Eseu la tema:

„Sănătatea nu este totul,dar totul fara sănătate este nimic”

Realizat de eleva clasei a XII-a

Miezul unei nopți infernale și fioroase de noiembrie.O lună plină asemeni unei sfere de o lumină izbitoare,amețioare și cristalină ce veghează asupra unei alte sfere mai mari și mai întunecate,Terra.Țipenie de om nu se întrezărește sub ramurile confuze și bătrîne ale cerului.Fiecare celulă a acestei lumi pierdute și oarbe în fața unor vicii prostești este smerită să abroarbă fumul pătrunzător și ințepător al tutunului,ceea ce,cu trecerea ireversibilă a timpului duce la ruinarea sufletelor și minților noastre afectate.Insomnia îmi creează o stare de dezorientare din motivul alternanței gîndurilor bune și rele și una de spaimă atunci cînd realizez ca,de fapt,în timpul balansării acestora,răul are o cantitate mult mai sporită față de inamicul primordial al său.Gîndurile tulburătoare îmi împînzesc viziunea spre regina acestei nopți tomnatice și conțin atît de multe elemente negative,încît nici cuvîntul „sănătate” nu mi-ar crea o satisfacție,ci doar o repulsie neidentificată,împletită într-un fum puternic și amenințător ce îl inspir actualmente,stînd lîngă geam;un fum amestecat cu aerul alterat ce îmi distruge și simțurile care incă,din fericire,au mai rămas.Și nu spun asta pentru că consider sănătatea ca fiind o valoare ieftină şi secundară,ci pentru că,reflectînd asupra situaţiilor zilelor noastre şi a acţiunilor unor indivizi "goi",lipsiţi de raţiune şi susţinere,sănătatea apare în faţa acestora ca fiind o minge de baschet pe care pe care o mînuiesc pe placul lor,pînă o aruncă la coş.Faza este că în jocul de baschet,o aruncătură la coş este o victorie,in schimb in viaţă,fiecare aruncătură a "mingii" reprezintă un pas spre întuneric.Închid ochii și șopeste încet-incet „sănătate”.Ce bizar…Credeam că odată șoptind asta îmi vor apărea în subconștient imagini banale ale unor operații,sau medicamente,sau orice alt obiect ce ține de medicină.Dar nimic din toate acestea nu mi-a apărut drept reflecție în minte.Nu.De fapt,rostind cuvîntul „sănătate”, am simțit adierea vîntului ce-mi mîngîia părul întunecat în un din serile răcoroase cînd frunzele ruginii cad alene de pe crengi.Banal,pentru că menționasem mai devreme că termenul dat nu mi-ar fi decît emoții negative.Și,totuși,am simțit aceel vînt purificant ce mi-a trezit un sentiment de recunoștință pentru cei care mi-au oferit șansa unică de a trăi,și pe care nu-i voi dezamăgi.De ce compar “vîntul” cu “sănătatea”?Fac asta,deoarece sănătatea,asemeni vîntului,este un adevărat miracol!Un miracol supreme ce aduce noi începuturi,și,totodată,capabil să mistuie vieți.Brizele de vînt persistă in viața fiecătui din noi,iar sănătatea este cea care decide gradul de putere a fiecăruia. Meditînd asupra acestei teme minuțioase,eventual,am deschis ochii.Privirea obosită s-a intersectat subit cu lumina intensă a lunii,ce mi-a provocat o lipsă de clarviziune momentană.Aceasta lumină zdravănă a pătruns puternic în fiecare celulă a corpului,oferindu-mi din nou,ca în fiecar noapte,o viziune mult mai deslușită asupra vieții trăite in demnitate.Aș putea asocia luna cu o speranță și o limpezime a minții celor înăbușiți in fum,înecați in alcool și dependenți de niște elemente inutile și efemere ce fac viața un calvar.Noaptea,însă,este asemeni vieții celor infectați,infernală.Păcat de părinții lor,de trup,de consecințe…Ce păcat că ei nu privesc luna. M-a îmbătat și am ajuns consumatoare a unui aer ce se presupune a fi curat,cînd de fapt este poluat in urma acțiunilor mîrșave ale acestei lumi mizerabile,în care răul zi-de-zi își marește influența,devenind autoritar,supunînd milioane de victime și condamnîndu-le la morți suferinde din cauza aleregii modului incorrect de a trăi.Am avut ocazia să cunosc oameni a căror povești mi-ai demonstrat esența supremă a acestui dar dumnezeiesc,viața.Menționez cu certitudine că identificîndu-le personalitatea,am avut și o oarecare onoare,pentru că datorită acestora,am învățat să-mi prețuiesc și mai mult existența.Am remarcat la aceste persoane că nu numai aspectul exterior este deterioriorat,ci și lumea interioară,care pare a fi într-o stare de putrefacție acută,ce pe zi ce trece se agravează,uscînd fiecare metro pătrat al individului.Pare infiorător,dar aceste ete rezultatul pe care îl denotă realitatea. Privind liniștită printe ramurile vii ce îmi bat în geam,prevestindu-mi gerul ce are să calce ambițios pe aceste meleaguri,am hotărît să ies puțin.Am îmbrăcat blana moale de iepure sălbatec și am ieșit,inchizînd ușor ușa.Insomnia nu mă mai lăsa baltă.Luna continua să domnească asupra

sferei întunecate.Spuneam mai devreme că ochii mei nu zărise nici un suflet in aceasta noapte.Eram sigură,însă,că undeva cu siguranță s-ar fi găsit cineva nebun ca mine care să “contempleze” măreția frigului ce amurțește degetele și îngheață fragilitatea plămînilor.Mergînd dezorientată pe drum,la un moment dat am remarcat la colțul unei clădiri un fum puternic și concentrate ce venea în direcția mea.M-am oprit brusc.Am simțit o stare de neliniște si tulburare ce mi-a procat o ușoară amețeală.Rămăsesem cîteva secunde neclintită.Motivul pentru care am fost trezită din starea respectivă a fost deslușirea unor voci împletite în vuetul sever al vîntului.Am rămas in acel loc fără a face nici măcar un pas înapoi.Treptat,zgomotul vocilor se îndepartaseră.Am început a mă mișca cu pași mătunți spre locul in care sesizasem mai devreme fumul tulbure.Acum,evident,acesta dispăruse.Se împrăștiase din nou.Era deja conștient de meseria pe care o are,cea ce a polua aerul.Ajungînd la locul propriu zis,iuțeala ochilor mei au remarcat din prima niște seringi și patru sticle de tărie aruncate într-un colț al străzii ,lîngă blocul vechi cu cinci etaje.Aș fi preferat să tac,dar gîndurile îmi învăluiau mintea.M-am așezat pe banca din urma clădirii și,eventual,am ridicat ochii spre cer. Cît de ipocrit poți fi pentru a nu realiza gradul de ipoctizie care te domină?Ai o singură viață,un trecut,un prezent și un viitor...mă rog...trecutul și prezentul nu mai contează,sunt deja pierdute.Dar viitorul?Cum rămîne cu viitorul tău?Ai nevoie de o minte putredă?De un suflet gol?De o îmbătrînire timpurie a cărei cearcăne iți vor împînzi privirile spre viitorul tău pierdut?De fapt,nici nu vreau să mă mai gîindesc la situația de viață și de familie care vei fi neoit să o creezi cu mîinile proprii.Vei aduce pe lume ființe nevinovate care....dar nu...de miracolul copiilor,deocamdată,nu iți pot declara cu certitudine că vei avea parte...poate chiar și căile viitorului iți sunt inchise.Și știi de ce?Pentru că ești un laș ordinar,ce nu știe a valorifica ceea ce i-a fost oferit pe gratis,sănătatea,și pentru care ar trebui să lupte pentru a o menține într-un oarecare echilibru.Acțiunile negative omenești ce țin de viciile prostești se rezumă șa final într-un singur cuvînt:pierderea.Dar tu nu te opri,continuă-ți lanțul satisfacțiilor,sufocă-ți tinerețea cu propriile mîini scîrboase.Rămîi asemeni unui ticălos lipsit de scrupul,caracteristică in urma căreia,mai devreme sau mai tîrziu,vor apărea remușcările.Hai,prelungește-ti drumul vulnerabil ce duce spre nimic.Eu între timp,voi privi luna.