Luceafarul – apartenența la romantism

Eminescu este în literatura româna reprezentantul a ceea ce Virgil Nemoianu, în „Îmblanzirea romantismului”, numea „high-romanticism” și care se caracteriza prin radicalism ideologic, simț cosmic, integrarea contrariilor, misticism și intensitate a trăirilor. În mod paradoxal, literatura româna sfarseste astfel cu aceasta primă etapă a romanticismului, dupa ce la 1848, incepuse cu un romanticism de tip „biedermeier”, cum il numea Virgil Nemoianu. Dacă în creația eminesciană mai apar poezii caracterizate de intimism, idilism, ironie și resemnare, „Luceafarul” va impune un poet profund, legat în special de marile teme romantice.

Considerată capodopera lui Eminescu, „Lucefarul” abordeaza una dintre temele predilecte ale eminescianismului si anume aceea a conditiei geniului, G. Calinescu observand in „Opera lui Mihai Eminescu ca acest poem este o expresie a teoriei scheponhaueriene a genialității”.

Apărut in Almanahul Societații Academice Social-Literare „România Jună” din Viena si reprodus in „Convorbiri Literare”, poemul are ca punct de plecare basmul „Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german Richard Kunisch. Versificat într-o primă versiune chiar sub acest titlu, poemul este restructurat apoi de Eminescu, care îi dă sensurile profunde ale unei alegorii filosofice, incărcată insă de un puternic lirism. Se păstrează schema epică a basmului in care un zmeu iubește o fată de împărat, pe care dorește să o ia în lumea lui nemuritoare. Fata îi cere insă să devină și muritor, zmeul plecând să obtină dezlegare de la Creator. Între timp, fata se îndrăgostește de un pământean, Florin, iar zmeul, întors, prăvăle o stânca asupra necredincioasei, blestemându-i pe cei doi îndragostiti să nu moară deodată.

Sursa de inspirație, dupa cum se poate observa, ilustrează o altă caracteristică a creațiilor romantice, si anume preocuparea pentru folclor, fiindcă poemul pleacă de la structura unui basm. Chiar prima întrupare a Luceafărului are în portretul pe care poetul il realizează caracteristici ale Zburătorului, fiintă fabuloasă, care in credința noastră folclorică este generatorul sentimentului de iubire la tinerele fete, așa cum apărea si la I. H. Rădulescu în cunoscuta sa baladă.

Tot ca o caracteristică a operelor romantice apare în acest poem epico-liric folosirea antitezelor și integrarea contrariilor într-o unitate vizibilă si in compoziția poemului, bazat pe structuri bipolare, care urmăresc două planuri referențiale deosebite: planul macrocosmic si planul terestru. Acestei structuri ii corespunde o compozitie alcatuita din 4 tablouri: primul, în care fata de împărat îl cheamă pe Luceafar în lumea ei, aceasta apărându-i în vis, al doilea, cel în care Cătălin o ademenește pe Cătălina, al treilea, cel al drumului Lucefărului spre Creator și al patrulea, cel în care Hyperion vede din ceruri iubirea împlinită a Cătălinei si a lui Cătălin si rămîne in lumea sa nemuritoare. Constatăm , de asemenea, că în prima si ultima parte apare o interferență intre planul terestru si cel celest, pe când partea a II-a prezintă exclusiv lumea umană, iar partea a III-a lumea cosmică. Cele două planuri, terestru si cosmic, au între ele o deosebire de esență, fiind practic incompatibile si comunicarea dintre ele neputându-se realiza, deși cele două lumi aspiră una către alta. Fata de împărat îl iubeste pe Luceafăr si este conștientă că nu își poate depăși condiția, refuzând de fiecare dată părăsirea lumii umane. Hyperion, îndrăgostit de fată, este gata să sacrifice nemurirea sa pentru iubire, ceea ce echivalează în plan simbolic cu o depăsire a condiției sale, dată de puterea sacrificiului. Aceasta ar însemna însa o răsturnare a valorilor eterne si imediat corecția este făcută prin acțiunea legilor antice, Demiurgul refuzând apariția morții în lumea imuabilului.

Z. D. Bușulenga arată in Eminescu, „cultură si creație” că „Demiurgul reface inițierea in adevărurile fundamentale a celui ce a uitat-o sau î dă o nouă lecție de cunoaștere filosofică”.

Incompatibilitatea de esență dintre cele două lumi face imposibilă împlinirea dragosteo între nemuritorul Hyperion si muritoarea Cătălina, singura posibilitate de apropiere între cei doi fiind lumea esențelor intelectuale. Cătălina este insă roaba unei materialitați, pe care ar dori-o depășita, întrucât aceasta este marcată de semnul fatidic al morții. Din această cauză dorul de Lucefăr este „un dor de moarte”, cum îi spune Cătălin. Pentru ea, încetarea vieții echivalează cu trecerea in rândul elementelor amorfe, lipsite de căldură, indiferent cat sunt de strălucitoare. De aici si neliniștea ei, tema de apropierea Luceafărului, pe care il considera: „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară” sau „străin la vorbă și la port”, care „lucește fără viață”.

O altă caracteristică a operelor romantice este intensitatea pasională prezentă în acest poem prin iubirea imposibilă dintre Hyperion si Cătălina. Singura apropiere dintre ei apare în prima parte a poemului, în care, printr-o simplitate stilistică deosebită, sunt prezentate personajele și se pătrunde în atmosfera fabuloasă a poemului, singura care amintește sursa de inspirație folclorică fiind primele trei strofe.

A fost odata ca-n povesti,A fost ca niciodata,

Din rude mari împărătești,O prea frumoasă fata.

Si era una la părințiȘi mândră-n toate cele

Cum e Fecioara între sfințiȘi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolțiEa pasul și-l îndreaptă

Lângă fereastră unde-n colțLucefărul așteaptă.

Fata de împărat, prezentată printr-un superlativ absolut forma populară, construit cu prefixu „prea” este singularizată, unicizată în raport cu semenii săi părînd la început înzestrată cu acele calități care îi permit aspirația spre ființa superioară a Lucefărului. Comparația din strofa a II-a surprinde caracterul bipolar al poemului depășind de la început planul terestru și aruncând punți spre planul cosmic. Acesta permite infiriparea poveștii de iubire dintre Cătălina si Lucefăr, epicul fiind puternic susținut prin frecvența mare de verbe si substantive si printr-o renunțare la figuri de stil. Interferența intre cele două lumi se realizează în somn, trecerea făcându-se cu ajutorul oglinzii în care se reflectă Luceafarul. Ca simbol al reflectării interiorității umane apar ochii, care bat „închiși” pe fața fetei de împărat. Pe chipul Luceafărului, ochii luminează „vii”, „scânteind în afară”.

Cătălina se cercetează pe sine, Hyperion îi cercetează pe ceilalți. Privirile lor nu se întâlnesc decât în vis, într-o lume a spirației care nu păstrează niciunul dintre insemnele vieții umane, dar nu are nici caracteristicile lumii celeste. Am putea afirma chiar că este vorba de o falsa întâlnire, privită ca

posibilitate, ca dorință. De altfel, cele două întreruperi ale Luceafărului si respectiv cele două portrete care urmează surprind această interferența de planuri. Prin origine, tânărul ține de lumea cosmică: