Grupând teoriile elaborate în domeniul ştiinţei conducerii, se diferenţiază şcolile sau

curentele de gândire principale:

1. Şcoala clasică sau universală

Această şcoală are trei componente.

1. Managementul ştiinţific. F. Taylor (1856-1915), G. Emerson, F.,L. Gilberth ,H Gant ş.a

2. Managementul administrativ. H. Fayol (1841-1925),.

3. Managementul birocratic. M. Veber

Managementul ştiinţific pune accentul pe creşterea productivităţii muncii prin

intermediul organizării raţionale a muncii . Aceasta presupune înlocuirea metodelor

tradiţionale de muncă cu o serie de reguli formulate în mod ştiinţific. Astfel Taylor a înaintat

teoria “gestiunii ştiinţifice”, bazată pe înţelegerea mecanicistă a omului, a locului său în

organizaţie, esenţei activităţii lui. Sarcina managerului – sporirea productivităţii muncii,

soluţionarea – prin raţionalizarea operaţiunilor de muncă în baza organizării ştiinţifice a

activităţilor efectuate de muncitori. Iniţial în raţionalizarea muncii are loc studiul sarcinii –a

oferi informaţii pentru elaborarea setului raţional de operaţiuni la soluţionarea sarcinii date.

Taylor a presupus că raţionalizarea, ce va duce la creşterea beneficiului va fi acceptată de

muncitor numai în cazul când venitul lui tot va creşte. Adepţii şcolii examinează procesul de

conducere ca pe o maşină, în care managerii gândesc, iar muncitorii – lucrează. Mg. ştiinţific

pune accentul pe gestiunea producerii , adică se preocupau de ridicarea eficienţei la nivel mai

mic decât cel de conducere generală.

Taylor cu experienţa de creştere a productiv. muncii în baza raţionalizării lopeţii pentru

mineri. Precum şi datorită majorării salariului.

1. Înlocuirea metodelor tradiţionale, bazate pe experienţă prin metode ştiinţifice . Analiza

proceselor de muncă prin descompunerea în elemente componente. Evidenţa strictă a

timpului de muncă şi normarea muncii.

2. Selectarea salariaţilor în mod ştiinţific, antrenarea şi instruirea lor.

3. Diviziunea muncii intelectuale de cele fizice. Delimitarea funcţiilor de conducere de cele

de execuţie. Divizarea procesului de planificare a lucrărilor de cel de executare.

4. Aplicarea salarizării în acord. Salariul depinde de volumul de producţie, iar prima de

nivelul de supraîndeplinire a planului.

Gant propune renumitul său grafic utilizat în procesul de planificare.

Gilberth despre perfecţionarea muncii pietrarilor şi chirurgilor prin înlăturarea mişcărilor

de prisos.(experienţe de a găsi cel mai bun mod de a îndeplini un lucru oarecare;)

Meritele solii

fost demonstrată ipoteza despre importanţa salariului

au fost efectuate cercetări ştiinţifice privitor la procesul de executare a anumitor lucrări şi

sarcini

sa demonstrat necesitatea selectării şi instruirii personalului.

Neajunsuri

- nu se lua în seamă contextul social al lucrului şi cerinţele în creştere ale lucrătorilor

-nu se recunoştea diferenţa dintre indivizi

- managerii apreciau insuficient profesionalismul lucrătorilor şi ignorau ideile şi

propunerile lor

Managementul administrativ acordă atenţie nu muncitorilor dar organizaţiei în

întregime.

Adepţii şcolii priveau organizaţia în general încercând să determine caracteristicile şi

legităţile organizaţiei. Scopul era - elaborarea unor principii generale de conducere, folosirea

cărora va duce la succes. Daca managementul ştiinţific privea la om ca la maşină, apoi

managementul administrativ priveşte la organizaţie ca la o maşină care trebuie bine reglată.

Fayol primul efectuează o grupare sistemică a funcţiunilor întreprinderii,( de producere,

comercială, financiară, contabilă, securitate.) delimitând-o pe cea administrativă cu

principalele operaţiuni administrative: previziune, organizare, motivare, coordonare, control.

Deoarece funcţia administrativă e considerată de bază, teoria lui Fayol – “administrativă”.

În această teorie se pleacă de la ipoteza că există o manieră ideală de organizare a muncii.

Organizaţia – maşină ghidată de legi universale. Conform teoriei lucrătorii trebuie specializaţi

adânc. Coordonarea şi planificarea în organizaţie se efectuează strict şi riguros. Concomitent,

responsabilitatea poartă un singur manager şi tot el centralizează adoptarea deciziilor.

Autorul înaintează principiile conducerii ştiinţifice, care trebuie utilizate în orce

organizaţie indiferent de structura internă.

1. Diviziunea muncii prin specializare. Cu cit mai mult muncitorii se concentrează asupra

unei lucrări cu atit mai bine se dezvoltă aptitudinile lor şi drept consecinţă creşte

productivitatea muncii.

2. Autoritatea şi responsabilitatea. Dreptul de a adopta decizii şi responsabilitatea pe care a

au cadrele da conducere reiese din împuternicirile formale.

3. Disciplina în muncă. Esenţa disciplinei constă în respectarea strictă a normelor şi

instrucţiunilor.

4. Unitatea de comandă - la executarea oricărei activităţi muncitorul trebuie să primească

dispoziţii de la un singur conducător.

5. Unitatea de conducere- un singur centru de coordonare şi un singur plan de activitate pentru

un grup de muncitori.

6. Subordonarea intereselor personale intereselor organizaţiei.

7. Recompensarea personalului trebuie să fie cît mai echitabilă pentru a satisface atît firma cît

şi muncitorii.

8. Centralizarea - este problema atingerii unui raport optim dintre centralizare şi

decentralizare pentru organizaţie. Acest raport este în dependenţă de situaţia concretă.

9. Verigii scalare (ierarhie). Trebuie să existe o verigă clară a ierarhiei.

10. Ordinea- fiecare obiect trebuie să aibă locul său ceia ce va duce în final la economisirea

timpului.

11. Echitatea- atitudinea managerilor faţă de muncitori trebuie sa fie cu respect şi prietenoasă.

12. Stabilitatea locurilor de muncă a personalului conduce la creşterea eficienţei.

13. Iniţiativă trebuie să fie încurajată şi susţinută iniţiativa din partea subalternilor ce poate

servi ca sursă de noi idei şi mijloc de recompensă pentru subalterni.

14. Spirit de echipă- înţelegerea şi armonia din colectiv este o forţă uriaşă.

După Fayol gestiunea nu este un talent înnăscut dar o artă ce poate fi învăţată .

Managementul birocratic- acoră atenţia principală conducerii raţionale, impersonale în

baza determinării clare a obligaţiunilor şi responsabilităţilor lucrătorilor, introducerii

rapoartelor formale, a diviziunii gestiunii de proprietate.

Concepţia birocraţiei raţionale după M Weber

1. separarea conducătorilor de proprietari

2. diviziunea muncii după principiul funcţional

3. existenţa biroului (oficiului) –bazei materială în care conducătorul este dominant, unde sunt

păstrate documentele şi unde are loc procesul de gestiune

4. o structură clară după principiul ierarhic, dependenţa numărului de nivele de conducere în

funcţie de numărul lucrătorilor

5. responsabilitatea fiecăruia în faţa superiorilor p-u acţiunile sale şi ale subalternilor

6. loialitatea angajaţilor faţă de organizaţie

7. sistemul de norme, legi, proceduri formale obligatorii ce determină drepturile şi obligaţiile

angajaţilor

8. corespunderea postului cu calificarea şi recompensa numai după nivelul de competenţă

9. constituirea sistemului intern de relaţii în baza principiilor formale , adică a posturilor dar

nu a personalităţilor

10. angajarea personalului după principii formale în baza concursului şi ascensiunea în funcţie

de rezultatele atinse şi stagiu.

Avantajele birocraţiei după Weber:

- luarea rapidă a deciziei

- competenţa

- stabilitatea

- conflictualitatea minimă asigurată de unitatea în dispoziţie