de Conciliere

VIII. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării

IX. Concluzie

X. Bibliografie

2

I. Introducere

Ca şi în dreptul internaţional şi în dreptul maritim au fost şi vor

fi diferende între state legate de diverse motive, care variază de la

delimitarea graniţelor maritime ale statelor până la demarcarea zonelor

în care statele îşi exercită drepturile suverane, spaţii în care au fost

descoperite mai recent resurse enorme de petrol sau gaze naturale.

Problema nu este nouă, ea fiind dezbătută încă din 1982, în Convenţia

de la Montego Bay, unde multe state, mai ales cele în curs de

dezvoltare, au cerut introducerea unor principii care să guverneze

dreptul maritim, dar şi crearea unor instituţii abilitate să soluţioneze

eventualele „diferende” sau „situaţii” survenite între state.

Cum am arătat şi mai sus statele puternice nu au fost încântate

de aceste cereri preferând “să-şi facă singuri dreptate”, demonstraţiile

de forţă fiind mijloacele ideale de intimidare şi eventual de reducere la

tăcere a unui oponent.

În anii 1977-1979, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Dreptului

mării a dezbătut pe larg modalităţile soluţionării diferendelor în

legătură cu interpretarea şi aplicarea noilor reglementări în domeniul

maritim.

După aceste dezbateri specialiştii au arătat necesitatea existenţei:

o reglementării prin mijloace paşnice;

o instituirii unor proceduri adecvate de soluţionare;

o precizării competenţelor noilor organisme jurisdicţionale şi

corelării lor corespunzătoare cu organismele existente.

Totuşi, după mai multe runde de negocieri s-a ajuns la un

consens, stabilindu-se o serie de principii care să guverneze relaţiile în

dreptul maritim, principii în conformitate cu dreptul internaţional1 ,

1 Dumitru Mazilu - Dreptul mării, Concepte şi Instituţii consacrate de Convenţia de la Montego-Bay, Editura Luminalex, 2002.

3

dar şi o serie de instituţii abilitate pentru soluţionarea eventualelor

diferende suvenite între state.

Soluţionarea diferendelor din domeniul maritim este guvernată

de mai multe principii, care determină căutarea şi găsirea celor mai

potrivite rezolvări în fiecare caz în parte.

S-au conturat principiile:

o soluţionării prin mijloace paşnice a litigiilor;

o imparţialităţii şi promptitudinii;

o echităţii şi nediscriminării, bunei-credinţe etc

II. Principiul soluţionării diferendelor maritime prin

mijloace paşnice

Conform acestui principiu statele trebuie să recurgă la modalităţi

paşnice de soluţionare, ţinând seama de posibilităţile oferite de

sistemul existent şi de efortul depus pentru a institui un sistem adecvat

de reglementare a acelor diferende ce ar putea să apară în procesul

interpretării sau aplicării convenţiei.

Specialiştii au arătat că părţile „sunt obligate să asigure

soluţionarea paşnică a disputelor prin aranjamentele bilaterale şi

multilaterale”, iar în aplicare să garanteze luarea în considerare şi

respectarea intereselor tuturor statelor.

În documentele Conferinţei s-a pus în mod constant pe prim

plan obligaţia de a utiliza mijloace paşnice, exprimându-se cerinţa ca

părţile contractante să reglementeze orice diferend dintre ele referitor

la interpretarea sau aplicarea convenţiei prin mijloace paşnice

indicate în Carta Naţiunilor Unite.

Totodată, reprezentanţii statelor au optat pentru aplicarea şi în

domeniul raporturilor maritime a regulilor privitoare la soluţionarea

prin mijloace paşnice conţinute în Declaraţia asupra principiului

dreptului internaţional privitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperarea

4

între state, precum şi în Declaraţia de principii privind fundul mării,

solul şi subsolul marin, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.

Au fost folosite ca exemple şi speţe care au fot soluţionate de

către Curtea Internaţională de Justiţie, cum ar fi cea a diferendului

privitor la platoul continental din Marea Nordului.

Sunt câteva cerinţe2 care ar trebui respectate pentru ca principiul

reglementării paşnice să funcţioneze în cele mai bune condiţii, şi

anume:

o buna-credinţă în analiza şi soluţionarea cazului;

o respectul reciproc între toate părţile implicate;

o aflarea adevărului şi promovarea unor modalităţi adecvate

pentru garantarea intereselor legitime în toate fazele

jurisdicţiei, inclusiv în aplicarea masurilor prescrise.

După cum observăm toate aceste cerinţe reprezintă o împletire a

principiilor ce trebuie respectate în soluţionarea diferendelor în dreptul

maritim, iar nerespectarea uneia dintre ele duce practic la anularea

căilor de soluţionare paşnică a diferendelor.

Pentru a respecta aceste cerinţe, s-a convenit ca părţile

contractante să aibă latitudinea de a cădea de acord, în orice moment

să reglementeze un diferend dintre ele, referitor la interpretarea sau

aplicarea convenţiei prin orice mijloc paşnic ales de către ele.

III. Principiul imparţialităţii şi promptitudinii

Sistemul trebuie aplicat tuturor părţilor şi tuturor domeniilor

convenţie, procesul soluţionării urmând sa fie imparţial şi prompt3 ,

iar deciziile să fie obligatorii. S-a considerat necesară crearea unui

tribunal al dreptului marii, precum şi a arbitrajului maritim şi a

procedurilor speciale de arbitraj, la care statele pot să recurgă pentru

2 Gheorghe Moca, Drept Internaţional Pulic, tipografia Univ. Bucureşti, Bucureşti 19893 Gheorghe Moca, Drept Internaţional Pulic, tipografia Univ. Bucureşti, Bucureşti 1989

5

rezolvarea diferendelor ce ar putea să apară în procesul interpretării şi

aplicării noii convenţii.

În lumina exigenţelor suveranităţii statelor, jurisdicţia în zonele

maritime naţionale urma să aibă un caracter facultativ, iar în zona

internaţională a teritoriilor submarine un caracter obligatoriu.

Participanţii la Convenţie s-au pronunţat împotriva tendinţei de

proliferare a instanţelor maritime, apreciind că nu se justifică

constituirea a două tribunale pentru soluţionarea diferendelor care ar

putea să apară în legătură cu interpretarea şi aplicare viitoarei

convenţii.

S-a considerat necesar şi suficient un singur tribunal atât pentru

soluţionarea litigiilor din zonele de jurisdicţie naţionale, cât şi a

acelora din zona internaţională a teritoriilor submarine, tribunal ce va

servi la aplicarea unitară, a masurilor judiciare ce se vor impune.

Statele trebuie să aibă dreptul de a conveni în orice moment, să

soluţioneze un diferend care ar putea să se ivească între ele, în legătură

cu interpretarea sau aplicare Convenţiei prin orice mijloc paşnic, la

alegerea lor.

IV. Alegerea procedurii prin acordul părţilor

În cazul în care apare un diferend cu privire la interpretarea sau

aplicarea Convenţiei, părţile trebuie să aibă un schimb de vederi cu

privire la reglementarea sa, acţionând în mod similar ori de câte ori o

procedură angajată pentru reglementarea unui diferend a fost încheiată

fără o soluţionare a diferendului, sau când s-a ajuns la o soluţie, dar

împrejurările impun noi consultări privitoare la aplicarea ei.

Toate acestea duc la cunoaşterea cauzelor ce au determinat

diferendul şi găsirea unei rezolvări în interesul ambelor sau tuturor

părţilor implicate.

6

S-a evocat acordul de voinţă4 , principiu fundamental al

dreptului internaţional, al părţilor, care poate fi anulat numai printr-o

decizie a lor ca expresie a unui alt act de voinţă exprimat în condiţii

similare sau în alte circumstanţe.

Atunci când părţile au convenit să reglementeze un asemenea

diferend printr-un mijloc paşnic ales de către ele, procedura specifică

nu se va aplica decât dacă nu s-a ajuns la o reglementare şi dacă

acordul dintre părţi nu exclude posibilitatea de a recurge la o altă

procedură.

Într-un astfel de caz în care părţile au convenit şi asupra unei

limite de timp pentru o asemenea procedură, aceste prevederi se vor

aplica numai după expirarea acelei limite de timp.

S-a insistat pe ideea ca părţile să convină asupra mijloacelor

paşnice de soluţionare a diferendului respectiv, considerându-se că

aceasta reprezintă nu numai premisa, ci şi garanţia unei rezolvări

corespunzătoare, potrivit voinţei şi intereselor părţilor.

Reprezentanţii mai multor state au demonstrat că orice parte

poate invita cealaltă parte sau părţi la diferend să supună acest

diferend concilierii5 .

În cazul în care cealaltă parte acceptă această invitaţie şi părţile

convin asupra procedurii, orice parte la diferend poate să supună pe

acesta procedurii de conciliere convenite.

Există totodată şi posibilitatea ca cealaltă parte să nu accepte

invitaţia sau ca părţile să nu fie de acord asupra procedurii, se

consideră că s-a pus capăt procedurilor de conciliere, iar atunci când

diferendul a fost supus acestor proceduri, ele vor fi aplicate după

normele adoptate.

V. Procedurile de soluţionare a diferendelor maritime

4 Raluca MIga-Beşteliu, Drept internaţional, Editura ALL, Bucureşti, 1997.5 Dumitru Mazilu – Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane, Editura Academiei, Bucureşti 1980

7

Fiecare parte este liberă să aleagă, printr-o declaraţie, una sau

mai multe din următoarele proceduri: Tribunalul Dreptului Mării;

Curtea Internaţională de Justiţie; Arbitrajul sau procedura specială de

arbitraj pentru una sau mai multe categorii de diferende maritime.

În cazul în care o parte contractantă face o declaraţie prin care

acceptă procedura specială de arbitraj pentru oricare dintre categoriile

de diferende maritime specificate, aceasta va include acceptarea uneia

sau mai multora dintre celelalte proceduri pentru reglementarea

diferendelor la care nu este aplicabilă procedura specială de arbitraj

acceptată.

Atunci când o parte nu a făcut o declaraţie în sensul arătat sau

dacă la expirarea unei asemenea declaraţii ca rezultat al revocării nu a

fost făcută o nouă declaraţie, se consideră că partea contractantă a

acceptat arbitrajul. În teoria juridică s-a argumentat necesitatea ca

„toate ţările să-şi ia un angajament solemn să supună unor asemenea

proceduri diferendele care nu pot fi soluţionate şi să accepte rezultatul6

”.

Iată că de aici s-a ajuns la alte probleme, cum ar fi cele ridicate

în legătură cu competenţa necesară instituţiilor abilitate, dar şi cu

procedurile ce trebuiesc urmate.

Curtea sau tribunalul trebuie să aibă jurisdicţie în orice diferend

referitor la interpretarea sau aplicarea convenţiei.

În caz de dezacord între părţile la un diferend în ceea ce priveşte

jurisdicţia curţii sau tribunalului căruia acest diferend i-a fost supus,

problema va fi reglementată printr-o decizie a acelei curţi sau tribunal,

adoptată în conformitate cu regulile în vigoare sau cu acordul

internaţional în virtutea căruia a fost supus diferendul. Astfel se

asigură premisele necesare de imparţialitate şi oferindu-se cadrul cel

mai adecvat pentru soluţionarea fiecărui caz.

6 6Dumitra Popescu, Florian Coman, Adrian Năstase – Drept Internaţional Public, casa de editură şi presă “Şansa” – S.R.L., Bucureşti 1997

8

Orice diferend implicând chestiuni ştiinţifice sau tehnice care a

fost supus Tribunalului Dreptului Mării, Curţii Internaţionale de

Justiţie sau unui tribunal arbitral, curtea sau tribunalul în chestiune

poate –în exercitarea jurisdicţiei lor -, la cererea unei părţi la diferend

sau din proprie iniţiativă şi consultând părţile, să aleagă minimum doi

şi maximum patru experţi ştiinţifici sau tehnici de pe lista întocmită în

virtutea normelor stabilite, care vor participa la toate stadiile

procedurii, fără a avea drept de vot.

Pe această cale avizul experţilor şi asistenţa lor devin exigente

organice ale procesului, adăugând importante elemente de siguranţă în

soluţionarea justă şi temeinică a fiecărui diferend.

Orice curte sau tribunal căruia i-a fost supus un diferend are

puterea să stabilească acele masuri de conservare pe care le consideră

potrivite, date fiind împrejurările, pentru a ocroti drepturile respective

ale părţilor la diferend sau pentru a preveni daune grave pe care le-ar

putea suferi mediul mării, în aşteptarea soluţie finale.

Nici o măsură de conservare nu poate fi stabilită, modificată sau

revocată decât la cererea uneia dintre părţile la diferend şi după ce a

fost dat părţilor posibilitatea de a fi ascultate.

Toate măsurile de conservare vor fi imediat notificate de către

Curte sau Tribunal părţilor la diferend şi oricăror altor părţi, după

cerinţe. Ambele exigenţe pornesc de la grija că nici o măsură să nu fie

luată în detrimentul vreunei părţi şi fără a încunoştinţa la timp pe toţi

cei implicaţi.

În cazul în care un diferend a fost supus unui tribunal care nu a

fost constituit încă, orice curte sau tribunal asupra căruia părţile au

fost de acord sau, în lipsa unui asemenea acord, în termen de două

săptămâni, Tribunalul Dreptului Mării va avea puterea să prescrie

măsuri de conservare, dacă el consideră că urgenţa situaţiei cere acest

lucru, după care, imediat, tribunalul căruia i-a fost supus diferendul

9

poate confirma, modifica sau anula aceste măsuri de conservare,

acţionând în conformitate cu normele în vigoare.

În dezbaterile Conferinţei s-a arătat că toate procedeele de

reglementare a diferendelor trebuie sa fie deschise părţilor

contractante, precum şi altor entităţi, în acele cazuri în care normele

adoptate permit acest lucru.

O analiză atentă s-a efectuat asupra condiţiilor de eliberare a

vaselor, ajungându-se la concluzia că atunci când autorităţile unei

părţi au sechestrat un vas arborând pavilionul unei alte părţi

contractante şi nu s-au conformat dispoziţiilor pertinente ale

convenţiei prevăzând eliberarea promptă a vasului sau echipajului, sau

la prezentarea unei garanţii rezonabile sau a unei alte cauţiuni,

chestiunea eliberării din sechestru poate fi adusă în faţa Tribunalului

Dreptului Mării sau a oricărei alte curţi sau tribunal pe care părţile l-au

acceptat pentru reglementarea diferendelor referitoare la navigaţie, în

afară de cazul în care părţile convin altfel.

Chestiunea eliberării urmează a fi clarificată fără întârziere de

curte sau tribunal fără a prejudicia fondul cererii al cărei obiect sunt,

în faţa instanţei naţionale: vasul, proprietarul sau echipajul său.

Orice decizie dată, măsură prescrisă sau reglementare efectuată

de către o curte sau tribunal este definitivă7şi toate părţile la diferend

trebuie să i se conformeze. O asemenea hotărâre, măsură sau

reglementare, are forţă obligatorie doar între părţi şi în cazul

diferendului respectiv.

Făcându-se aceste precizări se evită interpretările privind

efectele hotărârii, stabilindu-se, totodată, caracterul şi forţa obligatorie

a deciziei.

VI. Aplicarea procedurilor în zonele de jurisdicţie

naţionale şi în delimitarea spaţiilor maritime

7 www.itlos.org

10

Dezbaterile Conferinţei Dreptului mării au vizat clarificarea a cel

puţin doua probleme, importante prin natura lor şi complexe prin

implicaţiile lor practice: limitele de aplicabilitate în zonele de

jurisdicţie naţionale şi posibilităţile de soluţionare a unor diferende în

aceste zone, pornindu-se de la existenţa şi recunoaşterea drepturilor

suverane ale statului riveran.

S-a propus ca diferendele8 decurgând din exercitarea de către un

stat riveran a drepturilor suverane recunoscute să nu fie supuse

procedurilor stabilite, decât atunci:

o când se reclamă că un stat riveran a contravenit prevederilor

convenţiei privind libertatea navigaţiei ori de survol sau

libertatea de a amplasa cabluri şi conducte submarine şi alte

utilizări internaţionale legale ale mării legate de navigaţie sau

comunicaţii;

o când se reclamă că în exercitarea libertăţilor menţionate mai sus

vreun stat a contravenit prevederilor convenţiei, legilor sau

regulamentelor stabilite de statul de coastă în conformitate cu

convenţia şi cu alte reguli ale dreptului internaţional ce nu sunt

incompatibile cu aceasta;

o când se reclamă că un stat de coastă a contravenit normelor ori

criteriilor internaţionale pentru protecţia mediului marin sau

pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice marine, care sunt

aplicabile statului riveran şi care au fost stabilite prin

reglementările adoptate;

o când se reclamă că un stat riveran în mod manifest nu a aplicat

condiţiile determinate stabilite de convenţie cu privire la

exercitarea drepturilor sale sau la îndeplinirea sarcinilor sale în

materie de resurse biologice, cu condiţia ca în nici un caz

drepturile suverane ale statului riveran să nu fie puse în cauză.

8 8Dumitra Popescu, Florian Coman, Adrian Năstase – Drept Internaţional Public, casa de editură şi presă “Şansa” – S.R.L., Bucureşti 1997

11

În dezbateri s-a precizat că orice diferend exclus în virtutea

normelor enunţate nu poate fi supus procedurii specifice, decât cu

consimţământul expres al statului riveran interesat, iar oricare

dezacord între părţile la un diferend privitor la aplicarea acestor

cerinţe urmează a fi reglementat în conformitate cu normele maritime

în vigoare.

Aceste orientări au fost elaborate, pornindu-se de la

coordonatele noi referitoare la drepturile şi obligaţiile statelor riverane

în zonele de jurisdicţie naţionale, de la înţelesurile date la Conferinţa

dreptului mării9 conceptului de drepturi suverane şi de la corelaţiile ce

se configurează în prezent între aceste drepturi suverane şi drepturile

şi obligaţiile altor state.

În urma analizei efectuate s-a convenit că o parte contractantă

poate să declare că ea nu acceptă una sau mai multe dintre procedurile

pentru reglementarea diferendelor specificate, cu privire la:

o diferendele referitoare la delimitarea zonelor maritime între

state adiacente sau aflate faţă în faţă, sau cele implicând

golfuri sau titluri istorice, cu condiţia ca statul care face o

asemenea declaraţie să indice o procedură regională sau o

alta procedură de recurgere la o terţă parte, antrenând o

decizie obligatorie, pe care o acceptă pentru reglementarea

acestor diferende;

o diferendele referitoare la activităţi militare, inclusiv cele ale

vaselor şi aeronavelor guvernamentale afectate unui serviciu

necomercial, fiind convenit ca actele de executare forţată

îndeplinite în aplicarea dreptului maritim nu vor fi

considerate activităţi militare;

9 Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, semnată la Montego Bay (Jamanica), la 10 decembrie 1982, ratificată de România prin Legea No. 110 din 10 octombrie 1996

12

o diferendele cu privire la care Consiliul de Securitate al

O.N.U., constată că procedurile prevăzute în convenţie ar

afecta exercitarea acestor funcţii într-un caz particular.

Se asigură astfel un sistem de soluţionare flexibil, care permite

delimitările necesare pe plan jurisdicţional, precum şi recurgerea la

procedura cea mai indicată în raport cu fondul diferendului şi toate

circumstanţele cazului.

VII. Procedura de Conciliere

Conferinţa asupra Dreptului mării a susţinut rezolvarea

diferendelor maritime şi pe calea concilierii10 .

S-a susţinut de asemenea că orice parte la un diferend maritim

să supună diferendul procedurii de conciliere, toate acestea printr-o

notificare adresată celeilalte părţi. La nivelul O.N.U. a fost întocmită o

listă de conciliatori, fiecare parte contractantă având dreptul să

desemneze unul dintre aceştia.

Comisia astfel întocmită are rolul de a face un raport în care să

prezinte faptele obiectiv, părţilor interesate şi totodată să se arate

necesitatea ca acest diferend să fie supus concilierii şi nu altor

proceduri jurisdicţionale, înainte de a fi recurs la un arbitru sau un

judecător.

Comisia capătă un rol foarte important, ea stabilind singură

procedura, cu consimţământul părţilor, şi va invita orice parte

contractantă să-şi exprime punctul de vedere în scris sau oral.

După audierea părţilor şi examinarea pretenţiilor şi obiecţiilor,

neprecupeţind nici un efort pentru realizarea obiectivului final şi

anume soluţionarea diferendului maritim pe cale paşnică , comisia se

va întruni şi va stabili rezultatele cu majoritate de voturi a membrilor

săi.

10 Dumitru Mazilu – Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane, Editura Academiei, Bucureşti 1980

13

Procedura concilierii este considerată încheiată atunci când s-a

ajuns la o reglementare, când părţile au acceptat sau o parte a respins

recomandările raportului printr-o notificare adresată Secretarului

General, au în cazul în care a trecut o perioadă de trei luni de la

transmiterea raportului şi nu s-a primit nici un răspuns din partea unei

părţi.

VIII. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării

Tribunalul internaţional pentru dreptul mării a fost înfiinţat

conform Convenţiei de la Montego Bay pentru a judeca disputele ce

apar din interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Tribunalul e compus din

21 de membrii independenţi, aleşi prin vot secret, intre persoanele care

se bucură de o mare reputaţie, recunoscuţi pentru competenţele lor în

domeniul dreptului mării. Tribunalul conţine trei camere: Camera

privind disputele legate de pescuit, Camera privind disputele legate de

protejarea mediului marin, Camera procedurii sumare. Tribunalul tine

şedinţe cu toţi membrii săi disponibili, un cvorum de 11 membri este

suficient pentru a constitui tribunalul. Hotărârile sunt luate cu

majoritatea membrilor prezenţi. În caz de egalitate, votul preşedintelui

este hotărâtor. La cererea Uniunii Europene şi a statului Chile, a fost

formată încă o Cameră specială care să se ocupe de conservarea şi

exploatarea în mod controlat a populaţiei de „peste sabie" în sud-estul

Pacificului. Disputele privind activitatea în zona platoului mării

internaţionale sunt direcţionate către Camera privind disputele

platoului marin, compusă din 11judecători. Orice parte a unui conflict

asupra căruia Camera are jurisdicţie poate cere formarea unei camere

ad-hoc formată din trei membrii din cei 11.

La acest Tribunal pot apela toate statele participante la

Convenţiei şi în anumite cazuri, şi entităţi neparticipante, precum

organizaţii internaţionale. Jurisdicţia acestuia a fost stabilită prin

14

Convenţie. Camera pentru disputele platoului marin11 este în măsură

să dea asistenţă juridică în cauzele care fac obiectul Autorităţii

internaţionale a platoului marin. Poate da, de asemenea, asistenţă

juridică în anumite cauze, subînţelegerile internaţionale, conforme cu

scopul Convenţiei. Disputele anterioare ajungerii în faţa Tribunalului

sunt instituite fie prin cerere scrisă, fie printr-o notificarea unei

înţelegeri.

Procedura ce trebuie urmată este stabilită în Statutul şi Regulile

Tribunalului. Sediul este în oraşul Hamburg din Germania. În

1986,Germania s-a oferit să asigure sediul acestei instituţii,

cheltuielile fiind asigurate de guvernul german, cu o contribuţie

importantă din partea oraşului Hamburg.

Statutul conţine menţiuni generale privind imunităţile şi

privilegiile membrilor Tribunalului. Conform art. 10 din Statut,

membrii tribunalului, când sunt angrenaţi în cauzele ce fac activitatea

Tribunalului, se bucură de privilegii şi de imunitate diplomatică.

Salariile şi compensaţiile membrilor aleşi, şi a membrilor

angajaţi conform art. 17, sunt scutite de taxe. Înţelegerea privind

privilegiile şi imunităţile Tribunalului internaţional pentru dreptul

mării, adoptată în cadrul celei de-a şaptea întâlniri a statelor semnatare

Convenţiei, din 1997, este subiect de ratificare. Până în prezent

21 de state l-au semnat şi 28 l-au ratificat. Înţelegerea dintre

Tribunalul internaţional pentru dreptul mării şi statul german, privind

sediul acestuia, a fost semnat de preşedintele Tribunalului, judecătorul

Doille Nelson , şi Jurgen Chorob, secretar de stat, la o ceremonie de la

Ministerul Afacerilor Externe din 14 decembrie 2004.

În preambul, înţelegerea stabileşte ca: "Tribunalul se bucură de

capacitatea juridică, imunităţi şi privilegii necesare îndeplinirii

funcţiilor sale". Sunt menţionate: imunităţile Tribunalului,

proprietăţile acestuia, fondurile, imunităţile şi drepturile membrilor şi 11 Dumitru Mazilu – Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane, Editura Academiei, Bucureşti 1980

15

oficialilor Tribunalului, ale avocaţilor, pârtilor şi martorilor ce vor fi

citaţi.

Înţelegerea de cooperare dintre Naţiunile Unite şi Tribunalul

internaţional pentru dreptul mării a fost semnată de Secretarul general

al Naţiunilor Unite şi de Preşedintele Tribunalului în decembrie 1997,

la New-York. A intrat în vigoare pe 8septembrie 1998 şi stabileşte

mecanismul de cooperare dintre cele două instituţii.

Printr-un schimb de scrisori între Secretarul general al

Naţiunilor Unite şi Preşedintele Tribunalului datate 26 mai 2000 şi 12

iunie 2001, a fost stabilită o înţelegere prin care era extinsă

competenţa Tribunalului administrativ al Naţiunilor Unite asupra

staff-ului Tribunalului internaţional pentru dreptul mării.

Pot apela la Tribunal statele părţi la Convenţie12 (art 291 al

Convenţiei, paragraful 1; Statutul Tribunalului art. 20, paragraful 1).

Entităţile menţionate în articolul 305, paragraful l(c) la (f) din

Convenţie pot de asemenea apela. În prezent sunt 149 de state şi alte

entităţi care sunt parte la Convenţie (Statutul Convenţiei şi înţelegerea

privind implementarea Părţii XI din Convenţie).

Entităţile care nu sunt parte la Convenţie pot apela la Tribunal

doar în cazurile expres prevăzute în Partea XI. Cazurile care se supun

oricărei înţelegeri prin care se acordă competenţa Tribunalului şi este

recunoscută de ambele părţi, pot intra în aria de competentă a

Tribunalului (art. 291 din Convenţie).

Tribunalul are jurisdicţie asupra oricărei dispute care este în

acord cu Partea XV privind interpretarea ori aplicarea Convenţiei.

Limitările şi excepţiile privind procedurile obligatorii legate de decizii

obligatorii sunt conţinute în art. 297 şi 298 din Convenţie.

Conform art 288, paragraful 2, tribunalul are jurisdicţie asupra

oricărui caz privind interpretarea ori aplicarea unei înţelegeri

internaţionale care face obiectul Convenţiei. 12 Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, semnată la Montego Bay (Jamanica), la 10 decembrie 1982

16

Conform art. 21 din Statut în jurisdicţia Tribunalului intră toate

disputele prevăzute în orice înţelegeri, altele decât Convenţia, prin

care este stabilită expres jurisdicţia acestuia. Opt tratate multilaterale

au stabilit jurisdicţia Tribunalului13.

Conform art. 22.,orice dispută legată de interpretare ori aplicarea

unui tratat ori convenţie deja intrată în vigoare şi legată de materia

Convenţiei poate, cu acordul tuturor părţilor, intra în jurisdicţia

Tribunalului.

Camera privind disputele platoului marin are jurisdicţie asupra

disputelor prevăzute în art. 187. Părţile unor asemenea dispute statele

parte la Convenţie, Autoritatea internaţională a platoului marin, statele

şi persoanele juridice prevăzute în art. 153.

Disputele legate de aplicarea ori interpretarea unui contract din

cele prevăzute la art. 187 din Convenţie, trebuie supuse, la cererea

uneia dintre părţi, unei acţiuni de arbitrare comercială obligatorie, doar

dacă părţile nu se înţeleg altfel. Oricum, un tribunal de arbitrare

comercial nu are jurisdicţia de a decide o problema legată de

interpretarea Convenţiei.

Camera privind disputele platoului marin nu are jurisdicţie de a

decide asupra exerciţiului puterii discreţionare, Autorităţii

internaţionale a platoului marin, şi nu este în măsură să se pronunţe

dacă regulile, regulamentele ori procedurile Autorităţii internaţionale a

platoului marin sunt în conformitate cu Convenţia ori să stabilească

invaliditatea acestora. În cazul unei dispute privind competenţa

Tribunalului, acesta va stabili prin decizie proprie asupra acestei

probleme.

Dacă Tribunalul decide că are competenţa asupra unei dispute

conform Părţii XV sau Părţii XI, secţiunea 5, din Convenţie, poate

aplica masurile provizorii potrivite având în vedere circumstanţele,

pentru a apară dreptul părţii vătămate ori pentru a preveni o atingere 13 Dumitru Mazilu – Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002

17

gravă adusă mediului marin. Tribunalul mai poate aplica măsuri

provizorii conform art. 290, paragraful 5 din Convenţie.

Sub această clauză, în cursul de constituire a unui tribunal

arbitral sub care cazul va fi judecat, şi dacă în doua săptămâni de la

data cererii aplicării masurilor provizorii, părţile nu ajung la un acord

de a supune cererea altei curţi ori tribunal, dacă Tribunalul consideră

ca tribunalul arbitral are jurisdicţie şi dacă urgenţa situaţiei o cere,

atunci va aplica măsurile provizorii.

Tribunalul are jurisdicţie de a întreţine o aplicaţie de eliberare

urgentă a vaselor reţinute ori a echipajului, conform art. 292 din

Convenţie. Acest articol prevede că, atunci când un stat parte a reţinut

un vas ce aparţine altui stat parte, şi statul care a reţinut nu se

conformează prevederilor Convenţiei de eliberare promptă a vasului

ori a echipajului invocând motive de securitate financiară, problema

eliberării din detenţie poate intra în jurisdicţia Tribunalului, dacă în

termen de 10 zile părţile nu s-au înţeles să supună disputa altui

tribunal arbitral. Aplicaţia de eliberare poate fi făcută doar în numele

sau de statul al cărui vas este reţinut.

Camera privind disputele platoului marin are jurisdicţia de a

oferi asistenţă juridică la cererea consiliului ori a Adunării Autorităţii

Internaţionale a Platoului Marin.(art.159 şi art. 191 din

Convenţie).Tribunalul poate oferi asistenţă juridică asupra unei

probleme legate de legislaţie dacă aceasta este cerută pentru încheierea

unei înţelegeri internaţionale al cărei scop este în conformitate cu al

Convenţiei. Tribunalul exercită şi o competenţă specială, privind

activităţile de exploatare a resurselor Zonei internaţionale a teritoriilor

submarine, pe care o exercită prin intermediul Camerei pentru

reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine.

Sentinţele Tribunalului sunt definitive şi obligatorii (art. 296 al

Convenţiei).

IX. Concluzie

18

O veche maximă a lui Cicero spunea „ Dacă sunt două feluri de

luptă, unul cu cuvântul şi altul cu forţa şi dacă unul e propriu omului,

iar celălalt animalelor, suntem datori să recurgem la cel din urmă,

numai când primul nu poate fi folosit”.

Lumea din ziua de azi, cu totul alta decât cea din antichitate,

încă găseşte maxima lui Cicera ca fiind valabilă. Eliminarea

neînţelegerilor, a contradicţiilor, a diferendelor dintre state şi crearea

unui climat de pace în viaţa societăţii internaţionale, a unei atmosfere

de înţelegere şi cooperare, propice dezvoltării societăţii, nu pot fi

realizate decât prin apelul la înţelepciune.

Statele au la dispoziţie în prezent o gamă variată de mijloace

paşnice pentru reglementarea diferendelor care s-ar putea ivi între ele.

Dreptul internaţional a creat totodată şi cadrul adecvat pentru ca aceste

mijloace şi în primul rând tratative să fie utilizate cu maximă eficienţă.

Revine statelor datoria de a acţiona cu toată fermitatea pentru

aplicarea neabătută a principiilor fundamentale ale dreptului

internaţional, cerinţă de o deosebită însemnătate pentru destinele păcii,

securităţii şi cooperării, imperativ major al epocii noastre.

În faţa marilor schimbări care au loc în lume, trebuie acordată o

mare atenţie securităţii, în tripla sa ipostază, individuală, naţională şi

internaţională.

Redefinirea conceptului de securitate, are loc într-un context în

care actorii statali şi cei nonstatali au viziuni diferite asupra

provocărilor la adresa securităţii. Elaborarea unei viziuni comune

asupra securităţii este posibilă numai prin conştientizarea faptului că

multe dintre actualele provocări sunt de fapt rezultatul existenţei unor

vulnerabilităţi şi ameninţări comune ce necesită soluţii de aceeaşi

natură.

X. Bibliografie

19

o Dumitru Mazilu - Dreptul mării, Concepte şi Instituţii consacrate de

Convenţia de la Montego-Bay, Editura Luminalex, 2002.

o Gheorghe Moca, Drept Internaţional Pulic, tipografia Univ. Bucureşti,

Bucureşti 1989

o Raluca MIga-Beşteliu, Drept internaţional, Editura ALL, Bucureşti,

1997.

o Dumitra Popescu, Florian Coman, Adrian Năstase – Drept

Internaţional Public, casa de editură şi presă “Şansa” – S.R.L.,

Bucureşti 1997

o Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, semnată la

Montego Bay (Jamanica), la 10 decembrie 1982, ratificată de România

prin Legea No. 110 din 10 octombrie 1996

20