leguminoase cultivate pentru boabe.ppt

Alte lAlte leguminoase eguminoase cultivate pentru cultivate pentru boabeboabe

Bobul (Vicia faba L.)

Importanţa Bobul se cultivă pentru seminţele sale care se folosesc în alimentaţia oamenilor şi alimentaţia

animalelor. De asemenea, se cultivă pentru nutreţ însilozat, fie în cultură pură, fie în amestec cu porumbul

sau floarea-soarelui. Faţă de mazăre, bobul prezintă avantajul că, în anumite zone din ţara noastră, dă o producţie

mai mare şi relativ mai constantă, asigurând la unitatea de suprafaţă o cantitate de proteine mai ridicată şi la un cost mai redus.

Tulpinile, tecile păstăilor şi frunzele ce rămân după treierat constituie un nutreţ foarte valoros, bogat în substanţe proteice, care se administrează animalelor în amestec cu sfeclă sau cu alte furaje suculente.

Bobul este şi plantă meliferă. Bobul are o deosebită importanţă fitotehnică, întrucât fixează biologic o cantitate de azot mult mai

mare decât alte leguminoase.

Compoziţia chimică Boabele au un conţinut proteic care depăşeşte adeseori 25%, precum şi peste 50% hidraţi de

carbon .

Compoziţia chimică a bobului în % (după diferiţi autori, citaţi de Borcean I., 2003)

ProdusulS.uscată S.proteice Grăsime Glucide Celuloză Cenuşă

Boabe 85,8-86,5 25,4-35,0 0,8-1,7 48,5-57,7 7,1-9,4 2,6-3,9

Paie 82,2 9,9 1,5 31,8 39,5 5,8

Fân - 15,9 2,7 33,9 20,1 -

Masă verde 15,9-19,5 2,9-4,1 0,5-0,8 5,7-7,0 3,4-4,2 1,0-2,4


Răspândirea Suprafaţa mondială cu bob s-a redus de la cca. 4,7 mil. ha în 1966 la cca. 2,21 mil. ha în

prezent. Cele mai mari suprafeţe, peste 1,1 milioane ha în Asia (1 milion hectare în China). În cele două Americi se cultivă un sfert de milion de hectare. În Europa se cultivă pe cca. 150 mii ha, din care Italia cu 45 mii ha. La noi în ţară, suprafeţele cultivate cu bob sunt sub 1000 ha.

Sistematică, origine, soiuri

Bobul face parte din tribul Viciae, genul Vicia, specia este Vicia faba L. (sin. Faba vulgaris Mur.), în cadrul căreia importanţă prezintă subspecia eu-faba care cuprinde trei varietăţi:

- minor Beck cu MMB de 400 – 600 g;- aequina Pers cu MMB de 650 – 800 g;- major Beck cu MMB de 800 – 1200 g.

În cultură este zonat soiul Cluj 84.


Particularităţile biologice Bobul este o plantă anuală ierboasă cu rădăcină pivotantă de tipul II, având pivotul bine dezvoltat

ce pătrunde în sol la peste 120 cm adâncime şi ramificaţii multe, mai scurte decât pivotul. Tulpina este erectă, înaltă de 100 – 150 cm, goală în interior, glabră patru muchiată, slab

ramificată. Frunzele sunt paripenate, având 2 – 3 perechi de foliole mari, eliptice de culoare verde albăstrui,

cu aspect pielos. Stipelele sunt mari, ovoid lanceolate. Florile sunt de culoare albă, mari, aripioarele au câte-o pată neagră. Ele sunt grupate câte 3 – 6

în raceme. Polenizarea este autogamă, alogamia întâlnindu-se în zonele mai secetoase. Fructul este o păstaie lungă de 4 – 10 cm, cilindric-turtită, gâtuită, cafenie-neagră, conţinând 4 –

6 seminţe. Seminţele au formă eliptică (bobul mic), cilindrică (aequina) sau plată (bobul mare).Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie Bobul este planta climatului umed şi răcoros. Germinează la 4 – 5°C, iar după răsărire suportă

temperaturi de până la -6°C. Suma gradelor de temperatură este de 1800 -2500°C. Faţă de umiditate cerinţele sunt mai mari. Coeficientul de transpiraţie este cuprins între 400 –

1100. În condiţii de secetă, în perioada înfloritului are loc căderea florilor. Bobul mic (varietatea minor), este mai rezistent la secetă.

Bobul preferă solurile grele, argilo-lutoase, chiar argiloase, specifice zonelor umede şi răcoroase.


Zonele ecologice Zona de cultură a bobului cuprinde Subcarpaţii Moldovei şi Podişul şi Depresiunea Transilvaniei .

TEHNOLOGIA DE CULTIVARERotaţia culturii Bobul se cultivă după cereale, in, cartof, sfeclă. La rândul lui, bobul este o foarte bună

premergătoare pentru toate plantele, dar în mod special pentru grâu, având în vedere că se recoltează devreme (august).

Nu se cultivă după alte leguminoase pentru boabe.Fertilizarea Pentru 100 kg boabe şi producţia secundară aferentă, bobul consumă: 6 – 6,4 kg N, 0,8 – 1,5 kg

P2O5 şi 4 – 4,1 K2O. Bobul reacţionează foarte bine la îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Pe solurile sărace, aplicarea unor doze reduse de azot (30 – 50 kg/ha), asigură sporuri

economice de producţie. Dozele de fosfor şi potasiu recomandate sunt de 40 – 60 kg P2O5/ha şi 30 – 60 kg K2O/ha. Bobul reacţionează bine la aplicarea gunoiului de grajd, îndeosebi pe solurile argiloase, sărace,

podzolice, atât direct, cât şi plantei premergătoare. Aplicarea microelementelor (Mo, Cu, Mn, B) determină creşteri de producţie ca urmare a

îmbunătăţirii metabolismului plantelor şi a stimulării simbiozei fixatoare de azot.Lucrările solului Pregătirea terenului se face la fel ca pentru mazăre.


Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibe puritatea fizică de peste 97%, iar germinaţia de

minim 85%. Înainte cu câteva ore de semănat, sămânţa se tratează cu Nitragin. Epoca de semănat este ca şi la mazăre, imediat ce se poate intra pe teren. Întârzierea

semănatului favorizează atacul de afide, „împinge” înfloritul în vară când temperaturile sunt prea ridicate.

Densitatea de semănat este de 40 – 50 plante/m2, pentru care se utilizează 180 – 220 kg sămânţă la bobul mic şi 250 – 300 kg la bobul mare. Bobul se seamănă obişnuit în rânduri rare, echidistant la 50 cm, sau în benzi 45 cm între rânduri şi 60 – 70 cm pe urma roţilor de tractor.

Adâncimea de semănat este de 6 – 8 cm.Lucrări de îngrijire Dacă după semănat se formează crustă, aceasta va fi distrusă cu grapa cu colţi reglabili, având colţii

orientaţi spre „înapoi”. Pentru combaterea buruienilor în culturile prăşitoare se fac 1-2 praşile mecanice. Pe cale chimică,

buruienile monocotiledonate se combat cu Treflan (3 – 4 l/ha), Eradicane (6 – 8 l/ha), Eptam (6 – 8 l/ha), aplicate în condiţiile descrise la cultura soiei. În vegetaţie, buruienile monocotiledonate se combat cu Fusilade (2 l/ha), Targa (2 l/ha), etc. Împotriva dicotiledonatelor în vegetaţie se aplică Dikotex (1,5 – 2 l/ha).

Afidele (Aphis fabae) se combat cu Sumi Alfa 0,2 l/ha, Polytrin 200 CE 0,1 l/ha, Karate 2,5 EC 0,3 l/ha, etc.

Recoltarea Recoltarea se face când păstăile sunt brune-negre, iar boabele sunt tari, cu combina pentru

cereale păioase, direct din lan. Producţiile care se obţin sunt de 2000 – 3000 kg/ha.


Năut (Cicer arietinum . L)

Importanţa Năutul se cultivă pentru boabele sale care au o valoare alimentară ridicată şi pot fi folosite direct

în alimentaţia omului (prăjite sau fierte). De asemenea, boabele de năut se pot folosi în industria alimentară pentru obţinerea de ciocolată, bomboane, surogat de cafea, etc.

Datorită rezistenţei la secetă, năutul în zonele mai secetoase asigură producţii mai mari decât mazărea.

Compoziţia chimică Boabele de năut conţin: 20 – 25% proteine, 4 - 6% grăsimi, 53 – 63 extractive neazotate, 4 – 8%

celuloză şi 3 - 5% cenuşă (Muntean L.S., 1995, citat de Pîrşan P., 2003).

Răspândirea Suprafaţa cultivată cu năut e glob se cifrează în jurul a 10 mil ha. Cele mai mari suprafeţe se

găsesc în India (7 mil ha). În Europa, năutul se cultivă pe aproximativ 100 mii ha, în special în Spania. În ţara noastră suprafeţe cultivate cu năut se regăsesc în zona de sud, dar aceste suprafeţe la ora actuală sunt nesemnificative.


Sistematică, origine, soiuri Năutul face parte din tribul Vicieae, genul Cicer, care cuprinde mai multe specii din care cultivată este

specia Cicer arietinum L. Această specie se împarte în patru subspecii, cea mai importantă fiind subspecia euroasiaticum, care la

rândul ei cuprinde mai multe ecotipuri din care mai răspândite sunt: - bohemicum (năut cap de berbec), - transcaucazicum (năut cap de bufniţă), - turcicum (cu boabe globuloase). Năutul cultivat astăzi provine din Caucazul de sud şi nordul Persiei de unde s-a răspândit apoi în India şi

Europa de Sud (De Candolle, citat de Velican, 1972). La ICCPT Fundulea s-a creat soiul ,,Cicero 1” care are perioada de vegetaţie de 91 – 110 zile. Are boabe

„cap de bufniţă”, de culoare galbenă cu MMB 230 – 270 g. Particularităţile biologice Răsărirea plantei este hipogeică. Rădăcina este pivotantă de tipul II, având o mare capacitate de solubilizare. Tulpina este erectă, ramificată de la bază, acoperită cu perişori, are înălţimea de 30 – 60 cm. (fig. 3.7.1). Frunzele sunt imparipenat compuse, formate din 3 – 8 perechi de foliole plus 1 terminală. Foliolele sunt ovale, oval-alungite, au marginile crestate şi sunt acoperite cu perişori care decretă acizii

malic şi oxalic. Florile sunt dispuse solitar, primele flori apar la baza tulpinii. Ele sunt de culoare albă, verzuie, galbenă,

roză până la purpuriu. Polenizarea se produce înainte de deschiderea florilor (autogamie), întâlnindu-se şi un procent redus de alogamie.

Înflorirea începe de la baza plantei spre vârf şi durează 2 – 3 săptămâni. Fructul este o păstaie scurtă, ovală de culoare galben deschis, acoperită cu perişori. În păstaie sunt 1 – 3

seminţe.


Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie Năutul este o plantă cu cerinţe mai ridicate faţă de căldură. Temperatura minimă de germinaţie a năutului este de 3 – 4C, iar după răsărire plantele rezistă până la -

6C, dar nu suportă timpul rece în perioada de înflorire-fructificare. Suma gradelor de temperatură pentru cele cca. 100 zile de vegetaţie la năut este de 2000C. Dintre leguminoasele pentru boabe, năutul este cel mai rezistent la secetă. Pentru a germina seminţele

absorb o cantitate de apă egală cu 75% din masa lor (Pîrşan P., 2003). Excesul de apă în perioada fructificării determină căderea florilor. Năutul preferă solurile cu textură mijlocie, bogate în calciu. Nu sunt recomandate solurile grele, reci cu

exces de umiditate.Zonele ecologice În ţara noastră, zone favorabile pentru cultura năutului se găsesc în Dobrogea, Câmpia Dunării, sudul

Câmpiei Moldovei şi Câmpia de Vest.TEHNOLOGIA DE CULTIVARE

Rotaţia culturii Năutul nu are pretenţii faţă de planta premergătoare. Se cultivă după cereale păioase, floarea-soarelui,

porumb, etc. Nu se cultivă după alte leguminoase pentru boabe. Din punct de vedere agricol năutul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea plantelor, în mod

deosebit pentru cerealele de toamnă.

Fertilizarea Plantele de năut îşi pot asigura necesarul de azot cu ajutorul simbiozelor, astfel încât aplicarea azotului

mineral se face doar dacă nu s-au format nodozităţi. Şi în această situaţie dozele de azot sunt mici, 30 – 50 kg/ha.

Îngrăşămintele cu fosfor sunt foarte importante şi se aplică în doze de 50 – 70 kg/ha sub arătura de bază.


Lucrările solului Pentru năut pregătirea terenului se face la fel ca şi pentru mazăre.Sămânţa şi semănatul Pentru a fi admisă la semănat, sămânţa trebuie să aibă o puritate fizică de cel puţin 97% şi o

germinaţie de minim 80%. Înainte de semănat cu câteva ore sămânţa se tratează cu Nitragin. Semănatul se face primăvara devreme când solul s-a zvântat şi poate fi lucrat în condiţii bune, iar

în sol sunt 4C. Întârzierea semănatului determină o răsărire neuniformă datorită pierderii apei din sol.

Desimea de semănat este de 40 – 45 boabe geminabile/m2, asigurată cu 80 – 120 kg sămânţă/ha.

Semănatul se face în rânduri echidistante (50 cm) sau în benzi (45 cm între rânduri şi 60 – 70 cm pe urma roţilor de tractor). Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm.

Lucrări de îngrijire Pentru combaterea buruienilor la năut se fac două praşile mecanice între rânduri. Buruienile monocotiledonate se combat la fel ca la celelalte leguminoase. Buruienile

dicotiledonate se combat cu erbicidul Pivot 0,5 – 0,7 l/ha sau Prenap 3 – 4 l/ha.Recoltarea Perioada de recoltare la năut este când frunzele s-au uscat şi au căzut, iar păstăile sunt

galbene. La năut nu există riscul pierderi producţiei prin scuturare. Recoltarea se face cu ajutorul combinelor pentru cereale păioase. Producţiile care se obţin sunt de 100-150 q/ha.

Lintea (Lens culinaris Med.)

Importanţa Din cele mai vechi timpuri, principala întrebuinţare a lintei este în alimentaţia oamenilor, datorită

valorii sale nutritive şi gustului plăcut. Boabele de linte sunt folosite întregi, sub formă de griş, sau transformate în făină, fiind

consumate ca: supe, pireuri, etc. În numeroase lucrări din literatură se menţionează folosirea făinii de linte, în amestec de 10-20%

pentru fabricarea pâinii. Făina de linte se utilizează şi în cofetării. Din boabele de linte prăjite se poate obţine şi un

surogat de cafea. O altă utilizare a lintei este şi la fabricarea unor sortimente de salam şi ciocolată.

O însemnătate deosebită are lintea şi în hrana animalelor, sub formă de uruieli, sau sub formă de boabe ca atare, în hrana păsărilor.

Paiele şi pleava care rezultă după treierat sunt un nutreţ valoros care au un conţinut de proteine de 14-15%, restul fiind format din hidraţi de carbon, celuloză, grăsimi, etc.

Folosită ca masă verde , lintea este un furaj foarte valoros. Lintea este o foarte valoroasă plantă amelioratoare pentru sol, deci este o bună premergătoare pentru aproape toate plantele, dar în mod cu totul deosebit pentru grâul de toamnă.


Compoziţia chimică Compoziţia chimică a boabelor de linte în procente după Kellner – Fingerling ( citat de Gh. Bîlteanu,

1989): Substanţă uscată .....................................86,0 Substanţe proteice ....................................25,5 Extractive neazotate .................................52,2 Substanţe grase ..........................................1,9 Celuloză......................................................3,4 Cenuşă.........................................................3,0 Extractivele neazotate sunt formate din 72% amidon, apoi dextrine, zahăr şi altele. Cenuşa este foarte

bogată în fosfor şi potasiu. Ca şi mazărea şi fasolea, lintea uneori fierbe greu. Se consideră că o linte bună trebuie să fiarbă în 40-

50 minute. Lintea cu bobul mic fierbe mai repede decât lintea cu bobul mare.

Răspândirea Lintea se cultivă în 38 de ţări pe o suprafaţă de cca 3,4 – 3,9 milioane hectare, cu o producţie medie la

hectar de 800-900 kg . Cele mai mari suprafeţe se află în Asia ( cca 2,7 – 2,9 mil. ha).Dintre ţările mari cultivatoare menţionăm

India cu cca 1,2 mil. ha, urmată de Turcia cu cca 550 mii ha. În Europa se cultivă cu linte cca 40-50 mii ha, cu o producţie medie care variază între 750 – 1000 kg/ha.

În ţara noastră, suprafeţele cultivate cu linte în prezent sunt sub 1000 ha. Sistematică, origine, soiuri Lintea face parte din tribul Vicieae, genul Lens, specia cultivată este Lens esculenta, care cuprinde

subspecia macrosperma şi microsperma. Soiul zonat este Oana.


Particularităţile biologice Este o plantă cu răsărire hipogeică, rădăcina de tipul II, mai slab dezvoltată comparativ cu mazărea. Tulpina este

scundă, ramificată, striată şi firavă. Frunzele sunt paripenate, terminate cu cârcei, având 3-7 perechi de foliole lungi de 1-2 cm.

Florile sunt de obicei albe, rar albastre, cu stindardul prevăzut cu nervuri albastre. Fructul este o păstaie cu 1-3 boabe. Sămânţa diferit colorată, este turtită, cu diametrul de 5,5-9 mm şi grosimea

de 1,9-2,6 mm. MMB variază între 25-79 g, iar MH între 75-85 kg. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie Lintea are cerinţe moderate faţă de căldură; aşa se explică de ce ea îşi întinde arealul în Europa până la 600

latitudine nordică. Suma de grade de căldură se ridică la 1500-1800 0C pentru întreaga perioadă de vegetaţie, până la înflorire fiind necesare circa 900 0C.

Temperatura minimă de încolţire este de 4-5 0C, cea optimă de 30 0C, iar cea maximă de 35 0C. La temperatura minimă răsărirea are loc cu mare întârziere şi anevoie; o încolţire şi răsărire normală se produc la o temperatură de cel puţin 7-10 0C.

Pentru fazele de fructificare se cere o temperatură de 19-20 0C. Plăntuţele răsărite pot rezista la o temperatură minimă de -60C; la -8 0C ele degeră. Lintea este o plantă cu cerinţe moderate faţă de umiditate; ea suportă seceta mai bine decât mazărea şi fasolea,

fiind întrecută numai de năut şi latir. Dacă până la înflorire solul posedă suficientă umiditate, planta se poate înrădăcina bine, ceea ce face să suporte mai uşor seceta în fazele de fructificare.

Lintea cere un sol uşor spre mijlociu. Producţii ridicate dă lintea pe cernoziomurile degradate şi pe solurile brun-roşcate de pădure.

Pe solurile nisipoase, uscate sau pe cele umede, cu apa freatică la suprafaţă, ori pe solurile grele, umede, lintea nu dă rezultate bune.

Pe solurile cu salinitate ridicată lintea nu reuşeşte. Zonele ecologice În România, lintea găseşte condiţii foarte favorabile de cultură în nordul Moldovei, Depresiunea Bârsei şi zona

piemonului Vinga din Banat. Zone favorabile de cultură sunt arealele limitrofe zonei foarte favorabile.


TEHNOLOGIA DE CULTIVARE Rotaţia culturii Având o creştere lentă la începutul perioadei de vegetaţie şi o slabă capacitate de luptă cu buruienile pe

întreg parcursul vegetaţiei, lintea necesită terenuri curate de buruieni. Lintea nu este recomandat a fi cultivată după cereale, cu excepţia porumbului, sau când nu avem alte

soluţii putem apela la cerealele de toamnă, după care terenul rămâne mai curat de buruieni. Nu se poate cultiva după alte leguminoase anuale şi perene. Nu se poate cultiva după ea însăşi, deoarece rămâne terenul prea bogat în azot, fapt care influenţează

negativ producţia de boabe. După linte, terenul eliberat timpuriu şi cu un bun conţinut de umiditate permite o pregătire foarte bună, fapt

pentru care se recomandă a fi cultivat cu grâu de toamnă, plantă care are capacitatea de – a valorifica starea bună de fertilitate.

Fertilizarea Lintea extrage din sol cantităţi moderate de substanţe nutritive care, după unele calcule, se ridică la cca 9

kg/ha P2O5 şi 12 kg/ha K2O pentru fiecare 1000 kg de masă vegetală ( boabe + paie). După unele păreri lintea ar poseda însuşirea de a utiliza mai bine decât mazărea fosforul din combinaţiile

greu solubile, de unde s-ar putea deduce că , în mod obişnuit, planta nu ar avea nevoie să fie fertilizată nici cu fosfor.

Cei mai mulţi autori recomandă aplicarea a 30-100 kg P2O5, în funcţie de gradul de aprovizionare al solului în fosfor.

Inocularea cu bacterii specifice, fixatoare de azot, a dus la sporuri de producţie de peste 15 %, după cum dovedesc unele experienţe de la Iaşi.

Folosirea Nitraginului, măreşte recolta cu 10-15 % (I. Borcean, A. Borcean, 2003). Lucrările solului Pentru linte lucrările de pregătire a terenului sunt aceleaşi ca şi cele prezentate la mazăre.


Sămânţa şi semănatul Lintea îşi păstrează timp îndelungat facultatea germinativă (I. Borcean, A. Borcean, 2003). Sămânţa trebuie să aibă puritatea de peste 97 %, iar germinaţia peste 85 %. După cum s-a arătat

inocularea cu bacterii fixatoare de azot aduce sporuri de recoltă. O lucrare obligatorie este eliminarea din masa de seminţe a seminţelor de lintoi – Vicia sativa var.

lensisperma - a căror prezenţă depreciază foarte mult lintea, atât ca produs alimentar cât şi ca sămânţă.

Sămânţa de lintoi are muchia teşită, hilul lung, învelişul uşor zbârcit şi culoarea mai închisă. Cea de linte are muchia ascuţită, hilul mic şi aproape invizibil, învelişul neted, este mai plat şi mai mare.

Seminţele de lintoi, datorită formei şi mărimii lor, aproape asemănătoare cu acelea ale seminţei de linte, nu se pot separa cu ajutorul maşinilor de condiţionat, separarea nu se poate face decât în lan.

Epoca de semănat este primăvara, foarte de timpuriu, imediat după semănatul mazării. Dacă se întârzie însămânţarea , producţia scade simţitor datorită: formării unui sistem radicular slab

dezvoltat, care pune planta în situaţia de a nu se putea aproviziona cu apă şi hrană în măsură corespunzătoare; buruienilor care invadează cu mai mare uşurinţă culturile de linte semănate târziu; întârzierii formării boabelor, care au condiţii mai puţin favorabile de creştere.

Cantitatea de sămânţă necesară la ha depinde de greutatea boabelor, modul de semănat, pregătirea terenului, climă, etc.

Pentru a avea o densitate convenabilă de plante, trebuie să se semene 200-300 b.g./m2 la lintea mare şi 250-300 b.g./m2 la lintea mică.

Pentru a se realiza o asemenea densitate, în primul caz este nevoie de 90-120 kg/ha, iar în cel din urmă de 70-100 kg/ha.

Lintea trebuie semănată la o distanţă între rânduri de 12-15 cm. Adâncimea de semănat este de 3-5 cm.


Lucrări de îngrijire După semănat, lintea este bine să fie tăvălugită cu un tăvălug neted sau inelat, pentru a înlesni

încolţirea seminţelor. Lucrarea este indicată mai ales când se seamănă într-un sol cu o umiditate insuficientă.

Pentru a se realiza o cultură reuşită de linte, este necesară o deosebită grijă în combaterea buruienilor.

Înlăturarea buruienilor din lanurile de linte se face în parte prin grăpat. Dacă grăpatul se execută la timp, când plantele au 5-7 cm înălţime şi cu atenţia cuvenită, se pot înlătura o bună parte din buruienile care apar.

Mijlocul cel mai important însă pentru eliminarea buruienilor din semănăturile de linte este plivitul culturii.

Foarte multă atenţie trebuie să se depună pentru înlăturarea lintoiului din semănătura de linte. Caracterele morfologice principale după care se poate recunoaşte lintoiul în timpul vegetaţiei sunt: stipelele mai mari decât la linte, cu forma adânc crestată şi cu o pată centrală; florile sunt mai mari şi de culoare roşie violacee; păstaia este lungă, de 5-6 cm, cu 5-7 seminţe, semănând cu cea de măzăriche.

Lintoiul se poate recunoaşte uşor în lan, mai ales în timpul înfloririi, datorită culorii roşii-violacee a florilor.


Recoltarea Momentul optim pentru recoltarea lintei este când frunzele de la baza plantei s-au îngălbenit,

fără a se scutura, păstăile capătă o nuanţă gălbuie, iar cele inferioare au o nuanţă mai închisă şi boabe tari. În partea superioară planta poate să aibă chiar păstăi verzi, uneori şi flori.

Întârzierea recoltării peste faza menţionată determină plesnirea păstăilor de la bază sau căderea lor de pe plantă.

Seminţele la recoltarea târzie au nuanţe roşietice , iar la recoltarea prea devreme sunt verzi şi zbârcite.

Recoltarea se face prin cosire cu vindroverul. Se lasă în valuri să se usuce 2-3 zile şi apoi se treieră, luându-se măsurile care se impun la toate leguminoasele.

Producţia de boabe reprezintă 50% din producţia totală.

leguminoase cultivate pentru boabe.ppt

Documents