masaj

. MANUALUL TEHNICIANULUI MASEUR .

1

MANUALUL

TEHNICIANULUI MASEUR

INSTRUIRE ŞI PRACTICĂ

CAPITOLUL I

NOTIUNI INTRODUCTIVE

Masajul cât si celelalte tehnici terapeutice (Bowtech, Tsubo, shiatsu,etc) face posibil obţinerea unor rezultate incredibile

prin activarea propriei abilităţi a corpului de a se autovindeca, de a stimula un proces imediat de vindecare. Acest proces nu

este limitat la simptomeîe fizice evidente, ci se extinde şi la aspectele emoţionale, cognitive şi spirituale ale persoanei tratate.

Recunoaşterea corpului ca pe o unitate complexă, dependentă de echilibrul tuturor acestor aspecte este esenţială in succesul

masajului care se poate dovedi ca fiind cea mai mare descoperire în lumea terapeutică: un masaj pe punctele blocate (tsubo)

efectuat asupra unui corp se adresează de fapt corpului ca întreg. Punctele care se blochează se află înşirate de-a lungul celor

patrusprezece sisteme de meridiane - douăsprezece sisteme de bază şi două sisteme de control ce se întind pe suprafaţa

întregului corp, de unde pornesc spre organele interne. Deşi invizibile, aceste puncte, denumite tsubo, reprezintă locurile în

care fluxul

energetic din; meridiane se poate cu uşurinţă diminua şi apoi bloca.

Când luxul energetic este încetinit în sistemele asociate organelor, apar

dîsfunctiile organelor respective.


2

Ceea ce se petrece în sistemele de meridiane ar putea fi comparat cu modul in

care se comporta apa într-un furtun. Curgând liber de la sursă, apa trece cu uşurinţă de a lungul întregului furtun, atât timp

cât nu există nici un obstacol.

Dar dacă apare o strangulare într-un anumit punct, curgerea apei va fi perturbată.

Punctul de constricţie reprezintă corespondentul unui punct tsubo în sistemele de meridiane.

Când există o perturbare a funcţionalităţii în organe, aceasta se manifestă la nivelul punctelor blocate în mai multe

modalităţi: durere, amorţeală, senzaţie de presiune, rigiditate, răcire, înroşirea locului, pete, mici zone decolorate, depozite

pigmentare (pistrui sau alte aspecte), ca şi prin apariţia unor fenomene deosebite în cadrul earaeteriiStieiîor de sarcină

electrică ale pielii.

Pentru a se efectua o şedinţă de masaj se are mai puţin în vedere durerea şi ceea ce se pare că cere organismul. S-ar putea ca

simptomul să nu poată fi rezolvat de o şedinţă cu obiectiv unic, (deoarece organismul poate înlocui un semnal dureros eu un

altul) şi va fî nevoie de mai multe şedinţe de masaj. Dar în cazul în care toate reacţiile simptomatice sunt tratate sistematic,

una câte una, organismul se va reîntoarce la rlţtnul său biologic normal, în acord cu legile naturii.

Punctele tsubo sunt factori determinanţi în restabilirea acestui ritm. Pe suprafaţa corpului uman există 365 de puncte

sensibile ce sunt amplasate în zone musculare,

sub piele, în locurile unde nervii ies din interiorul muşchilor, în plin muşchi şi nervilor sau în spaţiile dintre cutele pielii.

Uneori, modificările complexe de la nivelul corpului fac imposibilă evidenţierea tuturor rezistenţele electrice ale pielii şi

electromiogramele acestora. Admiţând unele diferenţe individuale, sa demonstrat indiscutabil că, în cazul persoanelor

suferinde, modificările rezistenţei pielii şi modificările musculaturii sunt concentrate în regiunile punctelor care sunt blocate.

Masajul somatic alături de alte tehnici terapeutice cum ar fi tehnica terapeutică

Bowtech si Tsubo, shiatsu reprezintă cele mai profunde si puternice tehnici de relaxare existete la ora actuala in lume, se

bazează pe relaxarea totala a corpului, se activează, abilitatea organismului de a rezolva orice problema de sănătate a

corpului si prin readucerea corpului ia echilibru si armonie, face legătura intre minte şi corp, contribuie la reechilibrarea

organismului şi se executa prin mişcări lente si delicate, neinvazive, dar extrem de puternice pentru, regenerarea organismul

uman.

Masajul reduce durata convalescentei, indiferent cat de veche sau. recenta este . afecţiunea,aduee: un plus de energie si o

stare generala de bine.

In completarea, masajului se recomanda a se consuma alimente sănătoase, mişcare si o gandire pozitivă.

Masajul este o metodă terapeutică ce face parte din balneofîzioterapie care constă într-0 suită de prelucrări manuale (sau,

manevre) ce se efectuează pe suprafaţa organismului într-o anumită ordine în fimcţie de regiunea pe care o avem de masat,

de evoluţia.bolii şi de starea generală a pacientului,

Masajul este. o prelucrare metodică şi sistematică a părţilor corpului uman

prin mijloace manuale sau instrumentale îri scopul menţinerii sănătăţii prevenirii

tulburărilor funcţionale sau tratării unor afecţiuni.

- .Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale organismului, manual sau cu diverse aparate de masaj, scop

fiziologic, curative profilactic, regenerativ, estetic sau sportiv. Părţile moi ale organismului asupra cărora se efectuează

masajul sunt:

- pielea şi mucoasele

- ţesutul conjunctiv

- muşchii

- tendoanele-şi ligamentele

- vasele şi nervii

- organele profunde

- sângele şi limfa

- elementele articulare

Masajul se poate :realiza cu mâna sau cu diverse aparate de masaj.

Masajul se efectuează uscat (cu anumite substanţe care se pun pe regiunea de masat, cum ar fi talcul) sau umed (cu diferite

unguente în care sunt introduse substanţe fie revitalizante, fie de tratament care, prin manevrele de masaj, pătrund, în

tegumente cu rolul de suprimarea durerii, calmarea durerii. Pe regiunea masată se produce o vasodilataţie mai rapidă.

În timpul şedinţei de masaj persoana masată trebuie să fîe cât.mai relaxată şi deconectată de la grijile şi problemele

cotidiene.

Se recomandă ca persoana masată să urmărească procedura de masaj şi să comunice maseurului efectele ce apar în timpul

masajului.

CINE POATE DEVENI MASEUR? : Maseur poate deveni orice persoană sănătoasă din punct de vedere fizic şi psihic,

cu vârste cuprinse intre 18 ani şi maxim 70 de ani care a absolvit 8 clase şi are cunoştiriţe minime de anatomie şi

fiziologie.

Se spune că „un maseur bun se naşte, nu se formează". Această afirmaţie vizează calitătile fizice şi psihice înnăscute la

care se adaugă însă tehnica şi metodele folosite; acestea se învaţă şi se perfecţionează pe parcursul practicii individuale.

Maseurul ideal trebuie să aibă o statură medie, o constituţie robustă, musculatura bine dezvoltată şi o mare mobilitate

articulară. Un bun maseur are capacitatea de a se adapta cu uşurinţă la fiecare tip de persoană masată. De asemenea, el

trebuie să ştie să-şi dozeze eforturile pe parcursul şedinţei de masaj.


3

MASAJUL SOMATIC

Masajul somatic sau clasic mai este denumit si masajul corpului fizic. Manevrele de masaj corporal clasic s constituite din

mişcări fine, uşoare (gen mângâiere), frictiuni, compresiuni, frământări (manevre mai energice şi profunde) bătăi ritmice şi

percuţii denumite tapotament, manevre care activează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică, relaxează muşchii şi

nervii şi îndepărtează zonele cu acumulări lipidice: (gen celulita).

Printr-un masaj adecvat şi efectuat cu competenţă, sunt stimulate majoritatea organelor şi functiile acestora (pielea,

muşchii, tendoanele şi cartilagiile, nervii şi glandele endocrine, etc) . Datorită circulaţiei sporite a sângelui, limfei şi

influxului nervos se obţine o revigorare permanentă a întregului organism, se ameliorează majoritatea articulaţiilor şi

ligamentelor, sunt stimulate circulaţia şi metabolîsmul şi se amplifică eliminarea toxinelor din corp.

Masajul se execută în general în direcţia de întoarcere venoasă şi limfatică

(către inimi) stimulând returul sângelui venos şi activând circulaţia sângelui proaspăt care transportă substanţele nutritive în

întregul corp. In timpul masajului circulatia limfatică este ameliorată, se obţine o calmare şi o relaxare a ţesuturilor

superficiale şi profunde, a nervilor şi tensiunilor musculare.

Pentru ca masajul să fie aplicat într-im mod corect, care să nu pună în pericol sanatatea clientului şi să dea rezultatele

aşteptate, este nevoie de mai multe elemente: de deprinderea, temeinică a tehnicii, de o cunoaştere profundă a efectelor, de

asigurarea unor condiţii optime de lucru şi de respectarea tuturor normelor igienice şi metodice ale acestei activităţi de masaj

sau cabinet de masaj; Cabinetul de Masaj se amenajează de regulă pe lângă serviciul medical de consultaţii şi de tratamente,

pe lângă bazele sportive sau în cadral serviciilor instituţiilor medicale, spitalele, sau sanatorii, precum şi in instituţiile

balneoclimaterice. Aceste săli sunt împărţite în mai multe compartimente sau boxe mai mici, despărţite una de alta prin

paravane sau draperii, încăperile destinate masajului de relaxare şi întreţinere trebuie să îndeplinească toate condiţiile de

igienă necesare . Instituţii profilactice şi/sau curative, trebuie sa fie luminoase, bine aerisite călduroase.

Temperatura aerului din aceste încăperi nu trebuie să fie mai coborâtă de 200 pentru a nu expune clientul la pericolul răcelii,

dar nici nu trebuie să fie cu mult mai ridicată, pentru a nu-1 obosi, pe practician,

Curăţenia cabinetului de masaj trebuie să fie perfectă, trebuie să se poată face repede şi să se poată întreţine cu uşurinţă.

Pentru aceasta, este nevoie ca pereţii fie acoperiţi cu plăci de faianţă sau să fie vopsiţi în ulei; podeaua trebuie să fie

acoperită cu linoleum, gresie , iar mobilierul trebuie să fie de aşa natură încât să poată îngrijit cu meticulozitate,

In cabinetul de masaj nu trebuie să existe decât mobilierul strict necesar pentru executarea masajului, care constă în principal

din banchete de masaj scăunele speciale, în anumite cazuri, este necesar sa existe şi o măsuţă , un dulap alb şi un cuier.

Banchetele, scaunele şi toate celelalte elemente din încăpere vor fi în aşa aranjate încât cel care lucrează să aibă spaţiu

suficient pentru a-şi desfăşura condiţii optime activitatea, pentru a putea să se deplaseze în voie în jurul mesei masaj. De

asemenea, mai este indispensabilă şi o chiuvetă cu apă curentă pen spălatul mâinilor practicianului, dar ea poate fi instalată şi

într-o încăpere anexă.

Alături de cabinetul sau de sala de masaj, va exista un vestiar, pentru dezb carea şi îmbrăcarea pacientului, o cameră de

odihnă, duşuri şi alte dependinţe, pentru cei care vin la masaj. La rândul lor, practicienii trebuie să aibă spatiul necesar

pentru a schimba costumul de stradă cu cel de lucru, pentru repaus şi pentru alte activităţi legate de profesia lor.

Pentru efectuarea masajului în condiţii superioare sunt recomandate mesele de masaj .

REGULI DE IGIENA ŞI COMPORTAMENT

Practicianul din domeniul masajului de relaxare şi de întreţinere trebuie să îşi dezvolte şi să îşi păstreze calităţile sale

profesionale printr-un regim meticulos şi corect de viată şi de muncă. El trebuie să manifeste tot timpul o grijă deosebită

pentru curăţenia corporală şi pentru curăţenia echipamentului său.Costumul său de lucru trebuie să fie foarte simplu:

pantaloni lungi şi o bluză cu mâneci scurte, de preferat albe, confecţionate dintr-un material lavabil şi rezistent

SPĂLATUL PE MÂINI, ÎNAINTE ŞI DUPĂ ŞEDINŢA DE MASAJ, ESTE O REGULĂ FUNDAMENTALĂ CARE ARE

CA SCOP EVITAREA TRANSMITERII DE GERMENI PATOGENI DE LA O PERSOANĂ LA ALTA.

Maseurul, bărbat sau femeie, trebuie să aibă unghiile foarte îngrijite, părul scurt sau acoperit, nu trebuie să poarte inele,

brăţări sau alte bijuterii care îl pot deraanja în muncă sau pot leza pielea celui pe care îl masează.

Practicianul nu va folosi parfumuri sau unguente cu miros puternic, greu: nu va fuma şi nu va abuza de băuturile alcoolice,

va evita muncile fizice grele şi chiar sporturile obositoare, care pot înăspri sau răni pielea palmelor.

Pentru a deveni un bun specialist, practicianul din domeniul masajului de relaxare şi întreţinere trebuie să îşi însuşească o

scrie de cunoştinţe de bază despre forma şi structura corpului, despre funcţiunile organismului sănătos şi despre semnele cele

mai caracteristice ale diferitelor stări patologice. Aceste cunoştinţe îl vor ajuta să înţeleagă importanţa efectelor pe care le

poate obţine prin masaj, în raport cu mijloacele tehnice şi principiile metodice aplicate.

Pregătirea teoretică dă oricărui practician convingerea în valoarea activităţii sale şi îî face să aibă încredere în sine şi să fie cu

mult mai operativ, de aceea considerăm că fără o bază teoretică solidă nu se poate pleca la drum.

In raporturile cu persoana pe care o masează, practicianul va proceda cu mult tact şi înţelegere, cu seriozitate şi

conştiinciozitate. El trebuie să fie întotdeauna bine dispus şi comunicativ, dar ui acelaşi timp extrem de cuviincios şi discret.

La rândul lor pacienţii care se adresează unui practician din domeniul masajului de relaxare şi întreţinere trebuie să respecte

câteva reguli elementare de igienă individuală, mai ales în ceea ce priveşte curăţenia corpului lor.

Masajul manual se aplică în marca majoritate a cazurilor direct pe piei pacientului şi numai în anumite cazuri speciale se

poate aplica peste rufele de coi înainte de şedinţa de masaj se scot hainele care ar stânjeni mişcările, circ laţia sângelui sau

respiraţia liberă şi se descoperă complet regiunea sau segmenl care se masează. Pentru a se trece mai departe, se acoperă

părţile masate cu cearceaf sau cu un prosop; nu este bine ca practicianul să ceară pacientului să dezbrace mai mult decât este


4

nevoie, pe de-o parte pentru a nu îi expune corpul răceli prin pierderea inutilă de căldură şi. pe de altă parte, situaţie foarte

des înt m'tă, pentru a menaja pe cât posibil sentimentele de pudoare ale fiecăruia.

Pentru masaj orele cele mai potrivite sunt cele de dimineaţa şi dinaintea mesei de seara. Masajul terapeutic, se poate executa

şi peste zi. la 2-3 ore după-masă, in aşa fel încât şedinţa să termnine cu o jumătate de oră înaintea mesei principale.

Oricine se prezintă la masaj trebuie să îşi satisfacă mai întâi nevoile naturale de evacuare a intestinului sau a vezicii urinare.

Persoana care este masată este sfătuită să îşi păstreze în timpul şedinţei o poziţie comodă de repaus, să îşi relaxeze

musculatura şi să evite orice încordare fizică şi psihiică. În anumite cazuri, practicianul îi poate recomanda să urmărească

desfăşura manevrelor de masaj şi să comunice maseurului tot ce simte.

Efectele masajului depind într-o foarte mare măsură de felul în care sunt aranjate şi îmbinate între ele diversele procedee

tehnice. Adaptarea acestor procee la caracterele anatomice şi funcţionale ale fiecărei regiuni sau segment, ţesut sau organ

precum şi la necesităţile fiecărui caz în parte, depinde întotdeauna de pregătirea profesională a practicianului.

De obicei, sesiunea de masaj se începe prin manevre ample, suple şi uşoare, cu caracter pregătitor, apoi se progresează încet

în amplitudine şi forţă, până ce aţi intensitatea şi forţa necesare, iar şedinţa se încheie prin manevre lungi, liniştitoare, care

urmăresc un fel de curbă ascendentă şi descendentă a intensităţii manevrelor, care se repetă pe fiecare regiune sau segment

al corpului.

In practică, maseurul nu este obligat să respecte întotdeauna schema metodică stabilită ca formă de bază a masajului şi nici

să respecte întocmai succesiunea cunoscută a procedeelor clasice de masaj de relaxare şi întreţinere Întinderea şi intensitatea,

ritmul şi numărul de repetări ale manevrelor de masaj pot fi schimbate din nevoie. Aceste modificări de metodică sunt

necesare mai ales în aplicarea masajului general. Vor apărea, desigur, diferenţe evidente între masajul general al unui bărbat

robust, cu muşchii tari şi ţesuturile dense şi al unei femei fine. cu muşchii subţiri ţesuturile delicate; între masajul unui copil

mic şi masajul unei persoane în vârstă.

Alegerea şi adaptarea manevrelor de masaj se fac in funcţie de, vârsta, sex şi constiţia acestuia. Sensibilitatea, durerea, jena.

contracturile musculare sau alte semne încordare şi nelinişte pe care le manifestă acesta, se datorează fie unei execuţii

defectuoase a manevrelor, fie unor greşeli de dozare şi de gradare a lor.

Durata şedinţei de masaj variază după preferinţe, dar mai ales după necesităţi uneori sunt agreate manevrele mai lente şi

uşoare, care prelungesc durata masajului alteori sunt indicate manevrele scurte, vii şi cu intensitate crescută, care scurtează

şedinţa.

Masajul local poate dura 10-15 minute, cel regional 15-30 de minute, iar cel general 50-60 de minute: o şedinţă de masaj nu

trebuie să depăşească niciodată durata de o oră, pentru că devine obositoare atât pentru cel masat, cât şi pentru maseur.

După şedinţele de masaj cu caracter stimulant, se recomandă câteva exerciţii fizice de înviorare şi de respiraţie, care permit

reluarea oricărei activităţi, fizice sau

intelectuale.

Pupă şedinţele lungi de masaj liniştitor, apare nevoia de repaus şi de menţinere a relaxării, care poate dura de la câteva

minute la o jumătate de oră. sau chiar mai mult.

Efectele masajului se resimt chiar după prima şedinţă, dacă acesta este bine executată, dar efectele lui slăbesc treptat în orele

care urmează, până ce dispar, Pentru a obţine efecte de durată este nevoie de un număr mai mare de şedinţe, executate în

serie. O serie minimă nu poate fi mai mică de 10-12 şedinţe. O serie mare nu depăşeşte numărul de 20-30 de şedinţe. Dacă

este nevoie de continuarea masajului, acesta poate fi reluat după o pauză, care poate varia între câteva zile şi câteva

săptămâni.

Numărul şi frecvenţa şedinţelor dintr-o serie şi al seriilor dintr-un tratament sunt determinate de necesităţile speciale ale

fiecărui pacient în parte şi fixate de către medic.

Spre sfârşitul tratamentului se recomandă ca şedinţele să fie rărite şi eventual să fie înlocuite prin automasaj.

Ca reguli de igienă pe care trebuie să le respecte maseurul menţionăm: spălarea sidezinfectarea mainilor înainte şi după şedinţa de

masaj, pentru a nu transmite germeni patogeni de la o persoană la alta; acordarea atenţiei permanente curăţeniei corporale şi igienei

echipamentului său;abţinerea de la consumul de alcool sau al unor alimente cu miros puternic care să deranjeze persoana masată;

- -abţinerea de la fumat înainte de şedinţa de masaj;

- -evitarea folosirii unor deodorante saii parfumuri cu miros puternic.

- Ca reguli de igienă pe care trebuie să le respecte persoana masată menţionăm: persoana masată este bine să facă o baie sau un

duş cald înaintea şedinţei de masaj.

ŢINUTA VESTIMENTARĂ ŞI COMPORTAMENTALĂ A MASEURULUI

Maseurul trebuie să fie îmbrăcat cât mai lejer posibil, iar îmbrăcămintea s ă fie din bumbac şi nu sintetică pentru a nu favoriza

transpiraţia.

Maseurul trebuie să aibă: - un halat alb

- bluză sau pantalon alb

- un maiou alb

- chilot alb

- şosete albe


5

In picioare va avea papuc sau sanda pentru aerisirea piciorului.

Baia trebuie făcută înainte de a veni la lucru şi după.

Mâna maseurului este cea mai importantă; acesteia trebuie să-i acordăm o atenţie mare (fără bătături, fără piele aspră, mereu îngrijită,

unsă, protejată).

Manevrele trebuiesc făcute în aşa fel încât să nu obosească mâna şi maseurul / maseuza trebuie să aibă unghiile tăiate

scurt şi rotunjite.

Pe mână nu trebuie să existe absolut nici un obiect pentru a nu deranja pacientul.

-mâneca halatului trebuie să fie trei sferturi sau scurtă;

- mâna trebuie să fie caldă pentru a nu produce frisoane; părul trebuie să fie scurt sau legat.

COMPORTAMENTUL MASEURULUI

Maseurul trebuie să aibă o ţinută comportamentală deosebită faţă de pacient în sensul că trebuie să-1 ajute atât la îmbrăcat cât şi la

dezbrăcat, să-i vorbească cu blândeţe, să-1 încurajeze, să nu fie brutal şi să-1 sfătuiască în efectuarea anumitor tratamente.Maseurul trebuie să aibă o

igienă exemplară faţă de pacient, deoarece impune şi pacientului respect şi exemplu în cazul în care unii pacienţi vin neduşaţi.

Este foarte indicat ca şedinţele de masaj dintr-un tratament, sau cel puţin cele din fiecare serie, să fie executate de către una

şi aceeaşi persoană, care cunoaşte cazul şi s-a adaptat la particularităţile şi necesităţile clientului său.

Daca există doi practicieni care masează aceeaşi persoană, manevrele lor trebuie să fie identice, trebuie să se desfăşoare

simetric şi simultan, efectuându-se egal ca amplitudine, ritm şi sens.

CONTOAINDICAŢII ÎN MASAJUL DE RELAXARE ŞI ÎNTREŢINERE

Multe din rezultatele defectuoase ale masajului se atribuie unor greşeli de tehnică şi de metodă, dar ele pot fi explicate mai

uşor prin greşeli de înclinaţie sau prin aplicarea masajului fără a se ţine seama de contraindicaţii. Indicat greşit, masajul nu

numai că nu dă rezultatele scontate, dar poate chiar să aducă prejudicii grave, chiar dacă ă fost bine executat.

Aşa se poate întâmpla dacă practicianul ar masa un focar microbian sau toxic şi ar împrăştia conţinutul dăunător în ţesuturile

sănătoase învecinate, sau în întregul organism. Tot astfel, masajul unei regiuni parazitare a pielii poate agrava boala,

răspândind-o pe suprafetele neparazitare, sau transmiţând-o la alte persoane sănătoase, mai ales; atunci când nu se respectă

regulile de profilaxie. De aici rezultă o regulă valabilă pentru toţi practicienii masajului de relaxare şi de întreţinere şi

anume aceea că ei sunt obligaţi să cunoască nu numai indicaţiile şi efectele favorabile, ci şi contraindicaţiile şi efectele

dăunătoare ale acestei metode de îngrijire a corpului.

Contraindicaţnle masajului de relaxare şi de întreţinere se împart în:

- generale sau parţiale

- definitive

- temporare.

Contraindicaţie generală: interzicerea aplicării oricărui procedeu de masaj pe oricare parte a corpului. Se hotărăşte numai în

cazurile unor boli cronice grave, incurabile, care s-ar putea înrăutăţi prin acest tratament.

Contraindicaţie parţială fie se recomandă restrângerea manevrelor de masaj la cele care sunt mai bine tolerate şi excluderea

celorlalte, fie admiterea masajului numai pe părţile sănătoase şi interzicerea aplicării lui pe părţile bolnave.

Contraindicaţie temporară: este foarte frecventă, fiind impusă de boli. tulburări şi leziuni uşoare care după vindecare, vor

permite aplicarea tuturor procedeelor de masaj.

Practica îi poate pune adesea pe maseuri în faţa unor situaţii şi cazuri extrem de dificile, în care contramdicaţiile generale sau

parţiale sunt în acelaşi timp definitive sau temporare, condiţionând întotdeauna aplicarea masajului de sănătatea deplină şi

stabilă a persoanei masate.

Gruparea contraindicaţiilor după ţesuturi şi organe:

Bolile pielii: masajul nu se poate aplica decât pe pielea perfect sănătoasă; bolile de piele ne obligă să renunţăm la masaj chiar

şi atunci când acesta ar fi de folos pentru ţesuturile şi organele profunde; sunt excluşi de la masaj toţi cei care prezintă boli

de piele de natură parazitară sau inflamatorie, eczeme, plăgi, arsuri sau alte manifestări patologice acute sau cronice, care

prin masaj s-ar putea agrava şi contamina;

nu se face masaj nici pe regiunile pielii care acoperă un proces inflamator profund furuncule, abcese, flcgmoane, alte

colecţii purulente, artrite supurate, osteite, osteomîelite.stări patologice cu caracter general, însoţite de febră şi de agitaţie, de

oboseală acută şi debilitate intensă, în toate bolile infectocontagioase, în inflamaţiile centrilor nervoşi, în hemoragiile

cerebrale recente.

în bolile sau leziunile cu caracter hemoragie şi atunci când există pericolul unor complicaţii grave, ca în cazul bolilor de cord

şi de vase: miocardita, endocardita, infarctul miocardic, embolii, hipertensiune arterială, anevris-mele aortei, varicele

voluminoase şi inflamate, ulcerul varicos, fiebite şi periflebitele de evoluţie, hemofilie, leucemie.

în bolile acute ale plămânilor şi pleurelor: pleurezii, pneumonii, în unele forme de tuberculoză pulmonară, dar mai ales în

abcesele pulmonare şi în pleureziile purulente.

masajul abdominal cunoaşte cele mai severe contraindicaţii, fiind interzîs în


6

inflamaţiile acute sau cronice de orice natură, în tulburările digestive, în bolile organelor abdominale (stomac, intestine,

ficat, pancreas, splină, ganglionii limfatici, rinichi, vezica urinară, uter şi anexe); tot ce poate constitui o suferinţă acută,

dureroasă, hemoragică. turnorală. inflamatorie şi altele, care caracterizează abdomenul acut. constituie o cauză serioasă de

contraindicaţie a masajului sub orice formă;

În cazurile unor boli şi tulburări ale sistemului endocrin şi nervos şi chiar ale aparatului locomotor., care nu permit

aplicarea masajului înainte de a se vindeca: cele mai categorice contraindicaţii sunt date de tumorile canceroase în forma lor

generalizată şi de unele boli psihice cu caracter excitativ şi confuzional.

În practica generală a masajului de relaxare şi de întreţinere mai apar în plus unele restricţii care sunt mai degrabă de

natură tehnică şi metodică, de care trebuie să ţinem seama: de exemplu, la începutul şedinţei de masaj, prin contactul pielii

cu mâinile maseurului, se pot produce unele reflexe nefavorabile, care se manifestă prin încordări nervoase şi contracturi

musculare, fie sub forma unei sensibilităţi specifice (gâdilatul), care pot fie localizate pe anumite regiuni ale corpului

(abdomen, coapse), fie generalizate. Când astfel de fenomene sunt prea intense, practicianul este nevoit să renunţe la

masarea acestor regiuni şi să recomande pacientului automasajul zonelor respective, învăţându-1 în prealabil manevrele.

În ceea ce îl pnvcşte pe practician, se constată adesea, mai ales în cazul începătorilor în meserie, că masajul constituie o

cauză de oboseală intensă, de slăbiciune şi chiar de nevroză. Această activitate poate deveni pentru ci plictisitoare şi

nesuferită, mai ales în cazul acelor persoane lipsite de interes, voinţă şi răbdare.

Prin îmbunătăţirea tehnicii şi metodicii, prin antrenament şi experienţă, se vor dczvolta forţa şi rezistenţa, supleţea şi

abilitatea, energia şi capacitatea de a înţelege efectele şi utilitatea masajului.

In schimb, masajul efectuat corect şi conştiincios, pe o perioadă mai lungă de timp îl va răsplăti pe practician printr-o serie

de efecte care se traduc prin sănătate trupeasca şi sufletească, vigoare şi bună dispoziţie, pe care nu le pot aprecia decât cei

care le cunosc.

Între practician şi pacient trebuie să existe o comuniune, un spirit de înţelegere şi de colaborare, care să contribuie la

îmbunătăţirea acestei metode naturale de îngrijire a corpului omenesc şi să ducă la obţinerea celor mai bune rezultate

practice.

OCUPAŢIA DE MASEUR

Conform Standardului! oeupaiionai, valabil în România, ocupaţia de mascur,

presupune o sfera larga de competenţe pentru desfăşurarea activităţii şi anume asigurarea condiţiilor igienico-sanitare în

cabinetul de masaj şi personale, autopregătirea în vederea efectuării masajelor, efectuarea activităţilor necesare pregătirii

pacienţilor şi aplicarea masajului somatic.

In afara de aceste competenţe strict necesare desfăşurării activităţii, mascurul poate dobândi competenţe suplimentare, prin

perfecţionare profesională. Dobândirea uneia sau tuturor competenţelor suplimentare de aplicare a masajului

terapeutic, masajului reflexogen şi/sau drenajul limfatic presupune o pregătire

prealabilă de specialitate care presupune cunoştinţe de anatomie şi fiziologie

precum şi fiziopatologie şi patologie clinică şi abilitaţi practice.

Aceste competenţe suplimentare nu pot fi dobândite de maseurul cu deficienţe vizuale

Deoarece activităţile specifice se desfăşoară în permanenta colaborare cu pacienţii şi medicii comunicarea la locul de munca

contribuie la buna desfăşurare a activităţilor specifice.

MASEUR

UNITĂŢILE DE COMPETENŢĂ

Domeniile de competenţă Unităţile de competenţă

Competenţe fundamentale Comunicarea la locul de muncă

Competenţe generale la locul de muncă

Aplicarea NPM şi PSI

Asigurarea condiţiilor igienico-sanitare

Asigurarea perfecţionării profesionale

întocmirea documentelor de evidenţă

Planificarea şedinţelor de masaj

Pregătirea cabinetului de masaj

Competenţe specifice Aplicarea drenajului limfatic


7

Aplicarea masajului reflexogen

Aplicarea masajului somatic

Aplicarea masajului terapeutic

Autopregătirea în vederea efectuării masajelor

Stabilirea tehnicilor şi formelor de masaj

COMUNICAREA LA LOCUL DE MUNCĂ

Comunicarea la locul de muncă constă in:

- primirea şi transmiterea Informaţiilor

Informaţiilor corect si concis prin utilizarea formelor de comunicare adecvate.

Scopul masajului este identificat rapid prin apelarea unor surse alternative de

informare,

Informaţiile sunt primite/transmise cu promptitudine pentru stabilirea programărilor.

Structurarea informaţiilor

Informaţiile primite sunt structurate cu corectitudine pentru stabilirea procedeului de masaj corespunzător si in

compatibilităţii cu alte tratamente urmate de pacient

- Comunicarea interactivă

Discuţiile eu pacienţii sunt conduse şi orientate în vederea scopului propus si in timpul efectuării masajului, dialogul cu

pacienţii este menţinut permanent pentru adaptarea intensităţii masajului la sensibilitatea părţii masate. Informaţiile

suplimentare sunt obţinute prin întrebări pertinente şi logice,

Gama de variabile

Informaţiile pot fî primite/transmise zilnic sau ori de câte ori este necesar; verbal şi/sau scris.

Surse de informare alternative: verbale de la pacienţi/medici, prescripţii medicale

Informaţii suplimentare: mformaţii despre alte tratamente urmate de pacient;

informaţii despre alte afecţiuni ale pacientului; stabilirea programării în funcţie de

solicitările pacientului; informaţii referitoare la efectele masajului: locale/generale,

imediate/tardive.

Ghid pentru evaluare

Cunoştinţe: reguli şi norme de conduită; cunoştinţe medii de specialitate.

Aptitudini, atitudini deprinderi: tehnici de comunicare; rapiditate în luarea deciziilor;

promptituclne; corectitudine; disponibilităţi de comunicare; calm, răbdare; respect,

La evaluare se va urmări:

corectitudinea informaţiilor transmise pacienţilor; capacitatea de a comunica cu

pacienţii într-un limbaj adecvat clar, concis; capacitatea de acţiona cu respect, calm,

răbdare în relaţia eu pacienţii pe toată perioada desfăşurării activităţii.

Aplicarea NPM si PSI

Aplicarea NPM

Pentru a aplica NPM trebuie sa cunoaştem si sa aplicăm legislaţia şi normele de

protecţia muncii conformitate cu specificul locului de muncă. Cunoaşterea şi însuşirea clară şi corectă a procedurilor de

protecţia muncii este asigurată prin participarea la instructaje periodice care se desfăşoară in cadrul salonului de masaj.

Echipamentul de lucra individual este folosit şi păstrat în conformitate cu normele în vigoare.

Aplicarea PSI

Toate activităţile ce se desfăşoară în cabinetul de masaj sunt desfăşurate în conformitate cu normele PSI,echipanientele de

stingere a incendiilor sunt menţinute în stare de funcţionare prin verificări periodice.

Procedurile de pază şi stingerea incendiilor sunt însuşite prin instructaje periodice şi aplicaţii practice.

Aplicarea procedurilor de intervenţie

Intervenţia pMtru linţitarea efectelor evenimentului constatat este rapidă în conformitate cu pledurile specifice locului de

muncă. Modul de acţiune şi echipamentele necesare sunt stabilite pe baza situaţiei reale constatate. Evacuarea în caz de

incendiu din cabinetul de masaj este efectuată în

conformitate cu planul de evacuare afişat,

Primul ajutor în cazul accidentelor este acordat cu calm şi operativitate, corespunzător

tipului de accident.

Găina de variabile

Echipament de lucru: halat, trusă de prim ajutor;

Echipament PSI: hidrant, extinctoare, nisip, lopeţi etc.


8

Eveniment: incendiu de natură electrică, mecanică.

Accidente: arsuri termice, electrocutări, intoxicaţii.


Cunoştinţe: norme generale de protecţia muncii şi PSI; tehnici de acordare a primului

ajutor; planul de evacuare al imobilului în care îşi desfăşoară activitatea.

Aptitudini, atitudini, deprinderi:

promptitudine; capacitate de reacţie în situaţii neprevăzute; operativitate; păstrarea

calmului în situaţii critice.

La evaluare se va urmări, corectitudinea aplicării normelor de protecţia muncii şi PSI pe toată durata desfăşurării activităţii;

capacitatea de a acorda primul ajutor;

promptitudinea rnaseurului în aplicarea planului de evacuare în caz de pericol.

capacitatea de acţiona operativ în situaţii neprevăzute.

ASIGURAREA CONDIŢIILOR IGIENICO-SANITARE

Asigurarea condiţiilor igienico-sanitare se realizează prin: - aplicarea măsurilor de igienă personală şi stare de sănătate. Prin

măsurile de igienă personală sunt aplicate prin verificarea periodică a stării de sănătate a lucrătorului

Echipamentul de lucru este menţinut curat şi schimbat ori de câte ori este necesar şi condiţiile de igienă a mâinii sunt

respectate, după fiecare şedinţă de masaj, pentru evitarea transmiterii infecţiilor.Transpiraţia mâinii este prevenită prin

aplicarea produselor cosmetice specifice.

Asigurarea măsurilor de igienă în cabinetul de masaj

Prevenirea transmiterii infecţiilor cutanate este realizată prin igienizarea zilnică/ori de câte ori este necesar a cabinetului de

masaj cu ajutorul materialelor ide curăţare şi igienizare.

Lenjeria utilizată este înlocuită conform normelor de igienă. Cabinetul de masaj este dezinfectat şi dezodorizat pentru

păstrarea unui climat plăcut şi sănătos.

Gama de variabile

Echipament de lucru: în funcţie de tipul de masaj aplicat.

Condiţii de igienă a mâinii: mâini curate, uscate, fără asperităţi, suple, cu unghii tăiate

Produse cosmetice: pudră de talc, cremă ,alifii, etc.

Materialele de curăţire şi igienizare cuprind detergenţi, săpun, clorură de var, apă,

cloramină etc.


Cunoştinţe: tehnici de igienizare şi dezinfecţie; norme de igienă

Aptitudini, deprmderirîndemânare; promptitudine; corectitudine; conştiinciozitate.

La evaluare se va urmări: capacitatea de a asigura condiţiile igienice în cabinetul de

masaj; capacitatea de a aplica normele de igienă personală; conştiinciozitatea dovedită

de mascurului în igienizarea mâinii capacitatea de a aprecia corect necesitatea

efectuării igienizării cabinetului de masaj şi de a alege materialele de igienizare

corespunzătoare.

ASIGURAREA PERFECŢIONĂRII PROFESIONALE

Unitatea de competenţă se referă la competentele necesare mascurului în asigurarea perfecţionării profesionale prin

identificarea corectă a necesarului de pregătire si a îmbogăţirii permanente a volumului de cunoştinţe în vederea desfăşurării

unei activităţi corespunzătoare. Atât identificarea necesarului de perfecţionare profesională cât si necesarul de perfecţionare

profesională este stabilit prinautoevaluare obiectivă. Necesarul de perfecţionare este identificat pe baza observaţiilor primite

de la pacienţi. Necesarului de perfecţionare profesională este identificat prin raportare permanentă la rezultatele muncii

- Autoinstruire profesională constă in verificarea de materiale de specialitate periodic/ori de câte ori este necesar pentru

asigurarea unui volum de informaţii noi necesare în activitatea desfăşurată.

Autoinstruirea profesională este făcută prin consultarea cu conştiinciozitate a surselor de informare.

Cunoştinţele dobândite sunt aplicate în activitatea curentă în scopul creşterii calităţii muncii.

Noutăţile din domeniu sunt însuşite cu rapiditate pentru a fi aplicate corect în practică. Gama de variabile

Autoinstruirea se poate face prin consultarea literaturii de specialitate sau prin participare periodică la cursuri de pregătire.

Sursele de informare sunt: publicaţii de specialitate, cărţi referitoare la tehnicile de

masaj, prospecte de produse noi de igienizare şi de masaj.



responsabilitate; dorinţă de cunoaştere şi autoperfecţionare, perseverenţă; obiectivitate;

receptivitate, conştiinciozitate.

La evaluare se va urmări:conştiinciozitatea maseuralui de a-şi îmbunătăţii activitatea profesională; capacitateade analiză şi

sinteză; obiectivitatea maseuruîui la autoevaluare receptivitatea faţă de informaţiile de specialitate.

ÎNTOCMIREA DOCUMENTELOR DE EVIDENTA

Intocmirea documentelor de evidenţă se realizează prin identificarea şi evaluarea datelor conform solicitărilor primite de la

pacienţi.

Datele sunt evaluate cu corectitudine pentru stabilirea formei de masaj solicitată de pacient. Rezultatele obţinute în timpul

aplicării tratamentului sunt evaluate


9

Completarea formularelor Formularele sunt completate prin înscrierea

lizibilă şi concisă a tuturor datelor necesareFormularele sunt completate cu

corectitudine prin folosirea unui limbaj de specialitate. - Orice situaţie neprevăzută este semnalată cu responsabilitate în

formulare pentru a păstra o evidenţă clară a fiecărui pacient

Păstrarea documentelor de evidenţă Documentele sunt păstrate/arhivate conform normelor interne. Documentele de evidenţă

sunt păstrate pentru a putea fi puse la dispoziţie în orice moment când i se solicită.

Gama de variabile

Date: numele, prenumele pacientului, vârsta, forma de masaj solicitată, motivarea

solicitării, etc. Forme de masaj: somatic, terapeutic, reflexogen, drenaj limfatic.

Rezultate: în funcţie de forma de masaj, locale/totale, imediate/tardive.

Situaţii neprevăzute: întreruperea tratamentului din motive subiective/obiective.


Cunoştinţe:

metodologia de completare a formularelor; tehnici de masaj.

Aptitudini, atitudini, deprinderi: corectitudine rapiditate în luarea deciziilor

promptitudine; conştiinciozitate; scris lizibil; concizie.


corectitudinea mascurului la completarea documentelor de evidenţă cu date precise

complete; claritatea datelor înscrise în formulare; conştiinciozitatea maseurului în

păstrarea documentelor de evidenţă.

PLANIFICAREA ŞEDINŢELOR DE MASAJ

Planificarea şedinţelor de masaj se face prin evaluarea şi adaptarea programului de lucru. Programul de lucru este evaluat şi

adaptat în funcţie de situaţiile neprevăzute apărute. Programul de lucru este adaptat permanent la solicitările pacienţilor.

Identificarea sarcinilor

Sarcinile sunt identificate cu conştiinciozitate pentru încadrarea activităţii în repere temporare.

Sarcinile sunt identificate rapid prin consultarea surselor alternative de informare. Sarcinile sunt identificate în colaborare cu

pacienţii.

Etapele de realizare a sarcinilor sunt stabilite în funcţie de formele de masaj solicitate. Resursele de timp şi materiale sunt

identificate cu rapiditate corespunzător formei de masaj solicitată de client.

Programul de lucru este întocmit cu corectitudine prin eşalonarea şedinţelor de masaj

şi a timpului de odihnă.

Programul de lucru este întocmit în funcţie de disponibilităţile pacienţilor cu respectarea indicaţiilor şi contraindicaţiilor.

întocmirea programului de lucru este efectuată cu respectarea resurselor de timp şi materiale alocate formei de masaj aplicată

fiecărui pacient.

Programul de lucru este întocmit cu corectitudine pentru evitarea suprapunerilor de orar a şedinţelor de masaj.

Programarea şedinţelor de masaj este făcută cu responsabilitate astfel încât să permită atragerea de noi pacienţi

Gama de variabile: Repere temporare: zilnic, săptămânal, lunar

Surse alternative de informare: verbal prin contact direct cu pacienţii, telefonic, pe

baza prescripţiilor medicale pentru respectarea indicaţiilor şi contraindicaţilor.

Resurse materiale: creme, uleiuri etc. specifice fiecărei forme de masaj.

Forme de masaj: somatic, terapeutic, reflexogen, drenaj limfatic.

Situaţii neprevăzute: modificarea programului pacienţilor, apariţia de pacienţi noi,

defecţiuni ale aparaturii din dotare etc.


Cunoştinţe: planificare; organizarea muncii; tehnici de masaj.

Aptitudini, atitudini, deprinderi: deprinderi organizatorice şi practice; rapiditate în

luarea deciziilor; promptitudine; adaptabilitate; corectitudine;

La evaluare se va urmări: corectitudinea mascurului în alocarea resurselor de timp/materiale Ia întocmirea programului;

promptitudinea maseuralui în adaptarea programului la apariţia unor situaţii neprevăzute;

PREGĂTIREA CABINETULUI DE MASAJ

Competentele necesare .mascurului de a pregăti cabinetul de masaj prin asigurarea condiţiilor ambientale si prin verificarea

funcţionalităţii aparaturii din dotare s: Asigurarea condiţiilor ambientale în cabinetul de masaj se realizează prin respectarea

normelor de igienă, prin starea de curăţenie în cabinetul de masaj verificată periodic pentru combaterea transmiterii

infecţiilor, relaxarea pacienţilor este asigurată prin alegerea unui fond muzical adecvat formei de masaj şi personalităţii

persoanei masate, prin obţinerea unei temperaturi corespunzătoare.

Verificarea funcţionării aparaturii din dotarea cabinetului de masaj se face periodic conform instrucţiunilor şi orice

disfimcţionalitate a aparaturii este semnalată cu promptitudine pentru remediere.

Asigurarea corespunzător a produselor de masaj in conformitate cu forma de masaj programată.. Produsele sunt asigurate

pentru continuitate în activitate.

Gama de variabile

Aparatură: aparate de vibro-masaj, aparate de masaj, tensiometre

Produse de masaj: creme hidratante, pudră de talc, uleiuri etc.


1

0

Condiţii ambientale: temperatură, fond muzical adecvat formei de masaj şi

personalităţii persoanei masate, lenjerie curată, etc,


Cunoştinţe: norme de igienă; instmcţiuni de funcţionare a aparaturii din dotare; nomenclatorul produselor de masaj.

Aptitudini, atitudini, deprinderi: simţ organizatoric; concizie; corectitudine; rapiditate.

La evaluare se va urmări: corectitudinea mascurului în alegerea produselor de masaj în funcţie de forma de masaj; modul de

asigurare a condiţiilor ambientale în cabinetul de masaj; rapiditatea în semnalarea disfuncţionalităţii aparaturii.

APLICAREA MASAJULUI SOMATIC

Aplicarea procedeelor principale ale masajului somatic şi derivatele lor se face cu corectitudine într-o succesiune bine

precizată, prin acţiunea lor asupra ţesuturilor moi, prin aplicarea procedeelor derivate din cele principale de masaj efectuată

pentru marcarea şi localizarea efectelor procedeelor principale de masaj somatic.

Aplicarea corectă conform tehnicilor specifice a fiecărui procedeu utilizat este efectuată pentru obţinerea efectelor

procedeelor de masaj somatic.

Aplicarea procedeelor de masaj somatic secundare şî derivatele lor cu perseverenţă pentru întărirea procedeelor principale

de masaj somatic, conform tehnicilor specifice. Asocierea procedeelor principale de masaj cu cele secundare este efectuată

astfel încât să asigure obţinerea efectelor scontate în starea pacientului.

Gama de variabile

Procedeele principale ale masajului somatic în succesiunea lor sunt: efleuraj, fricţiune, frământat, tapotament, vibraţii.

Fiecare din procedeele menţionate are un procedeu derivat şi anume:

- efleurajul în formă lungă, scurtă, alternant, simultan, mână după mână,

- fricţiunea cu degetele, pumnul, palma, etc.

- frământat circular, şerpuit, în cute etc.

- tapotamentul tangent, perpendicular etc.

- vibraţii punctiforme, superficiale, profunde etc.

Procedeele secundare de masaj, în succesiunea lor, sunt: cernutul, rulatul, tensiunile, tracţiunile, scuturările, ciupituri,

presiuni, pensări.Procedeele derivate pentru procedeele secundare menţionate sunt:

- tracţiune în axul articulaţiilor, pe întreg membrul, pe fiecare articulaţie etc.

- presiuni în ritmul respirator, alternante etc.

Efecte scontate: imediate, tardive, locale, generale; Efectele procedeelor de masaj

somatic sunt: menţinerea stării de sănătate; stimularea circulaţiei sanguine şi limfatice; îmbunătăţirea troficităţii

ţesuturilor moi ale organismului.


Cunoştinţe: de anatomie şi fiziologie a aparatului locomotor - nivel mediu;

de anatomie şi fiziologie a sistemului cardiovascular — nivel mediu;

de anatomie şi fiziologie a aparatului respirator - nivel mediu.

tehnica procedeelor de masaj principale şi secundare.


conştiinciozitate; rapiditate în luarea deciziilor; promptitudine; corectitudine;

sensibilitatea mâinii; atenţie distributivă; îndemânare; perseverenţă.

La evaluare se va urmări: îndemânarea în efectuarea procedurilor principale şi secundare de masaj somatic; adaptabilitatea

maseurului la aplicarea derivatelor

procedeelor principale şi secundare; capacitatea de decizie în situaţii neprevăzute,

capacitatea de acţiona cu răbdare, calm, entuziasm în relaţia cu pacientul pe toată

perioada desfăşurării şedinţei de masaj. In continuare vom prezenta si celelalte trei competente specifice locului de munca

pentru tehnician maseur.

AUTOPREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTUĂRII MASAJELOR

Autopregătirea în vederea efectuării masajelor se face prin stabilirea poziţiei de lucru a maseurului în funcţie de forma

de masaj aplicată, de regiunea masată, si de efortul dozat pe întreaga perioadă de activitate prin evitarea suprasolicitării.

- Mobilizarea metodică a mâinii este efectuată cu conştiinciozitate

prin aplicarea tehnicilor specifice şi îmbunătăţită prin efectuarea de mişcări

specifice fiecărei articulaţii.

Mâna se va mobiliza cu perseverenţă până la atingerea temperaturei corespunzătoa delucru. Transpiraţia mâinii este evitată

prin aplicarea produselor cosmetice specifice

Refacerea potenţialului de lucru al maseurului se va face prin respectarea pauzelor

dintre şedinţele de masaj. Timpul de odihnă planificat este respectat pentru menţinerea

condiţiei fizice pe durata întregii zile de lucru. Refacerea potenţialului de lucru al

maseurului este obţinută prin aplicarea tehnicilor specifice.

Gama de variabile

Tehnici specifice de masaj: masaj somatic; masaj terapeutic; masaj reflexogen;drenaj

limfatic.

Produse cosmetice: pudră, creme de mâini hidratante, dezinfectante ..cutanate.


1

1

Tehnici specifice de relaxare: poziţii de odihnă, reglarea respiraţiei, relaxarea

membrelor superioare


Autopregătira în vederea efectuării masajului; tehnica relaxării;

sprinderi: îndemânare; rapiditate în luarea deciziilor; promptitudine; rezistenţă la efort fizic;coriştiinciozitate.

La evaluare se va urmări: corectitudinea în alegerea poziţiei de lucru adecvată formei de masaj; îndemânarea în aplicarea

tehnicii de mobilizării metodice a mâinii; modul de respectare a pauzelor şi a poziţiilor de repaus.

STABILIREA TEHNICILOR SI FORMELOR PE MASAJ

Se iidentifică formele de masaj, cu rapiditate prin consultarea surselor de informare:

vârsta şi starea de sănătate a pacientului, pentru stabilirea formei de masaj adecvate. Datele suplimentare adecvate scopului

masajului sunt solicitate pacientului pentru stabilirea corectă a formei de masaj. - Tehnicile de masaj sunt stabilite în funcţie

de forma de masaj, prin analizarea stării ţesuturilor mo.i Intensitatea tehnicilor de masaj este stabilită cu corectitudine în

Regiunea de masat este examinată prin tehnici specifice de examinare a parametrîiîor regiunii de masat, evaluaţi corect

pentru stabilirea şi adaptarea tehnicilor de masaj.

Gama de variabile

Surse de informare: pacientul,, prescripţiile medicale.

Scopul masajului este: igienic (calmant sau stimulant); de întreţinere; terapeutic

(drenaj limfatic, reflexogen, zonal)

Tehnici specifice de examinare: vizual, palpare

Parametrii regiunii de masat: culoarea, forma, volumul regiunii de masat examinate

vizual; trofîcitatea şi tonusul regiunii de masat, examinate prin palpare;

Date suplimentare: indicaţii şi contraindicaţii, alte afecţiuni


Cunoştinţe:

de anatomie şi fiziologie a pielii - nivel minim;

de anatomie şi fiziologie a ţesutului subcutanat - nivel minim;

de anatomie şi fiziologie a aparatului locomotor - nivel minim.

Tehnici de masaj


atenţie distributivă; rapiditate; promptitudine; corectitudine; conştiinciozitate.


corectitudinea stabilirii tehnicilor de masaj în funcţie de scopul masajului;

conştinciozitatea în examinarea regiunii de masaj;

examinarea parametrilor regiunii de masaj.

APLICAREA. MASAJULUI TERAPEUTIC

-Aplicarea masajului therapeutîc se face prin alegerea procedeelor şi formelor de masaj terapeutic selecţionate

corespunzător diagnosticului pacientului, şi sunt alese în funcţie de indicaţiile şi contraindicatiile pe care le prezintă

pacientul în alegerea formei de masaj, prescripţiile medicale sunt respectate cu stricteţe.

- Aplicarea procedeelor de masaj therapeutic se face conform tehnicilor fundamentale şi complementare.eu corectitudine,

perseverenţă pe regiunea afectată pentru obţinerea efectelor corespunzătoare şi cu respectarea duratei prescrise de medic

- Adaptarea procedeelor de masaj therapeutic corespunzător afecţiunii pacientului. Intensitatea şi durata procedeelor este

adaptată cu promptitudine la apariţia unor semne clinice subiective sau obiective. Procedeele de masaj sunt adaptate cu

rapiditate la situaţiile neprevăzute semnalate de pacient. Modificările survenite în starea pacientului sunt identificate prin

păstrarea unui dialog permanent cu acesta pe toată durata efectuării masajului.

Gama de variabile

Tehnicile fundamentale de masaj terapeutic sunt: efleuraj, fricţiune, forme uşoare de frământat şi tapotament, vibraţii,

presiuni, tracţiuni şi scuturări la nivelul articulaţiilor. Tehnicile complementare de masaj terapeutic sunt: cyriax, Vogler,

Knapp. Bowtech Regiunea afectată pe care se aplică masajul cuprinde organul afectat şi zonele metemerice

Efecte corespunzătoare: relaxare musculară locală şl îmbunătăţirea organului afectat. Semnele clinice apărate în timpul/în

urma efectuării masajului sunt: modificarea pulsului; modificarea ritmului respirator; modificarea coloraţiei şi temperaturii

pielii; îmbunătăţirea mobilităţii articulare.

Ghid pentru evaluare: Cunoştinţe:

- Anatomie, fiziologie omului

. Aptitudini, atitudini, deprinderi:

conştiinciozitate; rapiditate în luarea deciziilor; promptitudine; atenţie distributivă; corectitudine; siguranţă de sine;

mobilitatea mâinii, supleţe, precizie. La evaluare se va urmări: nivelul teoretic al cunoştinţelor; capacitatea de selecţionare

a procedurilor de masaj în concordanţă cu prescripţiile medicale; precizia efectuării masajului; perspicacitatea de a sesiza

rapid modificările survenite în comportamentul pacientului, capacitatea de acţiona cu respect, calm, răbdare în relaţia cu

pacientul pe toată perioada efectuării masajului terapeutic.

APLICAREA DRENAJULUI LIMFATIC

Aplicarea procedeelor specifice drenajului limfatic constă in :


1

2

- Procedeele specifice drenajului limfatic sunt identificate prin determinarea şi distribuţia circulaţiei limfatice în organism

- Reglarea circulaţiei limfatice a organismului şi eliberarea limfei din ganglioni sunt efectuate prin aplicarea corectă a

procedeelor specifice drenajului limfatic.

-. Procedeele de drenaj limfatic sunt stabilite/ adaptate în funcţie de diagnosticul pacientului.

-Adaptarea procedeelor drenajului limfatic este efectuată permanent corespunzător modificării stării ganglionilor limfatici

şi a tulburărilor circulaţiei limfatice. Aprecierea modificărilor circulaţiei limfatice

- Examinarea segmentului afectat este efectuată pentru aprecia corect modificările circulaţiei limfatice.

- Efectele favorabile ale aplicării drenajului limfatic sunt evaluate, urmărindu-se permanent involuţia edemelor şi a

îmbunătăţirii elasticităţii ţesuturilor.

- Modificările circulaţiei limfatice sunt apreciate cu corectitudine prin urmărirea permanentă a stării generale de sănătate a

pacientului.

Gama de variabile

Circulaţia limfatică a organismului: convergentă spre ganglionii limfatici din regiunea cefei şi gâtului, axială şi inghinală şi

regiunea poplitee pentru membrele inferioare Procedeele specifice drenajului limfatic sunt:

- pompajul pe ganglionii limfatici;

- presiuni şi împingeri pe vasele limfatice ale membrelor şi trunchiului de la regiunile proximale spre cele distale şi invers;

- efleurajul sacadat pe membre.

Examinarea segmentului afectat cuprinde: aspectul tegumentelor, localizarea edemului

şi volumul ganglionilor

limfatici şi a segmentelor corpului.


Cunoştinţe:

circulaţia limfatică şi structura ganglionilor limfatici - nivel avansat; procedee de

drenaj limfatic;

Indicaţii şi contraindicaţii la aplicarea drenajului limfatic.

Aptitudini, atitudini, deprinderi: conştiinciozitate rapiditate în luarea deciziilor;

promptitudine; atenţie distributivă; corectitudine; perseverenţă; precizie; mobilitatea şi sensibilitatea mâinii. La evaluare se

va urmări: gradul de însuşire a cunoştinţelor de anatomie» fiziologie şi fiziopatologie a circulaţiei limfei şi ganglionilor

limfatici; corectitudinea aplicării procedeelor de drenaj limfatic; corectitudinea în aprecierea stării generale şi locale a

pacientului

APLICAREA MASAJULUI REFLEXQGEN

Aplicarea masajului reflexogen consta in aplicarea procedeelor pregătitoare şedinţei de masaj reflexogen conform

tehnicilor specifice astfel:

-Autopregătirea specială a mâinii este obţinută prin procedee speciale de mobilizare articulară şi încărcare energetică şi

pregătirea pacientului cu corectitudine prin masarea feţei dorsale şi plantare a piciorului cu ajutorul produselor de masaj.

- Identificarea zonelor reflexogene prin evaluarea morfologică şi funcţională a piciorului şi mâinii pacientului prin

identificarea zonelor reflexogene cu rapiditate pentru stabilirea tehnicilor de masaj» prin aplicarea procedeelor de masaj

reflexogen pe zonele corespondente fiecărui organ sau sistem al corpului omenesc prin utilizarea procedeelor principale de

masaj.

Procedeele de masaj reflexogen sunt aplicate cu perseverenţă până la ameliorarea / dispariţia durerii pe zona specifică

reflexă. Efectele favorabile ale aplicării masajului reflexogen sunt evaluate, urmărindu-se permanent reducerea tulburărilor

funcţionale a pacientului.

Gama de variabile

Tehnicile specifice masajului reflexogen sunt:

- efleuraj simplu şi efleuraj asociat cu presiune;

- fricţiune executată concentric şi excentric simplă şi asociată cu presiune;

- vibraţie punetifortnă simplă şi asociată cu efleuraj şi presiune.

Produse de masaj folosite la aplicarea masajului reflexogen: unguente obişnuite.

Zonele reflexogene, dispuse pe trei regiuni:

- cap şi gât - pe regiunea degetelor şi articulaţiilor metatarsofalangiene (faţa dorsală şi palentară a piciorului);

- torace, abdomen şi membre superioare;

- bazin şi membre inferioare - pe oasele tarsiene, gleznă şi 1/3 inferior al gambei

Zonele reflexogene ale mâinii sunt dispuse în mod asemănător celor de la picior,


Cunoştinţe anatomie şi biomecanica piciorului şi mâinii; meridianele energetice ale

corpului şi zonele reflexogene ale piciorului şi mâinii; de fiziologie a sistemului nervos

(reflex, căile nervoase de sensibilitate) nivel minim.

Aptitudini, atitudini., deprinderi:

conştiinciozitate; rapiditate în luarea deciziilor; promptitudine; atenţie distributivă;

corectitudine; mobilitatea şi supleţea mâinii; precizie.

La evaluare se va urmări: siguranţa în stabilirea zonei reflexogene de masat;

corectitudinea maseurului în pregătirea metodică a acestuia şi aclientului;


1

3

modul de aplicare corectă a masajului reflexogen; capacitatea de acţiona cu respect, calm, răbdare în relaţia cu pacientul

pe toată perioada aplicării masajului reflexogen.

CAPITOLUL II

NOŢIUNI DE BAZĂ DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIA OMULUI

2.1. PIELEA

Pielea nu reprezintă doar doar învelişul exterior al corpului. Pielea indeplineste o serie de alte funcţii, esenţiale

pentru o buna funcţionare a organismului uman.

Pielea are o suprafaţă între 1,5 - 2 m2 şi îndeplineşte multiple funcţii în organism.

Pielea este constituită din 70% apă, elemente minerale, substanţe organice enzime şi vitamine. Pielea îndeplineşte şi

funcţia de homeostezie (echilibru interior), schimburi de substanţe cu mediul şi funcţie imunologică, având o serie de

mecanisme de adaptare la mediu, suportând cel mai bine pH-ul 5,5.

Pielea protejează organismul împotriva factorilor externi printre care se numără:

- stimulii mecanici, cum ar fi presiunea, vaporii de aer etc.

- stimulii chimici: grăsimea care acoperă suprafaţa pielii o protejează de anumite lichide şi soluţii chimice;

- microorganismele: glandele sebacee şi sudoripare produc un ecran protector acid, al cărui pH normal variază între 4,2

şi 5,6. Acest scut protector acid îndepărtează microorganismele, care preferă un mediu slab alcalin.

Pielea protejează organismul împotriva factorilor interni, reglează şi menţine temperatura corpului.

Pielea este organ de simţ care recepţionează senzaţiile de durere, inclusiv arsura şi pruritul, stimulii termici, la frig şi la cald,

astfel că la frig vasele sangvine se contractă, Pielea reprezintă o cale de administrare a medicamentelor şi cosmeticelor.

STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE PIELII

Structura pielii a fost analizată până în cele mai mici detalii, pentru a se descoperi atât cauzele îmbătrânirii, cât şi

modurile de a le remedia.

Pielea îndeplineşte un rol important în menţinerea sănătăţii, constituind un înveliş protector al corpului împotriva mediului

extern.

Pielea este alcătuită din trei nivele :

- epidermul;

- dermul;

- hipodermul.

În ceea ce priveşte grosimea pielii, aceasta nu este uniformă, ci variază între câţiva milimetri (pielea de pe călcâie,

genunchi sau coate) şi câteva zecimi de milimetri (pielea de pe faţă - «tenul» sau de pe tâmple). În jurul ochilor, grosimea

pielii este de numai 0,3 mm; de aceea, este nevoie de o îngrijire specială.

Pielea externă are 3 straturi principale:

- epiderma (Epidermis)

- derma (Dermis sau Corium)

- hipoderma (Subcutis)

EPIPERMA - este nivelul exterior, periferic al pielii, format din două straturi:

- stratul cornos - format din celule epiteliale, regeneratoare ale epidermei;

- zona formatăa din celule moarte şi turtite.

Epidermul nu este vascularizat, ci este hrănit cu ajutorul lichidului limfatic - un lichid interstiţial care transportă substanţe

nutritive şi energizante de care au nevoie celulele epidermei. Printre altele, lichidul limfatic conţine proteine, lipide,

aminoacizi şi vitamine. Epiderma este un epiteliu stratificat cornos, avascular, străbătut de fire de păr, canale excretoare ale

glandelor sudoripare şi de terminaţii nervoase libere. Are o grosime între 0,03 - 0,05 mm, având următoarele straturi de

celule aplatizate prevăzută cu pori:

- Stratum corneum

- Stratum lucidum

- Stratum granulosum

- Stratum spinosum

- Stratum basale.

DERMA - se află sub epidermă, este alimentat în permanenţă cu sânge, are un ţesut conjunctiv şi este format dintr-o reţea

de fibre elastice, motiv pentru care pielea se întinde şi se destinde.

În derm se întâlnesc două substanţe fundamentale, colagenul şi elastina, dispuse în formă de reţea. Fibrele de colagen

asigură suportul şi protecţia fibrelor de elastină, stabilind extensibilitatea pielii. Fibrele de elastină determină elasticitatea

pielii.


1

4

Derma este alcătuită din ţesut conjunctiv, bogat în vase capilare care asigură irigarea cu sânge a pielii, glande sudoripare şi

sebacee, foliculi piloşi (rădăcinile firelor de păr), iar pentru reglarea temperaturii, muşchi netezi şi vase de sânge.

Pigmentul pielii se numeşte melanină

HIPODERMA - este alcătuită din ţesut adipos şi ţesut conjunctiv, din vase de sînge şi nervi.

Funcţiile de bază ale hipodermului sunt:

- protecţie faţă de stimulii mecanici;

- depozitarea apei, a grăsimilor, a carbohidraţilor şi a mineralelor;

- protecţie împotriva frigului;

- evidenţierea formei corpului;

- menţinerea fermităţii pielii.

Hipodermul este colorat de diverşi pigmenţi cu culorile: alb, brun, galben, roz

Hipoderma face trecerea de la piele la straturile musculare, nervi şi vase de sânge, având în structura sa ţesut conjunctiv,

adipos, celule nervoase senzitive (la presiune), vase de sânge şi nervi. Terminaţiile nervoase libere recepţionează excitaţiile

tactile, termice, dureroase, presionale şi vibratorii. Sunt situate în toate straturile pielii.

Corpusculii Meissner(M) sunt stimulaţi de atingeri fine. Se găsesc la nivelul papilelor dermice.

Corpusculîi Ruffini(R) recepţionează excitaţiile pentru senzaţia de cald, tracţiuni şi deformaţii. Sunt situaţi în derm şi

hipoderm.

Corpusculii Pacîni(P) sunt stimulaţi de mişcări slabe, rapide şi de intensitate mică. Sunt situaţi în hipoderm, muşchi,

tendoane şi articulaţii.

Cropusculii Krause(K) recepţionează excitaţiile pentru senzaţia de rece. Sunt mai numeroşi la nivelul mâinilor şi feţei (în

dermă). Discurile Merkel sunt stimulate de atingeri puternice, se adaptează lent şi parţial. Sunt situate în epidermă.

FUNCŢIILE PIELII

Pielea prezinta urmatoarele functii:

- funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii, substanţe toxice, radiaţii);

-funcţia termoregulatoare la menţinerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce

temperatura prin evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale,

firele de păr prin Musculus corector pili se zbârlesc, pielea având aspectul de piele de găină;

-funcţia de apărare faţă de razele ultraviolete; la animale, această funcţie e realizată de blană sau pene, la om stratul

cornos stratum corneum absoarbe şi reflectă circa 50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin pigmentul din

piele melanină, producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiaţii se poate produce cancerul de piele;

- pielea ca rezervor de celule embrionare (chirurgie în transplant).

-funcţia imunologică a pielii este realizată de celulele Mingerhans din piele;

-funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de

receptori;

- de durere (fiind până la 200cm2), depresiune (corpusculul Vater-Pacini), -termoreceptorii (corpusculii Krause);

- receptorii la întindere (corpusculii Ruffini);

- receptorii tactili sunt mai deşi la buze, degete, limbă, sfârcul mamelonului, organele genitale externe (corpusculii

Meissner).

Pielea este unul din cel mai mare organ al corpului (cca 10%) care se regenerează, cu are rol de protecţie, se divide şi în

permanenţă stratul cornos se descuamează continuu.şi regenrerează

Descuamarea nu se face în mod omogen cu trecerea timpului. Pielea capătă un aspect de culoare gri.

Elasticitatea şi tonusul pielii sunt diminuate, şanţurile naturale ale feţei se adâncesc, ridurile se înmulţesc, iar

trăsăturile feţei tind să se schimbe cu înaintarea în vârstă.

Diferitele afecţiuni ale pielii sunt de multe ori legate de stările patologice ale unor organe, după cum orice dereglare

a sănătăţii se repercutează şi asupra pielii si tenului.

In afara bolilor de piele cum ar fi tulburările de pigmentaţie, furunculoza, acneea, există o multitudine de tulburări

ale organismului care au influenţă negativă asupra pielii.

Problemele pielii trebuie rezolvate prin îngrijiri externe (masaj), dar şi prin menţinerea unei bune stări de sănatate

fizică şi mentală

Toate tipurile de piele reflectă, între altele, buna sau proasta funcţionare a organelor digestive.

- Pielea uscată se datorează şi unei defectuoase funcţionări a ficatului şi intestinului;

- pielea mixtă (parţial grasă - parţial uscată) este pielea caracteristică bolnavilor de ficat.

- erupţii pe suprafaţa pielii, iritarea şi congestionarea tenului, herpesul buzelor şi chiar apariţia coşurilor pot fi

determinate de proastă functionare a intestinului gros (constipaţie).

Erupţiile ce se ivesc pe piele, determinate de digestia greoaie, stomacul fiind prea încărcat, iar ficatul supus la un efort prea

mare, constituie un semnal de alarmă pentru îngrijirea sănătăţii.

Unele alimente pot determina stări alergice care se reflectă prin apariţia de eczeme, urticarie etc. determinate şi de o proastă

asimilare a proteinelor.

Lipsa unor vitamine din alimentaţie, în special a vitaminei A, poate determina uscăciunea buzelor şi descuamarea pielii.

Pielea ca analizator cutanat este alcătuită dintr-un segment periferic, reprezentat de receptorii din piele, un segment de conducere, reprezentat de

căile sensibilităţii tactile, termice şi dureroase şi dintr-un segment central, reprezentat de zona de proiecţie a sensibilităţii pe scoarţa

cerebrală. Pielea sau tegumenul este un organ conjunctivo epitelial care acoperă corpul în întregime şi care se continuă cu mucoasele la nivelul


1

5

orificiilor naturale ale organismului. La omul de talie mijloce suprafaţa pielii este de aproximativ 1,5 mp, iar greutatea ei poate atinge până la 18

kg. Grosimea pileii variază în raport cu sexul, vârsta şi regiunea de pe corp. Atât în regiunea palmelor cât şi în cea plantară, grosimea pielii

ajunge la circa 4 mm, iar în cea a pleoapelor, aproximativ 0,5 mm.

Pielea are o suprafaţă neregulată, cu pliuri sau cute, vizibile cu ochiul liber, cu foliculi piloşi (fire de păr) şi glande sudoripare (pori).

Orificiile foliculare reprezintă totodată şi locul unde se petrece absorbţia percu-tanată a apei, electroliţilor, medicamentelor, uleiurilor volatile.

RECEPTORII CUTANAŢI Receptorii cutanţi s reprezentaţi de fibrele nervoase senzitive de la nivelul pielii (dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali ai

nervilor rahidieni şi din ganglionii senzitivi de pe traiectul nervilor cranieni):

Fibrele nervoase senzitive de la nivelul pielii sunt: libere şi încapsulate:

Fibrele nervoase senzitive libere sau terminaţiile libere se găsesc atât în epiderm cât şi în derm.

Fibrele nervoase senzitive libere din derm ca şi precedentele sunt firişoare nervoase care se formează din arboraţii dispuse în

papilele dermice şi în jurul vaselor din derm şi recepţionează excitaţiile tactile fine.

Fibrele nervoase senzitive încapsulate sunt formaţiuni conjunctivo-nervoase care se găsesc în derm şi hipoderm şi care poartă

numele de corpusculi senzitivi:

- corpusculii Meissner se găsesc în ţesutul conjunctiv al papilelor dermice din pulpa degetelor şi dermul mucoasei bucale, al

limbii, al organelor genitale feminine şi în mamelon, cu rolul de a recepţiona excitaţiile tactile.

- corpusculii Krause se găsesc nu numai în dermul pielii, ci şi în cel al mucoasei conjunctive şi bucale, au o formă cilindrică sau

sferoidală şi produc sebumul. Sebumul este constituit din celule glandulare care au suferit o transformare grasă.

Glandele sudoripare sunt glande tubuloase simple, cuprind trei porţiuni:

• porţiunea glomerulară sau secretoare se află în profunzimea dennului sau în hipoderm, este încolăcită şi este terminată în

fund de sac. Peretele tubului se compune din celule glandulare şi mioepiteliale.

• porţiunea dreaptă sau canalul sudoripar străbate toată grosimea hipodermului şi a dermului.

• porţiunea în spirală sau traiectul sudoripar se află în grosimea epidermului. El se deschide oblic la suprafaţa pielii pritr-

un orificiu numit por. Lumenul acestui traiect este limitat de două trei rânduri de celule epidermice dispuse concentric.

Glandele mamare intră în constituţia mamelelor, ca anexe ale organelor sexuale feminine. Din punct de vedere structural, ele

sunt glande de tip tubuloacinos. Acinii glandulari secretă laptele.

Funcţia pielii ca organ de simţ:

Sensibilitatea tactilă este determinată de excitanţii mecanici care acţionează prin atingere sau tact şi prin apăsare sau presiune. De aici

şi subîmpărţirea acesteia în sensibilitate de atingere sau de contact şi sensibilitate la apăsare sau presiune.

Sensibilitatea termică este determinată de excitanţii termici, şi anume de temperatura înconjurătoare sau aceea a corpurilor cu

care pielea intră în contact. Calitatea de rece este recepţionată de corpusculii Krause, iar cea de căldură de corpusculii Ruffini.

Receptorii pentru senzaţia de rece sunt mai numeroşi decât receptorii pentru senzaţia de cald. Astfel, pe o suprafaţă de l cm2 se găsesc

circa 12 puncte sensibile la rece fi numai 1-2 puncte sensibile la cald.

Sensibilitatea dureroasă este determinată de excitanţii algici sau nociceptivi. Aceştia sunt stimuli capabili să producă influenţe

dăunătoare asupra organismului. Senzaţia de durere poate fi determinată de orice agent brutal care produce leziuni sau distrugeri ale

ţesutului:

• agenţi fizici (mecanici, electrici, termici)

• agenţi chimici (acizi, baze, săruri)

• agenţi biologici (toxine microbiene)

Receptorii de durere sunt reprezentaţi de terminaţiile nervoase libere, lipsite de teaca de mielină, respectiv de dendritele neuronilor din

ganglionii spinali. Aceste terminaţii se găsesc în derm şi în stratul mucos al epidermului.

Funcţia de protecţie. Pielea protejează întregul organism împotriva agenţilor mecanici, chimici, termici şi microbieni prin

structura sa rezistentă, prin fibrele conjunctive şi elastice din derm, prin stratul de grăsime din hipoderm, care ajută pielea să protejeze

ţesuturile .

Existenţa în stratul cornos a keratinei (proteină care se caracterizează prin marea sa rezistenţă faţă de acizi, baze şi enzime), ajută

pielea să protejeze ţesuturile subiacente de acţiunea agenţilor chimici

Protecţia împotriva agenţilor actiniei, respectiv a energiei radiante solare şi îndeosebi împotriva radiaţiilor ultraviolete, se

realizează atât prin prezenţa keratinei din stratul cornos, cât mai ales prin prezenţa melaninei din celulele pigmentare din epiderm.

Pielea, prin stratul ei cornos, devine impermeabilă pentru microorganisme, la care se adugă şi acţiunea uşor bactericidă a

sebumului.

Protecţia împotriva agenţilor biologici se realizează şi prin descuamarea continuă a epidermului, ca şi prin pelicula acidă de la

suprafaţa pielii, care împiedică multiplicarea microbilor şi a paraziţilor vegetali.

Funcţia de excreţie: Alături de rinichi şi tubul digestiv, pielea intervine în excreţia diferitelor substanţe din organism prin intermediul

glandelor sudoripare. Produsul de secreţie al acestor glande este sudoarea, care din punct de vedere cantitativ, în condiţii

obişnuite de temperatură este de aproximativ 200 ml în 24 de ore. Glandele sudorale se află sub controlul sistemului nervos simpatic şi

parasimpatie a căror excitaţie determină şi declanşează secreţia sudorală.

Funcţia de termoreglare asigură menţinerea temperaturii corpului în limitele fiziologice. Această constantă reprezintă un echilibru între

producerea de căldură şi pierderea de căldură. Producerea de căldură are loc în toate ţesutunle şi organele, dar mai ales în cele care


1

6

prezintă un metabolism foarte intens, ca de exemplu, ficatul. Pierderea de căldură se efectuează la suprafaţa pielii şi a membranei alveo-

capilare a plămânilor. Dintre acestea, pielea reprezintă organul principal al schimbului de căldură dintre organism şi mediul exterior.

Funcţia de depozit al pielii, şi anume hipodermul, reprezintă locul de depozitare al grăsimilor de rezervă ce provin din grăsimile

alimentare, dar mai ales din transformarea glucidelor în lipide, şi reprezintă o importantă rezervă energetică pentru organism.

Pielea nu este numai un rezervor de grăsime, ci şi de sânge. O mare cantitate de sânge se află în vasele din stratul papilar şi în

hipoderm. Când organismul are nevoie urgentă de o redistribuire a acestui important element în favoarea altor organe de

importanţă vitală, o mare cantitate de sânge de rezervă din piele este aruncată în circulaţie datorită fenomenului de vasoconstricţie arterială

şi capilară de la nivelul pielii.

Funcţia de absorbţie sau permeabilitatea pielii este deosebit de importantă pentru anumite substanţe medicamentoase. Absorbţia

acestora se face îndeosebi prin orificiile pilosebacee şi sudoripare.

2.2. MUŞCHII FEŢEI ŞI CORPULUI

2.2.1. MUŞCHII FEŢEI:

Muşchii mimicii. Dintre toţi muşchii capului, cel mai deosebit interes pentru cosmetică, prezintă muşchii

mimicii care se află aşezaţi în jurul orificiilor feţei. Muşchii mimicii mai sunt numiţi şi muşchii pieloşi, deoarece una din

cele două inserţii (capete) este fixată pe piele. Muşchii mimicii au volum mic şi forţă redusă.

Mimica reprezintă aspectul dinamic al feţei, în contrast cu fizionomia care reprezintă înfăţişarea statică, de repaus a

feţei şi este în funcţie de aspectul craniului, de calităţile pielii şi părului, grosimea, muşchii masticatori, superficiali,

muşchii pieloşi, forma nasului, forma pleoapelor, mărimea fantei palpebrale, culoarea ochilor, şanţurile feţei (nazolabial,

mentolabial, submental etc.).

Sub acţiunea sistemului nervos, muşchii mimicii se contractă, permiţând exteriorizarea stărilor psihice.

Muşchii orbiculari se află în grosimea pleoapei şi la nivelul orbitei ochiului, sunt de formă circulară, el acţionând

în mimică, alături de alţi muşchi, în râs, în plâns, coboară sprânceana şi netezeşte pielea frunţii (contrar frontalului).

Muşchiul sprâncenos se află sub muşchiul orbicular al ochiului.

Muschiul sprâncenos participă la exprimarea durerii, mâniei, nerăbdării şi gândirii profunde.

Muşchiul depresor al sprâncenei, se află între muşchiul sprâncenos şi rădăcina nasului, la contracţia acestui muşchi

se coboară sprânceana.

Muşchiul piramidal, se află în spatele nasului, la nivelul părţii inferioare a frunţii.

Contractarea acestui muşchi exprimă ameninţare, si mai poate intevini în emoţii dureroase.

La nivelul nasului intâlnim doi muşchi dar destul de slab dezvoltaţi:muşchiul nazal şi muşchiul depresor al septului.

Muşchiul nazal acţionează astfel: trage vârful nasului în jos şi, apăsând asupra aripii nasului, comprimă orificiul nazal prin

porţiunea sa transversală, iar prin porţiunea alară dilată nările.

Muşchiul orbicular al gurii se află în jurul gurii. Muşchiul orbicular al gurii contribuie la închiderea şi deschiderea

gurii, este un muşchi circular, având două porţiuni: marginală şi centrală (labială).

Muşchiul masticator se află lateral faţă de cavitatea bucală în grosimea obrajilor. Muşchiul masticator este situat

orizontal cu extremitatea anterioară fixată pe pielea şi mucoasa comisurii bucale. Este cel mai puternic muşchi pielos,

intervenind, împreună cu alţi muşchi, în râs, în plâns.

Muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului (ridicătorul comun) se află în şanţul dintre nas şi obraz,

terminându-se pe aripa nasului,

Muşchiul ridicător al buzei superioare se află lateral faţă de acesta, terminându-se la nivelul buzei superioare,

Muşchiul zigomaticul mic , se află între ridicătorul buzei superioare şi zigomaticul mare, care trage în sus buza

superioară.

Muşchiul ridicător al unghiului gurii, se află lateral sub zigomaticul mic, în fosa canină, are rol de a trage comisura

gurii în sus.

Muşchiul zigomaticului mare este cel mai important muşchi al râsului, este inserat pe osul zigomatic, care trece peste

muşchiul masticator ajungând la comisura gurii.

La unele persoane cu "gropiţe",(foseta râsului) muşchiul rizorius este foarte slab, dezvoltat.

Muşchiul triunghiularul al buzelor (muşchiul coborâtor al unghiului gurii) este fixat pe mandibulă şi pe pielea

comisurii bucale.

Muşchiul mentonier (mental), se află sub coborâtorul buzei inferioare, si are rolul de a ridica vârful bărbiei şi

împinge înainte buza inferioară.

Intre cei doi muşchi mentali poate lua naştere foseta (gropiţa) bărbiei.

Muşchii regiunii antero-laterale şi muşchii

regiunii posterioare se află amplasaţi pe gât .

Pe partea antero-laterală a gâtului, imediat sub piele, se află singurul muşchi al mimicii, muşchiul platisma sau

pielosul gâtului, ca un trapez care se întinde de la baza maxilarului inferior până la umăr şi claviculă. Participă la

mecanismul respiraţiei.


1

7

Fig 1 Muschii fetei


1

8

2.2.2. MUŞCHII CORPULUI

Muşchiul sterno-cleido-mastoidian, care, contractându-se de ambele părţi, apleacă capul înainte; contractându-se

numai într-o parte, întoarce capul lateral aplecându-l pe partea muşchiului contractat.

Pectoralul, muşchiul marelui pectoral, coboară braţul, aducându-l înainte; când braţul este imobilizat ridică cutia

toracică.

Muşchiul bicepsul brahial flectează antebraţul pe braţ.

Muşchiul drept abdominal îndoaie trunchiul înainte şi coboară cutia toracică.

Muşchiul oblicul extern al abdomenului apleacă trunchiul înainte şi-l răsuceşte.

Muşchiul triceps sural flectează laba piciorului pe gambă în articulaţia gleznei, respectiv coboară partea anterioară a

labei piciorului, ridică pe cea posterioară, ridică corpul pe vârfuri.

Muşchiul marele dorsal face rotaţia braţului înăuntru şi proiecţia înapoi.

Muşchiul dinţatul anterior ridică cutia toracică în inspiraţia

forţată.

Muşchiul croitor flectează gamba pe coapsă, în articulaţia genunchiului şi întoarce gamba înăuntru.

Muşchiul cvadricepsul femural, are patru capete de origine, şi anume dreptul femural, vastul medial, vastul lateral şi

vastul intermediar, producând extensia gambei pe coapsă, cu rol important în statică şi în mers.

Tendonul cvadricepsului femural reprezintă inserţia comună a celor patru capete de origine pe tuberozitatea tibiei,

numit tendonul rotulian, deoarece în grosimea lui se află rotula.

Muşchiul tibial anterior întinde laba piciorului pe gambă în articulaţia gleznei.

Muşchii posteriori ai trunchiului şi ai membrelor

Extensorii braţului

Muşchiul trapez este cel care apropie omoplatul de coloana vertebrală.

Muşchiul marele dorsal face rotaţia braţului.

Muşchiul marele fesier răsuceşte coapsa în afară.

Muşchiul semi-tendinos şi semi-membranos aduce coapsa înăuntru.

Muşchiul bicepsul femural îndoaie gamba pe coapsă în articulaţia genunchiului.

Muşchii gambei. Cel mai însemnat şi mai puternic este tri-cepsul format de muşchii gambei care se fixează pe femur

şi muşchiul solar care se află dedesubtul lor. Tendoanele lor inferioare se alătură şi formează tendonul lui Achile inserat în

calcaneu. Aceşti muşchi acţionează asupra gambei în mers, fugă, sărituri.

Muşchiul splenius participă la mişcările capului.

Muşchiul deltoid face abducţia braţului.

Muşchiul tricepsul brahial proiectează omoplatul înainte, face extensia antebraţului pe braţ în articulaţia cotului.

3. SISTEMUL MUSCULAR MUŞCHII VISCERALI Muşchii viscerali intră în structura următoarelor organe: • miocard

• pereţii vaselor sanguine

• tubul digestiv

• căile aeriene (trahee, bronhii)

• căile biliare

• căile extrahepatice

• căile pancreatice

• capsula splenică

• căile urinare extrarenale

Muşchii viscerali sunt alcătuiţi din ţesut muscular neted, ce intră în constituţia

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul uman. Există în componenţa lui două categorii de

muşchi: viscerali şi somatici.

miocardului şi tot ţesut muscular neted, care intră în constituţia celorlalte organe precizate.

Acest gen de muşchi se caracterizează din punct de vedere funcţional prin contracţii lente, rezistenţă la oboseală, putând

susţine multă vreme starea de contracţie şi putând dezvolta o forţă mai mare. Spre deosebire de muşchii somatici, muşchii viscerali

nu sunt comandaţi direct de sistemul nervos central, ei posedând un automatism. Sistemul nen'os intervine doar în reglarea şi adaptarea

activităţii lor. De aceea ei se mai numesc şi muşchi involuntari. Un mare grad de automatism îl manifestă muşchiul cardiac, în structura

căruia intră ţesutul nodal, capabil să elaboreze şi să conducă stimulii care declanşează contracţiile ritmice ale inimii.

Muşchii viscerali au un rol foarte important în fiziologia organelor interne,

după cum urmează:

• activitatea de pompă a inimii şi prin aceasta întreaga circulaţie a sângelui

• activitatea motorie a tubului digestiv şi a glandelor anexe acestuia

• activitatea motorie a căilor aeriene


1

9

• actvitatea motorie a căilor renale, extrarenale. a vezicii urinare

MUŞCHII SOMATICI Muşchii somatici intră în structura aparatului locomotor, constituind elemente active ale acestuia, elementele pasive fiind

reprezentate de oase. Muşchii somatici sunt alcătuiţi din ţesut muscular striat şi se deosebesc de muşchii viscerali nu numai din punct de

vedere morfologic dar şi funcţional:

• au contracţii rapide

• au rezistenţă mai mică la oboseală

.•activitatea lor este comandată de sistemul nervos central, fiind supusă

voinţei. Din această cauză mai sunt denumiţi şi muşchi voluntari.

Rolul principal al muşchilor somatici constă în menţinerea poziţiei corpului

şi a segmentelor sale printr-o contracţie permanentă (tonică), precum şi mişcarea,

deplasarea în spaţiu a corpului prin contracţii rapide, care se efectuează sub stricta

influenţă a impulsurilor venite de la sistemul nervos central.

FORMA MUŞCHILOR SOMATICI în general, muşchiul somatic este format dintr-un corp numit pântec şi două extremităţi numite capete care se prelungesc prin

tendoane. Tendoanele sunt piese intermediare prin care muşchii se prind de oase. Forma tendoanelor poate fi variată, existând tendoane

cilindrice, turtite şi late, acestea din urmă numindu-se aponevroze.

Capetele pot fi şi ele de două feluri:

• capăt de origine - este acela cjîre se leagă de osul care rămâne fix în

timpul contracţiei muşcluului r .

• capăt de inserţie - este acela care se leagă de osul mobil ce se deplasează în timpul contracţiei muşchiului

Capătul de origine şi capătul de inserţie se pot schimba între ele în funcţia de mişcarea care se execută, originea devenind inserţie şi

invers. După numărul capelelor de inserţie, muşchii somatici pot fi:

• cu un singur capăt de inserţie

• cu două capete de inserţie (biceps)

• cu trei capete de inserţie (triceps)

• cu patru capete de inserţie (cvadriceps)

După dimensiunile şi după direcţia fibrelor lor, muşchii somatici se clasifică în felul următor:

• muşchi lungi

• muşchi laţi

• muşchi scurţi

• muşchi circulari

Muşchii lungi au lugimca mai mare decât lăţimea şi grosimea. Ei sunt fusiformi, având partea centrală mai îngroşată, iar

cele două extremităţi, subţiate. Majoritatea extremităţilor sunt muşchi lungi. Din punct de vedere funcţional, ei sunt consideraţi muşchi de

viteză, deoarece se contractă repede, iar mişcările provocate sunt ample, datorită lungimii lor.

Muşchii laţi au grosimea mult mai mică decât celelalte dimensiuni. Ei sunt lame lari. putând prezenta forme variate:

• triunghiulară (ex. muşchiul deltoid)

• patrulateră (ex. muşchiul frontal)

• în evantai (ex. muşchiul temporal)

Majoritatea muşchilor trunchiului sunt muşchi laţi.

Muşchii scurţi au lăţimea mai mare decât lungimea. Din punct de vedere funcţional, ei sunt consideraţi muşchi de efort,

deoarece se găsesc în regiuni în care se efectuează mişcări reduse şi în care este necesară o forţă musculară mare. (de exemplu muşchii

mtcrvertebrali)

Muşchii circulari se caracterizează pnn dispoziţia circulară sau semicirculară a fibrelor şi fasciculelor musculare care-i

alcătuiesc. Ei se găsesc în jurul unor orificii unde formează sfincterele (de exemplu, sfmcterul anal, vezical. uteral). Muşchii

circulari care se găsesc în jurul onficiului bucal şi al fantei palpebrale poartă numele de muşchi orbiculari (de exemplu muşchii

orbiculari ai gurii şi ai ochiului).

PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SOMATICI

MUŞCHII MIMICII Au funcţia de a exterioriza diversele stări psihice legate de activitatea nervoasă superioară a encefalului. Ei sunt muşchi

subţiri situaţi sub piele, în grosimea hipodcrmei şi nu au fascii de înveliş. Tendoanele acestor muşchi sunt alcătuite din ţesut

elastic, ceea ce face ca revenirea lor la poziţia iniţială să se desfăşoare lent. armonios, în general, aceşti muşchi se prind cu un

capăt de stratul profund al pielii şi cu celălalt capăt pe unul din oasele masivului facial. Majoritatea sunt dispuşi în jurul orificiilor

naturale ale feţei:

• muşchii orbiculari ai gurii se află în jurul orificiului bucal şi au rolul de a-1 închide.

• muşchiul pătrat al buzei superioare cu rolul de a ridica buza superioară

• muşchiul pătrat al buzei inferioare cu rolul de a coborî buza inferioară

• muşchiul buccinator care trage înainte colţul gurii şi măreşte orificiul bucal în sens transversal

• muşchiul orbicular al ochiului aflat în jurul orificiului orbital, cu rolul de a închide pleoapele şi a răspândi lacrimile


2

0

pe suprafaţa globului ocular •* ,-f

• muşchiul nazal şi muşchiul dilatator al nărilor aflaţi în jurul orificiilor na/ale, cu rol constrictor şi dilatator al

nannelor

• muşchii auriculari aflaţi în jurul orificiului auditiv extern care se insera pe pavilionul urechii

• muşchiul sprâncenos corugotor care încreţeşte pielea acestei regiuni

• muşchiul frontal dispus de la marginea orbitală superioară în sus. care se continuă cu aponevroza craniană. Aceasta

acoperă calota, ajunge în dreptul osului occipital, care se fixează pe linia nucală superioară. Muşchiul frontal

încreţeşte fruntea şi ridică sprâncenele şi pielea de pe ba/.a nasului, iar muşchiul occipital întinde aponevroza

epicraniană şi. prin intermediul acesteia, pielea de pe frunte.

i MUŞCHII MASTICATORI Muşchii masticatori imprimă mandibulei, prin contracţia lor. mişcări de ridicare. de împingere înainte şi lateral, contribuind la

măcinarea alimentelor sau la actul masticaţiei:

• muşchiul temporal are formă de evantai. El arc originea pe oasele din partea laterală a capului, iar inserţia pe apofiza

coronoidă a mandibulei. Prin contracţia lui mandibula este ridicată şi trasă înapoi.

• muşchiul maseter are forma dreptunghiulară, cu originea pe arcada zigomatică şi se insera pe faţa laterală a

ramurii mandibulei. El este cel mai puternic muşchi masticator.

• muşchiul pterigoidian medial, de formă dreptunghiulară, are originea în fosa pterigoidiană şi inserţia pe faţa internă

a unghiului mandibulei. El are acţiune sinergică cu muşchii maseter şi temporal.

• muşchiulpteroidian lateral are originea pe aripa mare a sfcnoidului şi pe lama laterală a apofizei ptcngoide. iar

inserţia pe gâtul condilului mandibulei. El trage mandibula înainte, iar împreună cu alţi muşchi, deschide gura.

MUŞCHII REGIUNII ANTERIOARE A GÂTULUI r

• muşchiul pielos al gâtului se găseşte imediat sub piele, cu onginca pe fascia muşchiului pectoral şi deltoid, iar

inserţia în pielea din dreptul colţului gurii şi de sub buza inferioară. El este considerat şi ca muşchi al inimicii.

• muşchiul sternocleidornastoidian este aşezat sub muşchiul pielos. pe partea antcro-laterală a gâtului. Are originea

pe faţa anterioară a manubriului sternal şi pe extremitatea medială a claviculei, iar inserţia pe apofiza mastoidiană a

osului temporal. Aceşti muşchi produc înclinarea capului pe spate, ridicarea feţei şi rotirea capului.

• muşchii suprahiotdieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare a gâtului, deasupra osului hioid. Ei se

prind cu un capăt pe osul hioid şi cu celălalt pe oasele craniului. Aceştia iau parte la formarea planşeului bucal, iar

prin contracţia lor coboară mandibula şi ridică osul hioid, participând la actul masticaţiei şi al deglutiţiei.

• muşchii subhioidieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare a gâtului, sub osul hioid. Se prind cu un

capăt pe acesta şi cu celălalt pe manubriul sternal. pe marginea superioară a omoplatului şi pe cartilajul tiroid. Prin

contracţia lor aceşti muşchi fixează osul hioid

•muşchii scalen i sunt aşezaţi în partea laterală şi profundă a gâtului. Ei se prind de apofîzele transversale ale vertebrelor

cervicale şi de primele

două coaste. Contracţia lor flectează capul lateral şi de aceeaşi pane.

• muşchii prevenebrali sunt asceţi înapoia viscerelor gâtului şi înaintea coloanei vertebrale din regiune3 respectivă.

• muşchiul drept anterior al capului se prinde pe osul occipital şi de prima vertebră cervicală.

• muşchiul lung al capului se prinde pe osul occipital şi pe apofixele transverse ale vertebrelor cervicale mijlocii.

• muşchiul lung al gâtului se prinde pe vertebrele cervicale şi pe vertebrele toracale superioare

MUŞCHII SPATELUI ŞI AI CEFEI • muşchiul trapez este un muşchi lat cu originea pe osul occipital şi pe apofixele spinoase ale vertebrelor toracale, iar cu inserţia

pe claviculă, acromion şi pe spina omoplatului. Când trapezul ia punct fix pe trunchi, contracţia părţii superioare ridică umărul,

contracţia părţii mijlocii apropie omoplatul de coloana vertebrală, iar contracţia părţii inferioare coboară umărul. Când trapezul

<a punct fix pe claviculă şi scapula, contracţia unilaterală a părţii superioare înclină capul lateral şi îl roteşte în sens opus, iar

contracţia bilaterală produce extensia capului.

• muşchiul mare/ui dorsal este un muşchi lat. cu originea pe creasta osului cjpxal şi sacral pe apofi/ele spinoase ale vertebrelor

lombare şi ale ultinielor şase vertebre toracale, precum şi pe ultimele 3-4 coaste, iar inserţia pe şanţul intertubercular al

humcrusului.

• muşchiul romboid are originea pe apofizele spinoase ale vertebrelor şi inserţia pe marginea vertebrală sau melială a scapulei. Prin

contracţie, el ridică şi apropie scapula de coloana vertebrală.

• muşchiul ridicător al scapulei are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale şi inserţia pe unghiul superior al

scapulei. Când se contractă, se ridică scapula.

• muşchiul dinţat superior ?i posterior are originea pe apofizele spinoase ale vertebrelor şi inserţia/pe coastele II-IV Contracţia

lui ridică coastele, participând astfel la actiil respiraţiei.

• muşchiul dinţat posterior ş: inferior, are originea pe apofi/.ele spinoase ale coloanei vertebrale şi inserţia pe ultimele patru coaste.

Contracţia lui coboară coastele.

• tractai medial format din:

• sistemul interspinox este alcătuit din muşchii scurţi care se

întind între două apofiz.e spinoase ale vertebrelor alăturate, între apofiza spinoasă a axisului şi osul

occipital, între arcul posterior al atlasului şi osul occipital.

• sistemul spinotransvers este prezent numai în regiunea cefei El este format din muşchi care au originea


2

1

pe apofizele spinoase şi pe inserţia pe apofizele transverse

• sistemul transversospinos este format din muşchi scurţi care se pnnd pe apofizele transvcrse şi pe cele

spinoase ale vertebrelor

• tractul lateral este format din:

• sistemul intertrans\>ersar format din muşchi scurţi şi muşchi lungi. Muşchii scurţi se întind între

două apofi/e transversc alăturate şi întră apofi/a transversă a atlasului şi osul occipital. Muşchii lungi

pleacă din masa comună sacrolombară. până sus la gât, formând muşchii iliocostali şi longisimus.

• sistemul spinal este format din muşchiul spinal situat medial de longisimus. de care este inseparabil.

MUŞCHII TORACELUI Muşchii extrinseci ai toracelui se prind de torace şi pe oasele centurii scapu-lare şi ale articulaţilor scaplohumcrale. pnn care

se leagă de torace şi asupra cărora acţionează.

• muşchiul pectoral mare este un muşchi lat, de formă triunghiulară, aşezat peretele anterior al toracelui, imediat

sub piele. Arc originea pe claviculă, pe stern şi pe cartilajele costale, pe teaca dreptului abdominal. Cele trei părţi ale

muşchiului se unesc printr-un tendon comua care se pnnde de tuberculul mare al humerusului.

• muşchiul pectoral mic este aşezat sub muşchiul pectoral mare. Are originea pe coastele 11I-1V şi inserţia pe

apofiza coracoidă a omoplatului.

• muşchiul dinţat anterior este un muşchi lat în formă de evantai, aşezai peretele lateral al toracelui. El arc originea pe faţa

externă a primelor nouă coaste, iar inserţia pe marginea vertebrală a scapulei Muşchii intrinseci ai toracelui sunt muşchi proprii

cutiei toracice, care au origine embrionară şi mervaţie asemănătoare. Pnn contracţiile lor produc şi mişcările respiratorii ale

cutiei toracice în colaborare cu muşchiul diafragm

• muşchii mtercostali externi sunt alcătuiţi din fibre musculare oblice, orientate în jos şi înainte, care se prind de

marginile a două coaste vecine. Ei sunt în număr de 11 perechi, întinzându-se de la tuberculul coastei până la articulaţia

condro-costală, de unde se continuă, cu membrana intercostală externă ce ajunge la stern.

• muşchii intercostali interni sunt alcătuiţi din fibre musculare oblice, orientate invers decât cele ale intercostalilor

externi, care se prind pe marginile a două coaste vecine. Ei se întind de la stern până la unghiurile costale, de unde se

continuă cu membrana intercostală internă ce ajunge la coloana vertebrală, în număr de 11 perechi.

• muşchiul diafragm este un muşchi lat nepereche, în formă de cupolă, cu partea convexă îndreptată în sus. El este aşezat în

partea inferioară a cutiei toracice şi are trei porţiuni de origine: lombară, costală şi sternală. Fibrele musculare ale acestor trei

porţiuni se îndreaptă în sus spre centrul muşchiului, unde se prind pe o aponevroză subţire dar rezistentă, numită centru

tendinos, care alcătuieşte porţiunea centrală a diafragmu-lui.

MUŞCHII ABDOMENULUI Abdomenul este un segment al trunchiului delimitat în partea superioară de diafragm, iar îa partea inferioară de strâmtoarea

superioară a bazinului. El are un perete posterior'şi doi pereţi anterolaterali care se unesc pe linia mediană anterioară.

• muşchiul drept abdominal este un muşchi lung, cu fibrele dispuse vertical, aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane ale

abdomenului (linia albă). El are originea pe apendicele xifoid şi pe coastele V, VI. VIL iar inserţia pe pubis şi pe simfiza

pubiană.

• muşchiul oblic extern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele dispuse oblic, aşezat imediat sub piele. Direcţia fibrelor

acestui muşchi o continuă pe cea a muşchilor intercostali externi. El are originea pe coastele V-XII şi inserţia pe creasta osului

coxal.

• muşchiul oblic intern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele dispuse oblic, într-o direcţie siniilară cu aceea a

fibrelor intercostalc interne. Are originea pe cresta iliacă şi inserţia pe cartilajele costale, pe linia albă şi pe pubis.

• muşchiul transvers al abdomenului este un muşchi lat, cu fibrele dispuse transversal faţă de axul longitudinal al corpului. El este

aşezat în stratul cel mai profund, sub muşchiul oblic intern şi are originea pe creasta iliacă şi pe ultimele cartilaje costale, iar inserţia

pe linia albă.

• muşchiul pătratul lombelor este un muşchi lat. de formă patrulateră. cu originea pe creasta iliacă şi cu inserţia pe coasta

XII şi pe apofizele transverse ale primelor vertebre lombare.

MUŞCHII DIAFRAGMEI PELVIENE ŞI AI PERINEULUI Diafragma pelviană constituie planşeul cavităţii abdomino-pelviene pe care se sprijină viscerele pelviene şi prin care trece uretra.

vaginul şi canalul anal.

• muşchiul ridicător anal arc originea pe faţa internă a osului pubis, pe spina ischiatică şi pe fascia care le leagă, iar inserţia

pe părţile ale osului sacru, pe coccis şi pe o formaţie fibrotendinoasă ce se întinde de la vârful coccisului la anus.

• muşchiul coccigian are o formă triunghiulară; el se află situat înapoia muşchiului ridicător anal, având originea pe spina

ischiană şi inserţia pe coccis şi pe osul sacru.

• muşchiul sfmcterului anal extern are originea pe vârful coccisului şi ' inserţia perinală.

MUŞCHII UMĂRULUI • Muşchiul deltoid are o formă triunghiulară şi este situat imediat sub piele. El are trei părţi: claviculară, acromială şi

spinală. Partea clavicu-lară se află anterior şi are originea pe claviculă, partea acromială se află la mijloc şi are originea pe

acromion, partea spinală se află posterior şi are originea pe spina scapulei. Partea mijlocie a acestui muşchi este cea mai

dezvoltată, fibrele sale formând un complex bipenat. Cele trei porţiuni converg către un tendon care se insera pe tuberozitatea

deltoidiană a osului humeral.

• muşchii subscapular, supraspinos, rotundul mare şi rotundul mic sunt muşchi profunzi ai umărului, care au originea pe

scapulă, iar inserţia pe tuberculul mare şi pe tuberculul mic al humerusului.


2

2

MUŞCHII BRAŢULUI • muşchiul biceps brahial este un muşchi aşezat pe faţa anterioară a braţului. Extremitatea lui superioară are două capete,

unul lung şi unul scurt. Originea celor două capete este: tuberculul supraglenoidian pentru capătul lung şi apofiza

coracoidă pentru capătul scurt. Cele două capete se unesc formând corpul muşchiului. Extremitatea inferioară se insera

printr-un tendon mai lat pe tuberozitatea radială. Tendonul capătului lung al bicepsului trece prin capsula articulară pe care

o străbate extrasinovial şi lunecă prin şanţul intertubercular al humerusului.

• muşchiul brahial este un muşchi lung situat între biceps şi humerus. El are originea pe faţa anterioară a humerusului şi inserţia pe

tuberozitatea ulnei.

• muşchiul coracobrahial are originea pe apofiza coracoidă a scapulei şi inserţia pe humerus.

• muşchiul triceps brahial este un muşchi voluminos care ocupă toată regiunea posterioară a braţului. Are trei capete de origine.

Capătul lung se prinde pe unghiul lateral al scapulei, iar celelalte două pe humerus. Muşchiul triceps se insera pe olecran.

MUŞCHII ANTEBRAŢULUI • muşchii regiunii anterioare ale antebraţului sunt dispuşi în două straturi, cel superficial (rotundul pronator, flexor radial al carpului,

palmar lung. flexor ulnar al carpului) şi cel profund (flcxorul profund al degetelor, flexorul lung al policeului şi pătratul pronator).

• muşchii regiunii posterioare ale antebraţului sunt dispuşi ca şi cei ai regiunii anterioare în două straturi: superficial (anconeu,

extensor .al degetelor, extensor al degetului mic, extensor ulnar al carpului) şi profund (supinator, abductor lung al policeului, extensor

lung al policeului, extensor lung al indexului).

• muşchii regiunii laterale ale antebraţului sunt în număr de trei: brahio-radial al carpului, lungul extensor radial al carpului şi scurtul

extensor radial al carpului.

MUŞCHII MÂINII '

• Muşchii policelui formează o masă musculară" voluminoasă, numită

eminenţa tenară (abductor scurt al policeului, flexor scurt al policeului, opozant al policelui, adductor al policelui)

• muşchii degetului mic formează o masă musculară voluminoasă, numită eminenţa hipotenară (palmar scurt,

abductor al degetului mic,flexor scurt al degetului mic. opozant al degetului mic)

• muşchii regiunii palmare mijlocii sunt dispuşi în două straturi: un strat superficial formal din patru muşchi lombncali şi un

strat profund format din şapte muşchi interosoşi (trei palmari şi patru dorsali)

MUŞCHII BAZINULUI Muşchii care se află în regiunea bazinului formează în jurul articulaţiei coxo-femurale o masă musculară care mobili/ea/ă femurul

în jurul celor trei axe perpendiculare una pe alta. Aceşti muşchi sunt dispuşi în două loji, una anterioară şi alta posterioară. Originea lor

este reprezentată de coloana vertebrală şi de bazinul osos, iar inserţia de extremitatea proximală a femurului.

• muşchiul psoasul mare are onginea pe coloana lombară şi inserţia pe trohanterul mic al femurului

• muşchiul iliac are originea în fosa iliacă internă a osului coxal şi inserţia pe trohanterul mic al femurului

• muşchiul fesier mare are originea în fosa iliacă externă a osului coxal şi pe osul sacru, iar inserţia pe lima aspră a

femurului. Este un muşchi lat şi gros, de formă dreptunghiulară, aşezat imediat sub pielea regiunii fesiere.

• muşchiul fesier mijlociu are onginea pe osul coxal şi inserţia pe trohanterul mare. Este un muşchi lat, de formă

triunghiulară aşezat sub muşchiul fesier mare.

• muşchiulfesier mic are originea pe osul coxal şi inserţia pe trohanterul mare al femurului. Este un muşchi lat, de formă

triunghiulară situat sub fesierul mijlociu.

• muşchii pelvitrohanieni, în număr de cinci, au originea pe oasele bazinului şi inserţia pe trohanterul mare al femurului.

MUŞCHII COAPSEI • muşchiul tensor al fasciei lata este un muşchi lung aşezat pe faţa anterioară a coapsei. Are onginea pe spina iliacă

anterosupenoară şi pe creasta iliacă şi inserţia pe tractul iliotibial al fasciei lata. Tractul ilioti-bial este o îngroşare a acestei

fascii ce se pnnde pe condilul extern al tibiei.

• muşchiul croitor este un muşchi lung (cel mai lung muşc Iii al corpului) în formă de panglică, aşezat superficial, pe faţa

anterioară a coapsei,

pe care o străbate în diagonală de sus în jos şi din afară înăuntru. Are originea pe spina iliacă anterosupcrioară şi inserţia pe

extremitatea superioară a tibiei.

• muşchiul cvadriceps femural este un muşchi voluminos aşezat în partea anterioară a coapsei. El are patru capete de origine:

dreptul femural, vastul medial, vastul lateral şi vastul intermediar. Inserţia se face printr-un tendon comun pe tuberozitatea

tibiei.

• muşchiul gracilis are originea pe osul pubis şi inserţia pe faţa medială a tibiei.

• muşchiul pectineu are originea pe creasta pectinală a osului pubis şi inserţia pe extremitatea superioară a femurului.

• muşchii adduclori sunt aşezaţi în partea superioară a regiunii mediale a coapsei. Au originea pe osul pubis şi pe tuberozitatea

ischială. iar inserţia pe linia aspră a femurului

• muşchiul biceps femural este aşezat în partea posterioară a coapsei imediat sub piele. El are două capete de origine, unul

lung, care se prinde de tuberozitatea ischiatică şi altul scurt, care se prinde pe linia aspră a femurului. Se insera pnntr-un tendon

comun pe capul fibulei.

• muşchiul semilendinos este aşezat în partea posterioară a coapsei. Are originea pe lubcrozitatea ischiatică. iar inserţia pe

extremitatea superioară a tibiei.

• muşchiul semirnembranos este aşezat în partea superioară a coapsei.

V


2

3

Are originea pe tuberozitatea ischiatică şi inserţia pe condilul medial al tibiei.

MUŞCHII GAMBEI • muşchii regiunii anterioare ale gambei (tibial anterior, extensor lung al degetelor, extensor lung al haluceului) au originea pe

extremitatea superioară a tibiei, fibulei şi pe membrana mterosoasă. iar inserţia pe oasele piciorului,

• muşchii regiunii posterioare alejfgambei sunt dispuşi în două straturi principale: stratul superficial (tritjeps sural şi plantar)

şi stratul profund (popliteu, tibial posterior, flexor lung al degetelor, flexor lung al haluceului). Cel mai puternic muşchi din

regiunea posterioară a gambei este muşchiul triceps sural. Acesta este format din muşchiul solear cu originea pe capul fibulei

şi pe tibie şi din muşchii gemeni cu originea pe condilii femurului Aceşti muşchi se insera printr-un tendon comun (ten-donul lui

Ahile) pe osul calcaneu.

• muşchii regiunii laterale a gambei sunt în număr de doi şi anume muşchiul peronier lung şi muşchiul peronier scurt. Ei

au originea pe tibie şi pe fibulă. iar inserţia pe oasele metatarsiene.

MUŞCHII PICIORULUI Sunt împărţiţi în trei grupe şi sunt aşezaţi într-un anumit fel în lojelc plantei:

• Grupul median - cuprinde trei muşchi destinaţi halucelui, abductoru-lui halucelui, flexorul scurt al halucelui şi adductorul

halucelui.

• Grupul lateral - cuprinde doi muşchi destinaţi degetului mic; abduc-torul degetului mic şi flexorul scurt al degetului mic.

• Grupul mijlociu - un grup mai numeros, aşezat pe mai multe straturi, are relaţii topografice complicate. Flexorul scurt al

degetului c cel mai superficial, pătratul plantar şi cei patru lombricali formează al doilea plan al lojei mijlocii: muşchii

interosoşi.

• Grupul mijlociu e format din 3 plantari şi 4 dorsali. El formează stra-, tul osteo-muscular al piciorului (loja profundă), în care

se află tendonul tibiarului posterior şi peroncul lung.

• Muşchiul extensor scurt al degetelor are originea pe osul calcaneu şi inserţia pe falangele proximale ale primelor patru

degete.

• muşchii regiunii plantare mediane sau muşchii halucelui (abductor al halucelui. flexor scurt al haluceului. adductor al

halucelui)

• muşchii regiunii plantare laterale sau muşchii degetului mic (abductor al degetului mic, flexor al degetului mic, opozant al

degetului mic)

• muşchii regiunii plantare mijlocii (flexor scurt al degetelor, pătratul plantar, lombncoli. interosoşi ai piciorului, interosoşi

plantari, interosoşi dorsali)

2. SISTEMUL OSOS

oasele unele de altele într-un sistem care poartă numele de schelet. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este

de 233, dintre care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi.

Sistemul osos are cinci mari funcţii principale:

• de susţinere

• de locomoţie

• de protecţie (a unor organe vitale)

• de hematopoeză (formarea elementelor figurate din sângele circulant)

• de depozit de săruri minerale

CLASIFICAREA DUPĂ FORMĂ A OASELOR j

• Oasele lungi - la aceste oase lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea; un os lung este format dintr-un corp (sau diafiză) şi

două extremităţi (epifize).

• - oasele lungi se găsesc mai ales la nivelul membrelor.

îndeplinind rolul de pârghii de viteză în diferite mişcări.

• Oasele plane - lungimea cu lăţimea sunt aproape egale, dar depăşesc grosimea; sunt turtite şi prezintă două feţe şi un număr

variabil de muchii şi unghiuri. Ele au două funcţii:

• - servesc la edificarea cavităţilor de protecţie (craniul)

• - asigură inserţia unui număr mare de muşchi. Ex: scapula (omoplatul).

• Oasele scurte - au cele trei dimensiuni aproape egale; forma lor se apropie de cea cubică şi se găsesc în aceste regiuni: coloana

vertebrală; Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a articulaţiilor dintre ele.

• Oasele pneumatice - sunt cele care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu aer: maxilarul.

• Oasele sesamoide - oase warmine, sunt mici, plane şi inconstante. Se pot dezvolta la nivelul sudurilor craniului, fontanelelor, etc.

ELEMENTELE DESCRIPTIVE ALE OASELOR

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a articulaţiilor dintre ele. Articulaţiile leagă oasele unele

de altele într-un sistem care poartă numele de schelet. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 233, dintre care 95

sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi.

Sistemul osos are cinci mari funcţii principale:

• de susţinere

• de locomoţie

• de protecţie (a unor organe vitale)


2

4

• de hematopoeză (formarea elementelor figurate din sângele circulant)

• de depozit de săruri minerale

CLASIFICAREA DUPĂ FORMĂ A OASELOR j

• Oasele lungi - la aceste oase lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea; un os lung este format dintr-un corp (sau diafiză) şi

două extremităţi (epifize).

• - oasele lungi se găsesc mai ales la nivelul membrelor.

Deşi sunt atât de rezistente, ele suferă influenţa organelor învecinate: tracţiunea muşchilor, presiunea unor organe, pulsaţiile arterelor şi

acţiunea forţei de gravitaţie.

Descriptiv pot fi descompuse într-un număr de elemente morfologice care se numesc feţe, margini şi unghiuri, care la rândul lor

cuprind detalii importante din punct de vedere morfologic şi aplicativ. Detaliile morfologice de pe oase se descompun în proeminenţe,

cavităţi, găuri şi canale. Proeminenţele sunt de 2 feluri:

• - articulare - modelate în raport cu suprafaţa articulară opusă lor şi acoperite de un strat de cartilaj, care le înlesneşte

alunecarea în timpul mişcărilor.

• - nearticulare - sunt determinate de tracţiunea exercitată de muşchi.

Cavităţile: • - articulare - iau parte la formarea articulaţiilor

• - nearticulare - pot servi pentru inserţii tendinoase sau ligamentare, pentru adăpostirea şi protejarea unor elemente

anatomice.

• - se prezintă şi sub formă de şanţuri, pe unde alunecă tendoane, nervi

sau vase sangvine.

Găurile şi canalele sunt de 2 feluri:

• - de trecere - sunt străbătute de diferite elemente anatomice (vase sangvine şi nervi), prezentându-se sub diferite denumiri: hiat,

orificiu neregulat în care se deschid mai multe canale; foramen, gaură, etc.

• - nutritive - în marea lor majoritate servesc la trecerea vaselor sangvine şi se împart în 4 grupe:

• - găuri de grupa I - situate pe diafiza oaselor lungi şi pe feţele unor oase late.

• - grupa II - mai mici, mai numeroase, situate pe epi-fizele oaselor lungi, pe circumferinţele oaselor late

• - grupa III - se găsesc pe toate suprafeţele oaselor acoperite de periost; de la ele pleacă un sistem de canale

(Havers)

• - grupa IV - prezintă orificiile de deschidere a canaliculelor osteoplastelor.

ALCĂTUIREA SCHELETULUI UMAN

SCHELETUL CAPULUI • craniul cerebral, privit în ansamblu, are o formă aproximativ ovoidă, cu axul mare îndreptat anteroposterior, căruia i se pot

distinge două părţi: bolta craniului şi baza craniului. Este format din următoarele oase:

• osul frontal

• osul etmoid

• osul sfenoid

• osul occipital â

• osul temporal *

• osul parietal

• craniul facial sau viscerocraniul este format din 14 oase, care alcătuiesc un masiv osos în partea anterioară a capului, în care sunt

adăpostite ochii, fosele nazale, cavitatea bucală şi faringele. Este format din următoarele oase:

• maxilarul (compus din tuberozitatea maxilară, sinus maxilar, apofiza frontală, apofiza zigomatică, apofiza alveolară)

• osul palatin (compus din lama orizontală, palatinul dur şi lama verticală)

• osul zigomatic

• osul lacrimal

• osul nazal

• cornetul nazal inferior

• vomerul

• mandibula (compusă din corpul mandibulei, protuberantă mentală, gaura mentală, linia oblică externă, spinele mentale, foseta

sublinguală, foseta submandibulară, alveole dentare, foseta digastrică, tuberozitate maseteriană, gaura mandibulei, canalul dentar

inferior, apofiza coronoidă, condilul mandibulei)

• osul hioid (compus din corpul hioidului, coarnele mici şi coarnele mari). Este un os nearticulat (suspendat de ligamente).

SCHELETUL TRUNCHIULUI • coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Ea este aşezată pe linia mediană şi posterioară a trunchiului, întinzându-se de la

scheletul craniului, cu care se articulează, până la bazin. Ea este alcătuită din vertebre şi discuri intervertebrale, ţesut conjunctiv. Vertebrele sunt

compuse din corpul vertebral, arcul vertebral, incizura vertebrală, gaura intervertebrală, apofiza spinoasă, apofiza transversă, apofizele

articulare. Coloana vertebrală este împărţită în următoarele regiuni, după cum urmează:

• regiunea cervicală (primele 7 vertebre, începând cu atlasul şi axisul)

• regiunea toracală (12 vertebre)

• regiunea lombară (5 vertebre)


2

5

• regiunea sacrală (5 vertebre unite în osul sacru)

• regiunea coccigiană (5 vertebe unite în osul coccis)

• cutia toracică, alcătuită din colana vertebrală toracală aşezată posterior, sternul, aşezat anterior, coastele şi cartilajele costale, situate între

stern şi coloană.

• sternul (compus din manubriul sternal, corpul sternului, apendicele xifoid, incizur

> costale, incizura claviculară)

• coastele (în număr de 12 perechi):

• coastele adevărate

(primele şapte perechi, care se articulează prm

intermediul cartilajelor costale direct cu sternul)

• coastele false (perechile VIII, IX, X, care se articulează indirect cu sternul)

• coastele flotante (perechile XI, XII, care nu se articulează cu sternul, ele terminându-se liber în peretele

abdomenului)

SCHELETUL MEMBRELOR SUPERIOARE • oasele centurii scapulare:

• clavicula (compusă din extremitatea sternală şi extremitatea acromială)

• scapula sau omoplatul (compus din spina scapulei, fosa supraspinoasă, fosa irifraspinoasă, acromion, cavitatea gle-

noidă, apofiza coracoidă, incizura coracoidă)

• oasele extremităţii libere a membrului superior:

• humerusul (compus din corpul humerusului, tuberozitatea ** deltoidiană, şanţul nervului radial, capul humeral, colul

anatomic, tuberculul inare, tuberculul mic, condilul humeral, trohleea, epicondilii, f°sa coronoidă, fosa olecraniană, fosa radială)

• ulna sau cubitusul (compus din corpul cubitusului, creasta interosoasă a ulnei, incizura trohleară, olecranul, ciocul ole-

cranului, apofiza coronoidă, tuberozitatea ulnară, incizura radială, capul ulnei, apofiza stiloidă a ulnei, circumferinţa

articulară, faţa articulară carpiană)

• radiusul (compus din £orpul radiusului, creasta interosoasă, foseta capului'radial,»^aţa articulară ca/piană. tuberozitatea

radiusului, capul)

• oasele carpiene (rândul superior compus din oasele scafoid, semilunar, piramidal ? pisiform, iar rândul inferior din oasele

trapez, trapezoid, osul capilat, osul mare şi osul cu cârlig)

• oasele metacarpiene (numerotate de la I la V începând din

dreptul degetului mare)

• falangele (în număr de 14. fiecare deget cu excepţia celui marc având 3 falange - proximală, medială şi distală)

• coxalul - format din trei oase: ilean, ischion şi puleis.

SCHELETUL MEMBRELOR INFERIOARE • Oasele centurii pelviene sunt cele două oase coxale care. împreună cu osul sacral şi pelvisul, formează bazinul. Bay.mul osos rezultă

din articularea celor două oase coxale cu osul sacru şi este împărţit în două etaje: unul superior, numit bazinul mare şi unul inferior,

numit bazinul mic, separate înre ele prin linia terminală. Osul coxal, la adult, are două feţe şi patru margini:

• faţa medială (fosa iliacă internă, linia arcuată şi faţa articulară auriculară)

• faţa laterală (fosa iliacă externă, acetabulum şi gaura obturatoare)

• marginea anterioară (spina iliacă anterosuperioară, spina iliacă anteroinferioară şi tuberculul pubic)

• marginea posterioară (spina iliacă postcrosuperioară spina iliacă posteroinferioară. marea incizura ischiatică. spina

ischiatică şi tuberozitatea ischiatică)

• marginea superioară (creasta iliacă)

• marginea inferioară (faţeta pubiană sau faţa articulară si-mfizară)

• Oasele extremităţii libere ale membrului inferior

• femurul (compus din corpul femurului, linia aspră a femurului, capul femurului, gâtul femurului, trohanterul mare. tro-

hanterul mic. creasta intertrohanteriană, condilii femurali mediali şi laterali, trolileea femurală şi groapa sau inciz.ura

intercondiliană)

• tibia (compusă din corpul tibiei, creasta tibiei, creasta interosoasă, condilii tibiei, cavităţile glenoide ale tibiei,

tuberozitatea tibiei, faţa articulară pentru capul fibulci. maleola medială, faţa articulară pentru fibulă. faţa articulară pentru

trohleea astragalului).

• fibulă sau peroneul (compusă din corpul fibulei. capul fibulei, vârful capului sau apofi/.a stiloidă, maleola laterală

.suprafaţa articulară pentru tibie)

• rotula sau paleta (de formă triunghiulară, situată în masa tendonului cvadriceps femural; pe faţa posterioară se găsesc două feţe

articulare pentru condilii femurali)

• oasele tarsiene (în număr de şapte, pe rândul posterior astra-galul, talusul şi calcaneul, iar pe rândul anterior osul navicu-lar. cuboid şi

cele trei oase cuneiforme)

• oasele metatarsiene (în număr de cinci, numerotate începând cu degetul mare al piciorului)

• falangele (în număr de 14, fiecare deget, exceptând degetul mare care câte trei falange; fiecare falangă este alcătuită dmtr-un corp.

o ba/ă şi un cap)

ARTICULAŢIILE Articulaţiile sunt organe de legătură dintre oase. Ele asigură oaselor diferite grade de mobilitate, permiţându-le să-şi

îndeplinească funcţia fundamentală de pârghie în cursul efectuării mişcărilor imprimate de muşchi. După gradul lor de mobilitate se


2

6

împart în două mari categorii:

• sinatrozele sunt articulaţii fixe în care oasele articulate nu efectuează mişcări sau efectuează mişcări foarte reduse. Ele nu

au cavitate articulară, iar oasele care le compun sunt unite prin ţesut fibros, cartilaginos sau osos. Se împart în:

• sindesmoze (articulaţii fixe în care oasele se leagă între ele prin ţesut conjunctiv fibros; ele se subîmpart în

funcţie de ţesutul conjunctiv în sinfibroze. sinelastoze şi suturi)

• sincondroze (articulaţii fixe în care oasele se leagă între ele prin ţesut cartilaginos)

• sinostoze (articulaţii fixe în care oasele se leagă între ele prin ţesut osos)

• diatrozele sunt articulaţii mobil# în care oasele articulate efectuează

mişcări de diferite amplitudini. După gradul de mobilitate al oaselor

articulate, se împart în:

• artrodii (articulaţii mobile, în componenţa cărora intră feţele articulare, cartilajul articular, capsula articulară şi membrana

sinovială)

• amfiatroze (articulaţii cu o mobilitate redusă, în care suprafeţele articulare sunt aproape plane, ele fiind lipsite de incizuri şi de

cavităţi articulare.)

4. SISTEMUL CIRCULATOR LIMFATIC

Sistemul circulator limfatic este reprezentat de totalitatea capilarelor limfatice, a trunchiurilor colectoare limfatice şi a

ganglionilor limfatici.

Capilarele limfatice sunt conducte foarte subţiri, cu un diametru de 20-60 de microni, care iau naştere în ţesutul conjunctiv lax din

organe şi ţesuturi sub forma unor funduri de sac sau deget de mănuşă. Ele se anastomozează. formând reţele care se deschid în

trunchiurile colectoare limfatice. Capilarele limfatice sunt mai largi decât cele sanguine, prezentând un calibru neregulat, cu

numeroase dilataţii. Peretele lor este constituit dintr-un endoteliu format din celule endoteliale mari, alungite şi cu limite festonate.

Ele absorb prin peretele lor lichidul interstiţial. printr-un mecanism osmotic.

laşele limfatice colectoare limfatice rezultă din confluenţa capilarelor limfatice. După calibru, ele pot fi împărţite în:

• vase limfatice colectoare mici rezultă din confluenţa capilarelor limfatice. Ele au peretele format dintr-un endoteliu

aşezat la interior şi o tunică fibroelastică săracă în fibre musculare netede.

• vasele limfatice colectoare mijlocii rezultă din unirea celor mici şi au o structură asemănătoare cu aceea a trunchiurilor

colectoare iniei, cu deosebirea că aici fibrele musculare netede sunt mai dese.

• vasele limfatice colectoare mari au un calibru neregulat, prezentând din loc în loc strangulări care le dau aspectul unui

şirag de mărgele. Peretele lor este constituit din trei tunici. Tunica internă este alcătuită dintr-un endoteliu înconjurat de

un strat subţire de ţesut conjunctiv. La nivelul strangulărilor, această tunică prezintă nişte pliuri care formează valvulelc

semilunare. asemănătoare valvulelor venoase, cu rolul de a asigura circulaţia limfatică într-un singur sens. Tunica mijlocie

este formată 4m fibre musculare netede dispuse longitudinal şi transversal, iar

]v tunica externă constă din ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice, m care

se găsesc vase şi plexuri nervoase. Pe traiectul trunchiurilor limfatice mici şi mijlocii se găsesc ganglioni limfatici, în

care limfa este îmbogăţită cu limfocite şi monocite şi curăţată de substanţele străine Dintre trunchiurile colectoare limfatice

amintim pe cele mai importane:

• trunchiul limfatic drept sau marea venă limfatică (nepereche) rezultă dm confluenţa trunchiului jugular cu trunchiurile

subclavicular şi bron-homcdiastinal. El se varsă în vena subclavie dreaptă.

• canalul toracic (nepereche) sau duetul toracic este unul dintre cele mai mari trunchiuri colectoare limfatipe din organism. El

are o lungime de 20-30 cm şi un calibru de 2-3 mm. Se întinde de Ta nivelul vertebrelor lombare 2 şi 3. unde începe pnntr-o

porţiune mai dilatată numită cisterna Pecquet, până la nivelul vertebrei cervicale 7, unde se curbează şi se varsă în

confluenţa venei jugulare interne stângi cu vena subclavie stângă. Ca situaţie topografică, canalul toracic urmăreşte

traiectul

coloanei vertebrale, mergând pe faţa anterioară a corpurilor vertebrale. Pe traiectul său primeşte ca afluenţi trunchiurile

lombar şi intestinal, care se varsă în cisterna Pecquet şi trunchiurile jugular stâng, subclavicular stâng şi bronhomediastinal

stâng, care se varsă în arcul său. Prin acesşti afluenţi, canalul toracic colectează cea mai mare parte din limfă.

GANGLIONII LIMFATICI Ganglionii limfatici sunt organe limfopoetice aşezate pe traiectul vaselor limatice. Ei au o formă rotundă sau ovală, prezentând o

suprafaţă convexă, prin care pătrund vasele limfatice, iar pe partea opusă a acesteia, o depresiune numită hil, pe unde intră arterele şi nervii

şi ies vasele limfatice. Vasele limfatice care aduc limfa la ganglioni se numesc aferente, iar cele care colectează limfa din ganglioni,

efe-rente. Dimensiunile ganglionilor limfatici variază de la câţiva milimetri la 2 cm. Aceşti ganglioni au o consistenţă relativ dură.

r

SPLINA Splina este un organ de formă ovoidă situat în cavitatea abdominală, în partea stângă a etajului superior al abdomenului,

între muşchiul diafragm, colonul transvers şi rinichiul stâng. Rolul fiziologic al splinei constă în elaborarea de limfocite şi în al doilea

rând în distrugerea eritrocitelor îmbătrânite, în plus, splina reprezintă un rezervor de globule roşii pe care le pune în circulaţie

atunci când organismul are nevoie.

CIRCULAŢIA LIMFEI Limfa provine din lichidul interstiţial, pe care capilarele limfatice terminate în fund de sac îl absorb din spaţiile intercelulare. La

rândul lui. lichidul interstiţial se formează prin filtrarea apei şi a substanţelor nutritive din plasmă la nivelul capilarelor aflate în spaţiile

intercelulare, precum şi din substanţele eliminate de celule în urina activităţii lor metabolice.

Menţinerea în limite constante a lichidului interstiţial atât cantitativ, cât şi calitativ se datoreşte trecerii unei părţi din el în


2

7

capilarele limfatice şi în capilarele

sanguine, la nivelul capătului venos al acestora. Trebuie să reţinem faptul că cea mai mare parte a lichidului interstiţial trece apoi în

arborele circulator sanguin prin resorbţia lui de către capătul venos al capilarelor.

Limfa are o compoziţie chimică variabilă de la un teritoriu la altul şi întrucâtva diferită de cea a plasmei şi a lichidului

interstiţial. Ea nu cuprinde toate elementele figurate pe care le întâlnim în sânge, dar conţine în schimb o mare cantitate de limfocite, la

care se adaugă puţine monocite polinucleate. Am văzut că rolul ganglionilor limfatici este de a produce limfocite pe care le varsă în

circulaţia limfatică. Pe lângă rolul limfopoetic, ganglionii limfatici îndeplinesc şi funcţia de barieră împotiva invaziei microbiene şi

a substanţelor străine pătrunse în organism. De exemplu ganglionii limfatici pulmonari împiedică pătrunderea în organism a parti-

culelor fine de praf ajunse în plămâni.

Din capilarele limfatice, limfa pătrunde în vasele limfatice care, după ce străbat ganglionii limfatici, ajung în cele două trunchiuri

colectoare ce se varsă în sistemul venos al marii circulaţii. Factorul principal care determină circulaţia limfei îl reprezintă diferenţa dintre

presiunea de la nivelul lichidului interstiţial şi presiunea din venele în care se varsă trunchiurile colectoare mari. Această diferenţă de

presiune determină deplasarea limfei de la ţesuturi către sistemul venos. La acest factor se adaugă şi alţii, printre care menţionăm

contracţia musculară şi prezenţa în vasele limfatice mân a unui sistem valvular care determină deplasarea limfei într-o singură direcţie,

în sfârşit, la circulaţia limfei mai contribuie şi presiunea negativă din torace, ce agare în timpul inspiraţiei, precum şi factorul

gravitaţional. Cantitatea de limfă care ia, naştere din lichidul interstiţial şi care este deversată în sistemul venos în 24 de ore se ridică la

2-4 litri.

5. SISTEMUL NERVOS Totalitatea organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specializat în receptarea, transmitere şi prelucrarea tuturor excitaţiilor sau

informaţiilor culese din mediul extern sau intern formează sistemul'nervos. Rolul fiziologic esenţial al sistemului nervos este acela de a

face legătura dintre organism şi mediul înconjurător, pe de o parte şi de a coordona şi regla activitatea tuturor ţesuturilor, organelor şi sis-

temelor care alcătuiesc organismul, pe de alta. Sistemul nervos adaptează organismul la mediul extern şi dirijează funcţiile interne ale

acestuia. El primeşte toate excitaţiile sau stimulii proveniţi din contactul permanent al organismului cu lumea exterioară, precum şi

toate excitaţiile sau stimulii proveniţi din diferite ţesuturi şi organe ale corpului. Stimulii primiţi sub forma influxului nervos sunt

analizaţi şi pe baza lor se elaborează comenzi ce sunt trimise apoi sub formă de impulsuri spre toate organele şi sistemele. Etajele

superioare ale sistemului nervos constituie ..masa de comandă" care dirijează actele de răspuns. Prin activitatea lui sistemul nervos

realizează unitatea dintre organism şi mediu şi în caela şi timp unitate diferitelor organe şi sisteme ale organismului. Aceste funcţii

se bazează în principal pe acte reflexe care au la bază arcurile reflexe, compuse din:

• Receptori: aceştia sunt formaţiuni sau organe specializate care au proprietatea de a recepţiona modificările fizice şi chimice

din mediul extern (exteroceptori) sau intern (interoceptori), pe care le transformă în influx nervos. Exteroceptorii sunt situaţi

în piele (receptorii tactili), în mucoasa linguală (receptorii gustativi), în retină (receptorii vizuali), în urechea internă

(receptorii auditivi) şi în mucoasa nazală superioară (receptorii olfactivi). Interoceptorii sunt situaţi în oase, articulaţii,

tendoane, muşchi (proprioceptori) şi în organele interne (interoceptori)

• calea aferentă: este alcătuită din unul sau mai mulţi neuroni. Aceştia ' transmit şi transportă fluxul nervos de la receptori la

centrii nervoşi de integrare.

• centru nervos de integrare: este reprezentat de grupe mari de de neuroni situate în substanţa cenuşie a sistemului nervos

central şi anume în măduva spinării, în bulbul rahidian. în puntea lui Varolio, în pedunculii cerebrali, în diencefal şi în scoarţa

cerebrală. Ei prelucrează informaţiile primite de receptori şi elaborează răspunsuri adecvate acestor informaţii.

• calea eferentă este alcătuită din unul sau mai mulţi neuroni, în raport cu complexitatea actului reflex. Aceştia transmit,

sub formă de influx nervos, comenzile elaborate de centrii nervoşi de integrare la organele efectoare. care execută aceste

comenzi.

• organele efectoare sunt reprezentate de musculatura scheletală şi viscerală, care răspunde prin contracţie şi de glandele cu

secreţie internă şi externă, care răspund prin secreţie.

Receptorii, împreună cu căile aferente şi cu centrii de integrare, alcătuiesc componenta senzitivă a sistemului nen>os. Calea aferentă se

mai numeşte şi senzitivă, ascendentă sau centripetă, deoarece ea conduce influxul nervos senzitiv de la periferie spre centru. Neuronii

din centrii nervoşi care transmit comanda elaborată de centrii de integrare formează împreună cu calea eferentă componenta motorie a

sistemului nervos. Calea eferentă se mai numeşte şi motorie, descendentă sau centrifugă, deoarece ea conduce influxul nervos motor de la

centru către periferie.

Arcurile reflexe pot fi simple, alcătuite dintr-un receptor, un neuron senzitiv sau aferent, un neuron motor sau eferent şi un organ

efector. sau complexe, când numărul neuronilor este mult mai mare.

Reamintim că legăturile dintre elementele componente ale arcului reflex, numite sinapse, au caracter de contiguitate şi nu de

continuitate. Acestea pot să amplifice, să blocheze sau să schimbe direcţia influxurilor nervoase care circulă în diferitele arcuri reflexe.

în raport cu funcţiile principale ale sistemului nervos, acesta se împarte în:

• sistemul nervos somatic care asigură legătura organismului cu mediul extern, subîmpărţit în:

• sistemul nervos central, alcătuit din organele nervoase care se găsesc în craniu şi care alcătuiesc encefalul, şi

dintr-un organ nervos care se găseşte în canalul vertebral sau rahidian care se numeşte măduva spinării;

• sistemul nervos periferic este alcătuit din nervii cerebrali sau cranieni şi din nervii spinali;

• sistemul nervos vegetativ, care asigură funcţionarea organelor interne. Este format dintr-o porţiune centrală situată în

trunchiul cerebral şi în măduva spinării şi dintr-o porţiune periferică, alcătuită din ganglioni vegetativi şi din fibre

nervoase vegetative.


2

8

EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI Masajul (procedeul de acţiune mecanică a terapeutului asupra ţesuturilor corpului pacientului cu ajutorul

mâinilor sau al unor aparate speciale), poate fi considerat o artă şi o ştiinţă a vindecării. Teoriile care descriu masajul terapeutic au un caracter ştiinţific, dar aplicarea

efectivă a acestora este o artă, deoarece acesta presupune simţul vindecării, senzitivitatea atingerii, percepţia şi intuiţia. Este o

modalitate subtilă de comunicare non-verbală, de împartă şire a energiei, de a experimenta bucuria relaxării şi liniştii mentale.

Scopul masajului este deopotrivă unul profilactic - el reprezintă o metodă eficientă pentru prevenirea bolilor, prelungirea vieţii

şi încetinirea proceselor de îmbătrânire - cât şi unul terapeutic - este o metodă de tratament curativ al diferitelor afecţiuni şi

dezechilibre patologice din organismul uman.

Masajul este o metodă terapeutică ce acţionează benefic asupra corpului în întregime, îmbunătăţeşte circulaţia sângelui şi a limfei. Pentru

ca întregul corp să fie sănătos, toate celulele sale trebuie să fie sănătoase. Celulele individuale ale corpului depind de o alimentare din

abundenţă cu sânge şi cu limfă, deoarece aceste fluide aduc nutrienţi şi oxigen şi îndepărtează deşeurile şi toxinele. Astfel, este uşor de

înţeles importanţa bunei circulaţii pentru sănătate şi efectul benefic al masajului pentru întregul corp.

De asemenea, s-a constatat că masajul:

- determină modificări în structura sângelui, îmbogăţindu-1 cu oxigen cu 10%-15% mai mult.

- poate ajuta detensionarea muşchilor contractaţi şi îi poate stimula pe cei slăbiţi, flasci. Acest echilibru muscular poate ajuta

postura şi promova eficienţa în mişcări. Masajul nu măreşte în mod direct forţa musculară, însă poate grăbi recuperarea după oboseala ce

survine în urma exerciţiilor. în acest fel, este posibil să se realizeze mai multe exerciţii şi antrenament, ceea ce în timp fortifică

muşchii şi îmbunătăţeşte condiţia fizică. De asemenea, masajul întinde uşor muşchii şi ţesuturile, susţinând menţinerea elasticităţii lor.

- măreşte secreţiile şi excreţiile corpului. S-a demonstrat că masajul măreşte producerea sucurilor gastrice, salivei şi urinei. De

asemenea, pe acest suport, are loc o eliminare mărită de azot, fosfor anorganic şi clorură de sodiu, ceea ce măreşte rata metabolică

(utilizarea materialului absorbit de către celulele corpului).

- echilibrează sistemul nervos calmându-1 sau stimulându-1, în funcţie de ce efect are nevoie individul în acel moment.

- influenţează organele interne. Prin stimularea directă sau indirectă a nervilor ce alimentează organele interne, vasele de

sânge ale acestor organe se dilată şi permit o alimentare mărită cu sânge.

Cunoaşterea efectelor fiziologice ale masajului face posibilă o mai bună înţelegere a beneficiilor asupra sănătăţii şi stării de

bine a corpului. Ceea ce se produce în timpul uffui masaj sub mâinile terapeutului are o importanţă profundă pentru cei interesaţi de

sănătate, de armonia propriului corp. Masajul poate ajuta în orice sport sau formă de exerciţiu. Ajutând la reducerea oboselii

fiziologice şi la recuperarea după extenuarea din cauza antrenamentului sau a jocului, masajul facilitează un antrenament

calitativ superior, favorizând astfel o mai bună performanţă şi înlăturând pericolele de accidente Pentru cei mai mulţi oameni, care pornesc un program de antrenament, când ei încep exerciţiile fizice regulate, aproape fiecare parte a

corpului se schimbă. Foarte interesant pentru mascuri este modul în care vasele de sânge devin mai complexe pentru a face faţă

cerinţelor mărite de^xigen ale corpului, pentru a furniza mai mulţi nutrienţi, pentru a permite o eliniinare mai bună. Aceasta cere

timp în timp ce muşchii se formează, ei nu reuşesc sa obţină suficient oxigen şi nutrienţi. Din păcate, multe programe de exerciţii

privesc durerile şi suferinţele ca un preţ inevitabil. Acest lucru pur şi simplu nu este adevărat, deoarece masajul poate fi folosit

întocmai precum era folosit şi de greci şi romani: pentru a mări rezistenţa, pentru a controla oboseala şi a se simţi mai bine. ca parte

integrantă dintr-un program de sănătate.

Masajul acţionează pentru a dispersa efectele secundare ale acţiunii muşchilor, efecte ce irită muşchii şi terminaţiile

nervoase. Acizii lactic şi carbonic se acumulează în muşchi la scurt timp după începerea unui program de exerciţii. Aceşti acizi sunt

deşeuri ce determină durerea şi crampele ocazionale. Ei se formează când glicogenul din ficat şi muşchi este ars pentru a produce

energia din timpul exerciţiului, în cele din urmă, acizii trebuie să fie reconvertiţi în glicogen şi restocaţi sau eliminaţi prin limfă şi

sistemul circulator. Durerile şi oboseala persistă până ce procesul acesta de reconvertire sau excreţie este încheiat. Masajul poate ajuta

eliminarea iritaţiei cauzate de aceste deşeuri, mărind astfel rata refacerii musculare.

încheieturile au un rol extrem de important în exerciţii, pentru că ele sunt activate de muşchi pentru a genera mişcare. Toate

încheieturile au o structură complexă şi, nefiind folosite, înţepenesc. O senzaţie de amorţeală, de lentoare în încheieturi, descurajează

exerciţiile. Un mascur contracarează aceasta prin folosirea loviturilor de masaj uşoare şi ritmice şi a mişcărilor pasive, pentru a elibera

tensiunea muscula'ră şi ţesutul conector din jurul încheieturilor.

De asemenea, masajul ajută refacerea în cazurile de rănire a ţesuturilor moi, precum întinderile şi sucirile. Acest lucru este posibil,

întrucât creşterea şi repararea ţesutului sunt accelerate printr-o circulaţie eficientă în zonele afectate şi stimularea adecvată a ţesuturilor în

curs de vindecare. Multe răniri ale ţesuturilor moi nu sunt înlr-atât de serioase încât să determine o vizită la medic, dar totu şi pot cauza

disconfort. Masajul de relaxare şi întreţinere poate ajuta la grăbirea şi îmbunătăţirea refacerii şi reducerea disconfortului, în acest mod

masajul ajută, fiind asemenea unei punţi între neglijenţa obişnuită ce rezultă în răniri uşoare şi o intervenţie medicală majoră.

O conştientizare mărită a nevoii de sănătate aduce cu sine şi o conştientizare a nutriţiei. Dieta cel mai atent planificată este

parţial ineficientă dacă vasele de sânge nu sunt dezvoltate şi descinse astfel încât nutriţia să poată ajunge la celule. Masajul poate

ajuta şi acest proces prin îmbunătăţirea circulaţiei.

Relaţia dintre stres şi boală este un punct de interes pentru toţi cei preocupaţi de menţinerea sănătăţii. Stresul determină eliberarea

de hormoni ce creează vaso-constricţie şi diminuarea circulaţiei. Afectată de stres, inima lucrează mai greu, respiraţia devine mai rapidă

şi superficială, iar digestia se încetineşte. Aproape toate procesele corporale degenerează. Studiile psihosomatice arată modul în care

factorii de stres pot cauza migrene, hipertensiune, depresie, unele ulcere pepticc etc.

Cercetătorii au estimat ca 80% din boli sunt legate de stres. Terapia calmantă şi relaxantă prin masaj poate ajuta contracarând toate

aceste efecte.

Masajul are un efect psihologic clar. întrucât masajul trezeşte simţul tactil, simţul primar al corpului, ci îndepărtează tensiunea


2

9

generată de preocuparea constantă a minţii cu probleme. De asemenea, detensionarea musculară poate conduce la eliberarea de emoţii

reprimate. Durerile de cap. insomnia, tulburările digetive, inclusiv constipaţia, artrita, astmul, sinuzita, precum şi dureri minore sunt

câteva din problemele care se ameliorează în urma terapiei prin masaj.

Fiziologia masajului:

Primele lucrări care tratează problema fiziologiei masajului au apărut la sfârşitul secolului XIX. Fundamentarea fiziologiei

experimentale a marcat începutul înţelegerii masajului, mai ales din punct de vedere al acţiunii mecanice pe care acesta o exercită asupra

ţesuturilor, ţinând seama de importanţa factorilor humorali.

Ideea fundamentală a tuturor acestor lucrări convergea în faptul că masajul influenţează pozitiv circulaţia limfei. Dacă în mod

experimental s-ar introduce o canulă de sticlă înlr-unul din vasele sanguine mân din coapsa unui câine, s-ar observa cum limfa se scurge

din ea. înainte, în stare de repaus sub influenţa excitanţilor mecanici, chimici, termici, apoi sub influenţa masajului. S-ar putea observa

că în stare de repaus limfa se scurge în picături în paharul ce se găseşte sub canulă: iar sub influenţa alto.r excitanţi, curgerea limfei se

intensifică, ceea ce în cazul masajului înseamnă o accelerare de opt ori faţă de cazul altor excitanţi.

Lucrările de specialitate au continuat multă vreme sa limiteze acţiunea generală a masajului ca fiind o acţiune exclusiv de natură

mecanică asupra ţesuturilor organismului, asupra mobilităţii şi elasticităţii acestora, asupra circulaţiei şi a limfei în vasele sanguine, în

acest mod se persista în a defini o dependenţă proporţională între acestea de sus şi intensitatea manevrelor de masaj, ignorând de cele mai

multe ori influenţa reflexelor locale şi generale.

Acest mod de a aborda lucrurile nu putea însă să explice de exemplu, de ce masajul făcut în pauza de un minut dintre reprizele

unei partide de box, dădea energie suficientă unui boxer ca să continueflupta. Sau, în acelaşi fel nu se putea explica de ce un alergător

îşi recăpăta energia în urma masajului făcut în pauza dintre două curse. Pentru că nici în cazul boxerului şi nici în cazul

alergătorului masajele rapide nu aveau cum să elimine din organism reziduurile produse de descompunerea ţesuturilor.

Noile studii privind fiziologia sistemului nervos central şi cele care căutau să explice funcţiunea trofică a creierului, sau cele care

studiau corelaţiile dintre organele de simţ, au contribuit la clarificarea clinică a efectelor produse prin masaj.

S-a emis „teoria terapiei segmentare vegetative ", care a încercat - şi în mare parte a reuşit - să explice de ce cu ajutorul masajului

aplicat într-o anumită regiune a corpului, prin acţiunea segmentară reflexă, se poate influenţa evoluţia proceselor patologice din organul

bolnav.

S-a arătat că sub acţiunea unor excitanţi tegumentari, ca masajul, apar în piele unele substanţe chimice de tipul histaminei.

Aceste substanţe au o acţiune activă, alături de alţi produ şi rezultaţi în urma descompunerii proteinelor, amino-acizilor. polipeptidelor,

răspândite în sistemul organic prin vasele sanguine şi pot să exercite o variată influenţă asupra diverselor organe şi sisteme ale corpului

uman.

Având aceste realităţi teoretice demonstrate experimental, vechile concepţii privind acţiunea pur mecanică asupra ţesuturilor au

fost schimbate de noi moduri de a vedea şi a aplica metodele de masaj, în acest fel, baza teoretică a masajului a început să fie

constituită de ,. influenţele neuro-reflexe " asupra sistemului nervos central şi în al doilea rând de „factorii humorali", care se

influenţează reciproc.

Scoarţa cerebrală nu este numai organul reflexelor condiţionate, dar şi o „autoritate" de reglare care determină toate procesele

fiziologice şi biochimice care au loc într-un organism viu.

Ca să înţelegem mai bine cum se produc aceste fenomene, propun să analizăm un pic problema oboselii şi a procesului de

transmitere a acesteia în sistemul nervos al unui individ.

Cunoaştem faptul că, prin receptori, transmitem sistemului nervos central informaţiile privitoare la tot ceea ce e legat de lumea

exterioară, dar şi de starea faptică a organelor interne şi a organismului în general:

Exteroreceptorii percep multitudinea de excitaţii din lumea înconjurătoare şi mai sunt numite organe de simt.

• gustul

• mirosul

• pipăitul

• auzul

• văzul

• sensibilitatea termică a pielii

• sensibilitatea dureroasă a pielii

Interoreceptorii sunt aşezaţi în organele interne, aceştia vor transmite semnale către creier despre apariţia simptomelor de boală

care pot afecta un organ

explice funcţiunea trofică a creierului, sau cele care studiau corelaţiile dintre organele de simţ, au contribuit la clarificarea

clinică a efectelor produse prin masaj.

S-a emis „teoria terapiei segmentare vegetative ", care a încercat - şi în mare parte a reuşit - să explice de ce cu ajutorul

masajului aplicat într-o anumită regiune a corpului, prin acţiunea segmentară reflexă, se poate influenţa evoluţia proceselor

patologice din organul bolnav.

S-a arătat că sub acţiunea unor excitanţi tegumentari, ca masajul, apar în piele unele substanţe chimice de tipul histaminei.

Aceste substanţe au o acţiune activă, alături de alţi produ şi rezultaţi în urma descompunerii proteinelor, amino-acizilor.

polipeptidelor, răspândite în sistemul organic prin vasele sanguine şi pot să exercite o variată influenţă asupra diverselor

organe şi sisteme ale corpului uman.

Având aceste realităţi teoretice demonstrate experimental, vechile concepţii privind acţiunea pur mecanică asupra ţesuturilor

au fost schimbate de noi moduri de a vedea şi a aplica metodele de masaj, în acest fel, baza teoretică a masajului a început să


3

0

fie constituită de ,. influenţele neuro-reflexe " asupra sistemului nervos central şi în al doilea rând de „factorii humorali", care

se influenţează reciproc.

Scoarţa cerebrală nu este numai organul reflexelor condiţionate, dar şi o „autoritate" de reglare care determină toate procesele

fiziologice şi biochimice care au loc într-un organism viu.

Ca să înţelegem mai bine cum se produc aceste fenomene, propun să analizăm un pic problema oboselii şi a procesului de

transmitere a acesteia în sistemul nervos al unui individ.

Cunoaştem faptul că, prin receptori, transmitem sistemului nervos central informaţiile privitoare la tot ceea ce e legat de

lumea exterioară, dar şi de starea faptică a organelor interne şi a organismului în general:

Exteroreceptorii percep multitudinea de excitaţii din lumea înconjurătoare şi mai sunt numite organe de simt.

• gustul

• mirosul

• pipăitul

• auzul

• văzul

• sensibilitatea termică a pielii

• sensibilitatea dureroasă a pielii

Interoreceptorii sunt aşezaţi în organele interne, aceştia vor transmite semnale către creier despre apariţia simptomelor de

boală care pot afecta un organ.

Proprioreceptorii sunt tot un fel de interoreceptori care se găsec în muşchi şi în tendoane. Aceştia percep schimbările

survenite în încordarea muşchilor şi len-doanelor şi condiţionează senzaţia chinestezică, care apare în procesul mişcărilor. Tot

ei sunt cei care participă continuu şi direct la coordonarea mişcărilor.

Curentele continue ale impulsurilor provenite de la milioanele de receptori vor determina apariţia proceselor de excitare şi de

inhibare la nivelul scoarţei cerebrale. Inhibarea este un fenomen permanent şi obligatoriu în cazul excitării creierului.

Inhibiţia şi excitaţia pot fi considerate ca două laturi complementare ale aceluiaşi proces nervos, sau mai ilustrativ, ca cei doi

poli ai unui magnet. Aceştia sunt capabili să iradieze dintr-un punct al unui centru, în toate părţile. Răspândindu-se până la

anumite limite şi cuprinzând o anumită regiune a scoarţei, excitaţia şi inhibiţia, de obicei, au o tendinţă de a se restrânge

concentrativ, din nou spre un singur centru.

Când procesul de inhibiţie cuprinde toată scoarţa şi coboară în etajele subiacente, adică în măduva spinării, atunci apare

somnul, adică odihna, repaosul. în acest caz se poate spune că rolul inhibiţiei este unul de protecţie împotriva supra-excitării

şi epuizării celulelor nervoase. Acest rol se păstrează şi în cazul unei inhibiţii parţiale sau fracţionare, care trece dintr-o

porţiune în alta, în timpul stării de veghe şi în procesele vitale ale organismului.

în acest fel, cu mult înainte de apariţia „oboselii", creierul poate intra în stare de „inhibiţie internă", locală sau difuză,

survemnd astfel un fel de protecţie, care scoate din sfera^, activităţii centrii corespunzători şi, odată cu aceştia, o sumă de

funcţii somatice!,

Când omul este treaz, în creierul lui există în permanenţă focare izolate de inhibiţie. Inhibiţia opreşte excitaţia venită de la

anumiţi receptori şi blochează răspândirea acesteia prin tot sistemul nervos. Inhibiţia joacă un rol foarte important şi atunci

când organismul este ameninţat de pericol, prin dirijarea întrucâtva pe altă cale a activităţii celulelor, pentru a înlătura

oboseala proprie, epuizarea şi alte modificări nefavorabile.

în cazul unei oboseli prea mari sau în cazul unei boli a sistemului nervos, apare starea de supra-excitaţie difuză a scoarţei,

care de data asta nu mai poate fi înlăturată de inhibiţia de protecţie. Repaosul. exerciţiile fizice uşoare şi masajul, contribuie

la restabilirea acestor procese dc'inhibiţie. '

Inhibiţia este foarte importantă în procesul actelor motorii, îndeosebi în înţelegerea mecanismului de ..relaxare" a muşchilor,

lucru ce are o însemnătate definitorie pentru tehnicile de masaj Un exemplu de relaxare activă a extensorilor la contracţia

flexorilor este consecinţa proceselor de excitaţie şi inhibiţie care au loc în centrii nervoşi. Atunci când un membru se află în

repaus, muşchii acestuia păstrează tonusul, ca urmare a excitării centrilor nervoşi. Când excitaţia creşte în centrii flexorilor.

atunci în mod complementar în centrii extensorilor apare inhibiţia. Acest fenomen se mai numeşte şi inducţie succesivă.

La baza întregii dinamici corticale, deci, stau aceste două procese, excitaţia şi inhibiţia, iar alternarea normală a acestora este

coordonată de diferitele impulsuri care vin de la organele de simţ.

în cazul unui efort major de lungă durată, proprioceptorii trimit un număr imens de impulsuri către sistemul nervos central, în

raport cu numărul acestor impulsuri, cu durata şi intensitatea lor, apar reflexele vegetative în muşchi, în sistemul nervos

central, în organele de simţ, care vor influenţa cantitativ şi calitativ capacitatea omului de a continua efortul.

Fiecare activitate musculară este coordonată şi subordonată reglării corticale, iar scoarţa îşi exercită influenţa asupra

organelor interne, metabolismului, glandelor cu secreţie internă şi troficităţii ţesuturilor.

Explicarea în acest fel a oboselii după un efort oarecare, ea fiind o reacţie reflexă la un număr impresionant de impulsuri

provenite de la proprioceptori, ne oferă o modalitate de a ne formula mai clar esenţa mecanismului acţiunii masajului, care

poate înlătura această stare.

Trebuie să mai menţionăm că toate teoriile de până acum referitoare la oboseală nu s-au dovedit în totalitate juste şi

nicidecum nu acoperă într-un mod exhaustiv fenomenologia problemei:

• teoria epuizării - care spunea că oboseala survine ca urmare a epuizării rezervelor de substanţe şi de energie necesare

activităţii musculare.

• teoria sufocării - care susţinea că oboseala vine din faptul că oxigenul intră în organism într-o cantitate mult prea mică faţă

de necesarul de oxigen consumat la nivel celular pentru efortul depus.


3

1

• teoria intoxicării - această teorie s-a bucurat până nu demult de foarte mare succes şi a susţinut că obosela apare ca urmare a

acumulării în organism a diverselor produse metabolice (acid lactic, acid fosforic) care se acumulează în muşchi.

Toate aceste teoni au fost binevenite la vremea lor şi nu reprezintă neapărat neadevăruri. Dar trebuie să fim conştienţi de

faptul că explicaţia fenomenologică a oboselii nu se poate rezuma în mod exclusiv la nici una din cele menţionate mai sus.

Scoarţa cerebrală, aşa cum am mai amintit, are un rol coordonator şi organizator, în concordanţă cu influenţele externe şi

interne, asupra organismului uman.

•Starea funcţională a scoarţei cerebrale însă şi şi a analizatorilor corticali şi. în consecinţă, şi activitatea lor, se află sub

influenţa directă a mediului înconjurător exterior şi interior, care vor determina întreaga activitate nervoasă superioară

complexă în organism.

Modificarea în sens pozitiv a stării de raportare la efort a organismului omenesc, prin participarea scoarţei cerebrale şi a

sistemului nervos vegetativ, care exercită asupra organelor de simţ şi asupra muşchilor o influenţă de adaptare, este denumită

adaptare trofică. Cu alte cuvinte, modificarea excitabilităţii şi a nutriţiei celulelor corpului, realizate de sistemul nervos

simpatic, subordonate scoarţei cerebrale, după cum se vede, stă la baza proceselor de acomodare care au loc. adică a

proceselor de adaptare trofică.

Aceste procese şi influenţe de adaptare, în care rolul guvernant îi revine scoarţei cerebrale, care influenţează prin sistemul

nervos vegetativ muşchii organelor de simţ şi toate funcţiile organismului, nu rămân neschimbate. Influenţele reflexe de

adaptare trofică, exercitate de sistemul nervos vegeteativ asupra aparatelor neuro-musculare şi asupra sistemului nervos

central, pot fi provocate acţionând asupra pielii prin diferiţi excitanţi, printre care se numără şi masajul.

Există o legătură strânsă între toate organele de simţ şi acţiunea lor reciprocă deplină, atunci când asupra lor se intervine cu

un excitant oarecare. Procesul de excitaţie pctrecându-se la nivelul mai multor receptori simultani, sonori, auditivi, tactili,

motori şi alţii, de fapt modifică sensibilitatea altor simţuri, corespunzătoare unei serii întregi de regiuni ale scoarţei cerebrale,

iar acţiunea reciprocă a organelor de simţ se realizează cu ajutorul aceluiaşi sistem nervos vegetativ.

Aceasta înseamnă că la excitarea oricărui organ de simţ. prin excitantul corespunzător apare nu numai senzaţia, ci şi reflexul

vegetativ care provoacă diferite modificări ale multor organe şi sisteme, din cauză că sistemul nervos vegetativ are un mod de

a acţiona difuz, în mai multe direcţii simultan.

Se poate afirma că sistemul nervos, de fapt. are forma unui circuit închis, în care o intervenţie locală produce restructurarea

efectivă a întregului sistem. Excitarea într-un punct oarecare al sistemului, poate provoca modificări nu numai

în părţile apropiate, ci şi în regiunile mai. îndepărtate ale organismului. Acest

fi ~ fenomen se va numi repercusiune sau reflectare şi vom înţelege pnn noţiunea de

reflex reacţia motrică, vaso-motoare, secretoare, care apare în urma unei excitaţii, în acest sens, obiectivul principal al

excitării, cu toate procedeele fiziote-rapeutice, inclusiv masajul, trebuie să fie sistemul nervos vegetativ. Faptul că acest

sistem are un număr de arcuri reflexe, scurte şi lungi, care se întind din măduva

spinării până în encefal, precum şi la periferie, dovedeşte în primul rând caracterul reflex al activităţii acestui sistem.

Folosindu-ne de reflexele vegetative putem modifica activitatea vitală a ţesuturilor şi însănătoşi mediul tisular în care se

dezvoltă procesul patologic. In felul acesta putem preveni, diminua, sau opri dezvoltarea stărilor şi situaţiilor maladive. Iar

pentru a obţine acest efect, este suficient să supunem anumite regiuni ale pielii la excitaţii de intensităţi diferite.

Diferiţii excitanţi acţionează în mod diferit la nivelul sistemului vegetativ şi provoacă efecte biologice diferite. Dacă se aplică

excitanţi diferiţi, în primul rând excitanţi fizioterapeutici şi masajul, se pot modifica acele influenţe pe care le exercită

sistemul nervos simpatic asupra creierului. Dacă se acţionează asupra unor organe de simţ, se poate modifica în acelaşi timp

capacitatea de muncă a scoarţei cerebrale şi sensibilitatea organelor de simţ.

Atât stările maladive, cât şi oboseala, sunt definite printr-un număr impresionant de impulsuri nervoase transmise de

proprioceptori în sistemul nervos central, urmate de apariţia reflexelor simpatice, ca răspuns al creierului la aceste impulsuri.

Dacă luăm exemplul alergătorului, acesta, în urma unei excitări susţinute a receptorilor sistemului muscular, care va duce la

oboseala aparatului neuro-muscu-lar, în luptă cu oboseala, va recurge la masaj şi stropirea şi fricţiunea cu apă rece. Cu

ajutorul acestei măsuri va provoca o excitaţie termică la nivelul celular şi muscular, care se va transmite în sistemul nervos

central, iar capacitatea fizică a alergătorului se va mări temporar prin contopirea celor două efecte: apa rece şi masajul,

excitaţia termică şi cea tactilă, având ca rezultat mărirea capacităţii funcţionale a centrilor cerebrali, datorită reflexului

vegetativ care a fost provocat prin excitarea proprioceptorilor.

Experienţa ne arată, însă, că factorii psihici acţionează asupra stării omului mult mai mult decât oricare dintre aşa-numiţii

stimulatori. Sistemul nervos are un rol mare în manifestările emoţionale ca frica, bucuria, etc. Numeroase experienţe

confirmă influenţa diferitelor emoţii asupra aparatelor vegetative, în organismul nostru există o strânsă dependenţă între

funcţiunile vegetative şi endocrine. Acestea nu pot fi delimitate în mod precis.

Principiul acţiunii reflexe are un rol deosebit de important, am putea spune chiar predominant, în ceea ce priveşte influenţa

masajului asupra celulelor, ţesuturilor, organelor şi sistemelor - această teorie a fost confirmată de fapte. Iată câteva exemple:

• în cazul unui masaj de intensitate variabilă a prostatei se constată:

• variaţii însemnate în intensitatea reflexelor abdominale şi inferioare

• variaţii ale reflexelor plantare

• variaţii ale reflexelor rotuliene

• variaţii ale reflexelor ahiliene

• masajul cel mai uşor şi cel mai superficial:

• provoacă modificări fizico-chimice locale în ţesuturi

• este un excitant special al receptorilor cutanaţi

• aduce în stare de excitare nu numai receptorii durerii, ci şi pe cei termici


3

2

Reacţiile provocate de masaj nu depind numai de caracterul şi intensitatea excitantului (în acest caz masajul în sine), ci şi de

starea funcţională a sistemului nervos. Aceasta ar fi o explicaţie pentru faptul că uneori, aceleaşi manevre de masaj pot

produce uneori reacţii pozitive, alteori - negative. Asemenea variaţii se pot observa la cei care au diverse traumatisme, leziuni

care modifică reactivitatea aparatelor receptoare, cutanate.

De asemenea, efectele masajului se diferenţiază în funcţie de organul şi sistemul excitat, piele, muşchi, articulaţii, etc.:

Influenţa masajului asupra pielii '%

Pielea are un rol important în fiziologia umană, fiind un organ protector, excretor şi de termoreglare, împreună cu glandele

sebacee, cu vasele sanguine şi cu terminaţiile nervoase. Activitatea acesteia influenţează foarte multe dintre procesele vitale

din organismul uman

Pielea este dotată cu un număr foarte mare de receptori, aflaţi într-o strânsă interacţiune cu sistemul cerebral spinal şi cel

vegetativ; ea este cea care preia cele mai multe informaţii legate de lumea exterioară şi le transmite mai departe creierului

pentru a fi prelucrate şi filtrate prin procesul reflexogen.

/t Masajul are asupra pielii următoarele efecte.

l prin acţiunea mecanică, masajul elimină stratul de celule moarte ale

epidermei. Acest fapt înlesneşte respiraţia cutanată şi ajută la intensificarea proceselor de eliminare a glandelor sebacee şi

sudoripare. contribuind la eliminarea din organism a produselor de descompunere.

2. Vasele sanguine din piele se dilată, circulaţia locală se intensifică, iar nutriţia pielii şi a glandelor ei sporeşte, în timpul

masajului creşte temperatura pielii. Cauza acestui fenomen este aceea că. prin netezire energică, se elimină histamina şi

acetilcholina din ţesuturi, şi datorită acestei eliminări se produce dilatarea consistentă a vaselor şi intensificarea curentului

sanguin cutanat.

3. Acţionea/ă asupra întregului aparat nervos, prin terminaţiile somatice şi vegetative ale nervilor, influenţând (în mod

reflex) repartiţia sângelui în organism. Receptoni care se găsesc în diferitele părţi ale pielii transmit excitaţiile provocate prin

masaj prin celulele cerebro-spinale ale segmentelor corespunzătoare sau pnn trunchiul simpatic direct la centni vegetativi

superiori şi de acolo la toate organele şi ţesuturile şi produc în ele modificările corespunzătoare. La acest fapt contribuie şi

reţeaua capilară şi vasculară, cu mecanismul lor vaso-molor, prin care se transmit, ca printr-o verigă de legătură, excitaţiile

periferice, la nivelul întregului sistem vascular. Aşa se explică acţiunea reflexă şi . cea reflexo-segmentară a unor procedee de

masaj.

4 Măreşte activitatea vitală a elementelor celulare din straturile profunde ale pielii, având rolul cel mai important în

funcţia de secreţie internă, în formarea histaminei şi a substanţelor similare din punct de vedere chimic, rezultate din

descompunerea moleculei de albumină

Până acum nu s-a dovedit că acţiunea masajului ar modifica şi calităţile fizice ale pielii - întinderea şi elasticitatea.

După cum am arătat mai sus. pielea este primul organ al omului care primeşte excitaţiile produse pnn diferitele acţiuni ale

masajului. Câteodată, aceste efecte apar ca urmare directă a producerii masajului, dar de cele mai multe ori sunt rezultate ale

unui mecanism reflex complex care acţionează asupra întregului organism prin sistemul nervos central şi cel vegetativ.

Influenţa masajului asupra ţesuturilor conjunctive Ţesutul conjunctiv sau de umplutură, are rolul de a face legătura dintre piele şi celelalte ţesuturi. Acest ţesut îndeplineşte un

mare număr de funcţii mecanice şi fiziologice:

• în mod mecanic, completează funcţia de protecţie pe care o

îndeplineşte pielea

• contribuie la funcţiile de sprijin şi deplasare în spaţiu prin raporturile pe care le are cu elementele aparatului locomotor.

• în acest ţesut se ramifică o vastă reţea vasculară şi nervoasă;

• au loc o serie de fenomene de natură hormonală, de regenerare şi protecţie a ţesuturilor;

• aici se depozitează grăsimea şi alte rezerve necesare bunei funcţionări ale organismului.

Ţesutul conjunctiv prezintă o supleţe foarte mare, dată de număr important de fibre elastice ce intră în constituţia sa.

Pierderea elasticităţii prin cicatrizare, fibrozare. sclerozare sau degenerare, scade considerabil rolul său fiziologic şi mecanic.

Masajul are un rol şi o influenţă importantă asupra acestui ţesut, din cauza accesibilităţii sale. Pentru a acţiona asupra lui se

vor folosi aceleaşi manevre ca şi cele descrise la manevrele de masaj ale pielii:

• netezirea

• fricţiunile

• frământatul

• bătătoritul

• vibraţiile

Netezirea. Desigur, netezirile vor fi mai puternice, pentru.a putea părtrunde mai mult în profunzimea ţesuturilor şi a spaţiilor

dintre muşchi şi alte organe, sau pentru a stimuiţ circulaţia din reţeaua vasculară mai profundă, în anumite cazuri se pot folosi

manevre de netezire profundă, în pieptene, executate cu nodozităţile articulare ale degetelor. Pentru stimularea circulaţiei

limfatice se vor folosi neteziri apăsate, mai lente şi sacadate.

Fricţiunea este procedeul specific în cazul masajului ţesutului conjunctiv. Manevra se execută cu degetele, palmele, tăişul şi

rădăcina mâinii, şi chiar cu pumnul închis. In zonele reduse ca mărime, manevrele de fricţiune se pot executa cu vârfurile

degetelor, în cazul în care ţesutul prezintă zone cicatricoase şi aderenţe, se vor folosi manevre mai intense, mai pătrunzătoare,

prin care se vor dezagrega formaţiunile patologice. »

Frământatul se va executa cu precădere sub formă de cută, mai ales atunci când se impune nevoia de a acţiona asupra

depozitelor de grăsime care apar în acest ţesut.


3

3

Bătătoritul se va efectua mai ales sub forma tocatului, dar şi a plescăitului; aceste manevre vor urmări stimularea funcţiilor

vegetative locale.

Vibraţiile pot fi simple sau combinate cu alte manevre cu efecte calmante, relaxatoare.

Din punct de vedere al efectelor pe care le are masajul asupra ţesutului conjunctiv subcutanat, se poate spune că masajul

întreţine şi reface elasticitatea sa, care favorizează mişcările corpului, dar dezvoltă şi tonusul şi rezistenţa elementelor care au

rolul de a fixa şi proteja ţesuturile şi organele.

Aşa cum am mai amintit, în toate straturile de ţesut conjunctiv se ramifică o bogată reţea de vase sanguine şi limfatice, care

pot fi influenţate prin masaj în sensul vasoconstricţiei şi vasodilataţiei, contribuind astfel la menţinerea echilibrului circulator

din tot corpul.

Activând circulaţia sanguină, se stimulează schimburile nutritive locale şi are loc un efect de intensificare a eliminării

reziduurilor metabolice, în mod normal, rezervele de grăsime se depun în straturile de ţesut conjunctiv subcutanat, fie uni-

form, fie mai mult în anumite regiuţji ale corpului, în cazurile de obezitate, exerciţiile fizice şi masajul contribuie la resorbţia

şi scăderea acestor depozite din ţesuturi.

Influenţele cele mai importante ale masajului asupra ţesutului conjunctiv sunt de natură reflexă, stimulând întregul organism

»

Influenţa masajului asupra sistemului muscular Una din proprietăţile fiziologice esenţiale ale muşchilor este aceea de a se contracta. Contractarea acestora este provocată de

excitanţi chimici, termici, mecanici şi de altă natură, în grupa excitanţilor mecanici intră şi masajul. Masajul, ca acţiune

mecanică asupra muşchiului, determină contracţia acestuia şi produce modificări complexe chiar la nivelul celulelor

musculare

Sub influenţa excitantului mecanic - al masajului - se observă o micşorare a dispersiunii substanţelor coloidale, chiar atunci

când intensitatea excitantului este redusă. La o excitare mecanică a epiteliului pavimentos stratificat, într-o cultură de ţesuturi

izolate, cu ex-istenţa punţilor protoplasmatice intercelulare care leagă între ele celulele epiteliului, coagularea protoplasmei

dintr-o celulă, provocată prin excitare, se răspândeşte treptat şi cuprinde celulele mult distanţate faţă de locul aplicării

excitantului. Când însă în epiteliu lipsesc legăturile intercelulare, atunci coagularea protoplasmei se face numai în celula care

a fost supusă direct excitaţiei mecanice. Un fenomen similar se observă nu numai în celulele epiteliului, ci şi în celulele

ţesutului conjunctiv. Excitaţia mecanică influenţează vâscozitatea protoplasmei. Excitaţiile puternice distrug celulele, din

cauza măririi considerabile a vâscozităţii protoplasmei. Când excitaţiile sunt slabe, modificările pe care le suferă protoplasma

nu au stabilitate şi trec repede. La modificarea vâscozităţii protoplasmei, sub acţiunea excitanţilor mecanici, contribuie şi

umflarea ei, cu repercusiuni asupra stării coloizilor celulari, sediul tuturor funcţiilor vitale la nivel celular, în felul acesta

masajul - excitant mecanic - va influenţa într-o anumită măsură starea coloizilor celulari, pe lângă influenţa reflexă pe care o

exercită asupra sistemului nervos central.

Masajul are influenţă asupra muşchilor atrofiaţi. Asupra unui muşchi sănătos, aflat în repaus, masajul nu are'aproape nici

o influenţă. Eficacitatea lui se poate constata numai în cazul muşchilor obosiţi sau atrofiaţi.

Explicarea micşorării sau neutralizării oboselii muşchilor numai prin eliminarea mecanică din celule şi ţesuturi a produselor

metabolice, este complet eronată. Fiziologia modernă a stabilit că. după apariţia oboselii în ţesuturile organismului, apar

produse metabolice, care. înainte de încordarea musculară, nu existau sau erau într-o cantitate foarte mică. îns% acidul lactic

care se formează în muşchi, nu produce într-adevăr oboseala şi nu are loc un raport proporţional între acumularea de acid

lactic şi oboseală.

Ultimele date din domeniul chimiei musculare dovedesc că muşchiul poate să acţioneze şi să obosească fără să elimine acid

lactic. De aceea, acidul lactic nu poate fi considerat ca o cauză prototip a oboselii în organismul uman. Cel mult se poate

vorbi despre o oarecare legătură cuantificată dintre nivelul oboselii şi cantitatea de acid lactic acumulat.

După cum se ştie, acidul lactic apare odată cu activitatea musculară şi pătrunde în ţesufuri şi sânge, de unde dispare treptat. O

parte din el se transformă în glicogen şi este eliminat în organism, iar altă parte, mai mică. dispare în timpul procesului de

oxidare. Ambele procese necesită un timp îndelungat, deoarece se desfăşoară în ţesuturi, şi nu în sânge. In timpul activităţii

musculare, o parte din acidul lactic pătrunde în sânge, apoi trece din nou în ţesuturi şi, de aceea, această trecere se face într-un

timp destul de lung. Pentru a urmări acest proces, suntem nevoiţi să ţinem seama de curba de consum a oxigenului de către

organism. Atâta vreme cât în sânge se găseşte un exces de acid lactic, consumul de oxigen va fi mai mare decât cel normal.

De obicei, imediat după terminarea efortului, consumul de oxigen rămâne foarte mare. apoi ajunge treptat la valori normale.

Prin urmare, dacă masajul într-adevăr accelerează resihteza asidului lactic, atunci acest fapt ar trebui să influenţeze consumul

de oxigen, mărindu-1 considerabil.

Observaţiile şi experimentele au arătat însă că. după un efort dozat urmat de un masaj, consumul de oxigen rămâne în

perioada de refacere acelaşi, ca şi atunci când nu se face masaj. Ceea ce înseamnă că masajul n-a produs nici unul din

fenomenele caracteristice oxidăni şi, deci, nu a înlăturat într-o cantitate concludentă produsul metabolic - acid lactic.

Eliminarea acidului lactic, deci, ca urmare a masajului, trebuie considerată ca fiind un efect secundar al acestuia.

La fel se poate spune şi despre un alt produs metabolic rezultat în timpul activităţii musculare - azotul.

Problema eliminării azotului prin urină a constituit obiectul multor contradicţii dintre specialiştii masajului, în trecut se

susţinea că se elimină din organism, prin urină, o cantitate foarte mare de azot, ca urmare a masajului. E drept, în zilele

masajului, cantitatea de urină eliminată se măreşte considerabil. Dar, în acelaşi timp, scade conţinutul procentual al azotului

din urină. Dacă azotul eliminat se măreşte la 10%, cantitatea urinei eliminate din organism creşte cu 60% sau chiar mai mult.

De asemenea, s-a constatat că după masaj se elimină o cantitate considerabilă de apă. Odată cu creşterea cantităţii de apă

eliminate, se intensifică şi eliminarea azotului, or eliminarea azotului s-ar putea considera o influenţă directă a masajului

numai dacă s-ar mări concentraţia procentuală a eliminării acestuia.


3

4

Cesa ce se ştie sigur, este că, paralel cu mărirea fluxului de oxigen şi cu creşterea cantităţii de glucoza din sânge, masajul,

prin aparatul receptor, influenţează sistemul nervos şi scoarţa cerebrală, contribuind în mod reflex la mărirea rezervelor de

energie din sistemul nervos central, în acelaşi timp, au loc deplasări moleculare, care îşi schimbă conjunctura lor ionică şi

electronică, influenţând redis-tribuţia ionilor în ţesuturi şi modificând rezistenţa chimică a ţesuturilor.

Influenţa masajului asupra articulaţiilor, tendoanelor şi tecilor sinoviale. Datorită masajului, aparatul articular şi ligamentar capătă o mobilitate mai mare. Tulburarea mobilităţii normale poate

avea loc în articulaţiile coxo-femu-rale, ale umerilor şi ale gleznelor, în aceste cazuri, are loc o încreţire a capsulelor

articulare şi o modificare a lichidului intraarticular. Adesea se poate produce o tumefiere şi o îngroşare în regiunea capsulei

articulare. Toate aceste pot fi îndepărtate prin diverse tehnici specifice de masaj.

Influenţa masajului asupra sistemului circulator şi limfatic. Se manifestă prin accelerarea scurgerii sângelui şi a limfei de Ia diferite organe spre inimă. Intensificarea locală a

curentului sanguin ca efect al masajului provoacă o intensificare similară şi în venele vecine şi în venele şi arterele mai înde-

părtate, în paralel cu o creştere considerabilă a circulaţiei limfatice. Intensificarea curentului sanguin şi a celui limfatic

produce micşorarea stazei şi a exudatelor în regiunea articulaţiilor a cavităţii abdominale, etc. Provenienţa edemelor se

explică prin mărirea permeabilităţii pereţilor vasculari. Din această cauză, chiar o mărire neînsemnată a presiunii sângelui din

capilare poate produce transudaţia lichidului care, acumulându-se în spaţiile dintre ţesuturi, le destinde şi provoacă apariţia

edemului.

Masajul, intensificând circulaţia limfei, contribuie Ia resorbirea edemelor. Influenţa masajului asupra vaselor sanguine şi

limfatice este în corelaţie strânsă cu masajul asupra muşchilor.

Datorită masajului, care infiuenţea/.ă dilatarea moderată a vaselor periferice, se uşurea/ă şi activitatea aspiratoare a inimii.

Activitatea auricolului şi ventri-colului stâng se uşurează deoarece prin masaj, sângele este forţat de la organele interne spre

suprafaţa pielii şi spre păturile musculare. Acţiunea aspiratorie a cavităţii toracice, la rândul ci asigură circulaţia limfatică.

Limfa nu se scurge din membrele care se găsesc în repaus. Atât mişcările active, cât şi cele pasive ale membrelor, măresc

circulaţia limfei.

Masajul acţionea/.ă direct asupra vaselor sanguine şi limfatice care se găsesc sub epidermă. Această acţiune se intensifică

prin nete/irc şi frământare ca urmare a stoarcerii sângelui din vase şi datorită faptului că în vene se găsesc valve care

împiedică circtitjaţia sângelui în sens invers şi datorită excitării terminaţiilor scn/.i-u've ale nervilor din piele, care la rândul

lor au ca influenţă dilatarea vaselor şi capilarelor din piele.

După teoriile recente, ale ..capilarelor închise ţi deschise", cantitatea de oxigen care poate să ajungă în ţesuturi, depinde de

numărul capilarelor deschise care irigă acest ţesut. Muşchiul aflat în totalitate în repaus, este cu desăvâr şire palid, iar la

microscop se pot observa doar un număr infim de capilare, care apar cu o oarecare frecvenţă regulată. Aceste capilare sunt

atât de înguste încât eritrocitele. pentni a trece sunt silite sâ-şi schimbe forma obişnuită de disc, într-o formă alungită de

bastonaşe. Dacă muşchiul asupra căruia se face experienţa este supus unei excitaţii, atunci se va observa o creştere

considerabilă a capilarelor vizibile. Acestea se dilată, iar vite/a circulaţiei sângelui prin ele se măreşte considerabil.

Prin urmare, odată cu mărirea numărului de capilare ..deschise" creşte şi cantitatea oxigenului consumat de ţesuturi. In stare

de repaus, numărul capilarelor pe o întindere de l mm2 a secţiunii transversale ajunge Ia 31. iar în timpul masajului

numărul acestora ajunge la 1400. ca în timpul unui efort susţinut să fie de 2500-3000 de capilare care se deschid.

Sub influenţa fricţiunii pielii, temperatura medie creşte cu 0,5-3 . Această creştere nu se localizează doar în zona acţiunii

masajului, ci cupnnde şi porţiunile

vecine, tocmai datorită dilatării capilarelor.

în acest mod. masajul nu numai că stimulează activitatea unui marc număr de capilare dar, dilatându-le, contribuie la

accelerarea intensă a circulaţiei sângelui în zonele masate.

Toate cercetările dovedesc că, sub influenţa masajului, capilarele de rezervă din masa musculară se deschid, iar drept

consecinţă se produce o irigare mai abundentă cu sânge a porţiunilor masate. In ceea ce pnveştc debitul, acesta rămâne

acelaşi, deoarece de la periferie nu poate să plece mai mult sânge decât vine. în acest sens. debitul de sânge din membrul

masat nu este mai mare decât cel din membrul care nu a fost masat.

în ceea ce priveşte antrenarea prin acţiunea masajului în circulaţia generală a sângelui din depozite (splină), până în prc/.cnt

nu există date certe.

Qi toate că acţiunea masajului se exercită îndeosebi asupra capilarelor din piele şi asupra vaselor periferice, acest fapt este

suficient pentru ca golirea lor. provocată pnn masaj, să influenţeze scăderea tensiunii arteriale din circulaţia mare şi în acest

fel să uşureze activitatea inimii.

Sub influenţa masajului, numărul de globule roşii şi de trombocite se măreşte. La bolnavii anemici, de exemplu, la o oră

după masaj se observă cel mai marc număr de entrocitc. Numărul de critrocitc şi cantitatea de hemoglobina se măresc după

masajul abdomenului. Masajul contribuie la limitarea absorbirii oxigenului din sânge şi acest fapt ne îndreptăţeşte să vorbim

nu numai despre influenţa directă a masajului asupra circulaţiei locale, ci şi despre influenţa lui exercitată în mod indirect

asupra întregii circulaţii.

Pentru a contracara pătrunderea acidului lactic în sângele circulant, după mişcări musculare active, pătrundere care are ca

urmare mărirea acidităţii sângelui, masajul cel mai energic şi mai prelungit nu produce modificări în echilibrul acido-ba/.ic.

Astfel, în timp ce acidul lactic apare la contractarea muşchilor după un efort volitiv, sau după executarea de exerciţii fizice, el

lipseşte după un masaj energic sau apare în cantităţi infime, încât nu se poate vorbi de acidoză.

Influenţa masajului asupra sistemului respirator. Influenţa directă asupra cutiei toracice prin procedee şi metode ca lovirea uşoară cu degetele, fricţionarea spaţiilor

intercostale, produce o inspiraţie şi o expiraţie profundă.


3

5

Un masaj energic, de cele mai multe ori, prin excitarea pielii, provoacă prin mecanismul reflex o respiraţie profundă, care se

poate observa mai ales la cei neantrenaţi.

Rolul sistemului nervos se relevă din ce în ce mai mult, nu numai în evoluţia diverselor stări de boală şi agravarea lor, ci şi în

tulburarea funcţiei respiratorii, în acest proces fizio-patologic, musculatura pulmonară netedă are un rol imens. Acolo unde

încetează schimburile gazoase încep tulburările respiraţiei. Atunci când există un astm bron şic în timpul crizei nu se produce

o asfixie completă. Astmul, de fapt, reprezintă un reflex tonic, mai precis o tulburare sub formă de paralizare a tonusului

muşchilor bron sici în faza semi-expiraţiei. O astfel de tulburare periodică a tonusului muşchilor bron sici se poate produce

după tipul de formare a reflexului condiţionat obişnuit.

Legăturile fiziologice ale plămânilor cu sistemul nervos şi cu celelalte organe sunt foarte numeroase. Pentru domeniul

masajului însă, un interes deosebit îl prezintă legăturile care au la bază acţiuni nervoase reciproce de ordin reflex. Din acestea

fac parte:

• reflexele pulmonare proprioceptive

• reflexele proprioceptive ale muşchilor şi vaselor

• reflexele toracice şi diafragmatice

Pe baza experienţei, se poate afirma că influenţa masajului asupra muşchilor pulmonari netezi- se desfăşoară conform

mecanismului formării reflexelor condiţionate.

Influenţa masajului asupra metabolismului. Datorită noilor studii şi descoperiri ale oamenilor de ştiinţă, în zilele noastre influenţa masajului asupra metabolismului nu

mai poate fi considerată ca fiind de o atât de mare însemnătate, aşa cum era considerată în trecut.

Majoritatea covârşitoare a studiilor de specialitate din domeniul masajului constată şi subliniază în primul rând eliminarea

urinei în cantităţi foarte mari. Unii cercetători considerau acest lucru ca fiind efectul presiunii exercitate asupra cavităţii

abdominale. După alte păreri, creşterea diurezei era considerată a fi datorată acţiunii mecanice directe asupra ţesutului

muscular, sau indirecte prin intermediul sistemului nervos.

Masajul modifică foarte puţin eliminarea acizilor, nu perturbă echilibrul

acido-bazic al sângelui şi produce modificări spectaculoase în eliminarea creatinei şi creatininei. Masajul general sau cel

abdominal măreşte consumul de oxigen cu numai 10-15%. prin eliminarea corespunzătoare a unei cantităţi de bioxid de

carbon. De altfel, am mai menţionat că eliminarea azotului în cantităţi mai mari se datorează în mod exclusiv creşterii mult

mai pronunţate a cantităţii de urină eliminate, nicidecum în mod direct masajului. Această stare se menţine timp de 24 de ore

de la aplicarea masajului.

Prin procesul de transpiraţie se elimină din organism săruri, unele substanţe azotoase şi acid lactic.

De altfel, în timpul masajului, cantitatea de fosfor anorganic eliminat creşte într-un mod nesemnificativ, în felul acesta,

masajul, cu toate că exercită influenţe foarte vaste şi generale (influenţa reflexă asupra sistemului nervos central şi vegetativ,

accelerarea locală a circulaţiei sângelui, repartizarea sângelui, etc.), nu are o influenţă directă şi prea mare asupra

metabolismului.

Efectul este cu totul altul atunci când masajul este folosit în combinaţie cu procedee termice, atunci când este precedat de băi

calde şi fierbinţi, parafină diater-mie, procedee cu nămol, etc. în cazul combinării sistematice ale masajului cu aceste

procedee se poate constata o creştere considerabilă a eliminării prin urină a unor cantităţi mai mari de fosfaţi, sulfaţi şi acizi

organici şi în acelaşi timp eliminarea prin transpiraţie a excesului de substanţe alcaline şi a bioxidului de carbon.

Aceeaşi intensificare a metabolismului se poate observa şi atunci când exerciţiile fizice sunt folosite împreună cu masajul.

Masajul făcut după exerciţiile fizice intensifică diureza şi măreşte eliminarea substanţelor azotoase până la 15%, datorită

cantităţii mari de lichid care este eliminat din organism.

Diureza intensă care urmează după masaj este considerată ca fiind un factor şi un fenomen pozitiv. Eliminarea urinei şi a

azotului, mai ales în fenomenele de oboseală, este mai eficace decât transpiraţia artificială, deoarece eliminarea urinei şi a

azotului în cantităţi mari este provocată de modificările profunde care au loc în muşchi şi în organele interne.

Experienţa ne spune că masajul muşchilor obosiţi produce eliminarea urinei în cantităţi mai mari. Acelaşi lucru nu este

valabil şi în cazul muşchilor odihniţi.

Masajul picioarelor şi masajul general provoacă eliminarea urinei în cantităţi mai mari, indiferent de starea de oboseală a

muşchilor. La început s-a crezut că acest fenomen se datorează afluxului de sânge către rinichi, provocat de golirea vaselor

care pleacă de la picioare. Experienţa a arătat însă că această creştere a diurczei este o consecinţă a excitării rinichilor prin

eliminarea substanţelor azotoase organice din urină Problema referitoare Ia influenţa masajului asupra eliminăm a/.otului şi a

acidului lactic din organism arc o nouă interpretare în zilele noastre. După cum am mai arătat, aceasta este numai o. urmare

întâmplătoare a eliminării sporite a urinei sau a lichidelor.

Faptul că sub influenţa masajului se elimină prin urină, aceeaşi cantitate procentuală de acid lactic (produs al oboselii) şi de

apă, ne permite să concludem că ambele au aceeaşi sursă, acelaşi loc. sau acelaşi organ şi anume muşchiii scheletici.

Una din aceste laturi pozitive ale influenţei masajului asupra organismului este tocmai sporirea cantităţii de apă care se

elimină din muşchi, în ceea ce priveşte eliminarea din organism prin masaj a altor produse ale metabolismului, până în

prezent nu s-au obţinut răspunsuri concludente.

Influenţa masajului asupra sistemului nervos Masajul este foarte important pentru organism prin influenţa lui directă şi indirectă asupra tuturor organelor şi sistemelor.

Această influenţă se realizează prin acţiunea pe care masajul o exercită asupra aparatului receptor şi asupra terminaţiilor

sen/itive ale sistemului nervos vegetativ din piele.

Efectul masajului se manifestă după principiul apariţiei iradiem şi reper-cuţiei (răspândirea impulsurilor de la aparatele

nervoase - care aparţin organului bolnav - asupra aparatelor nervoase care corespund organului sănătos). Acest efect se mai


3

6

poale produce după felul apariţiei reflexelor senzoriale vegetative, a reflexelor cutano-visceţale asupra organelor, asupra

sistemelor şi asupra întregului organism (încărcarea cu energie a centrilor nervoşi) sau după mecanismul reflexelor seg-

mentare.

Este evident că. prin intermediul sistemului nervos, masajul - ca clement excitant - exercită o influenţă şi asupra sistemului

endocrin.

Se ştie din fiziologie că există două feluri de acţiune reciprocă între sistemul nervos şi cel humoral:

a. sub influenţa sistemului nervos, anumite organe produc o secreţie internă care pătrunde în sânge şi influenţează întregul

organism b. sub influenţa excităm unor ncrvjf în unele organe apar agenţi chimici de acelaşi ordin care provoacă efe/cte

speciale.

Anumite elemente ale masajului nu influenţează în mod similar sistemul nervos vegetativ şi în special sectorul simpatic, în

co'sccmţă. putem admite şi influente diferite care se exercită asupra metabolismului celular, în care rolul mai însemnai

aparţine sistemului nervos simpatic.

Influenţa sistemului nervos vegetativ asupra psihicului se poate realiza astfel: a. prin influenţa pronunţată asupra

metabolismului şi. prin urmare, pnn organizarea şi reorganizarea mediului intern a întregului organism şi în mod special al

enccfalului

b. prin influenţa directă neuro-humorală asupra encefalului c. prin ..sensibilitatea" sistemului nervos vegetativ

Măsurile, procedeele şi tehnicile fizio-terapeutice. printre care se numără şi masajul pol să înlăture sau să micşoreze acele

fenomene ale excitaţiei sectorului simpatic al sistemului nervos vegetativ care constituie cauza apariţiei unor tulburări

emoţionale. Despre mecanismul acestei acţiuni am mai vorbit când ani analizat conţinutul fiziologic al masajului. Am mai

putea adăuga poate că influenţa masajului în aceste situaţii şi cazuri va fi mult mai slabă decât a altor agenţi fizio-lerapeu-lici

ca de exemplu, electricitalea, lumina, apa. etc..

S-a dovedit că. excitând prin masaj lerminaţiile nervilor, se pol influenţa în mod reflex cenlni nervoşi, în acest mod. de

exemplu, la masarea părţii posterioare a gâtului, părţii superioare a spatelui şi a regiunii umerilor se prelucrează o seric de

reflexe locale sau regionale, care provoacă modificări în organele excitale de aparatul vegetativ cervical, precum şi de

organele excitate de cenlni vegetativi superiori din substanţa cenuşie de la nivelul ventricolului al treilea.

Influenţând prin vibraţii primele două vertebre lombare se poale constata hipcrcmia micului bazin. Masând regiunea toracică

inferioară şi cea lombo-sacrală se va cxcrcila o influenţă de reglare a circulaţiei şi a nutriţiei membrelor inferioare, precum şi

a organelor din bazinul mare şi cel mic.

Procedeele de masaj nu acţionea/ă în acelaşi mod asupra sistemului nervos. Unele procedee produc un efecl de iritare,

excitare, cum ar fi bălătoritul cu pumnii, iar altele, cum ar fi netezirea şi fricţiunea, au ca rezultat un efect de calmare.

De aceea cunoaşterea felului în care aceste procedee influenţează sistemul nervos, au importanţă definitorie. Folosind diverse

metode şi procedee de masaj se poate influenţa în mod diferit excitabilitatea întregului sistem nervos. Pot fi influenţaţi unii

ganglioni nervoşi, unii nervi, iar pnn ei şi caracteristicile funcţionale ale organelor principale.

în afară de influenţa vegetativă reflexă, masajul mai are şi o acţiune directă asupra micşorăm conductibilităţii nervilor

senzitivi şi motori. Masajul poate să regleze sensibilitatea pielii la excitaţiile dureroase şi să calmeze durenle. Pnn acţiunea

susţinută şi directă a masajului se dilată vasele mici. dar nu se exclude influenţa reflexă prin sectorul simpatic al sistemului

nervos vegetativ asupra vaselor sanguine din porţiunea masată.

Se pare că studiile tot mai avansate privind corelaţiile sistemului nervos central, şi mai ales ale scoarţei cerebrale, cu

manifestările funcţionale ale organelor interne şi cu procesele intime tisulare, deschid noi posibilităţi pentru lărgirea noţiu-

nilor fiziologiei masajului.

Scoarţa cerebrală este aceea care conduce în totalitate comportarea funcţională a organismului în mediul înconjurător şi

influenţează în acelaşi timp şi întregul echilibru intern şi funcţionarea internă din organism.

Teoriile, mereu reînnoite, despre analizori au legat în mod indisolubil fiziologia organelor de simţ cu funcţionarea etajelor

superioare ale sistemului nervos central, adică scoarţa cerebrală. S-au înţeles, astfel, legile funamentale ale influenţei

fiziologice ale excitanţilor, deci şi ale masajului, asupra tuturor sistemelor şi organelor omului, precum şi rolul important pe

care sistemul nervos şi în mod special scoarţa cerebrală îl are în această acţiune.

Pe baza acestora putem exprima următoarele două concluzii în ceea ce priveşte acţiunea diferiţior excitanţi - inclusiv masajul

- asupra creierului:

1. Excitanţii slabi sau de scurtă durată au, uneon, o influenţă benefică asupra creierului, mărind capacitatea de muncă şi

concentrare, pe când excitaţiile intense şi de durată au un efect contrar, înrăutăţind şi micşorând capacităţile cerebrale.

2. Dacă acţionează în acelaşi timp doi excitanţi cu efecte contrare, atunci direcţia deplasării va fi determinată de acel excitant

care dă un efect mai mare.

Având în vedere cele enunţate, reiese că masajul poate căpăta formă de calmant, de excitant uşor, puternic, şi chiar de

epuizare. Deci acţiunea masajului asupra psihicului omului bolnav, cât şi a celui sănătos, este indiscutabilă.

masaj

Documents