0

Conf. univ. dr. Burghelea Cristina

MICROECONOMIE

- suport de curs pentru I.D. -

Bucureşti, 2015

1

Cuprins Cuprins..............................................................................................................1 Introducere.........................................................................................................3 Scopul şi obiectivele disciplinei...........................................................................3 Cerinţe preliminare............................................................................................3 Conţinutul materialului de studiu.........................................................................4 Recomandări de studiu........................................................................................5 Recomandări privind evaluarea...........................................................................7 Test de evaluare iniţială ......................................................................................8 Unitatea de studiu 1.Comportamentul și teoria consumatorului ..................... 9

1.1.Introducere........................................................................................9 1.2.Obiectivele unităţii de studiu..............................................................9 1.3.Delimitări privind apariția și analiza nevoilor de consum......................10

1.3.1. Scopul teoriei consumatorului .........................................................................15 1.3.2. Motivele consumului ...................................................................................... 15 1.3.3.Cererea de consum ........................................................................................... 17

1.4.Factorii determinanți ai comportamentului consumatorului .................. 19 1.5.Dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului ............ 21 1.6.Rezumatul unităţii de studiu...............................................................24 1.7.Test de autoevaluare..........................................................................25 1.8.Concluzii..........................................................................................25

Unitatea de studiu 2.Comportamentul și teoria producătorului ....................... 26

2.1.Introducere........................................................................................26 2.2.Obiectivele unităţii de studiu..............................................................26 2.3.Identificarea și analiza factorilor de producție......................................27

2.3.1.Factorii de producție...................................................................................27 2.3.2.Analiza costurilor factorilor de producție .....................................................28

2.4.Clasificarea costurilor .............................................................................. 33 2.4.1.Evoluția costurilor de producție ........................................................................ 37 2.4.2.Prezentarea funcțiilor de cost ............................................................................ 38

2.5.Expunerea comportamentului întreprinzătorului și modalități de reducere a costurilor ..................................................................................................................... 41

2.6.Rezumatul unităţii de studiu...............................................................48 2.7.Test de autoevaluare..........................................................................48 2.8.Concluzii..........................................................................................48

Unitatea de studiu 3.Mecanismul existent între cerere și ofertă.............50 3.1.Introducere........................................................................................50 3.2.Obiectivele unităţii de studiu..............................................................50 3.3.Definirea cererii.................................................................................51

3.3.1.Prezentarea factorilor de influență ai cererii ................................................... . 55 3.3.2.Prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț ................... 57

3.4.Expunerea reperelor economice ale ofertei ............................................. 61 3.5.Rezumatul unităţii de studiu...............................................................66 3.6.Test de autoevaluare..........................................................................66 3.7.Concluzii..........................................................................................67

Glosar de specialitate...........................................................................68 Lucrări de verificare.............................................................................70

2

Indicaţii şi răspunsuri la sarcinile de învăţare.........................................71 Bibliografie.........................................................................................72

3

Introducere

Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu intitulat „Microeconomie” este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe

Economice şi a fost elaborat în conformitate cu programa analitică a disciplinei, adaptată formei de

învăţământ la distanţă. În acelaşi timp lucrarea poate fi utilă şi studenţilor de la cursurile cu

frecvenţă, precum şi celor de la alte specializări la care, în planul de învăţământ, sunt incluse

discipline derivate, din domenii înrudite.

Scopul acestui material de studiu constă în dezvoltarea unui suport informaţional care să

constituie o bază teoretică solidă, pe care studenţii să o poată utiliza în cadrul activităţilor asistate

ale disciplinei „Microeconomie” şi care să le ofere o viziune de ansamblu asupra principiilor şi

elementelor de bază cu care operează microeconomia, precum şi a conectării acestora cu realitatea

concretă.

Obiectivul central al disciplinei este reprezentat de însuşirea conceptelor de bază cu care

operează microeconomia, a metodelor şi procedeelor care se utilizează în analiza microeconomică

dar şi a cererii, ofertei şi a echilibrului pieţei, a concurenţei economice şi a pieţei muncii privită din

perspectivă salarială. De asemenea, însuşirea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi pentru

studenţi, care să le permită realizarea analizei microeconomice în contextul unei crize economice.

Formarea deprinderilor necesare utilizării conceptelor economice cu care operează microeconomia

dar şi înţelegerea dinamicii societăţii cunoaşterii. După studierea materialului „Microeconomie”,

studenţii vor fi capabili:

Să definească şi să enumere obiectivele, funcţiile şi rolul microeconomiei;

Să identifice şi să argumenteze problematica microeconomică existentă în cadrul

întreprinderilor;

Să aplice la modul generalizat tehnicile şi instrumentele de cercetare pentru determinarea

analizei microeconomice în contextul unei crize economice;

Să facă o analiză critică a aspectelor legate de importanţa utilizării conceptelor economice;

Să analizeze mişcările posibile în funcţionalitatea pieţelor şi identificarea microeconomică a

problemelor globale.

4

Cerinţe preliminare

În parcurgerea acestui material de studiu vor fi de mare ajutor cunoştinţele dobândite în

cadrul disciplinei Economie și Economie aplicată pe care le-aţi studiat în anii terminali liceali.

De asemenea, problematica abordată în cadrul acestei discipline face referire la aspectele

esenţiale legate de importanţa mecanismului prin care este organizată utilizarea resurselor de muncă,

pământ şi capital în vederea satisfacerii nevoilor umane. De asemenea, importanța nivelului de

structurare a activităţilor economice constând în procesele, faptele, actele şi comportamentele

participanţilor individuali la fluxurile economice (societăţi comerciale, nefinanciare, bănci şi instituţii

financiare, administraţii, menaje etc.).

Menţionez existenţa, în cadrul materialului de studiu, a testului de evaluare iniţială cu

precizarea că acesta urmează a fi completat la prima întâlnire faţă în faţă între profesor şi studenţi.

Rolul acestei evaluări ini ţiale este de a cunoaşte nivelul de cunoştinţe în domeniu a studenţilor, în

vederea unei bune desfăşurări a activităţii la disciplina „Microeconomie”, rezultatul testului fiind

utilizat exclusiv pentru introducerea după caz a unor noţiuni suplimentare, furnizarea de resurse de

studiu suplimentare, adaptarea conţinuturilor teoretice şi aplicative dezbătute în cadrul activităţilor

tutoriale/aplicative etc.

5

Conţinutul materialului de studiu

Materialul este structurat în trei unităţi de studiu. În prima unitate sunt abordate noţiuni generale privind originea și analiza nevoilor de consum, aspecte legate de cererea de consum, dar și expunerea factorilor determinanți ai comportamentului consumatorilor. În încheierea primei unități de învățare este prezentată o dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului.

Cea de-a doua unitate este destinată analizei comportamentului producătorului care cuprinde aspecte legate de analiza costurilor factorilor de producție, tipologia și evoluția costurilor de producție, dar și funcțiile de cost și nu în ultimul rând comportamentul întreprinzătorului și reducerea costului.

Ultima unitate de studiu este rezervată problematici mecanismului existent între cerere și ofertă. Astfel sunt prezentate aspectele legate de definirea cererii, prezentarea factorilor de influență ai

cererii, prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț, dar și expunerea reperelor economice ale ofertei.

Recomandări de studiu

Modul în care este organizat acest material didactic, prin prezentarea subiectelor teoretice, conceptuale şi aplicative, practice tratate, reclamă parcurgerea resursei de învăţământ în ordinea în care este subdivizat conţinutul, fiecare unitate de studiu, precum şi temă aplicativă în parte fiind construite pe baza celor prezentate anterior şi cu referire la acestea. Ca atare, trecerea la unitatea de studiu, inclusiv temă aplicativă nou/nouă implică lecturarea, înţelegerea şi asimilarea celor precedente, dar şi exersarea în construirea abilităţilor. Totodată este necesar ca toate exerciţiile şi lucrările practice să fie rezolvate şi efectuate complet şi corect, pentru a confirma cunoaşterea noţiunilor prezentate şi formarea deprinderilor de operare cu elementele specifice contabilităţii de gestiune.

Însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor şi abilităţilor solicită acordarea sistematică a unui timp pentru învăţare, în funcţie de capacitatea de concentrare în studiu individual a fiecărui student. Recomandările cer ca atenţia continuă a studenţilor să nu fie mobilizată mai mult de două-trei ore. Pentru obţinerea rezultatelor în învăţare, exprimate în forma competenţelor cognitive, tehnice sau profesionale şi afectiv-valorice, menţionate în fişa disciplinei la secţiunea obiective, propunem cel puţin trei ore de studiu individual pe săptămână pentru această disciplină, divizate în două-trei şedinţe, cu păstrarea aceluiaşi ritm şi în sesiunea de examene.

Formatul grafic al modului de redare a informaţiilor în cuprinsul unităţilor de studiu şi temelor aplicative, este unul care a rezervat un spaţiu liber în marginea din stânga a paginii, cu titlul de manşetă, destinat consemnării de către studenţi de idei, explicaţii sau alte informaţii suplimentare care să îi ajute în înţelegerea şi acumularea de cunoştinţe sau în formarea de abilităţi şi deprinderi cu privire la contabilitatea de gestiune.

Materialul de studiu conţine inserate o serie de pictograme, "semnalizarea" prin intermediul acestor indicatori textuali urmărind să ajute pe cursanţi să îşi găseasca drumul în jurul textului parcurs. Aceste „indicatoare” trebuie să fie uşor de asociat cu tipul de activitate recomandat şi au următoarele semnificaţii:

Simbol Descriere

Obiective

Teme de reflecţie

6

Fişier audio

Bibliografie

Test de evaluare

Glosar

Rezumat

De reţinut

De notat

Răspuns greşit Răspuns corect

Prezentare curs

Exerciţii

Cuvânt cheie

Studiu individual

Timp de lucru

Recomandăm cursanţilor rezolvarea cu consecvenţă a sarcinilor de învăţare, imediat după ce

au parcurs conţinutul tematic corespunzător. Acest lucru îi va ajuta să-şi consolideze mai uşor materia parcursă şi să se pregătească pentru a răspunde la testul de autoevaluare, la lucrările de verificare notate de tutore şi la evaluarea finală.

În situaţia în care există neclarităţi la rezolvarea unor sarcini de învăţare, indicăm studenţilor folosirea sugestiilor de rezolvare a acestora aflate într-o secţiune specială, la sfârşitul materialului de studiu. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare se regăsesc la sfârşitul materialului de studiu sau în alte materiale de studiu indicate (culegeri de probleme, aplicaţii etc.) Recomandăm cursantului reluarea studiului, în cazul în care a dat răspunsuri incorecte la întrebările din testele de autoevaluare.

7

Recomandări privind evaluarea

Pe parcursul acestui material veţi regăsi cu regularitate (centralizate la finalul fiecărei unităţi

de studiu) teste de autocontrol, utile pentru autoevaluarea dumneavoastră pe parcursul semestrului,

constând în întrebări şi teme aplicative, sub forma exerciţiilor, lucrărilor practice şi a studiilor de caz

de rezolvat, necesare pentru verificarea modului de asimilare a cunoştinţelor şi formarea abilităţilor

şi deprinderilor practice, a rezultatelor învăţării obţinute.

Pe tot parcursul suportului de curs a fost realizată o testare formativă, care să evalueze

progresul înregistrat de student, să ofere îndrumare corectivă, să determine necesitatea acordării

unor îndrumări adiţionale, să asigure reconcentrarea studentului asupra rezultatelor dorite de

programul de instruire. Răspunsurile la testele de evaluare din prezentul material vor fi prezentate

cadrului didactic în ziua examenului şi reprezintă 50% din nota finală.

La finalul procesului de instruire are loc o evaluare sumativă, ce cuprinde testarea calitativă şi

cantitativă a învăţării de către student a problematicii cursului, în cadrul examenului. Această

evaluare contribuie la luarea de decizii privind continuarea la un nivel avansat a procesului de

învăţare şi instruire, remedierea cunoştinţelor insuficient sau greşit acumulate şi înţelese de student,

pregătirea studentului pentru transferarea unor cunoştinţe asimilate în cadrul unei alte situaţii de

instruire.

8

Test de evaluare iniţială

1. Cum ați defini conceptul economie? (1 punct)

Răspuns:

....... �

2. Ce înțelegeți prin cerere? Dar prin ofertă? (2 puncte)

Răspuns:

....... �

3. Cum ați defini consumatorul? Dar producătorul? (2 puncte)

Răspuns:

....... �

4. Precizaţi care sunt factorii de producție pe care îi cunoașteți. (1punct)

Răspuns:

....... �

5. Clasificaţi costurile. (1 punct)

Răspuns:

....... �

6. Exemplificați modalitățile de reducere a costurilor. (1 punct)

Răspuns:

....... �

7. Enumerați 3 factori de influență ai cererii. (1 punct)

Răspuns:

....... �

Timp de rezolvare: 60 minute.

9

Unitatea de studiu 1. Comportamentul și teoria consumatorului

Cuprins

1.1.Introducere........................................................................................9 1.2.Obiectivele unităţii de studiu..............................................................9 1.3.Delimitări privind apariția și analiza nevoilor de consum......................10

1.3.1. Scopul teoriei consumatorului .........................................................................15 1.3.2. Motivele consumului ...................................................................................... 15 1.3.3.Cererea de consum ........................................................................................... 17

1.4.Factorii determinanți ai comportamentului consumatorului .................. 19 1.5.Dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului ............ 21 1.6.Rezumatul unităţii de studiu...............................................................24 1.7.Test de autoevaluare..........................................................................25 1.8.Concluzii..........................................................................................25

1.1. Introducere Unitatea de studiu de debut al acestui material de studiu, intitulat

„Comportamentul și teoria consumatorului”, discută despre apariția și analiza nevoilor de consum, scopul teoriei consumatorului, motivele și cererea de consum, factorii determinanți ai comportamentului consumatorului, precum şi dezbaterea privind tipologia comportamentului consumatorului.

Cunoştin ţe preliminare Pentru înţelegerea şi delimitarea clară a comportamentului și teoriei

consumatorului, precum şi pentru factorii determinanți și tipologia comportamentului consumatorului sunt necesare cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor Economie și Economie aplicată.

Resurse necesare şi recomand ări de studiu Pentru studiul individual al unităţii de studiu curente, recomandăm

apelarea la: resurse bibliografice obligatorii, resurse materiale (instrumente specifice, PC, software etc.), pachete audio-video etc.

Durata medie de parcurgere a unit ăţii de studiu este

de 2 ore.

1.2 Obiectivele unit ăţii de studiu: � Identificarea nevoilor de consum;

� Prezentarea succintă a apariției și analizei nevoilor de consum;

� Definirea cererii de consum;

� Identificarea factorilor determinanți ai comportamentului consumatorilor;

� Analiza nevoia de consum şi comportamentele indivizilor în vederea achiziţionării anumitor bunuri şi servicii;

� Prezentarea tipologiei consumatorului.

10

1.3. Delimit ări privind apari ția și analiza nevoilor de consum

Conform Dicţionarului de Economie, Microeconomia este definită ca

(1) parte, nivel de structurare a activităţilor economice constând din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la fluxurile economice (societăţi comerciale, nefinanciare, bănci şi instituţii financiare, administraţii, menaje etc.). Microeconomia nu se limitează însă la comportamentele individuale separate, ci se referă şi la interacţiunile între participanţii la activităţile economice în termeni de echilibru parţial sau de echilibru general. (2) Componentă a ştiinţei economice care studiază pro¬cesele, faptele, actele şi comportamentele individuale ale agenţilor economici, privitoare la modul cum se iau deciziile individuale într-o economie la nivelul menajului, al firmei, sau al unei industrii. Ea se bazează pe micro-analiză, iar deciziile sunt individuale; piaţa, oferta, cererea, preţul constituie preocupări ale microeconomiei, iar comportamentul omului izolat - consumator individual sau producător individual - este privilegiat. Microeconomia nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său. Deci, microeconomia se ocupă şi de probleme de dimensiuni la fel de mari ca cele cu care se ocupă macroeconomia. Ceea ce o diferenţiază constă în tipul de abordare şi nu în tipul de scară abordată. Spre deosebire de macroeconomie, microeconomia arată cum funcţionează fiecare piaţă, cum aleg producătorii şi consumatorii şi cu ce consecinţe. Aceasta se face prin analiza modului în care se formează preţurile şi cum se determină cantităţile care vor fi vândute sau cumpărate. Pentru a simplifica, microeconomia începe cu studiul pieţei cu concurenţă perfectă, ca stare teoretică ce există numai atunci când pro¬ducătorul sau consumatorul individual nu poate influenţa preţul. Aceasta conduce la negarea oricărei intervenţii a statului sau la reducerea acestuia la calitatea de supraveghetor însărcinat să menţină concurenţa dintre producători. Analiza microeconomică s-a dezvoltat odată cu marginalismul şi cu teoria neoclasică.

Microeconomia este o componentă a ştiinţei economice, în timp şi-a dovedit importanţa sa practică remarcabilă. Concretizarea reuşitei tranziţiei la economia de piaţă şi reducerea costurilor sociale au ca element fundamental microeconomia. Tot mai mult se vorbeşte astăzi, despre pieţe, concurenţă, costuri, cerere şi ofertă. Mai anevoios se demonstrează perceperea mecanismului prin care toate aceste concepte sunt corelate şi determină evenimente microeconomice şi macroeconomice.

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Comportament al consumatorului, este definită ca totalitate a acţiunilor tipice ale consumatorilor care vizează maximizarea satisfacerii utilităţii. Comportamentul consumatorului este influenţat de preferinţele consumatorului, de intensitatea acestora, de nivelul preţurilor, de mărimea venitului disponibil etc. Deciziile de consum aparţin indivizilor sau unor grupuri. Decizia de grup are în vedere maximizarea funcţiei bunăstării sociale, cu o importantă subfuncţie obiectiv care vizează maximizarea, pe cât posibil, a satisfacţiei fiecărui individ component al familiei de referinţă.

Economiştii consideră că fiecare consumator caută să obţină satisfacţie maximă, bunăstare sau utilitate. Consumatorii îşi pun problema modului în care trebuie să acţioneze pentru a-şi maximiza satisfacerea nevoilor cu resurse limitate de care dispune. Funcţia obiectiv a oricărui consumator raţional o reprezintă maximizarea satisfacerii nevoilor prin consumul de bunuri şi servicii.

11

Consumatorul este agentul economic responsabil de actul de consum al bunurilor sau serviciilor dispunând de un anumit venit şi cunoscând preţurile unitare ale bunurilor. El poate fi înfăţişat de un individ, un grup de persoane, o gospodărie sau o instituţie.

În ceea ce priveşte cazul României, înainte de revoluţia de la 1989, economia era considerată închisă, ea fiind sub dominaţie comunistă. Trăsătura specifică era dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, monopolul acesteia, prezent în toate ramurile naţionale, a influenţat întregul sistem economic românesc. Piaţa era privită ca un element liniştit al sistemului economic, funcţia ei rezumându-se în mare parte la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea întreprinderilor şi de trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice. Centrul, statul, era cel ce dirija totul, preţul, salariile, dobânda, creditele, taxele, impozitele prin planul naţional unic, acesta nereuşind să reflecte raportul real dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă, dar nici condiţiile de pe piaţa internaţională. Concurenţa nu mai era cea care regla piaţa, fapt pentru care eficienţa şi rentabilitatea activităţii agenţilor economici nu reprezentau realităţile interne şi internaţionale.

Relaţiile economice externe se desfăşurau tot conform planului naţional unic, iar acţiunea agenţilor economici referitor la acest domeniu era supusă conducerii centralizate a economiei naţionale.

Echilibrul balanţei comerciale era atins prin creşterea silită a exporturilor şi o reducere exigentă a importurilor, ceea ce a dus la urmări nefavorabile asupra satisfacerii cererilor de pe piaţa internă şi dezvoltării economiei pe termen lung. Astfel, pentru a acoperi datoria externă s-a optat pentru exportarea majoră a produselor alimentare, cu preţul înfometării populaţiei, prin minimizarea volumului acestora pe piaţa internă.

Revoluţia din 1989, căderea „zgomotoasă” a comunismului a atras atenţia celorlalte ţări, conducători din diferite state ca SUA, URSS, Ungaria, Franţa, Spania, Japonia, Germania, China începând să transmită mesaje de sprijin. Acest sprijin moral a fost însoţit şi de unul material, beneficiind din diferite părţi ale lumii de mari cantităţi de alimente, medicamente, îmbrăcăminte.

Revoluţia română din 1989 a ajuns un subiect central şi în presa internaţională care a dedicat ediţii întregi acestui eveniment. Acesta a fost un prim pas de creare a contextului internaţional.

Depăşirea regimului comunist şi creşterea interdependenţelor dintre economii a îndreptat România spre o economie deschisă.

Procesul de dezvoltare economică a României s-a accentuat datorită folosirii eficiente a factorilor de producţie şi gradului de competitivitate internaţională. Această dezvoltare se poate observa din nivelul de trai al populaţiei şi reglarea indicatorilor macroeconomici. După căderea regimului comunist, România a cunoscut o perioadă de aproximativ 10 ani de instabilitate şi declin economic, din cauza unei administrări neadecvate şi lipsei unor reale reforme structurale.

Din anul 2000, economia României a devenit o economie relativ stabilă, cunoscând o creştere sesizabilă, sprijinită şi de reducerea şomajului şi a inflaţiei. Până în 1989, România era membră a Băncii Mondiale, a Fondului Monetar Internaţional şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, devenind în 2004 membra NATO şi în 2007 membră a Uniunii Europene. Aceste apartenenţe a dus la o creştere a relaţiilor ţării cu exteriorul trecând de la pieţe interne la pieţe internaţionale, unde competitivitatea este mult mai mare. Dacă o anumită întreprindere deţinea monopol pe piaţa internă a României, pe piaţa internaţională aceasta se confruntă cu diferiţi adversari care să îi pună în pericol activitatea.

12

După experienţa comunistă, România, în vederea aderării, a avut o cale lungă pentru a atinge acquis-ul comunitar, ceea ce a însemnat o trecere la o economie de piaţă funcţională, structură juridică, administrativă, instituţională bazată pe o democraţie pluralistă, legislaţie comunitară, concurenţială.

Ca membră a Uniunii Europene, România va beneficia de o creştere a producţiei interne şi o creştere economică, ce urmează să fie resimţită pe parcursul a câţiva ani. În ceea ce priveşte întreprinderile, cele mai poluante şi mari consumatoare de energie îşi vor scurta evoluţia, la fel şi cele care nu pot face faţă concurenţei venite din partea ţărilor Uniunii Europene. Integrarea presupune o amplificare a competitivităţii şi a eficienţei, ceea ce atrage o închegare a pieţei, investiţii majore în produsele interne. Existenţa pieţei unice are şi va avea efecte benefice atât sporirea competitivităţii firmelor europene, cât şi crearea de noi locuri de muncă şi suplimentarea fondurilor colectate de guvernele statelor membre.

O condiţie a aderării a fost ca România să pună accent pe implementarea prevederilor legale şi „prăbuşirii” monopolurilor de stat. Astfel, o altă consecinţă a integrării este restructurarea, privatizarea întreprinderilor cu caracter de monopol natural. Măsuri de privatizare au fost adoptate şi încă sunt în curs de implementare în numeroase sectoare reglementate, cum sunt telecomunicaţiile, serviciile poştale, serviciile locale, energia electrică şi termică, transportul pe cale ferată. Printre puţinele monopoluri care mai supravieţuiesc pe piaţa României sunt CFR Infrastructură şi Metrorex S.A.

Prin procesul de privatizare are loc doar desfacerea monopolului statului asupra proprietăţii. Monopolul producătorului se menţine mai departe, în condiţiile proprietăţii private. Eliminarea monopolului presupune şi alte demersuri în afară de privatizare, cum ar fi crearea sau reprofilarea unor unităţi industriale pentru realizarea unor produse similare sau substituibile, adoptarea unei politici antimonopoliste prin importul de produse similare celor fabricate de monopolul intern, elaborarea unor acte normative antimonopoliste şi de protejare a activităţii concurenţiale.

În scopul stopării conflictelor de competenţe în domeniul concurenţei, a fost înfiinţat Consiliul Concurenţei ce a avut un mare rol în eliminarea practicilor anticoncurenţiale.

Un alt aspect al apartenenţei Uniunii Europene este libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, eliminarea barierelor de frontieră. Aceasta a provocat pe piaţa forţei de muncă o migraţie a românilor către diferite ţări, ceea ce include şi o creştere a angajatorilor români ce ocupa poziţii înalte în companii multinaţionale. Eliminarea barierelor a dus la promovarea schimburilor internaţionale, atragerea de capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi şi la o creştere a exporturilor şi o creştere masivă a importurilor. Aceasta înseamnă că România este mai mult o piaţă de desfacere decât un producător de bunuri şi servicii, ceea ce duce la o majorare a deficitului comercial.

Aderarea la Uniunea Europeană include şi adoptarea monedei euro care este prevăzută pentru România pentru anul 2015. Adoptarea monedei euro are în vedere şi îndeplinirea celor 5 condiţii referitoare la stabilitatea inflaţiei, ratei dobânzii, cursului de schimb, deficitului bugetar şi datoriei publice. În momentul de faţa România îndeplineşte doar condiţia datoriei publice.

Adoptarea monedei euro ar face ca importatorii şi exportatorii români să fie primii beneficiari, deoarece se elimină riscul valutar şi astfel va creşte nivelul şi viteza tranzacţiilor, ceea ce ar întări economia naţională. Efectele negative ale preluării monedei euro ar fi creşterea preţurilor din lipsa de familiaritate a populaţiei cu noile preţuri exprimate în euro, pierderea posibilităţii de alegere a ratei inflaţiei şi pierderea cursului de schimb, ca

13

instrument de reglare a balanţei de plăţi externe, renunţarea la politica monetară (ce vizează cursul de schimb şi dobânzile) care a salvat de multe ori economia României.

Conceptul de nevoie este un termen destul de ambiguu, căruia nu i se poate atribui o definiţie clară. Motivul este acela că nevoile umane sunt nelimitate şi într-o continuă dezvoltare. Sfera nevoilor este vastă şi diferită, aceasta înglobând necesităţi financiare, necesităţi materiale şi necesităţi spirituale. Ultimele două trebuinţe desemnează categoria nevoilor de consum. 1

Conform lui McKillip, nevoile pot fi rezumate la două dimensiuni: a) Instrumentalitate – nevoia semnifică o necesitate, cu ajutorul căreia individul poate duce la bun sfârşit obiectivul său impus. Acest tip de nevoie doar sugerează acţiunea, nu o şi motivează. b) Îngrijorare morală – acest tip de nevoie determina acţiunea.

Factori de clasificare a nevoilor: a) În funcţie de cerinţe şi preferinţe În momentul în care un individ decide să îşi consume resursele pentru a cumpăra un anumit bun, sau pentru a-şi îndeplini dorinţa, nu implică şi faptul că acel lucru este indispensabil pentru acesta. b) În funcţie de nevoile exprimate şi nevoile reale. Consumatorii îşi exprimă nevoia de bunuri din perspectiva lor, sub forma unor bunuri pe care vor să le achiziţioneze, şi nu sub forma serviciilor furnizate de aceste bunuri. c) În funcţie de nevoile percepute. Consumatorii îşi exprima nevoia de consum în baza propriilor percepţii. De multe ori există discrepanţe între percepţia clientului şi cea a furnizorului, în ceea ce priveşte noţiunea de produs, ceea ce poate duce uneori la neînţelegeri între cele două părţi. d) În funcţie de nevoile culturale Pe lângă nevoile consumatorilor de produse şi servicii, aria necesităţilor cuprinde de asemenea şi respectul de sine, respectul faţă de alte persoane, continuarea tradiţiilor. Toate acestea poartă numele de nevoi culturale. Cultura, oferă societăţii stabilitate, referindu-ne la un sistem de legi, obiceiuri, tabuuri, ritualuri. Acest substrat este găsit de indivizi, ca având o valoare deosebită. e) În funcţie de modul de întrebuinţare.

Consumatorii pot folosi anumite produse şi bunuri, în alt mod decât cel intenţionat de furnizor. În acest caz apare problema calităţii. În momentul producerii unui anumit bun, calitatea este ajustată în funcţie de întrebuinţarea corectă a acestuia. Această calitate îşi pierde din valoare dacă, produsul, este folosit într-un mod incorect. Pentru ca producătorul să realizeze un bun care să corespundă, din punct de vedere calitativ, şi nevoilor reale are utilizatorului final (folosirea incorectă), atunci, costul producerii acestuia ar fi mult prea mare. O soluţie în acest caz ar fi evitarea întrebuinţărilor greşite a produsului, prin descrierea cât mai explicită a modului real de utilizare. Tipuri de nevoi: a) Nevoi normative – acele nevoi raportate la părerile anumitor specialişti cu privire la dorinţele indivizilor. Exemplu: În România, un grup de experţi au stabilit pragul valoric al sărăciei, la un consum alimentar de 2505 calorii pe zi. Toate persoanele care consumă

1 Hatos, A., Zamfir, C., Stanescu, S., Analiza nevoilor, în Enciclopedia dezvoltării

sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 44-52

14

mai puţin de această valoare, sunt considerate sărace. b) Nevoi resimţite – acele nevoi raportate la preferinţele indivizilor . Exemplu: În urma unui studiu cu privire la metodele contraceptive, realizat în rândul femeilor, s-a stabilit că acestea preferă ca medicii ginecologi să le trateze cu mai multă grijă şi empatie. c) Nevoi exprimate – acele nevoi identificate în baza răspunsurilor, anumitor indivizi, la diferite probleme. Exemplu: Aglomeraţiile de la sistemul de serviciu social al unei primarii care oferă tichete de transport gratuite pentru pensionari, arată că acest tip de serviciu acoperă o nevoie reală. d) Nevoi comparative - acele nevoi care sunt recunoscute prin compararea utilizării anumitor servicii, de către grupuri asemănătoare

Exemplu: În două comune mari din judeţul Bihor în care există populaţii rrome aflate în condiţii de sărăcie similare, ratele ajutorului social sunt foarte diferite. Într-o comună, 700 de familii primesc ajutor social, pe când în cealaltă comună doar 5. Aceste înregistrări evidenţiază faptul că instituţiile răspunzătoare nu îşi îndeplinesc îndatoririle. Soluţia în acest caz este o informare cât mai precisă şi corespunzătoare a locuitorilor, cu privire la drepturile şi condiţiile de acordare a ajutoarelor pentru venitul minim garantat. e) Indicatori de risc – reprezintă caracteristicile care prezic problemele ce pot apărea pe viitor. f) Nevoi de întreţinere – nevoi identificate cu ajutorul serviciilor sociale. Soluţiile arată ce trebuie făcut pentru a găsi o rezolvare a problemelor. Acestea pot fi descrise pe trei dimensiuni: a) eficacitate - să existe dovezi că soluţia rezolvă problema. b) fezabilitate - infrastructura, costurile şi resursele umane implicate de implementarea soluţiei propuse. c) gradul de utilizare – dovezi că membrii grupului ţintă folosesc sau adoptă soluţia. Etapele analizei nevoilor 1. Identificarea utilizatorilor şi a utilităţii Utilizatorii analizei sunt cei care au drept de decizie şi membrii publicului care pot fi afectaţi de acestea. Cunoaşterea modului în care rezultatele analizei vor fi folosite îl va ajuta pe cercetător să se axeze pe rezolvarea problemelor fiecăruia. 2. Descrierea populaţiei ţintă şi a mediului de servicii Caracteristicile importante ale target-ului sunt reprezentate de aspecte precum: dispersia geografică, mijloacele de transport disponibile, căile de acces etc. 3. Identificarea nevoilor În această etapă se urmăreşte descoperirea problemelor grupului ţintă şi căutarea soluţiilor pentru rezolvarea acesteia. 4. Evaluarea nevoilor În momentul în care problemele şi soluţiile au fost identificate, este necesar ca informaţiile să fie integrate pentru a produce recomandări pentru acţiune. 5. Comunicarea Această etapă joacă un rol foarte important în analiza nevoilor. O simplă eroare în transmiterea rezultatelor, şi toate constatările pot fi puse în pericol.

Principiile analizei nevoilor 1. Rezultatele trebuie să fie de încredere.

15

2. Procesul de evaluare trebuie să fie cât mai explicit şi transparent. 3. Evaluarea nevoilor trebuie să fie participativă şi inclusivă. Evaluarea trebuie să fie eficientă în termeni de cost şi timp.

1.3.1. Scopul teoriei consumatorului Scopul teoriei consumatorului este reprezentat de:

• opţiunile de consum alese de consumator; • de predicţiile cu privire la modificările asupra alegerii optimale induse de schimbarea setului admisibil de consum.

Teoria consumatorului analizează comportamentul consumatorului ca reacţie la schimbarea unor variabile economice cum ar fi: preţul bunului, venitul consumatorului sau preţul celorlalte bunuri.2

1.3.2. Motivele consumului

Care este natura motivelor, scopurilor şi dorinţelor care determină comportamentul consumatorului? De ce indivizii aleg să cumpere şi să consume diverse produse, brand-uri şi servicii din multitudinea de alternative care sunt oferite de piaţă? Ce părere au şi cum îşi duc aceştia la bun sfârşit nevoile de consum? Ce drum urmează deciziile acestora şi care sunt factorii definitorii? În acest capitol am încercat să răspund la aceste întrebări, pentru a putea ajunge într-un final la o concluzie în ceea ce priveşte comportamentul indivizilor când vine vorba de achiziţionarea anumitor bunuri sau servicii.

Motivele consumului pot fi reprezentate foarte uşor printr-o schema evidenţiată de S. Rarneshwar, David Glen Mick şi Cynthia Huffman, în lucrarea „The Why of Consumption”: 3

2 Stancu, S., Microeconomie. Comportamentul agenţilor economici. Teorie şi aplicaţii,

Editura Economică, Bucureşti, 2006, p.43 3 Ratneshwar, S., Mick, D., G., Huffman, C., The Why of Consumption, Editura

Routledge, 2000, p.3

16

Consumul joacă un rol foarte important şi definitoriu în

economie, iar cunoaşterea acestuia ar putea ajuta la echilibrarea situaţiei economice. Însă, este foarte greu de determinat exact motivele care îi induc consumatorului ideea de achiziţie şi mai mult decât atât, factorii decizionali spre alegerea unui anumit brand. Fiecare consumator fiind diferit de restul, aşa sunt şi motivele acestuia. Astfel, deciziile sunt atât de diversificate şi diferite pe cât sunt şi indivizii între ei.

17

1.3.3.Cererea de consum

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun sau serviciu, pe care

consumatorul este dispus să o cumpere, cunoscând preţul acestuia. Având în vedere legătura dintre producţie şi consum, cercetarea joacă un rol important în studiile de marketing.

Indicatorii care acţionează asupra consumului: - Veniturile populaţiei; - Salariul mediu; - Cheltuielile de consum; - Numărul de salariaţi; - Şomajul; - Preţurile alimentelor în România şi pe pieţele internaţionale; - Accesul la creditul de consum şi datoriile populaţiei la bănci; - Schimbarea obiceiurilor de consum. Evoluţia preţurilor În anii 2007-2008 s-au înregistrat preţuri constante şi moderate, însă începând

cu anul 2008 acest lucru a început să se schimbe. Astfel, preţurile au fost majorate, serviciile destinate populaţiei având o creştere foarte rapidă a tarifelor.

În anul 2009 s-a înregistrat o scădere a ritmului de creştere a preţurilor de consum, însă, datorită crizei economice apărute în acel an, preţurile serviciilor continuau să crească.4

În anul 2009, odată cu apariţia crizei economice, situaţia se shimbă din nou, aparent în bine, deoarece se înregistra o scădere a ritmului de creştere a preţurilor de consum, chiar şi cu aproape 2%.

Tabelul nr. 1.1.

Evoluţia preţurilor

2008 inclusiv: 2009 inclusiv

2007

total

2008

total I

trim

II

trim

III

trim

IV

trim

I

trim

II

trim

III

trim

Indicii preţurilor de consum - total 112,3 112,7 114,7 116,2 111,9 108,5 103,2 99,1 98,3 inclusiv: produse alimentare 111 115,6 119,6 123,1 112,4 108,1 99,3 91,7 92,1 produse nealimentare 113,1 108,3 110,5 110,3 108,5 104,2 100,5 98,8 98,8 servicii 114,3 116,5 115,2 117,3 117,1 116,5 114,1 110,7 105,9 Sursa: www.insse.ro şi calculele autorilor

4 Gorelov, E., Rojco, A., Raport: Influenţa preţurilor asupra bunăstării populatiei prin prisma

indicatorilor statistici, Editura Moldova CISR, 2010, p. 6

18

Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor de consum Aşa cum am prezentat şi mai sus, unul dintre cei mai importanţi indicatori de influenţare a consumului îl reprezintă nivelul preţurilor . Dar, totodată acestea influenţează indirect şi volumul de consum. În momentul în care puterea de cumpărare a banului scade, atunci şi consumul va fi pe măsură. Aşadar, un alt indicator important definitoriu în consum, este reprezentat de venit. În momentul în care ritmul de creştere al preţurilor este peste cel al veniturilor, atunci, volumul de consum se va diminua considerabil.5

Până la instalarea crizei, consumul a avut un ritm de creştere considerabil, întrucât nivelul veniturilor creştea mai rapid decât cel al preţurilor astfel:

Tabelul nr. 1.2.

Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor de consum

2008 inclusiv 2009 inclusiv

2007

total

2008

total I

trim

II

trim

III

trim

IV

trim

I

trim

II

trim

Preţurile serviciilor şi

bunurilor de consum +12,3 +12,7 +14,7 +16,2 +11,9 +8,5 +3,2 -0,9

Venituri disponibile

nominale +21,3 +16,7 +23,7 +20,9 +14,4 +9,8 +2,9 -2,9

Venituri disponibile

reale +8,0 +3,5 +7,9 +4,0 +2,6 +1,2 -0,3 -2,0

Cheltuieli de consum

nominale +17,4 +9,7 +19,0 +11,0 +6,5 +4,8 -2,5 -0,4

Cheltuieli de consum

reale +4,5 -2,7 +3,8 -4,5 -4,8 -3,4 -5,5 +0,5

Sursa: www.insse.ro şi calculele autorilor

Conform datelor de mai sus, se poate observa că anul 2008 a fost un an în care atât preţurile, cât şi veniturile au avut un ritm mai scăzut de creştere faţă de anul precedent, iar începând cu anul 2009, s-a putut observa o scădere atât a veniturilor cât şi a consumului populaţiei, acest lucru datorându-se crizei economice ce s-a instalat în România.

Clasificarea consumului

a) Consum productiv – influenţat de mai mulţi factori: - modul de organizare al producţiei; - normele de consum specifice, - tehnologiile de fabricaţie.

5 Gorelov, E., Rojco, A., Raport: Influenţa preţurilor asupra bunăstării populatiei prin prisma

indicatorilor statistici, Editura Moldova CISR, 2010, pp. 7-8

19

Fiecare firmă îşi stabileşte anumite obiective în cercetarea consumului. Acestea sunt reprezentate prin stabilirea proporţiilor în care nevoile de consum duc la o valorificare eficientă a resurselor interne ale companiei

b) Consumul neproductiv Consumatorul însuşi este un individ complex şi divers, particularităţi care se

atribuie şi cercetării consumului. Factorii explicativi ai comportamentului consumatorului cuprinde:

- factori individuali; - factori sociali;

factori culturali. 1.4. Factorii determinan ți ai comportamentului consumatorului

Comportamentul consumatorului este unul foarte complex şi diferit de la individ la individ. Ştiind acest lucru, este clar că acesta nu poate avea o definiţie generală. Singurul mod prin care comportamentul consumatorului poate fi studiat, este analizând factorii determinanţi ai acestuia.

Factorii determinanţi ai consumului în viziunea lui R. Boier 6: 1. Factori individuali – incluzând nevoile şi motivaţiile, stilul de viaţă, preferinţele; 2. Factori sociali – reprezentaţi de familie, statut social etc.; 3. Factori culturali.

Factori determinanţi ai consumului în viziunea lui I. Cătoiu7. Spre deosebire de Rodica Boier, Iacob Cătoiu susţine mai mulţi factori care pot

determina comportamentul unui consumator, şi introduce şi separarea acestora, pe tipuri de variabile: directe sau deduse.

1. Variabile directe a) Factori demo-economici; b) Factori specifici mixului de marketing; c) Factori situaţionali (timpul, importantă şi ocazia cumpărăturilor). 2. Variabile deduse: a) Factori psihologici (percepţie, motivaţie, învăţare, personalitate, atitudine); b) Factori sociologici (familie, clasa socială, subcultură, anturaj).

6 Boier, R., Comportamentul consumatorului, Editura Graphix, Iaşi, 1994, pp. 30-51

7Cătoiu, I., Teodorescu, N., Comportamentul Consumatorului, Teorie şi practică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pp. 25-45

20

Fig. nr. 1.2. Factorii care influenţează comportamentul consumatorului8

Totuşi, factorii care au cea mai mare influenţă asupra comportamentului

consumatorului sunt: 1. Factorii economici - joacă un rol esenţial în studierea comportamentului

consumatorului, deoarece, la nivel macroeconomic, aceştia caracterizează capacitatea de cumpărare a societăţii. Ei afectează direct evoluţia consumului.

La nivel macroeconomic, se manifestă prin dinamica şi nivelul indicatorilor sintetici macroeconomici, transporturile, comerţul etc.

La nivel microeconomic, venitul consumatorului este esenţial. Acesta reprezintă principala restricţie al acestuia în achiziţionarea diverselor bunuri.

2. Factori demografici – reprezentaţi de structura populaţiei. La nivel macroeconomic, principalele variabile se referă la numărul populaţiei,

distribuţia geografică a acesteia, sporul natural etc. La nivelul consumatorului, principalele variabile sunt: vârsta, sexul, starea

civilă, caracteristicile fizice etc. 3. Factori psihologici – reprezintă factorii care îşi pun amprenta pe deciziile

indivizilor, influenţând astfel comportamentul acestora în vederea achiziţionării unui bun sau serviciu. Printre aceştia enumerăm:

a) Percepţia – reprezintă un proces psihic prin care individul în cauză, recepţionează informaţiile primite, organizându-le astfel încât să îşi poată crea o opinie despre bunul sau serviciul respectiv. Acţiune care îl va ajuta în luarea deciziei corecte. Fiecare consumator recepţionează senzaţiile care îl înconjoară, şi anume văz, auz, miros etc. În situaţia în care acestea se află la limitele pragului: absolut (nivel minim ce permite detectarea şi senzitivitatea)9 şi diferenţial (diferenţa minimă care se poate detecta, de la un anumit nivel în sus). În funcţie de informaţiile, pe care acesta le-a receptat, individul îşi poate crea o opinie privitoare la decizia de achiziţionare, sau nu, a respectivului bun sau serviciu

Activitatea perceptivă are câteva caracteristici, prezentate de P.L. Dubois:10

8 Kotler, P., Principals of Marketing, Editura Prentice Hall Inc., 1999, p. 336

9 Moore, T., E., Sublimal Advertising, What You See is What You Get, Journal of Marketing,1982, pp. 38-47 10 Dubois, P., L., Jolibert, A., Muhlbacher, H., Marketing management: a value creation process, Editura Houndmills, Basingstoke, Hampshire, Palgrave Macmillan, New York, 2007, pp. 59-60

21

- percepţie selectivă; - percepţie distorsionată; - percepţie subiectivă.

b) Motivaţia – la baza fiecărei decizii pe care un individ o ia, stau nişte motivaţii, care îl îndeamnă pe acesta să aleagă, sau să se îndrepte spre un anumit produs. - Motiv de direcţionare; - Motiv de energizare.

Tipologia motivelor în viziunea lui M. Golu şi A. Dinu11: a) În funcţie de origine: primare (înnăscute) şi secundare (dobândite); b) În funcţie de organizare: neintegrate şi integrate; c) În funcţie de valoare: pozitive (cu valoare adaptivă) şi negative (cu efecte

dezadaptive); d) În funcţie de importanţă: inferioare (cu valoare scăzută şi trecătoare) şi

superioare( cu valoare majoră); e) În funcţie de consolidare: vitale (provoacă dezechilibre grave) şi modulare

(interese, aspiraţii); f) În funcţie de sursă: raţionale (dominante) şi emoţionale (legate de satisfacerea

anumitor nevoi psihologice ale individului); c) Învăţarea – experienţa acumulată de un individ care îl poate ajuta în luarea

unei decizii. Printre tehnicile de învăţare, putem enumera: - tehnica învăţării prin condiţionarea clasică de tip pavlovian; - tehnica învăţării instrumentale; - tehnica învăţării cognitive.

d) Atitudinea – modul unui individ de a reacţiona faţă de un anumit obiect, într-un mod pozitiv sau negativ.

Elementele atitudinii: - Elementul cognitiv – reflectă ansamblul credinţelor unui individ asupra unui

anumit bun sau serviciu; - Elementul afectiv – reflectă reacţia afectivă a unui individ faţă de un bun sau

serviciu; - Elementul comportamental – reflectă înclinaţia spre a acţiona în vederea

achiziţionării, sau nu, a unui produs sau serviciu. Cele trei componente ale atitudinii se află într-o strânsă legătură, evidenţiată de

modelul Lavidge şi Steiner:12 Notorietate → Înţelegere → Atitudine →Preferinţa → Convingere → Cumpărare

1.5. Dezbatere privind tipologia comportamentului c onsumatorului Există cinci tipuri de consumator: a) Iniţiator – primul individ care induce ideea de cumpărare; b) Influenţator – individul care influenţează puterea de decizie; c) Decident – individul care ia decizia finală de achiziţionare sau nu; d) Cumpărător – individul care efectuează tranzacţia de cumpărare; e) Utilizator – individul care utilizează bunul cumpărat.

11

Golu, M., Dicu, A., Introducerea în psihologie, Editura Ştiintifică, Bucureşti, 1972, p. 196 12

Lavidge, R., Steiner, G., A model for Productive Measurement of Advertising Effectiveness Journal of

Marketing, 1961, pp. 4, 25, 59-62

22

Fiecare dintre aceste tipologii ale consumatorului, pot fi regăsite atât la un singur individ, cât şi la mai mulţi. În funcţie de gradul de implicare al acestuia, putem clasifica comportamentele astfel: a) Consumatorul complex Individul are la cunoştinţă toate mărcile care produc bunul dorit, şi este conştient de diferenţele dintre acestea. b) Consumatorul care tinde să reducă diferenţele între produse Consumatorul are în vedere toate mărcile existente care produc respectivul bun, însă alege doar câteva pe care le analizează în vederea deciziei corecte de achiziţionare. c) Consumatorul obişnuit Consumatorul ştie deja ce vrea să cumpere. Acesta cunoaşte deja ce marcă de produs i-a adus cele mai mari satisfacţie, apelând astfel la fidelitate şi inerţie. d) Consumatorul orientat spre diversificare

Consumatorul are la dispoziţie o gamă variată de mărci. Deşi a folosit deja câteva dintre ele, care i-au adus satisfacţii, acesta preferă să aleagă o marcă nouă pentru a testa piaţa şi a diversifica alegerile.

Deci, pentru a putea crea un traseu şi a înţelege deciziile pe care un consumator le ia în vederea achiziţionării unui bun, specialiştii trebuie să cunoască mai întâi consumatorul, şi felul lui de a lua aceste decizii. Astfel, în funcţie de acestea, marketerii îşi pot da seama de factorii care influenţează consumul. O altă clasificare a consumatorului este făcută de Gabriel şi Lang în lucrarea apărută în anul 1995 şi identifică alte 9 tipologii comportamentale, şi anume:13 a) consumatorul ca alegător – În această postură, consumatorul trebuie să facă o alegere echilibrată, care să îi permită acestuia o satisfacere a nevoilor cât mai completă. În acest caz, acesta face apel la raţiune şi pune în balanţa atât calităţile cât şi defectele fiecărui produs/serviciu în parte, pentru ca la final să îl aleagă pe cel mai optim. b) consumatorul ca şi comunicator – În postura de comunicator, consumatorul achiziţionează bunuri sau servicii, prin intermediul cărora să se facă remarcat sau să transmită diverse mesaje. Acest lucru, datorită rolului societăţii în viaţa fiecărui individ în parte, unde toţi încearcă să iasă în faţă cu ajutorul diverselor metode. c) consumatorul ca cercetător – Această tipologie nu are ca scop o satisfacere a nevoilor imediată, ci mai degrabă o satisfacere pe termen lung. Astfel, consumatorul reuşeşte să consume produse din cele mai diversificate, pentru a putea ajunge într-un anumit punct în care alegerea făcută să aibă ca bază un studiu al pieţei. d) consumatorul în căutarea identităţii - Identitatea se dobândeşte de-a lungul vieţii. Astfel, în viziunea celor doi, Gabriel şi Lang, consumatorul mai poate fi perceput ca fiind o persoană singuratică şi neliniştită, aflându-se în căutarea propriei personalităţi.

e) consumatorul ca hedonist/în căutarea plăcerii – Consumatorul este într-o căutare perpetuă a plăcerilor vieţii şi a lucrurilor care îl fac fericit.

f) consumatorul ca victimă – indivizii pot foarte uşor să devină nişte victime ale societăţii. Pieţele de desfacere pot fi uneori înşelătoare, jucându-se cu mintea consumatorului. Astfel, cei mai vulnerabili sunt copii, bătrânii sau persoanele bolnave. g) consumatorul ca rebel - În dorinţa de afirmare şi de ieşire în evidenţă, unii consumatori tineri pot recurge la metode de rebeliune pentru a ieşi în faţă. Acest lucru

13

Aldrige, A., Consumption, Editura Polity Press, Cambridge, 2003, pp. 10-14

23

se poate observa în comportamentul persoanelor, care se răsfrânge şi asupra acţiunilor acestora – tinerii care îşi rup blugii în semn de nonconformism. h) consumatorul ca activist – Activismul în cadrul consumatorului poate fi privit ca o mişcare socială. Gabriel şi Lang disting patru faze ale activismului consumatorului: mişcarea cooperativă (implicând principiile mutualităţii, investind drepturile membrilor, şi nu acţionarilor), mişcări politice (mişcarea iniţiată de Ralph Nader, care promova ideea consumatorului ca cetăţean şi critica corporaţiile mari pentru politicile lor anti-consum). i) consumatorul ca cetăţean – Afirmaţia conform căreia cetăţenii au fost reduşi la simpli consumatori, implică o pierdere a unor promisiuni politice. Cetăţenia înseamnă egalitate, pe când consumul înseamnă o inegalitate.

Consumul de bunuri şi servicii este structurat pe un model complex de cunoaştere. Aici, foarte important este consumatorul şi capacitatea lui de a lua cele mai bune decizii, care, într-un final să îi aducă maximum de satisfacţii.

Un model de consum reflectă deciziile consumatorului în vederea cumpărării unui anumit bun sau serviciu. În funcţie de deciziile şi alegerile consumatorului se pot defini diferite modele de consum, care ajută specialiştii în clasarea comportamentului consumatorilor.

Două modele de consum pot avea zone asemănătoare, sau coincidenţe. Acestea apar în cazul în care anumite premise obiective ale comportamentului consumatorului au la dispoziţie foarte puţine opţiuni.14

Cultura este un factor important în luarea deciziilor. Aceasta reprezintă credinţe, tradiţii, artă, tot ce presupune crearea unui traseu al continuităţii. Identitatea culturală creează clasele sociale, respectiv diverse modele de consum. Cultura este definiţia societăţii, şi anume, comportamentul indivizilor fundamentat şi acceptat de societatea din care acesta face parte.15

Însă, în orice comunitate, există diferenţe culturale, care se reduc la tensiuni sociale. Comunicarea interpersonală devine dificilă, având repercusiuni asupra studiului comportamentului consumatorului. Pentru a putea reduce această tensiune, şi a crea un mediu propice studierii corecte a consumului, trebuie introduse anumite valori comune. În general, fiecare generaţie schimbă modelele de consum, în concordanţă cu experienţele şi culturile lor, pe care le transmit mai departe, din generaţie în generaţie. Astfel, se creează un ciclu al modelelor de consum care sunt într-o continuă schimbare şi modernizare, arătându-le astfel dinamismul.

Fiecare model de consum are în componenţa sa diferite module, care la rândul lor sunt alcătuite din trebuinţe de consum esenţiale,16 printre care menţionăm:

a) Trebuinţe de adăpostire; b) Trebuinţe de nutriţie; c) Trebuinţe de educaţie; d) Trebuinţe de integrare social culturală; e) Trebuinţe de întreţinere a locuinţei; f) Trebuinţe de înzestrare a locuinţei; g) Trebuinţe de menţinere a sănătăţii.

14

Stanciu, M., Modele de consum ale populaţiei României în Calitatea vieţii în România, Editura Expert,

Bucureşti, 2008, p, 152 15

Gherasim, A., Studiul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pp. 45-46 16 Stanciu, M., Studii şi Cercetări Economice, vol.42, Academia Română, INCE, CIDE, Bucureşti, 2006, p.3

24

Proprietăţile motivaţiei: - Este compusă din energie şi direcţie; - Pot fi vizibile şi ascunse; - Pot fi generate de factori interni sau externi; - Pot avea valenţe pozitive sau negative; - Pot fi generate de dorinţa de a reduce o anumită tensiune; - Consumatorii sunt motivaţi în vederea atingerii unor scopuri; - Consumatorii încearcă să menţină un echilibru între dorinţele de stabilitate şi cele de varietate; - Motivaţia reflectă diferenţele individuale.

O foarte mare eficienţă în manipularea deciziilor consumatorilor, o are publicitatea sugestivă, care are rolul de a sugera indivizilor motive puternice în favoarea alegerii produsului sau serviciului respectiv. Spre deosebire de publicitatea informativă, cea sugestivă este mult mai abuzivă şi nu are simplul rol de a informa, ci şi cel de a influenţa consumatorul.

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Echilibrul consumatorului, este definită ca nivelul maxim al utilităţii totale de care beneficiază un consumator din bunurile cumpărate cu un anumit buget (venit). În condiţiile constrângerii bugetare, consumatorul trebuie să aleagă o variantă de combinare a diferitelor cantităţi din bunurile disponibile care poate fi achiziţionată şi, totodată, să corespundă preferinţelor sale. Utilitatea totală rezultată din aceste bunuri este maximă atunci când utilităţile marginale sunt proporţionale cu preţurile lor. De exemplu, în cazul a două bunuri x şi y: dacă Umx şi Umy, Px şi Py reprezintă utilităţile marginale şi, respectiv, preţurile bunurilor, atunci utilitatea totală este maximă când: Umx / Px = Umy / Py. Generalizând, rezultă că echilibrul consumatorului este atins atunci când raporturile dintre utilităţile marginale şi preţurile tuturor bunurilor sunt egale.17

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Comportament iraţional al consumatorului, este definită ca ipoteză avansată de Garry Becker prin care demonstrează că ipoteza comportamentului raţional (de maximizare a utilităţii (satisfacţiei) nu este o condiţie necesară pentru deducerea unei curbe a cererii cu pantă negativă.18

Sarcin ă de învăţare 1.1. Definiţi în manieră proprie microeconomia. 1.2. Dezvoltaţi factorii care influențează comportamentul consumatorului. 1.3. Realizaţi o dezbatere pe tema tipologiei consumatorului de bunuri și servicii de

larg consum.

1.6. Rezumatul unit ăţii de studiu Această unitate de studiu urmăreşte să iniţieze studenţii cu terminologia specifică microeconomiei; să favorizeze formarea unei imagini relevante asupra problematicii comportamentului consumatorului; să delimiteze obiectivele cererii de consum; să întemeieze cu argumente percepţia tipologiei factorilor determinanți ai comportamentului consumatorilor.

Cuvintele cheie: microeconomie, tipologie, nevoi, comportament, consumator.

17Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 180 18 Idem, p.114

25

1.7. Test de autoevaluare 1.1.Care credeţi că sunt motivele pentru care microeconomia este considerată a fi

ramură a economiei? 1.2.Clarificaţi conceptele de nevoie, consum, comportament şi consumator. 1.3.Identificaţi interacţiunea celor cinci tipuri de comportamente ale consumatorului.

1.8. Concluzii

Microeconomia reprezintă componenta ştiinţei economice care studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele individuale ale agenţilor economici, privitoare la modul cum se iau deciziile individuale într-o economie la nivelul menajului, al firmei, sau al unei industrii. Ea se bazează pe micro-analiză, iar deciziile sunt individuale; piaţa, oferta, cererea, preţul constituie preocupări ale microeconomiei, iar comportamentul omului izolat - consumator individual sau producător individual - este privilegiat.

Microeconomia se ocupă şi de probleme de dimensiuni la fel de mari ca cele cu care se ocupă macroeconomia. Ceea ce o diferenţiază constă în tipul de abordare şi nu în tipul de scară abordată.

Arată cum funcţionează fiecare piaţă, cum aleg producătorii şi consumatorii şi cu ce consecinţe.

Conceptul de comportament al consumatorului, este definit ca totalitate a acţiunilor tipice ale consumatorilor care vizează maximizarea satisfacerii utilităţii. Acesta este influenţat de preferinţele consumatorului, de intensitatea acestora, de nivelul preţurilor, de mărimea venitului disponibil etc. .

26

Unitatea de studiu 2. Comportamentul și teoria produc ătorului Cuprins

2.1.Introducere..........................................................................................26 2.2.Obiectivele unităţii de studiu................................................................26 2.3.Identificarea și analiza factorilor de producție........................................27

2.3.1.Factorii de producție...................................................................................27 2.3.2.Analiza costurilor factorilor de producție .....................................................28

2.4.Clasificarea costurilor ................................................................................ 33 2.4.1.Evoluția costurilor de producție ........................................................................ 37 2.4.2.Prezentarea funcțiilor de cost ............................................................................ 38

2.5.Expunerea comportamentului întreprinzătorului și modalități de reducere a costurilor .................................................................................................................................... 41

2.6.Rezumatul unităţii de studiu.................................................................48 2.7.Test de autoevaluare............................................................................48 2.8.Concluzii………………………………………………………………….48

2.1. Introducere Unitatea de studiu de debut al acestui material de studiu, intitulat

„Comportamentul și teoria producătorului”, discută despre identificarea și analiza costurilor factorilor de producție, clasificarea și evoluția costurilor de producție, prezentarea funcțiilor de cost, precum şi expunerea comportamentului întreprinzătorului și a modalităților de reducere a costurilor.

Cunoştin ţe preliminare Pentru înţelegerea şi delimitarea clară a comportamentului și teoriei

producătorului, precum şi pentru factorii determinanți și tipologia comportamentului producătorului sunt necesare cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor Economie și Economie aplicată.

Resurse necesare şi recomand ări de studiu Pentru studiul individual al unităţii de studiu curente, recomandăm

apelarea la: resurse bibliografice obligatorii, resurse materiale (instrumente specifice, PC, software etc.), pachete audio-video etc.

Durata medie de parcurgere a unit ăţii de studiu este

de 2 ore.

2.2. Obiectivele unit ăţii de studiu:

� Identificarea factorilor de producție;

� Prezentarea succintă a analizei costurilor factorilor de producție;

� Clasificarea costurilor;

� Expunerea evoluției costurilor de producție;

� Prezentarea funcțiilor de cost;

� Expunerea comportamentului întreprinzătorului și a modalităților de reducere a costurilor.

27

2.3. Identificarea și analiza factorilor de produc ție

2.3.1. Factorii de produc ție Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Comportament al

producătorului, este definit ca totalitatea acţiunilor tipice ale agenţilor economici întreprinzători care vizează atingerea scopului lor în condiţii de concurenţă. Comportamentul producătorului constă în motivaţia deciziilor acestuia cu privire la minimizarea costurilor pentru un nivel dat al producţiei sau cu privire la nivelul producţiei care va maximiza profitul. Comportamentul producătorului se manifestă pe termen scurt şi pe termen lung când se disting trei tipuri de strategii: stabilirea volumului, mărimea profitului pentru un volum dat al producţiei, în condiţiile minimizării costului de producţie; schimbarea de scară (de dimensiune) a producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie utilizaţi menţinând aceeaşi proporţie; schimbare de scară a producţiei cu substituiri de factori, modificând raportul dintre aceştia.19

Teoria comportamentului producătorului , o modalitate de studiere a unui proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să caute maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune. Pentru început, teoria comportamentului producătorului ca de altfel în general, teoria comportamentului firmei, a fost dezvoltată de R. Cyert, J.G.March şi H.A.Simon. Principiile fundamentale ale teoriei comportamentului producătorului sunt:

a) producătorii încearcă să satisfacă mai degrabă decât să folosească comportamentul maximizator;

b) producătorii acţionează individual sau ca sociogrupuri, fiecare cu aspiraţii proprii ceea ce conduce la urmărirea unor scopuri multiple, adesea contradictorii.

Factorii de producție sunt reprezentați de muncă, natură și capital. O contribuţie importantă a acestei teorii este aceea că, pe baza studiilor efectuate,

a informaţiilor oferite, permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai avantajoase decizii economice în vederea atingerii scopului de maximizare a profitului. Teoria comportamentului producătorului presupune: a). utilizarea unor instrumente de analiză, şi anume funcţia de producţie, Q = f(x,y); b). curbele de izoprodus descrescătoare, convexe şi nesecante, productivitatea marginală pozitivă şi descrescătoare; c). obiectivul sau funcţia scop-maximizarea nivelului producţiei care asigură maximizarea profitului sub constrângere de resurse (bugetare); d). construcţia funcţiei ofertei. Se presupune un agent economic întreprinzător raţional care acţionează în conformitate cu principiul de comportament economic al economicităţii, al eficienţei economice. Teoria comportamentului producătorului pe termen scurt are în vedere echilibrul producătorului, respectiv luarea acelei decizii economice care permite stabilirea volumului producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul, respectiv diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale este maximă. Profitul este maxim atunci când costul marginal este egal cu încasarea marginală. Teoria comportamentului producătorului pe termen lung presupune luarea în considerare a două probleme: combinarea optimală a factorilor de producţie care asigură maximizarea profitului şi mărimea optimală a firmei care să permită obţinerea unei producţii maxime la un nivel dat al costului total sau obţinerea volumului dat al producţiei, cu un cost de producţie total minim.20

19Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 114 20 Idem. pp. 466-467

28

2.3.2. Analiza costurilor factorilor de produc ție

Conform DEX costul este definit ca fiind: „totalitatea cheltuielilor, exprimate în

bani, efectuate pentru producerea unui bun, executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc.”21 Dicţionarul economic defineşte costul de producţie: „cheltuielile directe şi indirecte de producţie repartizate raţional asupra produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate.”22

Costul de producţie, apreciat ca unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activităţii economice, ocupă un rol foarte important în sistemul categorial al economiei politice datorită aspectelor complexe şi variate pe care le reflectă. Acest indicator reflectă prin structura, mărimea şi evoluţia sa gradul de eficienţă al activităţii unei firme, întrucât el reprezintă expresia bănească a factorilor de producţie consumaţi pentru producerea şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii. Din acest punct de vedere, costul de producţie este una din formele de manifestare a eficienţei economice care este legată strâns de mişcarea valorii şi preţurilor.

Principalii factori de producţie sunt: mijloacele de muncă, obiectele muncii şi munca omului. Ei participă în mod diferit la realizarea valorii noului produs. Astfel, noului produs i se transferă în totalitate într-un singur ciclu de producţie, valoarea obiectelor muncii sub acţiunea mijloacelor de muncă, utilizate de forţa de muncă.

Măsurarea şi cunoaşterea riguroasă a tuturor cheltuielilor efectuate cu producerea şi desfacerea mărfurilor, este necesară pentru funcţionarea în condiţii de eficienţă a unităţii economice astfel încât, recuperarea lor să permită reluarea procesului de producţie. Din această cauză, în ansamblul veniturilor obţinute de o firmă ca urmare a vânzării produselor sale, această parte de valoare care reflectă consumul unor factori de producţie, manifestă tendinţa de autonomizare sub forma costului. J.B. Say este economistul care apreciază şi recunoaşte importanţa costului de producţie pentru stabilirea valorii mărfurilor.23 În lucrarea sa Traite d’economie politique el afirmă că reducerea valorii produselor se afla sub impactul concurenţei dintre producători.24 Trebuie remarcat însă, că valoarea minimă unde preţul poate coborî este dată de costul de producţie.

J. M. Keynes, face distincţie în lucrarea sa între costul factorial şi costul de întrebuinţare. Costul factorial reprezintă sumele pe care le varsă factorilor de producţie, fără cele destinate altor întreprinzători, pentru serviciile lor curente. Costul de întrebuinţare reprezintă sumele pe care le varsă altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face folosind echipamentul de producţie în loc să-l lase inactiv.25

Costul de producţie este definit în literatura de specialitate ca fiind expresia bănească a cheltuielilor pe care firmele producătoare le efectuează, prin alocarea şi

21 http://dexonline.ro/ 22 http://www.dictionar-economic.ro 23

Popescu, D., Istoria gândirii economice din antichitate pânâ la sfârşitul secolului al XX-lea, Editura

Continent, Sibiu, 1999

24 Say, J., B., Triaté d’économie politique, 3e éd., Paris, 1827 25

Keynes, J., M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1970

29

consumarea de factori de producţie, pentru producţia şi desfacerea mărfurilor şi serviciilor lor.

De asemenea se face distincţie între costul contabil şi costul economic. Costul contabil reprezintă ansamblul cheltuielilor măsurabile în bani pe care agentul economic le suportă în mod efectiv pentru plata materiilor prime, combustibilului, achiziţionarea şi apoi amortizarea capitalului fix, plata obligaţiilor fiscale etc. Aşadar costul contabil include cheltuielile explicite pe care firma le face pentru achiziţionarea de la alţi agenţi economici a factorilor de producţie necesari.

Costul economic are o accepţiune mai largă, incluzând în costurile unei firme şi sumele pe care aceasta le-ar fi plătit pentru achiziţionarea unor factori pe care aceasta îi deţine în proprietate. Acest tip de cost ar trebui luat în considerare atunci când se vorbeşte de rentabilitatea unui agent economic.26

Trebuie menţionat faptul că, noţiunea de cost de producţie nu se identifică în toate cazurile cu noţiunea de cheltuială. Cheltuiala este generată de regulă, de o plată, cu alte cuvinte, de utilizarea disponibilităţilor băneşti, fie pentru constituirea stocurilor de valori materiale, fie pentru onorarea obligaţiilor de orice fel. Cheltuielile se cuprind integral în costul de producţie numai atunci când valorile materiale achiziţionate se consumă productiv în acelaşi moment. În practica economică se foloseşte totuşi noţiunea de cheltuieli de producţie cu sensul de cost de producţie.

Având în vedere cele prezentate putem concluziona că ne aflăm în faţa unei categorii valorice care execută un circuit propriu şi îndeplineşte anumite funcţii economice. Compensarea valorică a resurselor necesare reproducerii condiţiilor materiale şi personale ale producţiei, este considerată cea mai importantă dintre acestea. Însă recuperarea numai a costului în urma vânzării mărfii, asigură condiţiile reluării doar pe scară simplă a procesului de producţie. K. Marx sublinia faptul că există o limită în ceea ce priveşte nivelul inferior până la care se poate reduce preţul de vânzare al mărfurilor. Costul este condiţia sine qua non a reproducţiei simple, întrucât dacă preţul la care se vinde marfa se situează sub nivelul costului, el nu va oferi nici posibilitatea reproducţiei simple. De aceea prin raportarea diferitelor rezultate la costuri, firma poate cunoaşte eficienţa folosirii fiecărei unităţi monetare cheltuite, având posibilitatea descoperirii rezervelor de care dispune, şi sporirea pe această cale a capacităţii ei de concurenţă.27 Analiza profitului pe termen scurt utilizând valori le marginale

Determinarea nivelului producţiei care reuşeşte maximizarea profitului pe termen scurt poate fi realizată şi prin intermediul analizei valorilor marginale. Vmg, respectiv Cmg, conduc la luarea unei decizii eficiente în ceea ce priveşte nivelul optim al producţiei care este susceptibil de a maximiza profitul firmei. Dacă prin decizia de a produce o unitate suplimentară apare un cost adiţional (Cmg) care este mai mic decât venitul suplimentar obţinut (Vmg), atunci profitul va creşte (sau apare o reduce a pierderilor). În caz contrar, în mod evident, firma nu va decide să realizeze o producţie suplimentară. În momentul în care Vmg = Cmg, atunci profitul este maximum.28

Procesul de determinarea a nivelului optim de producţie care să conducă la o maximizare a profitului este prezentat în fig. nr. 2.1. Firma va produce unităţi din 26 Popescu, D., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2000 27 Popescu, G., Evoluţia gândirii economice, ediţia a II-a, Editura George Bariţiu, Cluj –Napoca, 2002 28 Ibidem, p.7

30

respectivul bun cât timp Preţul (P=Vmg, atunci când cererea este perfect elastică) este mai mare decat Cmg. Dacă Cmg este mai mare decât preţul (sau Vmg) atunci firma va renunţa în a mai produce respectivul bun. Toate posibilităţile de profit sunt conditionate de egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal (Vmg = Cmg ).

29 În figură se poate observa că nivelul producţiei care maximizează profitul este

reprezentat de QH (Vmg=Cmg). Venitul total (VT) este reprezentat de suprafaţa 0QHHp fiind rezultatul produsului dintre preţ şi cantitate produsă (VT=P*QH). Costul total (CT) este reprezentat de zona 0QHMCM (Produsul dintre costul total mediu şi cantitate: CM*QH). Profitul este reprezentat de suprafaţa delimitată de punctele CMMH

Pe termen scurt, firma îşi poate permite să piardă echivalentul costurilor fixe. Dacă firma este capabilă să îşi recupereze costurile variabile, aceasta poate să-şi continue activitate şi să încerce ca pe viitor să-şi mărească eficienţa pentru a obţine profit. Firma îşi poate continua activitate până la punctul, care în această figură este reprezentat cu litera „C”, punctul care desemnează că o firmă ajunsă într-o astfel de situaţie este obligată să-şi încheie activitatea (shutdown point). Acest punct se află la intersecţia dintre costul marginal şi costul variabil mediu (minimul CVM).

Pe termen scurt, echilibrul se realizează la producţia de echilibru pe termen scurt pentru care este satisfacută condiţia: P = Cmg .

30

Fig. nr. 2.1. Echilibrul firmei pe termen lung

Perspectiva profitului pe termen scurt poate atrage noi producători pe piaţă. Astfel, oferta pieţei va creşte, iar echilibrul pieţei se va modifica în aşa fel încât preţul va scădea pâna va fi egal cu costul mediu de producţie. În acest moment, profitul va deveni nul şi nici un producător nu va mai încerca să intre pe această piaţă.31

Creşterea numărului de firme existente pe piaţă va conduce la o creştere a ofertei şi la o scădere a preţului pe piaţă. Aceasta scădere a preţului modifică echilibrul la nivel de firmă, aceasta fiind obligată să practice preţul stabilit la nivelul pieţei. Scăderea preţului va fi un fenomen care se va produce până la momentul în care acesta

29

Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Economics, Editura Oxford University Press, USA, 2011, pp.141-143

30 Angelescu, C., Dinu, M., Gavrilă, I., Popescu, C., Socol, C., Economie, Editura Economică, ediţia a opta,

Bucureşti, 2009, p.115 31

Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Economics, Editura Oxford University Press, USA, 2011, p.146

31

egalează costul total mediu (CTM). Echilibrul se va realiza la nivelul punctului de minim al CTM astfel condiţia de echilibru pe termen lung va fi:

P = Vmg = Cmg = CTM 32 Un alt aspect esenţial în ceea ce priveşte analiza pe termen lung a concurenţei

perfecte este acela că cererea este perfect elastică în raport cu preţul pieţei. Funcţia venitului mediu şi cea a venitului marginal coincid cu funcţia cererii firmei. Pentru că funcţia cererii este perfect elastică,firma nu poate creşte preţul peste cel al pieţei. Dacă vor decide să adopte această strategie, vânzarile vor scădea drastic către zero. Firmele nu au nici un motiv să micşoreze preţul sub cel al pieţei deoarece pot vinde la preţul deja existent pe piaţă.

Firmele aflate în concurenţă perfectă nu au nici un fel de putere de piaţă (market power). Astfel ei nu pot avea nici o influenţă asupra preţului de piaţă, firmele fiind primitoare de preţ pe această piaţă. Acestea nu au nici un stimulent să-ţi facă publicitate deoarece chiar şi cel mai puternic producător de pe o astfel de piaţă, indiferent dacă vinde tot ce produce sau nu vinde absolut nimic, preţul de pe piaţă va rămâne neschimbat.33

Echilibrul pe termen lung în competiţia perfectă prezintă un model de alocare eficientă a resurselor. Preţul reflectă beneficiile marginale ale consumatorului, cât şi costul marginal al producătorului. Consumatorul final stabileşte o valoare a bunului (preţul pe care sunt dispuşi şi pot să-l plătească) egală cu costul de producţie al respectivului bun.

Concurenţa perfectă reprezintă un model teoretic sau un criteriu prin care se evaluează performanţele unei pieţe, elemente care se bazează pe aceasta egalitate:

Bmg =P = Cmg 34

Beneficiul marginal (Bmg) al consumatorului este reflectat de preţul pe care poate şi este dispus să-l plătească. Costul marginal reflectă costul de oportunitate pentru societate.

Analiza echilibrului producătorului în cazul concurentei monopolistice

Pe o astfel de piaţă, orice firmă se aseamănă într-o anumită măsură cu un monopol. Datorită faptului că produsele sunt diferenţiate de cele ale altor producători, curba cererii are panta negativă (spre deosebire de concurenţa perfectă unde panta este orizontală, fiind perfect elastică), având un anumit control, destul de limitat, asupra preţului bunului produs. Cererea este mai elastică decât în cazul monopolului, datorită substituţiei puternice a produsului firmei în cauză cu alte produse similare de pe piaţă.

1) Maximizarea profitului pe termen scurt Pe termen scurt, o firmă aflată pe o piaţă cu o concurenţă monopolistică îşi alege cantitatea produsă şi preţul, exact în acelaşi mod ca o firmă care deţine monopolul pe o piaţă. Pentru maximizarea profitului, producţia corespunzătoare se obţine analog cazului monopolului, fiind determinate de intersecţia dintre costul marginal (Cmg) şi Venitul marginal (Vmg).

35

32 Hall, R., Lieberman, M., Economics: Principles and Aplication, 5th edition, South Western, SUA, 2008, pp.227-234. 33 Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Economics, Editura Oxford University Press, USA, 2011, pp.153-156 34 Reynolds, L., Alternative Microeconomics, Boise State University, SUA, 2005, pp.8-9 35 Mankiw, G., Priciples of Microeconomics, 6th edition, South-Western Cengage Learning, SUA, 2008, pp.331-333

32

Fig. nr. 2.2. Creşterea profitului pe termen scurt

În această figură sunt prezentate 2 cazuri: În cazul (a) firma realizează profit deoarece preţul depăşeşte costul total mediu

(P>CTM). Aceste profituri pe termen scurt vor determina intrarea altor firme pe piaţă. Acest lucru va conduce la o micşorare a cererii pentru firmele care sunt deja pe piaţă (curba cererii se mută mai la stânga). Aceasta micşorare a cererii va conduce în mod firesc la o scădere a profiturilor pentru firmele deja existente pe piaţă.

În cazul (b), preţul este mai mic decât costul total mediu, astfel, pe termen scurt, firma nu realizează profit, rezultă că cea mai bună decizie pe care o poate lua respectiva firmă este minimizarea pierderilor. În acest caz, firmele încep să iasă de pe piaţă, astfel consumatorii având o gamă mai redusă de produse asemănătoare pe care le pot alege.

Această scădere a numărului de firme va produce o creştere a cererii pentru firmele care au rămas pe piaţă. În altă ordine de idei, pierderile determină şi încurajează părăsirea pieţei de către unele firme, acest fenomen având ca rezultat deplasarea curbei cererii către dreapta.

2) Maximizarea profitului pe termen lung

Acest proces de intrare şi de ieşire al firmelor de pe piaţă va continua până când profitul economic al firmelor de pe piaţă va ajunge la o valoare nulă. În momentul în care piaţa atinge un echilibru, firmele nou-intrate nu vor mai avea nici un stimulent pentru a intra pe piaţă, iar firmele care deja există pe respectiva piaţă nu vor avea nici un motiv să o părăsească.36

Condiţia de maximizare a profitului pe termen lung rămâne neschimbată: egalitatea dintre costul marginal şi venitul marginal. În plus, pe termen lung, preţul este egal cu costul total mediu (curba costului mediu este tangentă la curba cererii). La acest nivel al preţului, nu va mai exista nici un stimulent de intrare sau de ieşire de pe piaţă.

36 Hall, R., Lieberman, M., Economics: Principles and Aplication, 5th edition, South Western, SUA, 2008, pp.277-281

33

Fig. nr. 2.3. Maximizarea profitului pe termen lung

Pentru a conchide cu privire la echibrul pe termen lung, pe o piaţă cu o concurenţă monopolistică, trebuie remarcate două aspecte importante care reliefează asemănarea acestei pieţe atât cu monopolul, respectiv cu concurenţa perfectă.37

Primul element, care evocă asemănarea cu monopolul, este faptul că preţul pe această piaţă este mai mare decat costul marginal. Acest lucru reiese din condiţia de maximizare a profitului care cere ca venitul marginal să fie egal cu costul marginal, iar panta negativă a cererii face ca încasarea marginală să fie mai mică decât preţul. Al doilea aspect al concurenţei monopolistice reflectă o trasătură comună cu concurenţa perfectă: preţul este egal cu costul total mediu. Această concluzie reiese din faptul că libera intrare şi ieşire de pe piaţă creează situaţia în care profitul economic va ajunge la o valoare nulă.

2.4. Clasificarea costurilor Pentru a utiliza corect costul de producţie în conducerea efectivă a firmelor

producătoare, trebuie cunoscută structura cheltuielilor care intră în componenţa lor. Structura costului de producţie reflectă elementele componente ale acestuia în mărime absolută, precum şi ponderea fiecăruia în totalul cheltuielilor. Astfel, producătorul nu este interesat să cunoască numai costul global, ci şi modul cum fiecare element al costului oscilează în funcţie de cantitatea totală produsă. Cheltuielile efectuate de o firmă pentru achiziţionarea factorilor de producţie necesari realizării unei cantităţi de marfă, pot fi împărţite în două mari categorii şi anume: costuri fixe şi costuri variabile.

Costurile fixe sunt acele costuri care, de regulă, nu îşi modifică nivelul o dată cu modificarea producţiei. În această categorie se includ: amortizările, cu condiţia să se practice sistemul amortizării liniare şi nu progresive sau accelerate, salariile anumitor lucrători, asigurările, cheltuielile legate de încălzirea, aerisirea şi iluminarea halelor de producţie etc.

Costurile variabile sunt acele costuri care la un nivel dat al productivităţii, se modifică proporţional cu volumul producţiei. În această categorie se includ: cheltuielile referitoare la materii prime, energie, apă industrială, salarii directe cuvenite muncitorilor, alte consumuri intermediare.

În analiza următoare considerăm că atât costurile fixe, cât şi cele variabile se comportă normal, adică, primele, rămân pe termen scurt constante, indiferent de

37

Krugman, P., Wells, R., Economics,2nd

edition, Worth Publishers, USA, 2009, p.422

34

modificările intervenite în volumul producţiei, iar celelalte se află într-o dependenţă strictă de aceasta. Astfel:

CV = f(Q)

De exemplu, într-o întreprindere înregistrăm următoarea situaţie: Tabelul nr.2.1.

Datele de mai sus ar putea fi reprezentate astfel:

Fig. nr. 2.4. Costurile producţiei

În urma analizei tabelului nr.2.1 şi a figurii nr. 2.4. putem concluziona: 1. Datorită constanţei lor în raport cu producţia, costurile fixe se prezintă din

punct de vedere grafic ca o dreaptă continuă paralelă cu axa abscisei. 2. Chiar atunci când volumul producţiei este egal cu 0, costurile fixe nu pot fi

nule. Ele vor înregistra cel puţin cota de amortizare a capitalului fix în stare de nefuncţionare, dar supus procesului de uzură fizică şi morală.

3. Spre deosebire de costurile fixe, costurile variabile sunt nule la un volum de producţie egal cu zero.

4. Apare conceptul de costuri totale (CT) egal cu suma celor două categorii de costuri puse în evidenţă mai înainte. Prin urmare:

CT = CF + CV = CF + f(Q)

35

Din relaţia de mai sus rezultă faptul că, evoluţia costurilor totale se găseşte întotdeauna într-o relaţie direct cu creşterea producţiei. Ele pot creşte în ritmuri egale, mai mici sau mai mari decât volumul producţiei. În exemplul de mai sus se observă că totalul costurilor nu creşte în rate egale. Pe producător nu-l costă prea mult trecerea de la fabricarea unui produs la două produse sau chiar trei. Dar, atunci când firma depăşeşte limita a patru produse, atât costurile variabile, cât şi cele totale încep să crească vertiginos.

Acest lucru se explică prin faptul că firma are o capacitate de producţie suficientă pentru producerea a patru, maxim cinci produse pe săptămână. Depăşirea acestui volum de producţie implică modificări costisitoare de utilaje, mărirea numărului de angajaţi, sau rezolvarea altor probleme speciale, ceea ce conduce la creşterea mult mai rapidă a cheltuielilor decât a producţiei. Progresivitatea costului total este dependentă şi de acţiunea legii productivităţii marginale a factorilor de producţie. Aceasta este definită în economia politică sub forma unui raport dintre creşterea producţiei obţinute şi creşterea factorului de producţie, în condiţiile în care volumul tuturor celorlalţi factori rămâne constant.

Aşadar, productivitatea marginală a unui factor „X” va fi egala cu: = Prin urmare, indiferent de sectorul de activitate, productivitatea marginală a unui

factor va începe să scadă de la un anumit punct, dacă toţi ceilalţi factori de producţie rămân constanţi.

Pornind de la acest principiu se v-a utiliza acel factor care, ţinându-se cont de preţul său pe piaţă, va oferi cea mai mare productivitate.

În aprecierea corectă a acestei situaţii este de un mare folos noţiunea de cost marginal (CM). Costul marginal are în literatura de specialitate două semnificaţii:

1. Desemnează nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor efectuate de unele unităţi din industria extractivă sau din agricultură care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile de producţie mai puţin favorabile datorită mediului natural, dar ale căror produse sunt absolut necesare pe piaţă.

2. Potrivit celei de-a doua semnificaţii care, de altfel, ne interesează în cazul de faţă, costul marginal reprezintă cheltuielile suplimentare necesare sporirii producţiei cu

o unitate. Deci : CM = , unde, pentru Q = 1; CM = CT. Folosindu-ne de datele care evidenţiau costurile totale, rezultă că vom înregistra

următoarea evoluţie a costurilor marginale:

36

Tabelul nr.2.2.

Evoluţia costurilor marginale

În urma analizei tabelului nr. 2.2 se constată că trecerea de la fabricarea unui produs la două produse a necesitat un efort sub forma costului marginal de 25 lei (110-85), iar de la două produse la trei produse 20 lei (130-110). Costul marginal al ultimei cantităţi de marfă produsă se determină din diferenţa dintre costul total a „n” unităţi şi „n-1” unităţi.

Pentru a defini costul marginal presupunem că putem descompune cantitatea produsă în părţi suficient de mici. Costul unei asemenea părţi faţă de costul celei precedente este tocmai costul diferenţial sau marginal. Din punct de vedere matematic, ritmul de creştere sau descreştere a costului marginal, este pus în evidenţă de derivatele funcţiei care exprimă costurile totale.

Dacă: CT = CF + CV = CF + f(Q)

şi, CM = iar , ∆Q→ 0

atunci, CM’ =

Cum costurile fixe sunt independente de volumul producţiei, acţionând ca o constantă, rezultă că şi costurile marginale sunt independente de costurile fixe, depinzând numai de componenta variabilă a costurilor totale.

CM’ = Trasarea grafică a curbei costului marginal ne arată că ea atinge un punct minim

în cazul unei producţii cuprinsă între 3 şi 4 produse pe săptămână (a se vedea figura nr. 2.5). Aceasta înseamnă că faza de minim o înregistrăm atunci când:

37

Fig. nr. 2.5. Graficul curbei costului marginal

2.4.1. Evolu ția costurilor de produc ție În economie, timpul este considerat ca una din variabilele extrem de importante.

De aceea, în abordarea problemelor economice, este absolut necesar să fie clarificată semnificaţia ce i se atribuie perioadei de timp în fiecare caz în parte.

Atunci când discutăm de costurile de producţie, prin „termen scurt” se desemnează perioada de timp de-a lungul căreia unele cheltuieli rămân fixe, independent de felul în care evoluează cantitatea de bunuri produse.

În mod analog, prin „termen lung” se are în vedere perioada de timp, suficient de mare, în care toate costurile variază odată cu schimbarea volumului producţiei. Fireşte, dacă analizăm această situaţie în termeni calendaristici, o perioadă scurtă de timp pentru o anumită firmă s-ar putea dovedi a fi mult mai lungă pentru o altă întreprindere.

De regulă, se observă în practica economică, faptul că, întreprinderile cu un volum mare al producţiei au, în principiu, posibilitatea să obţină şi cele mai mici costuri unitare. Acest lucru se întâlneşte în special la acele firme care au ca specific producţia pe scară mare de exemplu: producţia de automobile, unele rafinării, oţelării etc. De asemenea sunt anumite întreprinderi mici sau medii care reuşesc să concureze cu succes din punct de vedere al costurilor cu întreprinderile mari.

Să admitem că o întreprindere poate să aleagă între trei instalaţii de mărimi diferite: mică, medie şi mare. Potrivit figurii nr. 2.6, instalaţia de capacitate mică implică un cost mediu pe unitate de produs CM1, cea medie CM2, iar cea mare dimensiuni CM3. Dacă întreprinderea îşi programează un nivel al producţiei care să nu depăşească y1 ea va alege în mod cert instalaţia de mică dimensiune. Dacă, în schimb, îşi propune să producă şi să vândă un nivel de output cuprins între y1 si y2 ea va opta cu siguranţă pentru instalaţia de dimensiuni medii. În fine, pentru o producţie superioară lui y2 ea se va decide să adopte o capacitate de mari dimensiuni. Dată fiind evoluţia costurilor medii pe unitatea de produs, pentru întreprindere este rentabil să adopte o capacitate de dimensiuni medii, deoarece, în acest caz, se înregistrează un cost inferior celorlalte doua situaţii. Întrucât este vorba doar de trei variante de capacităţi de producţie care se pot derula şi adopta pe intervale scurt de timp, costurile

38

medii pe unitatea de produs CM1, CM2, CM3 ne apar în calitatea de costuri pe termen scurt.

Figura nr.2.6. Programarea nivelurilor de producţie

Dacă privim din perspectiva timpului, când operăm cu n variante, atunci curba

costurilor medii pe unitatea de produs pe termen lung (CML) va uni toate punctele de minim ale tuturor curbelor pe termen scurt, având forma unui U alungit.

Fig. nr. 2.7. Curba costurilor medii pe unitatea de produs pe termen lung

Până la un anumit nivel al producţiei egal cu „yn” costurile unitare pe termen

lung scad pe măsura ce cresc dimensiunile întreprinderii. Dincolo de acest punct, costul unitar începe să crească odată cu mărirea dimensiunilor întreprinderii. Înseamnă că, de la acest punct, anumiţi factori influenţează în mod negativ utilizarea capitalului (a factorilor de producţie, nepermiţând reducerea costurilor pe unitatea de produs).

2.4.2. Prezentarea func țiilor de cost

A. Funcţiile de cost pe termen scurt

Costurile sunt clasificate cel mai adesea în: • Costuri fixe • Costuri variabile

39

Costurile fixe sunt acele costuri care sunt independente de producţie, în vreme ce cele variabile se modifică dacă producţia se modifică. Exemplu:

Costuri fixe: chiria, dobânda, iluminatul şi încălzirea etc. Costuri variabile: cheltuielile cu materii prime, materiale, salariile directe,

energia etc. Costul total este suma costurilor fixe şi a celor variabile, fluctuaţiile acestuia

reproducând, deci, variaţiile costului variabil. Prin urmare, formula costului total va fi următoarea:

CT = CF + CV, unde: CT reprezintă costul total, CF costul fix, CV costul variabil. Deşi costul total oferă informaţii privitoare la cheltuielile globale ale firmei, el nu

este suficient pentru a putea aprecia eficienţa firmei. Eficienţa se poate calcula numai comparând cheltuielile cu rezultatele obţinute. 38

De aceea un indicator foarte important pentru firme este costul mediu. Costul mediu exprimă costul pe unitate de produs şi este redat prin: CTM = CT/Q unde, CTM reprezintă costul mediu, iar Q producţia. În acelaşi mod se poate calcula şi costul variabil mediu şi costul fix mediu: CVM = CV/Q; CFM = CF/Q.

Costul marginal reprezintă o altă categorie importantă de costuri. El este definit ca fiind ,,diferenţa dintre ansamblul cheltuielilor de fabricaţie necesare unei producţii date şi suma cheltuielilor necesare aceluiaşi volum al producţiei, plus sau minus o unitate.”39 Prin urmare atunci când volumul producţiei creşte ne situăm în cazul unui cost marginal de dezvoltare, iar când producţia este în descreştere – un cost marginal de regresie.

Costul marginal poate fi costul suplimentar generat de o cantitate suplimentară. Astfel se poate discuta de două categorii de costuri marginale:

1. Costul marginal pe termen scurt, care presupune că volumul suplimentar este efectuat fără extinderea capacităţilor, cele libere existente permiţând creşterea producţiei cu mijloace constante.

2. Costul marginal pe termen lung, care ţine seama de costurile suplimentare generate de extensia viitoare a instalaţiilor considerată progresiv necesară pentru acumularea de producţii suplimentare.

Relaţia dintre costurile medii şi costurile marginale:

38 Dudian, M., Huru, D., Dobre, M., Tănase, I., Marinaş, M., Crăciun, L., Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 39 Idem

40

Fig. nr. 2.8. Interferenţe dintre costurile medii şi cele marginale

Din figura nr. 2.8 rezultă:

1. Când costul marginal este mai mic decât costul mediu, costul total mediu scade pentru orice creştere a producţiei; această zonă corespunde celor ale randamentelor factoriale crescătoare.

2. Când costul marginal este egal cu costul mediu, costul total mediu este minim, iar productivitatea medie este maximă.

3. Când costul marginal este mai mare decât costul mediu, costul total mediu creşte pentru orice creştere a producţiei.

În figura nr. 8, randamentele factoriale sunt descrescătoare.40

B. Funcţiile de cost pe termen lung Spre deosebire de perioada scurtă de timp, pe termen lung, în vederea sporirii

volumului de producţie, o firmă îşi modifică toate elementele componente ale costului total (CT), atât costul fix (CF), cât şi costul variabil (CV).

Astfel, ea achiziţionează utilaje noi, clădiri şi alte echipamente; de asemenea încearcă să-şi stabilească dimensiunea optimă a capacităţilor de producţie şi să-şi mărească profitul.

Atingerea acestei dimensiuni optime se face în mai multe etape şi în fiecare dintre ele, pe măsură ce cresc costurile fixe trebuie să crească şi nivelul producţiei, astfel încât profitul să fie maxim. Prin urmare aceste creşteri cantitative de factori trebuiesc însoţite de sporirea randamentului factorilor de producţie. „Legea randamentelor de scară”, sau „legea veniturilor de creştere” este efectul modificării tuturor factorilor de producţie asupra volumului producţiei, generând un tip de legătură între creşterea volumului producţiei şi CTM.

În cadrul relaţiei dintre randament şi costul mediu se pot observa următoarele situaţii (randamentul îl considerăm rezultatul obţinut pe unitate de cheltuială):

� randamentului crescând într-un ritm mai mare decât sporirea costului total îi corespund costuri medii descrescătoare;

� randamentului descrescând îi corespund costuri medii crescătoare; � randamentului constant îi corespunde un cost mediu constant.

Totodată menţionăm că mărimea costului mediu este diferită:

40 Dudian, M., Huru, D., Dobre, M., Tănase, I., Marinaş, M., Crăciun, L., Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

41

� de la un produs la altul în funcţie de consumul factorilor de producţie; � de la un producător la altul în cazul aceluiaşi produs, ca urmare a înzestrării

diferite cu factori de producţie; � de la o perioadă la alta în cazul aceluiaşi producător ca urmare a modificărilor

în dotarea tehnică. Curba costului total pe termen lung se formează unind punctele de minim ale

curbelor costului total pe termen scurt. Observăm că la creşterea continuă a volumului producţiei, costul total mediu scade până la un punct de minim, după care începe să crească.

Întrucât, de la un nivel al producţiei CTM începe să crească, e necesar ca decizia de a mări producţia să nu aibă caracter permanent, în cadrul unui orizont lung de timp. Rezultă că fiecare firmă trebuie să-şi dimensioneze optim activitatea, stabilind producţia ce se poate obţine cu cel mai mic CTM. Aşadar, pe termen lung se constată existenţa unui punct de optim, de eficienţă maximă.

C(ost)

0 QQ1 Q5

CMT1

CMT3

CMT4

CML

CMT2

Q2 Q3 Q4 Figura nr. 2.9. Costul producţiei pe termen lung

În concluzie: • Pe termen lung, odată cu creşterea producţiei, ca urmare a scăderii CTM,

venitul care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care excede costul de producţie se numeşte „venit de creştere”, deoarece este obţinut prin sporirea producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.

• În consecinţă, pe termen lung, spre deosebire de perioada scurtă, costul marginal nu mai este afectat de legea productivităţii (randamentelor) marginale descrescătoare, ci de legea randamentelor de scară, sau legea veniturilor de creştere. Veniturile de creştere sunt de fapt economii rezultate din obţinerea producţiei mai mari cu costuri mai mici, rezultând sporirea eficienţei economice.

2.5. Expunerea comportamentului întreprinz ătorului și modalit ăți de reducere a costurilor

Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi mobilizarea eforturilor. O componentă esenţială a calcului economic o reprezintă optimul producătorului. Aceasta înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult

42

posibil. Se are în vedere că resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului, nu apelându-se la suplimentarea consumului de factori. De asemenea, este vorba de optim sau gestiune optimală, atunci când se urmăreşte ca un volum de producţie dat să se realizeze cu costuri minime.

Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, întru-un anumit cadru de mişcare. Optimul producătorului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

Echilibrul produc ătorului În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile,

întreprinderea trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie care asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.

Încasările pot fi, şi ele, totale, medii şi marginale.

Încasarea totală (It) reprezintă suma totală obţinută în urma desfacerii producţiei respective; ea se determină ca produs între cantităţile totale vândute şi preţul de vânzare unitar:

It=PQ Încasarea medie (Im) înseamnă încasarea pe unitatea de bun vândut; ea nu este

altceva decât preţul unitar Im=It/Q=PQ/Q

Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de către o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare pe unitatea suplimentară de volum-desfacere:

Img=∆It /∆M Între încasarea medie şi încasarea marginală există aceeaşi relaţie generală ca

între variabilele medii şi cele marginale: sporirea încasării medii decurge din creşterea încasării marginale; când încasarea medie se micşorează, aceasta înseamnă că încasarea marginală este în scădere; când încasarea medie este constantă, ea reflectă menţinerea la acelaşi nivel a încasării marginale.

Relaţia cost de producţie mediu-randament Pe termen lung, la un nivel dat al preţurilor factorilor, relaţia cost-randament se

prezintă astfel: - randamentului crescător îi corespunde un cost mediu descrescător ; - randamentului constant îi corespunde un cost mediu constant; - randamentului descrescător îi corespunde un cost mediu crescător.

Curba de cost mediu pe termen lung (CMTL), denumită şi „curba înfăşurătoare”, este tangentă la fiecare curbă de cost pe perioada scurtă, ca în figura nr.2.10. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficace.

43

Fig. nr.2.10. Curba înfăşurătoare

Pornind de la figura nr. 2.10, se pot desprinde mai multe concluzii: a) În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung,

ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi; întreprinderea realizează economii de scară.

b) În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă, şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi; întreprinderea nu realizează nicio economie de scară; punctul SME corespunde scării minim eficace. Scara minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie, începând de la care întreprinderea atinge costul mediu minim pe termen lung.

c) În faza randamentelor descrescătoare, costul mediu creşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă se măreşte mai puţin repede decât cantitatea de factori utilizaţi; în acest caz, întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. Dezeconomii de scară se explică prin aceea că, la un moment dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune.

Relaţia dintre cost şi productivitate La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal

(Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers.

Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea marginală scade.

Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

44

Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal În figura nr. 2.11 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de

evoluţia productivităţii medii şi marginale.

Fig. nr. 2.11. Dependenţa evoluţiei costurilor

Concluzii

a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;

b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;

c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale. Relaţia dintre costul de producţie şi randament

În economie, economia de scară este un termen ce descrie ceea ce se întâmplă atunci când cantităţile de factori utilizaţi în producţie cresc. Mai concret, o întreprindere îşi reduce costurile unitare producând mai multe bunuri sau servicii şi, pe măsură ce creşte producţia, costurile medii scad prin repartizarea costurilor fixe asupra unei producţii mai mari.

Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând capacităţile sale de producţie.

Conceptul randament de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen lung atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se disting următoarele situaţii:

45

a). randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori consumaţi; în acest caz, se obţin şi aşa-numitele economii de scară;

b). randamentele de scară sunt constante când unei măriri a cantităţilor de factori de producţie îi corespunde o creştere în aceeaşi proporţie a volumului producţiei;

c). randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi.

Tipuri de comportament al producătorului

Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung, în cadrul căruia toţi factorii de producţie sunt variabili. De mare însemnătate, în acest sens, este rezolvarea următoarelor două probleme:

a) combinarea optimală a factorilor de producţie care asigură maximizarea profitului;

b) mărimea optimală a întreprinderii, adică acea dimensionare, în condiţiile de producţie date, care să permită obţinerea unei producţii maxime al unui nivel dat al costului total, sau realizarea volumului de producţie dat, cu un consum de producţie total minim.

Pe termen lung, se disting trei tipuri de comportament al producătorului: a) alegerea optimală pentru un volum de producţie dat, acesta urmând să se

obţină cu minimum de cheltuieli totale de producţie; b) schimbarea de scară (dimensiune) a producţiei fără să se recurgă la substituire

de factori; producătorul poate modifica scara producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie-muncă şi capitalul - în aceeaşi proporţie;

c) schimbarea de scară a producţiei cu substituire de factori, modificând raportul capital/muncă.

Constrângerea bugetară generează un anumit tip de comportament. După cum s-a arătat mai înainte, comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de care el dispune, la un moment dat.

Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite. Odată ce a fost determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul, întreprinderea alege, din cost minim. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura nr. 2.12.

În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi productivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte).

46

Fig. nr.2.12. Bugetul

Din figura nr.2.12 rezultă că producţia optimală este Q2, ce corespunde combinării optime a factorilor de producţie muncă şi capital.

Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este o variantă de producţie inaccesibilă, depăşind linia de buget.

Analiza costurilor reprezintă un domeniu important în funcţionarea eficientă a întreprinderii în condiţiile limit ării resurselor, sarcina acesteia constând în furnizarea informaţiilor necesare managerilor în vederea elaborării deciziilor strategice.

În acest context, putem spune că se pot desprinde următoarele idei: • existenţa cheltuielilor în circuitul economic este inevitabilă şi indispensabilă,

aşadar bunurile produse de către o firmă nu se pot obţine fără cheltuieli, iar costul reprezintă expresia tuturor acestor consumuri de resurse (cheltuieli) ocazionate de realizarea unui bun sau a unui serviciu. Costul de producţie este considerat un indicator calitativ economic a cărui poziţie centrală în cadrul sistemului de indicatori ai firmei nu poate fi contestată. De asemenea, costul de producţie este integrat în sistemul indicatorilor economici de măsurare şi apreciere a eficienţei economice;

• noţiunea de cost care cuprinde evaluarea eforturilor implicate de un act economic, determinat mai ales de activitatea de producţie a cunoscut pe parcursul dezvoltării gândirii economice mai multe interpretări şi clasificări;

• costul reprezintă un element special în construirea şi aplicarea deciziilor la orice nivel, motiv pentru care trebuie să se cunoască amănunţit cheltuielile care îl compun. Cheltuielile de producţie le putem defini ca fiind expresia bănească a oricărui consum de muncă vie şi materializată din cadrul unui anumit proces economic, productiv sau comercial ocazionat de îndeplinirea unor sarcini sau a unor obiective tehnice, economice, sociale etc. şi care are ca rezultat obţinerea de bunuri, servicii şi alte prestări cu alte destinaţii. Cheltuielile care formează costul unui produs, serviciu sau lucrare sunt în legătură directă cu modul de desfăşurare şi conţinutul procesului de producţie şi care, la rândul său, este inseparabil de factorii de producţie: muncă, natură şi capital. Folosirea factorilor de producţie în procesul productiv duce la consumarea acestora şi, implicit, la contribuţia lor diferită la formarea cheltuielilor care însumate constituie costul;

• modul de determinare şi de analiză a costului este influenţat de particularităţile de organizare a producţiei. Producţia, în dubla ei ipostază de proces economic ce se desfăşoară într-un anumit cadru organizatoric şi de rezultat al procesului de muncă,

47

generează pe de o parte cheltuieli de organizare, conducere şi control al procesului de muncă şi, pe de altă parte, cheltuieli aferente produselor obţinute, lucrărilor executate şi serviciilor prestate;

• contribuţia costurilor în fundamentarea deciziilor este de necontestat şi se reflectă în: � alegerea variantei optime de producţie; � determinarea volumului de activitate; � compararea costului produsului propriu cu cel al produselor similare fabricate

de concurenţă pentru determinarea diferenţelor ce rezultă din modul de organizare a activităţii, de gradul de înzestrare tehnică, de modul de organizare a muncii şi de calificare a acesteia, de modul de utilizare a fondului de timp;

� crearea posibilităţii exercitării tuturor funcţiilor activităţii de conducere; � crearea unui instrument prin utilizarea antecalculaţiei pentru planificarea

financiară internă, putându-se realiza anumite programe privind evoluţia unor indicatori ai firmei;

� orientarea potenţialilor investitori asupra eficienţei economice a unor noi activităţi sau asupra înfiinţării de noi firme;

� sprijinirea decidenţilor în alegerea soluţiilor ce permit identificarea unor căi care să pună rapid în evidenţă anomaliile care apar.

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Elasticitatea producţiei, este definită ca sensibilitatea, reacţia producţiei la modificarea resursei variabile, în condiţiile în care celelalte resurse (factori de producţie) rămân constante.41

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Factori de producţie, este definită ca element de intrare în procesul de producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de către agenţii economici producători. Tipologia factorilor de producţie include atât factori tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul.42

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Echilibrul produc ătorului, este definită ca realizarea, pe termen lung, a unei combinări optimale între factorii de producţie, care asigură maximizarea producţiei la un cost de producţie total dat sau obţinerea unui volum de producţie dat cu costuri cât mai mici. Echilibrul producătorului are loc atunci când se realizează egalitatea între productivităţile marginale ale factorilor utilizaţi raportate la preţurile acestora sau când raportul dintre productivităţile marginale ale factorilor care se combină este egal cu raportul dintre preţul de procurare a acestora De exemplu, dacă avem în vedere factorii capital - k şi muncă L, este necesară respectarea egalităţii.

41

Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu, C.,

Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 200

48

Figura nr. 2.13. Echilibrul produc ătorului

Egalitatea acestor rapoarte este marcată grafic (fig.nr.2.13) în punctul în care dreapta bugetului este tangentă la isocuantă sau la curba de isoproducţie. Producţia corespunzătoare acestui punct (E) reprezintă nivelul producţiei la care se va fixa şi opţiunea sa. Respectarea condiţiilor de ordin tehnic şi economic asigură poziţia de echilibru a firmei pe termen lung şi capacitatea concurenţială a acesteia. 43

Sarcin ă de învăţare

1.1. Definiţi în manieră proprie factorii de producție. 1.2. Dezvoltaţi factorii care influențează comportamentul producătorului. 1.3. Realizaţi o dezbatere pe tema bugetului.

2.6. Rezumatul unit ăţii de studiu

Această unitate de studiu urmăreşte să iniţieze studenţii cu terminologia specifică producătorului; să favorizeze formarea unei imagini relevante asupra factorilor de producție, dar și asupra bugetului; să întemeieze cu argumente percepţia tipologiei comportamentului producătorilor, dar și a echilibrului producătorului; înțelegerea conceptului de elasticitate a producției.

Cuvintele cheie: producător, buget, elasticitate, factori de producție,

comportament, costuri.

2.7. Test de autoevaluare 1.1.Care credeţi că sunt motivele pentru care este necesar a avea un buget bine stabilit? 1.2.Clarificaţi conceptele de factor de producție, buget, comportament şi producător. 1.3.Identificaţi interacţiunea tipurilor de comportament ale producătorului.

2.8. Concluzii

Noţiunea de Comportament al producătorului, este definit ca totalitatea acţiunilor tipice ale agenţilor economici întreprinzători care vizează atingerea scopului lor în condiţii de concurenţă. Comportamentul producătorului constă în motivaţia 42 Idem, p. 209 43

Colectiv de coordonare: Angelescu, Coralia; Ciucur, Dumitru; Dinu, Marin; Dobrotă, Niţă; Gavrilă, Ilie;

Ghiţă, Paul, Tănase; Gogoneaţă, Constantin; Popescu, Constantin; Suciu, Christina, Marta, Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 181

49

deciziilor acestuia cu privire la minimizarea costurilor pentru un nivel dat al producţiei sau cu privire la nivelul producţiei care va maximiza profitul. Comportamentul producătorului se manifestă pe termen scurt şi pe termen lung când se disting trei tipuri de strategii: stabilirea volumului, mărimea profitului pentru un volum dat al producţiei, în condiţiile minimizării costului de producţie; schimbarea de scară (de dimensiune) a producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie utilizaţi menţinând aceeaşi proporţie; schimbare de scară a producţiei cu substituiri de factori, modificând raportul dintre aceştia.

Teoria comportamentului producătorului reprezintă o modalitate de studiere a unui proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să caute maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune.

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Elasticitatea producţiei, este definită ca sensibilitatea, reacţia producţiei la modificarea resursei variabile, în condiţiile în care celelalte resurse (factori de producţie) rămân constante.

Noţiunea de Factori de producţie, este definită ca element de intrare în procesul de producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de către agenţii economici producători. Tipologia factorilor de producţie include atât factori tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul.

Noţiunea de Echilibrul produc ătorului, este definită ca realizarea, pe termen lung, a unei combinări optimale între factorii de producţie, care asigură maximizarea producţiei la un cost de producţie total dat sau obţinerea unui volum de producţie dat cu costuri cât mai mici.

50

Unitatea de studiu 3. Mecanismul existent între cer ere și ofert ă Cuprins

3.1.Introducere.........................................................................................50 3.2.Obiectivele unităţii de studiu...............................................................50 3.3.Definirea cererii..................................................................................51

3.3.1.Prezentarea factorilor de influență ai cererii ...................................................... 55 3.3.2.Prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț ..................... 57

3.4.Expunerea reperelor economice ale ofertei ............................................... 61 3.5.Rezumatul unităţii de studiu.................................................................66 3.6.Test de autoevaluare............................................................................66 3.7.Concluzii ........................................................................................... 67

3.1. Introducere Unitatea de studiu de debut al acestui material de studiu, intitulat

„Mecanismul existent între cerere și ofertă”, discută despre definirea cererii, despre prezentarea factorilor de influență ai cererii, prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț, precum şi expunerea reperelor economice ale ofertei.

Cunoştin ţe preliminare Pentru înţelegerea şi delimitarea clară a mecanismului existent între

cerere și ofertă sunt necesare cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor Economie și Economie aplicată, dar și a cunoștințelor dobândite în unitățile de învățare nr. 1 și nr. 2.

Resurse necesare şi recomand ări de studiu Pentru studiul individual al unităţii de studiu curente, recomandăm

apelarea la: resurse bibliografice obligatorii, resurse materiale (instrumente specifice, PC, software etc.), pachete audio-video etc.

Durata medie de parcurgere a unit ăţii de studiu este

de 2 ore.

3.2. Obiectivele unit ăţii de studiu: � Definirea conceptului de cerere;

� Prezentarea factorilor de influență ai cererii;

� Prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț;

� Expunerea reperelor economice ale ofertei.

51

3.3. Definirea cererii

Conform Dicţionarului de Economie, Cererea este definită ca fiind cantitatea dorită dintr-un anumit bun economic, care poate fi cumpărată, într-o perioadă determinată, la anumite niveluri ale preţului. Cererea reprezintă un semnal efectiv pentru producători numai dacă dorinţa de cumpărare este susţinută de capacitatea (mijloacele) de plată. Fiind un flux economic, cererea reliefează comportamentul cumpărătorului în legătură cu cantitatea maximă care poate fi cumpărată la un anumit nivel al preţului sau preţul unitar maxim care poate fi achitat pentru o cantitate determinată. Cantitatea cerută evidenţiază intenţia cumpărătorului şi are sens numai în raport cu un anumit nivel al preţului. în cadrul diferitelor pieţe, cererea este reprezentată de un barem care cuprinde cantităţile cerute în funcţie de modificarea preţului unitar. Ea exprimă preferinţele relative ale cumpărătorului în condiţiile unor restrângeri bugetare, considerându-se că toţi ceilalţi factori nu se schimbă (ceteris paribus). Tranziţia de la cererea individuală la cererea pieţei poate fi realizată printr-un simplu proces de însumare a cantităţilor individuale cerute la diferite niveluri posibile ale preţului unitar.44

Cantitatea dintr-un anumit produs pe care consumatorii doresc să o achiziţioneze se numeşte cerere.

La nivel microeconomic cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun economic pe care un consumator sau mai mulţi consumatori doresc să o achiziţioneze la un moment dat la un anumit nivel al preţului şi în funcţie de anumite împrejurări economice şi extraeconomice.

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun economic care este dorită şi poate fi achiziţionată de un individ într-o perioadă de timp la un anumit nivel al preţului.

Cererea totală de piaţă a unui anumit bun este reprezentată de însumarea tuturor cererilor de pe piaţă.

Creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii cerute în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a preferinţelor.45

Datorită faptului că nevoile umane sunt nelimitate, iar o anumită dorinţă poate fi satisfăcută numai la un anumit preţ şi în limita unui venit, se poate spune că indivizii îşi întocmesc programul de consum astfel încât să îşi asigure satisfacţia maximă. Pornind de aici, comportamentul consumatorului raţional este acela de a încerca să achiziţioneze bunurile destinate satisfacerii nevoilor la preţuri cât mai mici.

Mai mult, în condiţiile unui venit dat ca mărime, cantităţile achiziţionate se vor reduce dacă preţurile cresc. Un asemenea 44Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 94 45

Cătoiu, I., Comportamentul consumatorului, Editura Uranus, Bucureşti, 2008, pp.

34-35

52

comportament, propriu consumatorului raţional, se regăseşte expresia în legea cererii.

Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse) între cantitatea cerută dintr-un anumit bun economic şi preţul acelui bun. La preţuri mai mari se achiziţionează cantităţi mai mici, iar la preţuri mai mici, cantităţi mai mari.

Teoria cererii presupune că agenţii economici sunt indivizi care obţin un venit din vânzarea factorilor (muncă, pământ şi capital) şi cheltuiesc acest venit pentru a cumpăra bunuri şi servicii.

Legea cererii reprezintă relaţia conform căreia cantitatea cerută dintr-o anumită marfă este invers proporţională cu preţul mărfii respective.46 În momentul în care preţul unitar al unui bun creşte, cererea pentru acel bun scade şi invers.

Excepţii care contrazic legea cererii: - există posibilitatea ca anumiţi cumpărători să achiziţioneze bunuri de la o firmă, la care preţurile sunt mai mari, pentru a economisi timp; - când preţul şi cantitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată;

-creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii cerute în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a preferinţelor.47

Clasificarea cererii de consum 1. După modul de manifestare în timp: a). curentă – cererea pentru lapte, carne, pâine; b). periodică – cererea pentru fructe legume; c). rară – cererea pentru electronice, automobile etc. 2. După tipul deciziei de cumpărare: a). cerere fermă – pentru produsele de uz curent; b). cerere spontană – pentru produsele bogate sortimental. 3. După intensitatea cererii: a). constantă, pentru bunuri de consum curent; b). crescătoare în condiţiile creşterii puterii de cumpărare, pentru

unele produse alimentare la care consumul este mult redus faţă de nivelul considerat optim;

c). descrescătoare, în cazurile în care schimbarea modelelor alimentare determină reducerea cererii pentru unele produse (pâine, cartofi).

4. După gradul de solvabilitate a trebuinţelor, se pot delimita: a). cererea efectivă, solvabilă în momentul actual, caz în care purtătorii ei sunt consumatorii efectivi; b). cererea potenţială, care poate fi la rândul ei solvabilă dar fără bază reală (din lipsa ofertei sau necunoaşterea ei, pentru produsele noi) sau nesolvabilă în prezent, dar cu posibilitatea de a se transforma în cerere solvabilă, pe măsura creşterii veniturilor consumatorilor. 46

Easca, L., Nedelea, Ş., Teorie şi practica în microeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2002, p. 18 47

Cătoiu, I., Comportamentul consumatorului, Editura Uranus, Bucureşti, 2008, pp.

34-35

53

Cantitatea care este cerută din fiecare produs de către un consumator raţional este determinată de următoarele variabile:

• preţul produsului; • preţul celorlalte produse; • venitul şi avuţia consumatorului; • diferiţi factori „sociologici”; • gusturile consumatorului; • forţe exterioare controlului uman (ex. Vremea).48

În funcţie de stadiul la care se exprima cererea pentru un bun poate fi:

• cererea individuală - reprezintă relaţia dintre cantitatea solicitată de un anumit consumator şi nivelul preţului în anumite condiţii date.

Programul cererii este o metodă prin care se prezintă relaţia între cantitatea cerută şi preţ. Este o prezentare numerică care arată cantitatea care va corespunde anumitor preţuri.

Curba cererii arată relaţia completă între cantitatea cerută şi preţ. Economiştii vorbesc adesea de condiţiile cererii pe o anumită piaţă „cunoscută”. În acest caz, ei nu se referă doar la o anumită cantitate care este cerută la un moment dat, ci la întreaga curbă a cererii, la relaţia funcţional completă de unde şi faptul că achiziţiile dorite sunt puse în relaţie cu toate preţurile alternative posibile ale produsului respectiv.

• cererea pieţei - exprimă relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un bun la nivelul pieţei şi preţul propriu al produsului în anumite condiţii date. Cererea pieţei se obţine prin însumarea cererilor individuale.

Pentru a explica comportamentul pieţei, este nevoie să cunoaştem cererea totală a tuturor consumatorilor. Putem obţine un program al cererii însumând cantităţile cerute de fiecare consumator la un anumit preţ şi obţinând astfel cantitatea totală cerută la acel preţ.

• cererea pentru o anumită firmă - reprezintă segmentul de cerere a pieţei pe care îl poate satisface o firmă prin vânzarea producţiei sale şi se exprimă prin venitul obţinut.

Din punct de vedere grafic relaţia exprimă o curbă care are panta descrescătoare.

48

Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti,

2002, p. 62

54

Figura nr. 3.1. Funcţia de cerere individuală

Dacă curba cererii se deplasează, spre dreapta sau spre stânga

atunci este rezultatul schimbării unor factori economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii cum sunt: modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului, a nivelului preţului altor bunuri, a numărului de cumpărători, a preferinţelor consumatorilor, preştiinţa privind evoluţia preţurilor şi veniturilor, posibilităţile de înlocuire a bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut.

Toţi aceşti factori se unesc pentru a determina cererea pentru un anumit bun precum şi relaţia ce se stabileşte între modificarea preţului şi aceea a cantităţii cerute.

Orice schimbare care măreşte numărul consumatorilor care doresc să cumpere la fiecare nivel de preţ va determina o deplasare a curbei spre dreapta şi orice schimbare care micşorează numărul consumatorilor care doresc să cumpere la orice nivel al preţului va deplasa curba cererii spre stânga.

Curba cererii are panta negativă, deoarece cu cât este mai mic preţul produsului, serviciului, cu atât el devine mai ieftin faţă de alte produse sau servicii care pot satisface aceleaşi nevoi, produse care se numesc bunuri substituibile. Un produs devine mai ieftin faţă de substituienţii săi dacă preţul său scade. Produsele care tind să fie folosite împreună se numesc produse complementare, o scădere a preţului unuia din ele va determina o creştere a cererii pentru ambele produse.

Dacă venitul consumatorilor creşte, este de aşteptat ca ei să cumpere mai mult din cât mai multe produse, deşi preţurile produselor rămân neschimbate. Un produs pentru care cererea creşte atunci când creşte venitul se numeşte bun normal, aceste bunuri la rândul lor se clasifică în bunuri prioritare şi bunuri de lux.

Doar pentru puţine produse, numite bunuri inferioare, o creştere a venitului consumatorilor îi va determina să cumpere mai puţin (deoarece acum consumatorii îşi permit să cumpere un substitut mai scump şi superior).

55

Curba cererii la nivelul firmei individuale este orizontală. Ea coincide cu curba venitului marginal Vm şi este egală cu preţul p. Cu alte cuvinte, venitul suplimentar (adiţional), care rezultă din producţia unei unităţi adiţionale şi vândută pe piaţă, reprezintă venitul marginal. Acesta coincide cu curba cererii şi este egal cu preţul de vânzare al produsului impus de piaţă. Pentru firmă, curba cererii este infinit elastică sau perfect elastică, după cum este ilustrat în figura nr. 3.2. şi figura nr. 3.3.

Sursa: Creţoiu, Gh.; Cornescu, V.; Bucur, I., Economie, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 49; Fig. nr.3.2. Curba cererii infinit elastică Fig. nr. 3.3. Curba cererii perfect elastică

3.3.1. Prezentarea factorilor de influen ță ai cererii

Cererea rezultă din acţiunile reciproce a mai multor factori cum ar fi: nevoile de consum, preţurile bunurilor şi venitul disponibil al consumatorilor.

Nevoia de consum, exprimată prin dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun sau serviciu, reprezintă primul factor care determină apariţia cererii. Nevoia de consum transformă cererea într-un act raţional, ea este însă şi un act condiţionat. Mai mult, cererea este influenţată şi de mediul în care se manifestă indivizii (ex: reclamele).

În majoritatea cazurilor nevoile depăşesc posibilitatea de satisfacere, deci cererea se situează de regulă sub nivelul nevoilor de consum.

Această neconcordanţa ce există între nevoie şi cerere se explică prin faptul că cererea este o categorie a pieţei care se satisface prin actele de vânzare-cumpărare în timp ce nevoia de consum se poate manifesta şi acoperi într-o anumită proporţie şi în afara pieţei, prin autoconsum sau poate rămâne nesatisfăcută. Pentru că nevoia să se transforme în cerere sunt necesare venituri corespunzătoare şi disponibilitatea individului de a plăti preţul solicitat de vânzător.

Preţul bunurilor constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii. Între cantitate şi preţ există o relaţie negativă, dacă cantitatea creşte, preţul scade. În mod similar, dacă preţul creşte, iar ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, cantitatea cerută va scădea. Relaţie inversă între cerere şi preţ rezultă din comportamentul raţional

56

al consumatorului care urmăreşte maximizarea utilităţii în limita venitului pe care-l are la dispoziţie.

Cantitatea cerută tinde să scadă pe măsură ce preţul creşte, exprimă relaţia dintre cantitatea cerută şi preţ, în cazul bunurilor normale: avem efectul de substituţie şi efectul de venit:

• Efectul de substituţie este atunci când bunul al cărui preţ scade este cumpărat într-o cantitate mai mare, substituind achiziţionarea şi consumul altor bunuri, ale căror preţuri nu s-au modificat, dar care devin relativ mai scumpe.

• Efectul de venit reflectă impactul modificării preţului unui bun asupra venitului real al consumatorului. Când preţul creşte rezulta ca venitul va scădea şi se va achiziţiona mai puţin din bunul respectiv şi mai mult din alte bunuri ale căror preţuri s-au schimbat în mai mici. Când preţul scade, venitul real creşte şi creşte implicit şi bunăstarea consumatorului.

Veniturile consumatorilor - oricât de intensă ar fi nevoia de consum ea poate fi satisfăcută doar atunci când există venitul disponibil. Dacă veniturile lipsesc nevoia nu se transformă în cerere. Relaţia dintre veniturile consumatorilor şi cerere duce la împărţirea bunurilor în bunuri normale şi bunuri inferioare.

Curba lui Engel reprezintă locul geometric al tuturor combinaţiilor de consum care redau consumatorului un nivel maxim de satisfacţie atunci când variază doar venitul disponibil. Ea pune în evidenţă relaţia pozitivă dintre mărimea veniturilor şi mărimea cererii.

Fig.nr. 3.4. Curba lui Engel pentru bunurile normale

Din figura nr. 3.4 se observă că în cazul bunurilor normale există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii. Atunci când venitul creşte va creşte şi cererea şi invers, o scădere a venitului va determina o micşorare a cererii.

Pe lângă factorii determinanţi ai cererii sunt prezenţi şi alţi factori de influenţă:

• gusturile şi preferinţele consumatorilor - constituie factori subiectivi de influenţă a cererii. Modificarea acestora sub incidenţa nivelului de civilizaţie, a pregătirii şi statutului social, al situaţiei familiale, al vârstei, modelarea acestor gusturi şi preferinţe sub

57

incidenţa publicităţii şi a altor împrejurări sociale, psihologice şi economice vor determina creşterea sau scăderea cererii individuale şi a pieţei pentru diferite categorii de bunuri economice. Dorinţele umane sunt nelimitate: oricât ar spori veniturile unei persoane, precum şi cantităţile de bunuri pe care ea le poate cumpăra, mereu se vor dori alte şi alte bunuri;

• numărul de consumatori şi structura acestora - cererea pentru foarte multe mărfuri se găseşte într-o strânsă dependenţă, pe de o parte, de mărimea populaţiei, iar pe de altă parte, de structură pe vârste a acesteia.

În general, creşterea demografică determină sporirea cererii globale din fiecare produs, iar structură pe vârste a populaţiei stabileşte structura cererii faţă de diverse categorii de bunuri. Numărul populaţiei constituie un factor nu lipsit de importanţă. Diferenţierea influenţează consumatorilor pe categorii de vârstă, sex, statut socio-profesional influenţează cererea individuală şi a pieţei, dacă celelalte împrejurări economice rămân nemodificate.

• preţul şi disponibilitatea bunurilor substituibile, adică a acelor bunuri ce îndeplinesc aceleaşi funcţii cu cele ce sunt înlocuite;

• anticipaţiile privind dinamica preţului unitare - dacă se anticipează că preţurile vor creşte în viitor atunci cererea curentă va creşte ca o măsură de apărare a agenţilor economici faţă de efectele inflaţiei. Invers, dacă se anticipează o reducere a preţurilor unitare atunci cererea curentă se reduce pentru că din diferenţa de preţ consumatorul poate realiza un câştig;

preţul altor bunuri - în acest caz modificarea cererii este diferită după cum bunurile sunt substituibile sau complementare.

3.3.2. Prezentarea și interpretarea elasticit ății cererii în func ție de pre ț

Conform Dicţionarului de Economie, Elasticitatea cererii, este definită ca modificarea relativă a cantităţii cerute în funcţie de influenţa unui anumit factor. Viteza de reacţie a cantităţii cerute la schimbarea relativă a unui factor, toţi ceilalţi factori rămânând neschimbaţi (ceteris paribus) poate fi determinat cu ajutorul coeficientului elasticităţii cererii (η). Astfel, cererea de pe piaţa unui bun poate fi elastică, inelastică (rigidă) sau cu elasticitate unitară, după cum η este mai mare, mai mic sau egal cu 1. Cererea este perfect elastică dacă η= ∞ şi este perfect inelastică (rigidă) dacă η = 0. Elasticitatea se determină în funcţie de influenţa unui anumit factor, cum ar fi:

a). Elasticitatea cererii în funcţie de preţ, adică procentul modificării cantităţii cerute pentru 1% în schimbarea preţului. De exemplu, dacă preţul unui bun creşte cu 10%, cantitatea cerută poate să scadă cu 20%, 10% sau 5%. Aceasta înseamnă că de-a lungul curbei cererii, elasticitatea cererii este diferită, η fiind egal cu 2, 1 sau 0,5. Cunoaşterea formei de elasticitate a cererii prezintă o importanţă deosebită în analiza relaţiei dintre modificările procentuale ale preţului

58

(% ∆ P) şi veniturilor încasate de ofertant (% ∆ V) = (1 - ∆) • %∆P. rezultă că între modificarea preţului şi cea a veniturilor încasate (cheltuielilor efectuate) există o relaţie negativă în cazul unei cereri elastice şi o relaţie pozitivă când cererea este inelastică.

b). Elasticitatea cererii în raport cu venitul reflectă sensibilitatea cererii la modificarea procentuală a venitului cu 1%. Cele două variabile evoluează în aceeaşi direcţie în cazul bunurilor normale şi în direcţii diferite în cazul bunurilor inferioare. Totodată, pentru bunurile de primă necesitate cererea în funcţie devenit este inelastică, iar pentru cele de lux este elastică;

c). Elasticitatea încrucişată, adică raportul dintre modificarea cantităţii cerute dintr-un anumit bun şi schimbarea preţului unui alt bun. Acest raport este pozitiv în cazul bunurilor substituibile şi negativ în cel al bunurilor complementare. Termenul de elasticitate a fost introdus în teoria economică de Alfred Marshall.49

Nu este suficient să ştim dacă cantitatea creşte sau scade ca răspuns la o schimbare, este foarte important să ştim cu cât; pentru a măsura acest lucru folosim conceptul de elasticitate. Măsura în care cantitatea cerută şi oferită răspunde modificărilor preţului şi venitului se numeşte elasticitatea cererii, exprimă răspunsul unor variabile economice la modificarea parametrilor factorilor de influenţă.

În practică economică, elasticitatea, reprezintă modificarea relativă a variabilei dependente la modificarea variabilei independente. Această definiţie exprimă cu câte procente se modifică variabila dependentă atunci când variabila independentă creşte sau scade cu un procent. Pentru a măsura sensibilitatea independent de scală pe care o folosim, şi care să fie folosită drept criteriu de comparaţie pentru mai multe bunuri, avem nevoie să utilizăm procente pentru a ilustra modificările.

Aceste consideraţii au dus la conceptul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, definită ca modificarea procentuală a cantităţii cerute împărţită la modificarea procentuală a preţului.50 Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este reacţia cererii pentru un bun în funcţie de modificarea preţului acestuia, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi.

Semnul coeficientului. Din cauza pantei negative a curbei cererii, preţul şi cantitatea se vor deplasa totdeauna în direcţii opuse. O schimbare va fi pozitivă şi una va fi negativă, făcând ca valorile elasticităţii să fie totdeauna negative.

De regulă, economiştii renunţă la acest semn şi, apoi, este o practică aproape universală ca, atunci când se compară două elasticităţi,

49

Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă,

C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura

Economică, Bucureşti, 2001, p. 199 50 Elasticitatea este un exemplu a ceea ce matematicienii denumesc ca fiind un număr pur, adică un număr a cărui valoare este independentă de unităţile în care este calculat.

59

să se facă referire la valorile lor absolute şi nu la valorile lor algebrice.51

Elasticitatea este calculată prin raportarea modificării procentuale a cantităţii cerute la modificarea procentuală a preţului.

Relaţia de calcul pentru determinarea coeficientului de elasticitate al cererii în funcţie de preţ este:

EC/p = (-∆Q/Q0): (∆P/P0) = (-∆Q/∆P)*(P0/Q0) Unde:

� C= cerere = variabila dependentă; � P = preţ = variabila independentă; � ∆Q = variaţia cererii; � ∆P = variaţia preţului;

� Q0, P0 = reprezintă cantitatea cerută şi preţul la

momentul t0.

Economiştii clasifică curbele cererii în funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ. Valoarea elasticităţii cererii în funcţie de preţ este cuprinsă în intervalul [0,∞] în această secţiune ne vom concentra asupra valorilor absolute, deci ne vom pune problema raportării valorilor absolute la nivelul zero.

Elasticitatea este zero (Ec/p =0), când cantitatea cerută rămâne neschimbată la o modificare a preţului, adică atunci când cantitatea cerută nu răspunde la schimbările de preţ.

În măsura în care există un oarecare răspuns pozitiv al modificării cantităţii la schimbarea de preţ, valoarea absolută a elasticităţii va depăşi zero. Cu cât va fi mai mare răspunsul la modificarea preţului, cu atât va fi mai mare elasticitatea.

Ori de câte ori această valoare este mai mică decât 1, modificarea procentuală a cantităţii va fi mai mică decât schimbarea procentuală a preţului, iar cererea este inelastică. Când elasticitatea este egală cu 1(Ec/p =1), cele două modificări procentuale sunt egale şi cererea este cu elasticitate unitară, ca o graniţă între cererea elastică şi cea inelastică.

Când modificarea procentuală a cantităţii cerute depăşeşte modificarea procentuală a preţului elasticitatea cererii este mai mare decât 1 (Ec/p >1), iar cererea este considerată ca fiind elastică. Când elasticitatea este infinit de mare, practic are loc o foarte mică modificare de preţ, ceea ce va ridica cererea de la zero la infinit (Ec/p = ∞).

Peste preţul critic, consumatorii nu vor cumpăra nimic. La preţul critic, ei vor cumpăra tot ceea ce sc află pe piaţă (o cantitate infinită dacă acest lucru ar fi posibil). O asemenea curbă a cererii este considerată a fi perfect său complet elastică.

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Funcţia cererii, este definită ca formă de reprezentare a relaţiei dintre cantitatea cerută de pe o anumită piaţă şi un număr de factori economici. în

51 Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Principiile economiei , Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 86

60

calitate de variabilă dependentă, cantitatea cerută se află în relaţie directă sau inversă cu o serie de factori (condiţii), care au rolul de variabile independente. De exemplu, cantitatea cerută din bunul.x (Qcx) poate fi influenţată de: preţul bunului x (Px); venitul disponibil mediu (V); preţul bunurilor substituibile (Ps); preţul bunurilor complementare (Pc); numărul consumatorilor (N).

Aşadar:

unde α, β1, β2, β3, β4 şi β5 sunt coeficienţi (constante) care

multiplică mărimile variabilelor independente. Mărimea coeficienţilor p determină nivelul elasticităţii cererii în funcţie de fiecare variabilă. Dacă notăm cu litera A suma algebrică a tuturor influenţelor, exceptând pe cea a preţului bunului respectiv, atunci, Qcx = A + β1 Px. Acestei funcţii îi corespunde o anumită curbă care leagă între ele un număr de puncte dintr-un spaţiu bidimensional. în acest caz panta curbei cererii este egală cu 1/p-i.

Funcţia inversă a cererii:

Având în vedere relaţia pe care o exprimă această funcţie, ea mai

este denumită şi funcţia de flexibilitate a preţului.52

Bunurile durabile şi de folosinţă curentă Multe din lucrările anterioare dedicate măsurării cererii s-au

referit la sectorul agricol. Fluctuaţiile mari în preţurile agricole au atras studii în acest sector, dar au oferit şi datele necesare pe care să se bazeze estimările elasticităţii cererii în funcţie de preţ.

Profesorii Richard Stone din Marea Britanie (1913-1991), laureat al Premiului Nobel şi Henry Schulz din Statele Unite (1893-1938) au desfăşurat o activitate de cercetare în acest domeniu. Datele rezultate confirmă în mare parte existenţa unei elasticităţi scăzute pentru produsele agricole. Deşi importanţa problemei agricole i-a făcut pe cercetători să se concentreze asupra cererii produselor alimentare, studiile moderne s-au extins şi au arătat întreaga gamă de produse pe care consumatorii îşi cheltuie venitul.

Cererea pentru bunuri durabile, cum ar fi autoturisme, frigidere, radiouri, televizoare şi case este de mare interes, deoarece aceasta constituie o mare parte din cererea totală şi pentru faptul că poate varia pe piaţă de la un an la altul.

Un bun cu folosinţă curentă este produs pentru a fi folosit mai mult timp; astfel, achiziţia poate să fie amânată cu mai mare uşurinţă

52

Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă,

C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura

Economică, Bucureşti, 2001, p. 222

61

decât achiziţia unui bun de scurtă folosinţă, cum ar fi hrană sau anumite servicii.

Dacă un număr de consumatori decid să amâne achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, cu jumătate de an, efectul asupra economiei poate fi semnificativ.

Bunurile de folosinţă îndelungată, în general, au o cerere inelastică, pe când multe mărci individuale din aceste produse au cerere elastică. Acesta este un alt exemplu al afirmaţiei potrivit căreia cu cât este mai larg definită categoria de bunuri, cu atât există mai puţini substituenţi şi de aici cu atât este mai mică elasticitatea.

Într-adevăr, indiferent dacă este vorba de bunuri durabile sau de folosinţă curentă, cele mai multe produse manufacturiere specifice au substituienţi apropiaţi, iar studiile legate de acestea subliniază că ele tind să aibă cereri elastic în funcţie de preţ.53

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Legea generală a cererii, este definită ca relaţia inversă (negativă) între cantitatea cerută dintr-un anumit bun şi preţul bunului respectiv. Dacă toate celelalte condiţii rămân neschimbate, iar preţul creşte (scade), atunci cantitatea cerută scade (creşte). Modificarea cantităţii cerute ca urmare a schimbării preţului se determină prin trecerea de la un punct la altul de pe curba cererii, iar mărimea relativă a modificării depinde de elasticitatea cererii în funcţie de preţ.54

3.4. Expunerea reperelor economice ale ofertei Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Ofertă, este

definită ca cantitatea dintr-un bun economic, factor de producţie etc. care, într-o perioadă este reprezentată de un barem care cuprinde cantitatea pe care un producător ofertant este dispus să o vândă la diferite niveluri ale preţului. Din însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului rezultă oferta totală sau oferta pieţei. între nivelul preţului unui bun şi cantitatea oferită există o relaţie directă. Dacă preţul creşte (scade) oferta înregistrează o extindere (contracţie). însă la acelaşi nivel al preţului, oferta poate să crească ori să se reducă în funcţie de modificările intervenite în alţi factori denumiţi şi condiţiile ofertei. Astfel, dacă se utilizează factori de producţie la un cost mai ridicat, iar preţul bunului şi celelalte condiţii rămân neschimbate, producţia devine mai puţin profitabilă şi oferta se reduce. Aşadar, între modificarea preţului factorilor de producţie şi oferta unui bun există o relaţie directă. Totodată, oferta unui bun poate să crească ori să scadă ca urmare a modificării preţului altor bunuri. în cadrul bunurilor care pot fi obţinute cu aceeaşi factori de producţie există o relaţie negativă (inversă) între modificarea 53

Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti,

2002, pp. 98-99 54

Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă,

C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura

Economică, Bucureşti, 2001, p. 272

62

preţului unui bun şi oferta unui alt bun, celelalte condiţii fiind considerate constante.55

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată, la un anumit preţ.

Oferta se defineşte în raport cu o anumită marfa, pe o piaţă concretă, în funcţie de purtătorii ei. Astfel, oferta individuală desemnează oferta unui producător individual, iar oferta de piaţă (oferta totală) rezultă din însumarea ofertelor producătorilor individuali ai unui bun material sau serviciu, O(p) = Σ ofertelor individuale.

În ambele ipostaze, ea exprimă relaţia de cauzalitate dintre nivelurile preţului unui bun material sau serviciu şi cantităţile pe care un ofertant sau un grup de ofertanţi intenţionează să le vândă într-un interval de timp bine precizat. Aşadar, oferta exprimă relaţia în legătură cu:

a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe care vânzătorii doresc să o vândă la un anumit preţ unitar;

b) preţul unitar minim pretins de vânzători pentru vânzarea unei cantităţi dintr-un anumit bun.

Oferta este desfăşurarea în timp a comportamentului economic al agentului producător. Ofertantul urmăreşte un nivel optim al producţiei, care îi maximizează profitul şi care corespunde unei cereri anticipate de el pe piaţa avută în vedere. în funcţie de nivelul cererii, cantitatea vândută poate fi diferită de cantitatea oferită. Numai cererea efectivă va determina producţia vândută în final, opţiunile producătorului putând duce şi la o ofertă excedentară, adică la o diferenţă între cantitatea oferită şi cantitatea vândută din produsul său.

În funcţie de natura bunurilor, se pot distinge următoarele forme de ofertă:

a) oferta de bunuri independente (de exemplu, oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.);

b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale (de exemplu, producţia de carne, de miere etc.) rezultă unele bunuri secundare;

c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de exemplu: cafea, ceai, lapte).56

Factorii ofertei Curba ofertei unui bun este construită în ipoteza ca singurul factor

care se modifică este preţul bunului respectiv. Ca şi la cerere, efectele unei schimbări în preţul unui bun, ceteris paribus, pot fi arătate ca o mişcare de-a lungul curbei ofertei. O schimbare într-un alt factor al ofertei, altul decât preţul bunului, conduce la o modificare a tuturor cantităţilor oferite şi deci la o schimbare a ofertei. Trebuie făcută 55

Idem, p. 330

56 Colectivul de coordonare: Angelescu, Coralia; Dinu, Marin; Gavrilă, Ilie; Popescu, Constantin; Socol, Cristian, Economie, Ediţia a opta, Editura Economică, 2009, p.88

63

distincţie între cantitatea oferită şi oferta. Oferta înseamnă ansamblul punctelor preţ-cantitate oferită situate de-a lungul curbei ofertei. Astfel, fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o singură valoare pentru cantitatea oferită.

Dacă mai mult dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba ofertei se deplasează spre dreapta (figura nr.3 . 5 . a). Aceasta înseamnă creşterea ofertei. Dacă mai puţin dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, curba ofertei se deplasează spre stânga (figura nr.3.5. b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.

Fig. nr. 3.5. Deplasările curbei ofertei

În afara preţului bunului, ceilalţi factori ai ofertei unui bun sunt: - noile descoperiri; - noile tehnologii; - preturile factorilor de producţie; - oferta de inputuri; - preţurile bunurilor alternative; - aşteptările vânzătorilor; - numărul vânzătorilor; - politica guvernamentală; - condiţiile social-politice şi naturale. Să analizăm în continuare succint fiecare dintre aceşti factori. a). noile descoperiri Descoperirea de noi zăcăminte de gaze naturale sau de petrol

determină creşterea ofertei acestor bunuri, ceea ce se traduce prin deplasarea spre dreapta a curbelor ofertei acestor resurse.

b). noile tehnologii Curba ofertei este trasată în condiţiile unei tehnologii date. Dacă

întreprinzătorii introduc tehnologii noi, mai eficiente, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. De exemplu, progresele înregistrate în tehnologia computerelor conduc la creşterea ofertei de computere.

c). Preţurile factorilor de producţie Creşterea sau reducerea preţurilor factorilor de producţie

determină creşterea şi, respectiv, reducerea costurilor de producţie. În condiţiile reducerii costurilor de producţie ale unui bun devine mai avantajos a vinde o cantitate mai mare la acelaşi nivel de preţ al

64

bunului. Ca urmare oferta bunului va creşte. Şi invers, o creştere de salarii sau a preţurilor materiilor prime determină creşterea costurilor de producţie şi reducerea ofertei.

d). oferta de inputuri O reducere a ofertei de oţel va determina deplasarea spre

stânga a curbei ofertei pentru maşini. e). preţul bunurilor alternative Modificarea preţurilor altor bunuri, posibil de realizat cu aceleaşi

resurse, poate modifica curba ofertei unui bun. De exemplu, dacă preţul pentru soia creşte, unii fermieri vor planta mai multă soia şi mai puţin grâu. Oferta de grâu va scădea în aceste condiţii.

f). aşteptările vânzătorilor Oferta unui bun depinde în mare măsura de raportul dintre preţul

curent şi cel viitor al bunului. Anticiparea creşterii preţului în viitor poate determina reducerea ofertei în prezent. În acest caz, poate surveni o creştere a investiţiilor în prezent pentru a răspunde mai bine solicitărilor pieţei în viitor.

g). numărul vânzătorilor Oferta poate spori ca urmare a pătrunderii în ramură de noi

producători sau se poate reduce ca urmare a părăsirii ramurii de către alţi producători. Plecarea din ramură poate fi datorată fie falimentului, fie mutării capitalului în alte domenii unde există o rată a profitului superioară.

h). politica guvernamentală Modificarea impozitelor, de exemplu, este însoţită de o evoluţie în

sens invers a ofertei. Creşterea impozitului pe profit reduce oferta. Şi invers, reducerea impozitului pe profit stimulează producătorii să sporească oferta. În cazul în care unii producători beneficiază de subsidii de la bugetul de stat, oferta poate creşte, ceteris paribus.

i). condiţiile social-politice şi naturale În general, activitatea economică se bazează pe anumite condiţii

social-politice şi juridice, iar în unele domenii precum agricultura sau construcţii şi pe condiţii naturale. Dacă fiecare dintre aceste condiţii sunt favorabile oferta va creşte.57

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Funcţia ofertei, este definită ca formă de prezentare a relaţiei dintre cantitatea oferită pe o anumită piaţă (variabilă dependentă) şi o serie de factori economici care o influenţează (variabile independente. De exemplu, cantitatea oferită din bunul x (Qox) este determinată de: preţul unitar al bunului (Px); preţul factorului muncă (PL); preţul factorului capital (Pk); preţul altor bunuri care pot fi obţinute cu aceiaşi factori de producţie (Py); numărul firmelor care produc bunul respectiv (N) etc. Rezultă că:

Modificarea oricărei variabile independente influenţează

cantitatea cerută. Pentru a se calcula această influenţă trebuie să se cunoască nivelul elasticităţii ofertei în funcţie de variabila respectivă. 57 Huidumac-Petrescu, C., E., Microeconomie, Editura Libertas Publishing, Bucureşti, 2008, pp. 92-95

65

Totodată, se consideră că toate celelalte variabile rămân constante (ceteris paribus). Dacă facem excepţie de influenţa preţului bunului x şi notăm cu A suma algebrică a tuturor celorlalte influenţe, atunci Qox = A + Px. Acestei funcţii îi corespunde o anumită curbă a ofertei care are o pantă pozitivă.58

Elasticitatea ofertei Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Elasticitatea

ofertei, este definită ca gradul de reacţie a cantităţii oferite dintr-un bun în funcţie de influenţa unui anumit factor. Forma elasticităţii ofertei este dată de nivelul coeficientului ofertei (ri). în raport cu acest nivel, oferta poate fi: elastică (n > 1), inelastică sau rigidă (n › 1), cu elasticitate unitară (η= 1), perfect inelastică (η = ∞). Elasticitatea ofertei se determină în funcţie de factorul care o influenţează, cum ar fi:

a). Elasticitatea ofertei în raport cu preţul este dată de modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-o anumită marfă, ca urmare a modificării cu 1% a preţului mărfii respective. între cele două variable există o relaţie directă. Pe o perioadă scurtă de timp, oferta de pe piaţa unui bun este inelastică (rigidă). Aceasta înseamnă că o anumită schimbare a preţului, de exemplu o majorare cu 10%, determină o creştere a cantităţii oferite, dar într-o proporţie mai mică, de exemplu 5%. Dimpotrivă, pe o perioadă îndelungată de timp oferta este elastică, deoarece semnalul pozitiv al preţului permite firmelor să-şi lărgească posibilităţile de producţie.

b). Elasticitatea ofertei în funcţie de cost este reprezentată de relaţia inversă dintre modificările procentuale intervenite în cantitatea oferită şi costul de producţie. Profitul economic înregistrează o creştere, în condiţiile unei oferte elastice şi o reducere când oferta este inelastică. Profitul economic este constant când o creştere a costului este proporţional egală cu modificarea cantităţii oferite, costul mediu total înregistrând în acest caz un nivel minim,

c). Elasticitatea încrucişată a ofertei este determinată de raportul dintre modificările procentuale intervenite în cantitatea oferită dintr-un bun (de exemplu, bunul x) şi preţul altui bun (de exemplu, bunul y). Acesta poate să rezulte, ca produs secundar, din procesul de producţie al bunului x, sau poate fi obţinut cu resursele utilizate pentru producerea bunului x.59

Deoarece modificarea preţului şi a cantităţii oferite au sensuri identice, mărimea acestui coeficient este întotdeauna pozitivă.

În funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a ofertei în raport cu preţul, se disting următoarele tipuri de ofertă:

a). oferta inelastică, când 0 < Eop < 1 O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în

acelaşi sens, însă mai puţin amplă a a cantităţii oferite. b). oferta cu elasticitate unitară, când Eop = 1

58 Idem, p. 222 59 Idem, p. 200

66

Preţul şi cantitatea oferită evoluează proporţional în acelaşi sens. O creştere a preţului cu 1% determină creşterea cu 1% a cantităţii oferite.

c). oferta elastică, când Eop > 1 O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în

acelaşi sens, însă mai amplă a cantităţii oferite. d). oferta perfect inelastică, când E op = 0 Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii

oferite. e). oferta perfect elastică, când Eop O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie

infinită a cantităţii oferite. În afara elasticităţii ofertei în funcţie de preţ, economiştii

examinează şi elasticitatea ofertei în funcţie de factorii de producţie precum şi în raport cu impozitarea.60

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Legea generală a ofertei, este definită c relaţia directă/pozitivă dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul de piaţă. Aceasta înseamnă că unei creşteri (scăderi) a preţului de pe piaţa unei mărfi îi corespunde creşterea (scăderea) cantităţii oferite. Producătorii vor oferi o cantitate mai mare la preţuri înalte decât la preţuri scăzute. Legea generală a ofertei se verifică numai în situaţia când toţi ceilalţi factori rămân constanţi. Modificarea cantităţii oferite este redată de punctele de pe curba ofertei, iar mărimea ei depinde de forma elasticităţii ofertei în funcţie de preţ.61

Sarcin ă de învăţare 1.1. Definiţi în manieră proprie bunurile durabile și bunurile de

folosință curentă. 1.2. Dezvoltaţi factorii ofertei. 1.3. Realizaţi o dezbatere pe tema elasticității ofertei.

3.5. Rezumatul unit ăţii de studiu

Această unitate de studiu urmăreşte să iniţieze studenţii cu terminologia specifică ofertei; definirea cererii; să favorizeze formarea unei imagini relevante asupra ofertei de bunuri, produse și servicii; să prezinte și să interpreteze elasticitatea cererii în funcție de preț; să întemeieze cu argumente percepţia expunerii reperelor economice ale ofertei; înțelegerea conceptului de elasticitate a ofertei.

Cuvintele cheie: cerere, ofertă, elasticitatea cererii în funcție de

preț, elasticitatea ofertei în funcție de preț, factorii ofertei, bunuri.

3.6. Test de autoevaluare 1.1.Precizați de ce este necesar să cunoaștem conceptele de cerere și

60 Huidumac-Petrescu, C., E., Microeconomie, Editura Libertas Publishing, Bucureşti, 2008, p.96 61 Idem, p. 272

67

ofertă? 1.2.Clarificaţi conceptele de cerere, ofertă, elasticitate şi bunuri. 1.3.Identificaţi interacţiunea existentă între cerere și ofertă.

3.7. Concluzii

Cererea este definită ca fiind cantitatea dorită dintr-un anumit bun economic, care poate fi cumpărată, într-o perioadă determinată, la anumite niveluri ale preţului. Cererea reprezintă un semnal efectiv pentru producători numai dacă dorinţa de cumpărare este susţinută de capacitatea (mijloacele) de plată.

Cererea rezultă din acţiunile reciproce a mai multor factori cum ar fi: nevoile de consum, preţurile bunurilor şi venitul disponibil al consumatorilor.

Elasticitatea cererii, este definită ca modificarea relativă a cantităţii cerute în funcţie de influenţa unui anumit factor.

Legea generală a cererii, este definită ca relaţia inversă (negativă) între cantitatea cerută dintr-un anumit bun şi preţul bunului respectiv.

Funcţia ofertei, este definită ca formă de prezentare a relaţiei dintre cantitatea oferită pe o anumită piaţă (variabilă dependentă) şi o serie de factori economici care o influenţează (variabile independente. De exemplu, cantitatea oferită din bunul x (Qox) este determinată de: preţul unitar al bunului (Px); preţul factorului muncă (PL); preţul factorului capital (Pk); preţul altor bunuri care pot fi obţinute cu aceiaşi factori de producţie (Py); numărul firmelor care produc bunul respectiv (N) etc. Rezultă că:

Elasticitatea ofertei, este definită ca gradul de reacţie a cantităţii

oferite dintr-un bun în funcţie de influenţa unui anumit factor. Forma elasticităţii ofertei este dată de nivelul coeficientului ofertei (ri). în raport cu acest nivel, oferta poate fi: elastică (n > 1), inelastică sau rigidă (n › 1), cu elasticitate unitară (η= 1), perfect inelastică (η = ∞).

Legea generală a ofertei, este definită c relaţia directă/pozitivă dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul de piaţă. Aceasta înseamnă că unei creşteri (scăderi) a preţului de pe piaţa unei mărfi îi corespunde creşterea (scăderea) cantităţii oferite. Producătorii vor oferi o cantitate mai mare la preţuri înalte decât la preţuri scăzute. Legea generală a ofertei se verifică numai în situaţia când toţi ceilalţi factori rămân constanţi. Modificarea cantităţii oferite este redată de punctele de pe curba ofertei, iar mărimea ei depinde de forma elasticităţii ofertei în funcţie de preţ.

Glosar de specialitate

68

Utilitatea economică → Satisfacția unui consumator dat obținută în condiții determinate de spațiu și timp, prin folosirea unei cantități determinate dintr-un anumit bun economic .

Cererea → cantitatea (bucăți, kilograme, litri etc.) dintr-un bun pe care un cumpărător sau toți cumpărătorii dintr-un spațiu economic dat intenționează să o achiziționeze într-o perioadă, la diferite nivele ale prețului unitar.

Elasticitatea cererii în funcție de preț → sensibilitatea modificării cererii la modificarea prețului unitar .

Elasticitatea cererii în funcție de venit → sensibilitatea modificării cererii la schimbarea venitului cumpărătorului .

Factorii de producție → Totalitatea elementelor de care firmele au nevoie pentru a produce bunuri economice .

Munca → reprezintă o activitate specific umană, conștientă și cu un scop precis .

Natura → subsumează pământul , apa, resursele minerale și cosmice la care omul face aăel pentru a produce și pe care le influențează pein muncă .

Capitalul → ansamblul bunurilor produse prin muncă și utilizate pentru obținerea altor bunuri / servicii economice destinate vânzării .

Uzura → deprecierea capitalului fix, care sub formă bănească îmbracă forma de amortizare .

Oferta → cantitatea dintr-un bun economic pe care un producătorpoate și este dispus să o vândă în decursul perioadei , la un preț unitar .

Elasticitatea în funcție de preț a ofertei → sensibilitatea ofertei dintr-un bun X la modificarea prețului unitar .

Costul producției – Totalitatea cheltuielilor efectuate de producător pentru producerea, depozitarea și vânzarea bunurilor economice produse de el .

Amortizarea – procesul economic de recuperare treptată a cheltuielilor făcute cu capitalul fix .

Cheltuieli materiale de producție – totalitatea consumurilor de capital circulant împreună cu amortizarea capitalului fix .

Concurența – Sistemul de relații între agenții pieței unde fiecare are libertatea să producă, să vândă și să cumpere ceea ce îi convine, la prețul și în condițiile pe care le consideră favorabile pentru realizarea scopului urmărit .

Bunurile – 1. lucrurile asupra carora se exercita drepturile patrimoniale;

2. lucrurile sau valorile economice care satisfac o nevoie materială sau spirituală.

Menajele – sunt constituite din rezerve pentru productie (materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, baracamente si amenajari provizorii si productia, lucrarile si serviciile in curs de executie), rezervele pentru circulatie (stocuri sau mijloace circulante din

69

sfera circulatiei) care cuprind: semifabricatele destinate livrarii, produsele finite, marfurile etc.

Producătorul – Persoană sau întreprindere care produce bunuri material.

Bugetul – 1. Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o perioadă determinată.

2. Totalitatea prevederilor de venituri şi cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane pentru o anumită perioadă.

Comportamentul – Modalitate de a acționa și de a reacționa în anumite împrejurări sau situații.

Costurile – 1. Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc.;

2. preț. Microeconomie – Disciplină care studiază relațiile economice la

nivelul fiecărei întreprinderi. Nevoile – Dorințe, preferințe, așteptări care dobândesc un caracter

obiectiv prin conștientizarea și includerea lor în obiceiurile de consum ale unor popoare.

Consumatorul - Persoană care consumă bunuri, produse etc. .

70

Lucr ări de verificare

Realizați un proiect pentru fiecare temă în parte

1. Economia şi sistemul ştiinţelor economice

2. Agenţii economici

3. Economia de piaţă contemporană

4. Comportamentul consumatorului

5. Factorii de producţie şi productivitatea

6. Costul de producţie

7. Cererea

8. Oferta

9. Piaţa, preţul şi concurenţa

10. Elasticitatea cererii

11. Elasticitatea ofertei

12. Competitivitatea in mediul de afaceri .

13. Modernizarea tehnologiei si masuri de reducere a

costurilor

14. Studierea comportamentului de consum al clientilor

15. Promovarea pe piata a ofertei proprii de produse si

servicii a firmei

71

Indica ţii şi răspunsuri la sarcinile de înv ăţare

Pentru fiecare sarcină de învățare studentul va răspunde liber, în

funcție de cunoștințele de cultură generală, dar și în funcție de

cunoștințele teoretice și practice dobândite ca urmare a parcurgerii

întregului suport de curs.

72

Bibliografie

1. Akerlof, G., A., The Quarterly Journal of Economics, Vol. 84, No.

3, Aug., 1970

2. Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I.,

Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001

3. Angelescu, C., Dinu, M., Gavrilă, I., Popescu, C., Socol, C.,

Economie, Editura Economică, ediţia a opta, Bucureşti, 2009

4. Albu, C., Analiza microeconomică a agenţilor economici în

condiţii de piaţă, Editura ASE, Bucureşti, 2003

5. Aldrige, A., Consumption, EditurPolity Press, 2003

6. Andrei, M., Practici restrictive de concurenţă, Economistul V14,

Nr.1558, 2004

7. Andrei, M., Fundamentul politicii de protecţie a concurenţei,

Revista de Comerţ, V. 5, Nr.6, 2004

8. Badea, L., Concurenţa şi funcţionalitatea pietelor între realiate şi

doctrine, Editura ASE, Bucureşti, 2009

9. Binmore, K., Does game theory work?The bargaining

challenge,The MIT PRESS, USA, 2007

10. Boier, R., Comportamentul consumatorului, Editura Graphix, Iaşi,

1994

11. Carmichael, F., A guide to game theory, Editura Pearson

Education, UK, 2005

12. Cătoiu, I., Comportamentul consumatorului, Editura Uranus,

Bucureşti, 2008

13. Cătoiu, I., Teodorescu, N., Comportamentul Consumatorului,

Teorie şi practică, Editura Economică, Bucureşti 1997

14. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., Economie, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2004

15. Cârstea, G., Analiza strategică a mediului concurenţial, Editura

Economică, Bucureşti, 2002

73

16. Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur, I., Economie, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2011

17. Cruceru, A., Strategii Concurenţiale, Editura Universitară,

Bucureşti, 2006

18. Didier, M., Economie: les regles du jeu, Editura Economica,

Paris, 1989

19. Dima, A., M., Cultura concurenţei în România, Editura ASE,

Bucureşti, 2010

20. Dobrescu, E., Postolache, T., Consemnări Economice, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1990

21. Dubois, P., L., Jolibert, A., Muhlbacher, H., Marketing

management: a value creation process, Editura Houndmills,

Basingstoke, Hampshire; Palgrave Macmillan, New York, 2007

22. Dudian, M., Huru, D., Dobre, M., Tănase, I., Marinaş, M.,

Crăciun, L., Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

23. Durand, M., Claude, G., Indicators of International

Competitiveness: Conceptual Aspects and Evaluation, OECD, 1990,

http://www.oecd.org/dataoecd/40/47/33841783.pdf

24. Easca, L., Nedelea, Ş., Teorie şi practică în microeconomie,

Editura ASE, Bucureşti, 2002

25. Galbraith, J., K., Salinger, N., Almost Everyone’ s Guide to

Economics, Editura Houghton Miffin Co., Boston, 1978

26. Gavrilă, I., Gavrilă, T., Popescu, A., Mediul concurenţial şi

politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, Colecţia Prelegeri

Nr. 14, Editura Economică, Bucureşti, 2006

27. Gherasim, A., Studiul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006

28. Gilpin, R., Economia mondială în sec. XXI, Editura Polirom, Iaşi,

2004

29. Golu, M., Dicu, A., Introducerea în psihologie, Editura Ştiintific ă,

Bucureşti, 1972

30. Gorelov, E., Rojco, A., Raport: Influenţa preţurilor asupra

bunăstării populatiei prin prisma indicatorilor statistici, Editura

Moldova CISR, 2010

74

31. Guitton, H., Economie politique, Vol. I, Editura Dalloz, Paris,

1966

32. Hall, R., Lieberman, M., Economics: Principles and Aplication,

5th edition, South Western, SUA, 2008

33. Hatos, A., Zamfir, C., Stanescu, S. (coord), Analiza nevoilor, în

Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iaşi 2007

34. Huidumac-Petrescu, C., E., Microeconomie, Editura Libertas

Publishing, Bucureşti, 2008

35. Jenny, F., The impact of globalization on competition; 2001,

http://www.compcom.co.za/events

36. Jone, A., J., Game Theory: Mathematical Models of Conflict,

Editura Horwood Publishing, Chichester, 2000

37. Keynes, J., M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1970

38. Kotler, P., Principals of Marketing, Editura Prentice Hall Inc.,

1999

39. Krugman, P., Wells, R., Economics,2nd edition, Worth Publishers,

USA, 2009

40. Lavidge, R., Steiner, G., A model for Productive Measurement of

Advertising Effectiveness Journal of Marketing, 1961

41. Lesourne, J., Orlean, A., Walliser, B., Evolutionary

Microeconomics, Editura Springer, Berlin, 2006

42. Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Principiile economiei, Editura

Economică, Bucureşti, 2002

43. Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Economics, Editura Oxford

University Press, USA, 2011

44. Maican, O., Monopolurile comerciale, Revista Tribuna

Economică, nr.9, 2007

45. Mankiw, G., Priciples of Microeconomics, 6th edition, South-

Western Cengage Learning, SUA, 2008

46. Mass-Colell, A., Whinston, M., Microeconomic Theory, Oxford

University Press, New York, 1995

75

47. Mihalache, S., C., Practici în planificarea întreprinderii

concurenţiale, Revista de Comerţ, V.5, Nr.7, 2004

48. Moore, T., E., Sublimal Advertising, What You See is What You

Get, Journal of Marketing,1982

49. Moşteanu, T., Concurenţa. Abordări teoretice practice, Editura

Economică, Bucureşti, 2000

50. Moşteanu, T., Preţuri şi concurenţa, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2000

51. Moşteanu, T., Alexandru, F., Dragomirescu, H., Firma în mediul

concurenţial, Tribuna Economică, Bucureşti, 2000

52. Moşteanu, T., Purcărea, T., Concurenţa. Ghidul afacerilor

performante, Editura Economică, Bucureşti, 1998

53. Nicholson,W., Snyder, C., Microeconomic theory: Basic

principles, Cengage Learning,11th edition, USA, 2011

54. Niţă, D., Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti,

1999

55. Nuţu (Badea), L., Concurenţa şi funcţionalitatea pieţelor: între

realitate şi doctrine, teză de doctorat coordonată de prof. Angela

Rogojanu, Editura ASE, Bucureşti, 2008

56. Pehrsson, A., Strategy antecedents of modes of entry into foreign

markets, Journal of business research,volume 61, 2008

57. Pindyck, R., Rubinfeld, D., Microeconomics, 7th edition, Editura

Prentice Hall, SUA, 2006

58. Piroşcă, G., Teorii şi modele ale concurenţei, Editura ASE,

Bucureşti, 2009

59. Popescu, C., Economie, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2006

60. Popescu, D., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,

2000

61. Popescu, D., Istoria gândirii economice din antichitate până la

sfârşitul secolului al XX-lea, Editura Continent, Sibiu, 1999

62. Popescu, G., Evoluţia gândirii economice, ediţia a II-a, Editura

George Bariţiu, Cluj –Napoca, 2002

76

63. Porter, M., Despre Concurenţă, Editura Meteor Press, Bucureşti,

2008

64. Porter, M., Avantajul Concurenţial, Editura Teora, Bucureşti, 2001

65. Rasmusen, E., Games and information, Blackwell Publishers, 1994

66. Ratneshwar, S., Mick, D., Glen, H., C., The Why of Consumption,

Editura Routledge, 2000

67. Russu, C., Economie industrială, Editura Economică, Bucureşti,

2005