CAPITOLUL I

NOŢIUNI PRELIMINARE

1.1. Aspecte generale ale infracţiunilor de fals

Infracţiunile de fals sunt acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârşite cu vinovăţie şi care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice acordată anumitor lucruri, semne sau înscrisuri cărora li se atribuie din punct de vedere juridic însuşirea de a exprima adevărul. Toate aceste infracţiuni sunt cuprinse în Titlul VII al Părţii speciale a Codului penal, sub denumirea “infracţiuni de fals”. Prin “fals” în sensul cel mai larg al acestei noţiuni se înţelege orice alterare a adevărului. Au fost incriminate acele fapte de alterare a adevărului care, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni.

Ceea ce este specific pentru infracţiunile de fals şi le diferenţiază de alte fapte de denaturare a adevărului, este împrejurarea că înşelarea încrederii publice se realizează prin produsul activităţii infracţionale (înscrisuri, monede, sigilii, instrumente de autentificare sau marcat, timbre etc.). Aceste lucruri care constituie prin ele înseşi proba adevărului se bucură obiectiv de încrederea generală, independent de persoana care a efectuat acea activitate. Altfel spus, în cazul infracţiunilor de fals, alterarea adevărului, deşi se realizează printr-o activitate ilicită a persoanei, rezultatul acestei activităţi şi anume înşelarea încrederii publice, se obţine prin produsul activităţii făptuitorului şi nu prin activitatea propriu-zisă a persoanei care a realizat produsul menţionat.1 Spre exemplu, falsificarea de monede sau alte valori deşi este consecinţa unei operaţiuni de contrafacere 1 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi s.a. – Drept penal - Partea specială – editura Europa Nova – Bucureşti 1999 – pag. 462.

1

sau alterare de către făptuitor, înşelarea încrederii publice se produce prin pătrunderea în circulaţie a unor monede sau valori false, fără putere circulatorie, iar nu efortul făcut concomitent cu obţinerea monedei sau valorii respective de către făptuitor. Pe de altă parte în cadrul infracţiunilor de fals, ceea ce se incriminează este alterarea adevărului în cuprinsul unor entităţi care au menirea potrivit legii să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.2

Obiectul juridic generic al infracţiunilor de fals îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea entităţilor cu însuşire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinaţia legală de a-l exprima sau atesta, legiuitorul urmărind astfel să ocrotească, prin mijloace specifice dreptului penal, încrederea publică de care trebuie să se bucure aceste entităţi. Încrederea este acordată in rem adică însuşi lucrului căruia i se atribuie însuşirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost alterat prin fapta săvârşită. Valoarea probatorie pe care o poate avea entităţile menţionate poate fi expresă cum ar actele de stare civilă, înscrisurile autentice, legalizate sau sub semnătură privată, diplome, probele scrise sau implicită cum sunt monezile, timbrele, titlurile de credit, CEC-urile.

Obiectul material al infracţiunilor de fals constă în oricare dintre bunurile cu însuşire probatorie ocrotite de legea penală împotriva faptelor de alterare a adevărului (monedă metalică sau de hârtie, timbre, mărci, bilete de transport, instrumente de autentificare sau marcare, înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată etc.)

Infracţiunile de fals material pot avea ca subiect activ orice persoană responsabilă care îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege subiectului unei infracţiuni. La infracţiunea de fals intelectual subiectul activ nemijlocit trebuie să îndeplinească calitatea de funcţionar în accepţiunea art. 147 Cod penal. În cazul infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, potrivit art. 288 alin.2 Cod penal, aceeaşi calitate constituie o circumstanţă agravantă. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.

Subiect pasiv al acestor infracţiuni este Statul Român care este periclitat prin apariţia sentimentului de neîncredere publică în anumite lucruri, obiecte, valori sau înscrisuri care au o funcţie probatorie şi care asigură ocrotirea şi dezvoltarea relaţiilor sociale. La unele infracţiuni întâlnim şi subiect pasiv secundar (persoană juridică sau fizică) ale cărui interese sunt vătămate prin activitatea infracţională concretă săvârşită.

2 V. Dongoroz, S. Kahane, I.Oancea s.a – Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea specială, vol. IV, pag. 385; T. Vsiliu, D. Pavel, G. Antoniu, s.a. – Codul penal – comentat şi adnotat, partea specială, vol. II, pag. 205

2

În analiza laturii obiective a infracţiunilor de fals trebuie avute în vedere trei aspecte şi anume: elementul material, urmarea imediată, raportul de cauzalitate. Elementul material al infracţiunilor de fals constă într-o acţiune de alterare a adevărului care se poate realiza prin contrafacere sau alterare. Contrafacerea presupune confecţionarea în mod artificial, în întregime a unei valori sau lucru din cele ce formează obiectul material al infracţiunilor de fals, creându-se aparenţa ca aceste imitaţii sunt adevărate. Alterarea se realizează prin modificarea conţinutului obiectului supus falsificării. Urmarea imediată a acestor infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin lege, adică pentru încrederea publică acordată anumitor valori, lucruri, semne, înscrisuri. Raportul de cauzalitate poate fi stabilit cu uşurinţă în cazul infracţiunilor de fals întrucât acestea fiind infracţiuni de pericol, urmarea imediată este rezultatul implicit al acţiunii.

Latura subiectivă presupune analiza formei de vinovăţie, a mobilului şi a scopului infracţiunilor de fals. În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, infracţiunile de fals se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Mobilul infracţiunilor de fals nu este cerut de lege pentru existenţa vreuneia dintre aceste infracţiuni însă identificarea şi probarea lui este importantă în vederea individualizării răspunderii penale şi a luării unor măsuri de siguranţă sau de prevenire (în cele mai multe situaţii acesta este dorinţa obţinerii cu uşurinţă a unor ridicate profituri materiale). Determinarea scopului cu care se săvârşeşte infracţiunea va ajuta la stabilirea formei de vinovăţie ca fiind intenţia directă.

Privitor la formele infracţiunilor de fals facem precizarea că acestea pot parcurge toate etapele activităţii infracţionale respectiv acte de pregătire, tentativă şi infracţiune consumată. Actele pregătitoare sub formă deţinerii de instrumente în vederea falsificării de valori se pedepsesc ca infracţiune de sine stătătoare, potrivit prevederilor art. 285 Cod penal. Tentativa se pedepseşte la infracţiunile prevăzute de art. 282, 283, 286, 288, 289, 290 Cod penal. Infracţiunile de fals se consumă în momentul realizării acţiunii de denaturare a adevărului, de falsificare, punere în circulaţie, folosire a înscrisului falsificat în măsura în care această acţiune este de natură să producă consecinţe juridice, fără a fi însă necesar ca aceste consecinţe să se producă efectiv.

Infracţiunile de fals sunt incriminate sub modalităţi simple sau agravate.

În ceea ce priveşte sancţiunile prevăzute de legiuitor pentru infracţiunile de fals, pedeapsa principală diferă de la o infracţiune la alta, fiind pedeapsa închisorii prevăzută ca pedeapsă principală unică sau

3

alternativ cu cea a amenzii. Doar în cazul infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori se prevede şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.

1.2. Istoricul reglementării juridice a infracţiunii de fals intelectual

Infracţiunile de fals sunt reglementate în toate legislaţiile, cu nuanţările determinate de evoluţia socială şi economică a statelor, precum şi cu moduri de sancţionare diferite in funcţie de politica economică a fiecărui stat în parte.

Falsul în înscrisuri, mai ales atunci când înscrisul emana de la şeful statului, era sancţionat foarte sever. Pravila lui Caragea, în vigoare în Muntenia în anul 1871, prevedea “tăierea mâinii” în cazul falsificării “iscăliturii sau pecetei domneşti” sau “osînda la ocnă” pentru falsificarea înscrisurilor domneşti. Condica criminală a lui Sandu Sturdza din Moldova, în anul 1826, pentru aceleaşi fapte, prevedea pedepse privative de libertate. Codul penal al lui Cuza redactat în anul 1864, având atât influenţe ale legiuirilor româneşti, cât şi influenţe ale legislaţiilor moderne ale timpului, dedică o întreagă secţiune falsificării de înscrisuri publice sau autentice, începând cu falsul săvârşit de un funcţionar (art.123), falsificarea de atestate (art.139), falsificarea de certificate (art.235), precum şi infracţiunea de servire de înscrisuri publice false (art.126) sau abuzul de semnătură în alb (art.128).

Codul penal al lui Carol al II-lea, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, incrimina infracţiunile de fals în cadrul Titlului IX al Părţii speciale, intitulat “Crime şi delicte contra intereselor publice” preluate în mare parte astfel cum au fost reglementate în codul anterior.

Codul penal actual, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, modificat ulterior în mai multe rânduri şi anume prin Legea nr.6/1973 şi prin Legea nr.140/19963, reglementează infracţiunea de fals intelectual în cadrul Titlului VII al Părţii speciale, Capitolul III.

3 Pubicată în Monitorul Oficial al Roâîniei, partea I, nr. 289/1996

4

CAPITOLUL 2

INFRACŢIUNEA DE FALS INTELECTUAL ÎN ACTUALA REGLEMENTARE

Articolul 289 Cod penal care incriminează infracţiunea de fals intelectual apare astfel cum a fost modificat prin legea 140/1996. Anterior intrării în vigoare a acestei legi, textul legal care reglementa această infracţiune prezenta diferenţe în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii în sensul că această infracţiune putea fi săvârşită de către un funcţionar ori alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În prezent, în urma modificărilor intervenite, legea prevede că infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă de un funcţionar în accepţiunea art. 147 Cod penal.

SECŢIUNEA I – CONŢINUTUL LEGAL

Infracţiunea de fals intelectual, potrivit art. 289 Cod penal, constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări. Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi care este competent potrivit legii de a emite acel înscris. Spre deosebire de falsul material, falsificarea unui înscris oficial nu lasă urme materiale constatabile. Înscrisul oficial falsificat, este valabil din punct de vedere al condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unui act juridic şi din punct de vedere al competenţei celui care l-a emis, însă adevărul este alterat din punct de vedere al conţinutului său, constând în fapte, date sau împrejurări pe care acest înscris trebuie să le probeze. Legiuitorul a apreciat că fapta de falsificare în

5

modurile expuse mai sus, prezintă un grad de pericol social ridicat şi în consecinţă a incriminat-o ca infracţiune.

SECŢIUNEA II – CONDIŢII PREEXISTENTE

2.2. Obiectul infracţiunii de fals intelectual

În doctrina dreptului penal român se consideră, de către majoritatea autorilor, că obiectul infracţiunii relaţiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal. Unii penalişti străini susţin că obiectul infracţiunii este constituit, pe lângă raporturile sociale, şi din “ … norme juridice corespunzătoare”. Această părere creează însă confuzie între obiectul infracţiunii şi norma juridică prin care este ocrotit acest obiect. Pentru ca acţiunea (inacţiunea) omului să fie considerată periculoasă pentru societate trebuie să vateme sau să se încerce vătămarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal şi arătate în art. 1 C. pen. 4 , care prezintă o importanţă deosebită fiind prevăzute chiar la începutul codului, constituind scopul legii penale. Or, norma juridică – inclusiv norma de drept penal – nu poate suferi nici o vătămare şi nici relaţiile sociale reglementate prin ea.5 În analiza obiectului infracţiunii trebuie avut în vedere atât obiectul juridic – format din valorile sociale prevăzute din partea specială a codului penal şi în cele din legile speciale şi care sunt lezate prin diverse acţiuni sau inacţiuni periculoase cât şi obiectul material (fizic) care încorporează unele valori ocrotite prin legea penală şi asupra căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea ) prevăzută de această lege.

2.2.1.Obiectul juridic al infracţiunii de fals intelectual

Obiectul juridic generic al infracţiunii de fals intelectual este comun cu al tuturor celorlalte infracţiuni de fals, legiuitorul urmărind să ocrotească valoarea socială reprezentată de încrederea publică şi ansamblul relaţiilor sociale care se formează şi dezvoltă în legătură cu această valoare socială.

Fiecare infracţiune de fals lezează valoarea mai sus menţionată însă în acelaşi timp şi numai un anumit aspect al acestei valori în acest fel fiecare infracţiune de fals are un obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de fals intelectual obiectul juridic special constă în relaţiile sociale a căror naştere,

4 Valorile ocrotite de lege şi prevăzute în art. 1 C. pen. sunt: România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept.5 Matei Basarab – Drept penal – Partea generală vol.I – editura Lumina Lex 1997, pag. 144

6

desfăşurare şi dezvoltare depind în mod nemijlocit de încrederea publică ce este acordată autenticităţii sau veridicităţii înscrisurilor oficiale, în adevărul pe care aceste înscrisuri trebuie exprime şi activităţile realizate de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestora.

2.2.2. Obiectul material al infracţiunii de fals intelectual

Infracţiunile de fals în înscrisuri au, de regulă, şi un obiect material constând în înscrisul asupra căruia se exercită nemijlocit activitatea incriminată. Prin “înscris” se înţelege, în cazul acestei categorii de infracţiuni, actul alcătuit în formă scrisă. 6 Nu interesează felul scrierii şi nici natura materialului pe care s-a scris. Este necesar însă ca înscrisul să aibă valoare probatorie, de natură să producă consecinţe juridice, adică să aibă aptitudinea de a da naştere, de a modifica sau stinge un drept sau o obligaţie ori de a genera alte consecinţe juridice Nu este necesar ca înscrisul să fie destinat a servi ca probă, adică să fi fost anume întocmit ca instrument probatoriu. De asemenea, nu interesează dacă înscrisul face dovada până la proba contrarie sau până la înscrierea în fals, la fel cum nu se cere ca înscrisul să facă dovada deplină despre faptul pe care este chemat să-l probeze. Dacă înscrisul este lipsit de orice valoare probatorie el nu poate constitui obiect material al unei infracţiuni de fals, deoarece un asemenea înscris nu are aptitudinea de a produce consecinţe juridice.

În cazul falsului intelectual, alterarea adevărului în înscrisul oficial realizându-se cu prilejul întocmirii înscrisului, obiectul material al infracţiunii constă în însuşi înscrisul oficial al cărui conţinut este alterat în momentul când acesta este întocmit. Înscrisul oficial emană de la un organ competent şi care din punct de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii scrierii este un înscris valabil.

Noţiunea de ” înscris oficial” este definită în art. 150 alin.2 Cod penal. Potrivit acestui text de lege, “înscris oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 1457 Cod penal sau care aparţine unei asemenea unităţi. În consecinţă conform legii penale, constituie înscrisuri oficiale două categorii de înscrisuri: cele care emană de la o unitate prevăzută în art. 145 Cod penal şi cele care aparţin unei asemenea unităţi. 6 V. Papadopol – Probleme generale privind falsul în înscrisuri în RRD nr. 12/1973, pag.32, 347 Articolul 145 reprodus astfel cum a fost modificat prin Lg. 140/1996 prevede că prin termenul “public “ se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care potrivit legii sunt de interes public.

7

Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal. Oricare dintre aceste înscrisuri trebuie să provină de la unitatea competentă a-l emite, trebuie să poarte ştampila sau sigiliul acelei unităţi, precum şi semnătura celui care l-a emis. În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalităţi prevăzute în mod imperativ de lege, de care depinde însăţi valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite şi acele formalităţi. În practica judiciară s-au reţinut ca exemple în acest sens cazul medicului care a eliberat un certificat de deces fără a fi examinat cadavrul şi fără a fi constata personal cauzele morţii, sau al funcţionarului care întocmeşte procese-verbale fictive, facturi sau contracte de vânzare fictive.

În categoria unităţilor la care se referă art. 145 C. pen. se încadrează atât Comisia comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 cât şi Primăria, într-o speţă inculpaţii întocmind referatele falsificate în calitate de reprezentanţi ai acestora şi nu ca persoane particulare. Inculpaţii au menţionat calităţile lor în cadrul referatelor, astfel că apare evident că ei au acţionat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu cu ocazia întocmirii acestora. Instanţa a apreciat că nu are nici o relevanţă împrejurarea că referatele nu poartă antetul şi sigiliul unităţii emitente.

Cât priveşte aptitudinea acestor acte de a produce consecinţe juridice, trebuie observat că ele efectiv au şi produs asemenea urmări, dându-li-se eficienţă deplină de către autorităţile la care au fost depuse.

Prin urmare, faptele inculpaţilor realizează conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 289 C. pen.8

Din cea de a doua categorie fac parte înscrisurile care sunt depuse şi înregistrate la o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal, indiferent dacă emană de la o altă asemenea unitate sau de la un particular. Infracţiunea de fals intelectual nu se poate însă avea ca obiect material asemenea înscrisuri întrucât această infracţiune presupune falsificarea înscrisurilor oficiale cu prilejul întocmirii acestora de către funcţionari.9

În raport cu legea penală constituie înscris oficial atât înscrisul original cât şi copiile legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalul.

Modificările aduse de Legea nr.140/1996, vizând conţinutul unor infracţiuni de fals şi înţelesul unor termeni sau expresii folosite de Codul penal au constituit sursa unor controverse. 8 Revista de drept penal nr. 4/1998, R.A. “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998, Curtea de Apel Cluj, decizia penală nr. 141/19979 O. Loghin,T. Toader – Drept penal român – partea specială – Casa de editură şi presă Şansa SRL. 1994, pag.445.

8

Un exemplu în acest sens este oferit chiar de prevederile art. 289 Cod penal corelate cu cele ale art. 145 şi 147 alin.2 şi art.150 alin. 2 Cod penal. Potrivit art. 289 Cod penal este incriminată falsificarea unui înscris oficial de către un funcţionar cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu. Analizând însă conţinutul expresiilor de “înscris oficial” şi de funcţionar vom constata că între acestea nu există compatibilitate. Într-adevăr, prin art. 150 alin 2 Cod penal, înscrisul oficial este definit ca fiind înscrisul care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod penal sau care aparţine unei asemenea unităţi, în timp de prin noţiunea de funcţionar a fost desemnată, prin art. 147 arlin.2 Cod penal, persoana care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute de art. 145 Cod penal. Deci un funcţionar nu are cum să falsifice, cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, un înscris oficial, întrucât astfel de înscrisuri emană numai de la unităţile prevăzute de art. 145 Cod penal, iar în cadrul acestor unităţi funcţionează, după cum se ştie, funcţionarul public, noţiune definită de art. 147 alin.1, Cod penal. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul reglementării infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin 2 Cod penal. Legiuitorul ar fi trebuit să întrebuinţeze în ambele situaţii expresia de funcţionar public în loc de cea de aceea de funcţionar, motiv care ne determină să facem o propunere de lege ferenda în acest sens.10

2.3. Subiectul infracţiunii de fals intelectual2.3.1. Subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual

Subiect activ al infracţiunii în general11, poate fi numai persoana fizică care a împlinit vârsta de 14 ani şi care a săvârşit sau a participat cu vinovăţie la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Legea cere în cazul anumitor infracţiuni ca subiectul să îndeplinească condiţii speciale prevăzute expres în norma de incriminarea. Aceste condiţii pot fi legate de profesie

10 Revista “Dreptul “ nr. 7/1998 – Observaţii în legătură cu infracţiunile de falsuri în înscrisuri – Gigel Potrivitu – pag. 110-11111 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi subiect activ al unei infracţiuni sunt: a) – să fie persoană fizică; b) persoana să fi împlinit vârsta de 14 ani – până la această vârstă operează prezumţia absolută a inexistenţei discernământului, între 14-16 ani răspunderea penală este condiţionată de existenţa discernământului care se prezumă cu nu există (prezumţie relativă). Ca atare pentru a avea loc răspunderea penală, aceasta trebuie dovedită pentru fiecare caz în parte; c( discernământul – nefiind definit de lege, constă în capacitatea biopsihică a persoanei, din punct de vedere penal, de a acţiona în cunoştinţă de cauză, în sensul că îşi dă seama de acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei periculoase şi poate fi stăpână pe voinţa sa în raport cu acţiunea (inacţiunea ) concretă _ în Prof. Dr. Matei Bsarab – op. cit. pag. 152 şi următoarele.

9

(militari, funcţionari, medic, organ judiciar) de cetăţenie (cetăţean român sau străin), de calitate şi loc (apatrid care domiciliază la noi în ţară). Deoarece se pretinde ca persoana infractorului să aibă o anumită calitate pentru a putea săvârşi infracţiunile respective ca autor sau coautor, el este considerat subiect activ special în raport cu subiectul activ general. Calitatea de subiect activ special atrage uneori realizarea conţinutului agravat al infracţiunii de bază.

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu poate fi decât o persoană care are calitatea de funcţionar şi săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Noţiunea de funcţionar trebuie interpretată, aşa cum am arătat anterior, în sensul art. 147 Cod penal şi anume că este persoana care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal (funcţionar public).

Prin funcţionar într-un sens mai larg se înţelege atât persoana care este funcţionar public, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele în care acţionează funcţionarul public.

În cazul anumitor funcţionari sunt necesare formalităţi suplimentare pentru a se putea proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a acestora, formalităţi care nu trebuie confundate cu condiţiile care trebuie să le îndeplinească subiectul activ special. Vom ilustra acest aspect cu un exemplu din practica judiciară.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul S.D., notar public, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal. În fapt s-a reţinut că la 17.06.1996 inculpatul S.D., în calitate de notar, a autentificat sub nr. 2777, respectiv 2778, două contracte de garanţie imobiliară, cu prilejul angajării numitului G.G. la SC T. Iaşi prin numita G.M. şi fiul său G.G.. Aceştia au garantat cu cota-parte a fiecăruia din imobilul situat în Alexandria, acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de acesta societăţii comerciale, în calitate de gestionar la magazinul T din oraşul A. Aceste ipoteci au fost înscrise în registru de la Judecătoria A sub nr. 2925 şi 2926 din 17.06.1996.

La 16.03.1997 s-a constatat că G.G. a provocat un prejudiciu în patrimoniul SC T Iaşi în valoare de 111.192.634 lei şi pentru a-l acoperi a dat un anunţ într-un cotidian local, prin care oferea spre vânzare imobilul respectiv.

După acest anunţ, numitul G.G. a încercat să vândă imobilul respectiv numitei V.P, dar contractul nu s-s putut perfecta, deoarece cumpărătoarea a

10

aflat că acest imobil era ipotecat. Ulterior, prin intermediul numitului R.N., G.G. l-a cunoscut pe numitul B.M., care după ce a vizionat imobilul compus din 8 camere şi anexe gospodăreşti, s-a hotărât să-l cumpere, cu preţul de 30.000.000 de lei.

În acest sens, la data de 30.04.1997, vânzătorul G.G. s-a prezentat la Judecătoria A. - Biroul de publicitate imobiliară şi a formulat cerere pentru eliberarea certificatului de sarcini privind imobilul menţionat, cererea fiind înregistrată la nr.836 din 30.04.1997. După verificările de rigoare a fost completat şi înregistrat sub nr.836/30.04.1997 certificatul de sarcini în care era menţionată ipoteca instituită la 17.06.1996.

Vânzătorul G.G. nu a primit certificatul de sarcini cu menţiunea ipotecii şi a promis că va reveni cu adresa de radiere a ipotecii, după care a scris pe versoul certificatului său de moştenitor nr.87/24.04.1997 numărul de înregistrare al certificatului de sarcini nr.836din 30.04.1997.

Urmare apariţiei unor neînţelegeri între vânzător şi cumpărător, până la 10.06.1997 nu s-a mai efectuat nici un act în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

În dimineaţa zilei de 10.06.1997, conform înţelegerii din ziua precedentă, cumpărătorul B.M. şi vânzătorul G.G. s-au întâlnit şi s-au deplasat la notarul public S.D., în biroul acestuia prezentându-se numai vânzătorul cu actele necesare redactării contractului, inclusiv datele de pe actul de identitate al cumpărătorului B.M.

Inculpatul S.D. a primit de la numitul G.G., actele necesare redactării şi autentificării contractului şi le-a predat numitei R.G., care a procedat la redactarea contractului, până la paragraful referitor al certificatul de sarcini, unde s-a oprit, întrucât a constatat lipsa înscrisului respectiv.

Inculpatul S.D. a fost informat de numita R.G. despre această împrejurare, iar aceasta I-a solicitat la rândul său vânzătorului să aducă de îndată un certificat de sarcini pentru imobilul ce se vindea.

După aproximativ două ore, vânzătorul G.G. s-a întors la biroul notarial, având asupra sa o hârtie cu menţiunea 836/1997 şi a afirmat că acesta este numărul certificatului de sarcini ce urma să-I fie eliberat, solicitând să se continue redactarea contractului, precizând totodată, că nu au fost găsite sarcini asupra imobilului respectiv, însă nu poate fi eliberat din cauza aglomeraţiei de la Judecătorie.

La sfârşitul programului de lucru vânzătorul s-a întors la biroul notarial şi a menţionat să nu a obţinut certificatul solicitat, insistând să se menţioneze în acutul de vânzare-cumpărare numărul de certificat prezentat de le, întrucât imobilul nu este grevat de sarcini şi l-a asigurat pe inculpatul

11

S.D. că cel mai târziu în dimineaţa zilei următoare îi va aduce certificatul de sarcini.

Inculpatul S.D. a fost de acord, în aceste condiţii, şi a redactat contractul de vânzare-cumpărare cu menţiunea că imobilul este liber de sarcini potrivit certificatului de sarcini nr. 836(1997 şi după ce a stabilit identitatea părţilor pe baza buletinelor de identitate, le-a citit vânzătorului şi cumpărătorului contractul de vânzare-cumpărare, autentificând înscrisul sun nr. 2382 din 10.06.1997.

Preţul imobilului a fost plătit în mai multe rate, suma totală fiind de 27.000.000 lei.

Această stare de fapt a fost dovedită în cauză cu adresele nr.48/N/1998 din 31.03.1998 respectiv nr. 1327/N/1998 ale Ministerului Justiţiei, privind avizarea cercetării trimiterii în judecată a inculpatului, cu declaraţia inculpatului S.D., cu a martorilor R.G., G:G., B.M.

În faza de cercetare judecătorească vânzătorul G.G. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma egală cu salariul pe care la-r fi primit pe perioada detenţiei de 3 ani şi 6 luni, care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 385 din 1 iulie 1998a Judecătoriei A, pentru infracţiunea de înşelăciune şi obligat la plata sumei de 40.000.000 lei despăgubiri civile către partea civilă B.M, dispunându-se totodată şi anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2382/10.06.1997 de Biroul notarului public S.D.

În şedinţa publică, instanţa a audiat inculpatul S.D. şi pe martorii G.G., B.M., R.G şi M.L. propuşi prin rechizitoriu, precum şi pe martorul E.F. propus de inculpat.

Inculpatul S.D., prin declaraţia sa, a confirmat starea de fapt reţinută în rechizitoriu, dar a negat că a comis fapta cu intenţia proprie infracţiunii imputate. De asemenea, inculpatul a pretins că infracţiunea imputată nu I-ar putea fi reţinută în sarcină deoarece nu avea calitatea de funcţionar. Astfel, în raport de cele două susţineri, inculpatul a susţinut soluţia achitării.

O altă soluţie propusă de inculpat a fost aceea de încetare a procesului penal în temeiul art. 11 pct.2 lit. b, coroborat cu art. 10 lit f C. pr. pen, pentru lipsa avizului de trimitere în judecată prevăzută de art. 31 din Legea nr.36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială.

În sfârşit, printr-o apărare, inculpatul a solicitat că dacă se va trece peste primele trei apărări, să fie achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit a combinat cu art. 10 lit. b1 C. pr. pen. cu referire la art. 181 Cod penal, în concret fapta sa neîntrunind gradul de pericol social propriu unei infracţiuni.

Înlăturând toate apărările invocate de inculpat, personal şi prin apărător, Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, prin sentinţa nr.2 din 3 aprilie 2000 l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare,

12

dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi au fost respinse pretenţiile civile ale lui G.G.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul S.D., criticând-o ca neîntemeiată şi nelegală, motivele de recurs fiind practic o reiterare a apărărilor făcute în fond. Analiza sumară a motivelor de recurs arată că prioritatea în verificarea temeiniciei trebuie acordată motivului legat de legala sau nelegala sesizare a instanţei, în caz de nelegalitate a sesizării şi încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b coroborat cu art. 10 lit. f C. pr. pen., fiind evident că devine inutilă examinarea celorlalte motive de recurs invocate.

Curtea ca instanţă de control judiciar, examinând acest motiv prioritar, constată că într-adevăr, dispoziţiile art. 31 din Legea nr.36/1995 prevăd că notarii publici nu pot fi cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională fără avizul Ministrului Justiţiei, pentru fapte săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale.

Conform art. 9 C. pr. pen. acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, punându-se în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege, iar conform art. 10 alin. 1 lit. f din acelaşi cod, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Textele de lege enunţate prefigurează avizul Ministerului Justiţiei, prev. de art. 31 din Legea 36/1995, ca o adevărată condiţie prevăzută de lege pentru sesizarea instanţei, cu trimiterea în judecată a inculpatului. Lipsa condiţiei duce la nulitatea trimiterii în judecată a sesizării instanţei, cu judecarea inculpatului. Nulitatea prev. în art. 197 alin.2 C. pr. pen. nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.

În speţă, ministrul justiţiei, cu adresele menţionate mai sus, a avizat în conformitate cu dispoziţiile art. 31 Lg. 36/1995 cercetarea şi, respectiv, trimiterea în judecată a notarului public S.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, infracţiune prev. şi pedepsită de art. 289 C. pen.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin ordonanţa nr. 1073/P/1997a dispus în temeiul prev. art. 249 1 C pr. pen. rap. la. Art.11 pct 1 lit. b C.pr. pen. constatând, totodată, că în baza dispoziţiilor art.7 din Legea nr. 137/1997, fapt nu se mai sancţionează, operând graţierea. În motivarea ordonanţei s-a arătat că, deşi din probele administrate se constată existenţa faptei de fals intelectual prev. de art. 289 C.pen., în egală măsură

13

rezultă împrejurările, modul şi mijloacele comiterii faptei, că această nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni de fals intelectual 289 C.pen. Prin ordonanţa enunţată, de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului pentru fapta comisă, pentru lipsa pericolului social propriu unei infracţiuni, s-a pus capăt procesului penal, epuizându-se efectele autorizaţiei primite, de trimitere a învinuitului în judecată penală, fapta acestuia fiind chiar trecută din ilicitul penal în sfera ilicitului extrapenal, anume cel administrativ. În această situaţiei, chiar dacă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, putându-se infirma şi dispune redeschiderea urmăririi penale, încheind totuşi un ciclu procesual, face infirma, pentru viitor, avizarea favorabilă a trimiterii în judecată, impunându-se concluzia că este necesară o nouă autorizare din partea ministrului justiţiei, care să se pronunţa pe baza tuturor probelor aflate în dosarul cauzei, inclusiv a celor care au stat la baza aprecierii că fapta nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni şi că se impune sancţionarea ei, în art. 91 C. pen., aplicând una din sancţiunile cu caracter administrativ.

În felul aceasta, procedându-se la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului S.D. doar cu informarea ministrului justiţiei, fără obţinerea avizului scris în condiţiile în care primele avize îşi consumaseră efectele juridice, s-au încălcat normele juridice imperative referitoare la sesizarea instanţei, cu toate că erau îndeplinite condiţiile legale speciale ale existenţei subiectului activ, dar nu existau avizele cerute de legea specială. 12

În ceea ce priveşte participaţia penală, aceasta este posibilă în toate formele în cazul infracţiunii de fals intelectual. Pentru existenţa coautoratului este necesar, fiind vorba de o infracţiune proprie, ca făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de lege autorului şi anume aceea de funcţionar şi să săvârşească fapta cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia) în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu menţiunea că întocmirea înscrisului trebuie să fie de competenţa mai multor persoane. Pro exempli gratia, falsificarea unui proces-verbal în momentul întocmirii acestuia de către comisia competentă a-l încheia. Instigator sau complice poate fi orice persoană, calitatea specială fiind cerută de lege numai autorului (coautorului).

Infracţiunea de fals intelectual poate fi săvârşită şi sub forma participaţiei improprii. Este vorba de acele situaţii în care există o cooperare materială a persoanelor la comiterea faptei, însă lipseşte legătura subiectivă 12 Revista Pandectele Române – nr.4 /2001 ed. Rosetti, notă de Nicolae Crăciun – dec. pen. 4878/06.12.2000 secţia penală a C.S.J.

14

dintre ele. Într-un asemenea caz, unele persoane, cooperează fără intenţie sau fără vinovăţie la producerea urmărilor prevăzute de celelalte. Autorul faptei îşi păstrează această calitate chiar dacă din punct de vedere subiectiv nu răspunde penal ( art. 24 C. pen. ), iar cel care l-a determinat sau ajutat cu intenţie rămâne instigator ori complice deoarece nu a executat nemijlocit acţiunea (inacţiunea) infracţională. Contribuţia participanţilor, în ambele modalităţi, constă în determinare, înlesnire sau ajutare în orice mod cu intenţie la săvârşirea infracţiunii. Este vorba deci de instigare şi complicitate. Aşadar, participaţia improprie se poate realiza în două modalităţi: modalitatea intenţie şi culpă cu neprevedere şi modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie ( art. 31 C. pen. ).În cele ce urmează vom ilustra această formă de săvârşire a infracţiunii cu un exemplu din practica judiciară.

Astfel, practica judiciara a statuat că fapta administratorului unei societăţi comerciale de a determina pe o funcţionară subalternă, fără ca aceasta să cunoască adevărul, să înscrie, într-o adeverinţă fiscală, o cantitate mai mică de marfă decât cea vândută, precum şi o valoare a acesteia inferioară celei reale, în scopul de a fi plătite de către cumpărător taxe vamale mai mici decât cele cuvenite, constituie infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. Prin sentinţa penală nr. 191 din 4 septembrie 1997 a Tribunalului Iaşi, a fost condamnat inculpatul A.A. pentru infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. S-a reţinut că Gh. M., cetăţean străin, a cumpărat la data de 2 septembrie 1993, de la S.C. AMESAN S.R.L. Iaşi, al cărei administrator era inculpatul, cantitatea de 120 kg de fire sintetice în valoare de 1.485.000 de lei. La solicitarea cetăţeanului străin de a i se menţiona în chitanţa fiscală o valoare mai mică, pentru a plăti taxe vamale în cuantum mai redus, din dispoziţia inculpatului o salariată a firmei respective a întocmit chitanţa cerută pentru cantitatea de 61,25 de fire în valoare de 735.000 lei. La controlul făcut de organele de poliţie în autoturismul cetăţeanului străin a fost găsită cantitatea de 129 kg de fire sintetice. Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 54 din 19 februarie 1998 a Curţii de Apel Iaşi. Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în instigare la infracţiunea de fals intelectual. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului rezultă în mod vădit că inculpatul a dat dispoziţii unei subalterne să treacă în chitanţa fiscală datele pe care aceasta le-a înscris fără să-şi dea seama că, în realitate, cantitatea vândută era mult mai mare.

15

Ca urmare, fapta inculpatului de a determina, cu intenţie, pe o salariată subalternă a lui, de a atesta, într-o chitanţă fiscală, date necorespunzătoare adevărului, cu scopul de a fi plătite taxe vamale mai reduse de către persoana căreia I-a fost eliberată chitanţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art.289 alin.1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins13.

Spre deosebire de situaţia din speţa mai sus menţionată, tot în practica judiciară s-a întâlnit următoarea situaţie: inculpatul, director economic la o societate comercială a semnat o adeverinţă prin care se atesta în mod nereal că o anumită persoană este salariat al unei unităţi în subordine, confirmând astfel conţinutul fals al acesteia. În acest caz există infracţiunea de fals intelectual, prev. în art. 289 C. Pen, chiar dacă acea adeverinţă nu a fost întocmită de către inculpat, ci de un alt angajat, încă inculpatul cunoştea neconcordanţa conţinutului ei cu realitatea (Curtea de Apel Bucureşti, secţia – a II-a penală, decizia nr. 178/1997).14

2.3.2. Subiectul pasiv al infracţiunii de fals intelectual

În cazul infracţiunii de fals intelectual, putem vorbi de existenţa a două subiecte pasive împotriva cărora se îndreaptă acţiunea periculoasă şi care sunt prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni de fals intelectual. Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale, precum şi autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau persoana juridică de la care emană înscrisul

Subiect pasiv secundar al infracţiunii este persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate în urma săvârşirii de către subiectul activ a infracţiunii.

În analiza condiţiilor preexistente trebuie să avem în vedere şi împrejurări ca timpul şi locul săvârşirii infracţiunii. Acestea sunt prezent cu ocazia comiterii unei infracţiuni concrete, deoarece existenţa ei nu poate fi concepută în afara locului şi timpului. Legea nu cere condiţii speciale de loc în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual. Referitor însă la timpul săvârşirii infracţiunii există o condiţie de timp intrinsecă acţiunii incriminate, în sensul că falsul intelectual se comite cu prilejul întocmirii uni înscris oficial, deci concomitent cu redactarea sau completarea anumitor date

13 Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu - Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990-2000 – ed. Argessis pag. 881 14 idem – pag. 883

16

ale unui înscris oficial.15 Orice operaţiuni de alterare care s-ar efectua ulterior finalizării înscrisului vor constitui acte componente ale unei alte infracţiuni: fals material în înscrisuri oficiale.

SECŢIUNEA III – CONŢIUNUTUL CONSTITUTIV

3.1. Latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual.

Latura obiectivă a unei infracţiuni se realizează prin manifestarea exterioară a omului – acţiune sau inacţiune – care atinge, lezează valorile ocrotite prin legea penală, atingere care poate consta într-o anumită schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare infracţională. Latura obiectivă cuprinde deci pe lângă pe lână acţiune sau inacţiune şi urmarea periculoasă precum şi legătura cauzală dintre acestea. Rezultă deci că şi în studiul laturii obiective a infracţiunii pe care o analizăm trebuie să tratăm toate aceste aspecte precum şi cerinţele esenţiale prevăzute de lege în cazul special al infracţiunii de fals intelectual.

3.1.1. Elementul material

Fără activitate exterioară nu poate exista infracţiune. Numai o acţiune (inacţiune) poate atinge una din valorile în art. 1 C. penal, deci să producă urmări periculoase. Acţiunea constă în săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă. Aceasta este prevăzută în ipoteza normei de incriminare. În general, acţiunea diferă în funcţie de obiectul infracţiunii spre care este îndreptată, deoarece un anumit obiect nu poate fi lezat sub diversele lui aspecte, prin orice acţiune. În concret însă, obiecte ale unor infracţiuni diferite pot fi lezate prin acelaşi fel de acţiune. Acţiunea se poate realiza fie prin forţele proprii ale făptuitorului ( cuvinte, scris , loviri, gesturi), fie cu ajutorul unor mijloace, instrumente neanimate (chimice, fizice) sau animate (animal).

Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde să fie îndeplinită, încălcându-se astfel o normă onerativă. Ori de câte ori se încalcă o normă penală în condiţiile art.17 Cod penal, se săvârşeşte sau se comite o infracţiune. Când însă prin lege se interzice o anumită acţiune periculoasă (printr-o normă prohibitivă ) se săvârşeşte o infracţiune comisivă. Majoritatea infracţiunilor sunt comisive. Când printr-o normă onerativă se pretinde membrilor societăţii să facă ceva şi aceştia nu 15 V. Dongoroz, S. Kahane s.a – op. cit. vol. III, Partea specială ed. Academiei Române – pag. 435

17

îndeplinesc obligaţia, se săvârşeşte o infracţiune omisivă. Trebuie făcută distincţia, pe de o parte între infracţiunea comisivă şi cea omisivă ca întreg şi modalităţi de incriminare a unor fapte, şi acţiunea şi inacţiunea ca subelemente ale laturii obiective a infracţiunii, ca modalităţi de fapt ale laturii obiective prin care se realizează infracţiunea, pe de altă parte. Aceasta deoarece şi unele infracţiuni comisive şi omisive se pot săvârşi sub aspectul laturii obiective atât prin acţiune, cât şi prin omisiune.

Infracţiunea de fals intelectual este din punct de vedere obiectiv o infracţiune comisivă mixtă care poate fi săvârşită atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.

Elementul material în cazul special al infracţiunii de fals intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial care poate fi realizată prin două modalităţi alternative. Una din aceste modalităţi constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Atestarea este acea consemnare, menţionare care se efectuează cu prilejul întocmirii unui înscris oficial referitor la existenţa anumitor fapte sau împrejurări determinate. Atestarea este necorespunzătoare adevărului atunci când faptele sau împrejurările asupra cărora se face menţionarea nu au existat ori s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea. În practica judiciară s-a decis că există fals intelectual săvârşit în această modalitate, de exemplu, dacă funcţionarul trece în listele de inventar cantităţi de marfă mai mari decât în realitate, ori dacă întocmeşte procese-verbale fictive, ori o factură şi un contract de vânzare fictive sau state de plată fictive ori dacă oficiantul PTTR confirmă, prin semnătura sa că mandatul poştal s-a eliberat adevăratului destinatar, deşi banii au fost însuşiţi de el; sau dacă medicul a eliberat un certificat de deces, fără a fi examinat cadavrul şi fără a fi constatat personal cauzele morţii, ori dacă medicul atestă fals că a examinat bolnavul căruia i-a acordat concediu medical.

A doua modalitate de săvârşire a infracţiunii de fals intelectual constă în omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări. Făptuitorul omite în acest caz să înregistreze, să consemneze unele date sau împrejurări veridice, de care el a luat cunoştinţă şi pe care avea obligaţia să le menţioneze în cuprinsul înscrisului oficial, care era destinat să facă probă. Prin urmare, în cazul omisiunii făptuitorul nu alterează absolut cu forma înscrisului (scrierea sau subscrierea), aspectul său fizic (ca la infracţiunea de fals material când există o alterare materială, fizică, a înscrisului însuşi) ci numai conţinutul înscrisului care în final nu mai corespunde total sau parţial realităţii.16 Săvârşeşte infracţiunea de fals intelectual în această modalitate, spre exemplu, oficiantul poştal care omite să înregistreze în registrul de 16 Gh. Nistoreanu, I. Pascu s.a. – Drept penal – Curs selectiv – ed. Europa Nova Bucureşti 2001, pag. 517.

18

evidenţă mandatul poştal primit şi a cărui valoare şi-a însuşit-o sau funcţionarul care omite să completeze duplicatele şi triplicatele chitanţelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate, cu scopul de a-şi însuşi acele sume. În acest din urmă caz, fapta constituie fals intelectual, deoarece exemplarul eliberat plătitorului constituie împreună cu duplicatul şi triplicatul un act indivizibil, în baza căruia gestiunea funcţionarului se încarcă cu sumele respective, acesta fiind obligat a le justifica.17

În cazul falsificării înscrisului oficial prin acţiune, este suficient ca înscrisul să cuprindă o singură atestare necorespunzătoare adevărului, iar în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune, este suficient ca făptuitorul să fi omis inserarea unei singure fapte sau împrejurări. Dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la mai multe fapte date sau împrejurări, infracţiunea nu-şi pierde caracterul unitar.

3.1.2. Cerinţe esenţiale

Pentru existenţa infracţiunii decare ne ocupăm, fie că este săvârşită prin acţiune, fie prin omisiune, este necesar ca activitatea ilegală desfăşurată de către făptuitor să îndeplinească anumite cerinţa esenţiale. În primul rând, falsul intelectual, trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului oficial. Cu privire la această situaţie, subliniem faptul că “întocmirea înscrisului” nu presupune numai realizarea lui în întregime, dar şi completarea lui cu anumite înregistrări sau date în situaţia când, potrivit naturii sale şi a unor cerinţe obligatorii, este supus unei asemenea completări ulterioare. Pentru exemplificare indicăm fapta prin care se omite înregistrarea unor încasări în registrul de casă. În sens contrar, arătăm că fapta funcţionarului care după ce – în exercitarea atribuţiilor de serviciu – a întocmit un înscris oficial şi după ce actul a fost semnat şi de alte persoane, modifică conţinutul acestuia, prin adăugarea unor menţiuni necorespunzătoare realităţii, în speţă, o menţiune în sensul în şedinţa respectivă s-a adoptat o anumită măsură care în realitate nu fusese luată, nu constituie infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 Cod penal, ci infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută în art. 288 Cod penal.18 Aşadar, atunci când după întocmirea înscrisului şi contraface scrierea sau subscrierea ori se alterează material actul sunt incidente

17 RRD nr. 6/1970 – Ion Fătu - Probleme de drept penal şi de procedură penală din practica Tribunalului Judeţean Suceava – pag. 129.18 Dr. Constantin Sima - Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000 ed. Lumina Lex 2000, decizia penală a Tribunalului Suprem nr. 480/1975 – pag. 772

19

prevederile art. 288 Cod penal care incriminează falsul material în înscrisuri oficiale.

În al doilea rând falsificarea trebuie comisă de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Nu există această infracţiune dacă funcţionarul, deşi consemnează î cuprinsul actului date nereale, nu se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, situaţie în care el urmează să răspundă petru un fals material în înscrisuri oficiale. Prin urmare, va răspunde pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale (art. 288 Cod penal) şi nu pentru fals intelectual, funcţionarul, care cu toate că a comis fapta în timp ce-şi îndeplinea îndatoririle de serviciu, el nu era competent, respectiv nu era îndreptăţit să întocmească actul al cărei conţinut l-a contrafăcut sau alertat.19 Într-o altă speţă, inculpata a completat formularul în vederea obţinerii unui împrumut CAR, cu date nereale când nu se mai afla în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, în acest caz ea urmând să răspundă pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată şi nu pentru infracţiunea de fals intelectual şi nici pentru infracţiunea de uz de fals.20

Incriminând falsul intelectual, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 289 Cod penal cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, să fie de natură a produce consecinţe juridice. Aceasta nu înseamnă însă că cerinţa de mai sus nu ar fi necesară. Includerea acestei condiţii în conţinutul infracţiunii ar fi fost însă de prisos, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al condiţiilor de formă şi al competenţei celui care l-a emis este un înscris valabil, iar conţinutul său nu corespunde realităţii.

3.1.3. Urmarea imediată

Urmarea socialmente periculoasă a unei infracţiuni constă în schimbarea produsă în realitatea înconjurătoare (asupra valorilor ocrotite de legea penală) sau în pericolul producerii unei asemenea schimbări datorită acţiunii (inacţiunii) prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, orice acţiune (inacţiune) prevăzută de legea penală este considerată, în abstract, că produce o anumită urmare periculoasă, pentru valoarea ocrotită. Urmarea nu trebuie identificată numai cu rezultatul, deoarece este numai o formă sub care aceasta se poate prezenta, ea putând fi şi de pericol. Urmarea este pe de o parte directă, fiindcă lezează obiectul special sau nemijlocit, iar pe de altă parte indirectă, deoarece aduce atingere şi obiectului juridic de grupă şi celui general sau comun (ordinii de drept).

19 RRD nr. 5/19981 - Tribunalul Judeţean Covasna , decizia penală nr. 19/19981, pag. 6820 RRD nr. 5/1976 – Tribunalul Judeţean Covasna , decizia penală nr. 1324/1974, cu notă deD. Clocotici, pag. 55.

20

Urmările diferă în funcţie de natura obiectului juridic împotriva căruia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea infracţională. În acest sens, urmarea poate fi patrimonială, politică, politico-economică, organizatorică, morală. În numeroase cazuri urmările sunt prevăzute în conţinutul legal al infracţiunii şi pot fi constatate prin propriile noastre simţuri. În alte cazuri, urmările nu sun prevăzute expres în conţinutul acesteia deoarece sunt subînţelese, prezumate de către legiuitor. Când urmarea este prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii, aceasta este “materială”, de “rezultat”, fiindcă s-a cauzat o vătămare efectivă în sens fizic, o daună provocată obiectului material. O asemenea infracţiune se consumă odată cu producerea rezultatului prevăzut de lege. Când în conţinutul legal al infracţiunii nu se cere existenţa unui rezultat întrucât infracţiunea are numai obiect juridic, o asemenea infracţiune este denumită de “atitudine”, “ formală”, de “ pericol” şi se consumă odată cu realizarea acţiunii sau inacţiunii incriminate.

Ţinând seama de întinderea, respectiv de gravitatea urmărilor acestea pot fi de bază sau de agravare (calificare),care la rândul lor pot fi unice sau alternative, fără ca totuşi infracţiunea să-şi piardă caracterul unitar în forma sa de bază sau agravată.21

Prin comiterea infracţiunii de fals intelectual se aduce atingere încrederii publice acordate înscrisurilor oficiale. Aşadar, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege prin redactarea efectivă a unui înscris oficial fals. Urmarea socialmente periculoasă este realizată când înscrisul aparent real este perfectat, respectiv, semnat şi întărit cu sigiliul sau ştampila cuvenită, întocmai ca un înscris autentic. În situaţia când actul nu este perfectat din cauze independente de voinţa făptuitorului ne aflăm în faţa unei tentative. 22

3.1.4. Raportul de cauzalitate

În general, raportul de cauzalitate constă în relaţia existentă între două fenomene: cauză şi efect. Cauza este fenomenul care determină naşterea altui fenomen, iar efectul – fenomenul determinat, rezultatul.

În dreptul penal raportul de cauzalitate se stabileşte între acţiunea sau inacţiunea omului prevăzută de legea penală, care constituie cauza şi urmarea periculoasă, ca efect al acestei acţiuni sau inacţiuni. Aşadar, urmarea constă în schimbarea care se produce în realitatea obiectivă şi are caracter periculos. Aceasta poate fi mecanică, fizică, biologică, socială ori să se manifeste în comportarea altor persoane. Şi inacţiunea este cauză întrucât 21 Prof. Dr. Matei Basarab – op. cit – pag. 161-163 22 GH. Nistoreanu, I. Pascu s.a. – op. cit. pag. 515.

21

produce efecte prevăzute de legea penală. Astfel, în art. 18 Cod penal se prevede că şi inacţiunea aduce atingere valorilor sociale prevăzute în art. 1 Cod penal. Acest lucru este firesc întrucât multe fapte periculoase pot fi comise prin abţinere, când persoana are, în virtutea poziţiei sale sociale, a funcţiei sau caracterului muncii pe care o îndeplineşte, obligaţia să efectueze anumite activităţi în interesul desfăşurării normale a aparatului de stat, a producţiei, a nuor servicii, pentru protecţia sănătăţii publice. Numai când există o asemenea îndatorire se comite fapta prin inacţiune, încălcându-se o normă onerativă.

Constatarea raportului de cauzalitate se impune numai la infracţiunile materiale, deoarece la acestea se prevede prin norma de incriminare existenţa unui rezultat, a unei daune pentru a se realiza conţinutul lor în formă consumată. De asemenea, acest raport trebuie constatat şi în cazul comiterii infracţiunii în participaţie pentru a se stabili contribuţia fiecărui participant, legătura dintre acţiunile sau inacţiunile şi rezultatul acestora. Raportul cauzal are un caracter obiectiv deoarece există în afară şi independent de conştiinţa omului, însă nu înseamnă că el nu poate avea loc şi între fenomene subiective.

Un fenomen cauză provoacă efectul doar în anumite condiţii. Acestea constau într-un complex de fenomene care nu pot genera ele însele efectul, dar însoţesc cauza în timp şi spaţiu, asigurând producerea efectului, fiind legate de cauză în mod indirect. Cu alte cuvinte, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului nu trebuie privită izolat, ci ca fiind capabilă să producă rezultatul sau efectul numai în prezenţa unor condiţii cu care se află în conexiune.

Efectul, ca urmare a cauzei apare întotdeauna după aceasta. Aşadar acţiunea sau inacţiunea precede în timp rezultatul periculos, însă nu orice succesiune între acţiune sau inacţiune şi urmarea periculoasă exprimă o relaţie cauzală. Legătura între cauză şi efect, în fiecare caz concret, apare ca având un caracter necesar. Există însă şi raporturi întâmplătoare. Întâmplarea nu trebuie însă confundată cu cazul fortuit deoarece ea este obiectivă, petrecându-se în planul existenţei, al realităţii, pe când cazul fortuit ţine de prevedere, având loc în planul cunoaşterii.

Raportul de cauzalitate poate fi simplu sau complex. Este simplu când efectul se datorează unei singure cauze, respectiv este complex când se împletesc diferite cauze între ele. Cauzele pot fi concomitente sau succesive, iar unele dintre ele pot slăbi sau chiar împiedica producerea efectului altora.

Între raportul cauzal şi vinovăţie există o legătură strânsă, deoarece numai acţiunile sau inacţiunile umane, precedate şi însoţite de anumite stări de conştiinţă specifice şi care au cauzat urmări prevăzute de legea penală,

22

vor fi luate în considerare. Însă vinovăţia nu se poate identifica cu raportul cauzal. În practică se va stabili mai întâi raportul de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea prevăzută de legea penală şi urmare, după care se va examina dacă există vinovăţie sau nu, iar în cazul în care aceasta lipseşte, fapta nu este infracţiune întrucât raportul cauzal, deşi existent obiectiv, nu are semnificaţie penală deoarece răspunderea penală este subiectivă. Aşadar, atât legătura cauzală, cât şi vinovăţia sunt necesare pentru existenţa infracţiunii, care este singurul temei al răspunderii penale, însă numai împreună pot atrage această răspundere.23

Şi în cazul special al infracţiunii de fals intelectual trebuie să se constate existenţa legăturii de cauzalitate între starea de pericol şi comiterea unei dintre activităţile (acţiune-inacţiune) prevăzute în textul incriminator – atestarea sau omisiunea. Legătura de cauzalitate apare de cele mai multe ori din însăţi materialitatea şi ca atare din constatarea existenţei faptei comise Dacă un înscris oficial este falsificat grosolan, uşor de observat, nu există urmarea cerută de lege. În consecinţă, fapta va constitui în concepţia unor autori24 o încercare de falsificare.

Într-o altă opinie25 pe care o împărtăşim se susţine nu există nici tentativă atunci când fapta nu se poate consuma datorită modului cum a fost concepută executarea ei. Defecţiunea există, deci chiar în momentul conceperii în plan psihic a modului de executare a acţiunii. Atunci când mijloacele folosite, prin natura şi însuşirile lor, considerate mijloace neidonee, nu pot produce rezultatul necesar consumării infracţiunii în nici o împrejurare indiferent cine le-ar folosi, infracţiunea nu poate fi considerată ca săvârşită nici măcar în forma tentativei. Este tocmai cazul falsificării grosolane a unui înscris oficial, falsificare detectabilă de orice persoană şi care nu poate induce în eroare pe nimeni.

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii da fals intelectual

Latura obiectivă trebuie analizată în strânsă legătură cu latura subiectivă întrucât pentru existenţa infracţiunii în general şi a infracţiunii de fals intelectual în special nu se poate concepe o latură fără cealaltă, fiindcă ele formează o unitate. Prin urmare nu este suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană a acţiunii (inacţiunii) şi urmarea periculoasă a acesteia ci trebuie să se constate şi că acestea au fost precedate şi însoţite de

23 Prof. Dr. Matei Basrab – op. cit. – pag. 165-17324 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, s.a – Drept penal - Partea specială – ed. Europa Nova, Bucureşti 1999, pag. 49425 Prof. Dr. Matei Basarab – op.cit. vol. I, pag. 367

23

procese psihice specifice vinovăţiei, ca trăsătură a infracţiunii deoarece răspunderea penală presupune atât un temei obiectiv (reprezentat prin latura obiectivă) cât şi unul subiectiv (latura subiectivă). Întotdeauna latura subiectivă se deduce din cea obiectivă.

Încercând o definiţie, putem afirma că latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea) şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcţie produc totuşi astfel de urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei infractorului. Ea are ca subelement principal vinovăţia iar ca subelemente secundare mobilul şi scopul. Cât priveşte mobilul şi scopul, în cele mai multe cazuri, constatarea lor nu este necesară pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii, deşi sunt prezente în cadrul laturii subiective a fiecărei infracţiuni concrete.

Pentru a exista vinovăţie trebuie să se constate responsabilitatea (discernământul) făptuitorului. Aşadar, numai o persoană responsabilă (cu discernământ) poate fi şi vinovată. Formele vinovăţiei sunt cuprinse în art. 19 alin.1 Cod penal şi sunt intenţia şi culpa. Vinovăţia întotdeauna, indiferent de forma şi gradul ei, precede şi însoţeşte acţiunea (inacţiunea) incriminată de legea penală.

a). Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul prevede urmarea acţiunii (inacţiunii) sale şi urmăreşte (doreşte) sau acceptă posibilitatea producerii lui prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii. Din definiţia legală a intenţiei reiese că aceasta poate fi directă şi indirectă (eventuală) în funcţie de prevederea unor posibilităţi diferite în privinţa producerii urmării şi a factorului volitiv.

Intenţia este directă când infractorul prevede urmarea acţiunii (inacţiunii) sale şi doreşte (urmăreşte) producerea ei.

Intenţia este indirectă (eventuală) când infractorul prevede pe lângă urmarea certă a acţiunii (inacţiunii) sale pe care o doreşte (urmăreşte), posibilitatea producerii şi a unei urmări eventuale, pa care deşi nu o doreşte, o acceptă. Are deci o atitudine de indiferenţă, de nepăsare faşă de producerea urmării eventuale. Această altă urmare nu trebuie să fie neapărat mai gravă decât aceea pe care a urmărit-o dar nu este nici exclusă. Modalitatea intenţie indirectă se întâlneşte la acele acţiuni (inacţiuni) care, datorită modului lor de executare sunt apte să producă în concret mai multe urmări. Urmarea certă şi dorită poate să fie sau nu prevăzută de legea penală, însă urmarea eventuală prevăzută şi acceptată de infractor trebuie să fie întotdeauna cuprinsă într-o lege. 26

26 RRD nr. 12/1974, - G. Antoniu – Trăsăturile distinctive ale intenţiei indirecte – pag. 22 şi urm.

24

Intenţia ca formă a vinovăţiei, care exprimă în acelaşi timp şi un grad mai accentuat de vinovăţie faţă de culpă – se poate manifesta în anumite grade, însă numai intenţia directă. Astfel, în funcţie de timpul care se scurge de la naşterea ideii infracţionale şi până la luarea hotărârii (deciziei) de a săvârşi acţiunea (inacţiunea), de starea sufletească şi condiţiile în care a fost luată respectiva hotărâre, precum şi de timpul care trece până la începerea executării acţiunii (inacţiunii), în legea penală şi în doctrină se vorbeşte de intenţia premeditată şi intenţia repentină (spontană) în raport cu cea obişnuită, prezentă în cazul majorităţii infracţiunilor.

Intenţia premeditată sau premeditarea reprezintă o circumstanţă de agravare şi constă într-o chibzuire relativ mai îndelungată decât cea obişnuită şi într-o stare de relativ calm, cu privire la acţiune (inacţiune), timp, loc şi mod de comitere precum şi trecerea unui timp de la luarea hotărârii şi până la punerea ei în executare pentru a exista cât mai multe şanse să se producă urmarea dorită. Cu toate că în numeroase cazuri intenţia se exteriorizează prin acte materiale sau spirituale de pregătire, acestea nu ţin de premeditare, ci sunt doar mijloace cu ajutorul cărora se probează existenţa ei, care rămâne un factor exclusiv psihic, intern.

Intenţia repentină sau spontană se naşte în stare de puternică tulburare sau emoţie a infractorului determinată de o provocare din partea persoanei vătămate sau datorită tulburării pricinuite de procesul naşterii. Intenţia repentină constituie o circumstanţă atenuantă legală fiindcă hotărârea a fost luată de către infractor în împrejurări deosebite, stare de puternică tulburare sau emoţie, care are influenţă asupra gradului de prevedere şi de voinţă (stăpânire) a acestuia, pe care le diminuează, fără însă a le exclude.

b). Culpa constituie a doua formă a vinovăţiei, mai uşoară ca şi gard de cât intenţia. Infracţiunea este săvârşită din culpă când infractorul prevede posibilitatea producerii urmărilor acţiunii (inacţiunii) sale, pe care nu le acceptă, ori deşi nu le prevede, trebuia şi putea să le prevadă. Modalităţile culpei sunt - culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) care constă în prevederea de către infractor a posibilităţii producerii urmărilor periculoase ale acţiunii (inacţiunii) sale pe care nu le acceptă socotind fără temei că nu se vor produce şi – culpa fără prevedere (neglijenţa) care există când infractorul nu prevede urmarea periculoasă a acţiunii (inacţiunii) sale, deşi trebuia şi putea să o prevadă.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea de fals intelectual se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, fiind o infracţiune intenţionată. Aşadar intenţia există atât în cazul comiterii faptei prin acţiune cât şi prin inacţiune. Cerinţa intenţiei, atunci când fapta se realizează prin inacţiune, rezultă din

25

precizarea făcută în textul de lege că omisiunea de a insera unele date sau împrejurări trebuie săvârşită cu “ştiinţă”, deci numai cu intenţie. Atât în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune, intenţia făptuitorului poate fi directă sau indirectă. 27

De subliniat este faptul că falsul intelectual nu se poate comite şi din culpă. În acest sens, menţionăm că alterarea adevărului în conţinutul unui înscris din neglijenţa sau eroarea funcţionarului poate atrage eventual, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege, infracţiunea de neglijenţă în serviciu sau o sancţiune de altă natură decât cea penală, de exemplu, o sancţiune civilă, contravenţională ori disciplinară. Pentru exemplificare indicăm următoarea speţă. Judecătoria Rădăuţi, prin sentinţa penală nr. 705/1998 l-a condamnat pe inculpatul S.G. la 6 luni închisoare şi. Respectiv, 3 luni închisoare, pedepse graţiate, pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 289 şi art. 291 Cod penal, reţinându-se că, în calitate de primar al comunei Horodnic, a întocmit adresa nr. 965/23.mai 1995 către Judecătoria Rădăuţi prin care se face cunoscut că terenurilor agricole (una în nume personal şi alta în calitate de moştenitor al fratelui său) deşi, în realitate, această persoană făcuse o singură cerere.

Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 755/28.09.1998 a admis apelul inculpatului şi a desfiinţat sentinţa, pronunţând achitarea în temeiul art. 10 lit. d şi art. 11 pct.2 lit. a Cod .procedură penală.

Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, criticând-o pentru că instanţa a comis o eroare gravă de fapt, motiv de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 Cod procedură penală.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava l-a respins ca nefondat cu motivarea că în ceea ce priveşte infracţiunea de uz de fals îi lipseşte latura obiectivă în raport cu persoana inculpatului care nu putea beneficia de consecinţele juridice ale actului, înscrisul fiind întocmit în folosul altei persoane.

Infracţiunea de fals intelectual este o infracţiune de intenţie şi chiar dacă textul nu o prevede expres, falsificarea trebuie să fie de natură a produce consecinţe juridice. În speţă inculpatul a susţinut că N.I a avut o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în calitate de moştenitor al fratelui său, cerere ce nu a fost găsită în arhivele Comisiei de Aplicare a Legii 18/1991. Inculpatul a fost însă convins că a văzut o cerere, fie că a bănuit doar gândindu-se la demersurile făcute ulterior de N.I la Comisia Judeţeană, relatările din adresă fiind reale, neexistând intenţia de a denatura adevărul. Chiar false fiind, atestările din adresă nu erau de natură să producă consecinţe juridice. 27 V. Dongoroz s.a – op. cit. – pag.437

26

Nici Legea 18/1991şi nici alte acte normative nu au stabilit termene de decădere pentru exercitarea dreptului moştenitorului de a cere reconstituirea dreptului de proprietate iar Legea nr.169/1997 chiar prelungit termenul până la 31.12.1998.

Faţă de toate aceste elemente, soluţia de achitare pronunţată de instanţe de apel este corectă.28

În altă speţă – Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală decizia nr. 1019/26.04.1996, - s-a reţinut că este inadmisibil a se reţine ca fiind săvârşite în concurs atât infracţiunea de fals intelectual cât şi infracţiunea de abuz în serviciu. Potrivit art. 289 Cod penal, infracţiunea de fals intelectual se caracterizează – prin calitatea de funcţionar al subiectului activ şi prin comiterea faptei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, astfel că nu poate fi reţinută şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 Cod penal. Această afirmaţie rezultă cu mai multă claritate din prezentarea speţei. Inculpatul, în calitatea de şef de tură la vama Naidăş, a falsificat trei chitanţe pentru a permite înscrierea în circulaţie, prin eludarea dispoziţiilor H.G. nr.594(1991, a unui număr de trei autoturisme.

Instanţa l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptele săvârşite de inculpat constituie şi infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248 alin.1. Cod penal. Recursul în anulare nu este fondat întrucât aşa cum am arătat anterior datorită trăsăturilor specifice ale infracţiunii de fals, aceasta nu poate fi comisă în concurs cu infracţiunea de abuz în serviciu.29

Într-o altă speţă s-a reţinut că fapta unui medic de circumscripţie de a fi eliberat – fără a se fi deplasat la locul unde se afla cadavrul şi fără a fi constatat cauzele morţii – un certificat de deces, în care a menţionat că persoana defunctă a încetat din viaţă datorită unei anumite boli (deşi în realitate fusese ucisă de către o altă persoană), constituie infracţiunea de fals intelectual, chiar dacă medicul nu a cunoscut realitatea, fiind indus în eroare de autorul omorului. În speţă există intenţia infracţională, atâta vreme cât medicul a ştiut că atestă împrejurări neconforme cu realitatea şi anume că a văzut cadavrul şi a constata personal cauza morţii.30

Orice acţiune sau inacţiune conştientă are ca temei subiectiv un anumit mobil(motiv) iar prin producerea consecinţelor acţiunii sau

28 Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990-2000, ed. Argessis, pag. 882, - Curtea deApel Suceava, decizia nr. 464/06.09.199929 Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990 –2000, ed. Argessis, pag. 882-883, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1019/26.04.199630 Dr. Constantin Sima - Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, ed. Lumina Lex 2000, pag. 761, Tribunalul Suprem, secţia penală, deciza 3166/1974, RRD nr. 8/1975 pag. 70

27

inacţiunii, urmarea, se urmăreşte un anumit scop. Mobilul şi scopul, ca subelemente ale laturii subiective, preced şi însoţesc atât luarea hotărârii cât şi acţiunea sau inacţiunea.

Mobilul este factorul psihic care determină pe infractor să comită acţiunea sau inacţiunea. Acesta poate consta într–un sentiment de ură, gelozie, lăcomie, răzbunare, fanatism, milă. Aşadar, dacă intenţia e mereu aceeaşi, directă sau indirectă, mobilul este variabil, în funcţie de infractor şi de împrejurări.

Scopul constă din ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea urmării acţiunii sau inacţiunii sale periculoase. De exemplu, satisfacerea unor plăceri în cazul furtului, al moştenirii victimei în cazul omorului.

Uneori scopul, ca subelement al laturii subiective, este confundat cu urmarea infracţiunii, subelement al laturii obiective. Astfel se susţine “ Consumarea infracţiunii nu este condiţionată de realizarea scopului, fiind suficientă executarea acţiunii cu intenţia calificată de a induce în eroare “.31

Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, odată ce subiectul activ şi-a dat seama că săvârşeşte fapta, denaturează adevărul pe care actul trebuia să-l exprime şi a voit sau a acceptat acest rezultat.32

Scopul este imediat când este cerut de conţinutul legal al infracţiunii, dar poate exista şi un scop îndepărtat ( satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor obiecte ). Asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu intenţie directă.

Cu toate că atât mobilul, cât şi scopul sunt prezente cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni, acestea nu fac parte, de regulă, din conţinutul legal al acesteia, în sensul că vinovăţia penală a unei persoane se poate realiza independent de luarea în considerare a mobilului şi a scopului. Însă, pentru stabilirea gradului de vinovăţie în concret, se vor avea în vedere şi unul şi altul cu ocazia individualizării judiciare a răspunderii penale şi a sancţiunii.

Mobilul şi scopul, când fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, trebuie constatate pentru existenţa acesteia fie în forma simplă, fie în forma agravată.

Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor, în cazul special al infracţiunii de fals intelectual, nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, o dată ce subiectul activ şi-a dat seama că săvârşeşte fapta, denaturează adevărul pe care actul trebuia să-l exprime şi a voit sau a acceptat acest rezultat.

31 I. Griga - Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile de concurenţă, Pro Lege nr. 1/1993, pag. 14832 Gh. Nistoreanu, I. Pascu s.a. – op. cit., pag. 517

28

SECŢIUNEA IV-FORME.MODALITĂŢI. SANCŢIUNI.

4.1.Formele infracţiunii de fals intelectual

Ca orice fenomen, infracţiunea intenţionată se desfăşoară în timp şi spaţiu din momentul naşterii ideii infracţionale şi până la producerea urmării prevăzute atât de lege cât şi de infractor şi în acelaşi timp voită sau acceptată de către acesta.

Legea penală incriminează, de regulă, infracţiunile consumate, adică acelea la care s-a produs urmarea necesară realizării conţinutului ei de bază, a celui agravat sau atenuat. În unele cazuri însă, fapta rămâne doar în forma luării hotărârii, a pregătirii sau a executării ei, fără a se produce rezultatul, fie din motive independente de voinţa infractorului, fie datorită voinţei acestuia. Cu privire la anumite infracţiuni, fapta este incriminată şi când se realizează doar în una din aceste forme.

Fazele sunt acele etape prin care poate trece fapta intenţionată şi prevăzută de legea penală, în desfăşurarea ei, în vederea producerii rezultatului. Întreaga activitate infracţională intenţionată mai poartă numele “iter criminis“ sau “calea infracţională”.

Formele infracţiunii sunt: luarea hotărârii, pregătirea, executarea (tentativa) şi forma consumată. Unele dintre acestea au relevanţă juridică numai când infracţiunea nu s-a consumat, deoarece în forma consumată sunt absorbite toate formele anterioare.

Infracţiunea de fals intelectual, realizată prin acţiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, poate îmbrăca toate formele obişnuite ale actelor de pregătire, tentativă şi consumare.

Orice activitate infracţională presupune o atitudine psihică a persoanei subiectului activ (latură subiectivă), care precede şi însoţeşte acţiunea sau inacţiunea prevăzută de legea penală. La infracţiunile intenţionate, această atitudine psihică constă din mai multe momente: naşterea ideii infracţionale, deliberarea(lupta motivelor) şi luarea hotărârii(rezoluţia) de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea infracţională. Având în vedere că cel mai important moment este acela al luării hotărârii(rezoluţia), întreaga formă internă este asimilată cu aceasta.

Luarea hotărârii precede întotdeauna celelalte forme ale infracţiunii cu un timp mai îndelungat(în caz de premeditare) sau mai scurt(în caz de intenţie repentină şi intenţie formată în condiţii obişnuite).

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale, fapta prevăzută de legea penală prezintă pericol doar când are loc acţiunea sau inacţiunea (art.

29

18 C.pen.), simpla luare a hotărârii infracţionale nu atrage răspunderea penală. Aceasta nici chiar atunci când hotărârea a fost împărtăşită altei persoane-aşa numita formă “oratorică”, dar numai când împărtăşirea nu constituie infracţiune de sine stătătoare. Când hotărârea se manifestă printr-o latură externă periculoasă, sub forma unei acţiuni, deci nu rămâne doar în forul interior al persoanei, ea poate fi incriminată ca infracţiune.

Luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea de fals intelectual nu atrage răspunderea penală.

Manifestarea exterioară a hotărârii infracţionale se poate prezenta în forma actelor de pregătire (preparatorii), de executare şi în forma consumată.

Actele de pregătire constă în procurarea de către autor, de coautor sau de către complice a unor mijloace materiale, date, informaţii cu privire la timpul, locul, modul şi mijlocul cel mai potrivit pentru săvârşirea infracţiunii. Acestea pot fi de natură materială sau intelectuală. Astfel, se poate procura un instrument prin cumpărare, împrumutare sau chiar pe cale infracţională (prin furt, de exemplu), prin confecţionare sau preparare, prin adaptarea unui mijloc sau instrument, se culeg informaţii cu privire la locul unde se află obiectul material asupra căruia se va îndrepta acţiunea infracţională, se iau unele măsuri în vederea îngreunării descoperirii infracţiunii sau a infractorului.

Pregătirea infracţiunii, chiar dacă este posibilă, poate să lipsească cu ocazia comiterii unei infracţiuni, iar când există, ea poate diferi de la o infracţiune la alta. La unele infracţiuni însă actele de pregătire nu sunt posibile.

Actul pregătitor are loc, de regulă, înainte de începerea executării acţiunii, la un interval de timp mai lung sau mai scurt după luarea hotărârii infracţionale sau în timpul executării acţiunii şi constituie, sub aspectul raportului de cauzalitate, o condiţie care favorizează manifestarea cauzei. Actul de pregătire , indiferent de natura sa, nu face parte din latura obiectivă şi nici din cea subiectivă a infracţiunii. De cele mai multe ori, actul de pregătire se realizează în altă parte decât unde se execută acţiunea, dar se poate şi în acelaşi loc.

În legislaţia noastră penală, actele de pregătire nu sunt incriminate, deoarece nu pun în pericol în mod nemijlocit valorile ocrotite de ea. De asemenea, neincriminarea lor constituie o încurajare pentru cel care le-a efectuat de a nu trece la executare, atunci când el şi-a pregătit acţiunea. De altfel, în numeroase situaţii este greu de stabilit dacă un anumit act este de pregătire, până ce nu s-a început actul de executare (acţiune) al infracţiunii respective, care a fost pregătit.

30

Codurile penale ale unor ţări le incriminează limitat33, iar altele nelimitat34.

În cazul infracţiunii de fals intelectual, actele de pregătire, deşi posibile, cum ar fi situaţia creării unor aranjamente anterioare în vederea comiterii falsului, nu sunt incriminate în Codul penal. Unii autorii consideră, şi noi susţinem acest punct de vedere, că actele preparatorii efectuate de o altă persoană decât făptuitorul vor fi considerate acte de complicitate anterioară35.

Tentativa, ca formă a infracţiunii intenţionate, este definită de Codul penal, întrucât din momentul începerii cu intenţie a acţiunii infracţionale care prezintă pericol în sensul dispoziţiilor art. 18 C. pen., are loc şi răspunderea penală.

Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, adică începerea acţiunii, ca subelement al laturii obiective, care să fie întreruptă ori să nu-şi fi produs efectul prevăzut de lege, pe care l-a urmărit sau acceptat.

Tentativă există şi când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în timpul când actele de executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se află (art. 20 C. pen.).

Când o faptă este incriminată în formă de tentativă ea constituie infracţiune (art. 144 C. pen.), fiindcă prezintă pericol, deşi nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca infracţiunea să se consume, deoarece şi tentativa produce o urmare periculoasă. Această urmare se poate prezenta sub forma unei stări de pericol ori sub formă de rezultat, însă altul decât cel necesar consumării infracţiunii a cărei executare a început. De aceea normele care reglementează infracţiunea consumată se aplică şi tentativei.

În timp, acţiunea are loc după luarea hotărârii infracţionale sau după actele de pregătire, când există, şi se termină înainte de producerea urmării cerută de lege, deci înainte de consumarea infracţiunii în formă tip, forma agravată sau atenuată. Aşadar, actul de executare este acelaşi pentru formele de bază, agravate sau atenuate ale infracţiunii.

Pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii în formă de tentativă, este necesară îndeplinirea anumitor condiţii. În primul rând, trebuie să existe intenţia de a săvârşii acţiunea, deoarece tentativa constă în “punerea în executare a hotărârii…”(art. 20 C. pen.). Intenţia poate fi directă sau indirectă, fiindcă latura subiectivă rămâne aceeaşi, chiar şi atunci când fapta

33 Art. 17, C. pen. Bulgar; art. 11, C.pen. Ungar.34 Art. 15 alin. 3, C. pen. R.S.F.S.R. şi art. 7, C. pen. Ceh. 35 Gh. Nistoreanu, I. Pascu-op. citate, pag. 517.

31

constituie doar o tentativă, neputându-se schimba în funcţie de producerea sau neproducerea rezultatului prevăzut şi dorit sau acceptat, care este ulterior luării hotărârii şi face parte din latura obiectivă, cum nu se poate schimba nici dacă actul de executare s-a întrerupt. În practică, se va stabili, pe baza analizei tuturor probelor, ce urmări ale acţiunii a prevăzut şi a dorit sau acceptat infractorul.

O a doua condiţie este să existe un început de executare a acţiunii, constând din acte concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală, acte care fac parte din conţinutul legal al infracţiunii. Când infracţiunea se comite în participaţie, este suficient pentru existenţa tentativei ca orice coautor să fi început actul de executare.

În al treilea rând, este necesar ca acţiunea, a cărei executare a început, să se întrerupă fie din motive independente de infractor, fie datorită iniţiativei lui sau, cu toate că a fost dusă până la capăt, terminată, să nu se producă efectul36.

În partea specială a Codului penal sau în legi speciale se prevede întotdeauna în mod expres infracţiunile a căror tentativă se pedepseşte.

La unele infracţiuni, cum sunt infracţiunile omisive, infracţiunile de executare promptă, infracţiunile de obicei, infracţiunile săvârşite din culpă sau infracţiunile praeterintenţionate, tentativa nu este posibilă, fie datorită elementului material, fie celui subiectiv.

Pentru a se determina delimitarea tentativei de actele preparatorii, în doctrină s-au conturat trei puncte de vedere, respectiv un punct de vedere subiectiv, unul obiectiv şi unul formal. Potrivit punctului de vedere subiectiv, un act este de executare dacă fie singur, fie unit cu alta împrejurări pune în evidenţă latura subiectivă a infracţiunii, intenţia37. Punctul de vedere obiectiv consideră actul ca fiind de executare sau preparare în funcţie de poziţia acestuia în procesul realizării infracţiunii38. Conform punctului de vedere formal, este act de executare acţiunea incriminată prin norma penală, “verbum regens”39. Actul de executare intră în definiţia legală ca element constitutiv sau ca o circumstanţă agravantă legală.

În concret, când se face delimitarea între actul de preparare şi cel de executare, se va ţine seama de dispoziţiile art. 20 C. pen. şi de criteriul formal, pentru a se constata dacă actul respectiv face parte din acţiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei norme de incriminare sau nu.40

36 Prof. dr. Matei Basarab - op. citate, vol. I, pag. 355-35837 Carmignani, Carrara, O. von Buri, citaţi de V. Dongoroz – Drept penal, 1939, pag. 262-26738 Impallomeni, Alimena, V. Lanza, Fr. Von Liszt, Roux, citaţi de V. Dongoroz - op. citate, pag. 263-26439 Manzini, Meyer-Alfred, Wachenfeld, von Hipel citaţi de V. Dongoroz – op. citate, pag. 264-265.40 Prof. dr. Matei Basarab – op. citate, pag. 363.

32

În raport cu gradul de realizare a acţiunii şi a cauzelor care fac să nu se producă urmarea prevăzută de legea penală şi care este necesară pentru a considera infracţiunea consumată, tentativa are două forme: tentativă întreruptă (neterminată, imperfectă) şi tentativa fără efect (terminată, perfectă, neizbutită).

Tentativă întreruptă (neterminată) există când executarea (acţiunea) a început dar nu este dusă până la capăt fie din motive independente de infractor, fie din iniţiativa proprie a acestuia. Tentativă terminată (perfectă) există când a început executarea acţiunii prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii şi ea a fost dusă până la capăt dar nu s-a produs urmarea prevăzută şi dorită sau acceptată de infractor (art. 20, alin. 1 C. pen.). Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită Insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul în care s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află ( art. 20 alin. 2 C. pen.). Nu există tentativă în cazurile prevăzute în art. 20 alin. 3 C. pen., fiind vorba de acte de executare fără caracter penal. În aceste împrejurări, fapta nu se poate consuma datorită modului cum a fost concepută executarea ei.

În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în legislaţia noastră penală este reglementat sistemul incriminării limitate a tentativei, în sensul că ea se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Dreptul penal român consacră, totodată, şi sistemul diversificării pedepsei, deoarece tentativa se sancţionează în limite mai reduse decât infracţiunea în formă consumată, ţinând cont de faptul că nu s-a produs urmarea prevăzută de lege. Limitele pedepsei pentru tentativă sunt cuprinse între jumătatea minimului şi jumătatea maximului aceleia prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată. Sub aspectul formei, legea nu face nici o distincţie cu privire la sancţiune, deoarece indiferent de forma ei se aplică aceeaşi pedeapsă legală.

Infractorul este apărat de pedeapsă dacă s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului mai înainte de descoperirea faptei (art. 22 C. pen.).

Tentativa este posibilă în cazul special al infracţiunii de fals intelectual atunci când falsul se comite prin acţiune, fiind incriminată în acest caz. Un exemplu în acest sens ar fi situaţia în care o persoană înainte de perfectarea înscrisului de către funcţionar, intervine şi demască denaturarea.

Tentativa nu este posibilă în cazul comiterii falsului prin omisiune. În general, infracţiunea se consumă când se realizează în întregime

acţiunea sau inacţiunea în cazul infracţiunilor formale, ori când acţiunea sau inacţiunea a produs urmarea prevăzută în norma incriminatoare în cazul

33

infracţiunilor de rezultat. Deci, conţinutul legal al infracţiunii consumate se realizează în întregime şi nu doar parţial ca în cazul tentativei.

Într-un caz, prima inculpată, constatând o lipsă în gestiune a cerut gestionarei unui alt magazin din structura aceleiaşi unităţi comerciale să o sprijine în ascunderea lipsei. Aceasta, a acceptat confirmând, contrar realităţii, transferul unor măsuri înscrise în mai multe avize de expediţie din gestiunea inculpatei respective în gestiunea sa.

Prima inculpată a fost condamnată pentru înşelăciune (art. 215, alin. 2 raportat la art. 224, alin. 2, C. pen. atunci în vigoare). Este greşită încadrarea ca înşelăciune, fiindcă paguba nu s-a datorat inducerii în eroare. Paguba trebuie să fie posterioară acestei activităţi. În speţă, paguba (lipsa din gestiune) s-a produs anterior întocmirii avizelor de expediţie şi confirmării, contrar realităţii, a transferului de mărfuri dintr-o gestiune în alta, prin aceste manevre urmărindu-se ascunderea ei41. Fapta celei de-a doua gestionare trebuia încadrată ca favorizare şi fals intelectual, prima gestionară săvârşind infracţiunile de delapidare, instigare la favorizare şi fals intelectual în concurs real.

În cazul infracţiunii de fals intelectual, consumarea are loc în momentul în care se termină întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul în care înscrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a sigiliului.42 În acest moment se produce şi starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o inspire orice înscris oficial. Nu interesează, sub aspectul consumării infracţiunii, dacă înscrisul fals a fost sau nu folosit. Falsul intelectual fiind o infracţiune de pericol, pentru existenţa sa în formă consumată, este suficient să se producă starea de pericol la care ne-am referit anterior.

4.2. Modalităţile infracţiunii de fals intelectual

Potrivit textului incriminator, infracţiunea analizată cunoaşte două modalităţi normative: respectiv, atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului şi modalitatea omisiunii de a insera unele date sau împrejurări.

Comiterea falsului intelectual mai poate prezenta şi o varietate de modalităţi faptice în raport cu felul înscrisului (de exemplu, act de stare civilă, act notarial, diplomă de studii, documente de gestiune, acte medicale, etc.)

41 Prof. dr. Matei Basarab - op. citate, pag. 382, Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 833 din 12.06.1989, Dreptul nr.6/ 1990, pag. 6942 O.A. Stoica – Drept penal – partea specială – E.D.P., Bucureşti, 1967, pag. 340

34

4.3. Sancţiuni

Sancţiunile penale sunt măsuri de reeducare şi de constrângere, prevăzute de legea penală (pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă) aplicate persoanelor care au săvârşit fapte incriminate de către aceasta, în scopul prevenirii săvârşirii de noi asemenea fapte precum şi în scopul reeducării infractorilor. Comiterea infracţiunii atrage, ca regulă generală, aplicarea unei pedepse. În conformitate cu dispoziţiile art. 52 Cod penal, pedeapsa este un mijloc de reeducare şi o măsură de constrângere aplicată infractorului, în scopul prevenirii de noi infracţiuni. Pedeapsa este deci, în primul rând un mijloc de reeducare şi îndreptare a celui condamnat pentru a se putea încadra în rândurile membrilor corecţi ai societăţii. Pe de altă parte, pedeapsa este şi o măsură de constrângere, coercitivă, folosită de stat împotriva acelora care nu au respectat dispoziţiile din normele de incriminare şi au comis infracţiunea. Ea constituie, deci, instrumentul realizării procesului educativ după ce s-a comis infracţiunea. Pedeapsa exprimă dezaprobarea membrilor societăţii faţă de cei care atentează la valorile apărate de legea penală. Pedeapsa are şi un rol preventiv anteinfracţional care se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoaşterea şi aderarea membrilor societăţii la dispoziţia normei respective şi prin teama de pedeapsă (pentru cei care ar fi tentaţi să comită infracţiuni).

Felurile pedepselor sunt: detenţiunea, închisoarea, amenda, indicate prin denumirea lor, care reflectă natura fiecăreia dintre ele. Între limitele generale (minimă şi maximă) ale acestor sunt stabilite limite maxime şi minime speciale legale pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social generic, care diferă de la o infracţiune la alta.

Orice infracţiune se sancţionează cu o pedeapsă principală care poate fi aplicată singură. Pentru unele infracţiuni pot fi prevăzute două pedepse principale alternative, nu este însă cazul infracţiunii de fals intelectual care se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani. Între limitele speciale ale pedepsei, instanţa va aplica o pedeapsă concretă, în funcţie de gradul răspunderii penale a infractorului. Aceste limite speciale nu vor putea fi depăşite decât numai în condiţiile prevăzute de lege. Instanţa cunoscând infracţiunea în concret, personalitatea infractorului ( cu sau fără antecedente penale, comportament bun avut anterior săvârşirii faptei, atitudinea de sinceritate, manifestarea regretului în comiterea infracţiunii, orice alte date sau împrejurări care definesc personalitatea infractorului), aportul acestuia la comiterea infracţiunii şi împrejurările în care a fost comisă, poate evalua

35

pericolul concret, real al acesteia în funcţie de care stabileşte şi aplică o sancţiune corespunzătoare.

Sancţiunile penale, pentru a-şi atinge scopul şi pentru a avea eficienţă funcţiile lor, trebuie să fie corect individualizate, pentru a nu crea suferinţe inutile condamnatului ori să-l încurajeze să comită noi infracţiuni. De aceea, instanţa atunci când constată că fată de natura şi gravitatea infracţiunii, a împrejurărilor cauzei şi ţinând seama de persoana infractorului este necesară aplicarea unei pedepse complementare, poate pronunţa o asemenea pedeapsă cu condiţia însă, ca pedeapsa aplicată să fie de cel puţin 2 ani.

Din condamnarea principală a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii pe timp mărginit (este şi cazul infracţiunii pe care o tratăm în cadrul acestei lucrări) decurge şi pedeapsa accesorie necesară pentru întregirea conţinutului aflictiv şi moralizator al pedepsei. Aceasta constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 Cod penal,43 producând efecte din momentul pronunţării hotărârii definitive de condamnare şi până la executarea pedepsei sau până la împlinirea termenului de prescripţie a executării acesteia.

De regulă, se întâmplă mai rar ca infracţiunea de fals intelectual să fie săvârşită către minori datorită condiţiei speciale către trebuie îndeplinită de către subiectul activ al acestei infracţiuni şi anume să aibă calitatea de funcţionar. Cu toate acestea, în cazul în care un minor care are conform Corului muncii dreptul de a munci44 şi este şi funcţionar, comite o infracţiune de fals intelectual, ţinând seama de faptul că minoritatea constituie o cauză specială de diferenţiere a regimului sancţionator şi de faptul că legiuitorul a prevăzut pentru asemenea infractori şi alte sancţiuni cu caracter penal, se va putea aplica prioritar o măsură educativă (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical educativ). Doar în cazul în care se apreciază că o astfel de sancţiune ar fi ineficientă pentru reeducarea 43 Conform art 64 Cod penal pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice,b) dreptul de a ocup a o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat,c) dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit

condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii,d) drepturile părinteşti,e) dreptul de a fi tutore sau curator.

44 Art. 7 din Codul muncii prevede că începând cu vârsta de 16 ani, fiecare persoană aptă de muncă poate să desfăşoare, până la vârsta de pensionare, o muncă utilă societăţii care să-i asigure mijloacele de existenţă şi de dezvoltare spirituală. Încadrarea în munci temporare se poate face şi la vârsta de 14 ani iar în unităţile industriale de la vârsta de 15 ani, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorilor, dar numai pentru munci potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele lor……. Unităţile care au încadrat în muncă tineri în vârstă de 14 ani-16 ani au obligaţia să-I sprijine în vederea continuării învăţământului general obligatoriu.

36

minorului, se va putea aplica o pedeapsă. În situaţia aplicării unei pedepse, limitele acesteia pentru infracţiunea de fals intelectual comisă se vor reduce la jumătate. Tratamentul sancţionator mai blând în cazul minorilor este reflectat şi de art. 109 alin. 3 Cod penal, care dispune că pedepsele complementare nu se aplică minorului precum şi art. 38 Cod penal, care prevede că nu atrag starea de recidivă condamnările privitoare la infracţiunile comise în timpul minorităţii.

4.3.1. Anularea actului fals – propuneri de lege ferenda

Tot ca o sancţiune apare şi anularea actului fals rezultat în urma activităţii infracţionale desfăşurate de către funcţionarul aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Conform dispoziţiilor art. 348 Cod procedură penală, instanţa de judecată investită prin actul de sesizare cu judecarea cauzei se va pronunţa şi asupra reparării pagubei în cazurile prevăzute în art. 17 Cod procedură penală, restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Rezultă deci că instanţei de judecată îi revine competenţa de a restabili situaţia anterioară comiterii infracţiunii prin anularea actului fals.

Situaţia este clară şi prevăzută de lege doar în situaţia în care inculpatul a fost trimis în judecată. Problemele privind anularea înscrisurilor falsificate apar în momentul în care procesul penal ia sfârşit ca urmare a unei soluţii de netrimitere în judecată dispuse de procuror. Evident, avem în vedere cazurile în care, deşi falsificarea înscrisurilor de către învinuit sau inculpat a fost dovedită, acţiunea penală nu poate fi exercitată deoarece fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b/1), acesteia îţi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d), există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e ), a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului (art. 10 lit. d ) şi anume cine are competenţa de a dispune anularea unui asemenea act: procurorul sau instanţa. Analiza acestei probleme a ocazionat pronunţarea unor soluţii şi exprimarea unor opinii diferite.

Astfel, într-o cauză soluţionată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor în baza art. 10 lit. b/1 Cod procedură penală şi art. 18/1 Cod penal şi sesizarea instanţei penale pentru anularea actelor false. Judecătoria Focşani, prin sentinţa penală nr. 2213 din 15 septembrie 1995, rămasă definitivă, a admis sesizarea procurorului şi, în baza art. 348 Cod procedură penală, a dispus anularea unui bon de vânzare emis de S.C. Prod-Prest Milcovul Focşani.

37

Într-o primă opinie45 se susţine că instanţa penală nu era competentă să anuleze actul fals, ci trebuia sesizată instanţa civilă, de către procuror sau de către partea civilă. Aceeaşi autori consideră că procurorul nu este competent să anuleze un înscris fals, chiar dacă a adoptat o soluţie de neurmărire.

Într-o altă opinie46se exprimă punctul de vedere că procurorul nu ar putea niciodată să anuleze un înscris, deoarece el nu realizează justiţia şi nici nu are calitatea să sesizeze instanţa civilă în acest scop.

Au fost cazuri în care procurorul a omis să se pronunţe asupra cererii de anulare a unei facturi, deşi a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului în baza art. 10 lit.b1 Cod procedură penală.47 În acest caz, partea vătămată a sesizat Judecătoria Dorohoi48, care a admis cererea şi a anulat factura, soluţie menţinută de Tribunalul Botoşani.49 Curtea de Apel Suceava50 a admis recursul declarat de societatea comercială al cărei administrator este învinuitul, a casat hotărârile şi a respins cererea ca inadmisibilă.

Comentatorul speţei a motivat că, potrivit art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 lit. c Cod procedură penală, în cazul scoaterii de sub urmărire penală procurorul este obligat ca prin ordonanţă să dispună şi asupra restabilirii situaţiei anterioare – în speţă asupra actului fals.51

În practica judiciară52, una din soluţiile adoptate este aceea a anulării înscrisului falsificat prin rezoluţia sau ordonanţa procurorului prin care s-a dispus netrimiterea în judecată.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei53 a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului pentru infracţiunile prevăzute în art. 289 şi art. 291 Cod penal în baza art.10 lit. b1 şi art. 181 Cod penal şi a anulat actele false întocmite de pădurar.

În această privinţă s-a susţinut că, în măsura în care procurorul se edifică complet asupra caracterului fals al unui înscris, ar trebui să existe şi 45 Radu Lupaşcu- - Este competentă instanţa penală să dispună asupra desfiinţării unui înscris în cazul aplicării dispoziţiilor art. 18/1 Cod penal de către procuror în cursul urmăririi penale? În Dreptul nr. 12/1996, pag 80 şi Dreptul nr. 3/1997, pag. 105; Alexandra – Mihaela Sinc - Anularea înscrisurilor falsificate în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată de procuror în temeiul art. 10 lit. b/1, d, e, g Cod de procedură penală – în Dreptul nr. 9/1999, pag. 10946 Dorin Ciuncan – Desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris – în Revista de Drept Penal nr.2/1997- pag. 6147 Parchetul de pe lângă Judecătoria Dorohoi – ordonanţa nr. 824/1998 – în Dreptul nr. 6/2001 – pag. 131.48 Judecătoria Dorohoi, sentinţa penală nr. 131/2000, -în Dreptul nr. 6/2001 – pag. 131.49 Tribunalul Botoşani, decizia penală nr. 545/2000- în Dreptul nr. 6/2001, pag. 131.50 Curtea de Apel Suceava, decizia penală nr. 1085/2000 - în Dreptul nr. 6/2001, pag. 131.51 Gheorghe Josan – Probleme de drept penal şi procesual penal rezolvate în semestrul II de Curtea de Apel Suceava – în Dreptul nr. 6/2001, pct. 26, pag. 13152 Alexandra Mihaela Sinc – op. cit. – pag. 109.53 Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei - Ordonanţa nr. 4172/P/2000 (nepubilicată)

38

o cale o cale procesuală pentru desfiinţarea totală sau parţială, chiar de către procuror, deşi procesul penal nu depăşeşte faza urmăririi penale.54În această opinie, apare greu de conceput ca un înscris constatat fals în faza de urmărire penală să nu poată fi desfiinţat chiar în această fază spre a împiedica să producă efecte juridice în continuare. În lipsa unei dispoziţii legale explicite, se pot interpreta extensiv prevederile din art. 249 raportat la art. 245 lit. c şi art. 170 Cod procedură penală, admiţând că măsura pe care o dispune procurorul de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii include şi posibilitatea desfiinţării actului falsificat, această măsură fiind de asemenea, o modalitate de restabilire a situaţiei anterioare.55

Considerăm că această soluţiei este lipsită de temei legal atâta timp cât, potrivit art. 245 şi art. 249 alin.2 din Codul de procedură penală, în cazul adoptării unor astfel de soluţii, chestiunile complementare cu privire la care procurorul dispune sunt: revocarea măsurată preventive şi a măsurilor asigurătorii luate în vederea executării pedepsei amenzii, confiscarea bunurilor care potrivit art. 118 din Codul penal sunt supuse confiscării speciale şi restituirea celorlalte, măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, cheltuielile judiciare, restituirea cauţiunii în cazurile prevăzute de lege şi măsurile de siguranţă provizorii, deci nu şi desfiinţarea totală sau parţială a uni înscris, enumerarea fiind limitativă. În plus, reglementând punerea în executare a dispoziţiilor prin care un înscris a fost declarat fals, art. 445 din Codul de procedură penală face referire doar la hotărârea instanţei, iar nu şi la rezoluţia ori ordonanţa procurorului ca în cazul măsurilor de siguranţă provizorii (art. 345), confiscării speciale (art. 439), amenzii judiciare (art. 442), cheltuielilor judiciare (art. 443) şi restabilirii situaţiei anterioare (art.444).

Apreciem că soluţia corectă este aceea a sesizării instanţei civile de către procuror sau de către părţile interesate cu o acţiune în constatarea nulităţii totale ori parţiale a înscrisului falsificat. Introducerea unei astfel de acţiuni este posibilă, în primul rând având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, potrivit căruia Ministerul Public poate introduce orice acţiune, în afară de cele strict personale. În ceea ce priveşte îndeplinirea de către procuror a condiţiilor de exercitare a acţiunii civile (afirmarea unui drept, interesul, capacitatea şi calitatea procesuală), mai exact justificarea de către procuror a unui interes în cauză, apreciem că,

54 George Antoniu s.a – Practica judiciară penală, partea generală , vol. I, ed. Academiei, Bucureşti, 1998, pag. 80.55 Conf. Univ. Dr. Vasile Păvăleanu – Anularea înscrisului fals – Revista de Drept Penal nr. 1/2002, pag. 36-37

39

chiar şi atunci când acţiunea nu este promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe, cărora legea le recunoaşte legitimarea procesuală activă, de admiterea acţiunii în vederea constării nulităţii actului fals profită şi titularul dreptului iar printr-o astfel de acţiune se apără şi un interes general.56 Concluzia se impune deoarece, fără a oferi o reglementare unitară a instituţiei, normele codului civil a oferit doctrinei juridice posibilitate de a distinge, în funcţie de natura interesului ocrotit, două tipuri de nulitate: absolută şi relativă, având un regim juridic diferit. Astfel, dacă nulitatea relativă poate fin invocată doar de către partea al cărui interes a fost nesocotit în cauză, nulitatea absolută poate fi invocată atât de către părţi cât şi de către orice altă persoană interesată, de către procuror şi de către instanţă, din oficiu.57 Deci în cazul falsificării unui înscris având drept consecinţă nulitatea absolută a acestuia, acţiunea în constatarea nulităţii poate fi exercitată şi de către procuror.

O astfel de soluţie este în acord şi cu prevederile art. 30 alin.3 şi art. 31 alin.1 lit. c. din Legea nr. 92/1992 modificată, potrivit cărora Ministerul Public îşi exercită atribuţiile pentru asigurarea respectării legii, iar între aceste atribuţii se află şi promovarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege.

În concluzie, apreciem că, în cazurile în care adoptă o soluţie de netrimitere în judecată în temeiul art.10 lit. b/1, d, e, sau g din Codul de procedură penală faţă de învinuitul sau inculpatul vinovat de falsificarea unui înscris, procurorul va sesiza instanţa de judecată în vederea anulării acestuia, acţiunea neputând fi respinsă ca lipsită de interes.

Diversitatea soluţiilor din practica judiciară şi a opiniilor exprimate în literatura juridică în loc să clarifice problema organului judiciar competent să anuleze actele false în cazul soluţiilor de neurmărire, le-a complicat şi mai mult, cu consecinţe inacceptabile. Dacă ne referim numai la soluţia Curţii de Apel Suceava, ne putem da seama de gravitatea situaţiei, întrucât un act întocmit în fals îţi produce efectele ilicite timp de peste patru ani fără ca organele judiciare să decidă anularea înscrisului pentru simplul motiv că disputa creată în mod nejustificat în acest domeniu nu a fost tranşată. O atare stare de incertitudine nu poate folosi decât infractorilor.

De aceea propunem, de lege ferenda, pentru a nu lăsa loc interpretării ca această situaţie să fie reglementată în mod expres de către legiuitor fie în sensul modificării art.245 lit. c Cod procedură penală, text în care să se menţioneze anularea actelor false ca modalitate de restabilire a situaţiei

56 Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă – vol. I, ed. Naţional, Bucureşti – 1996, pag. 272.57 G. Beleiu – Drept civil român, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti 1995, pag. 186.

40

anterioare săvârşirii infracţiunii, fie atribuirea competenţei instanţei civile de anula şi actele false rezultate în urma activităţii infracţionale pentru care s-a pronunţat de către procuror o soluţie de netrimitere în judecată, aspect care să fie prevăzut într-un articol distinct de lege. Până la o nouă modificare a legii suntem de părere aşa cum am arătat mai sus, că singura competentă a anula actele false în situaţii de netrimitere în judecată este instanţa civilă.

4.4. Aspecte procesuale

Din punct de vedere procesual, la toate infracţiunile de fals, deci inclusiv la infracţiunea de fals intelectual, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Acest mod de sesizare are un caracter intern, constând în posibilitatea (dreptul şi obligaţia) organului de urmărire penală de a se autosesiza ori de cât ori a luat cunoştinţă, prin orice mijloc, fără vreo intervenţie din afară, că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 221 alin.1 parte finală Cod procedură penală). Organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu ca urmare a propriilor constatări, în baza obligaţiei generale de a se sesiza din oficiu ori de câte ori află pe orice cale că s-a săvârşit o infracţiune, a unui zvon public, a sesizărilor din presă, de la radio-televiziune ori pe baza datelor rezultate din descoperirea altor infracţiuni sau a cercetării altor cauze, ca urmare a controalelor efectuate de către personalul specializat de care dispune, a constatării unor infracţiuni de către organele de constatare, potrivit legii. De asemenea încunoştinţarea făcută de către o persoană în alte condiţii decât cele cerute de lege pentru a fi considerată o plângere, (de pildă o plângere nesemnată) va pute fi luată în considerare ca o sesizare din oficiu. 58 La fel se va proceda şi în cazul unui anunţ anonim.59

Competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de fals intelectual aparţine parchetului iar judecata în primă instanţă aparţine judecătoriei.

58 Dr. Gheorghiţă Mateuţ – Procedură penală -partea specială – vol.I , ed. Lumina Lex 1997, pag. 13.59 N. Ionescu, D. Ciuncan, - Sesizarea organelor judiciare penale – ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985, pag. 30.

41

CAPITOLUL 3

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ALE INFRACŢIUNII DE FALS INTELECTUAL CU ALTE INFRACŢIUNI

SECŢIUNEA I – ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI CU ALTE INFRACŢIUNI PREVĂZUTE ÎN CODUL PENAL

42

1. Falsul material în înscrisuri oficiale

a). Asemănări.Infracţiunea de fals intelectual se aseamănă cu infracţiunea de fals

material în înscrisuri oficiale prin aceea că atât infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cât şi infracţiunea de fals intelectual fac parte din cadrul acelor fapte de alterare a adevărului cu privire la înscrisuri, fapte incriminate de legiuitor în cel de-al treilea capitol al titlului consacrat din partea specială a Codului penal infracţiunilor de fals.

Potrivit art. 288 alin. 1 C. pen., falsul material în înscrisuri oficiale constă în “ falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice”. Fapta este mai gravă dacă falsificarea înscrisului oficial a fost săvârşită de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, rezultă deci că infracţiunea analizată se aseamănă în mai mare măsură cu conţinutul agravant al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Cele două infracţiuni de fals au ca obiect juridic comun relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în înscrisurile producătoare de consecinţe juridice, în autenticitatea sau veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care trebuie să-l exprime.

Obiectul material al ambelor infracţiuni constă în înscrisul oficial care este supus acţiunii de falsificare, înscris oficial a cărui accepţiune o găsim în cuprinsul art. 150 alin. 2 Cod penal.

Falsul intelectual şi falsul material în înscrisuri oficiale săvârşit în forma agravată prevăzută de art. 288 alin. 2 Cod penal au ca subiect activ comun funcţionarul aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Subiect pasiv al celor două infracţiuni de fals poate fi statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale, autoritatea publică, instituţia sau persoana juridică de la care emană înscrisul, iar ca subiect pasiv secundar putem întâlni persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate în urma executării falsului.

Ambele infracţiuni de fals, pentru a fi reţinute, presupun îndeplinirea unei cerinţe esenţiale, respectiv ca înscrisul falsificat să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale. Urmarea imediată în cazul săvârşirii oricăreia dintre cele două infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege, iar stabilirea raportului de cauzalitate între acţiune şi rezultat este necesară.

Forma de vinovăţie cu care se săvârşesc cele două infracţiuni este intenţia sub ambele sale forme: directă sau indirectă. Mobilul şi scopul săvârşirii nu au nici un fel de relevanţă juridică.

43

Ambele infracţiuni pot fi susceptibile de acte pregătitoare, iar tentativa este posibilă în ambele cazuri, fiind sancţionată de lege. Consumarea celor două infracţiuni are loc în momentul când acţiunea de falsificare a fost încheiată iar înscrisul oficial a fost întocmit.

b) DeosebiriDeosebirea esenţială în ce priveşte cele două infracţiuni se observă

analizându-le latura obiectivă. Observăm că, în cazul infracţiunii de fals intelectual, latura obiectivă presupune atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera unele date sau împrejurări, deci fapta se poate comite prin acţiune sau prin omisiune, pe când în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, fapta se poate comite numai prin acţiune, care se poate prezenta sub forma contrafacerii scrierii, contrafacerii subscrierii sau alterării.

Falsul intelectual se săvârşeşte numai cu ocazia întocmirii înscrisului, pe când infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale se poate săvârşi şi ulterior întocmirii înscrisului ce se urmăreşte a fi falsificat. În acest sens practica judiciară s-a decis că întocmirea în fals a unui act prin care se atestă, în afara exerciţiului atribuţiilor de serviciu, o situaţie neadevărată constituie infracţiunea prevăzută în art. 288 alin. 1 C. pen. şi nu cea prevăzută în art. 289 alin. 1 C. pen. 60

Pentru a ilustra mai bine în ce constă diferenţierea între cele două infracţiuni, menţionăm încă o situaţie întâlnită în practica judiciară. Astfel, întocmirea fişei individuale de instructaj pentru protecţia muncii cu date nereale -deoarece instructajul nu s-a efectuat – constituie infracţiunea de fals intelectual. Dacă pe actul astfel întocmit făptuitorul a executat, în fals, semnătura persoanei pretins instruite, există – în concurs – şi infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.61

Într-o altă speţă, s-a reţinut că fapta inculpatului, ospătar în restaurant, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, a întocmit două note de plată (documente cu regim special, purtând şi ştampila unităţii) în care a consemnat situaţie neconformă cu realitatea, în sensul că a majorat preţul produselor servite consumatorilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal şi uz de fals, prevăzută de art. 291 Cod penal.

În fapt, inculpatul a încărcat cele două note de plată cu sume de 715 lei, voind astfel să obţină pentru sine avantaje materiale pe căi ilicite.

60 Decizia penală nr. 1556/1970 a Tribunalului Suprem, secţia penală, CD 1971, pag. 378.61 Dr. C-tin. Sima - Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, ed. Lumina Lex, 2000, T.J. Dolj, decizia penală nr. 688/1981, R3, pag. 114.

44

Prima instanţă, în mod greşit l-a condamnat pe inculpat în baza art. 246 alin. 1 Cod penal, adică pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi art. 288 Cod penal, care incriminează infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a C. pen. 62

2. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

a) Asemănări Infracţiunea care face obiectul analizei acestei lucrări se aseamănă cu

infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prin aceea că ambele privesc falsificarea unui înscris apt de a produce consecinţe juridice, fiind cuprinse ambele în Capitolul III al Titlului VII din Codul penal.

b). DeosebiriPrincipala deosebire între cele două infracţiuni constă în obiectul

material care în cazul infracţiunii prevăzute de art. 290 Cod penal constă într-un înscris sub semnătură privată aşa cum o arată şi denumirea acestei infracţiuni. În literatura de specialitate s-a arătat că prin “înscris sub semnătură privată” trebuie să înţelegem orice înscris care emană de la o persoană particulară, care conţine o manifestare de voinţă ori constatarea unui act, fapt sau împrejurări cu semnificaţiei juridică şi care este susceptibil de a dovedi existenţa modificarea sau stingerea unui drept sau unei obligaţii63. Aşa cum am arătat cu ocazia analizei condiţiilor preexistente în cazul infracţiunii de fals intelectual, obiectul material al acestei fapte penale este un înscris oficial.

Pentru a ilustra mai clar diferenţa dintre un înscris sub semnătură privată şi un înscris oficial, supunem atenţiei următoarea speţă aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti din Arad (nepublicată). Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, inculpata S.N. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea faptelor prevăzute de articolele 290 alin. 1, 282 alin. 1 şi 2151 din Codul penal, reţinându-se, în fapt, pe lângă alte infracţiuni comise, că, deşi nu avea dreptul, a semnat personal în fals trei ordine de vânzare valută, prin care a transferat suma de 7100 lire sterline în contul de lei al societăţii constituită parte civilă În mod corect, procurorul a stabilit această încadrare juridică, ţinând seama de faptul că ordinele de vânzare de valută nu reprezintă înscrisuri oficiale, ci, potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 8/1994, aceste ordine nu constituie titluri pentru efectuarea plăţilor fiind

62 Ştefan Crişu, Elena-Denisa Crişu – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990-2000, ed. Argessis, Tribunalul Judeţean Constanţa, decizia penală nr. 325/1992 , pag. 884 63 O.A. Stoica - Drept penal - partea specială – E.D.P Bucureşti, 1967, pag. 341

45

fără putere circulatorie în sine, societatea bancară fiind obligată să îndeplinească anumite operaţiuni fără de care transferul de bani nu se poate realiza.64 Ordinele de vânzare de valută sunt, în fapt, nişte formulare tipizate care trebuie completate de către intermediar la sediul firmei, în prezenţa clientului, astfel că ele au caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată. Judecătoria Arad a condamnat-o pe inculpată pentru infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată, infracţiuni reţinute în mod corect în rechizitoriu în sarcina sa.65

O altă deosebire este dată de condiţia specială pe care trebuie să o îndeplinească subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual şi anume calitatea de funcţionar. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată poate fi săvârşit de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege subiectului unei infracţiuni, deci nu se prevede o condiţie specială cu privire la subiectul activ.

Spre deosebire de falsul intelectual care poate fi săvârşit fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune, falsul în înscrisuri sub semnătură privată poate fi comis doar prin acţiune. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen., infracţiunea nu se consumă în momentul finalizării întocmirii actului fals, ca şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen., ci înscrisul falsificat trebuie să fie folosit de însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de acesta altei persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracţiune, fapta dobândind acest caracter numai dacă acel înscris este folosit de cel care l-a falsificat sau dacă este încredinţat de autorul falsului altei persoane pentru a fi folosit. În ipoteza încredinţării înscrisului altei persoane, este necesar ca încredinţarea să se fi făcut în scopul folosirii acelui înscris şi nu în vreun alt scop. 66

Într-o speţă nepublicată, care s-a aflat pe rolul instanţelor 67 din Arad şi Curtea de Apel Timişoara, în mod grşit inculpata S. N. a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Inculpata a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal, uz de fals şi gestiune frauduloasă. Pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă de către Judecătoria Arad în dosar 143872001, Parchetul nu a reuşit a se decide asupra unui punct de vedere, solicitând în şedinţa de judecată din 01.03.2001 schimbarea încadrării juridice din infracţiunile 64 C.S.J., decizia penală 2839/02.07.1999, în revista Pro Lege nr. 3/2000, pag. 190-191.65 Judecătoria Arad, sentinţa penală nr. 472/2002 în dosar nr. 10821/2001 (nepublicată ).66 O. Loghin, T. Toader – Drept penal – partea specială – Casa de editură şi presă “Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, pag. 464 67 Curtea de Apel Timişoara, dosar 7045/P/2001, decizia penală nr. 489/2002 (nepublicată).

46

pentru care a fost trimisă în judecată în infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată astfel cum a solicitat şi inculpata prin cererea de schimbare a încadrării juridice depusă la dosarul cauzei.

Prin sentinţa nr. 324/2001 pronunţată de Judecătoria Arad, inculpata S.N. a fost condamnată la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale, uz de fals şi gestiune frauduloasă. Cu ocazia declarării apelului, Parchetul arată că motivul apelului este schimbarea încadrării juridice din fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals (aşa cum a dispus prima instanţă) în infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, pentru ca în final, cu ocazia susţinerii apelului să arate că, de fapt, prima instanţă a procedat corect, motivul apelului fiind doar schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de gestiune frauduloasă în delapidare. Prin decizia Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul 2987/2001, instanţa de apel a respins apelul inculpatei şi, admiţând apelul Parchetului, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru infracţiunile de delapidare, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Hotărârea a fost menţinută de către Curtea de Apel Timişoara.

Toate hotărârile pronunţate în această cauză sunt netemeinice şi nelegale întrucât în speţă, prin fapta săvârşită de inculpata S.N., nu sunt întrunite elementele constitutive nici ale infracţiunii de fals intelectual şi nici ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, ci ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru următoarele considerente. Pe de o parte, falsificarea priveşte înscrisuri sub semnătură privată şi anume copiile chitanţelor care dovedesc efectuarea plăţilor către administraţia financiară, şi nu înscrisuri oficiale. Atât literatura, cât şi practica de specialitate au statuat că în categoria înscrisurilor oficiale nu se include chitanţele cum sunt cele în speţa analizată, care servesc ca dovadă a achitării obligaţiilor financiar-fiscale a societăţilor. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi modul de falsificare a copiilor chitanţelor. Astfel, alterarea scrisului s-a efectuat prin adăugarea cu indigo a mai multor cifra pe copiile de vărsământ, rezultând o sumă mai mare decât cea reală achitată, alterare ce nu poate apărea în situaţia infracţiunii prevăzute de art. 289 Cod penal, caz în care falsificarea se realizează cu ocazia întocmirii actului, iar înscrisul nu poartă urme materiale de alterare. Nici infracţiunea prevăzută de art. 288 Cod penal nu poate exista câtă vreme falsificarea priveşte un înscris sub semnătură privată şi nu un înscris oficial, cum prevede expres legea în situaţia comiterii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Ca o concluzie, afirmăm că instanţele, analizând superficial asemănările şi deosebirile dintre cele trei infracţiuni, au pronunţat soluţii greşite, netemeinice şi nelegale. Tocmai pentru a se evita asemenea soluţii, apreciem necesară aprofundarea studiului

47

comparativ al infracţiunilor de fals în înscrisuri, fapt ce ne-a determinat includerea acestei secţiuni în analiza infracţiunii de fals intelectual.

3. Uzul de fals

a. Asemănări Uzul de fals constă, potrivit art. 291 C. pen., în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Această infracţiune, cuprinsă tot în Capitolul III, Titlul VII din Codul penal privind falsurile în înscrisuri, are ca obiect juridic, asemeni infracţiunii de fals intelectual, relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în legătură cu încrederea publică acordată înscrisurilor producătoare de consecinţe juridice. Obiectul material al celor două infracţiuni este identic atunci când uzul de fals se săvârşeşte cu privire la un înscris oficial. Infracţiunea de uz de fals, asemenea infracţiunii de fals intelectual, este o infracţiune de pericol şi poate parcurge toate etapele unei activităţi infracţionale intenţionate, începând cu actele pregătitoare, tentativa şi încheind cu infracţiunea consumată.

b. Deosebiri.Spre deosebire de infracţiunea de fals intelectual, uzul de fals este o

infracţiune derivată şi subsecventă, care nu este posibilă decât prin săvârşirea mai întâi a unei fapte de falsificare a înscrisului pe care făptuitorul îl foloseşte în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Subiectul infracţiunii de uz de fals nu este calificat, ca şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen., orice persoană putând săvârşi această infracţiune. În cazul în care înscrisul oficial falsificat cu prilejul întocmirii sale este folosit în vederea producerii de consecinţe juridice de însăşi persoana care a săvârşit infracţiunea de fals intelectual, cele două infracţiuni se reţin în sarcina făptuitorului în concurs real. Tentativa, în cazul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, nu se pedepseşte, în timp ce legea prevede expres pedepsirea tentativei în cazul infracţiunii de fals intelectual.

4. Falsul în declaraţii

a. AsemănăriInfracţiunea de fals în declaraţii, inclusă de legiuitor tot în cadrul

infracţiunilor de fals în înscrisuri, are ca obiect juridic, asemeni infracţiunii de fals intelectual, relaţiile sociale în legătură cu încrederea publică. Ambele infracţiuni au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială protejată de legea penală.

48

. b. DeosebiriElementul material al infracţiunii prevăzute în art. 292 C. pen. constă

în acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului în faţa unui organ sau instituţii de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. care sunt competente, din punct de vedere legal, să ia act de declaraţia respectivă. Deci infracţiunea de fals în declaraţii se poate comite numai printr-o acţiune, pe când infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă şi prin omisiune, aşa cum am arătat atunci când am tratat latura obiectivă a acestei infracţiuni. Spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen., care, aşa cum am arătat, poate fi comisă în concurs cu infracţiunea de uz de fals, infracţiunea de fals în declaraţii exclude uzul de fals.68

Falsul în declaraţii poate fi săvârşit numai cu intenţie directă, în timp ce falsul intelectual poate fi săvârşit, sub aspectul laturii subiective, atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.

Tentativa, deşi posibilă în cazul infracţiunii prevăzută de art. 292 C.pen., nu este pedepsită de lege.

5. Falsul privind identitatea

a. AsemănăriPotrivit art. 293 alin. 1 C. pen., constituie infracţiunea de fals privind

identitatea prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau instituţie de stat sau o altă unitate din cele prevăzute în art. 145 C. pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul. Stabilirea identităţii unei persoane făcându-se, de regulă, pe baza unui înscris doveditor, legiuitorul, pentru a preveni săvârşirea faptei prevăzută în art. 293 alin. 1 C. pen., a incriminat sub aceeaşi denumire, în aliniatul 2 al textului, încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit pe nedrept. Şi această infracţiune, asemeni infracţiunii de fals intelectual, a fost inclusă în categoria infracţiunilor de fals în înscrisuri, deoarece alterarea adevărului cu privire la identitatea persoanelor se săvârşeşte, de regulă, cu ajutorul înscrisurilor care servesc la dovedirea stării civile, la legitimare sau identificare.69 Obiectul juridic al acestei infracţiuni vizează aspecte ce ţin tot de încrederea publică.

68 Gh. Nistoreanu ş. a. – op. citate, pag.506, Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1475/1976, RRD nr.7/1977, pag. 59; Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 843/1975, RRD nr.6/1976, pag. 4769 O. A. Stoica – op. citate, pag. 345

49

b. DeosebiriSpre deosebire de infracţiunea de fals intelectual care are tot timpul un

obiect material constând în înscrisul oficial falsificat, în prima sa formă (art. 293 alin. 1 C. pen.), infracţiunea de fals privind identitatea este lipsită , de regulă, de obiect material, deoarece identitatea constituie un atribut imaterial al persoanei.70 Totuşi, dacă infracţiunea se săvârşeşte prin prezentarea unor înscrisuri false sau sunt folosite fără drept aceste înscrisuri, care constituie mijloace de săvârşire a faptei, acestea pot fi considerate obiect material al falsului privind identitatea.71 În cazul formei asimilate (art. 293 alin. 2 C. pen.), înscrisul încredinţat pentru a fi folosit pe nedrept poate fi considerat şi el obiect material al infracţiunii.72

Infracţiunea de fals intelectual, astfel cum am arătat în cuprinsul prezentei lucrări, presupune îndeplinirea unei condiţii speciale în ceea ce priveşte subiectul activ al acesteia, respectiv calitatea de funcţionar pe care acesta trebuie să o aibă. Infracţiunea de fals privind identitatea poate fi săvârşită de orice persoană, legea necerând subiectului acestei infracţiuni vreo calitate specială.

Sub aspectul laturii obiective, fapta penală prevăzută de art. 293, atât în forma sa tipică, ca şi în cea asimilată, se săvârşeşte cu intenţie directă. Falsul intelectual poate fi săvârşit şi cu intenţie indirectă.

În cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen., nu interesează scopul sau mobilul săvârşirii faptei. În forma sa asimilată, falsul privind identitatea include în latura sa subiectivă, în afara intenţiei directe, un scop special: încredinţarea înscrisului care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare trebuie să se facă spre a fi folosit fără drept, adică spre a folosi la însuşirea unei identităţi false.

Tentativa nu se pedepseşte în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, deşi ea este posibilă. Legea prevede expres pedepsirea tentativei în cazul infracţiunii de fals intelectual.

6. Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii

a). AsemănăriFalsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii, presupunând o alterare a

adevărului pe care emblema sau denumirea de “Crucea Roşie” trebuie să-l ateste a fost inclus de legiuitor în capitolul consacrat de titlul VII al părţii speciale a Codului penal falsului în înscrisuri, capitol care cuprinde şi

70 O. Loghin, T. Toader – op. citate, pag. 47271 V. Dongoroz, S. Kahana, ş.a. – op. citate, vol. IV, pag. 46372 O. Loghin, T. Toader – op. citate, pag. 472

50

infracţiunea de fals intelectual. În această privinţă s-au formulat şi unele rezerve, arătându-se că nici emblema şi nici denumirea de “Crucea Roşie” nu au o existenţă materială, iar atunci când sunt imprimate sau scrise pe anumite lucruri, acestea nu sunt neapărat înscrisuri.73

b). DeosebiriElementul material al infracţiunii prevăzute de art. 294 din Codul penal

se poate realiza în două modalităţi, fiecare constând într-o acţiune de folosire. Falsul intelectual poate fi săvârşit, aşa cum am arătat anterior, şi prin omisiune. O altă deosebire constă în cerinţa prevăzută de lege în ceea ce priveşte falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii ca fapta să producă pagube materiale.

Un alt aspect care deosebeşte cele două infracţiuni priveşte obiectul material al acestora. În cazul infracţiunii de fals intelectual, obiectul material este întotdeauna prezent şi constă în înscrisul oficial falsificat. Emblema sau denumirea de Crucea Roşi neavând o existenţă materială nu constituie obiectul material al infracţiunii. Întrucât ele îşi găsesc expresia materială în desenul sau scrierea imprimată sau aplicată pe diferite lucruri, acestea din urmă, atunci când au existenţă autonomă, pot fi considerate obiect material al infracţiunii.74

În cazul infracţiunii prevăzute de art. 294 legea nu pretinde nici o condiţie specială în ceea ce priveşte subiectul activ.

6. Înşelăciunea

a. AsemănăriInfracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic special relaţiile sociale

cu caracter patrimonial care implică încrederea şi buna credinţă a celor ce intră în aceste relaţii. Aşadar, asemeni infracţiunii de fals intelectual, valoarea socială ocrotită de legiuitor este încrederea publică.

b. DeosebiriInfracţiunea de înşelăciune presupune inducerea în eroare a unei

persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă. Aşadar, înşelăciunea nu este o infracţiune de pericol ca şi falsul intelectual, ci presupune producerea unei pagube materiale în patrimoniul părţii vătămate.

73 T. Vasiliu D.Pavel – s.a. _Codul penal al RSR comentat şi adonotat, partea specială, vol II, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 304.74 V. Dongoroz, S. Kahane – op- cit. – vol.IV – pag. 471

51

Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a deveni subiectul unei infracţiuni. Aşadar, spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen., legea nu prevede o condiţie specială în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii.

Sub Codul penal anterior, în literatura de specialitate, s-au purtat numeroase discuţii cu privire la situaţia în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune şi, îndeosebi, cu privire la înşelăciunea săvârşită prin fals.75 Punând capăt acestor discuţii, legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin. 2 partea a II-a a art. 215 din Codul penal în vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Aşa fiind, dacă mijlocul folosit pentru inducerea în eroare a victimei constituie prin el însuşi o infracţiune, făptuitorul răspunde atât pentru infracţiunea de înşelăciune în forma agravată prevăzută în alin. 2 al art. 215 C. pen. cât şi după caz, pentru infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, port nelegal de armă etc. Dacă mijlocul fraudulos folosit este un înscris oficial fals, falsificarea făcându-se chiar de către făptuitor, funcţionar, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, acesta va răspunde pentru fals intelectual, înşelăciune în formă agravată şi uz de fals.

7. Delapidarea

a. AsemănăriPotrivit art. 215/1 din C. pen., infracţiunea de delapidare constă în

însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează. Aşadar, atât delapidarea cât şi infracţiunea de fals intelectual presupun întrunirea în subiectul activ a calităţii de funcţionar.

b. DeosebiriÎn ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare, aceasta presupune că,

pentru a fi subiect activ al acestei infracţiuni, funcţionarul trebuie să aibă şi calitatea de gestionar sau administrator al bunurilor delapidate.

Spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen., care, aşa cum am arătat atunci când am analizat-o, este o infracţiune de pericol, fapta prevăzută de art. 2155 C. pen. este o infracţiune de rezultat, care presupune

75 I. Oancea – Regimul juridic al infracţiunii mijloc şi al infracţiunii scop în dreptul penal al RPR, cu privire specială la infracţiunile contra avutului obştesc. Studii juridice, ed. Academiei, Bucureşti, 1960, pag. 433; O. Stoica – Consideraţii privitoare la problema falsului în acte, ca mijloc de săvârşire sau de înlesnire a săvârşirii unor infracţiuni, Leg. Pop., pag. 25; Gh. Elian – Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin fals, JN 5/1962, pag. 78; N. Ilie – Săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin întrebuinţarea de acte false, JN 2/1962, pag. 110

52

producerea unei pagube, în acest sens ea fiind inclusă de legiuitor în capitolul dedicat infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.

Însuşirea, folosirea sau traficarea unui bun de către cel care îl gestionează sau administrează se realizează, deseori, cu ajutorul falsului în înscrisuri. De asemenea, cu ajutorul falsului în înscrisuri, făptuitorul, încearcă, deseori, să ascundă fapta săvârşită. Sub Codul penal anterior, în legătură cu delapidarea săvârşită prin fals au avut loc numeroase discuţii şi controverse76, până când s-a ajuns la împărtăşirea punctului de vedere potrivit căruia în caz de săvârşire sau de ascundere prin fals a infracţiunii de delapidare există concurs real de infracţiuni. Codul penal în vigoare impune această soluţie cu caracter de regulă generală, prevăzând în mod expres, în dispoziţiile art. 33 lit. a, că există concurs chiar dacă una din infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. Aşadar, dacă un funcţionar care are calitatea de gestionar sau administrator al anumitor bunuri, falsifică un înscris oficial în exerciţiul atribuţiilor de serviciu în vederea săvârşirii sau ascunderii unei infracţiuni de delapidare în legătură cu acele bunuri, în sarcina lui se vor reţine infracţiunile de delapidare şi fals intelectual în concurs real.

În cele ce urmează, vom prezenta o speţă din practica judiciară care a ridicat probleme de aplicare a legii în ceea ce priveşte reţinerea infracţiunilor de delapidare şi fals intelectual.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş, inculpata a fost trimisă în judecată pentru fals şi uz de fals, constând în aceea că a rescris o serie de monetare şi a trecut în registrul de gestiune monetarele cu valori mai mici; a mai fost trimisă în judecată şi pentru faptul că şi-a însuşit suma de 40.976.141 lei în perioada 23 noiembrie 1996 – 4 iunie 1997 în calitate de gestionară la un magazin din Mediaş aparţinând unei societăţi comerciale cu capital privat.

Prin sentinţa penală nr. 181/1998 a Judecătoriei Mediaş, inculpata a fost condamnată pentru infracţiunea de fals intelectual, uz de fals şi delapidare în formă continuată; s-a constatat că prejudiciul a fost acoperit şi că pedepsele sunt graţiate conform Legii nr. 131/1997.

Împotriva acestei sentinţe procurorul a declarat apel, susţinând că instanţa de fond a stabilit, cu privire la infracţiunea de delapidare, o stare de fapt contrară probelor de la dosar, numai pentru a aplica graţierea. În mod

76 I. Oancea – Regimul juridic al infracţiunii mijloc şi al infracţiunii scop în dreptul penal RPR, cu privire specială la infracţiunile contra avutului obştesc. Studii juridice, ed. Academiei, Bucureşti, 1960, pag. 433;O.A. Stoica – Consideraţii privitoare la problema falsului în acte, ca mijloc de săvârşire sau înlesnire a săvârşirii unei infracţiuni, L. pop. 2/1960, pag. 35.

53

greşit au fost respinse pretenţiile SC Bianca SA Blaj cu privire la beneficiul nerealizat în sumă de 3.406.106 lei.

Tribunalul Sibiu, prin decizia penală nr. 330/1998 a respins ca nefondat apelul, motivând că activitatea infracţională a inculpatei nu s-a extins în perioada 23.11.1995 – 4.06.1997, deoarece din probe rezultă că ultimul monetar rescris de inculpată avea data de 24.05.1997. Nu are nici o relevanţă că inculpata a încercat să acopere o parte din lipsa din gestiune la data de 4.06.1997 în timpul controlului, neputându-se desprinde de aici concluzia că însuşirea de sume de bani a avut loc până la acea dată.

Cât priveşte al doilea motiv de apel tribunalul motivează că este o simplă afirmaţie susţinerea că partea civilă ar fi putut încasa dobânda bancară la suma delapidată, deoarece aceasta este doar o supoziţie; tot atât de bine banii ar fi putut fi folosiţi pentru plata unor furnizor sau pentru achitarea contravalorii unor mărfuri. De altfel, partea civilă nici nu a înţeles să facă apel pentru acest motiv, ceea ce confirmă temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond care a apreciat ca nedovedită cererea formulată pentru eventualele dobânzi.

Problema de drept pe care o ridică speţa de faţă constă în aceea dacă inculpata putea fi trasă la răspundere pentru comiterea infracţiunii de delapidare în formularea dată textului prin Legea nr. 140/1996, deoarece subiectul activ al acestei infracţiuni este funcţionarul gestionar, şi în acelaşi timp să răspundă şi pentru infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals. Infracţiunea de delapidare poate fi săvârşită atât de funcţionarul public, în sensul art. 147 alin. 1 combinat cu art. 145, cât şi de funcţionarul nepublic, adică de orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept privat.

Aparent s-ar putea susţine că şi infracţiunea de fals intelectual ar putea fi comisă de orice salariat, chiar şi de cel aflat în serviciul unei persoane juridice de drept privat, deoarece textul când se referă la subiectul activ al infracţiunii, foloseşte denumirea de funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, întocmai ca atunci când se referă la subiectul activ al infracţiunii de delapidare. Dar aceasta este numai o aparenţă, deoarece în conţinutul art. 289 C. pen. legiuitorul se referă la funcţionarul care falsifică un înscris oficial. Pentru a stabili dacă actele ( monetarul şi registrul de evidenţă a monetarelor ) falsificate în speţă de inculpată au caracter de înscris oficial, trebuie să analizăm prevederile art. 150 alin. 2 C. pen. care dau definiţia noţiunii de înscris oficial. Constituie un asemenea înscris numai acela care emană de la sau aparţine unei unităţi la care se referă art. 145 C. pen. Acest text are în vedere, aşadar, numai o persoană juridică de drept public; numai o

54

asemenea persoană juridică poate să emită un înscris oficial ori să-I aparţină un atare înscris.

Societăţile comerciale cu capital privat nu pot emite înscrisuri oficiale deoarece nu corespund cerinţelor art. 150 alin. 2 şi art. 145 C. pen.; actele contabile ale acestor persoane juridice sunt înscrisuri sub semnătură privată; falsificarea acestor înscrisuri ar putea atrage răspunderea penală potrivit art. 290 C. pen., dar numai dacă se comit prin contrafacerea înscrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod de natură să producă consecinţe juridice. O asemenea alterare a actului priveşte însă forma actului şi nu conţinutul acestuia; legea noastră penală nu incriminează falsul intelectual al înscrisurilor sub semnătură privată, ci numai falsul material al unor asemenea înscrisuri.

Dacă în speţă inculpata nu a falsificat un înscris oficial şi nici un act sub semnătură privată, este limpede că ea nu poate fi trasă la răspundere nici pentru infracţiunea de uz de fals deoarece lipseşte obiectul material al infracţiunii, respectiv actul falsificat.77

În realitate, fapta inculpatei trebuia încadrată în prevederile art. 40 ale Legii 82/1991 (legea contabilităţii) care incriminează efectuarea cu ştiinţă, de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea, cu ştiinţă, a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale care se reflectă în bilanţul contabil. Această normă face trimiterea în ce priveşte încadrarea juridică şi sancţiunea la fals intelectual prevăzut în art. 289 având însă un caracter autonom; ea se întregeşte cu norma împrumutată menţionată numai sub aspectele arătate78.

Într-adevăr, fapta inculpatei de a rescrie monetarul şi de a înregistra sume mai mici în evidenţele contabile întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii menţionate, astfel că, organele judiciare trebuiau să schimbe încadrarea juridică a faptelor în această infracţiune79.

SECŢIUNEA II – ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI CU INFRACŢIUNI PREVĂZUTE ÎN LEGI SPECIALE – LG. 82/1991 CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE, LG. 87/1994

77 V. Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 448.78 Practica judiciară penală (sub redacţia G. Antoniu, C. Bulai), vol. V, ed. Academiei, Bucureşti, 1998, pag. 312-319.79Betinio Diamant, Vasile Luncean - În legătură cu infracţiunea de fals intelectual, Revista de drept penal nr. 1/1999, Bucureşti, 1999, pag. 139-141.

55

Pentru o completă analiză a infracţiunii ce formează obiectul acestei lucrări şi pentru o deplină înţelegere a trăsăturilor specifice a acestei infracţiuni trebuie să avem în vedere şi comparaţia cu alte infracţiuni cu care s-ar putea confunda. O astfel de infracţiune (care prezintă o serie de asemănări cu falsul intelectual) cuprinsă într-o lege specială este infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 modificată.

Conform art. 40 din Legea nr. 82/1991, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.

Din redactarea acestui text de lege rezultă că nu orice alterare a evidenţelor contabile (prin înregistrări cu ştiinţă inexacte sau omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor) constituie infracţiune, ci numai acelea ce au drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale şi numai dacă sunt dintre acelea ce se reflectă în bilanţul contabil.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991 contabilitatea se organizează şi conduce la regiile autonome, societăţile comerciale, instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile şi celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care au calitatea de comerciant, deci fapta incriminată în art. 40 se putea comite de reprezentanţii, salariaţii cu atribuţii în domeniul ţinerii evidenţelor contabile din cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale pe acţiuni, societăţilor comerciale cu răspundere limitată, asociaţiilor cooperatiste, asociaţiilor familiale şi de orice persoană fizică care are calitatea de comerciant.

Conform art. 2 din lege, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimonială, iar potrivit art. 4, ministerul finanţelor emite planul de conturi general, modelele registrelor şi bilanţurilor contabile, formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă, precum şi normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora.

Potrivit art. 20, principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt registrul-jurnal, registrul-inventar şi cartea mare.

Potrivit art. 27 din Legea nr. 82/1991, bilanţul contabil se întocmeşte, de regulă, anual, iar potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii

56

aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 704/199380, bilanţul contabil nu se întocmeşte de asociaţiile familiale şi persoanele fizice, aşa încât sfera virtualilor subiecţi activi ai infracţiunii prevăzute de art. 40 din Lg. 82/1991 se reduce la salariaţii, respectiv administratorii regiilor autonome, societăţilor comerciale pe acţiuni, societăţilor comerciale cu răspunde re limitată, instituţiilor publice, organizaţiilor cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte şi celorlalte persoane juridice ce au obligaţia de a întocmi bilanţ contabil, fiind excluşi din start administratorii asociaţiilor familiale şi persoanele fizice.

Curtea Supremă de Justiţie, a acceptat, dar numai tangenţial, ideea că şi reprezentanţii asociaţiilor familiale ar putea fi subiecţi activi ai infracţiunii de fals intelectual prevăzute de art. 40 din Legea 82/199181.

Instanţa supremă ar trebui să revizuiască şi să tranşeze problema subiecţilor activi ai infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991, în ceea ce priveşte persoanele fizice şi reprezentanţii asociaţiilor familiale, cu precizarea că termenul de administrator al asociaţiei familiale nu-şi găseşte justificare în raport de terminologia juridică folosită în legislaţia ce reglementează organizarea şi funcţionarea asociaţiilor familiale.

În raport de aceste reglementări, vom analiza succint doar două din consecinţele cerinţei ca înregistrările inexacte sau omisiune înregistrării să privească acele venituri, cheltuieli, rezultate financiare şi elemente patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil.

a). La data adoptării Legii nr.82/1991, incriminarea din art. 40 era în concordanţă cu legislaţia penală în vigoare la acea dată, dar mai ales cu dispoziţiile art. 289 din Codul penal ce reglementează falsul intelectual la care art. 40 din Lg. 82/1991 face trimitere.

S-ar putea invoca, şi nu fără motive, că art. 40 din Lg. 82/1991 este o infracţiune de sine stătătoare, în conţinutul căreia se face trimitere la un text din Codul penal, numai în ce priveşte pedeapsa, însă concluzia ar fi pripită, pentru că, cu ocazia redactării textului, din art. 40 din Legea 82/1991 legiuitorul nu s-a mulţumit, ca în multe ocazii asemănătoare, să facă trimitere doar la pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de fals intelectual, ci s-a exprimat în sensul că acţiunile şi inacţiunile descrise în acest text (art. 40) constituie infracţiune de fals intelectual şi în consecinţă, faptele descrise în art. 40 trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de acest text precum şi cele din textul art. 289 Cod penal.

80 Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 303 din 22 decembrie 1993.81 Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, - decizia nr 1009/1998 pronunţată în dosarul nr. 393/1998 (nepublicată)

57

Conform art. 147 alin. 1 Cod penal., în redactarea în vigoare în 1991, prin “funcţionar” se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat ori unei regii autonome sau societăţi comerciale de stat, iar conform alin. 2 erau asimilate funcţionarilor persoanele care îndeplineau o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primeau sau nu o retribuţie.

Potrivit art. 148 alin. 1, în redactarea în vigoare în 1991, prin “alţi salariaţi” se înţelegeau salariaţii care exercitau în condiţiile art. 147 alin. 1 o însărcinare în serviciul uneia dintre celelalte organizaţii prevăzute în art. 145, iar potrivit alin. 2, erau asimilate cu “alţi salariaţi” persoanele care îndeplineau o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în alin. 1 indiferent dacă primeau sau nu o retribuţie.

Potrivit art. 145 Cod penal., la care făcea trimitere art. 148 Cod penal., prin “obştesc” se înţelegea tot ce interesa organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţie care desfăşura o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţiona potrivit legii, iar potrivit art. 150 alin. 2 prin “înscris oficial” se înţelegea orice înscris care emana de la o organizaţie din cele prevăzute în art. 145 sau care aparţine unei asemenea organizaţii.

În raport de aceste reglementări din partea generală a Codului penal, putem afirma că încriminarea din art. 40, în 1991, adică la data adoptării Legii nr. 82, era în deplin acord cu textul art. 289 Cod penal., de aşa manieră încât puteam reţine că şi fapta administratorului sau salariatului unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, de a face înregistrări inexacte sau de a omite cu ştiinţă înregistrarea în contabilitate constituie infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr.82/1991 şi trebuia sancţionată conform falsului intelectual incriminat în art. 289 Cod penal, deoarece administratorul sau salariatul societăţii comerciale cu răspundere limitată îndeplineau toate condiţiile cerute de art. 148 şi art. 145 Cod. penal, ca “alt salariat” al unic organizaţii ce desfăşura o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţiona potrivit legii, iar înscrisurile întocmite de acestea, inclusiv documentele contabile, aveau caracterul de “înscris oficial” în sensul art. 150 alin.2 Cod penal.82

Modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996 au interesat în mod serios şi dispoziţiile art. 145, 147, 148, 150 şi 289, de asemenea manieră încât, societăţile comerciale cu răspundere limitată nu mai intră în categoria autorităţilor publice, instituţiilor sau persoanelor juridice de interes public vizate de art. 145. S-a exprimat astfel opinia potrivit căreia înscrisul 82 A. Ungureanu, A. Ciopraga - Dispoziţii penale din legi speciale române, vol-III, editura Lumina Lex, Bucureşti 1996, pag. 40.

58

întocmit de administratorul sau salariatul unei astfel de societăţi nu mai este “înscris oficial” în sensul art. 150 alin.2 şi în consecinţă, falsificarea lui nu mai poate constitui infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal, ci infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 Cod penal.

În literatura de specialitate a fost criticată această opinie. În acest sens vă supunem atenţiei o speţă soluţionată de Tribunalul Sibiu care a generat discuţii asupra posibilităţii instanţei de judecată de a dispune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. în cazul în care înscrisurile falsificate şi neevidenţiate în contabilitate nu sunt înscrisuri oficiale. De asemenea, dacă în acest caz se poate aplica pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen., deşi se reţine că s-a comis infracţiunea prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 care face trimitere la pedeapsa prevăzută în art. 289 C. pen.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş, inculpatul I.P. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. şi evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, fapte aflate în concurs real.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul I.P. a fost asociat unic la S.C. MEDIBON Mediaş, societate care producea şi comercializa bomboane şi produse zaharoase.

În perioada iulie-august 1996, inculpatul a înregistrat în contabilitatea societăţii două facturi nereale, în sensul că numele furnizorului era fictiv, iar achiziţiile menţionate în facturi nu au avut loc; aceasta a avut drept consecinţă denaturarea rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale care s-au reflectat în bilanţul contabil din anul 1996. De asemenea, în cursul anului 1997, inculpatul nu a înregistrat în contabilitate un număr de 18 facturi de producţie din anul 1997, precum şi 6 facturiere în scopul de a nu plăti taxele datorate statului.

Prin activitatea infracţională descrisă, inculpatul s-a sustras de la plata taxelor şi impozitelor datorate statului în valoare de 6.068.107 lei.

Judecătoria Mediaş l-a condamnat pe inculpat la 7 luni închisoare în baza art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. şi la 1 an şi 2 luni închisoare în baza art. 13 din Legea nr. 87/1994, urmând ca, în urma contopirii conform art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b C. pen., acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 2 luni închisoare.

În urma apelării sentinţei, Tribunalul Sibiu a rejudecat cauza şi, prin decizia nr. 42/2001 a dispus, în baza art. 334, schimbarea încadrării juridice

59

în art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 290 C. pen., şi a aplicat inculpatului pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen.

În motivarea deciziei s-a arătat că, actele care emană de la alte societăţi decât cele prevăzute în art. 145 C. pen. (instituţii publice) nu sunt înscrisuri oficiale şi deci nu se poate reţine art. 289 C. pen., şi că legea contabilităţii –deşi în vigoare din 1991- nu mai este de actualitate atâta timp cât noţiunea de “înscris oficial” s-a modificat ulterior prin Legea nr. 140/1996 privind modificarea Codului penal.

Soluţia Tribunalului Sibiu este criticabilă pentru motivul expus în cele ce urmează.

Prin art. 40 din Legea nr. 82/1991 a fost incriminată fapta de a efectua cu ştiinţă înregistrări inexacte, precum şi de a omite cu ştiinţă înregistrările în contabilitate şi care are drept consecinţă denaturarea veniturilor, a cheltuielilor, a rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil. Din textul menţionat rezultă că această faptă este asemănătoare cu cea de fals intelectual. În literatura de specialitate 83 s-a semnalat însă că infracţiunea de fals intelectual prin înregistrări inexacte sau omisiunea înregistrării în contabilitate este o infracţiune distinctă de cea prevăzută în art. 289 C. pen., existând diferenţe privind condiţiile de incriminare, cum ar fi obiectul material ( în cazul art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind documentele contabile oficiale şi nu orice act oficial ca în cazul art. 289 C. pen.), elementul material ( la art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind vorba exclusiv de “operaţiuni patrimoniale ce trebuie operate în contabilitate” şi nu de orice “fapte sau împrejurări” ca la art. 289 C. pen. ), urmarea infracţiunii ( în cazul art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind vorba de un bilanţ contabil fals şi nu orice act fals, cum este cazul art. 289 C. pen. ), subiectul activ principal ( în cazul art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind orice persoană fizică împuternicită, sub orice formă, să ţină contabilitatea societăţii şi nu un “funcţionar ori orice salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu” cum este în cazul art. 289 C. pen. raportat la art. 147 alin. 2 C. pen. ).

Aşadar, în speţa pusă în discuţie, în opinia instanţei de judecată, împrejurarea că documentele contabile fictive înregistrate de inculpat nu sunt “înscrisuri oficiale” în sensul cerut de art. 150, atrage aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 290 C. pen. şi nu aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.

83 Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga – Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. III, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 40.

60

În opinia prezentată, acest punct de vedere este discutabil întrucât în primul rând art. 40 din Legea nr. 82/1991 conţine o incriminare de sine-stătătoare, fiind incriminată într-o faptă printr-o lege specială, descrierea elementelor constitutive ale acesteia fiind completă. Trimiterea pe care o face legiuitorul la infracţiunea de fals intelectual din Codul penal este numai pentru a putea aplica limitele de pedeapsă prevăzute în art. 289 C. pen. (închisoare de la 6 luni la 5 ani) limite ce sunt corelate cu gradul de pericol social şi pe care legiuitorul nu le mai repetă în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 82/1991.

Când a dispus schimbarea încadrării juridice, instanţa a avut în vedere numai împrejurarea că documentele falsificate înregistrate în contabilitate de inculpat nu sunt înscrisuri oficiale, fără a analiza şi celelalte elemente constitutive ale infracţiunii, fără a observa că sunt întrunite condiţiile de existenţă ale infracţiunii prevăzute în art. 40 din Legea nr. 82/1991 şi fără a considera că infracţiunea prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 este o faptă incriminată printr-o lege specială pe care legiuitorul a denumit-o “fals intelectual”. De asemenea, legiuitorul a asimilat această infracţiune cu cea prevăzută în art. 289 C. pen. numai în ceea ce priveşte pedeapsa aplicabilă, aşa încât instanţa a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute expres în art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportându-se la pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen.

Referitor la motivarea instanţei de judecată, că Legea contabilităţii nu mai este de actualitate, în opinia noastră norma de incriminare din legea specială ( Legea nr. 82/1991 ) ca normă de trimitere a absorbit norma de incriminare din legea generală ( Codul penal ) în formularea şi cu sancţiunea prevăzută la 27 decembrie 1991 – când Legea nr. 82 a intrat în vigoare ( norma împrumutată ) aşa încât modificările ulterioare aduse legii penale cu implicaţii asupra normei din legea specială nu afectează în nici un fel dispoziţiile din art. 40 din Legea nr. 82/1991.

Noi ne raliem acestei din urmă opinii expuse prin intermediul speţei prezentate mai sus şi susţinem că soluţia corectă ar fi fost condamnarea inculpatului I.P. în baza dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.84

Într-o altă speţă, aflată încă pe rolul Judecătoriei Arad85 spre soluţionare, apreciem că Parchetul a încadrat în mod corect faptele inculpatului în prevederile legii speciale ( Legea nr. 82/1991 ), raportat la dispoziţiile Codului penal.

84 Laura Codruţa Lascu – Legea contabilităţii. Fals intelectual, Revista de drept penal nr. 4/2001, Bucureşti, 2001, pag. 129-130.85 Judectăria Arad – dosar nr. 3187/2002 – nepublicată.

61

Astfel prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, învinuitul S.M. a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., precum şi art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. şi art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., faţă de aceste fapte fiind aplicabile şi prevederile art. 33 lit. a C. pen.

În fapt, s-a reţinut că învinuitul S.M. este asociat unic şi administrator la SC Office Tech SRL Arad, contabilitatea primară fiind ţinută de învinuita L.G.A.

La data de 29.05.2001 Direcţia Controlului Fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a efectuat un control la SC Office Tech SRL Arad ocazie cu care s-a constata că în cursul anului 2000 nu au fost înregistrate în contabilitate la valoarea lor reală un număr de 3 facturi, determinând neplata către bugetul de stat a unui TVA în sumă de 235.569.165 lei şi un impozit pe profit în sumă de 311.170.361 lei, situaţie care s-a reflectat şi în bilanţul contabil de la sfârşitul anului 2000.

Învinuitul S.M. a determinat-o pe învinuita L.G.A. – contabila societăţii comerciale – să completeze două dintre aceste facturi care erau doar semnate şi ştampilate de SC UKA TRADING SRL precum şi un număr de 7 chitanţe în alb reprezentând contravaloarea unei alte facturi şi de asemenea o altă factură emisă de SC Adisan Club SRL Bucureşti, cu date neconforme realităţii, dorind în acest fel să modifice datele care se reflectă în contabilitate. Ulterior învinuita L.G.A. a înregistrat în contabilitate aceste documente, deşi a cunoscut faptul că ele nu reflectă realitatea.

În ceea ce o priveşte pe învinuita L.G.A., cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 33 lit. a C. pen., s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 181 C. pen. întrucât raportat la modul de comitere al faptelor acestea nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni. Învinuita se află la prima abatere de acest gen, nefiind cunoscută cu antecedente penale, iar în cursul cercetărilor a avut o atitudine sinceră, recunoscând şi regretând fapta comisă. Aşadar, soluţia Parchetului în ceea ce o priveşte pe această învinuită a fost de scoatere de sub urmărire penală, în baza art. 11 pct. 1 lit. b şi art. 10 lit. b/1 din Cod procedură. penală., cu aplicarea dispoziţiilor art. 91 din Cod penal.

În sarcina învinuitului S.M. se reţine comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi art. 40 din Legea nr. 81/1991 raportat la art. 289 Cod penal. –cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., precum şi art. 25 Cod penal. raportat la art. 289 Cod penal. şi art. 25 C.

62

pen. raportat la art. 291 Cod penal. –cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. Faţă de aceste fapte sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a Cod penal.

Învinuitul S.M. se face vinovat de comiterea infracţiunii de evaziune fiscală deoarece a determinat înregistrarea la valoarea nereală a unor facturi la SC Office Tech SRL, fapt care s-a reflectat şi asupra bilanţului contabil pe anul 2000. Totodată, învinuitul S.M. se face vinovat şi de instigare la comiterea de către învinuita L.G.A. a infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals în formă continuată deoarece, cu intenţie şi în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale a determinat-o pe aceasta să falsifice un număr de 3 facturi fiscale şi 7 chitanţe fiscale cu prilejul întocmirii acestora, documente care ulterior au fost folosite de către învinuita L.G.A. la întocmirea documentaţiei contabile a firmei.

Modificările aduse prin Legea 140/1996 au restrâns deci sfera subiecţilor activi ai infracţiunii prevăzute de art. 289 Cod penal, eliminându-i pe administratorii şi salariaţii societăţilor comerciale cu răspundere limitată din această sferă.

Deci, dacă pentru motivele arătate mai sus, de la 14 noiembrie 1996, administratorii şi salariaţii societăţilor comerciale cu răspundere limitată nu mai pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de fals intelectual şi nu pot fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută în art. 289 Cod penal, cum poate fi denumită şi sancţionată fapta acestora de a face înregistrări inexacte sau de a omite să facă înregistrarea în contabilitate a veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, pentru că o asemenea faptă nu mai poate fi numită fals intelectual şi nu mai poate fi sancţionată conform art. 289 Cod penal, pentru că norma la care face trimitere art. 40 din Legea nr. 82/1991 şi anume, art. 289 Cod penal nu mai poate fi aplicată acestor subiecţi, cărora le este aplicabilă o altă normă şi anume, cea prevăzută de art. 290 Cod penal, ce conţine alte pedepse.

Problema care se pune este cum îi putem spune fals intelectual, dacă nu este fals intelectual?

Nu vedem rezolvarea problemei decât prin intervenţia legiuitorului care să pună de acord textele la care am făcut referire, fie să modifice art. 40 din Legea 82/1991 dându-i individualitatea ce impune, atât în ceea ce priveşte denumirea infracţiunii, cât şi pedeapsa şi să nu mai facă trimitere la o altă infracţiune.

Poate că formularea cea mai fericită, care ar corespunde tuturor exigenţelor, a articolului 40 din Legea nr. 82/1991, ar fi înlocuirea raportării la falsul intelectual (“constituie infracţiunea de fals intelectual şi se

63

pedepseşte conform legii”), cu raportarea al infracţiunea de fals (“constituie infracţiunea de fals şi se pedepseşte conform legii”) ceea ce înseamnă că raportarea se va face la falsul intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal în cazul în care subiectul activ face parte din regiile autonome, societăţile comerciale pe acţiuni, instituţiile publice, sau la falsul în înscrisuri sub semnătură privată atunci când subiectul activ face parte dintr-o societate comercială cu răspundere limitată.

b) O a doua problemă este cea referitoare la momentul consumării infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991: când s-a făcut înregistrarea inexactă, respectiv când s-a omis înregistrarea în evidenţele contabile, sau când s-a întocmit bilanţul contabil?

Unii autori86 s-au exprimat în sensul că, deşi este vorba de falsificarea unor documente contabile, dar nu s-a produs urmarea materială cerută de art. 40 din Legea 82 (denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil), ori fapta a rămas în faza de tentativă, nu se va putea reţine infracţiunea special, dar, se va pute reţine infracţiunea de drept comun, în formă consumată sau tentativă, după caz, în măsura în care sunt întrunite cerinţele art. 289 alin.1 sau alin.2 Cod penal, ştiut fiind că, tentativa la art. 40 din Legea 82/1991 nu se pedepseşte.

Deşi nu o spun în mod expres, rezultă în mod clar opinia acestor autori că infracţiunea prevăzută de art. 40 din legea amintită se consumă în momentul întocmirii bilanţului contabil, adică atunci când s-a reluat şi s-a reînscris şi în bilanţul contabil înregistrarea inexactă sau omisiune înregistrării din evidenţele contabile, înregistrări sau omisiuni ce au avut drept consecinţă diminuarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale.

Privită prin această opinie, fapta de înregistrare inexactă cu ştiinţă sau de omisiune a înregistrării în contabilitate a unor venituri, cheltuieli, rezultate financiare sau elemente patrimoniale ale unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, până la întocmirea bilanţului contabil, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991, pentru că înregistrările inexacte sau omisiunile nu s-au reflectat încă în bilanţul contabil, care urmează să se întocmească ulterior şi numai la termenele stabilite, dar nu va constitui, nici tentativă la această infracţiune – art. 40 din Legea 82/1991, pentru că în conţinutul acestui text nu se prevede că tentativa se pedepseşte şi după părerea noastră, nici infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal, pentru simplul motiv că evidenţa contabilă, documentul în care s-a făcut înregistrarea inexactă sau din care s-a omis înregistrarea nu 86 Ibidem – pag. 42

64

este un înscris oficial ( pentru motivele care au fost expuse la primul punct). Ea poate constitui cel mult infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, dacă sunt îndeplinite toate cerinţele acestui text.

Alţi autori87, pe care i-a preocupat incriminarea din art. 40 din Legea nr. 82/1991, nu au abordat problema momentului consumării acestei infracţiuni, iar practica judiciară, nu s-a pronunţat însă cu privire la ea.

Opinia exprimată de primii autori, cum că infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 se consumă în momentul întocmirii bilanţului contabil, indiferent de momentul când s-a făcut înregistrarea inexactă sau s-a omis înregistrarea în documentul contabil întocmit anterior bilanţului, este discutabilă.

Potrivit alin. 1 al art. 6 din Legea nr. 82/1991, înregistrările contabile se fac cronologic şi sistematic, potrivit planurilor de conturi şi normelor emise în condiţiile prevederilor art.4, iar potrivit alin. 2, orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care să stea la baza înregistrărilor în contabilitate, deci ni se pare logic ca acţiunile şi inacţiunile (înregistrări inexacte şi omisiuni de înregistrare în contabilitate) să se comită pe tot parcursul anului calendaristic, iar consumare lor ca infracţiune să aibă loc o singură dată şi în acelaşi moment: al întocmirii bilanţului contabil, ce marchează sfârşitul anului bugetar, adică atunci când înregistrarea inexactă sau omisiunea din evidenţele au fost preluate şi se reflectă în bilanţul contabil. Dar dacă, operaţiunea privind veniturile, cheltuielile sau elementele patrimoniale a fost corect înregistrată în contabilitate, dar nu a fost cu ştiinţă corect preluată în bilanţul contabil? De ce s-a mai incriminat înregistrarea inexactă sau neînregistrarea în contabilitate, care, după opinia autorilor citaţi, tot nu poate atrage sancţiuni penale, când se putea cu aceeaşi finalitate să se incrimineze doar înregistrarea fictivă sau omisiunea înregistrării în bilanţul contabil?

Apreciem că nu aceasta a constituit finalitatea ce l-a preocupat pe legiuitor pentru a incrimina în mod special într-o lege nepenală, nişte fapte care erau deja incriminate în mod general în art. 289 Cod penal.

Afirmaţia nu este gratuită pentru că acţiunile (înregistrări inexacte) şi inacţiunile (omisiuni de a înregistra) ce constituie latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991 se înscriu în noţiunea generală de “falsificare” ce constituie latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal.

Astfel, prin înregistrări inexacte se înţelege înscrierea în documentele contabile a unor date nereale, neconforme cu realitatea, referitoare la existenţa lor, sau cu privire la cantitatea, valoarea sau data efectuării lor, iar 87 Gh. Diaconescu - Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale, editura ALL, Bucureşti, pag. 274

65

prin omisiunea înregistrării se înţelege neînregistrarea unor asemenea operaţiuni.

Prin falsificare88 se înţelege, aşa cum am mai arătat în cuprinsul acestei lucrări, operaţia prin care se realizează acţiunea de alterare a adevărului şi ea - falsificarea – presupune, ca şi falsul existenţa unui adevăr şi a unor lucruri, entităţi, care servesc pentru dovedirea lui şi asupra cărora se efectuează acţiunea de alterare a adevărului. Falsificarea se poate realiza prin orice mijloace susceptibile de a produce o alterare a adevărului (plăsmuire, contrafacere, alterare, denaturare, etc.)

Este evident că primele două formulări (înregistrări inexacte şi omisiunea înregistrării) fac parte din sfera cu mult mai largă a noţiunii de falsificare, raportul fiind de la gen la specie.

Bilanţul contabil nu este singurul document contabil şi nu credem că numai pe acesta a dorit să-l protejeze legiuitorul iar pe celelalte documente contabile nu.

Dacă a voit ca infracţiunea din art. 40 din Legea 40/1991 să se consume numai în momentul când înregistrările inexacte sau omisiunile anterioare bilanţului s-au reflectat, au fost preluate în bilanţul contabil, legiuitorul ar fi trebuit să nu folosească formularea “înregistrări inexacte , precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate” ci să folosească exprimarea “ înregistrării inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în bilanţul contabil”, ştiut fiind faptul că bilanţul contabil este doar unul dintre documentele contabile.

Noi credem că, infracţiunea din art. 40 a Legii nr.82/1991 se consumă în momentul în care s-a efectuat înregistrarea inexactă, sau s-a omis înregistrarea în contabilitate, dar că fapta constituie infracţiune numai dacă înregistrarea inexactă sau omisiunea înregistrării este de natură să denatureze veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare şi elementele patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, iar dacă înregistrarea inexactă sau omisiunea este preluată şi în bilanţul contabil sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 41 alin.2 Cod penal.

Literatura şi practica judiciară a mai fost confruntată cu o problemă asemănătoare atunci când a trebuit să răspundă la întrebarea dacă “formularea de natură să producă consecinţe juridice” din art. 288 alin. 1 Cod penal, condiţionează consumarea infracţiunii de producerea vreunei consecinţe juridice.

88 V. Dongoroz s-a-– Infracţiuni de fals – în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.IV, Partea specială, ed. Academiei, Bucureşti 1972, pag. 358.

66

Literatura 89 şi practica judiciară90 au fost consecvente în a fi stabilit că infracţiunea de fals intelectual este o infracţiune de pericol şi nu de rezultat, că este suficient ca falsificare să fie de natură a produce consecinţe juridice, nu neapărat să şi fi produs vreo consecinţă juridică, dar dacă o asemenea consecinţă s-a şi produs şi ea constituie prin ea însăşi o altă infracţiune distinctă, sunt aplicabile regulile de la concursul de infracţiuni.

Revenind la falsul în contabilitate, tindem să credem că problema acestei infracţiuni se rezolvă în acelaşi mod ca la falsul intelectual, prevăzute de art. 289 Cod penal, infracţiunea se consumă în momentul efectuării înregistrării inexacte sau a omisiunii înregistrării în contabilitate, dar numai că nu orice înregistrare inexactă sau orice omisiune de înregistrare în contabilitate constituie infracţiune, ci numai acelea care sunt apte să producă o anume consecinţă juridică: să denatureze veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare şi elementele patrimoniale, dar nu oricare, ci numai din acelea ce se reflectă în bilanţul contabil, adică cele care interesează bilanţul contabil, dar nu este necesar să se aştepte ca să se întocmească acest bilanţ. Dacă cumva denaturarea reflectată în bilanţul contabil care deja a fost întocmit priveşte venituri, cheltuieli, operaţiuni ce au dus la sustragerea de la plata unor obligaţii fiscale către stat, ne aflăm în prezenţa unui concurs al infracţiunii de fals în contabilitate, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.91

Concluzionând, deşi se aseamănă în multe privinţe, cele două infracţiuni sunt fapte distincte incriminate de lege, existând diferenţe privind condiţiile de incriminare cum ar fi obiectul material, elementul material, urmarea infracţiunii, subiectul activ principal. În ceea ce priveşte obiectul material, în cazul infracţiunii incriminate în art. 40 din legea nr.82/1991, acesta constă în documente contabile oficiale şi nu orice act oficial ca în cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. Diferenţa dintre elementul material al infracţiunii din art. 40 al legii amintite şi cel al falsului intelectual din art. 289 C. pen. rezultă din faptul că în primul caz este vorba exclusiv de “operaţiuni patrimoniale care trebuie operate în contabilitate” iar în al doilea caz de “orice fapte sau împrejurări”. Urmarea infracţiunii în 89 Ibidem – pag. 424-42990 Tribunalul Suprem secţia penală decizia nr. 2015/1971 – în Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1977, pag. 168, pct.8, Tribunalul Suprem secţia penală, decizia nr. 472/1971 în acelaşi repertoriu, pag. 168, pct.9, Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.300/1971, în Revista română de drept nr. 1/1972, pag. 155, Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1337/1977, în RRD nr. 12/1970, pag. 178, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 32/1975 în RRD nr.3/1976, s-a91 Gheorghe Voinea – Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, rev. Dreptul nr. 3/1999, pag. 98-104.

67

situaţia art. 40 din Legea 82/1991 constă într-un bilanţ contabil fals, iar în situaţia art. 289 C.pen. constă în orice act fals. Subiectul activ principal este diferit în cazul celor două infracţiuni întrucât fapta prevăzută în legea specială poate fi săvârşită de orice persoană fizică împuternicită, sub orice formă, să ţină contabilitatea societăţii, pe când fapta prevăzută în Codul penal poate fi săvârşită de un funcţionar sau orice alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, potrivit art. 289 raportat la art. 147 alin.2 Cod penal.

CAPITOLUL IV

ASPECTE CRIMINOLOGICE

Secţiunea I – Noţiuni generale

Înainte de a trece la analiza aspectelor criminologice ale infracţiunii de fals intelectual, este necesar să ne oprim pe scurt asupra noţiunii de criminologie.

68

Criminalitatea sau infracţionalitatea ca fenomen social a apărut odată cu apariţia omului şi a organizării în forme de comunitate socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate vorbi de existenţa criminalităţii deoarece “acolo unde nu există morale şi norme există crime”92. Din punct de vedere ştiinţific, despre cercetarea acestui fenomen social negativ nu se poate vorbi decât odată cu apariţia criminologiei ştiinţifice. Astfel, criminologia este ştiinţa cu caracter preponderent social care studiază criminalitatea sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale şi sub acela la cauzelor şi condiţiilor obiective şi subiective care o generează sau favorizează, care studiază de asemenea, personalitatea infractorului şi a victimei infracţiunii, elaborând şi sintetizând căile şi mijloacele de prevenire şi combatere a acestui fenomen, în scopul stabilirii şi menţinerii acesteia în limite rezonabile ale apărării şi prezervării intereselor şi valorilor generale, unanim acceptate ale individului, societăţii şi statului.93 Aşadar criminologia este ştiinţa fenomenului infracţionalităţii în ansamblul său şi nu doar a unei părţi a acesteia.

Secţiunea II. – Cauze şi condiţii care generează comiterea infracţiunii de fals intelectual

Aspectele fenomenologice pe care le studiază criminologia pot fi generale –care se referă la fenomenul criminalităţii în ansamblu, subsumând toate manifestările antisociale ce sunt circumscrise noţiunii de criminalitate indiferent de genurile de infracţiuni şi individuale –care se referă la diverse categorii, tipuri, specii de infracţiuni, motiv pentru care analizăm în special aspectele criminologice ale infracţiunii de fals intelectual.

Sub aspect fenomenologic, interesează structura cantitativă a infracţiunii, numărul şi felul infracţiunilor, cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează săvârşirea infracţiunii, prevăzută şi pedepsită de art. 289 C. pen., dinamica acestora, rolul necesităţii şi al întâmplării în cadrul activităţii de săvârşire al infracţiunilor precum şi fapte care nu sunt

92 Oloff Kirberg – Basic problems of criminology – Copenhaga 1935, pag. 13.93 V. Ursa – Criminologie – curs – Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept, Cuj Napoca 1994, pag. 12

69

infracţiuni, dar care preced, determină sau însoţesc fenomenul criminalităţii.94

În cercetarea contemporană a criminalităţii ca fenomen atenţia se deplasează de la personalitatea criminalului la actele sale sub aspect etiologic, se cercetează circumstanţele care fac posibilă comiterea infracţiunii de fals intelectual, iar în cadrul acestora cele caracterizate de oportunitate.

În principiu sunt necesare trei condiţii pentru ca infracţiunea prevăzută 289 Cod penal să poată fi comisă.

- Existenţa unei valori ocrotită de legea penală care să-l intereseze pe delicvent. În cazul infracţiunii de fals intelectual valoarea socială ocrotită este cea referitoare la încrederea publică în valabilitatea şi autenticitatea înscrisurilor oficiale şi în activitatea desfăşurată de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestor înscrisuri. Valoarea ocrotită trebuie să fie suficient de interesantă pentru infractor, altfel acesta nu se va hotărî să-i aducă atingere. Datorită diversităţii înscrisurilor oficiale precum şi importanţei efectelor pe care acestea le pot produce, întotdeauna vor exista delicvenţi interesaţi să aducă atingere acestor valori.

- O altă condiţie este aceea a lipsei unui sistem de ocrotire socială apt să prevină infracţiunea de fals intelectual sau să apere valoarea vizată respectiv încrederea publică în înscrisurile oficiale. În cazul în care există un astfel de sistem, criminalul se va abţine de la asumarea anumitor riscuri, în acest sens apreciem ca deosebit de utilă în lupta împotriva criminalităţii, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, modificarea articolului 289 Cod penal în sensul sporirii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune. Această măsură este menită să descurajeze delicvenţii dornici să săvârşească această infracţiune.

- existenţa unui delicvent potenţial (individ capabil să comită infracţiunea de fals intelectual). Dacă individul, care se găseşte în faţa oportunităţii, nu găseşte valoarea suficient de interesantă, sau apreciind mijloacele de comitere, raportat la riscuri, nu se simte în stare să aducă atingere valorii se va abţine de la criminalitate. Legea penală impune o condiţie specială în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual, astfel că acesta poate fi doar un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În această situaţie, această a treia condiţie poate fi îndeplinită mai greu faţă de cazul infracţiunilor în care legea nu prevede condiţii speciale în ceea ce priveşte subiectul activ.

Datorită caracterului social deosebit de complex al fenomenului infracţional în general şi al infracţiunii de fals intelectual în special, precum 94 Gheorghiţă Mateuţ – Criminologie-note de curs, Arad, 1993, pag. 5.

70

şi a obiectivelor generale ale investigaţiei criminologice se impune determinarea cantitativă şi calitativă a criminalităţii.

Aspectul calitativ al criminalităţii este dat de acele particularităţi, care fac infracţionalitatea dintr-un anumit timp sau spaţiu determinat să fie ceea ce este şi să se deosebească de criminalitatea din orice altă unitate spaţio-temporală.

Aspectul cantitativ al criminalităţii este dat de o serie de indicatori: numărul infracţiunilor, numărul infractorilor, gravitatea infracţiunilor şi extinderea în timp şi spaţiu a acestor elemente.

Determinarea spaţio-cantitativă a criminalităţii este exprimată prin noţiunile de criminalitate reală, criminalitate descoperită şi criminalitate judecată.

Prin criminalitate reală se înţelege totalitate infracţiunilor comise în mod obiectiv, dar care au rămas necunoscute ori neobservate şi neînregistrate de autorităţile competente într-o ţară dată şi într-o perioadă dată.95 Tocmai fiindcă este vorba de infracţiuni care au fost săvârşite în mod obiectiv, această criminalitate se numeşte reală sau săvârşită. Această criminalitate se deosebeşte de criminalitatea sesizată sau aparentă, fiindcă aici faptele s-au comis şi sunt cunoscute şi înregistrate dar ele nu constituie infracţiuni, crime, ori s-a pretins că s-au comis şi în realitate nu s-au comis. Criminalitatea constituie aspectul cel mai grav al delicvenţei sociale. Ea se divide în criminalitate descoperită - care cuprinde totalitatea infracţiunilor care au ajuns la cunoştinţa organelor de stat competente să le ” trateze “ din punct de vedere legal şi criminalitate nedescoperită denumită şi “cifră neagră” sau “criminalitate latentă” – care cuprinde acele infracţiuni, care din diferite motive, nu au ajuns la cunoştinţa organelor de stat abilitate să le înregistreze şi să le trateze ca atare.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite sau pretins săvârşite care sunt crime sau apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Dar fiindcă unele fapte sunt numai aparent infracţiuni sau aparent supuse răspunderii penale, aceste organe nu le trimit la instanţe de judecată; de aici şi denumirea de criminalitate aparentă. Această formă de criminalitate de regulă, este înregistrată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată – în caz de plângere de directă - şi este cunoscută.96

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri penale de condamnare rămase definitive. Deci, în această categorie de criminalitate intră numai acea parte care îndeplineşte cel 95 Ion Oancea – Probleme de criminologie – editura ALL, Bucureşti 1994, pag. 52.96 Ibidem – pag 50.

71

puţin două condiţii: a fost examinată de instanţa de judecată şi aceasta a pronunţat o hotărâre penală definitivă. Conform unei statistici, proporţia infracţiunilor de fals cuprinse în Codul penal reprezintă 12% din totalul infracţiunilor comise, cu menţiunea că această raportare are în vedere doar infracţiunile din Codul penal.

Datorită faptului că infracţiunea de fals intelectual se judecă în urma sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, cifra neagră a criminalităţii este mai scăzută decât în cazul infracţiunilor care se urmăresc şi se judecă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul acestor din urmă infracţiuni, termenul de introducere a plângerii prealabile este de două luni, iar victima rămâne de multe ori pasivă, nesesizând organele judiciare abilitate datorită necunoaşterii, incapacităţii sau lipsei dorinţei de a acţiona.

Scopul imediat al cercetării ştiinţifice în criminologie îl reprezintă identificarea, analizarea şi explicarea cauzelor criminalităţii pentru a se crea premisele necesare atingerii scopului generale al acesteia, acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional.

Printre cauzele şi condiţiile mai frecvente care generează sau favorizează comiterea infracţiunii de fals intelectual menţionăm:

1. Factorii economici – respectiv baza economică care determină suprastructura socială, politică, culturală, instituţională. Între aceşti factori sunt de reţinut :

- perioada de tranziţie prelungită pe care România o parcurge din 1989, al cărei scop şi finalitate nu sunt foarte bine conturate. Această perioadă este caracterizată prin încercări de restructurare a infrastructurii, schimbarea formei de proprietate, privatizarea care a avut drept consecinţă trecerea din proprietatea Statului în proprietate privată a majorităţii întreprinderilor, apariţia societăţilor comerciale private, lichidarea unor structuri fără ca de multe ori să fie înlocuite cu altele, toate acestea reflectându-se negativ în nivelul de trai al cetăţeanului şi în genere suprastructura socială şi instituţională, favorizând infracţionalitatea în general şi infracţiunea pe care o analizăm în special.

- În acest context, ca de altfel anterior anului de graţie1989 favorizarea economiei subterane şi a pieţei negre sustrase de la rigorile legii în vederea obţinerii de foloase materiale devine un modus vivendi aşadar cea mai importantă cauză ce favorizează săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. o constituie criza economică care are drept consecinţă înrăutăţirea stării materiale a populaţiei. Scăderea nivelului de trai al păturilor

72

sociale se accentuează în timpul crizelor economice care afectează nivelul salariilor, producţia şi rata şomajului. În lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale inclusiv infracţiunea de fals intelectual.

Pentru prima oară în criminologie, Edwin H. Sutherland a examinat nu numai criminalitatea oamenilor “de jos”, ci şi criminalitatea oamenilor “de sus”, a mediilor politice, a oamenilor de afaceri, a claselor mijlocii şi superioare. El a elaborat teoria “criminalităţii gulerelor albe”, adică a oamenilor conducători în economie, în servicii de stat, a unei calase privilegiate cu puteri în economie şi stat, a oamenilor “cu relaţii” în societate, a celor ce poartă “gulere albe”. Este vorba de delicte de abuz de încredere, de abuz în serviciu, în paguba persoanelor fără putere, în starea de inferioritate, categorie în care se includ şi infracţiunile de fals intelectual.97

2. Factorii politici situaţia politică din România a fost determinată în principal de revoluţia din decembrie 1989 şi schimbarea regimului politic. Toate modificările din plan politic îşi găsesc corespondent în situaţia economică la care ne-am referit anterior. Prin schimbarea regimului politic şi trecerea la economia de piaţă s-a modificat şi forma de proprietate, proprietatea privată luând locul proprietăţii socialiste, fapt ce a dat naştere creşterea persoanelor cu potenţial infracţional în săvârşirea infracţiunii de fals intelectual. Mărindu-se numărul societăţilor comerciale a crescut şi numărul persoanelor care au calitatea de funcţionar, calitate cerută de lege pentru săvârşirea infracţiunii analizate.

3. Factorii sociali- culturali . Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de societatea omenească în decursul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sa negativă a indivizilor şi care finalmente îi conduce la comiterea faptelor antisociale.

În această categorie de factori care determină şi favorizează săvârşirea infracţiuni de fals intelectual se numără:

- familia – are o influenţă formativă asupra individului, fiind considerată pe drept cuvânt prima şcoală a omenirii. Familia reprezintă astfel principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două funcţii principale: şcolarizarea primară a

97 Edwin H. Sutherland – Principies of criminology – 1934, pag.85.

73

copiilor pentru a deveni membri ai societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor.98

În cadrul unor procese de interacţiune specifice între care imitaţia, învăţarea şi identificarea sunt cele mai importante, copilul ajunge să simtă şi să se manifeste ca şi cum caracteristicile unei alte persoane sau grup de oameni i-ar aparţine şi lui, structurându-şi astfel trăsăturile de personalitate în funcţie de un model de referinţă. Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor, ori care în mod intenţionat asigură acestora modele de socializare negative. Conduita infracţională apare în familiile dezorganizate în care copii sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic şi în care apare manifestă lipsa de supraveghere şi carenţe în educaţie. Cultivarea acestui dezinteres ori a unei atitudini incorecte, nesincere, cu privire la actul de sesizarea a organelor judiciare în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni coroborată cu promovarea unor sentimente de vendetă va conduce inevitabil la formarea personalităţii individului în acest sens.

- şcoala – deţine un rol deosebit de important în formarea personalităţii individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele profesionale, să formeze şi să consolideze atitudinile pozitiv pregătind pentru viaţă tânăra generaţie. În nici un caz nu poate fi neglijată corelaţia dintre infracţionalitate şi modul de instruire şi educaţie. În cazul special al infracţiunii de fals intelectual, persoanele care comit aceste fapte au de regulă un grad ridicat de pregătire profesională (calitatea de funcţionar presupunând cel puţin studii medii). Dat fiind faptul că infracţiunea de fals intelectual presupune denaturarea adevărului în cuprinsul unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către funcţionar, acest gen de infracţiuni sunt mai greu de descoperit.

Indivizii cu volum redus de cunoştinţe, cu tare educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit, nu realizează şi “nu văd” consecinţele actelor lor în opera de înfăptuire a justiţiei. Aceasta constituie o cale sigură spre infracţionalitate.

- vârsta infractorului - reprezintă una din trăsăturile individuale ale personalităţii infractorului care ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Astfel vârsta ne indică

98 Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologie – Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti 1995– pag. 185

74

nivelul dezvoltării aptitudinilor sale fizice (forţa fizică ), nivelul dezvoltării psihice ( de pildă nivelul de dezvoltare a intelectul, voinţei sau afectivităţii) precum şi poziţia socială (nivelul de şcolarizare, ocupaţiile posibile, starea civilă, experienţa de viată) care ne pot oferi indicaţii privitoare la explicarea comportamentelor deviante. În criminologie, din punct de vedere al vârstei se face distincţie între copilărie, adolescenţă, vârsta adultă şi vârsta înaintată.

Cele mai multe infracţiuni sunt comise de către persoanele aflate la vârsta adolescenţei şi a tinereţii. Numărul infracţiunilor se reduce de regulă pe măsură ce persoanele ajung la vârsta maturităţii, a realizării depline pe plan bio-psihic, familial şi social şi mai mult, odată cu intrarea bătrâneţii, ani caracterizaţi prin unele procese fireşti de involuţie.99

Aşa cum am arătat cu ocazia analizării subiectului activ special al infracţiunii de fals intelectual, calitatea de funcţionar cerută de lege presupune că această infracţiune poate fi săvârşită numai de persoane angajate în muncă. De regulă, infracţiunea analizată se săvârşeşte de către persoanele aflate în perioada adultă. Este greu de imaginat săvârşirea infracţiunii de către minori întrucât aceştia chiar dacă sunt încadraţi în muncă de la vârsta de 16 ani (sau 14 ani cu acordul părinţilor) nu îndeplinesc celelalte condiţii pentru a deţine calitatea de funcţionar (şi ne referim la studii, experienţă). Pe de altă parte, nici persoanele în vârstă nu constituie o categorie importantă a persoanelor care comit asemenea infracţiuni întrucât de regulă la vârsta de 57 pentru femei şi 62 pentru bărbaţi legea prevede pensionarea, moment în care se pierde calitatea de funcţionar.

- profesia – prin ea însăţi, nu reprezintă decât o modalitate de a evita criminalitatea prin realizarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracţiunilor au relevat faptul că majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni. Statisticile reflectă o rată deosebit de variată a delicvenţei profesionale.

Infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă numai de indivizi care prin specificul profesiei au abilitatea de a întocmi înscrisuri oficiale.

99 Gh. Mateuţ – op. cit. – pag. 132.

75

- alţi factori socio-culturali care pot determina şi favoriza săvârşirea infracţiunii de fals intelectual pot fi consideraţi: nivelul de cultură, anturajul, apartenenţa la o anumită etnie sau religie.

4. Factorii psihologici. Studierea şi clasificarea actului infracţional presupune pe lângă aspectele arătate mai sus şi relevarea altora ce ţin de personalitatea infractorului în situaţia concretă în care comite fapta anitsocială şi de mecanismele psihologice care permit procesul complex al trecerii la act.

Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv care înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane la lume, cu scopul de conservare şi dezvoltare. Ea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factori exogeni).100

Între aceşti factori “in concreto” se numără aptitudinile, temperamentul, caracterul, comportamentul, sexul.

Dispoziţiile individuale native care constituie premisa formării personalităţii sunt influenţate decisiv de condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care se dezvoltă fiinţa umană.

Sexul – reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice, psihice şi sociale prin care indivizii umani se diferenţiază în bărbaţi şi femei. Diferenţele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică care sunt înnăscuţi cât şi prin factori de natură socio-culturală. Din acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei din punct de vedere anatomo- morfologic, fiziologic, psihic şi social precum şi prin manifestările comportamentale. Cauzele generale ale comportamentului criminal şi condiţiile ce pot favoriza acest comportament atât în cazul femeilor cât şi în cazul bărbaţilor sunt aceleaşi. Cu toate acestea, infracţionalitatea în rândul femeilor se caracterizează prin unele particularităţi de ordin cantitativ şi calitativ. Astfel, în cadrul infracţionalăităţii delicvenţa feminină prezintă ponderea cea mai redusă raportat la cea masculină. De asemenea, ea relevă o anumită specificitate privind felul infracţiunilor şi modus operandi. Cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt multiple. De pildă femeia, având o constituţie fizică mai puţin robustă precum şi o fire timidă şi impresionabilă, are mai puţină dispoziţie şi capacitate pentru infracţiunile a căror săvârşire reclamă o forţă şi energie fizică. Nu este cazul infracţiunii de fals intelectual care poate fi săvârşită în egală măsură atât de bărbaţi cât şi de femei, comiterea unei asemenea infracţiuni nu presupune folosirea forţei fizice.100 Gh. Nistoreanu, C. Păun – op. cit. – pag. 199

76

Un loc aparte între aceşti factori îl ocupă particularităţile şi deficienţele de natură psihică ale individului, respectiv, starea de sănătate mintală (şi psihică) sau antonimul acestora boala psihică (element definitoriu al personalităţii), în această categorie incluzându-se: nevrozele, psihopatiile şi psihozele. De asemenea poate apărea ca element inedit şi definitoriu pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, procesomania respectiv provocarea şi declanşarea prin plângeri şi denunţuri a unor procese penale interminabile.

Secţiunea III – Căi şi mijloace de prevenire şi combatere specifice infracţiunii de fals intelectual

Istoria preocupărilor provocate de săvârşirea faptelor antisociale îşi are originea în negura timpurilor antice.101Acest început nu a fost marcat nici de teorii asupra crimei şi nici de studiul răufăcătorului, ci de una dintre cele mai puternice sentimente ancestrale: teama determinată de instinctul de conservare.102

Remarcabil este faptul că actualmente problemele criminalităţii şi justiţiei penale preocupă cele mai înalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit în cadrul Consiliului social şi economic, o secţie pentru justiţie penală şi combaterea criminalităţii.103

Criminologia elaborează modele de profilaxie şi combatere a criminalităţii în vederea diminuării treptate până la eradicarea fenomenului criminal. În conformitate cu Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A, tendinţa represivă ar trebui să se manifeste numai în cazul terorismului, al crimei organizate, infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor corupte ale funcţionarilor publici. Rezultă deci că infracţiunea de fals intelectual, care se include în categoriile enunţate, este o infracţiune cu un grad ridicat de pericol social, situaţie în care accentul trebuie pus pe represiune în combaterea criminalităţi. Această luptă cu criminalitatea săvârşită este o luptă post delictum, de obicei promptă, imediată şi inevitabilă.. Ea este dusă mai întâi de victimă şi apoi de organele statului special însărcinate cu această luptă care se duce împotriva făptuitorului, autorul crimei. Dar, această luptă, pentru a nu lua forma răzbunării oarbe şi comiterii altor crime, este reglementată prin lege sub forma unor legi speciale, legi penale şi

101 L. Negrier Dormont – Criminologie, Paris, editura Litec,1992, pag. 8.102 E. Ferri – Principii de drept criminal, editura Revista politică, Bucureşti, pag. 7 (în traducerea lui Petre Ionescu Muscel).103 Gheorghe Nistoreanu, C. Păun – opere citate, pag. 216.

77

coduri penale. Această luptă exprimă o politică penală represivă, politică necesară, însă reglementată prin legi penale. Această tendinţă în care accentul se pune pe represiune în cazul infracţiunilor care intră în categoriile mai sus amintite, este în concordanţă cu scopul general al criminologiei, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă efectele dorite. Mijloacele de represiune se folosesc după comiterea crimei 8 post delictum) când trebuie să se ia măsuri imediate şi eficiente ( descoperirea, reţinerea, judecarea, condamnarea autorilor). Aceste măsuri sunt măsuri represive, sancţionatoare şi reglementate juridic. În această privinţă, criminologia modernă cercetează un câmp mare de probleme, de la cercetarea penală şi trimiterea în judecată, până la executarea pedepsei. Este adevărat că, în lupta contra crimei, prin metodele şi mijloacele represive, prin aplicarea de sancţiuni penale, represiunea joacă rolul principal, dar este necesar să fie aşa. Numai asemenea mijloace devin eficiente şi mai cu seamă că aceste mijloace de luptă sunt cuprinse în legi şi deci obligatorii. Această armă –represiunea- este imediată, sigură şi eficace, dar mijloacele represive trebuie să fie bine şi just aplicate, încât să corespundă unor cerinţe morale, juridice şi umane. Represiunea trebuie să fie un act de justiţie, de dreptate.104

Cu toate acestea nu este de neglijat nici lupta ante delictum, care se realizează prin mijloace preventive şi constă în luarea unor măsuri care să ducă la împiedicarea comiterii de crime. Există şi un adaos aplicabil în prevenirea crimei, şi anume “Mai uşor este să opreşti decât să vindeci”.105 În cazul prevenirii unor infracţiuni aceasta este o măsură de preferat, deoarece dacă s-ar comite crima, consecinţele acesteia ar fi greu de înlăturat. Prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante, care prin acumularea şi adâncirea unor procese specifice pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale. În special pentru prevenirea infracţiunii de fals intelectual este necesară:

- Studierea cauzelor şi condiţiilor care determină şi favorizează comiterea acestei infracţiuni, anticipând schimbările sale cantitative şi calitative pe termen lung şi mediu. Acest deziderat de realizează prin profilaxia infracţiunii, adică prin aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social , cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine comiterea infracţiunii prin identificarea şi înlăturarea cauzelor acestui fenomen antisocial. Activităţile de prevenire pot fi efectuate de către stat ori de către organele şi organizaţiile publice prin măsuri de creştere a nivelului de trai

104 I. Oancea – op. cit., pag. 213-214.105 G. Antoniu – Conceptul de prevenire a infracţiunilor, în Studii şi cercetări juridice, 1931.

78

material şi spiritual, îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, asigurarea şi stabilitatea locurilor de muncă, paza bunurilor.- Eliminarea unor elemente ambigue din legislaţie şi uniformizarea practicii judiciare pentru a se diminua numărul soluţiilor contradictorii şi stările conflictuale.- Prevenirea prin popularizarea legilor şi a normelor de conduită socială.- Educaţie etică şi juridică în familie, la şcoală, la locul de muncă, activităţile cultural-educative.- Prevenirea prin mijloace mass-media, respectiv organizarea unor emisiuni radio şi TV, pe teme juridice, având ca obiect infracţiunea analizată, cu participarea unor specialişti în materie, analizarea unor cazuri concrete aplicate (valabil şi pentru presa scrisă). - Aplicarea corectă şi operativă a dispoziţiilor legale prin aplicarea unor sancţiuni penale corespunzătoare gradului de pericol social şi persoanei infractorului.- Perfecţionarea sistemului sancţionator prin sporirea limitei maxime

a pedepsei prevăzute de lege pentru comiterea acestei infracţiuni (pentru infracţiunea de fals intelectual apreciem că limitele pedepsei între 6 luni şi 5 ani nu sunt de natură a realiza prevenţia generală în mod eficient, motiv pentru care propunem ca de lege ferenda să se sporească limitele de pedeapsă pentru această infracţiune). În consecinţă, societatea trebuie să reacţioneze prin fixarea unor pedepse juste şi severe, care să determine reducerea disponibilităţii indivizilor în comiterea unor asemenea fapte penale.

SECŢIUNEA IV –Justificarea analizării aspectelor criminologice în cadrul acestei lucrări

Am consacrat acestei teme un capitol separat datorită legăturii indispensabile ce există între dreptul penal şi criminologie. În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale care trebuie apărate, criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care acest fenomen poate fi prevenit. O analiză plastică a raportului dintre criminologie şi dreptul penal este făcută de criminologul M. Killias106, care arată că acest raport se aseamănă foarte mult cu acela care există între 106 M. Killias – Precis de criminologie, ed. Stoempfili, Berna, 1991, pag. 8.

79

dreptul comercial faţă de ştiinţele economice. Pentru a atinge anumite scopuri, statul foloseşte anumite pârghii economice, concretizate adesea sub forma unor reguli de drept economic, fiscal sau comercial. Aşa cum dreptul comercial nu este în măsură să propună altă cale decât cea juridică pentru atingerea acelor obiective, tot la fel dreptul penal este limitat la modalităţile juridice pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. Ţinându-se seama de caracterul complex al fenomenului criminal, cercetarea lui ştiinţifică implică o cercetare pluridisciplinară.

Rezultă deci, că pentru o bună prevenţie a fenomenului infracţional cele două ştiinţe trebuie să se întrepătrundă, să interacţioneze, având în vedere faptul că scopul criminologiei este mult mai larg întrucât are în vedere diminuarea treptată până la dispariţia criminalităţii. Trebuie să remarcăm că deşi criminalitatea nu are ca obiect de studiu norme juridice asemenea dreptului penal, utilizează aceste norme în vederea realizării finalităţii sale printr-o metodologie specifică, o dată în plus necesitatea realizării aspectelor criminologice ale infracţiunii de fals intelectual în cadrul acestei lucrări.

80