ARGUMENT

Leguminoasele furajere au o deosebită importanţă datorită conţinutului lor în

proteine şi producţiilor mari de masă verde sau fîn. Unele sînt cultivate exclusiv

pentru nutreţ, altele, însă, erau pînă nu demult cultivate numai pentru seminţe.

Deficitul de proteine din raţiile animalelor a determinat introducerea lor în rîndul

plantelor de nutreţ, fiind semănate în cultură pură sau în amestec cu graminee anuale,

obişnuit cereale.

Se cultivă aproape exclusiv pentru nutreţ lucerna, trifoiul roşu, sparceta,

ghizdeiul, sulfina, măzărichea de toamnă şi de primăvară. Cultura lor pentru sămînţă

este determinată numai de necesitatea înmulţirii lor în vederea asigurării necesarului

de sămînţă pentru culturile de nutreţ.

Leguminoasele furajere sînt cultivate pentru masă verde cosită sau păşunată,

pentru fîn sau siloz şi reprezintă surse importante de proteină. Astfel, ţinînd seama de

producţia medie la hectar a diferitelor plante de nutreţ din ţara noastră, rezultă că ele

produc 400—700 kg/ha proteină brută, în timp ce porumbul masă verde produce cca.

300 kg/ha, iar porumbul boabe cca. 400 kg/ha.

In ceea ce priveşte producţiile de masă verde, la o agrotehnică adecvată se pot

realiza 30-40 ţ/ha la lucerna, 20-30 t/ha la trifoi, 20-25 t/ha la sparcetă, 20-25 t/ha la

borceag etc.

Amestecurile de soia şi porumb sau mazăre şi ovăz dau nutreţuri cu un conţinut

în proteină mai mare cu cca. 3-4% decît culturile pure de porumb.

In funcţie de cerinţele lor specifice, leguminoasele de nutreţ pot fi cultivate în

diferite zone naturale cu condiţii variate de climă şi sol. Astfel, lucerna este planta

regiunilor secetoase, trifoiul a celor umede, iar sparceta dă rezultate bune atît în

regiuni secetoase, cît şi în regiuni cu precipitaţii mai abundente. Pe solurile acide pot

fi cultivate ghizdeiul şi trifoiul roşu, iar pe cele degradate datorită eroziunii, sparceta

şi sulfina. De asemenea, sulfina poate fi cultivată şi pe soluri slab sau mijlociu

salinizate.

In ţara noastră, leguminoasele furajere, inclusiv mazărea şi soia, ocupau în 1965

1

cca. 800 000 ha, reprezentînd aproape 9% din suprafaţa de teren arabil. Principalele

leguminoase furajere (lucerna, trifoi, borceag) ocupă 40-50% din suprafaţa totală

cultivată cu plante de nutreţ, existînd leguminoase furajere a crescut în 1965 în ales în

Bacău, Bucureşti, Hunedoara, o tendinţă de creştere în perioada 1961-1965 pe seama

leguminoaselor valoroase, în special lucerna (fig. 1).

Pe regiuni administrative, în anul 1965, suprafaţa cultivată cu principalele

leguminoase furajere reprezenta peste 50% din suprafaţa totală ocupată cu plante de

nutreţ în regiunile Cluj (70,45%), Braşov (69,3%), Bacău şi Mureş-Autonomă

Maghiară (62,5%), Crişana (60,2%), Hunedoara (57,7%) şi Suceava (56,5%). In

regiunile Argeş, Oltenia şi Dobrogea, proporţia de leguminoase furajere reprezenta

numai 37,2-38,5%. Faţă de anul 1963, proporţia de leguminoasefurajere a crescut in

1965 in toate regiunile administrative, mai ales Galati, Bucuresti, Galaţi (tabelul 1).

Metodele de cultură la leguminoasele furajere diferă după specie şi scopul

culturii. Pentru nutreţ, leguminoasele perene se seamănă în cultură pură sau în

amestec cu graminee perene. In ţara noastră, culturile pure de leguminoase perene

sînt mai răspîndite decît cele în amestec, deoarece producerea seminţei este legată de

mai puţine dificultăţi, producţiile sînt în general mai mari şi mai bine repartizate în

cursul perioadei de vegetaţie.

Leguminoasele anuale de nutreţ se cultivă obişnuit în amestec cu o graminee

anuală care serveşte ca plantă de susţinere. Astfel, măzărichea de toamnă poate fi

semănată cu secara, orzul de toamnă sau griul de toamnă, iar măzărichea de

primăvară cu ovăzul. în unele cazuri, leguminoasele se introduc în culturile de

graminee anuale pentru a îmbunătăţi calitatea nutreţului, deşi, în general, se obţin

producţii mai scăzute. Dintre aceste amestecuri, menţionăm pe cele mai răspîndite în

ultimii doi ani: porumb cu soia, porumb cu mazăre, sorg cu soia, iarbă de Sudan cu

soia.

Toate culturile de leguminoase furajere pot fi folosite pentru masă verde cosită

sau păşunată, sau pentru fîn. Pentru siloz sînt recomandate mai puţin, deşi pot fi

însilozate aplicîndu-se diferite procedee cu scopul de a dirija procesul de fermentaţie.

Cultivate în amestec, ele se numără printre culturile care se pot însiloza cu uşurinţă.

2

Din punct de vedere agrotehnic, leguminoasele furajere sînt plante deosebit de

valoroase, lăsînd solul bogat în substanţă organică şi mai ales în azot. în funcţie de

dezvoltarea lor, leguminoasele lasă în sol 2 000-5 000 kg/ha substanţă organică.

Cantitatea anuală de azot fixată de bacteriile simbiotice de pe rădăcinile diferitelor

specii de leguminoase variază de la 53-281 kg/ha (tabelul 2). Totuşi, datorită

sistemului radicular profund şi consumului ridicat de apă, unele leguminoase perene

lasă solul sărac în apă în straturile mai adînci (lucerna, sparceta).

Leguminoasele perene lasă solul curat de buruieni, care sînt distruse în urma

cosirilor repetate an de an.

Unele leguminoase perene sînt deosebit de preţioase pentru punerea în valoare a

terenurilor erodate (sparceta), iar altele pentru solurile salinizate (sulfina).

LUCERNA

I. GENERALITĂŢI

Istoric, origine. Lucerna, denumită regina plantelor furajere, era cunoscută din

antichitate. C o l u m e l l a , în lucrarea sa „De re rustica" (secolul I î.e.n.), descriind

lucerna, subliniază importanţa ei ca plantă de nutreţ sub raportul productivităţii şi

3

valorii ei nutritive. Producţia lucernei din acea vreme se poate aprecia la cca. 4 000

unităţi nutritive la hectar.

Centrul de origine a lucernei este considerat de majoritatea autorilor sud-estul

Asiei, probabil Persia (Iranul de azi). Din Persia lucerna ajunge în Grecia antică în

secolul al V-lea î.e.n., fiind cunoscută sub numele de medikai; de aici pătrunde în

Italia şi primeşte numele de erba medica.

In partea centrală a Europei ajunge în secolul al XVI-lea, fiind cunoscută sub

numele de lucerna, probabil de la valea şi rîul Lucerna din nord-vestul Italiei.

Ahlgren pretinde că lucerna a fost cultivată în cantonul Luzern din Elveţia în primul

secol al erei noastre, de unde a luat şi numele sub care este cunoscută astăzi.

Incepînd din secolul al XVI-lea, lucerna se răspîndeşte atît în ţările din Europa

centrală cît şi în altele din răsărit. In America este adusă de spanioli, tot în secolul al

XVI-lea, mai întîi în Mexic şi Peru, de unde se răspindeşte pe întregul continent.

In ţara noastră se presupune că lucerna începe să fie cultivată după anul 1800.

Importanţă. Lucerna este răspîndită azi în toate continentele, fiind una din cele

mai preţuite plante de nutreţ. Această răspîndire a lucernei se explică prin calităţile ei

deosebite ca plantă de nutreţ, precum şi prin însuşirile fiziologice ale plantei.

Intre plantele de nutreţ, lucerna se situează pe primul loc în ce priveşte

conţinutul în proteină digestibilă. Astfel, după Nehring (citat de R o d e r , 1961), la o

recoltă de 350 q/ha masă verde lucerna furnizează 1 150 kg albumină, faţă de 720 kg

la trifoi, 650 kg la sparcetă şi 780 kg la porumb siloz. în condiţiile din ţara noastră, la

o producţie de 4 t fîn la hectar, lucerna asigură o cantitate de 685,2 kg proteină brută,

depăşind cu 174,0-470,2 kg producţia de proteină brută obţinută la celelalte plante

furajere (tabelul 3). După datele Institutului de cercetări zootehnice, conţinutul

lucernei în proteină brută este în medie de 4,69% la masa verde şi de 15,59°/0 la fîn.

In afară de proteine, lucerna conţine cantităţi însemnate de substanţe extractive

fără azot, vitamine, săruri minerale de fosfor şi calciu. Valoarea nutritivă a masei

verzi de lucerna este de 15,9 unităţi nutritive, iar a tînului de 47,6 unităţi nutritive la

100 kg nutreţ (tabelul 4).

Lucerna reprezintă o sursă importantă de vitamine, în special vitaminele A, K şi

D, dar conţine şi numeroase vitamine din complexul B. Din datele menţionate de 4

B o l t o n (1962), conţinutul în caroten (provita-mina A) al finului de lucerna este de

61,6 mg la 1 kg nutreţ, iar al masei verzi de 223 mg, raportat la 1 kg nutreţ uscat la

aer (tabelul 5).

In ceea ce priveşte substanţele minerale, lucerna conţine 0,15-2,99% calciu

(calculat la substanţa uscată), 0,01-0,97% fosfor, 0,03-0,84% magneziu etc. Sulful,

un element de mare importanţă în alimentaţia oilor şi vacilor de lapte, se găseşte în

cantităţi apreciabile în nutreţul de lucerna.

Nutreţul de lucerna are un coeficient de digestibilitate ridicat. După M o r i s s o n

(citat de B o l t o n , 1962), digestibilitatea finului de lucerna este în medie de 56%, a

masei verzi de 60%, iar a nutreţului murat de După datele din ţara noastră,

coeficientul de digestibilitate a subitelor proteice din lucerna recoltată în faza de

îmbobocire este de 77,4% la fîn şi de 80,5% la masa verde, iar pentru celuloză de

44,8%, respectiv 49,1%.

Şi sub raportul producţiei lucerna se numără printre cele mai productive plante

de nutreţ. In cultură neirigată, la diferite staţiuni experimentale şi unităţi agricole din

ţară, producţia lucernei ajunge la 350 q/ha masă verde, ceea ce reprezintă peste 80

q/ha fîn. La Fundulea, reg. Bucureşti, lucerna irigată a dat o producţie de masă verde

echivalentă cu 23 134 unităţi nutritive la hectar şi 4 476 kg/ha proteină brută.

In ţara noastră, producţia de lucerna reprezenta în 1965 cca. 27% din producţia

totală de nutreţuri. Producţia medie la hectar a crescut de la 21,01 q în 1959 la 36,1 q

fîn în 1965. Comparativ cu producţiile medii realizate în alte ţări cultivatoare de

lucerna, România ocupă un loc de mijloc. Producţii mari, de peste 40 q/ha substanţă

uscată, se obţin în Franţa, R. D. Germană, S.U.A. (tabelul 6).

Deşi în ţara noastră producţia medie a lucernei a crescut în ultimii 7 ani cu peste

15 q/ha fîn, există încă suficiente rezerve care ar putea contribui la o simţitoare

sporire a ei.

Prin extinderea suprafeţelor cultivate şi, în primul rînd, prin sporirea producţiei

medii la hectar se poate ajunge ca nutreţul de lucerna să reprezinte 35-40% din totalul

nutreţurilor, devenind astfel un furaj de bază în alimentaţia animalelor.

Lucerna este o cultură preţioasă şi sub raport economic, furnizînd cel mai ieftin

nutreţ şi, mai ales, cea mai ieftină proteină. Astfel, în perioada 1962-1966, la Ferma 5

agricolă didactică a Institutului Agronomic din Iaşi, preţul de cost al substanţei uscate

din masa verde de lucerna a fost cu 48,1% mai scăzut decît la porumbul siloz, cu

59,2% mai redus decît la fînul de borceag de primăvară şi de peste 3,5 ori mai mic

decît la sfecla furajeră. Proteina furnizată de lucerna masă verde a fost de 2,6-6,7 ori

mai ieftină decît cea obţinută prin cultura altor plante de nutreţ (tabelul 7). La

întreprinderea agricolă de stat din Afumaţi, regiunea Bucureşti, preţul de cost al

finului de lucerna a fost de 185 lei tona, iar al finului de borceag a ajuns la 286 lei

tona ( C o n d u r a t u , 1964).

Lucerna este apreciată şi pentru unele însuşiri biologice, dintre care rezistenţa la

secetă, rezistenţa la îngheţ şi regenerarea prezintă o deosebită importanţă.

Avînd un sistem radicular puternic dezvoltat, care-i permite să folosească apa

din straturile mai adînci ale solului, lucerna rezistă la secetă, fiind planta furajeră a

zonelor de stepă şi silvostepă. în acelaşi timp, reacţionează şi la irigare, obţinîndu-se

5-6 coase într-un an, ritmul de creştere fiind deosebit de intens. Chiar în cultura

neirigată, în silvostepă, se obţin două şi uneori trei coase de lucerna. Datorită acestei

însuşiri, durata de folosire pentru masă verde poate ajunge pînă la 150 zile pe an.

In afară de aceste însuşiri, nu se poate trece cu vederea valoarea ei ca plantă

amelioratoare a solului, pe care-1 îmbogăţeşte în compuşi azotaţi pe seama azotului

molecular din atmosferă, fixat de bacteriile simbiotice care formează nodozităţi pe

rădăcinile lucernei. Acest azot, legat organic în cea mai mare parte, este răspîndit

pînă în straturile mai profunde ale solului şi poate fi folosit, la diferite nivele, de

rădăcinile plantei următoare.

Deşi într-o măsură mai mică decît gramineele perene, lucerna contribuie şi la

refacerea structurii solului. De asemenea, cultura lucernei permite distrugerea

buruienilor, în lucernierele încheiate acestea fiind înăbuşite. De altfel, şi prin cositul

de 2—3 ori pe an al lucernei, buruienile sînt distruse în cea mai mare parte-

La toate acestea trebuie adăugată şi însuşirea lucernei de a preveni salinizarea

secundară a solurilor pe terenurile irigate.

6

TRIFOIUL

GENERALITĂŢI

Istoric, origine. Cultura trifoiului roşu este destul de veche, începutul ei fiind

plasat cu cîteva secole înaintea erei noastre, după cum relatează P a l l a d i u s în

lucrarea sa de economie rurală. Unii specialişti în cultura trifoiului ( W e s t g a t e şi

H i l l m a n , 1911; T r a v i n şi Ş c e r b a c e v a , 1941) admit părerea că trifoiul roşu

s-a cultivat pentru prima dată în Asia (Podişul Iranului), însă G o l u b e v (1931)

consideră că această presupunere trebuie verificată, deoarece în această parte a Asiei

7

planta cultivată este lucerna, iar formele spontane de trifoi roşu se găsesc numai în

regiunile montane.

Primele referiri despre trifoiul roşu se găsesc la C o l u m e l l a , D i o s c o r i d e s

şi P l i n i u s , însă ca plantă de cultură este menţionat prima dată de A l b e r t u s

M a g n u s în lucrarea „De vegetabilibus", în care se recomandă extinderea

suprafeţelor cultivate cu trifoi datorită valoroaselor însuşiri furajere ale acestei plante.

In secolul al XIV-lea cultura trifoiului era cunoscută în nordul Italiei, după cum

aminteşte C r e s c e n t i în lucrarea sa despre agricultura italiană, însă au trecut

aproape două secole pînă la apariţia cărţii lui C a m i l l e T o r e l l o (1556), în care se

propune introducerea asolamen-telor cu multe sole şi care a favorizat extinderea

culturii trifoiului. Despre cultura trifoiului în nordul Italiei (Brescia şi Lombardia)

vorbeşte şi G a 11o (1550), iar D e C a n d o l l e arată că, după ce a trecut din Italia în

Spania, cultura trifoiului roşu a luat o mare dezvoltare în Ţările de Jos ( F l a n d r a şi

B r a b a n t ) .

In Anglia a fost introdus în anul 1645, cînd R i c h a r d W e s t o n a publicat

lucrarea sa despre cultura trifoiului roşu în Flandra. Introducerea In 1651 a

asolamentului flamand, denumit apoi asolament Norfolk, a jucat un mare rol în

extinderea culturii trifoiului în Anglia.

In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, trifoiul a fost introdus în cultură în

Germania (1756) şi Elveţia. Un rol important în extinderea culturii trifoiului în

Germania l-au jucat activitatea propagandistică desfăşurată de J o h a n n S c h u b a r t

şi cercetările lui A l b r e c h t T h a e r cu privire la asolamentele de tip flamand

(Norfolk).

In Rusia, trifoiul a fost adus din Anglia în 1766, sub denumirea de „trifoi roşu

spaniol", însă aici nu s-a menţinut decît în părţile sudice şi vestice. Ipoteza că trifoiul

vest-european precoce s-a transformat, în condiţiile raioanelor nordice şi estice ale

Rusiei, în trifoi de tip tardiv ( L i s i ţ î n , 1947, 1951) a fost revizuită prin cercetările

lui B o b r o v (citat de S e r g h e e v şi colaboratorii, 1963) şi s-a ajuns la concluzia

că. trifoiul rusesc tardiv reprezintă o formă cultivată a trifoiului local spontan.

In Franţa, trifoiul a fost introdus în cultură spre mijlocul secolului al XVIII-lea şi

într-un timp relativ scurt s-a extins în majoritatea provinciilor franceze, iar în 8

Danemarca şi Suedia cultura trifoiului roşu ia o mare amploare numai după trecerea

la agricultura intensivă. în Norvegia, trifoiul roşu nu era cultivat încă la începutul

secolului al XIX-lea, abia după 1870 el ia o mare dezvoltare în această ţară.

Din Anglia, trifoiul roşu a fost introdus în America de Nord, iar de aici în Chile,

Noua-Zeelandă, ocupînd suprafeţe mari într-un timp destul de scurt. Pînă la

introducerea celui european, in America de Nord, nu exista trifoi roşu spontan.

Primul care aminteşte de cultura trifoiului roşu în S.U.A. este J a r e d E l i o t , care

consideră că prima dată s-a cultivat în statul Massachusetts în 1747 şi numai după

1800 cultura lui a luat un mare avînt. în prezent, trifoiul roşu se cultivă parţial şi în

Australia şi Japonia.

In ţara noastră, trifoiul roşu a fost introdus la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mai

întîi în Transilvania, apoi a trecut în Moldova în fostele judeţe Vaslui şi Neamţ, în

ultimul deceniu al secolului trecut (Săul e s c u , 1947). Cultura trifoiului roşu s-a

extins apoi şi în celelalte părţi ale ţării, astăzi cultivîndu-se pe suprafeţe însemnate în

Transilvania, Bucovina, Maramureş, nordul Moldovei, Banat şi Crişana.

Arealul actual al culturii trifoiului roşu se apropie de limitele arealului formelor

spontane. Această mare extindere geografică a dus la formarea a numeroase populaţii

şi soiuri locale şi selecţionate. Aşa a luat naştere şi trifoiul roşu de Transilvania care,

sub influenţa condiţiilor ecologice şi agrotehnice din această parte a ţării, s-a desprins

de ecotipul iniţial, remareîndu-se prin însuşiri morfo-biologice şi de producţie mult

apreciate pe plan european.

Importanţă. Marea extindere a culturii trifoiului roşu se datoreşte înaltelor sale

calităţi furajere, productivităţii ridicate şi însuşirilor biologice şi fiziologice care se

reflectă pozitiv asupra fertilităţii solului.

Trifoiul roşu se foloseşte în alimentaţia animalelor domestice sub formă de fîn,

masă verde, făină de fîn, făina de trifoi verde, siloz şi pastă albu-mino-vitaminică.

Valoarea nutritivă a diferitelor forme de utilizare în hrana animalelor este foarte

ridicată. Astfel, 2 kg fîn de trifoi sau 1,5 kg făină de fîn echivalează cu 1 U.N. sau 1

kg boabe de ovăz. Valoarea nutritivă a trifoiului este cu atît mai ridicată, cu cît

recoltarea se face în faze mai timpurii de vegetaţie. De asemenea, compoziţia chimică

a nutreţului de trifoi este influenţată mult de raportul dintre frunze şi tulpini, agrofond 9

şi modul de uscare şi conservare.

După Becker-Di l l i n g e n şi K e l l n e r (citaţi de Z a m f i r e s c u şi

colaboratorii, 1965), masa verde, finul şi nutreţul murat de trifoi au un conţinut

ridicat de proteină, substanţe extractive fără azot şi cenuşă şi un conţinut scăzut de

celuloză (tabelul 33). Finul de trifoi este bogat în proteină (12-14%), substanţe

minerale (cea. 1% calciu şi 0,2% fosfor) şi vitamine. După W e s t g a t e şi H i l l m a n

(1911), masa verde conţine 70,8o/0 apă, 4,4% proteină, 1,1% grăsimi, 13,5%

substanţe extractive fără azot, 8,1% celuloză brută şi 2,1% cenuşă, iar fînul: 15,3%

apă, 12,3% proteină, 3,3% grăsimi, 38,1% substanţe extractive fără azot, 24,8% celu-

loză şi 6,2% cenuşă.

După datele analizelor efectuate de Institutul de cercetări zootehnice din ţara

noastră (1961), fînul de trifoi recoltat la începutul înfloririi conţine 83,66% substanţă

uscată, 14,84% proteină, 12,85% albumină, 2,91% grăsimi, 40,51% substanţe

extractive fără azot, 19,21% celuloză şi 5,69% cenuşă, iar fînul recoltat în plină floare

are 83,61% substanţă uscată, 14,52% proteină, 12,49% albumină, 3,0% grăsimi,

38,22% substanţe extractive fără azot, 20,41% celuloză şi 7,46% cenuşă.

Nutreţul de trifoi conţine şi cantităţi însemnate de vitamine, în special caroten şi

vitamina C (tabelul 34). De asemenea, fînul de trifoi conţine 18 mg/kg riboflavină

(vitamine B2), iar dacă este uscat la soare conţine 18-48 vitamină D şi 0,088 mg/kg

biotină. Valoarea energetică a finului de trifoi este de 4 410 cal/g substanţă uscată.

Făina de trifoi verde, obţinută prin măcinarea masei verzi uscate artificial, este

un excelent furaj în alimentaţia porcilor, păsărilor şi tineretului din toate speciile de

animale domestice. In acest nutreţ se păstrează aproape integral substanţele nutritive

şi vitaminele conţinute în masa verde, fiind foarte bogat în proteină (15,5-18,8%) şi

caroten (155- 173 mg/kg) şi sărac în celuloză (22,7-25,8%).

Făina de fîn, preparată prin măcinarea finului de calitate bună sau aşa-numitului

fîn vitaminic, are o valoare nutritivă apropiată de a boabelor de ovăz şi tărîţelor, iar

după conţinutul în substanţe albuminoide, este superioară boabelor de orz şi porumb.

Se foloseşte ca furaj proteic, mineral şi vitaminic în alimentaţia porcilor, păsărilor şi

tineretului.

Şi silozul de trifoi, în special cel obţinut din otavă, este bogat în substanţe 10

nutritive. 100 kg siloz de trifoi conţin 1,9-3,3 kg proteină di-gestibilă şi 1-1,3 kg

albumină digestibilă şi echivalează cu 16-17 U.N.

Un furaj foarte preţios pentru tineretul animalelor domestice este pasta

aibumino-vitaminică de trifoi. Acest produs furajer conţine 51,1% albumină, 21,7%

grăsimi, 3,0% cenuşă, 2,9% celuloză şi 21,3% substanţe extractive fără azot.

Substanţa uscată a pastei albumino-vitaminice de trifoi conţine mai multă albumină

decît boabele de leguminoase, apropiindu-se de furajele de origine animală, iar

conţinutul de caroten este mai ridicat decît la morcovul comestibil.

Şi digestibilitatea substanţelor nutritive din furajul de trifoi este ridicată (tabelul

35). în afară de proteină, toate celelalte substanţe nutritive din fînul, masa verde şi

silozul de trifoi au un coeficient de digestibilitate mai ridicat decît la lucerna.

O altă însuşire valoroasă a trifoiului ca plantă de nutreţ este înalta lui

productivitate. Dintre leguminoasele perene cultivate pentru nutreţ, numai lucerna

depăşeşte trifoiul din punct de vedere al producţiei, iar în anumite condiţii el dă

producţii de masă verde şi fîn, chiar mai mari decît lucerna. Astfel, la Staţiunea

experimentală Cluj, în 1953-1954, atît în primul, cît şi în al doilea an de vegetaţie,

trifoiul roşu a dat producţii mai mari decît lucerna cu 19-57% la masă verde si cu

26% la fîn (tabelul 36).

In experienţele executate în Saxonia ( S i m o n şi Eich, 1963), producţia de trifoi

roşu în medie pe 5 ani a fost, în primul an de folosire, de 42,19 t/ha masă verde şi de

6,73 t/ha masă uscată. Rezultate asemănătoare au fost obţinute şi în experienţele

executate de B e n g t s s o n (1964) în mai multe localităţi din Suedia (tabelul 37).

In general, în zonele de cultură a trifoiului roşu din ţara noastră sînt condiţii

favorabile pentru obţinerea de producţii mari şi stabile. Producţia medie de fîn de

trifoi a crescut în ultimii 7 ani cu 2,4%, ajungînd de la 24,9 q/ha în 1959 la 28,0 q/ha

în 1965, totuşi ea se află sub nivelul potenţialului de producţie al plantei. La un

conţinut mediu de 13% proteină în fînul de trifoi şi la nivelul actual al producţiei, de

pe cele 209 mii ha cultivate cu trifoi se pot obţine anual 76 076 tone proteină, adică

364 kg/ha. Experienţa şi practica ţărilor cu suprafeţe întinse de trifoi arată că această

producţie poate f i dublată. Astfel, în Germania, înainte de cel de al doilea război

mondial, se cultivau cu trifoi 1 748 000 ha, de pe care se obţineau anual 1 294 000 11

tone proteină brută, revenind 740 kg/ha ( L e m b k e , 1943).

In zonele cu sector zootehnic dezvoltat din ţara noastră, pe lîngă pajiştile

naturale, trifoiul reprezintă principala sursă de proteină vegetală pentru alimentaţia

animalelor. Deoarece extinderea suprafeţelor cu trifoi este limitată de cerinţele

cultivării şi altor plante, se impune aplicarea tuturor măsurilor care să ducă la sporirea

producţiei la hectar şi a celor mai bune procedee de uscare şi conservare a nutreţului.

Trifoiul roşu dă producţii ridicate şi atunci cînd se cultivă în amestec cu

graminee perene, în special cu timoftica. I l c h i e v i c i şi colaboratorii (1954) arată

că, în experienţele executate în diferite regiuni ale ţării, amestecurile de trifoi roşu cu

timoftică, raingras aristat şi păiuş de livadă au dat producţii de fîn de 61,25-99,84q/ha

(tabelul 38). Amestecurile au avantajul că nu produc meteorizaţie.

In experienţele executate de Ş a i n şi colaboratorii (citaţi de S e r g h e e v şi

colaboratorii, 1963), amestecul de trifoi cu timoftică a dat producţii de fin mai mari

decît fiecare din componente cultivate în stare pură (tabelul 39). în condiţiile din

Saxonia ( S i m o n şi Eich, 1963), amestecul de trifoi roşu cu păiuş de livadă şi

raigras aristat a dat, în medie pe 5 ani, o producţie de masă verde aproximativ egală

cu cea a trifoiului în cultură pură (41,5 t/ha faţă de 42,19 t/ha), însă producţia de masă

uscată a fost cu 20,3% mai mare (8,1 t/ha faţă de 6,73 t/ha).

Producţii mari se obţin şi atunci cînd trifoiul roşu se cultivă în amestec cu alte

specii de trifoi. Astfel, tot în experienţele lui S i m o n şi Eich (1963), amestecul de

trifoi roşu, trifoi alb şi trifoi suedez a dat o producţie de masă verde cu 9,3% mai

mare decît trifoiul roşu în cultură pură (46,13 t/ha faţă de 42,19 t/ha).

Valoarea nutritivă a furajului obţinut de la amestecurile de trifoi cu graminee

perene este mai scăzută, însă cantitatea de unităţi nutritive şi de proteină digestibilă

realizată la hectar este mai mare, după cum se poate vedea din datele cuprinse în

tabelul 40. Din aceste date rezultă că la cultura în amestec a trifoiului cu timoftică se

obţine o cantitate de unităţi nutritive cu 55,4% mai mare decît la cultura pură de trifoi

şi cu 69,5% mai mare decît la timoftică. De asemenea, amestecul de trifoi şi timoftică

dă o producţie de proteină digestibilă la hectar cu 39,7% mai mare decît trifoiul şi de

trei ori mai mare decît timoftică în cultură pură.

Importanţa trifoiului roşu nu constă numai în productivitatea sa ridicată şi 12

valoarea nutritivă superioară a furajului, ci şi în influenţa favorabilă pe care o exercită

asupra însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului.

Sistemul radicular al trifoiului roşu pătrunde în sol pînă la adîncimea de 170-280

cm. în stratul de sol de la suprafaţă (0-20 cm), unde se află masa principală de

rădăcini (peste 80%), sub acţiunea presiunii exercitate de rădăcinile secundare, a

secreţiilor rizosferei şi a compuşilor calciului aduşi din straturile mai profunde, are

loc restructurarea solului, care continuă şi după desţelenirea trifoiului prin

descompunerea substanţelor organice depuse în acest strat. Influenţa favorabilă a

trifoiului asupra refacerii structurii solului, exprimată prin procentul de agregate sta

bile, este de 1,32 ori mai mare decît la lucerna şi de 1,41 ori mai mare decît la

sparceta.

Fixarea biologică a azotului este una din particularităţile principale ale plantelor

leguminoase. Trifoiul are o mare capacitate de îmbogăţire a solului în azot datorită

numărului considerabil de nodozităţi care se formează pe rădăcini chiar din primul an

de viaţă. Aproape 3/4 din azotul şi proteina conţinute în masa aeriană şi subterană sînt

acumulate de trifoi prin fixarea biologică a azotului. După P r i a n i ş n i k o v (citat de

S e r g h e e v şi colaboratorii, 1963), la fiecare 100 kg fîn corespunde 1 kg azot

acumulat în masa radiculară, iar cantitatea totală de azot acumulată anual este de 150-

160 kg/ha.

Cantitatea de rădăcini acumulată în stratul superficial al solului variază în

funcţie de vîrsta plantelor, faza de vegetaţie în momentul determinării şi nivelul

conţinutului de elemente nutritive, în special fosfor. După S c h u l t z e (citat de

S e r g h e e v şi colaboratorii, 1963), în experienţele executate în Silezia, masa de

rădăcini, exprimată în procente din masa aeriană, a variat astfel: în primul an de viaţă,

la intrarea în iarnă - 133,3, în al doilea an de viaţă: primăvara devreme - 139,4,

primăvara, după începerea creşterii - 33,6, înaintea primei coase - 19,2, înaintea

coasei a doua - 14,5, înainte de intrarea în iarnă - 18,2. în experienţele efectuate la

Cluj, cantitatea de rădăcini uscate acumulată în stratul de la suprafaţă gros de 30 cm a

fost în primul an de vegetaţie de 2 702 kg/ha, şi în anul al doilea 3 940 kg/ha, iar

13

proporţia de masă aerinană uscată a fost de 64,1% şi cea de rădăcini de 35,9%

( R e s m e r i ţ ă , 1957).

In ceea ce priveşte repartizarea în adîncime a masei de rădăcini R e s m e r i ţ ă

(1957) dă următoarele valori procentuale:

0-10 cm 10-20 cm 20-30 cm

Trifoi in primul an de vegetatie 68.2 24.9 6.9

Trifoi in al doilea an de vegetatie 73.2 18.7 8.1

Rădăcinile şi resturile organice acumulate de trifoi în sol constituie o sursă

importantă de substanţe nutritive şi energie pentru microorganismele din sol, iar prin

descompunerea lor rezultă o cantitate însemnată de elemente, mai ales azot, necesare

nutriţiei plantelor superioare. Conţinutul de azot din rădăcinile de trifoi se modifică în

cursul perioadei de vegetaţie. Astfel, după Lisiţîn, la trifoiul de Iaroslav, conţinutul de

azot din rădăcini în al doilea an de vegetaţie a fost de 2,64% în aprilie şi numai 1,86%

în octombrie. La folosirea culturilor de trifoi pentru sămînţă, conţinutul de azot din

rădăcini este mai mic decît la utilizarea lui pentru fîn. La trifoiul de Transilvania,

conţinutul în azot al rădăcinilor din stratul de sol de la 0-10 cm este de 2,01% în

primul an de vegetaţie şi de 2,28% în al doilea an de vegetaţie ( R e s m e r i ţ ă şi

T e x t e r, 1954).

După cultivarea cu trifoi, solul se îmbogăţeşte în azot, fosfor, potasiu şi calciu.

Conţinutul în azot total este mai mare cu 0,065% pe solurile cultivate cu trifoi în

comparaţie cu cele ocupate de plante prăsitoare, iar procesul de nitrificare este mult

mai intens. Astfel, la Staţiunea experimentală agricolă Cluj, conţinutul în azot total al

solului brun-roşcat de pădure cultivat doi ani cu trifoi a fost de 0,229%, în timp ce în

solul cultivat cu plante prăsitoare a fost numai de 0,164% ( R e s m e r i ţ ă , 1957).

In experienţele cu asolamente executate în depresiunea Saxoniei centrale de

S i m o n şi W e r n e r (1961), conţinutul solului în humus şi azot a crescut prin

introducerea în asolament a solelor cu amestec de trifoi + graminee şi a culturilor

furajere intermediare (măzăriche + secară), după cum se vede din datele tabelului 41.

Pe aceste sole, conţinutul solului în humus a fost cu 7,3-7,8o/0 mai mare, iar

conţinutul în azot total şi azot nitric a fost cu 8,3-9,3%, respectiv 13,7-17,2% mai

14

mare în comparaţie cu sola fără trifoi şi fără culturi intermediare.

Trifoiul lasă în sol o cantitate de acid fosforic echivalentă cu 400—500 kg/ha

superfosfat. La Staţiunea experimentală agricolă Cluj, solul cultivat doi ani cu trifoi a

avut un conţinut de fosfor solubil în acid azotic de 0,014o%.

Ca şi conţinutul de fosfor, conţinutul de potasiu din cenuşa rădăcinilor de trifoi

creşte o dată cu vîrsta plantelor. Cantitatea de potasiu solubil acumulată în solul

cultivat cu trifoi este mai mare decît cea de fosfor.

Calciul extras din orizonturile mai profunde ale solului este adus la suprafaţă şi,

astfel, stratul arabil se îmbogăţeşte în acest element. Conţi nutul de calciu în solul

cultivat doi ani cu trifoi este cu 58% mai mare decît în solul cultivat cu păiuş de

livadă - 0,982% faţă de 0,620%.

Cultura trifoiului roşu, prin îmbogăţirea solului în fosfor şi calciu, influenţează

favorabil procesele microbiologice din sol. Numărul bacteriilor fixatoare de azot şi

energia de fixare a azotului cresc pe solurile cultivate cu trifoi. După G h e r m a n o v

(citat de Moso1ov, 1953), numărul bacteriilor dintr-un gram de sol din stratul de la

suprafaţă (0-15 cm) a fost, cînd s-a cultivat trifoi, de 927 650 milioane, din care 37

000 azoto-bacter şi numai de 577 480 milioane, din care 12 000 azotobacter, pe

terenul fără trifoi. Rezultă că, pe lîngă bacteriile simbiotice, solul cultivat cu trifoi

este populat de un număr de peste trei ori mai mare de bacterii fixatoare de azot

nesimbiotice.

Intensa activitate microbiologică din sol are ca efect dublarea cantităţii de bioxid

de carbon ce se degajă şi, deci, mobilizarea mai activă şi într-o proporţie mai mare a

calciului şi fosforului.

Ca rezultat al influenţei favorabile exercitate de trifoi asupra însuşirilor fizico-

chimice şi biologice ale solului, regimul nutritiv se îmbunătăţeşte şi plantele cultivate

după desţelenirea trifoiului dau producţii mai mari decît după alte premergătoare.

Trifoiul roşu, avînd durata de folosire de obicei un an, prezintă avantajul că se

poate introduce în asolament, spre deosebire de lucerna care se cultivă pe aşa-zisa

solă săritoare.

Trifoiul poate fi folosit şi ca îngrăşămînt verde, introducîndu-se sub brazdă

coasa a doua din ultimul an de folosire.15

S P A R C E T A

I. GENERALITĂŢI

Istoric, origine. Specia cea mai răspîndită în cultură este sparceta comună

(Onobrychis viciijolia Scop.), fiind considerată ca una dintre cele mai vechi plante de

cultură, după cum afirmă H a 11 e r (1771), bazat pe scrierile lui D i o s c o r i d e s şi

P l i n i u s . D e C a n d o l l e (1883) consideră însă că în Grecia nu s-a cultivat

sparceta comună şi că specia descrisă de P l i n i u s şi D i o s c o r i d e s corespunde cu

Onobrychis ca-put-galli, iar P a n o s şi colaboratorii (1961) arată că, în această ţară,

sparceta comună nu se află nici în flora spontană şi că specia cultivată în prezent este

Onobrychis persica Sir.

Sparceta comună este originară din Europa, fiind cultivată mai întîi în sudul

Franţei (Provence) şi în Italia (în apropiere de Bologna şi Abruzi), după cum

16

relatează H a l l e r (1771). Introducerea în cultură a sparcetei comune în Franţa s-a

făcut în secolul al XV-lea, însă extindere mai mare ia în secolele al XVII-lea şi al

XVIII-lea, fiind mult apreciată în scrierile lui D a l e c h a m p (1587), O l i v i e r d e

S e r r e s (1600) şi D e l a S a l l e d ' E t a n g (1756). De asemenea, în secolul al

XVIII-lea, cultura sparcetei comune se extinde mult în Italia (Toscana).

In Anglia este introdusă în 1640, iar în Austro-Ungaria (Boemia) în 1718. La

începutul secolului al XIX-lea, cultura sparcetei era cunoscută pe valea Rinului, iar în

1864 era cultivată pe suprafeţe mari în gubernia Voronej din Rusia.

In ţara noastră, sparceta a fost introdusă mai întîi în Transilvania, în secolul al

XIX-lea, de unde s-a extins şi în celelalte regiuni.

Sparceta de nisipuri se găseşte peste tot în flora spontană a ţării noastre, mai ales

în Dobrogea, însă în cultură ocupă suprafeţe foarte mici.

Importanţă. Sparceta este mult apreciată pentru producţia ridicată de nutreţ şi

seminţe, pentru calităţile superioare ale furajului şi însuşirile biologice şi fiziologice

care permit cultivarea ei pe cele mai sărace soluri, pe terenuri degradate, unde alte

culturi nu dau rezultate.

Sparceta dă producţii ridicate de masă verde şi fîn, fiind depăşită din acest punct

de vedere numai de lucerna. Astfel, în experienţele executate la diferite staţiuni din

ţară, sparceta a dat producţii egale sau chiar mai mari decît lucerna (tabelul 62).

Numeroasele experienţe executate în diverse părţi ale ţării arată că sparceta dă

producţii mari de masă verde şi fîn (tabelul 63). Din datele prezentate în acest tabel

rezultă că sparceta a fost depăşită sub raportul producţiei de masă verde numai la

Cîmpia-Turzii de lucerna în al treilea an de vegetaţie şi la Studina de ghizdei în

acelaşi an de vegetaţie. La toate celelalte staţiuni, sparceta a dat producţii de masă

verde mai mari cu 6-45% decît lucerna şi cu 6-64% mai mari decît ghizdeiul.

In experienţele efectuate de P a n o s şi colaboratorii (1961) la Volax-Rhodopis

(Grecia), sparceta a dat producţii de substanţă uscată superioare altor leguminoase

furajere, depăşind trifoiul roşu cu 8%, lucerna albastră cu 2,2-36,0%, ghizdeiul cu

13,7%, trifoiul alb cu 20,2% şi sulfina galbenă şi albă cu 12,2%, respectiv 32,9%

(tabelul 64). în general, în zonele favorabile culturii lucernei, pe soluri fertile,

sparceta dă producţii mai mici decît aceasta, însă pe soluri sărace, terenuri degradate, 17

pe coaste erodate, producţiile de sparceta sînt superioare celor obţinute de la alte

leguminoase furajere.

Sparceta dă producţii mari şi cînd este cultivată în amestec cu gramineele

perene. Astfel, la Cîmpia-Turzii, amestecul de sparceta şi ovăzcior a dat în 1952 o

producţie de 57,52 q/ha fîn, în timp ce lucerna cu păiuş de livadă a dat numai 37,39

q/ha.

Sparceta este folosită în alimentaţia animalelor mai mult sub formă de masă

verde şi fîn. în Africa de sud, America de Sud şi S.U.A. sparceta este folosită ca

păşune, fiind superioară trifoiului şi lucernei deoarece nu produce meteorizaţie.

Compoziţia chimică a masei verzi şi finului de sparceta, după B e c k e r -

D i l l i n g e n (citat de Z a m f i r e s c u şi colaboratorii, 1965), este dată în tabelul 65.

După datele Institutului de cercetări zootehnice (1961), masa verde de sparceta la

îmbobocire conţine 20,65% substanţă uscată, 3,71% proteină brută, 3,45% albumină,

0,77% grăsimi brute, 9,91% substanţe extractive neazotate, 4,10% celuloză brută şi

2,25o/0 cenuşă, iar fînul recoltat la începutul înfloririi are 87,68% substanţă uscată,

17,04o/o proteină brută, 13,45% albumină, 3,29o/0 grăsimi brute', 37,18o/0 substanţe

extractive neazotate, 23,29% celuloză brută şi 6,88% cenuşă, în 100 kg de nutreţ se

găsesc 2,29 kg proteină brută digestibilă şi 16,8 U.N. la masa verde şi 11,25 kg

proteină brută digestibilă şi 60,1 U.N. la fîn.

Cenuşa din nutreţ de sparceta conţine 28-44% CaO, 9-10% P2O5, 5-10% MgO

şi alte elemente.

Aşadar, furajul de sparceta este bogat în proteină, substanţe extractive neazotate

şi cenuşă (în special CaO şi P205) şi sărac în celuloză. De asemenea, nutreţul de

sparceta conţine cantităţi apreciabile de caroten (45-81 mg la 1 kg masa verde),

vitamina C şi vitamina E (156 mg la 1 kg masă verde).

Digestibilitatea substanţelor nutritive din fînul de sparceta este mai ridicată decît

la trifoi, însă masa verde are coeficienţi de digestibilitate mai mici decît la lucerna şi

trifoi. în general, substanţele nutritive din fînul de sparceta au un grad de

digestibilitate mai ridicat decît la masa verde (tabelul 66).

Sparceta este şi o bună plantă meliferă. La 1 ha de sparceta se pot obţine 90-100

kg miere de calitate superioară (Miha1ciuk, 1951).18

Sparceta este considerată ca unul din cele mai valoroase componente ale

amestecurilor de ierburi perene cultivate pentru ameliorarea terenurilor erodate de pe

coaste, sau pentru îmbunătăţirea prin supraînsă-mînţare a pajiştilor degradate, situate

pe astfel de terenuri. însuşirea sparcetei de a ameliora terenurile erodate se datoreşte

acumulării în sol a unei mari cantităţi de masă radiculară şi azot şi refacerii structurii

solului. După sparceta, în stratul superficial al solului rămîn pînă la 6 t/ha rădăcini şi

cea. 100 kg/ha azot. în experienţele executate la Moara Domnească, sparceta a lăsat

în stratul de 0-30 cm, după doi ani, o cantitate de 4 385-4 990 kg/ha masă uscată de

rădăcini, iar proporţia de agregate stabile de sol a fost de 52,62% ( I l c h i e v i c i şi

V a r g a , 1955). Sub raportul îmbogăţirii solului în substanţă organică, azot, fosfor,

potasiu şi calciu, sparceta este considerată ca o bună premergătoare pentru culturile

agricole.

GHIZDEIUL

I. GENERALITĂŢI

Istoric, răspîndire, importanţă. Ghizdeiul se întîlneşte în flora spontană din

Europa, Africa de nord şi în cea mai mare parte a Asiei. In Anglia a început să fie

cultivat la sfîrşitul secolului al XVII-lea, însă în cele mai multe ţări din Europa

cultura lui se răspîndeşte în secolul al XVIII-lea.

In ţara noastră se întîlneşte în flora spontană în condiţii ecologice extrem de

variate: de la cîmpie, pînă la 1 500 m altitudine sau mai mult, pe soluri acide sau slab

salinizate, precum şi pe soluri fertile. O importanţă mai mare ca plantă de nutreţ în

ţara noastră capătă în ultimii ani, fiind folosit pentru valorificarea mai bună a

solurilor sărace şi acide din regiunile umede, pe care trifoiul şi lucerna dau rezultate

mai slabe.

Ghizdeiul se cultivă pentru nutreţ verde şi fîn, de obicei în amestec cu o

graminee perenă. Culturile de ghizdei pot fi folosite un timp mai îndelungat, iar la

19

uscare, frunzele se scutură într-o măsură mai mică decît la alte plante perene de

nutreţ. Ghizdeiul reprezintă un component preţios în amestecurile de leguminoase şi

graminee perene folosite la supra-însămînţarea pajiştilor naturale sau la înfiinţarea

pajiştilor cultivate.

Nutreţul este bogat în proteină şi are o valoare nutritivă ridicată. După P o p o v

(citat de L a r i n şi colaboratorii, 1951), substanţa uscată din masa verde de ghizdei

conţine 18,3o/0 proteină, 21,9o/0 celuloză şi cantităţi însemnate de calciu şi magneziu.

Conţinutul în caroten din masa verde variază între 44 şi 72 mg la 100 g substanţă

uscată. De asemenea, conţine vitamina C în cantităţi destul de mari.

Deşi este foarte bine consumat de animale, fînul de ghizdei are o valoare

nutritivă mai scăzută decît lucerna şi trifoiul (tabelul 76). Masa verde de ghizdei

conţine un glicozid care imprimă nutreţului un gust amar, ceea ce face ca acesta să fie

consumat mai puţin de către animale, mai ales dacă recoltarea s-a efectuat în timpul

înfloririi plantelor.

Producţia de fîn la ghizdei este în medie de 30-40 q/ha; producţii mai mari se

obţin în Cîmpia Transilvaniei şi în nordul ţării şi mai scăzute în sudul şi sud-estul

ţării (tabelul 77). Pe solurile fertile, produc ţiile de ghizdei sînt mai mici decît la trifoi

sau lucerna, însă pe cele sărace sau acide, unde aceste plante găsesc condiţii mai

puţin favorabile, sînt depăşite de ghizdei.

II. CARACTERE MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE

Genul Lotus L. cuprinde mai multe specii, dintre care prezintă importanţă, ca

plante de nutreţ cultivate, ghizdeiul comun (Lotus corni-culatus L.) şi ghizdeiul

săraturilor — Lotus tenuis Kit. (Lotus cornicu-latus var. tenuifolius L.).

Ghizdeiul comun (PLANŞA V) posedă numeroase varietăţi, dintre care în flora

ţării noastre sînt răspîndite: var. hirsutus Koch., var. cilia-tus Koch., var. alpestris

Lamotte, var. silvaticus Baumg., var. major Scop. şi var. vulgaris Koch.

Ghizdeiul este o plantă perenă cu sistem radicular puternic dezvoltat şi profund,

tulpini fistuloase, ascendente, simple sau ramificate, de 15-40 cm înălţime; în condiţii

favorabile, tulpinile pot ajunge la înălţimea de 60-80 cm. Medveev (1945) arată că

20

ghizdeiul în la treilea an de existenţă poate să formeze 180-240 lăstari la o singură

tufă.

Frunzele sînt trifoliate, mai mult sau mai puţin păroase, cu foliole scurt peţiolate,

obovate sau lanceolate şi cu două stipele asemănătoare foliolelor. Inflorescenţa este o

umbelă simplă, lung pedunculată, cu flori de culoare galbenă, portocalie sau roşie.

înfloreşte din mai pînă în septembrie, iar fecundaţia este alogamă; autogamia are loc

destul de rar.

Fructul este o păstaie cilindrică, polispermă, de culoare brună-gălbuie sau brună-

roşietică la maturitate, iar seminţele sînt globuloase, mici, de culoare brună-roşcată.

Masa a 1 000 seminţe este cuprinsă între 1,00 şi 1,35 g, iar masa hectolitrică între 72

şi 75 kg.

In primele două luni după semănat, ghizdeiul creşte încet, însă cînd se seamănă

fără plantă protectoare şi condiţiile sînt favorabile, se pot realiza chiar din primul an o

coasă şi o otavă. în anii următori porneşte în vegetaţie devreme şi înfloreşte înaintea

altor leguminoase perene de nutreţ. Dezvoltarea maximă o atinge în al doilea an de

existenţă şi poate da recolte bune timp de 4-5 ani sau mai mult. Posedă o energie şi

capacitate de regenerare mare şi, ca urmare, se pot obţine de la culturile vechi două

şi, uneori, chiar trei coase într-un an. După datele Institutului pentru cultura plantelor

furajere din U.R.S.S. (citate de L a r i n şi colaboratorii, 1951), rezultă că, în condiţii

favorabile, producţia coasei a doua o depăşeşte pe cea de la prima coasă.

Ghizdeiul săraturilor (Lotus tenuis Kit.) se aseamănă cu ghizdeiul comun, însă

are foliolele liniare sau oblanceolat-cuneate, acute sau acuminate, tulpinile mai mult

sau mai puţin fistuloase, iar planta este glabra.

21

BIBLIOGRAFIE

I. A 1 b i n e ţ E., Agrotehnica culturilor irigate, Iaşi, 1966II. A n g h e l G h, R a i a n u M., M a t e i C, B u c u r e s c u N, R ă d u l e s c u I.,III. A n g a n u I., V e 1 e a C, Determinarea calităţii seminţelor, Ed. Acad.

R.P.R., Bucureşti, 1959IV. A p o s t o 1 T h. şi colaboratorii, Agrotehnica ierburilor perene, Ed.

Acad. R.P.R, Bucureşti, 1961V. A y e r s A. D., H a y w a r d H. E., A method for measuring the effects of soil

salinity on seed germination with observations on several crop plants, Proc. Soil Sci. Soc. Amer. Nr. 13, 1948

VI. B ă i a Gh., Porumbul, o valoroasă plantă de nutreţ. Probi. Agric. Nr. 7, 1962VII. B ă l a n C, Cîteva măsuri agrotehnice aplicate în cultura ierburilor perene în

zona de silvostepă a Olteniei, Anal. I.C.A.R., Voi. XXII, 1952—1953VIII.B ă l a n C, Contribuţii la stabilirea regimului de irigare, adîncimii arăturii şi

sistemului de înigrăşare la lucerna, în condiţiile sistemului de irigaţie din bazinul inferior al Oltului, Probi. Agric. Nr. 5, 1966 S. B ă 1 a n C, P ă t r ă ş c o i u F., Cîteva măsuri pentru sporirea producţiei de lucerna în Cîmpia Olteniei, Probi. Agric. Nr. 8, 1965

IX. B e 11 m a n n K, M e i n 1 G., Untersuchung uber den Zusammenhang zwischen Samengrosse und Ertrag bei diploidem und tetraploidem Rotklee (Trifolium pratense L.), Der Ziichter, Band 31, Heft 8, 1961

X. B e n g t s s o n A, Utsădesmăngdsforsok mer rodklover i slattervallar. Lantbrukshogskolans meddelanden, Ser. A, Nr. 15, Uppsala, 1964

XI. B e r a n V., Doba seti jetelovinotravnich smesek do jarin. Rostlinna vvroba 22

7(34), Nr. 1, 1961XII. B e r a n V., Influence of the density of stands on the seed-setting and on the

yields of lucerne seed, Ved. Pr. vysk. Ust. rostl. Vyroby Nr. 9, 1965XIII.B e r e n g h i I., N i c u l e s c u M., B ă l a n C, Ţ u c r a I., A p o s t o l P.,

L ă p u ş a n A., M o g a I., Cultura plantelor de nutreţ anuale în miriştea secarei de toamnă şi a borceagului de primăvară, recoltate pentru nutreţ, Anal. I.C.A., Voi. 28, Ser. B, 1960

XIV. B e v e r i d g e J. L., W i l s i e C. P., Influence of depth of planting, seed size, and variety on emergence and seedling vigor in alfalfa, Agron. J. 51, Nr. 12, 1959

XV. B i n g e f o r s S., E s k i 1 s s o n L., F r i d e n F., Blomnigsforlopp och frosăt tning hos olika rodklovensorter under ett extramâr. Sveriges Utsădes-forenings Tidskrift, Argâng LXXIII, Hăfte 6, 1963

XVI. B o 11 o n J. L., A l f a l f a . B o t a n y , Cultivation, and Utilization. Intersci, Publish, Inc., New York, 1962

XVII. B r e d t H, C i o r l ă u ş A, T î m p e a n u I, M ă r g i n e a n u T., Rezultate experimentale privind cultura intercalată de porumb şi leguminoase

23