lucian blaga, ”geneza metaforei si sensul culturii”, recenzie

Lucian Blaga, ”Geneza metaforei și sensul culturii”RecenzieMonica Pascariu, CRP III

1. Cultură minoră și cultură majoră

Culturile minore sunt numite și ”etnografice”, iar cele majore ”monumentale”. Această disociere are imprecizii grave. Criteriul dimensional, care afirmă că într-o cultură minoră creațiile sunt mici, iar într-una majoră sunt hiperdimensionale, este insuficient.

Criteriul vârstelor spune că o cultură minoră reprezintă copilăria, pe când una majoră – maturitatea. Însă cultura nu este un ”organism”, și nici purtătoare a unui suflet special. Cultura nu poate avea vârste. Totuși, vârstele pot fi privite ca faze, etape sau ca structuri autonome.

Cultura trebuie înțeleasă în funcție de om și de psihologia vârstei lui. Cultura minoră este o cultură creată prin prisma structurilor copilărești ale omului și poate să dăinuiască și să se perpetueze la infinit. Cultura majoră este creată prin darurile și virtuțile maturității omului.

Creatorii de cultură au două vârste: una biologică și una adoptivă. Cea adoptivă este vârsta sub influența căreia creează.

Cred că autorul are dreptate atunci când spune că acei copii crescuți la oraș sunt îngădiți de toate formele civilizației. Cei de la țară au posibilitatea să-și dezvolte anumite capacități diferite de a înțelege lumea și de a da sens vieții.

Cultura minoră și cea majoră nu pot fi comparate din punct de vedere al valorii. Fiecare are calități și defecte, avantaje și dezavantaje.

2. Geneza metaforei

Creațiile de cultură au, pe lângă stil, o ”substanță”. Această substanță nu posedă o semnificație și un rost prin ea însăși. Ea dobândește acest aspect ”metaforic”: ține parcă totdeauna loc de altceva.

Metaforele pot fi:

- Plasticizate – se caracterizează prin apropierea a două fapte diferite, de domeniul lumii, date închipuite, trăite sau gândite; nu îmbogățesc cu nimic conținutul ca atare al faptului la care se referă

- Revelatorii – sporesc semnificația faptelor la care se referă; sunt destinate să scoată la iveală ceva ”ascuns” despre faptele vizate; rezultă din modul specific uman de a exista, din existența în orizontul misterului și al revelării.

Omul stăpânit de mentalitatea magică recurge la metafore din instinct de autoconservare, din interesul securității personale și colective. Astfel, originea metaforei se găsește, în opinia autorului, în tabuizarea unor elemente din lumea exterioară.

Izvoare ale metaforei mai pot fi considerate:

- Constituția sau structura spirituală a omului- Un mod de a exista care îl caracterizează pe om: existența întru mister.

1


Așadar geneza metaforei coincide cu geneza omului.

Pe lângă aceste două tipuri de metafore, mai există anumite ”exerciții intelectuale interesante și uneori chiar jocuri frumoase”, dar autorul nu le acordă creditul.

Metoda lui Malarmé de a descompune metodic un obiect în metafore excesive este criticată și privită cu scepticism de către autor.

Blaga spune că apropierea a doi termeni excesiv de îndepărtați nu merită să fie numită metaforă. El aproape că respinge cu desăvârșire orice metaforă care nu este plasticizata sau revelatoare.

”Metaforicul” și ”stilul” sunt două aspecte diferite ale plăsmuirii spirituale.

Omul însă trăiește între două dimensiuni: una reală, pe care nu o poate exprima întru totul și una imaginară, pe care nu o poate revela.

3. Despre mituri

Blaga își propune să redea termenului ”mit” înțelesul său de obște. În opinia lui, Nietzsche este cel care a dat un impuls degradării și banalizării cuvântului ”mit”. Nietzsche accepta doar miturile care contribuiau la intensificarea și ascensiunea vieții (cu supraomul ca țintă). Așa se explică și lupta lui împotriva creștinismului.

Tipuri de mituri:

- Semnificative: revelează semnificații care pot avea și un echivalent logic- Trans-semnificative: încearcă să reveleze ceva fără echivalent logic

Mitul se deosebește de construcțiile științifice (care și ele poate sunt produse imaginare) prin modul și mijloacele la care se recurge în năzuița sa de a revela un mister.

Miturile sunt încercări ale omului de a revela metaforic, analogic, și în material de experiență vitalizantă, niște trans-semnificații. Sunt plăsmnuiri de intenție revelatorie și primele manifestări ale unei culturi. Întotdeauna omul a căutat să dea explicații fenomenelor din jurul lui și astfel s-au țesut miturile.

Autorul tratează mai apoi în câteva pagini diferite mitologii:

- Mitologia indică, plină de zei, o plăsmuire a imaginației- Mitologia germană, caracterizată de absența cu desăvârșire a substratului divin și

străbătută de o notă realistă- Mitologia greacă, foarte diferită, mai ales de cea germană; zeii greci sunt

caracterizați de zenitism, pe când cei germani de caducitate

”Mitologia este în ordinea cronologică întâia mare întruchipare a categoriilor abisale care alcătuiesc matricea stilistică a unui popor, sau grup de popoare.”

2


4. Aspecte fundamentale ale creației culturale

În urma celor dezbătute până acum, se ajunge la concluzia că orice creație culturală poate fi rezumată la ”metaforic” și ”stil”.

Autorul reia discuția despre metafore. În plus, se pare că în orice concepție metafizică și problemă științifică există un nucleu metaforic.

Totuși există câteva diferențe între metaforele din plăsmuirile teoretice și cele din mituri și artă:

- Metafora mitică și poetică se produce prin amestecarea a două conținuturi analogic-dizanalogice pe bază de paritate de drepturi, fără elemente intermediare intercalate

- În metaforele din procesele teoretice, amalgamizarea conținuturilor nu se face pe bază de paritate de drepturi, nici direct, ci doar prin intermediul unor factori accesorii.

În urma analizei poeziei ”Peste vârfuri” de Mihai Eminescu, se constată că limbajul poetic este revelator, nu numai expresiv și poate fi numit chiar ”metaforic”, indiferent dacă utilizează sau nu metafore propriu-zise. Aceeași afirmație se poate face de exemplu cu privire la o pictură.

Blaga ilustrează mai apoi fenomenul unității stilistice prin prisma mitologiei indice, a culturii bizantine, a epocii barocului.

Ajungând în acest punct, autorul consideră necesar să abordeze problema îndelung-dezbătută a deosebirii dintre civilizație și cultură. Concluzia s-a dovedit a fi: creația culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc, o plăsmuire metaforică și de intenții revelatorii, pe când creația de civilizație este o plăsmuire a omului, în ordinea intereselor vitale, a securității și a confortului; nu are caracter revelatoriu, deși poate avea aspect stilistic accesoriu.

Cultura răspunde deci existenței umane între mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței între autoconservare și securitate.

5. Categoriile abisale

Deși filosofii nu au putut să ajungă la un consens în ceea ce privește criteriile elective pentru o funcție specială a categoriilor, acestea trebuie privite ca noțiuni.

Există o continuă dezbatere dacă categoriile sunt expresii fidele ale realității sau simple produse sau efulgații ale conștiinței umane.

Categoriile abisale, stilistice, își pun pecetea pe ceva, mai înainte ca ele să joace un rol important în cunoașterea umană, sau indiferent dacă vor juca vreodată acest rol.

Spiritul uman deține două feluri de garnituri categoriale complete: categoriile receptivității cognitive, aparținând conștiinței, și categoriile spontaneității plăsmuitoare, aparținând inconștientului abisal.

3


Epitetul ”frumosului” este supus apoi unor dezbateri. Se pare că acesta poate fi sau nu ”frumos” în funcție de perspectivă: naturală sau artistică.

”Adevărul” urmează, într-un mod natural, pentru Blaga. Aflăm că adevărul poate fi ”natural” (aparținând de cunoașterea paradisiacă) sau ”plăsmuit” (aparținând cunoașterii luciferice).

Categoriile inconștientului pot fi conștientizate prin ”eficiență” și prin ”personanță”. Creațiile de cultură sunt prezentate ca fiind probe despre eficiența reală a categoriilor abisale. Se poate lua act de categorii abisale străine de propria persoană examinând creații de cultură produse mulțumită lor.

6. Concepte fundamentale în știința artei

S-a dorit, în ultimul timp mai mult decât oricând, stabilirea unor ”concepte fundamentale” pentru studiul operelor de artă. Blaga analizează un studiu reprezentativ în acest sens: ”Kunstgeschichtliche Grundbegriffe”, Meinrich Wölfflin.

Wölfflin dorește să descopere o lege, fiind preocupat mai ales de evoluția stilistică în arta plastică. El a aflat că există un ritm istoric, ilustrat desăvârșit prin succesiunea renașterii și a barocului. Există o corespondență desăvârșită, o reciprocitate congruentă între fețele clasicului, privite în ele și pentru ele; la fel și între ale barocului.

Dat fiind faptul că cele cinci concepte ale clasicului enumerate de Wölfflin pot fi considerate fețe ale aceluiași lucru, se pune întrebarea dacă pot numite ”categorii”, în accepțiunea deplină a termenului.

În opinia autorului, se pare că nu. Între ele există o prea mare congruență pentru ca ele să poată fi privite drept ”categorii”.

Analizate mai aproape, conceptele clasicului apar numai ca moduri ale preciziei statice, iar conceptele barocului sunt numai moduri ale vagului dinamic.

În condiții care sunt generale și dintotdeauna, nu pot fi explicate stilurile.

7. Cosmos și cosmoide

”Categoriile abisale” alcătuiesc un întreg cosmic.

În opinia lui Blaga, lucrurile din lumea sensibilă au o para-corespondență în lumea plăsmuită. Cred că pe acest lucru se bazează și jocurile care transpun lumea reală într-una virtuală. Problema este că unii din cei care se obișnuiesc cu ele cu greu mai fac diferența între lumea reală și cea virtuală și acest lucru duce la grave tulburări de comportament.

Așadar opera de artă poate fi privită ca pe o expresie intuitivă, pentru uzul obștesc al sensibilității umane, a unei viziuni despre lume, nici prin prisma unor concepte. Lucian Blaga încearcă să lămurească aspectele operei de artă prin ”categoriile abisale” ale inconștientului.

4


Caracteristicile categoriilor abisale:

- Discontinuitatea de esență și pluralitatea sieși suficientă- Convergența cosmogenetică

”O matrice stilistică trebuie să posede în structura ei atâtea categorii abisale câte sunt necesare pentru ca prin însumarea lor convergentă și arhitectonică să se obțină un cosmoid.”

Opera de artă, ca și alte creații de cultură, este un cosmoid. Cosmoidul este o plăsmuire revelatoare a spiritului uman.

8. Sub specia stilului

În legătură cu teoria stilului nu au fost bine aduse în legătură, în opinia autorului, etnicul și perioadele istorice, generațiile.

Etnicul este văzut ca o noțiune, medie statistică extrasă, calcul abstract. Etnicul este însă o sumă de categorii abisale. De la etnic la individ se trece ca de la un complex mai redus la un complex mai amplu de categorii abisale.

Imaginile istorice să nu fie niciodată imaginate ca întreguri monolitice. Un stil poate coincide cu o generație, dar acest fapt nu este obligatoriu.

9. Semnificația metafizică a culturii

Pentru circumscrierea existenței în lume a omului, din punctul de vedere al lui Blaga, nu trebuie utilizați termeni precum ”îngrijorare”, ”anxietate” pentru că nu sunt specifici umani. Părerea mea este că mai omenești termeni decât aceștia nu există. Nu sunt animalele caracterizate de ei. Nu ar trebui, într-adevăr, ca existența umană să fie dominată de manifestarea lor, dar anxietatea, îngrijorarea, frica sunt experiențe pur umane.

”Nu, existența umană are ca aspect fundamental existența în mister.” Da, într-adevăr, dar nu cred că absolut toți oamenii își duc existența cu acest lucru în minte.

Cultura nu e un lux, o podoabă a omului. Cultura rezultă ca o emisiune complementară specificului și existenței umane; e împlinirea omului. O creație trece peste vieți și devastează adesea chiar pe creator (cel mai relevant exemplu este meșterul Manole).

”Omul” a fost produs printr-o mutație biologică numai ca o specie vitală. Însă în ceea ce privește felul său de a ”exista”, omul s-a declarat datorită unei mutații ontologice, unică în univers.

Pentru ca spiritul creator al omului să nu se distrugă, Marele Anonim se protejează pe sine, lăsând anumite mistere nerezolvate.

Stilul rămâne suprema demnitate a omului, pentru că prin creație stilistică, omul devine om, depășind imediatul. Stilul nu poate fi absolut. El este o aspirație spre absolut.

5


Creația poate avea și funcție terapeutică pentru cei cu destinul alterant, cu toate că ea este destinul normal al omului.

Stilurile reprezintă, pe plan metafizic, tot atâtea cadre prin care spiritul uman încearcă să reveleze misterele, dar tot atâtea frâne transcendente (autoapărări ale Marelui Anonim față de încercările umane).

10. Impasurile destinului creator

Destinul creator este o traiectorie spirituală în urmărirea unei ținte care i se refuză omului. Actul creator se dorește a fi unul revelator, dar este permanent redus de anumite rezistențe.

Creația de cultură:

- Este un act revelator- De intenții revelatorii în raport cu transcendența și cu misterul- Utilizează imediatul prin stilizare- Se distanțează de transcendență prin frânele stilistice și datorită metaforismului.

Astfel spus, actul uman este un act de cultură.

Transcendentomania și imediatomania mutilează actul de creație, creația fără obiect, creația ca simplă visare și manierismul.

În urzeala actului creator se împletesc: puterea creatoare, imediatul, misterul, categoriile abisale.

11. Singularitatea omului

Omul este, până în clipa de față, ființa cea mai complexă evoluată de pe pământ. Animalul e străin de existența în mister și pentru revelare. Dar așa cum am mai spus-o, nici măcar toți oamenii nu realizează această măreață ”chemare”.

6

lucian blaga, ”geneza metaforei si sensul culturii”, recenzie

Documents