Negustorul de sfârșituri ale literaturii

Aspecte ale romanului egotist

Însemnări pe poala rochiei

Un câștigător postum la loteria posterităţii: John Kennedy Toole

Cangrenaj

Radu Diaconu 2

Petru Popa 3

Teodozia Zarivna 6

Mircea Gheorghe 8

Claudiu Komartin 5

Revistă de cultură contemporană Serie nouă iunie 2014 www.revistatimpul.ro

Literatura recentă. Cum se vede & ce faceRadu Vancu

Pe digul din Salonic, poeta slovenă Ana Pepelnik îmi vorbea entuziastă despre literatura română de azi – pe

care o cunoștea în amănunt & de care se îndrăgostise după ce tradusese în slovenă un poem de Claudiu Komartin. În Suedia, pe insula Biskops Arnö, studenţii facultă-ţii de litere și arte de acolo îmi vorbeau cu ochi strălucitori despre Mircea Cărtăres-cu, de care erau îndrăgostiţi până peste urechile lor înroșite de frig. La o masă din Novi Sad, poetul sârb Zvonko Karanović, rebelul de serviciu al literaturii sârbe de azi, s-a ridicat în picioare și a strigat în en-gleza lui noduroasă: „Toţi scrieţi ca naiba, numai poezia română e vie!”. Cronicărea-sa de la Die Zeit, de altfel rezervată & rece ca o nemţoaică arhetipală, scrie despre Orbitor că e meteoritul căzut printre mai-muţe din Odiseea spaţială 2001 a lui Ku-brick (maimuţele fiind conaţionalii ei  – foarte nepoliticoasă doamna cronicar). Spanioloaica Elena Borrás García e cu to-tul afolată după Apropierea lui Marin Mă-laicu-Hondrari. Altă spanioloaică, Luna Miguel (ea însăși o glorie a poeziei hispa-nice recente), dă interviuri în reviste din New York în care spune că e convinsă că poeţii foarte juni din România pot schim-ba regula jocului pe plan mondial.

Fac tot recensământul acesta spontan pentru a mă convinge că entuziasmul

meu pentru literatura română de azi nu e doar wishful thinking. Că nu e totul doar în capul meu. Că și altora li se par atașante & intense textele atâtor scriitori de azi. Pentru a-mi găsi, așadar, un coro-lar obiectiv al încrederii mele în literatu-ra de azi. Și ce poate fi mai obiectiv, îmi spun, decât reacţiile acestea extrem de subiective? Când oamenii au reacţii pa-sionale la o literatură dintr-un colţ oare-care al lumii ăsteia, o literatură care altfel ar trebui să le fie complet indiferentă, e un semn că acea literatură face exact ce e esenţial: îi scoate din indiferenţă. Poezia, spun Ezra Pound & Alexandru Mușina, înseamnă atenţie la celălalt; însă abia când pe celălalt atenţia ta îl face, la rân-dul ei, atent, abia atunci poezia își face cu adevărat treaba.

Sigur, aș fi putut aduce argumente mai seci, mai cantitative, mai contabi-licești – cum ar fi, de pildă, acela al tradu-cerilor. Fără să fie regina târgurilor inter-naţionale de poezie, literatura română n-a fost, totuși, nicicând mai tradusă de-cât azi. Și nu mă gândesc doar la Mircea Cărtărescu sau Norman Manea, branduri foarte puternice deja, ci și la literatura emergentă, a celor debutaţi în jurul anu-lui 2000 – ca să iau cea mai recentă infor-maţie, romanul Amorţire al lui Florin Lă-zărescu va fi tradus în China, o piaţă pe

care mai toţi autorii europeni încearcă din răsputeri să intre. Aș fi putut, așadar, desena un grafic contabil convingător al stării literaturii române la export. Însă mi se par chiar mai convingătoare reacţi-ile acestea pasionale, entuziaste, extrem de subiective ale cititorilor, profesioniști sau nu, în faţa unei literaturi îndepărtate geografic & cultural de ei. Iată, de pildă, ce scrie Ilya Kaminsky, cel mai influent & autoritar poet american din generaţia aflată acum în jurul vârstei de 40 de ani, comentând Of Gentle Wolves, antologia lui Martin Woodside din poezia română contemporană: „citind antologia aceasta, nu poţi să nu te gândești la bogata multi-plicitate a inovaţiei stilistice ce se întâm-plă chiar acum în poezia română con-temporană. Și m-am minunat iar cum, pe lângă toată inovaţia asta, românii incluși în această antologie reușesc să dea o senzaţie a urgenţei spirituale în opera lor”.

Să dai unui cititor despărţit de tine de bariere geografice & culturale senzaţia unei urgenţe spirituale, adică senzaţia că ai venit să-i spui ceva esenţial, care nu su-feră amânare, despre lucrurile de care-i pasă cu adevărat. E grozav că poeţii ro-mâni reușesc să facă aceasta. Fiindcă e tot ce poate spera mai mult literatura.

Și noi odată cu ea.

Rănile dimineţii

Adi Filimon 4

o fotografieDan Coman 7

Naraţiunea adolescentului John Kennedy Toole are o fineţe psihologică, o fluiditate a discursului și o forţă la care de regulă numai prozatorii versaţi pot ajunge, după mai multe tentative.

ca pe un bărbat neatins

Lia Faur

www.revistatimpul.ro iunie 2014

Miza e importantă și, cre-dem noi, câștigată. Noul roman al lui Vișniec,

construit pe multiple planuri na-rative, care, în final, ajung la o relativă coerenţă (chiar dacă poate nu la unitate), pune citito-rul în faţa unui puzzle narativ lucrat cu măiestrie, amintind de scriitura unui Eco sau Borges. Romanul e, din această perspec-tivă, mai ofertant decât prece-dentul, mai complex din punct de vedere structural, iar acest lucru nu face decât să scoată în evidenţă și mai mult maturi-tatea cu care scriitorul reușește să-și controleze materialul na-rativ. Nu e deloc de neglijat sa-tisfacţia oferită cititorului pe măsură ce indiciile încep să se adune și planurile se întrepă-trund, adesea prin conexiuni subtile, de detaliu, creând un ansamblu cel puţin interesant. Cu o stăpânire a mijloacelor su-perioară celei din Dezordinea preventivă, Vișniec nu mai alu-necă brusc în fantasticul gratu-it, deznodământul nu mai pare forţat. Într-adevăr, notăm un progres faţă de romanele prece-dente în construcţia finalului, progres rezultat poate dintr-o atenţie sporită acordată detaliu-lui. De remarcat, de asemenea, și renunţarea la un eseism care, explicitând excesiv poziţia ideo-logică asumată, slăbea rolul na-raţiunii ca generatoare de sen-suri în precedentul roman.

ParalelismÎnrudirea cu Dezordinea pre-

ventivă este evidentă încă de la primele pagini, bazându-se în principal pe elemente comune de structură (fragmentarea dis-cursului narativ) și de conţinut ficţional; întâlnim un reprezen-tant al unei agenţii obscure (for-mată pe calapodul agenţiei de creat evenimente mediatice din romanul precedent) care livrează începuturi de roman autorilor, ajutându-i fie să intre în lumea literară, fie să obţină vreun pre-miu important. Bineînţeles, ace-lași lucru îi este promis de repre-zentantul agenţiei, domnul Guy Courtois, și lui M. (evident, ini-ţiala ne trimite imediat cu gân-dul la Matthieu din romanul pre-cedent), un scriitor minor, care tocmai obţinuse un premiu literar obscur. Din acest moment, mis-terioasa agenţie literară, prin in-termediul acestui domn Courtois, începe să corespondeze cu M., punându-l în faţa unei conspira-ţii întinse pe mai bine de două secole, prin care marii scriitori ai lumii (Kafka, Camus, Thomas Mann, Wells etc.) au fost ajutaţi la realizarea capodoperelor de această organizaţie subterană, dar, evident, extrem de influentă. Lui M. i se oferă și „o pre-primă frază de început de roman” de la care să plece, iar acesta începe de la acest pretext povestirea

unui narator crescut în umbra fratelui mai mare, model în toate privinţele. Un alt plan narativ este cel ocupat de X. și de aven-tura sa bizară în contextul în care, aparent, a rămas singur pe pământ (de fapt, o nouă povesti-re atribuită aceluiași M.). Retros-pectiv, în scrisorile dintre Ber-nard, un librar misterios, implicat și el în mecanismele organizaţiei creatoare de începuturi de ro-man, și Guy Courtois se dezleagă anumite probleme legate de mo-tivul pentru care M. scrie și de calitatea scrierii sale (Bernard nu pregetă să analizeze destul de dur povestirea avându-l ca prota-gonist pe X.). Naraţiunea ia am-ploare prin apariţia domnișoarei Ri, o femeie misterioasă, care nu e străină nici ea de subterfugiile organizaţiei. Din acest punct, na-raţiunea se îmbogăţește, odată cu intrarea în scenă a unui per-sonaj mort, dar, paradoxal, con-știent, un anumit Guţă, precum și un software de realizat literatu-ră autointitulat Easy și anticipat de declaraţia domnului Guy că agenţia își va înceta activitatea după ce îi va livra lui M. înce-putul de roman promis. Acest program, de altfel autonom, dia-loghează cu numitul Guţă, per-miţându-i să aleagă diferite opţi-uni pentru „reţeta” unui viitor roman. Curând, după ce Easy, confruntat cu tăcerea lui Guţă, devine complet in-dependent, suntem puși în faţa unei întrebări care ne va urmări până la fi-nal: cine scrie, de fapt, în interiorul lumii fictive? Nu e cumva M. însuși re-zultatul unei com-binări reușite a pro-gramului de creat literatură? Și, pe măsură ce romanul se îndreaptă spre final și încep să se traseze, pe fundalul conspiraţionist al organizaţiei, din ce în ce mai multe co-nexiuni între diferi-tele personaje ale naraţiunilor dispa-rate (încât, în cele din urmă, toţi par a fi locatarii aceluiași imobil), se contu-rează și posibilul

(fiindcă, cu doar câteva capitole înainte, domnișoara Ri se prezin-tă și ea ca o posibilă autoare ficţi-onală) răspuns la întrebarea noastră: avem de-a face cu un produs hibrid al combinatoricii și hazardului, considerat ratat de chiar programul care l-a creat (fi-indcă Easy nu a reușit să creeze romanul perfect, ceea ce, pentru un software literar, e o tragedie).

Autobiografie şi retrospecţie

Prin urmare, avem de-a face cu un peisaj ficţional ciudat, în care personajele și întâmplările sunt roadele unei programări eșuate. Nu lipsesc din acesta ele-mente dintre cele mai bizare, cum ar fi o a doua agenţie secre-tă, la fel de obscură, care se ocu-pă de controlul viselor, fantome ale scriitorilor, litere care ies și atacă pe cel care le scrisese. La un moment dat, locul naraţiunii din planul lui M. se mută la București, unde, pe fundalul unei atenţii mediatice obţinute de li-teraţii români (ca urmare a unei tăceri-protest împotriva neacor-dării premiului Nobel scriitorilor autohtoni…), domnul Guy alege să organizeze o întrevedere a pasionaţilor de începuturi de

roman. Întâlnim aici pagini de autobiografie literară, personali-tăţi culturale intră în roman prin intermediul retrospecţiei (Eugen Jebeleanu este, din acest punct de vedere, deosebit de activ); în fine, casa Monteoru devine ca-drul unui întreg capitol în care se descoperă mecanismul mon-struos de spionaj comunist al activităţii membrilor Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, din melanjul postmodern de genuri și planuri care este romanul lui Vișniec, realul, cel puţin în for-ma sa autobiografică, nu este ni-cidecum exclus; cum nu e, de partea cealaltă, nici poezia – nu-meroase capitole constituie poe-zii adresate domnișoarei Ri, ge-niu malefic ce îi înscenează o poveste de dragoste lui M. doar pentru a putea scrie, cu ajutorul unor patch-uri literare aplicate acestuia, care transformă în lim-baj stările psihice și fizice ale purtătorului, un roman complet, în care fiecare cuvânt și gând ale iubitului să fie fidel reproduse.

Autoreferenţialitate şi distopie

Metaroman postmodern, Ne-gustorul de începuturi de roman începe și se termină cu digre-

siuni asupra artei de a face proză. Autoreferenţialita-tea este de altfel o parte importantă a poeticii lui Vișniec așa cum o întâlnim aici, o poetică ex-plicită, în care teh-nica romanescă va fi expusă precis prin vocea software-ului Easy: „Vom scrie un roman triplu mixt în care vom ţine cont de elemente autobiografice, dar în care vom strecu-ra și o poveste de dragoste precum și elemente care să-l facă inclasabil”.

Rezultatul este o distopie metana-rativă. Însuși pro-cesul creaţiei lite-rare este distrus: scriitorul este în-locuit de mașină, fragmentele sunt conectate între ele de un computer ase-diat de o mulţime

de păsări care și-au făcut cuibul în apartamentul unui scriitor mort, dar a cărui moarte, din pri-cina depersonalizării serviciilor din epoca modernă, nu este ob-servată nici după trei ani. Avem deci în faţă un roman în care ac-tul scrierii este ficţionalizat, pro-dusul finit fiind, în cadrul fic-ţiunii, un eșec. Cheia distopiei stă în cine sau ce este respon-sabil de alienarea și, în cele din urmă, de distrugerea actului creativ. Culpa generală pare a fi atribuită, în linii mari, epocii, una care îmbrăţișează mai de-grabă naraţiunile de tip holly-woodian (iarăși, romanul este bogat în astfel de referinţe), na-raţiuni facile, predispuse la sen-zaţional și care satisfac rapid mai degrabă nevoia de adrenalină decât pe cea de estetic. Într-un asemenea context, soarta roma-nului scris de un software e ilus-trativă pentru stadiul în care ajunge literatura în lumea fic-ţională a romanului lui Vișniec, unde ea pare condamnată la su-combare în faţa naraţiunilor de tip hollywoodian menţionate mai sus. Atât ficţional, cât și formal (deși, în mod evident, forma e atent îngrijită de autor), romanul se prezintă ca o naraţiune rata-tă într-un cadru distopic în care, după toate probabilităţile, în-treaga literatură se află într-un impas din care nu pare să-și gă-sească o cale de ieșire.

Dacă e să găsim un punct slab al romanului, acela ar fi, cu siguranţă, la nivel stilistic. Deși poate n-ar fi fost atât de evidentă în alte circumstanţe, identitatea discursului naratorilor devine supărătoare mai ales prin pre-zenţa inevitabilă în cadrul diferi-telor planuri narative a unor idi-osincrazii stilistice de-a dreptul stridente, cum ar fi, de pildă, frecventa folosire a adverbului sigur la început de frază. Cu toa-te acestea, lectura nu displace; pe de o parte, datorită capitole-lor scurte și variate, care nu-l obosesc nici chiar pe cititorul cel mai nerăbdător, iar pe de altă parte, datorită artei de a crea suspans, care cunoaște și ea o îmbunătăţire semnificativă faţă de romanul precedent.

Continuare în spiritul Dezor-dinii preventive, Negustorul de începuturi de roman este un exerciţiu literar care se folosește cu fineţe de mijloacele narative consacrate ale postmodernismu-lui: multiple planuri narative, po-licentrism, intertextualitate, au-toreferenţialitate, ba chiar critică ficţională. Complex și bine rea-lizat din punct de vedere struc-tural (deși, stilistic, suferă din pricina identităţii limbajului di-feriţilor naratori), romanul lui Vișniec aduce un suflu proaspăt pe scena literaturii românești contemporane și, de ce nu, anun-ţă un proiect distopic mai larg, binevenit și demn de atenţie.

Negustorul de sfârșituri ale literaturiiRadu Diaconu

La doi ani distanţă, Matei Vișniec continuă cu noul său roman drumul început în 2011 cu Dezordinea preventivă. Folosind mijloace formale asemănătoare, într-o proză multistratificată și fragmentată, Negustorul de începuturi de roman se vrea o nouă

raportare polemică, de această dată la o altă trăsătură a epocii contemporane – dependenţa de viteză –, care ar fi acaparat, pe lângă alte domenii, și pe cel al ficţiunii.

Supliment literar2 | CRITICĂ

nr. 183 www.revistatimpul.ro

Naratorul omniscient, scriitura ne-focalizată, ordinea temporală fi-rească și celelalte convenţii lite-

rare acuzate de romancierii moderni și postmoderni sunt reabilitate. Autorul nu ezită să revină cu completări când consi-deră că e nevoie, deși acţiunea evoluase, sau să anticipeze cum va evolua persona-jul în decurs de câţiva ani, să comenteze situaţia personajelor. Scenele erotice sunt poetizate, sugerate, eliptice, cuminţi, iar cele de război nu au cruzimea altor ro-mane contemporane, atmosfera e supor-tabilă, este accentuată absurditatea con-fruntării, a relaţiilor dintre ofiţeri. Crimele nu sunt descrise naturalist, importanţa principală revenind psihologicului, și nu fiziologicului. Dacă la nivelul formei sim-plitatea compoziţiei, seninătatea cu care autorul utilizează procedee de construc-ţie ce par a pune între paranteze secolul XX pot da impresia de anacronic, roma-nul devine destul de complicat la nivelul situaţiilor. Personajele sunt încercate de un destin ironic, ce supralicitează perma-nent gradul de absurditate al acţiunilor și deciziilor pe care acestea ajung să le ia. Prin acest lucru romanele sale pot fi văzu-te ca o replică la romanul postmodern în care se mizează pe experiment narativ, pe când la Ioan T. Morar forma rămâne sim-plă, iar ceea ce se complică permanent este încrengătura acţiunii. În straturile de profunzime, ambele romane ale sale sunt străbătute de aceeași problematică a urmărilor și complicaţiilor pe care falsifi-carea realităţii – mai precis, a unui episod din viaţa unor oameni – o produce.

Falsificarea trecutuluiDacă în Lindenfeld un sat dispărut

din Banat este reconstruit pentru ca un miliardar să aibă impresia că se întoarce în locul de unde cu 50 de ani înainte ple-case pentru a scăpa de prigoana comu-nistă, în Negru și Roșu, personajul princi-pal este cel care își falsifică propriul trecut. Romanul urmărește destinul unui ţigan din România interbelică ce încear-că să iasă, prin uniforma militară, din ma-halaua de care se simte atât de străin. Alege milităria pentru că nu are posibili-tatea să facă o școală civilă, dar mai ales pentru că percepe viaţa militară ca pe ceva diferit în mod absolut de specificul vieţii ţigănești. Jorjan Neculai nu are semnalmentele fizice ale unui ţigan: te-nul îi este deschis, iar ochii albaștri. El simte încă de la vârsta de cinci ani că nu e la fel ca ceilalţi ţigani din șatră; de exemplu, conștientizează mirosul speci-fic ţigănesc, încearcă să scape de el fre-cându-se cu iarbă, simte oroare faţă de aglomeraţia din casa lor. De acum înainte va face parte din rândul egotiștilor de descendenţă stendhaliană, care își canali-zează toate energiile sufletești obsesiei de a avansa, de a-și depăși condiţia socia-lă. Inteligenţa sa se ascute și e pusă în slujba acestui scop. Ea are o funcţie bine determinată: va fi organul care să-i facă posibilă adaptarea la noul mediu. Auzind povești de război, va dori unul doar pen-tru că astfel se va putea face remarcat mai ușor. Încă din perioada copilăriei apare divorţul dintre inteligenţă și spirit: copilul se formează artificial, nimic nu este dezinteresat, jocul și plăcerea sunt

excluse, iar copilăria devine o anticameră a maturităţii. El va purta pe umerii săi responsabilitatea propriei deveniri, în-dreptată cu frenezie în direcţia ieșirii din lumea șatrei ţigănești. Își fabrică un tre-cut pe care îl prezintă colegilor de liceu, dar lucrează și la a se convinge pe sine de noua lui identitate: minciuna concurează puternic cu realitatea, este mai aproape de adevărata sa natură decât acea realita-te absurdă, inexplicabilă, care l-a con-damnat să apară în niște condiţii de care se simte total străin. Modelul său devine mareșalul Antonescu, cu care ţine sfat permanent în imaginaţia sa.

„Să-mi pun drept mască ceva ce am ascuns cu altă mască”

Ambiguitatea se adâncește pe mă-sură ce, ajuns ofiţer al armatei române și

participând la acţiunile militare ale Ro-mâniei în cel de-al Doilea Război Mondial de după trecerea Prutului și cucerirea Odessei, la crimele în rândul populaţiei civile și deportarea ţiganilor în Transnis-tria, Giorgian este ales să intre ca iscoa-dă în Odessa deghizat în ţigan. El însuși își judecă situaţia printr-un paradox atât de specific personajelor lui Morar: „să mă întorc la ce am crezut ascuns pentru totdeauna. Să-mi pun drept mască ceva ce am ascuns cu altă mască. Să joc un ţi-gan fals cu care maschez românul fals care se ascunde de ţiganul adevărat care sunt. Ironia sorţii sau cinismul sorţii?”. Giorgian Neculau se găsește, asemeni personajelor lui Rushdie, într-o indeter-minare etnică, într-un balans permanent. El nu are nimic din ţiganii în mijlocul că-rora s-a născut; conștient că în ochii

lumii aparţine unei naţii condamnată la mizerie, lucru care devine pentru el un fel de păcat originar care îi urmărește existenţa și i-o complică, amintindu-i că nu se va putea mântui niciodată complet ca să poată ajunge în rândul celor care fac parte din binecuvântatul neam al ro-mânilor.

Din punct de vedere moral, el face parte din rândul celor „căldicei”. Va res-pecta cu stricteţe ordinele lui Antonescu privind masacrarea populaţiei evreiești din Odessa, rămânând neclintit, fără vreo reacţie de protest, ci dimpotrivă, va încuraja soldaţii cu un entuziasm sinis-tru, dar nu se va ocupa efectiv de execu-tarea evreilor, ci de numărarea lor. Dacă perspectiva auctorială era până acum cea dominantă (văzând realitatea roma-nescă prin ochii lui Georgian, cititorul este mai aproape de drama personaju-lui), în această scenă, autorul simte ne-voia să se distanţeze de viziunea perso-najului, introducând un alt focalizator, Ștefan Velescu, care trăiește acele mo-mente ale războiului cu un dezgust prin care autorul urmărește să semnaleze vi-novăţia armatei române și a poporului român, iar pe de altă parte să evidenţie-ze prin contrast decăderea morală a lui Georgian. Punctul de maximă intensita-te îl constituie momentul în care Georgi-an Nicolau află că familia sa, pe care de mulţi ani renunţase să o mai vadă, a fost deportată, alături de alte familii de ţi-gani din Tărtășești, în Transnistria. Ro-manul pare că alunecă spre tragedie: eroul este prins între două sisteme de datorii: faţă de familie, pe care o poate salva, dar de care a simţit obligaţia să se îndepărteze pentru a putea deveni ceea ce este cu adevărat, și faţă de regimul de la care așteaptă totul. Imaginea mamei pe care a abandonat-o încă din adoles-cenţă și imaginea mareșalului, care a re-prezentat un fel de tată spiritual, devin două simboluri ale lipsei de consistenţă a vieţii sale. Neputând să aleagă raţional nici una dintre variante, îi lasă hazardu-lui responsabilitatea alegerii: dă cu ba-nul, iar hazardul alege să îi ofere posibi-litatea de a fi un om curajos, să își salveze familia. Doar că, după ce reușește, nu doar că nu suferă repercusiuni pe plan militar, ba este abordat de un grup de comuniști din exil, condus de Ana Pauker, care pregătesc îndepărtarea lui Antonescu, a cărui poziţie era aproape compromisă. Scena finală în care Geor-gian Nicolau conduce plutonul de exe-cuţie a mareșalului Antonescu este simptomatică.

Negru și Roșu este un roman în care latura istorică, fresca socială, atmosfera epocii și mentalitatea vremii dau senza-ţia de consistenţă universului romanesc. În nivelul său de profunzime, este o po-veste filosofică despre micimea fiinţei umane în care s-a produs o ruptură fun-damentală între raţionalitate și morali-tate. O viziune reformulată a egotismu-lui stendhalian, o replică modernă a acestuia, semnalată încă de titlu, în care locul substantivelor din celebrul roman stendhalian este inversat. Aici accentul cade pe meschinăria personajului: pe cale să devină un om important în socie-tate, Giorgian Nicolau nu va fi niciodată un mare spirit.

Aspecte ale romanului egotistPetru Popa

Cu Negru și Roșu, Ioan T. Morar nu schimbă tehnica narativă din Lindenfeld, singurul său roman, scris în urmă cu opt ani, demonstrându-și încă o dată opţiunea pentru scriitura clasicizantă, sfidând

artificiile și prestidigitaţiile optzeciștilor prin întoarcerea la o formulă specifică mai degrabă secolului al XIX-lea.

CRITICĂ | 3Supliment literar

www.revistatimpul.ro iunie 2014

Rănile dimineţiiAdi Filimon

Bătrâna venea spre mine cu braţele întinse, plângând în hohote. Picioa-rele, încălţate în șoșoni cauciucaţi,

alunecau pe zăpada topită, îngropân-du-se în ea până la glezne. Mi s-a aruncat în braţe, umilită și hăituită de gânduri negre. Cămașa lungă, cu broderie spartă, mirosea a busuioc. Am lăsat-o să plângă în voie, să-mi povestească durerea ce-o îneca, și-i priveam din când în când ochii duși în orbite, cu pleoape transparente și fără gene. După ce mi-a udat din belșug reverele hainei, s-a oprit cu ochii secătuiţi de lacrimi. Acum doar se sprijinea de umerii mei, încercând să-și mute în loc picioarele îngheţate. Plânsul nu-i oblojise durerea, doar că nu mai avea lacrimi. Do-riana o trase spre mașină și o ajută să urce. Îi puse pe umeri blana ei, forţând-o să se ghemuiască pe bancheta din spate. Bătrâna își descălţă șoșonii și-și srânse picioarele sub ea, acoperindu-se.

— Am dus-o la mașină, Fery! O să zacă acolo un timp… Ce facem, intrăm sau nu?!

Doriana obosise. Vălătuci de abur îi ieșeau din nări, iar obrajii îi ardeau.

— Nu mai intru. Intră tu! Bătrâna stă singură, nu are pe nimeni. Poate îi iei niște haine…

Stăteam faţă în faţă cu iubita mea, îi pasasem responsabilitatea de a da ochii cu realitatea împuţită în care o lăsasem pe bunică-mea. Știam ce aveam să văd, bătrâna era cam senilă și nu se mai îngri-jea. Doriana nu se gândea să intre. Era convinsă că nu va găsi nimic interesant în cămăruţele joase și insalubre.

— Să mergem, zise ea, ferindu-se de cioturile duzilor din grădină, tot ce mai rămăsese și nu mai putea fi pus pe foc.

Am urmat-o și, în treacăt, mi-am arun-cat ochii pe fereastră, făcând umbră cu palmele. Mare lucru nu vedeam, dar ghi-ceam obiectele, așa cum le știam din co-pilărie, când mama mă aducea în vacanţe. În curând, casa asta se va nărui, stătea deja într-o rână, tabla de pe acoperiș rugi-nise și ploaia mâncase pereţii din chir-pici. Nu credeam că mă va durea aminti-rea copilăriei. Doriana era deja la mașină, mă aștepta. Mi-am înfrânt durerea și am ieșit din curte. Tristeţea mi se ospăta din suflet cu vulgaritate. Nu voiam să-i dau satisfacţie, nu voiam să mă cert cu ea din nou. Îi spusesem că fac asta ca obligaţie.

Am condus haotic, bulversat de pre-zenţa acelei femei care era bunica mea, dar pe care n-o mai văzusem din copilă-rie, de când murise mama. Tata s-a recă-sătorit rapid, și-a văzut liniștit de viaţa lui  și nu m-a mai adus niciodată la ru-dele mamei. Pusese cruce la tot ce însem-nase trecut. Poate că îl durea prea tare, poate că mama nu însemnase prea mult pentru el… Cert e că abia acum îmi spu-sese de bătrână și de problemele ei. M-am trezit în situaţia fără ieșire de a-i hotărî soarta. Azilul era singura soluţie. Tocmai eram în drum spre un așezământ pentru care urma să plătesc destul de mult ca s-o ţină acolo.

Când am ajuns, Doriana o scoase cu greu din mașină, era înţepenită de frig și de spaimă. Încă nu-i spusesem că urma să trăiască într-un azil până la sfârșitul zilelor ei. Doriana o ajută să parcurgă ale-ea spre clădire. Cred că abia atunci s-a lămurit unde era. S-a oprit și m-a privit cu un fel de milă, iar pe faţă i se citea resem-narea. Apoi a continuat drumul, urcând încet cele câteva trepte de la intrare. Am înaintat cu ea spre salonul asistentelor, deschizând larg ușa. Asistenta de servi-ciu era acolo, pregătită s-o ia în primire. Am lăsat-o lângă ușă, ca pe un bagaj

nefolositor. Ea nu s-a împotrivit, era prea slabă și prea speriată. M-a privit o singu-ră dată în treacăt.

— Maică, nu mă lăsa aici, printre stră-ini…

Nu se mai stăpânea. Își ţinea palma la gură și respira sacadat, sprijinindu-se de ușă. Cămașa uzată atârna pe trupu-i filiform, măturând gresia neagră. Din poale i se vedeau picioarele, încălţate în șoșonii uzi.

— Trebuie, mamaie! Ce să fac eu cu tine?! În curând…

M-am oprit stupefiat de ceea ce era să zic. I-am întors spatele, coborând în sal-turi scările înguste. Voiam să plec mai repede din locul acela, să uit, să cred mâi-ne dimineaţă, când mă voi trezi, că nu s-a întâmplat asta, că viaţa mea e la fel de limpede și frumoasă. Nu mai suportam gândul că toate femeile pe care le cunoșteam trebuiau să-mi moară în braţe. Așa se întâmplase cu mama, cu sora, cu Ana Maria, soţia mea…

Mă usturau ochii și mă chinuia dure-rea de cap, îmi venea să vomit, iar aerul mirosea a fum de cărbuni. Grămezile de zăpadă murdară, aruncate la marginea aleilor, îmi jucau în ochi. Nu, n-o să-mi pară rău, n-o să mă întorc!

Pașii mânau spre mașină și o vedeam pe Doriana cum se ruja în oglinda retrovi-zoare. Asta mi-a dat un anumit calm, m-a făcut să-mi recapăt echilibrul, să depășesc faza cu remușcările. Aproape credeam că pot șterge din memorie ultimele ore. Mă simţeam oarecum eliberat de povară și capabil să las trecutul în urmă.

M-am urcat la volan. Paltonul ștersese urmele de noroi de pe pragul portierei, arăta jalnic, mi se scârbise de tot ce trăi-sem, cărând-o pe bătrână la azil. Alături de Doriana simţeam cum liniștea se cui-bărea, puţin câte puţin, în mine. Am cu-prins-o de după gât, iar mâinile ei fine îmi  căutau faţa, obligându-mă să o pri-vesc în ochi.

— Ai făcut ce trebuia!Chipul angelic, încadrat de părul

blond și voluminos, îmi zâmbea. Da, cred că făcusem ce trebuia!

— Nu-i așa, Doriana? Bătrâna o să fie îngrijită. O să aibă ăștia grijă de ea.

— Mai mult de-atât ce poţi să faci?! Alţii nici asta nu ar face.

Mă liniștisem. Cineva, jumătatea mea, îmi confirma că nu greșisem, că făcusem ce trebuia. De ce mă chinuiam să mă des-fiinţez, de ce îmi căutam vreo vină?! Nu mă puteam ocupa de bătrână, nu puteam s-o ţin la mine. Mi-ar fi încurcat cumplit viaţa. Dacă ar fi trăit mama, săraca, buni-ca nu era așa, nu ajungea la azil. Ar fi în-grijit-o ea. Nu așa fac toate fiicele?! Ba da! Ele au grijă de părinţi. Așa e de când lu-mea și pământul! Dar mama nu mai e.

Simţeam tot mai acut vina, iar dez-mierdările Dorianei deveniseră de nesu-portat. Mă irita faptul că nu spusese, mă-car o dată, să n-o las pe bătrână acolo. Întotdeauna făcea așa. Îmi dădea senza-ţia că mă lăsa pe mine să hotărăsc, dar mi-ar fi plăcut să-mi spună despre bătrâ-nă că nu merita să rămână la azil, că, dacă ne-am mobiliza amândoi, am putea să o ajutăm și să-și trăiască ultimii ani în liniștea familiei. Rememoram tot felul de întâmplări din copilărie, din casa veche a bătrânei, mi-o aminteam obsesiv pe mama cum îi spăla picioarele în lighean, lângă pat. Amintirea asta îmi provoca atâta durere, încât eram încredinţat că bătrâna nu merita soarta asta.

M-am ferit de alintăturile Dorianei și mi-am lăsat capul greu pe volan. Eram un

monstru! Bătrâna aia, pe care o amăgi-sem luând-o din casa ei, era o parte din mama, din mine. Simţeam că le trăda-sem, că nu mă voi ierta niciodată pentru lașitate, că nu-mi voi mai găsi liniștea. Mă gândeam, mă gândeam… Amintiri cu mama îmi sfredeleau mintea ca la judeca-tă și roiau într-un vârtej nebun, ameţin-du-mă. Nu puteam pleca fără bătrână! Prezenţa Dorianei nu mă mai ajuta. Era destinul meu, viaţa mea, pe care o trăiam acut, înghesuită în câteva ore, într-o expe-rienţă singulară. Trebuia s-o iau pe bătrâ-nă acasă! O aveam în minte cu boturile șoșonilor din cauciuc negru, ieșind din poalele cămășii lungi de marchizet.

Doriana trăgea de mine și-mi arăta cu mâna drumul din faţă. Ciudat, nu au-zeam ce spunea, doar buzele ei, ca două căpșune coapte, se lipeau și se dezlipeau, depărtându-se lasciv din încărcătura ru-jului.

În stânga mea se întindea aleea. Mor-manele de zăpadă murdară tronau de-o parte și de alta, ca niște pitici macabri. O să mă mișc de aici și o s-o iau pe bătrână acasă! Viaţa asta, poleită pe alocuri cu aur, îmi servise de multe ori lecţii impor-tante, pe care, de ce să nu recunosc, le-am tratat ca pe simple coincidenţe. M-am afundat și mai tare în ignoranţă, am rupt gura târgului cu banii, casa, femeia mea… Imaginea asta, de băiat bun, mi-o clădi-sem pe nefericirea altora. Și, iată, acum fac din nou aceleași greșeli.

Nu știu cum am ajuns din nou pe treptele înguste ale azilului. Pulpanele paltonului mi se înfășurau pe picioare și mă împiedicau să alerg. Pe bătrână o lăsa-sem pe-acolo, pe undeva, ca pe-o bucată de carne. Nu știam unde se află acum. Sângele îmi zvâcnea în cap, pete lumi-noase și albe se dilatau, obturându-mi vederea. În camera asistentelor nu mai era. O căutam deschizând ușă după ușă. Am găsit-o în rezerva socială. Era dezbră-cată și se adunase lângă tăblia de metal a patului pe care stătea, acoperindu-și sânii scofâlciţi cu braţele. Era o arătare, un sac de oase. Părul, strâns în codiţe împletite, părea foarte rar, iar cărarea se lăţise pe mijloc de-un deget. Ochii aveau un fel de rigiditate, ca ai unui mort. Asistenta o dezbrăcase și-i căuta prin dulapuri niște pijamale potrivite. Când m-a văzut, a înţe-les că voiam s-o iau de acolo pe femeia aceea care-mi bântuia realitatea ultime-lor ore.

Bătrâna era secată de viaţă. Am smuls pătura de pe pat, i-am pus-o pe umeri și, ca să n-o mai chinui, am strâns-o într-o îmbrăţișare disperată.

— Să nu mă lași, maică, aici! mi-a zis. Mai bine mă duci la cimitir…

Întotdeauna mă va bântui acea zi, în care m-am jucat de-a Dumnezeu, ca un nemernic ce sunt.

Gabriel Dragnea

Stai liniștit, don Quijote!Seara trecută tremurai la telefonSupărat că anul acestaȚi-au fost furate două săptămâniDe toamnă lăsându-ți anotimpulFără parfum și culoare.Ți-am spus să mai numeri o datăZilele și să îți aminteștiCe vise te-au cucerit…Căror nopți le-ai stat alăturiPăzindu-le liniștea?Ai continuat să creziCă mai trebuie să aștepțiÎn mijlocul drumuluiÎmbrățișările trecătorilor.Îmi pare rău că îți spun…De două săptămâniTot ninge, iar tu nu veziDecât că plânge cerulCu lacrimi de gheață.Cine ți-a spus țieCă pentru a ne pătrundeSoarele în priviriTrebuie să încătușezi norii?Stai liniștit!Am vorbit cu don Miguel…Dacă te vei rătăci în ochiiCelor care nu te văd altfel,Te va crea din nou.

Alexandru Nerava

Cântec de dragosteFlorile noastre s-au trezit la viață, răsună glasul ierbii pe câmpii. Iubito-n fiecare dimineață, într-un sărut, redevenim copii. Sunt vinovat de păsări și de tine, aripile tăcerii ne străbat. Din soare curge miere să ne-aline și-n curcubeul lui ne-am botezat. În prag de toamnă colindăm copacii, cu frunzele ne-mbrățișăm și noi. Au ruginit sub lună cozonaciiși-nvingem vântul, desfrunziți și goi. Dar iarna, când zăpezile-mi vorbesc și tu, iubito, într-un vis mă-ncui, într-un infern de gheață mă trezesc înzăpezit, în ochii tăi căprui.

Darie Lăzărescu

Poză mișcatăMultă vreme n-amsă mai scriu despredragoste. e o carte închisăcăzută după noptieră.ochelari de bătrâncu rame din sârmă.o cană cu urme deceai pe fund cu ofelie de lămâieadusă tocmai dinKerkira.mai găsesc dimineațaamprente dulcipe paharul cu apă de mare.un bilet scrispe fugă – ca și cumsenectuteaar fi altcevadecât o femeietrăgând disperată de riduri.ca și cum muzikiacea mai plăcută auzuluiar fi șoricelulcare noapte de noapteîmi roade papucul.tot ce rămânede povestit astăzieste portretul mameiîntr-o poză mișcată.

Nu mai suportam gândul că toate femeile pe care le cunoșteam trebuiau să-mi moară în braţe. Așa se întâmplase cu mama, cu sora, cu Ana Maria, soţia mea…

Supliment literar4 | LITERATURĂ

nr. 183 www.revistatimpul.ro

Claudiu Komartin Rita Chirian

PatrioticIată patria mea.Iată o națiune romanțioasă ca o fată bătrână.Iată grânele ei, iată uzinele înfloritoare, iată-i aeroporturile și turnurile de

control,iată dealurile, izvoarele, munții, iată locuințele oamenilorși iată-i pe oameni în locuințele lor, veseli și încrezători în destinul lor.Iată o țară ca un glob de sticlă în care au încăput toate acestea.Dacă ai scutura globul, ai vedea imaginea răsturnându-se, caiicăzând de pe dealuri cu capul în jos, turlele sclipitoare înfigându-se în pământ.Țara aceasta este o țară pe dos?Cel care a spus asta va fi aspru pedepsit.Țara aceasta pe care glandele o trădează atât de des.Fie. Voi spune că îi aparțin și voi închide ochii.

Iată patria. Iată idealurile. Iată oamenii cu foarfecele lor de tuns iarba.Cu roboții de bucătărie. Cu dezordinea și cu platfusul.„Vă dați seama ce bine ne-am fi descurcat dacă am fi fost să spunem greci.”

În țara aceasta s-au inventat multe lucruri frumoase. În țara aceasta s-au inventat două-trei lucruri utile.În țara aceasta s-au inventat mereu scuze.În țara aceasta ești pus adesea în situații fără ieșire.Când mi se întâmplă, mă forțez să spun o glumă, fac un număr de jonglerie.Credeți că ajută la ceva?

Iată o țară cu memoria vraiște ca a unui poet.Iată pisica poetului.În obiectiv intră lucruri la care nu te-ai aștepta, peisajul se modificăla cea mai mică intervenție.Țara aceasta a așteptat mereu să intervină cineva.Țara aceasta a crezut că, dar realitatea a contrazis-o.„Țara asta nu se va lecui niciodată”, mi-l amintesc spunând pe bunicul.Sunt sigur că se baza pe ceva.

Iubesc țara aceasta și îmi iubesc limba maternă, iubesc acest accentce predispune la crize existențiale.Iubesc țara aceasta cu melancolia ei, cu capul băgat în pământ,țara aceasta unde apele-s repezi și fiarele nu se încruntă niciodată la oameni.

A fost o vreme în care aș fi vrut să scriu versuri direct pe timpan.Aș fi primit bucuros titlul de cetățean de onoare al orașului Urlați.

Acum știu cât e de important să deosebești lucrurile folositoarede cele nefolositoare. Dacă ai un steag al tău, poți cel puțin să-l fâlfâi.

Cineva îmi vorbea despre voluptatea de a pierde bătăliile importante.Țara aceasta are tot felul de voluptăți.Țara aceasta își expune ciotul, se mândrește cu el, ți-l bagă în ochi.Îngerași de ghips roz ciobiți, aramă coclită.

Se simte în aer apropierea furtunii.Ar trebui să strângem scaunele de răchită de pe terasă. De pe terasă nu se văd munții și nu se aude marea,doar gardul culcat de vânt, câinii rezemați de o baracă muncitorească,foșnetul de răchită subțire al patriei mele...............................................

CangrenajPoate că, în ciuda aparențelor, Pământul este locuibil.Întreabă rachetele cu rază lungă – or să rânjeascăla tine ca la un prost,– muniția e-n surplus, bancherii s-au îngrășat din noupeste măsură – nu îmi vorbi despre suflet, suflet auși cei ce își poartă bocancii pe dinăuntru – și știu să loveascăla timp.

Nu mă voi putea lua la întrecere cu băiețandrulsurprins de cameră târând prin praf mitralieratatălui său ciopârțit de mercenarii din nord. [O știre anunța că într-o mănăstire de la frontierăcălugărițele au căsăpit refugiații prea zgomotoși,iar apoi s-au mâncat între ele…]

„Păzește-te de om, dușmanul natural al omului”îmi repetam, mergând pe stradă,sau „Nici ieste șagă a scrie ocară vécinică unui neam” – așa,în gura mare –, și altele asemenea, pentru că uneoriomul tulburat găsește sprijin în astfel de vorbe – cândsimte respirația infectă a aproapelui, damful de sângestricat; când îi e băgată lampa în ochi; cândi se deșurubează genunchii și îi sunt umilite mâinile.

Pentru că aproapele este crud și stupid (!)și nu dorește decât să-i semene cât mai multzeului său, Tezcatlipoca.

dansul în plasăo femeie nu. o femeie nu corpul meu. dacă plângi n-o să mă mai vezi niciodată  – spune  – și atinge vârful nasului cu arătătorul  – și ea nu știe dacă  – și-și lasă capul, umărul și genunchiul să atingă peretele. cei frumoși & puternici sunt foarte bolnavi. și boala lor este dansatorul în plasă. și dansul lor se face viața. dar o femeie nu, pentru că zâmbetul și lacrimile îi scot pe oameni din minți. viața ei niciodată, pentru că există organe învelite în foiță de aluminiu și linii perfect trasate. dacă vorbește, totul începe să fie, și pasărea cu inimă de tinichea, și creierul de silicon? n-a purtat niciodată haine de carne, numai coroane care apasă, coroane care nu sunt nici pentru umeri, nici pentru sâni, nici pentru capul de copil al sexului. cineva i-a frecat ochii cu vată de sticlă. cineva i-a îmbrățișat picioarele. când a fost liniște, au fost rândunicile dinăuntru, și a spus, rândunicile sunt șerpi dacă te uiți cum trebuie. mortul  – și știe că e mort  – o sărută, morții au scuipatul rece, spune. mâine sărutul va fi uitat, și uitat a fost ieri. cu simplitate începe: piciorul care se rupe, și mobila căzută, apoi dansul în plasă și în lumină. câștigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe inima cui te-ai urcat? frica este o rochie de fluturi. nu vezi dacă te uiți în apă. nu visa nimic, ți-ai putea auzi numele, doar o femeie nu corpul meu. ai închis fiecare cameră, nici fumul nu mai găsește drumul, și fumul știe că sus. ce e numele tatuat pe încheietură? muchiile gemene care-ți sunt inimă & semnul de ceață, norii albaștri. primești ploaie pentru osul lipit. nimeni nu știe că se pleacă în grabă. nimeni n-ascultă cauciucuri scârțâind între jumătăți de oameni.

noin-o să avemo casă &n-o să creștem un câine.

fericirea este paharul gol pe care îl lasă, când pleacă, proprietarul & creditorul.

înghețăm cum vine întunericul,

trăgătorii ratează în același punct, mândri de consecvență.

staubtristețea noastră pentru părțile încă sănătoase, și-apoi transparența acestor zile când crinii sunt vaporașe prin sânge, tristețea ca pasăre oarbă, și tu ești un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău și l-am urât, pământul a fost fertil numai când mirosea, am stat printre aceleași lucruri pe care le-am numit, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiți din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom, dar invizibil, baloane roșii plutind, plec în tăcere și nu e un lift cu oglinzi, cât plătesc pentru răspuns, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc despre cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și spun fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și spun nume simple ca pentru insecte, și blândețea nu-i un nou instrument pentru îmblânzire, când sunt casă și nu ești acasă, și memorez fețe & contururi câștigătoare, și-n zori muzica spânzură în cap, un strat de gheață întinsă cât dorm, și vântul, și raze cuminți sub linia orizontului, ce nu te ucide continuă, când sângele e cald încă, steaguri de oameni care renunță, cred cu mâinile și picioarele, mai aștept, amar o să fie bun & pervers.

nu te sperianu te speria, sila vânătorului cu nările lipite de pradă ți-e cunoscută – nu te speria, ce ai văzut e gravitația sub globul de uraniu, scheletele sub zăpezi –vii tot mai aproape – violul se face tot pe furiș,iar rânjetul alb, o, rânjetul alb e al inimilor ferfeniță al inimilor pure

cui m-ar auzii-aș spune că aici e o primăvară lungă. dacă ne-am ascuți simțurile, am auzi insecte cărora niciodată să nu le nimerim numele. limbajul s-a ridicat deasupra lumii; la fel s-au pierdut insectele în termitiere, obiectele s-au adunat și au devenit inutile, mici anotimpuri care n-au cotit-o înspre nimic. ne-am făcut fotografii și, pentru că ne-am apărut minunați, am alergat ca viezurii. cineva și-a vârât pumnul și a chiuretat zgârciuri și a zis ceva despre suflet, toată treaba s-a petrecut înăuntru, ca-n templele de sub nisip. sub soare, am așteptat. roșu care se face galben care se face verde care se face galben care se face roșu. totul trebuie să se fi derulat cu încetinitorul, de vreme ce viața e la fel de frumoasă, iar jokerii funcționează în ambele sensuri. și disperații, și ucigașii au fost blânzi, au crezut că-i așteaptă ceva de

săvârșit.

black fridaymi-e greață de atingeri,& degetele îmi aminteau cozile de pisică. am desfăcut-o – am acoperit ochii copilului, &n-ai fi putut fi mai gol & mai limpede. între picioarele ei, am întrebat de câte ori i-ai spus că nu va veni dimineața.

tandrețea e bucata de carne crescută în mijlocul măselei – și pe tine te dor mușchii când te trezești, de parcă ai sta sus, sus de tot, și te-ai uita la prea multe lumini? am înghițit scame, luând și lăsând, și lumea a trecut fără să lase vreo urmă, iar în mulțimea noastră n-a fost nici un erou, dar atâta fericire –

părul tuns la piele, zâmbet, & rupi, & trebuie să iubești tare mult,de vreme ce nici o femeie nu poate să spună ca mine, suntem amândoi în întuneric.

nu-mi cere să-ți dau de mâncare,noi nu putem fi hrăniți decât deodată. cine a înnebunit primul? tatăl cui e mai nebun

decât al nostru?

danseazămergem împreună,stai lângă mine, ia-mă de mână(când nimic),la orizont, pădurea(haite de câini care ne-au arătat cum își sapă adăpost sub pământ),înaintăm și suntem fericiți, pădurea e înflorită(ție nu ți-e frică de câini, ție nu ți-e frică,iar demonii noștri dansează firesc împreună),galben, violet, rozaliu,apropiindu-ne, vedem milioane de pungi de plasticprintre ramurile goale ale copacilor,galbene, albastre, roșii, albe,„a fost furtună”, îți spun,„a fost furtună”, îmi răspunzi.

număr privatsuntem mai mari decât gura copilului,numai buni să acoperim aceste spărturi. prietenii vii au făcut totul repede & bine, și cineva a plâns, însă foarte puțin, și dragostea a fost frumoasă ca sângele în pantofii prea mici, rana a fost aici dinainte,noi ne-am născut pentru ea.

LITERATURĂ | 5 Supliment literar

www.revistatimpul.ro iunie 2014

Andrei Zbîrnea

Teodozia Zarivna

Însemnări pe poala rochieiTraducere de Dumitru Crudu şi Aliona Mihailov

(fragment de roman)

În vale, la fel ca botul unei fiare uriașe cu limba scoasă, se sufoca văgăuna plină cu copaci în dricul unei amiezi

de iulie. Părea o prăpastie fără fund, pe care nici o boare de vânt nu aducea ră-coarea salvatoare. În fiecare zi, începând cu Treimea și până la Petru și Pavel, tot ce e viu ieșea la suprafaţă, apuca aerul cu gurile încinse și lacome, se târa pe malu-rile înalte, pentru ca, într-un târziu, să-și stăpânească bătăile inimii și să se poto-lească. Nu avem de unde să știm dacă vi-perele încolăcite unele în altele mai res-pirau, odată ce scoteau doar sunete respingătoare, un fel de șuierat și sâsâit ţâșnind din adâncul pământului, la fieca-re freamăt al tufișurilor.

Pe neauzite se apropiau vulpile nă-pârlite, care, acum câteva zile, încă mai străluceau în zăpada de culoarea laptelui, de parcă ar fi fost niște mantii regale. Ne-păsătoare, clătinându-se ba încolo, ba în-coace, opărindu-se în burta umedă a râ-pei, aproape urând propriile blăni, pe care și le jupuiau cu furie, vrând să și le scoată de pe trupurile supraîncălzite, se căţărau pe culmi, ca și cum ar fi vrut să scape de un mare potop, atât de insupor-tabilă era vipia.

Nu departe, o haită de lupi, cu capete-le uriașe, lehămisite, bântuiau prin iarba înaltă, tot mai înaltă, de parcă ar fi fost vrăjită, lăsând un fel de potecă strâmbă și șerpuitoare în urma lor, mult timp după aia necălcată de nimeni.

Din când în când, clătinându-se când pe o labă a piciorului, când pe alta, mistre-ţii pântecoși, roșcaţi și negri, mânjiţi de lut grohăiau ameninţător, făcând ca totul din jur să înmărmurească și să le cedeze drumul celor puternici.

Însoţind și depășind fiarele, venea pu-toarea în valuri și rotocoale, agăţându-se de picioarele celor întâlniţi în cale. În jur, totul duhnea ameţitor. Mirosuri care mai de care. De departe se distingea mirozna de pelin, deosebindu-se și ea, de la un soi la altul, de la pelin la pelin, într-un fel mi-rosea pelinul tânăr, verde și otrăvitor, și cu totul altfel pelinul mai bătrân și mai cenușiu. Peste toate însă trona amărăciu-nea șmagului măselariţei după ploaie. Timida miroznă a ierbii cabaline și abun-denţa parfumului mentei întunecate, cu frunze late, reci și apăsătoare erau astu-pate de odoreala grea și groasă a brustu-relui, de la care ţi se întoarce stomacul pe dos. Noroc că vântul care bătea împrăștia în jur boarea acrelii frunzelor de boz de pe culmile de deal chele sau balsamul mieriu și înghesuit de cimbru. În cele din urmă, toate miroznele acestea se ticseau unele în altele, de parcă ar fi vrut să se anuleze reciproc, ţâșneau după fiecare animal ca un vânător sau ca o trenă de

eter. Parfumul teiului înflorit venea ca o alinare. Cu toate astea, senzaţia pe care o puteai avea în mijlocul acestor mirosuri e că un bufon nevăzut ar fi apăsat pe foalele lor, făcând ca să te izbească în nas, când un miros, când altul, după o schemă știută doar de el.

Pe ţeasta dealului, răscolită de miro-suri, se întuneca ceva contra soarelui. Nici măcar fiarele nu îndrăzneau să se apropie. Numai păsările, zburând lin și îngrelate, mai ajungeau din când în când acolo.

Figura care se înălţa ţeapănă pe tigva dealului îi aparţinea unui pletos complet cărunt. Numit de unii Zraiaţ, acesta scru-ta împrejurimile. De mult nu mai erau în viaţă oamenii care știau pe câţi i-a umilit și călcat în picioare de-a lungul vieţii sale. Sau cât aur și argint a agonisit și l-a risipit cu soţiile și amantele sale, care, pe când era în putere și avea vigoare, se un-duiau pe lângă el ca firele de iarbă în

bătaia vântului, și cui i-a dăruit un inel cu pietre preţioase de culoare roșie! Numai unii mai ţineau minte din cele povestite de martorii oculari că i-ar fi plăcut migda-lul în perioada înfloririi și cămășile din pânză vechi și roase, cărora, dacă te uitai prin ele la soare, le vedeai golurile din ţe-sătură. În schimb, corpul în ele respira ușurat. Un om mai curios din fire se zice că l-ar fi întrebat:

— La ce bun ai atâţia bani, dacă porţi cămăși ponosite și mănânci hrișcă de post?

Însă, la întrebări retorice, Zraiaţ nu se grăbea să răspundă. Pe de altă parte, oda-tă cu scurgerea timpului, pe foarte puţini oameni îi mai interesa un vâj hodorogit, trăind între pereţi de piatră albi, într-o casă care se vedea tocmai de aici, pe fun-dalul unui cer liliachiu, palid și smălţuit, poate pentru a nu se gândi cum i-a curs printre degete viaţa sa lungă, dar, de fapt, fulgerător de scurtă.

Cu atât mai mult că vremea era tulbu-re și confuză: fiecare având grijă de pro-priul buzunar, fiindcă banii, la fel ca în toate timpurile, și în vremurile acelea erau la mare cinste. Pentru bani îţi puteai pune gâtul sub par. Așa ca în tinereţea lui Zraiaţ, când acesta fusese judecător prin-cipal și când decidea soarta celor mai bo-gaţi și mai importanţi oameni din regiu-nea lor. Zraiaţ nu ar fi vrut să fie ceea ce a devenit. Dar până și el nu putea să dea timpul înapoi. De aceea și aștepta (dacă Dumnezeu l-a lăsat în viaţă) ca oamenii să uite cu totul de el, să uite că au fost martori la ceea ce a făcut în viaţa sa. Și chiar dacă, pe timpuri, toţi, de la mare până la mare, tremurau și se aplecau în faţa lui ca iarba, în prezent, trecea drept un bătrân șters, oarecare. Însă mai bine așa, decât ca lumea să știe că el e Zraiaţ.

Poetesă, prozatoare, dramaturgă și eseistă de limbă ucraineană, Teodozia Zarivna locuiește în Kiev. Este autoarea a cinci cărţi de poezie: Acţiune în cerc, Paznicul raiului părăsit, Cu Patria în stemă, Meditaţii provinciale și Din cenușă și metal. Totodată, a publicat cinci romane: Pietre crescând prin noi,

Ţările calde inexistente, Vânătoarea păsărilor cerului, Scândură din răchită și Jocuri pentru băieţi. Este prezentatoare de emisiuni la Televiziunea Naţională. Laureată a numeroase premii literare. A mai fost tradusă în limba română în revista Contrafort. Acest fragment este dintr-un roman postmodernist, în care istoria se întâlnește cu analiza psihologică și cu detaliul poetic. Acţiunea are loc în secolul al XVIII-lea, în Ucraina.

blestemul lui béla guttmannbenficăi lisboa

poezia nu m-a oprit să-mi las jucăriile împrăștiatepe casa scărilor. poezia m-a învățat să-mi mint părințiicu dezinvoltură. am cunoscut frica doar atuncicând lucrurile păreau să se așeze.

va trece mai bine de o sută de ani șinu voi ieși din groapa de potențialvoi fi – în cel mai fericit caz – doarun număr din șirul lui fibonacci

poezia nu ține cont de raportul ocaziilor.poezia e imnul germaniei intonat deun ghanez la finala cupei mondiale.poezia face trecerea de la vivaldi la glazunov.

vor trece mai bine de o sută de anidragă bélaoare cum va arăta harta politică atunci?

#hollowdoar un gest – gaiță zeflemitoare-

(mai târziupocitania va lovi din noudar tu vei fi în siguranță)

/ásha lipită de obrazul tău kazim privește în gol ca o statuie vivantă/

(un filmo hologramăun început de furtună tropicală)

nimic mai mult

#efectulfluturete-ai trezit mult mai devreme ai ieșit din așternutul

moale cu teama victimei urmărită de lunetist lunetistul nu-și băuse cafeaua cu lapte era legat de mâini și de picioare

nu orice adiere te apropie de coala de hârtie unele nici măcar nu zgârie gheața

în jurul tău orologiul se opreștecutremurul nu mai vine

și

nu înțelegi ești o patinatoare înnăscută reproșurile nu au

nici un sens dacă ai fi pianistă ți-aș tăia degetele fără să stau pe gânduri fără să

oricum tu poți interpreta rahmaninovși fără ele doar cu mănuși de catifea

am vrut să stau departe de orașul care nu a cunoscut zăpada nu am reușit

să pot înțelege cum pierderea motanului e mai dureroasă decât pierderea propriei mame

în jurul tău orologiul seopreșteiar larvele se transformă în nimfe

#aegisfocuri de armăîn câmpul cu maciásharespiră prin pori

RMNAndreei

ca și până acumvoi forța ușa de la intrare cu scâncetul unui bebeluș din incubator

ca și până acummă voi raporta la analizele de sângeca la un stop cardiac filmat în super slow motion

ca și până acumpriveghiul va avea aripi și pleoape de îngeriar apa va intra în capelă udându-ne până la

genunchi

ajută-mă să scriu poemul RMNîn schimb îți voi da un rol secundarîn serialul tău preferat

apărare sicilianăîmi aleg mișcările cu grațieîmi ling rănile cu precizia unui tigru bengalezîmi revăd rolurile dinziua precedentă

vino să lipimtimbre pe cărți poștaletrimise în modaleator

unele vor lua drumul provincieialtele nu vor avea nicidestinatar și nici expeditorcele mai multe vor ajungeîn vamă

/căutarea e în sineun act de curajla fel și apărarea siciliană/

6 | LITERATURĂSupliment literar

nr. 183 www.revistatimpul.ro

Dan Coman Raluca Ioana Rîmbu

flori la ferestrenu ești iubitul meu. nu strângi pisica în pragul ușii

viicu flori cu priviri de lux când zgârii dosul

pleoapelorai unghii curățate albesauroze ca mațele cutieide ciocolată mereu city delight 

nu înjuri până vii la mine/vii și spuirugăciuni în barbă

apoi te razi. tricoul cu metallica îl speli cu vin roșu din ’69 (îl păstrezi la cutie) camerate primește nu te înjură te primeștecu flori la ferestre/cu reclame în surdină fără bani

de chiriete așezi și rozi secvențecu suleyman. o să adormi între coapsele acestei

obsesii. căvine iarna că scrii versuri alunecoase pe coji/pehârtie creponată cu dungi, că am o colegădansatoare lasă-mă lasă-mă să mă-mbăt cu lame orbit

o să te lase o să fii o cărămidă din argint de doitreibani dinunghii scăpate pe podea

odă. modern styletrec prin patul miresei. scap de această depresie

de rujulprimăverii trec și printre borcane cu dulceață

printre oameni contagioși mă rogsă nu fie un cântec deștept la radio

de ce de ne ce pentru că n-am bani de tren. de ziua ta ți-am luat

alte țigări fine alte limonade și alți prieteni pentru că și prietenii mei au salvat ceva când ne salutăm tu zici

că murim un-doi. murim după prima silabă și atunci

pleci după ce-mi dai înapoi niște stele niște luceferi pânza freatică a zilei de mâine/până atunci

o să merg pe o plajă o să mă înec o să-mi revin o să merg într-o livadă

de măslini să-mi ard pielea

am sărutat pe cineva într-o livadă ca asta cred că l-am îmbrățișat tare se lipise coasta de coastă ca super lipiciul ca marca de scrisoare

computer games foreversuntdouă feluri le joc în costumul de carne/asortate cu poșeta cu câinii cu părul scurt& cu miopia

ne punem mâinile la ochi ne tăvălim peste fuste înflorate priviri de peruzea printre degete țigări stinse ca niște leșuri

aud/sunete ne plimbă pe toți pereții excesul de zel mereu cu amintiri de culoareazilei de postvăd/nu suntem îndrăgostiți ne promitemzile lungi de post de vară până-n searăne căutăm pe internet dar nu vrem

suntem singuri ca bubble boy

păpuși de laptemă inviți la mall ne pierdem printre păpuși. le dezbrăcăm le

îmbrăcăm aflăm repede taina coastele melelipite de ale tale coastele mele

fragile sensibile cu os ușor coastelepăpușilor

pierdem cheia corpuri bâțâie frenetic le căutăm în partea întunecată a spinării arunc priviri de peruzea în ceafa ta și tu te razi la oglindă țigări stinse ca niște suluribete

aud/sunete ne întorc în stradă mașinile calcă zebrele fețele curăță de culoare fuste înfloratevăd/mă cauți mă găsești lângă ghereta de pai

pazniculsalută mâinile lui mari desenează zile lungi de post n-are voie lapte

suntem singurica barbie doll

o fotografiepe de o parte, rămâne frumusețea. o fotografiecu tine la mareluminând noapte de noapte fața unui bărbat obosit,aplecat peste ecran,îndepărtând în răstimpuri musculița de casăatrasă și ea de soarele puternic al litoralului

românesc.frumusețea rămâne. o fotografie de vară salvată-n

calculator.nimic real, o femeie superbăde mărimea unei lăcuste îndepărtându-se pe nisip.și o lumină roșcată ieșind doar pe jumătate din monitorînconjurând fruntea ridatăfăcând-o să pară un ghiveci înflorit.

pe de altă parte, viața. soare blând de primăvarăîncălzind orășelul din nord. moralitatea,grija față de cei dragi, cursurile de logică la

cel mai tare liceu.firi sentimentale, dragoste,respect și obișnuință. și o pasăre înaltă,un fel de flamingo tăcutplanând îndelung deasupra unui bărbat care

se întoarce acasăca deasupra unui loc părăsit.

planta pornomintea aceasta hiperdisciplinată, și de aceea

mereu cu un pas înaintea mea,în nici 40 de ani s-a extins ca o ciupercă peste

toate celelalte părți ale corpului.a înfundat cănile de cafea, a turtit țigările în

buzunare, a controlat la sângeorice manifestare a bucuriei.un cap mare și gol, umplut doar cu frig și lipsit de memorie.am rezistat dragostei, inteligenței și moralei.am făcut față tuturor emoțiilor, talentului și presiunii constante a vintrelor.acum mintea mea e o uriașă plantă porno ajunsă

la maturitate supraviețuind de una singurăîntr-un apartament devastat.

strategiiies din școală și nu cu mult înainte să intru în casămă opresc pe banca din parc să fumez.

copiii n-au culcat încă iarba, praful se duce doar până la glezne,soarele-ndeajuns de sus casă mai stea o vreme căldura în păr.port manșetele blugilor suflecate. am obosit.pe cei care se opresc să saluteîi alung ca pe muște, fără să mai deschid ochii.altădată cineva mișca întruna la dreapta mea.altădată umblam fără să mă opresc.țin țigara-ntre degetede parcă mi-aș strânge degetele-ntre uși.deschid ochii: soarele sus,spatele drept, oboseala aceeași.mă ridic, intru în casă, sunt primul care-a ajuns.beau o gură de cafea apoi mă aplecși-mi sting iute capul în scrumieră.

ultima vară cu tânărul văsieșritmul e bun, noaptea aproape, entuziasmul,așa cum se cuvine-nspre 40,doar din când în când și fără nici un motiv.singur pentru două zile, dar mai întâi plăcerea.

afară apă caldă, o măruntă clovneriepe deasupra casei, acolo unde ploaia face scântei.vreme bună pentru o așa plăcere. vreme bună,

repet,vreme în care tânărul văsieșintră să fumeze în classde parcă s-ar ghemui cu greu sub o masă.

când lumina s-a dus fac puțină lumină.nici măcar nu se sperie câinii care-și saltăbulina galbenă prin parc –dacă se pornesc să latrelatră atrași ca musculițele de varăde strălucirea iute a vreunui umăr de mamă ieșit

din tricou.

ploaia s-a oprit, ritmul e bun, tânărul văsieșa ieșit din class de parcă s-ar fi mișcat pe sub masă,schimbând poziția incomodă.cine să știe încotro o s-o ia și pentru cât timp.

plăcerea a trecut, transpirația e pe sfârșite, mai puțin de două zilepână se va umple casa din nou.înainte de somn mai încerc puțină cafeade pe fundul ibricului.parc-aș scutura ceva de bun-rămas.parc-aș scutura neîndemânatic deasupra ceștiiun covoraș de iută.bun-rămas, tinere, bun-rămas.

ca pe un bărbat neatinsuite mergi așa pe stradă fredonând sunete vechite uiți în stânga te uiți în dreapta și nu e nimic câțiva copii îți zâmbesc iar tu calci peste urmele

melerămase acolo ca niște lipitori gata să-ți înconjoare

gleznastraturi peste straturi pașii se așază ca frunzeleși îmbătrânesc în aceeași poziție dinamicădin ce în ce mai mulți ca mușuroaiele pe care le

ferești sărind coarda să nu le ucizidoar pașii mei stau să te cuprindă ca pe un bărbat

încă neatins

cum că tu ești femeia în care înfrunzesc frânghiitreci pe stradă în același ritm în care apar

diminețilecu uterul doldora de copiiaerul răspândește mirosuri de tei

și la fiecare colț în tine mai înflorește o frânghietu ai vrea să fie un poem de dragoste tu ai vrea să

apari în fiecare videoclippe care ți-l imaginezi cu ochii închiși când te muți

de pe un picior pe celălaltprin fața ta se scurg șiruri de melci lipicioșicalci peste urmele de argint mai apăsat ca de

obiceitoată noaptea te-ai zvârcolit în așternut și ți-ai

curățat ochiul cu retina sfâșiatăai căzut de câteva ori în tine și ai ieșit cu unghiile

rupteșoptești mișcându-ți buzele cum că tu ești femeia

care merge pe stradăcum că în tine înfrunzesc frânghiicum că

ar fi trebuit să ne iubim ca doi oameni viitrebuie să ieșim de aici cât mai e timpsub un cearșaf se iubesc doi muribunzica doi melci uitați la soare cu pielea uscată

nu așa e sfârșitul nu așa e sfârșitulmă cuprinde duioșia și mila și fricași mă copleșește smerenia în fața preotuluitoate ușile sunt blocate la parter păzește un pazniclifturile sunt pline de oameni care bâzâie ca

insectele intoxicatetrebuie să ieșim de aici cât mai e timpîți strecor fiolele în buzunarul pijamaleiși te iau în brațee încă dimineață dragostea meaar fi trebuit să ne iubim ca doi oameni vii

femei matrioșkaîn rest plantele sunt fireștiau momentele lor când încep să crească să se

îngroașe să se întindăînghit insecte și înfloresc pe marginea patuluine cuprind atunci lacom și noi nu avem nici o

puteretrec primăveri peste cămașa pe care o îmbrac mereuîn ea e mirosul pielii bărbatului care doarme la

gura sobei

ne cuprind păsări sticloase în cioc și ne ridică în aerrochiile mele se întind de la un capăt la altul al

lumiiînșirate pe o sârmă de telegrafvezi cum se îmbracă femeile în eleși e ciudat cum seamănă cu păpușile matrioșka

poemul biciclisteinu se știe dacă afară s-a înnorat sau poate ochii

meise lasă nopți peste lume și e doar dimineațăși e doar începutul din urma tatoate ceasurile au început să ticăieși cel din cutie și pendula dintre cele două ușifluturii se prăbușesc cu zgomotși lasă adevărate cratere în pământrămân nemișcată așa cum te port în mine ca pe un vas chinezesc pe vârful picioareloraș vrea să nu te mai pot iubi și să alerg cu bicicleta

fericităcă nu te mai pot iubisă strig din toți creieriisunt prima femeia care nu mai poate iubi

Lia Faur

LITERATURĂ | 7Supliment literar

www.revistatimpul.ro iunie 2014

Un câștigător postum la loteria posterităţii: John Kennedy Toole

Thelma Ducoins Toole era profe-soară, dar în urma căsătoriei și-a pierdut postul de la Lakeview School,

întrucât consiliul de administraţie, ur-mând mentalităţile epocii, a considerat că o femeie măritată, cu mijloacele de sub-zistenţă asigurate, nu trebuie să ocupe o slujbă remunerată mai necesară unui băr-bat, cap de familie. Așa încât a fost nevoi-tă să se limiteze la a da lecţii particulare de dicţie, muzică și expresie dramatică.

Era o femeie extrem de cultivată, dar, totodată, și o mamă severă, dominatoare și de un bovarism agresiv. Dispreţuind fa-milia lui John Dewey Toole, care i se părea necioplită, și fascinată de o celebritate la care nu avea cum să acceadă, ea a mizat pe înzestrarea fiului ei spre a atrage asupra sa lumina proiectoarelor. Iar fiul se dovedea dotat, receptiv, cu aplecare spre studiu și cu aptitudini muzicale și actoricești deo-sebite. La zece ani era vedeta unei formaţii artistice compuse din 50 de copii, se re-marca în spectacole prezentate pe scena teatrului de copii din New Orleans. Mai târziu, în timpul liceului, aflat mereu prin-tre premianţii clasei, a câștigat mai multe concursuri de eseuri, precum și un premiu acordat elevilor excepţionali, membri ai clubului extrem de selectiv Newman. În sfârșit, la 16 ani a scris primul său roman, The Neon Bible (Biblia de neon).

Datele acestea sumare – și altele încă, asupra cărora nu e necesar să insistăm – sugerau că Thelma Toole avea dreptate și că apropiata ecloziune a personalităţii de anvergură a fiului său era iminentă.

Perioada care a urmat școlii secunda-re a părut să o confirme.

Studenţia şi profesoratulJohn Kennedy Toole a fost un student

excelent mai întâi la Universitatea Tulane din New Orleans și apoi la Universitatea Columbia din New York, unde a studiat intens pentru a-și lua masteratul într-un singur an. La 22 de ani îl regăsim la New Orleans, unde este asistent universitar la catedra de limba engleză la Universitatea Louisiana de sud-vest. Este iubit de stu-denţi, invitat la toate petrecerile lor, unde intră în pielea unui personaj pitoresc și histrionic, inventiv, bun improvizator și farsor, care face deliciul tinerilor. Este pa-sionat de blues și de literatura beat. În 1960 obţine o bursă pentru un doctorat la Universitatea din Seattle, dar preferă să accepte o altă ofertă, aceea de profesor la colegiul Hunter din New York.

Există însă ceva febril și dezechilibrat în existenţa tânărului profesor, care, în comportamentul său cu tinerele din jurul său, există ceva din suavităţile unui ado-lescent timid și neexperimentat. În 1961 părăsește postul de la colegiul Hunter, pentru a se înrola în armată. Rămâne în mediul militar timp de doi ani, într-o gar-nizoană din Porto Rico, unde le predă lim-ba engleză recruţilor de limba spaniolă. E o perioadă de excese alcoolice, de depre-sie și instabilitate în relaţiile cu camarazii săi, dintre care unii îl dispreţuiesc din pri-cina unui episod ambiguu, când ar fi fost nepăsător și nu ar fi acordat asistenţa ne-cesară unui instructor care încercase să se sinucidă.

Al doilea an este totodată și perioada în care, retras în biroul său de sergent, scrie noaptea, la o mașină de scris împru-mutată, în câteva luni, din martie până în noiembrie 1963, o mare parte din romanul său A Confederacy of Dunces. Se întoarce la sfârșitul anului în New Orleans pentru

a-și ajuta părinţii și se angajează ca profe-sor la Colegiul Dominican.

Încercări eşuateÎși termină romanul în februarie 1964

și îl trimite la Simon & Schuster, unde trezește interesul cunoscutului editor Ro-bert Gottlieb, cel care publicase cărţi sem-nate, printre alţii, de John Cheever, Sal-man Rushdie, John Gardner, John le Carré, Ray Bradbury, Elia Kazan, Michael Crichton, Mordecai Richler sau Toni Mor-rison.

Gottlieb apreciază talentul lui John Kennedy Toole, dar îi cere să îmbunătă-ţească manuscrisul, să introducă o intrigă mai susţinută, iar autorul nu are nimic îm-potrivă. Atât doar că modificările pe care le face nu reușesc să satisfacă exigenţele edi-torului, care îi cere alte și alte prelucrări ale versiunii iniţiale. După doi ani de revizuiri repetate și decepţii reciproce – ale editoru-lui și ale autorului –, John Kennedy Toole capătă convingerea că este nepublicabil și că tot efortul său este zadarnic. La insisten-ţa mamei, mai contactează un editor care îl elogiază, dar îl respinge cu fermitate. A fost un alt șoc pentru un ins fragil sufletește dincolo de limitele uzuale. Locuiește tot timpul cu părinţii, pe care-i întreţine din salariul de profesor, devenind tot mai de-presiv și cu manifestări paranoice tot mai evidente… Începe un alt roman, pe care-l întrerupe însă repede din pricina atmosfe-rei din casă, unde relaţiile cu tatăl său  – surd și atins de demenţă – și mama care-i reproșează insistent ratarea sunt tot mai tensionate.

În ianuarie 1969, John Kennedy Toole și-a pierdut postul de profesor, iar în urma

disputei care a urmat cu Thelma Toole a plecat de acasă. Familia n-a mai avut nici o veste de la el timp de două luni, până în martie, când poliţia l-a descoperit la Bilo-xi (Mississipi) asfixiat cu monoxid de car-bon în mașina sa, unde introdusese un furtun racordat la ţeava de eșapament. A lăsat o scrisoare explicativă, pe care Thel-ma Toole nu a arătat-o nimănui și a dis-trus-o, afirmând că nu conţinea decât ab-surdităţi.

Recunoaşterea postumăDoi ani i-au fost necesari pentru a

depăși durerea, iar când a reușit să o facă, Thelma Toole s-a consacrat cu energie și tenacitate promovării manuscrisului fiu-lui său. L-a oferit succesiv mai multor edi-turi care l-au respins. În cele din urmă, după numeroase insistenţe și tentative de contact, a reușit să-l vadă pe scriitorul Walker Percy și să-l convingă să parcurgă mormanul de foi dactilografiate ale roma-nului, decretat de ea cu o convingere de nezdruncinat drept o capodoperă.

Walker Percy descrie sugestiv în pre-faţa romanului scepticismul cu care a în-ceput lectura, interesul care i l-a trezit și care s-a accentuat de la un capitol la al-tul, iar apoi, în finalul cărţii, certitudinea că, într-adevăr, avea în faţă o capodoperă. Romanul nu a putut apărea totuși decât după alţi trei ani, în 1980, în 2  500 de exemplare. Peste încă un an, în 1981, era distins cu premiul Pulitzer și devenea celebru.

Istoria lui John Kennedy Toole nu se oprește aici. Dacă recunoașterea pos-tumă ar fi sosit la vreme, ar fi făcut

probabil din el un autor fecund și mult mai important.

Thelma Toole a savurat cu încântare gloria fiului, care se răsfrângea și asupra ei, iar când Hollywoodul s-a arătat intere-sat de ecranizarea romanului, ea a pretins un drept absolut de supraveghere și in-tervenţie în producerea filmului. A cerut de asemenea să i se încredinţeze un rol, iar pretenţiile acestea au sfârșit prin a bloca proiectul cinematografic.

Conjuraţia imbecililorA Confederacy of Dunces a stârnit cu-

riozitate și pentru cel de-al doilea roman al lui John Kennedy Toole, scris la 16 ani, The Bible Neon. Datorită unor conflicte cu familia paternă pentru drepturile de autor, Thelma Toole a împiedicat însă pu-blicarea lui. Abia după moartea ei (1984) s-a reluat ideea editării romanului, care a apărut în 1989. Critica l-a primit cu elogii, romanul fiind transpus în film în 1995, în regia lui Terence Davies.

În pofida mottoului din Jonathan Swift („Când apare în lume un geniu ade-vărat, îl poţi cunoaște prin aceea că toţi proștii se unesc împotriva lui”), Conjura-ţia imbecililor nu este un roman polemic, în care autorul s-ar răfui cu contempora-nii lui. El are de fapt structura unei nara-ţiuni picarești, în care personajul princi-pal, Ignatius Reilly, trece prin numeroase aventuri bufone, în căutare de lucru. To-tul se termină catastrofal pentru el, iar în cele din urmă, aflat sub incidenţa in-ternării într-un azil psihiatric, Ignatius fuge de acasă, de mama sa, cu care se află într-un conflict ireductibil. O stranie premoniţie, am zice, a fugii reale a auto-rului, la cinci ani de la construirea perso-najului său.

Personajul este în mare măsură o imagine autobiografică, dar una defor-mată spre caricatură grotescă. Ignatius este departe de a fi un geniu neînţeles, fiind situat tipologic în vecinătatea lui Gargantua, Don Quijote, Ubu și chiar Os-tap Bender din romanele lui Ilf și Petrov: obez, profitor, de rea-credinţă, inteligent și inventiv, cultivat și filozof, iubitor de Boetius, candid și totodată cinic, posesiv și egoist, sensibil, detestând să munceas-că și urzind proiecte himerice de asanare a moralităţii publice. Lumea îl iubește sau cel puţin îl tolerează cu bunăvoinţă până când combinaţiile sale fanteziste eșuează lamentabil. În jurul său gravitea-ză o mulţime de alte personaje, tratate cu aceeași ironie plină de vervă, angrenate și ele în situaţii ubuești, care se îndreaptă spre un absurd hilar. Rezultă în final un roman comic, hohotitor despre societa-tea pitorească și amestecată din New Or-leans. „Strângeţi buretele și va ţâșni aci-dul”, spunea Sainte-Beuve despre critica sa. Cam ace lași lucru s-ar putea spune și despre romanul acestui foarte tânăr scrii-tor de mare talent, care râdea de sine și de alţii în timp ce pe dinăuntru era ruinat.

Al doilea roman, Biblia de neon, in-fluenţat, se zice, de autoarea Flannery O’Connor, sugera un cu totul alt drum pentru viitorul prozator. Este un roman surprinzător de matur și numai vecinăta-tea masivă a celuilalt îl umbrește. Căci, altminteri, nara ţiunea adolescentului John Kennedy Toole are o fineţe psiholo-gică, o fluiditate a discursului și o forţă la care de regulă numai prozatorii versaţi pot ajunge, după mai multe tentative. Ro-manul, citit fără prejudecată ori condes-cendenţă neghioabă, este admirabil.

Mircea Gheorghe

John Kennedy Toole s-a născut la 17 decembrie 1939, la New Orleans, în statul Louisiana, într-o familie din clasa medie cu ascendenţe creole și irlandeze dinspre partea mamei, Thelma Ducoins Toole – a cărei bunică se numea Kennedy –, și irlandeze dinspre partea tatălui,

John Dewey Toole.

8 | CRITICĂSupliment literar