UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI CLUJ NAPOCAFACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAREXTENSIA NĂSĂUD

Stilurile parentale şi atitudinea copiilor şi

a părinţilor în legatură cu acestea

Coordonatori;tiinţifici: Propunător:

Lect. univ. dr. Catalano Horaţiu

Prof. Drd. Dorel Bidică Bulea (Roman) Viorica Elena

2012

2

CUPRINS

Introducere.....................................................................................................................4

CAPITOLUL I...............................................................................................................6

I.1..Scurt istoric al familiei şi relaţiei părinte-copil....................................................6

I.1.2. Definirea familiei..............................................................................................7

I.1.3. Tipuri de familie.............................................................................................10

I.1.3.1. Familii nucleare.......................................................................................11

I.1.3.2. Familii extinse..........................................................................................12

I.1.3.3. Familii monoparentale.............................................................................12

I.1.3.4. Familii vitrege..........................................................................................14

I.1.3.5. Familii de homosexuali/lesbiene..............................................................16

I.1.3.6. Cupluri care coabitează............................................................................17

I.1.3.7. Familii întemeiate de adolescenţi.............................................................17

I.1.3.8. Familii alcătuite dintr-o singură persoană................................................18

I.1.3.9. Familii cu un singur părinte.....................................................................18

I.1.3.10 Familii de tipul soţ – soţie.......................................................................18

CAPITOLUL II............................................................................................................20

II.1. Funcţiile familiei..............................................................................................20

II.1.1. Susţinerea fizică şi grija faţă de membrii familiei................................20

II.1.3. Socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi...........................................20

II.1.4. Controlul social al membrilor....................................................................20

II.1.5. Păstrarea moralităţii familiei şi a motivaţiei de a face performanţă în

familie şi în alte grupuri.......................................................................................20

II.1.6. Producerea şi consumul de bunuri şi servicii............................................21

II.2. Socializarea şi formarea comportamentului pro – social.................................22

CAPITOLUL III...........................................................................................................25

III.1. Relaţia copil - familie......................................................................................25

III.2. Tipuri de părinţi...............................................................................................26

III.2.1 Părinţii autoritari.......................................................................................26

III.2.2. Părinţi hiperprotectori..............................................................................27

III.2.3. Părinţi indulgenţi......................................................................................27

3

III.2.4. Părinţii severi...........................................................................................27

III.3. Personalitatea copilului...................................................................................28

III.4. Educaţia în cadrul familiei..............................................................................29

III.5. Stiluri parentale...............................................................................................32

III.5.1. Clasificare după Adina Băran-Pescaru.....................................................32

III.5.2. Clasificarea după Diana Baumrind..........................................................35

III.6. Consecinţele stilurilor parentale asupra dezvoltării copilului.........................36

CAPITOLUL IV..........................................................................................................39

IV.1. Stabilirea temei cercetării................................................................................39

IV.2. Obiectivele proiectului de cercetare................................................................39

IV.3. Formularea ipotezelor.....................................................................................40

IV.4. Eşantionul de subiecţi.....................................................................................40

IV.5. Stabilirea tipului de cercetare şi a instrumentului folosit................................40

IV.6. Analiza datelor................................................................................................41

IV.6.1. Analiza comparativa a două grupuri de copii..........................................41

IV.6.2. Stabilirea stilurilor parentale (analiza opiniilor părinţilor si copiilor).....54

Concluzii......................................................................................................................57

Propuneri......................................................................................................................60

ANEXE........................................................................................................................61

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................67

4

MOTTO: „Copiii sunt viitorul, dar viitorul depinde şi de educaţia lor.”

OVIDIU KEREKES

Introducere“Cea mai importantă instituţie a societăţii este familia. O mare parte

din ceea ce suntem, fie bună, fie rea, o datoram familiilor noastre.”

(Adina Băran- Pescaru).

În cursul dezvoltării ontogenetice, fiinţa umană trece prin atape succesive

care-i permit să treacă de la situaţia de dependenţă totală (biologică şi socială), la cea

de independenţă.

Perioada de sarcină este relativ lungă la om (280 zile), timp în care creşterea

embrionului şi apoi a fătului este vertiginoasă. În această perioadă produsul de

concepţie se află într-o permanentă dependenţă totală de organismul mamei. În

momentul naşterii, prin secţiunea cordonului ombilical, nou-născutul, devine

independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie de prezenţa

mamei, care este indispensabilă.

Relaţia cu mama, apoi cu întreaga familie transformă copilul într-un individ

independent social la sfîârşitul adolescenţei. Tânărul se poate separa de familia sa

doar atunci când a devenit şi independent economic. Perioada corespunde maturizării

fizice, cognitive şi sociale. Abia după aceea sarcina familiei s-a încheiat.

Examinarea situaţiei cuplului părinţi-copii de-a lungul timpului, poate conduce

la concluzia că nimic nu s-a schimbat din punctul de vedere al trecerii de la

dependenţa la independenţa fiinţei umane, însă referitor la relaţia părinţi –copii din

perspectiva tutelei unele societăţi au suferit modificări.

În această lucrare voi încerca să surprind universul relaţiei dintre părinţi şi

copii.

Fiecare persoană ştie ce este aceea o relaţia, dar prea putini părinţi se gândesc

la modalitataea în care îşi educă, disciplinează, copilul şi nu se gândesc la nevoile

fundamentale ale copilului, copiilor lor.

Oamenii nu se preocupă în a găsi un mod corect de a disciplina copiii, de a-si

forma un stil parental, ci preiau fără a se gândi modelele parentale ale părinţilor lor şi

nu numai, aşa cum sunt ele, bune sau rele.

Am ales această temă pentru că mi se pare un subiect deosebit de important

pentru societatea noastră cât şi pentru oricare alta societate.

5

În primul capitol al lucrării voi prezenta pe scurt familia şi locul copilului în

cadrul ei, deoarece nu se poate vorbi despre relaţiile din cadrul unei familii fără a

clarifica întâi ce anume este aceasta.

Capitolul cel mai important al acestei lucrări este cel în care voi prezenta

stilurile parentale, un subiect care deşi ar trebui să fie vast, nu este deloc aşa.

“Relaţiile de comunicare care se stabilesc între individ şi diferiţi agenţi ai

societăţii au ca rezultat pregătirea acestuia pentru viaţă, într-un mediu socio -cultural

dat. Aşadar, este vorba de procesul prin care individul asimilează elementele sociale şi

culturale ale mediului: valori, simboluri,abilităţi sociale, norme de conduită, pattern-

uri comportamentale specifice grupului din care face parte sau societăţii în ansamblul

său, pe care le integrează în structura personalităţii sale şi prin aceasta se adaptează la

mediul social în care urmează să trăiască”.

(I.Albulescu; Mirela Albulescu., Cetăţenia democratică O provocare pentru

educaţie. Pg. 109)

Subiectul acesta al relaţiei dintre părinţi şi copii, precum şi cel al stilurilor

parentale nu a primit o foarte mare preocupare în România, probabil că va mai trece

un timp pană când se va acorda suficientă importanţă acestui subiect, până când se va

realiza ca este un factor cheie pentru întreaga societate.

6

CAPITOLUL I

I.1..Scurt istoric al familiei şi relaţiei părinte-copil

Din momentul în care se naşte şi până la sfârşitul adolescentei, copilul se află

într-o relaţie de dependenţă faţă de părinţii lui, în special faţă de mamă, familia fiind

cea care ar trebui să îi satisfacă toate nevoile (de la cele simple, precum hrana,

îmbrăcămintea pana la cele complexe, cum ar fi asigurarea unei educaţii adecvate,

împlinirea personalităţii, etc. Gradul de dependenţă scade o dată cu înaintarea în

vârstă, astfel că după vârsta de 18 ani copilul este considerat că fiind adult,deoarece

acesta atinge maturitatea din punct de vedere cognitiv şi sexual şi ar trebuie să fie

independent.

Toate societăţile s-au centrat pe familie. Deşi formele familiei au fost puternic

diefrite de la o societate la alta, există modele din cele mai vechi timpuri, care ne spun

mult despre rolul familiilor în zilele noastre, despre poziţia acesteia în lumea secolului

XXI. Atenţia publică s-a centrat în mod evident pe formele divergente de familie, în

special pe cele alcătuite dintr-un singur părinte, precum şi pe problemele diverse,

văzute de cele mai multe ori ca aparţinând familiei, cum ar fi: violenţa şi abuzul.

Există astăzi o “dezintegrare”a modelelor tradiţionale ale familiei şi un “viitor

nesigur” al instituţiei familiale, aşa cum susţin unii analişti sau familia şi căsătoria

sunt “indinspensabile în asigurarea bunăstării copiilor şi societăţii”, aşa cum afirmă

alţii.

Familia este deosebit de importantă deoarece primele noastre legături le avem

cu membrii familiei, care ne fac să înţelegem cine suntem şi după ce reguli operează

mediul înconjurător. Părinţii ne oferă mai mult decât un nume de familie. În cadrul

protejat al familiei se formează primele concepţii refritoare la gîndire, şi la modul în

care o să ne guvernăm existenţa.

Antropologul Claude Levi-Strauss, consideră că “familia are o natură duală.

Pe de o parte, relaţiile familiale se bazează pe nevoile biologice şi de supravieţuire ale

părinţilor şi copiilor, iar pe de altă parte, viaţa familiei este supusă constrângerilor

sociale.”

Dintre toate relaţiile de tip social, cele stabilite între părinţi şi copii sunt cel

care creează cele mai durabile punţi între prezent,trecut şi viitor.

7

Se ştie faptul că după al doilea război mondial au apărut mari schimbări în

viaţa de familie, la întoarcerea trupelor.

La fel şi perioada anilor `50- `60, când mamele, taţii şi copiii înfruntau viaţa

împreună (perioada lui Gheorghe şi a Anei).

Poate că “nu a existat niciodată o vârstă de aur a familiei”, iar noi trebuie să

încercăm să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ne creşte copiii, să îi

respectăm pe ceilalţi membrii ai familiei şi să avem puterea şi credinţa de a spera că

orânduind toatea acestea “sădim seminţele unei comunităţi liniştite şi respectabile în

viitor.” (Adina Băran -Pescaru)

I.1.2. Definirea familiei

Ce este familia?

Când se discută referitor la familie, se începe de obicei cu o definiţie a

termenului. Începem prin a afirma că familia este un grup de indivizi,legaţi prin….

Este foarte dificil să enunţăm prin ce sunt legate familiile, noi suntem de acord ca nu

există o definiţie generală a familiei, care să se potrivescă fiecărei familii în parte, de

aceea fiecare familie este atât de diferită şi nu există familie care să fie exact ca a

noastră.

Oare de cate ori ne-am gândit la acest lucru? Pentru cei mai mulţi dintre noi

familia reprezintă un grup de oameni legaţi intre ei fie prin sânge, fie prin nume, fie

prin interese comune.

Uitându-ne în dicţionar descoperim că familia reprezintă un grup social

fundamental tipic alcătuit din doi părinţi şi copiii lor. Aceasta este probabil una dintre

cele mai simple şi mai scurte definiţii date familiei.

Însă aceste criterii prin care este definita familia nu se potrivesc tuturor

cazurilor, deoarece familiile sunt de foarte multe tipuri şi nu se aseamănă între ele.

Fiecare familie în parte este diferită, ea este unică în modul ei, aşa cum fiecare

persoană este diferită.

O altă definiţie a familiei ne spune că aceasta reprezintă „doua sau mai multe

persoane care împart scopuri şi valori comune, au îndatoriri unul faţă de celalalt pe

termen lung şi de obicei locuiesc împreuna în acelaşi loc.”

Aş spune că aceasta definiţie este mai potrivită, deoarece gradul de

generalizare este mai mare şi astfel lasă loc mai multor tipuri de familii să se

încadreze în ea.

8

O definiţie şi mai simplista spune că familia reprezintă toţi membrii unei

gospodarii locuind sub acelaşi acoperiş”.

Însă ce se întâmpla cu copilul ai căror părinţi sunt divorţaţi? Dacă aceştia nu

mai locuiesc sub acelaşi acoperiş înseamnă că acel copil nu are o familie? După cum

observăm, definiţii atât de simpliste precum cele de mai sus, nu sunt tocmai potrivite

pentru a defini cu exactitate familia.

Sociologii au încercat însă să redefinească termenul „familie”, astăzi existând

o multitudine de opinii în ceea ce priveşte sensul acestui cuvânt.

Kari Moxnes spune despre familii că ele reprezintă: „relaţiile dintre oameni,

cum sunt cele dintre părinţi, dintre părinte şi copii, precum şi relaţiile dintre fraţi.

Familia înseamnă o instituţie şi o ideologie – ideologii despre relaţiile dintre sexe,

dragostea materna şi intimitatea familiei. Familiile locuiesc în gospodării şi sunt astfel

responsabile de producere, reproducere şi consum, toate organizate în moduri

diferite.”

Prin aceasta definiţie, Moxnes consideră familia o instituţie şi o ideologie,

ajutând astfel la o mai buna înţelegere a conceptului.

Deşi ultimele rapoarte publicate de către criticii sociali considera familia o

instituţie sociala depăşită, ea încă există.

Arnlaug Leira considera că „de obicei, termenul “familie” se referă la cel

puţin două persoane - fie adulţi care împart acelaşi pat şi aceeaşi masă – conform unei

expresii norvegiene – fie unul sau mai mulţi adulţi care îşi asumă responsabilitatea

parentală pentru unul sau mai mulţi copii.

Se poate referi, de asemenea la unul sau mai mulţi copii adulţi, care împart

locuinţa cu părinţii lor.”

Claude Guldner consideră că pentru o înţelegere mai bună a funcţionarii

familiei trebuie explorate toate ariile de cuprindere a acesteia. în principiu, familiile se

aseamănă nu doar prin sistemele ideologice, dar şi prin organizare, credinţe şi

structură.

Fiind sisteme, familiile interacţionează cu alte sisteme importante din

societate.

Cele mai importante sisteme care interacţionează şi influenţează şi care la

rândul lor sunt influenţate de familie, sunt: familia extinsă, prietenii, domeniul de

activitate, contextul educativ, valorile care ne ghidează (cum ar fi biserica), timpul

liber şi comunitatea, precum şi cei care ne conduc.

9

Atunci când formulam o definiţie a cuvântului familie trebuie să ţinem cont cu

sistemele prezentate mai sus.

Calfred Broderick consideră că „familia este structura umană evolutivă cea

mai puternică”. El crede că ea va rezista în timp mai mult decât orice alt sistem.

Consideră de asemenea, că cea mai clara dovadă este faptul că familia poartă cu sine

urme de cultură şi civilizaţie trecute şi transmite la rândul sau mare parte din

caracteristicile acestora. Aproape toţi membrii societăţii (copii, bâtlani, persoane cu

handicap, bolnavi, şomeri) îşi găsesc susţinerea în cadrul familiei.

Broderick afirma: „Poate că nimic nu demonstrează mai puternic rezistenta

evolutivă a familiei decât recordul sau de supravieţuire în condiţii în care politica

sociala dorea s-o distrugă (Rusia – 1920 şi 1930). A supravieţuit celor mai cumplite

războaie. Guvernele apar şi dispar, intr-adevăr, dar structura de bază a familiei se

perpetuează de la o generaţie la alta.

O definiţie mai complexă a familiei este dată de institutul canadian pentru

familie Vanier. Acesta o defineşte astfel: „Familia este definită ca orice combinaţie

de două sau mai multe persoane, care relaţionează în timp prin legături de acord

reciproc, naştere şi/sau adopţie sau plasament şi care îşi asumă împreunaă

responsabilităţi de tipul următor:

►susţinere fizică şi grijă faţă de membrii grupului;

►adăugarea de noi membri prin procreare şi adopţie;

►socializarea copiilor;

►controlul social al copiilor;

►producere, consum şi distribuire a bunurilor şi serviciilor;

►hrana afectivaă– dragoste.”

Deşi definiţia de mai sus este destul de cuprinzătoare, totuşi cea mai faimoasa

şi răspândita definiţie a familiei este cea data de Murdock. El defineşte familia ca:

„grup social caracterizat printr-o locuinţă comună, cooperare economica şi

reproducere. Include adulţi de ambele sexe, cel puţin doi dintre aceştia întreţinând

relaţii sexuale aprobate social, şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi.”

Aceasta definiţie clasica a fost reformulata de către Rose Laub Coser intr-un

mod mai modern. El considera familia că fiind „un grup, ce manifestă următoarele

atribute organizaţionale: îşi are originea în căsătorie constă în şot, şotie şi copii

născuţi din căsătoria lor, deşi alte rude îşi pot găsi un loc aproape de grupul nucleu, iar

grupul e unit prin drepturi şi obligaţii morale, legale, economice, religioase şi sociale

10

(inclusiv drepturi şi restricţii sexuale, precum şi sentimente valorizate social, cum

sunt: dragostea, atracţia, respectul faţă de părinţi şi admiraţia).”

Adina Baran-Pescaru consideră că definiţia familiei ar trebui să aibă un grad

mai mare de generalitate, astfel încât să cuprindă toate tipurile de familie existente.

Ea consideră că „familia este un grup social, care sau poate sau nu să includă

adulţi de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte), poate sau nu poate

include unul sau mai mulţi copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să

fie căsătoriţi din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptaţi sau copiii unui partener

dintr-o căsnicie anterioară).

Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu,

cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuinţa comună (de exemplu,

cuplurile care fac naveta). Adulţii pot sau nu să coabiteze sexual, iar relaţia poate

sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracţia,

respectul faţă de părinţi şi admiraţia.” (curs. Prof. Cătalin Glava)

În enciclopedia virtuală Wikipedia găsim dată următoarea definiţie: “O

familie este formată dintr-un grup domestic de persoane (sau un număr de grupuri

domestice), de obicei legate prin naştere sau căsătorie, sau de relaţii comparabile –

inclusiv parteneriate domestice, coabitaţie, adopţie, nume de familie sau în unele

cazuri proprietate. (aşa cum se întâmpla în Imperiul Roman).

I.1.3. Tipuri de familie

Familia nu mai este astăzi aşa cum era în vremuri trecute. O dată cu

dezvoltarea omului, s-a dezvoltat şi familia, formele pe care aceasta o îmbracă.

Modele vechi de familii au început să dispară şi au apărut modele noi, dintre care

unele nici acum nu sunt acceptate în totalitate de întreaga societate.

Avem tendinţa să credem că înainte nu exista decât un tip de familie, şi anume

cea tradiţională, dar dacă ne uitam înapoi în istorie vom observa că tipurile de familie

difereau foarte mult de la o societate la alta, de la o cultură la alta.

Caleidoscopul familiilor este aproape nesfârşit, însă fiecare crede în felul său

în anumite valori ale familiei şi luptă pentru acestea. Indiferent de structură, familia

va însemna întotdeauna dragoste, grijă şi dorinţa de a ocroti.

Institutul pentru familie Vanier descrie în anul 1994 şase tipuri de familie

11

Acestea sunt:► familiile nucleare

► familiile extinse

► familiile vitrege (sau recombinate, reconstituite, amestecate)

► familii cu un singur părinte (monoparentale)

► familii de homosexuali/lesbiene

► cupluri care coabitează şi căsătorii convenţionale

I.1.3.1. Familii nucleare

Adina Baran-Pescaru descrie astfel familia nucleară:

„Familia nucleară conţine adesea un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinţii

unor copii biologici sau adoptaţi; toţi membrii locuiesc împreună în acelaşi cămin.

Acest tip de familie este considerată de cercetători „familia intactă”, semnificând

faptul că familia nu a trecut printr-un divorţ, o separare, sau moartea unui membru.”

(p 19).

Căminul devine un loc vrăjit, în acre familia nu doar vieţuieşte, ci are chiar

propriile imagini şi ritualuri, ca o familie ideală. Îşi tezaurizează portretele, amintirile,

adoptă coduri stricte de etichetă, transformă stagiile de trecere ale copiilor de la o

perioadă la alta( naştere, botez), în ritualuri de familie, foloseşte numele de familie

mult mai mult, şi se ataşează mai mult de animalele de casă.

Studiile istorice au arătat că structura familiei a fost mai puţin schimbată de

urbanizare şi industrializare, decât se credea. Familia nucleară a fost gruparea

preindustrială ce a mai răspândită şi este încă unitatea de bază a organizării sociale.

Familia modernă diferă de formele tradiţionale timpurii prin funcţii, compoziţie şi

ciclu de viaţă şi prin rolurile bărbatului şi ale femeii.

Slujbele profesionale sunt, de obicei separate de grupul afamiliei, membrii au

ocupaţii diferite şi lucrează în locuri diferite. Educaţia este furnizată de stat sau de

instituţii specializate, experienţele de tip religios, precum şi petrecerea timpului liber

se consumă în afara casei. Familia este responsabilă de socializarae copiilor, iar in

acest caz, influenţa celor de aceeaşi vârstă şi mass media au un rol important.

12

Începând cu 1970, familia nucleară a cedat, într-o anumită măsură, ăn favoarea

structurilor modificate, ce include familia cu un singur părinte, familia vitregă şi pe

cea în acre nu există copii.

I.1.3.2. Familii extinse

Familia extinsă se referă în cele mai multe dintre cazuri la familia nucleară, la

care se adăugă rude ale acestora, părinţi, fraţi, surori ai celor doi membrii ai cuplului.

Datorită dezvoltării treptate a familiei, acum putem spune când ne referim la familia

extinsă că este compusă din familia nucleară la care se adăugă rude de mai multe

tipuri: biologic, vitreg şi adoptiv.

De obicei, frustrările cele mai mari le resimt cei din generaţia de mijloc,

simţindu-se prinşi între grija pentru copiii lor, şi grija pentru părinţii lor.

Se pare că familiile extinse sunt foarte răspândite şi comune mai multor

societăţi. De exemplu, este foarte des întâlnit modelul familiei în care părinţii trăiesc

cu fiul sau fiica şi cu familia acestora.

Claude Masset spune, scriind despre preistoria familiei: “deşi putem doar să

facem speculaţii despre cum arăta familia acum 5000 sau 10000 de ani, ştim că în

anul 3000 ÎH., când a fost inventat scrisul, existau aceleaşi forme de organizare a

familiei, pe care le găsim şi astăzi.

Masset mai spune că „în perioada în care familia intra în istorie, relaţiile

sistemelor familiale atinseseră un grad de organizare şi complexitate, care nu a mai

fost depăşit de atunci.”

I.1.3.3. Familii monoparentale

Familia monoparentală face parte din ceea ce cercetătorii au numit familie

non-tradiţională. Acest tip de familie se formează în urma decesului unuia dintre soţi,

în urma divorţului sau separării soţilor sau din persoane care au copii deşi nu au fost

niciodată căsătorite.

Pentru a putea preveni apariţia familiilor cu un singur părinte ar trebui să se

încerce o reducere a divorţurilor. Acest lucru este greu de realizat, deoarece nu poţi

convinge persoane care sunt nepotrivite una pentru cealaltă să nu divorţeze mai ales în

cazul în care acestea sunt hotărâte. Chiar daca ar fi posibil, acest lucru nu vine în

întâmpinarea nevoilor copiilor, aceştia rămânând captivi într-o familie în care există

13

profunde neînţelegeri, şi care de multe ori prezintă un risc mai mare de abuz sau

abandon.

În cultura noastră, familiile monoparentale sunt privite într-un mod negativ,

mai ales datorită faptului că se consideră că acei copiii care cresc într-o familie cu

ambii părinţi se dezvoltă mai armonios decât cei proveniţi din familii cu un singur

părinte.

În anul 1993, în revista Whitehead un articol afirma: „Conform unor date

statistice evidente copiii din familii dezrădăcinate prin divorţ sau cei proveniţi din

afara căsătoriei se descurca mai greu decât cei din familiile intacte.”

Concluzia unui studiu realizat de Richards Schmiege, în anul 1994 este aceea

conform căreia: “copiii care cresc într-o familie cu un singur părinte biologic trăiesc

mai rău, în general, decât cei crescuţi de ambii părinţi, care locuiesc împreună,

indiferent de rasa şi mediul educaţional al acestora, indiferent de faptul că copii sunt

sau nu căsătoriţi atunci când se naşte copilul, şi indiferent de faptul că părintele care

locuieşte cu el se recăsătoreşte sau nu.”

Acest studiu a scos la iveala consecinţele negative pe care acest lucru îl are

asupra copiilor. “De pilda, ei pot suferi depresii puternice şi pot fi stresaţi în plan

emoţional, pot afişa un comportament nepotrivit la şcoala, pot avea dificultăţi de

învăţare şi pot fi forţaţi să preia responsabilităţi de adult, de timpuriu. Ajunşi la

maturitate, aceşti copii vor avea tendinţa să-si formeze şi ei la rândul lor astfel de

familii, vor avea realizări materiale şi profesionale scăzute, şi pot avea dificultăţi de

formare a unor relaţii de durată cu partenerii.”

Se pare că există anumiţi factori care diferenţiază copiii proveniţi din familii

monoparentale de ceilalţi.

Mc Lanahan & Sandefur (1994) consideră că venitul scăzut, îndrumarea

parentală inadecvată, neacordarea atenţiei cuvenite din partea părintelui, schimbarea

frecventă a domiciliului şi lipsa de legături cu comunitatea constituie mari

dezavantaje pentru ei.

Adina Baran-Pescaru consideră că familiile din această categorie se confruntă

cu mai multe dificultăţi, cum ar fi:

► probleme de vizitare şi custodie

► efectele menţinerii conflictului dintre părinţi

► mai puţin oportunităţi pentru părinţi şi copii de a-si petrece timpul

împreuna

14

► efectele despărţirii asupra performanţelor şcolare ale copiilor şi asupra

relaţiilor lor cu copiii de aceeaşi vârstă

► destrămarea relaţiilor cu familia extinsă

► probleme cauzate de întâlnirile părinţilor cu alţi parteneri şi intrarea

acestora într-o nouă relaţie.

Este evident faptul că în societatea tradiţională nici femeile şi nici bărbaţii nu

au fost pregătiţi pentru a-şi creşte singuri copiii, pentru a fi părinţi unici. Cei aflaţi în

această situaţie sunt obligaţi să trăiască din venituri mici, sunt obligaţi să găsească o

cale de a colabora cu celălalt părinte şi îşi redefinesc relaţia cu copiii.

I.1.3.4. Familii vitrege

Acest tip de familii se formează prin recăsătorirea foştilor parteneri dintr-un

cuplu. Astfel, noul şoţ, respectiv noua şoţie devin mamă/tată vitregi pentru copiii

noului partener, la fel şi noul partener pentru eventualii copiii ai şoţului/şoţiei.

În familia care se formează după recăsătorire, copiii celor doi parteneri devin

fraţi vitregi, iar orice copil care se naşte sau este adoptat de familia nou formată

devine frate vitreg ai copiilor din vechile căsătorii, deoarece au un părinte comun.

În cazul în care părintele unic locuieşte cu cineva în concubinaj, respectiva

persoană devine „co-părinte”. Se numeşte astfel şi partenerul aflat într-o relaţie

homosexuală, care împarte responsabilităţile casei şi pe cele de părinte cu părintele

natural sau adoptiv al copilului.

Familia vitregă este creată astfel printr-un nou mariaj al părintelui unic. Acest

tip de familie mai poate fi compusă şi din: un părinte cu copiii săi şi un alt părinte fără

copii, un părinte cu copiii săi şi un alt părinte ai cărui copii locuiesc în altă parte.

Este posibil că părintele vitreg să adopte, legal, copiii din prima căsătorie ai

şoţului/şoţiei., cu condiţia că tatăl sau mama biologic (ă) să fie absent (ă),

nepretinzând deloc custodia copilului, fie să acorde permisiunea părintelui vitreg de a-

i adopta copilul.

În cadrul familiilor tradiţionale, părinţii vitregi erau văzuţi într-un mod negativ

şi erau excluşi de la drepturile şi obligaţiile familiale. În acea perioadă familiile

vitrege se formau,de obicei, prin moartea unuia dintre părinţi, spre deosebire de azi,

când ele se formează mai mult în urma divorţului şi recăsătoriei.

15

În cadrul acestui tip de familie, o atenţie deosebită trebuie acordată nevoilor

copiilor, care trec printr-o perioada stresantă, datorită schimbărilor ce se petrec în

vieţile lor. În general, copiii reacţionează într-un mod satisfăcător daca ambii părinţi

discută cu ei despre divorţ şi ce presupune acesta.

De obicei, copiii realizează că s-a schimbat ceva. datorită faptului că de obicei,

neştiind despre ce este vorba, copiii tind să îşi imagineze tot felul de lucruri, mai

grave decât sunt în realitate, cel mai bine este că părinţii să vorbească deschis cu ei.

Cel mai important lucru, pe care copilul trebuie să îl ştie, este faptul că el nu este în

nici un fel vinovat de separarea părinţilor şi că aceştia fac acest lucru din alte motive,

care nu ţin de el.

Ultima fază, după divorţ este cea a recăsătoriei, care este văzută ca un „divorţ

emoţional final”, aşa cum îl numeşte James Bray, cercetător la departamentul de

medicina familiei la colegiul de medicină din Baylor.

În cazul persoanelor care se recăsătoresc şi care sunt părinţi, îşi consumă

primele luni de după căsătorie, nu pentru a-şi construi propria relaţie, ca în cazul

peroanelor care se căsătoresc pentru prima oară, ci încercând să cunoască mai bine

copiii partenerului, şi să încerce să răspundă nevoilor şi cererilor acestora.

Copiii de vârstă mai mică, de multe ori se simt abandonaţi sau chiar în

competiţie cu noul părinte, deoarece părintele sau acordă mai mult timp şi energie

noului partener.

Totul este mai dificil în cazul adolescenţilor, deoarece aceştia sunt într-o

perioadă dificilă şi sunt mai sensibili la exprimări de tip afectiv şi sexual şi pot fi

deranjaţi de o legătură de natură romantică, care se desfăşoară în propriul cămin. Prin

urmare, este mai dificil a forma o familie vitregă în care exista adolescenţi şi copii

mici, datorită caracteristicilor proprii stagiilor diferite de dezvoltare în care aceştia se

află.

Adina Baran-Pescaru arată că cercetări recente evidenţiază faptul că

preadolescenţii (cu vârste cuprinse intre 10-14 ani) se adaptează cel mai greu la

familia vitregă. Adolescenţii mai mari de 15 ani au mai putină nevoie de îndrumarea

parentală şi pot să investească mai puţin în viata familiei vitrege, în vreme ce copiii

sub 10 ani acceptă de obicei mai uşor un nou adult în familie, mai ales când acesta are

o influenţă pozitivă. Tinerii adolescenţi, care sunt preocupaţi de formarea identităţii

tind să se opună mai mult.

16

La început, este necesar ca părinţii vitregi să reuşească să stabilească o relaţie

bună cu copiii, care îşi doresc mai degrabă un prieten sau un sfătuitor, decât de o

persoană care să îi înveţe ce înseamnă disciplina.

Cuplurile trebuie să fie de acord asupra faptului că părintele biologic trebuie să

rămână cel în măsura să se ocupe de controlul şi disciplinarea copilului, deoarece

pentru ca părintele vitreg să îşi însuşească aceste îndatoriri este nevoie de mai mult

timp pentru a reuşi să construiască o legătură solidă cu părinţii.

Foarte important de reţinut este că, după divorţ, copiii se dezvoltă armonios în

noua familie, dacă părintele care nu mai locuieşte cu ei îi vizitează constant şi menţine

o bună relaţie cu ei. În condiţii bune, durează intre 2 şi 4 ani până când o familie se

adaptează la noua viaţă şi începe să funcţioneze normal.

I.1.3.5. Familii de homosexuali/lesbiene

Se observă că în ultimul timp, homosexualii şi lesbienele au ajuns la o poziţie

pro-familie.

Familia de homosexuali sau lesbiene este un tip de familie apărută recent, deşi

ei se găsesc în toate tipurile de societate, chiar din perioade foarte îndepărtate, în

perioada noastră, aceştia cer custodia copiilor, încurajaţi fiind de lupta pentru

drepturile homosexualilor.

Se pare că au fost deja acordate drepturile de adopţie pentru cel de-al doilea

părinte pentru partenerii homosexuali în Vermont, Massachusetts şi New York, iar

Hawai este primul stat care a legalizat căsătoria între homosexuali.

S-a constatat că copiii care provin din cupluri de homosexuali/lesbiene suferă

mai mult de discriminarea, harţuirea şi violenţa la care sunt supuşi de către restul

societăţii decât de orientarea sexuală a părinţilor. Cel mai bun lucru pentru copiii care

provin din astfel de familii, ar fi ca familiile lor să fie tolerate, respectate şi acceptate

de către societate.

Un lucru foarte important, surprins de Adina Baran-Pescaru este că: „într-o

vreme în care lipsa tatălui este promovată ca un ingredient familial indispensabil,

cercetătorii constată că se dezvoltă foarte bine copiii mamelor lesbiene, în vreme ce

mulţi dintre copiii expuşi abuzurilor de tot felul trăiesc în familii tradiţionale cu taţi.”

17

I.1.3.6. Cupluri care coabitează

Coabitarea înlocuieşte mariajul, ea fiind privită ca o primă experienţă de trai în

comun pentru tineri şi tinere. Pentru cele mai multe persoane care aleg concubinajul,

aceasta pare o soluţie foarte bună, deoarece pot beneficia de câteva dintre beneficiile

mariajul, fără să îşi asume totuşi riscul divorţului.

Pentru tineri, această perioadă de coabitare poate fi o testare a partenerului

pentru o eventuala căsătorie. Se pare că cercetările arată că majoritatea tinerilor

consideră că a convieţui împreună cu o persoană înainte de căsătorie este o idee foarte

bună.

În acelaşi timp, alte cercetări scot la iveală următoarele:

► a trăi cu cineva înainte de căsătorie măreşte riscul de despărţire după

aceea;

► a convieţui cu cineva în afara căsniciei sporeşte riscul violenţei

domestice pentru femei, precum şi pe cel al abuzului sexual şi fizic asupra copiilor;

► cuplurile necăsătorite prezintă un nivel mai scăzut de fericire şi

bunăstare decât cele căsătorite.

Se pare totuşi, că deşi s-a înregistrat o creştere remarcabilă a coabitării, ea nu

vine în interesul copiilor sau al societăţii

I.1.3.7. Familii întemeiate de adolescenţi

Dintre toate familiile, cele întemeiate de adolescenţi sunt privite, mai ales ca o

problemă socială. Deşi numărul fetelor aflate în această situaţie (vârsta sub 18 ani),

este maai mic decât în anii -50, totuşi este un fenomen îngrijorător mai ales cu toată

educaţia de care se dispune la ora actuală.

Mamele adolescente, au o şansă foarte mică să-şi termine studiile liceale, şi în

consecinţă, se îndreaptă către sărăcie cu siguranţă. Copiii lor prezintă mari probleme

de sănătate, sunt expuşi abuzului,, neglijenţei, au probleme serioase cu şcoala şi cu

legea.

Majoritatea sarcinilor sunt neplanificate ceea ce ne duce cu gandul la un singur

fapt, acela că acetse tinere, nu au primit o educaţie sexuală adecvată.

Statul ar trebui să sprijine tinerii părinţi (adolescenţi), pentru creşterea

copiilor, ar trebui să întocmească şi să pună în aplicare programe speciale în care să

18

descrie dezavantajele celor aflaţi în asemenea situaţii, precum şi evitarea unor sarcini

nedorite, pentru că doar aşa mulţi dintre aceştia vor da dovadă de mai multă

maturitate şi seriozitate pentru a-şi finaliza studiile.

I.1.3.8. Familii alcătuite dintr-o singură persoană

O astfel de familie înseamnă în general, existenţa unui singur membru, un

individ.

I.1.3.9. Familii cu un singur părinte

Acest tip de familii se pot forma pe diverese căi cum ar fi: de la ao mamă

necăsătorită care naşte un copil şi pe care îl creşte singură, de la o persoană singură

care adoptă un copil, de la o familie cu doi părinţi, care se destramă prin separare,

divorţ, părăsire de domiciliu sau deces.

Prin clasificarea în mod oficial a familiilor în care părinţii nu locuiesc

împreună, ca “familii cu un singur părinte”, deşi ambii părinţi sunt vii şi potenţial

disponibili să aibă grijă de copil, copii, politicile tind să se axeze doar pe aceala care

deţine custodia şi să-l neglijeze pe celălalt.

Recunoscând limitele conceptului de “familie cu un singur părinte”, Jacobson

(1978), respinge în mod explicit folosirea ac estui termen deoarece “separarea

maritală a părinţilor nu implică în mod automat că doar un părinte este disponibil

pentru copil.”

Ahrons (1979), sugerează termenul de “familie binucleară”, pentru a indica

“un sistem familial cu două cămine de tip nucleu, indiferent dacă cele două au sau nu

aceeaşi importanţă în viaţa copilului”.

I.1.3.10 Familii de tipul soţ – soţie

Prin această denumire desemnăm familia în care cei doi parteneri locuiesc în

aceeaşi acsă, cu sau fără copii.

Acest concept al familiei nu face distincţia între căsătorii, în sensul că nu ţine

cont dacă este prima sau a doua căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri şi în funcţie

de context poate sugera în mod absolut eronat că nu există diferenţe structurale între

diversele tipuri de familii din această categorie, cînd de fapt recăsătoria este o

variabilă extrem de importantă.

19

Determinând că familiile sunt rar sau niciodată clasificate pe baza relaţiilor

parentale, acest concept nu ne permite să diferenţiem între familiile în care copiii sunt

ai ambilor parteneri şi cele în care aceştia aparţin unuia dintre soţ.

20

CAPITOLUL II

II.1. Funcţiile familiei

Institutul canadian pentru familie Vanier, consideră că familiile performează

funcţii vitale pentru o societate şi membrii ei. Cercetătorul Shirley Zimmerman (1988)

a elaborat o listă care cuprinde 6 funcţii de bază ale familiei:

Adina Băran – Pescaru(2004)

II.1.1. Susţinerea fizică şi grija faţă de membrii familiei

Într-o familie sănătoasă copiii, adulţii şi cei în vârstă primesc cu toţii îngrijirea

şi sprijinul de care au nevoie, mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecţie. Acolo unde

familiile sunt incapabile să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă şi îşi găsesc

substitute în realitatea imediată, refugii care nu depuţine ori sunt periculoase.

II.1.2. Creşterea numărului de membrii prin naştere sau adopţie

Societatea renaşte prin familii. Pentru această funcţie nu există nici un

substitut

II.1.3. Socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi

Familiile îşi pregătesc copiii pentru viaţă. Multe dintre ele reuşesc foarte bine

să inducă copiilor valori, şi atitudini, care să le fie utile pentru a-şi întemeia prietenii,

pentru a obţine o slujbă mai bună, pentru a contribui la progresul social.

II.1.4. Controlul social al membrilor

Relevă menţinerea ordinii în cadrul familiei şi în grupurile exterioare acesteia.

În familii indivizii îşi însuşesc valori şi comportamente pozitive şi sunt criticaţi pentru

cele negative.

II.1.5. Păstrarea moralităţii familiei şi a motivaţiei de a face performanţă în familie şi în alte grupuri

Din acest punct de vedere, familiile sunt cele care menţin indivizii împreună şi

îi permit societăţii să funcţioneze.

21

II.1.6. Producerea şi consumul de bunuri şi servicii

Familiile se pot întreţine singure, prin producerea de hrană, asigurarea

sănătăţii membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia naţională, prin faptul că se

străduiesc să răspundănevoilo membrilor ei.

Margrit Eichler a realizat o clasificare a principalelor tipuri de “dimensiuni ale

intereacţiunilor familiale”.

Cele mai importante dimensiuni din perspectiva acesteia sunt:

A) dimensiunea procreativă

B) dimensiunea de socializare

C) dimensiunea sexuală

D) dimensiunea rezidenţială

E) dimensiunea economică

F) dimensiunea emoţională

A) dimensiunea procreativăSe referă la interacţiuni de tipul: cupluri ce au copii împreună, cupluri care au

un copil sau mai mulţi împreună plus alţii cu alţi parteneri, cupluri care au copii doara

cu alţii sau care nu au deloc.

B) dimensiunea de socializareSe referă la cazul în care: ambii soţi sunt implicaţi în socializarea copiilor,

doar unul dintre ei se implică în acest proces(în cazurile de divorţ, în care numai unul

dintre părinţi obţine custodia, iar celălalt nu are drept de vizitare), nici unul nu este

implicat(când copilul este dat spre adopţie sau în situaţia în care nu aucopii).

C) dimensiunea sexualăSe referă la interacţiuni de tipul: un cuplu căsătorit, în care soţii faca dragoste

numai între ei, un cuplu căsătorit, în care partenerii faca dragoste şi cu alţii, un cuplu

în care partenerii fac dragoste doar cu alţii sau celibatari.

D) dimensiunea rezidenţialăSe referă la faptul că toţi membrii familiei locuiesc în aceeaşi casă, toţi sau o

paret din ei locuiesc în cămine complet separate sau au o ulţime de alte aranjamente.

22

E) dimensiunea economicăCooperarea economică se referă la o varietate de relaţii posibile. În ceea ce

priveşte interacţiunile familiale, relaţionarea economică este cea mai importantă, se

referă la obligaţii de întreţinere şi de furnizare de sprijin între membrii familiei. Se

referă la instituţii în care: un membru al familieieste total responsabil pentru

întreţinerea tuturor; toţi membrii familieisunt independenţi din punct de vedere

economic. Există grade intermediare, în sensul că, de pildă, o persoană este

responsabilă pentru unii dintre membrii(atunci când soţul plăteşte pentru el şi copii,

iar soţia pentru propriile sale cheltuieli), sau când unul dintre membrii este doar

parţial responsabil pentru câţiva dintre membrii, (atunci când soţii îşi plătesc propriile

cheltuieli şi îşi împart toate cheltuielile referitoare la întreţinerea copiilor ).

F) dimensiunea emoţionalăReprezintă situaţii în care toţi membrii familiei sunt implicaţi emoţional

pozitiv, negativ sau deloc. Această implicare emoţională poate fi asimetrică- cineva

poate iubi pe altcineva din familie, care este fie neimplicat emoţional în relaţia cu

el(părinte sau soţ absent emoţional sau un copil autist), fie are o implicare de tip

negativ faţă de acesta.

II.2. Socializarea şi formarea comportamentului pro – social

Un scop deosebit de important în educaţia tinerelor vlăstare îl constituie

formaraea individului în perspectiva integrării sociale. Configurarea deprinderilor

cetăţeneşti, modelarae socio-morală a comportamentului individual în scopul

participării conştienet şi responsabile la viaţa socială, reprezintă deziderate

educaţionale ce nu trebuie trecute cu vederea, deziderate care nu trebuie ignorate.

Comportamentul individului în societate este reglementat de valori şi norme,

de tradiţii, şi obiceiuri stabilite de generaţii anterioare, toate acestea fiind factori

declanşatori ai conduitei.

Participarea activă a idividului la viaţa c omunităţii căreia îi aparţine este

condiţionată de asimilarea acestor repere, de nivelul dezvoltării dimensiunii socio-

culturale a personalităţii sale, asigurat prin influenţe de natură educativă provenite din

mediul social şi familial în care trăieşte. relaţiile de comunicare multidimensionale ce

se stabilesc între individ şi difernţi agenţi ai societăţii au ca scop pregătirea acestuia

pentru viaţă într-un mediu socio-cultural dat. Este aşadar vorba despre procesul prin

23

care individul interiorizează elementele sociale ale mediului: valori, abilităţi sociale,

norme de conduită, pattern-uri comportamentale, simboluri, specifice grupului din

care face parte sau a societăţii în ansamblul său, pe acre le integrează apoi în structura

personalităţii sale şi astfel se adaptează la mediul social în care urmează să trăiască.

Un individ educat este acela care recunoaşte legitimitatea oricărei legi care i se

impune, un comportament admisibil şi aceptabil de către toţi, adică un comportament

raţional şi rezonabil.

Socializarea nu trebuie privită ca un proces de adaptare pasivă, mecanică, sub

influenţa unor factori neinstituţionalizaţi şi instituţionalizaţi, ci şi ca o raportare

activă, creativă la stfel de exigenţe, precizează I. Albulescu şi Mirela Albulescu

(2004)

Printr-o serie de agenţi, (familia, şcoala, instituţiile culturale, mass-media,etc),

societataea transmite tinerei generaţii un bagaj cultural şi pretinde anumite

comportamente considerate normale în repectiva cultură. (P.Iluţ, T. Rotariu, 1996)

Această transmitere este determinată pentru formarea personalităţii

individului, penntru formarea identităţii de sine, dara şi aa fiinţei sale sociale.

Necesitatea socializării, precizează E. Păun (1982), decurge nu numai din raţiuni

sociale, ci şi din raţiuni individuale. Ea este o condiţie atât a integrării individului în

societate, cât şi formării personalităţii sale. Cu toate că acest proces, după cum

avertizează sociologii, se extinde pe tot parcursul vieţii, copilăria şi adolescenţa sunt

etape în care socializarea are un rol semnificativ. La acestă vârstă, educaţia este o

latură fundamentală aprocesului de socializare, contribuind la constituirea Eu-lui

social şi al structurarae comportametelor dezirabile.

Toate practicile educative sunt sunt integrate procesului de formare a copiilor

în spiritul valorilor şi normelor societăţii. Sintagma “educaţie pentru cetăţenia

democratică”, pe care o folosim în accepţiunea cea amai largă, se referă la ansamblul

de influenţe exercitate de mai mulţi factori, cu scopul formării comportamentului pro

-social al individului. În geenral, scopul educaţieie este formarea omului, dar nu a

unui om privit abstract şi general, ci a unui om aşa cum şi-l doreşte societatea într-un

moment data el evoluţiei sale. Ea este de fapt mijlocul prin care societatea îşi

modelează proprii membrii, conform unor exigenţe de moment, dara şi de perspectivă.

Familia este primul mediu educativ în care se pun bazele socializării. Încă de

la cea amaai fragedă vârstă, odată cu primele contacte sociale şi experienţe de viaţă,

copilul este supus unui proces de socializare continuă, care o dată cu înaintarae în

24

vârstă devine un proces de socio-culturalizare, centrat pe transferul unor valori,

norme, reguli. Socializarae primară se realizează prin asimilarae şi interiorizaraea de

către copil a normelor grupului primar de apartenenţă: familia. Semnificaţiile realităţii

sociale nu sunt însuşite într-un mod autonom, ci cu ajutorul părinţilor sau a altor

persoane apropiate, acre le explică pentru a le face mai inteligibile.În primii anai e

viaţă, contactul copilului cu realitatea este de cele mai multe ori mediat prin instanţa

autorităţii adulţilor, deoarece semnificaţiile însişite sunt trecute prin filtrul experienţei

personale ale aceluia care le face inteligibile. Procesul de socializare avansează prin

creşterea capacităţii copilului de a se raporta la comportamentele adulţilor, de a-şi

analiza propriul comportament prin prisma aşteptărilor celorlalţi şi de a elabora

răspusuri corespunzătoare acestor aşteptări. Treptaat el ajunge să asimileze prescrpţii

şi atitudini, să se identifice cu diverese roluri sociale şi să-şi asume lumea adulţilor.

Personalitatea copilului este astfel modelată de relaţiiled e grup. Socializarae

realizată în familie, arată P.L. Berger şi Th. Luckemann (1999), implică însă,

ceva,maia mult decât o învăţare pur cognitivă, ea se produce în împrejurimi care

reprezintă o puternică încărcătură emoţională, fără de care învăţarea ar fi greu sau

imposibil de înfăptuit.

Familia realizează socializarae într-un anumit climat afectiv, pormovând un

stil educativ propriu, un control asupra conduitelor şi un sistem al recompenselor şi

sancţiunilor. Interiorizarea şi asumarea rolurilor şi atitudinilor altora, ca şi cum ar fi

ale sale, se produc numai odată cu identificarea. Prin identificarea cu ceilalţi, copilul

devine capabil să se identifice pe el însuşi, să dobândească propria identitate.

În familie se dobândesc marea majoritate a deprinderilor, atitudinilor şi

comportamentelor care urmează să se dezvolte mai târziu în cadre formale.

25

CAPITOLUL III

III.1. Relaţia copil - familie

În dicţionarul limbii române găsim dată următoarea definiţie pentru ceea ce

este un părinte „tata şi mama” sau „fiecare dintre cei doi părinţi”. Pe lângă aceste

două definiţii extrem de simple găsim şi următoarea definiţie „îndrumător, călăuzitor,

protector” (dexonline.ro).

Din acest lucru înţelegem că părinţii sunt ceva mai mult decât statutul lor

biologic, că ei au un rol bine definit pe care trebuie să îl îndeplinească în raport cu

copilul lor.

O definiţie mai cuprinzătoare a ceea ce înseamnă a fi părinte este următoarea:

„A fi părinte este o activitate complexă care include multe comportamente specifice

care lucrează separat şi împreună pentru a influenţa comportamentul copilului.”

(www.athealth.com; Darling, Nancy, 1999).

Enciclopedia virtuala Wikipedia nu pune un foarte mare accent pe ceea ce

înseamnă a fi părinte, doar ţine să facă diferenţa între părinte şi alte persoane care sunt

în poziţia de a educa copilul (cum ar fi profesorii). Însă aici se pune accent pe

datoriile pe care o persoana le are de îndeplinit în momentul în că are devine părinte.

Aici găsim mai multe tipuri de îndatoriri ale părinţilor faţă de copiii lor:

► Datorii privind securitatea fizică – cum ar fi a oferi copilului locuinţă,

haine, mâncare etc.; a avea grijă de sănătatea copilului; a-l proteja de pericole;

► Datorii privind dezvoltarea fizică a copilului;

► Datorii privind dezvoltarea intelectuala a copilului – se referă în

principiu la a oferi copilului oportunitatea de a învăţa;

► Datorii privind securitatea emoţională – se referă în mare la a oferi

copilului iubirea de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios;

► Datorii privind dezvoltarea emoţională – se refera la a oferi copilului

oportunitatea de a iubi alte persoane, astfel dezvoltând abilitatea lui de iubi alte

personae;

► Datorii privind suportul financiar (Abidin, R., 1995).

Anton Moisin, în cartea „Părinţi şi copii”, împarte părinţii în două mari

categorii:

► părinţi îngăduitori

26

► părinţi duri

El consideră că părinţii îngăduitori sunt acei părinţi „care săvârşesc o confuzie

de principiu între dreptul copilului de a-şi manifesta şi dezvolta corect personalitatea

şi manifestarea incorectă a personalităţii sale. Ei confundă dreptul cu abuzul.”

(Moisin, Anton, 1995, pag. 10)

În ceea ce priveşte părinţii duri, Moisin consideră că acest tip de atitudine,

dură, faţă de proprii copii este o greşeală enormă pentru dezvoltarea ulterioară a

copiilor.

III.2. Tipuri de părinţi

Carmen Ciofu face o clasificare mai complexă a tipurilor părinţilor. Ea face

această clasificare în funcţie de tipul de dominare parentală.

Astfel, există cinci tipuri de dominare parentală:► părinţi autoritari

► părinţi hiperprotectori

► părinţi indulgenţi

► părinţi severi

► părinţi agresivi

III.2.1 Părinţii autoritari

Sunt consideraţi a fi părinţi „normali”.

Ei sunt aceia care au „un stil optim de interacţiune cu copilul, combină

autoritatea şi fermitatea în luarea hotărârilor cu o modalitate de relaţie cu copilul

căruia îi cultivă independenţa şi recunoaşterea drepturilor.

Aceşti părinţi răspund pozitiv şi îndeplinesc cererile rezonabile ale copilului.”

(Ciofu, Carmen, 1989, pag. 170)

Aceasta este una dintre cele mai bune metode de educare a copiilor, având ca

premisă că fiecare copil are drepturi, nu numai îndatoriri. Deoarece sunt respinse

metode de disciplinare a copilului care includ violenţa, acest tip de dominare

parentală nu naşte niciodată agresiune, violenţă sau negativism din partea copilului.

27

III.2.2. Părinţi hiperprotectori

Se nasc în urma unui contact excesiv între mamă şi copil, dar la o vârstă la

care copilul ar fi trebuit să fie relativ independent.

Unul dintre dezavantajele acestei situaţii, pentru copil, este faptul că având

relaţii deosebit de strânse cu părinţii, el exclude alte relaţii.

Un alt dezavantaj pentru copil, este că el devine anxios, iar mamele acestor

copii limitează mult posibilitatea ca ei să atingă un oarecare nivel de autonomie.

Carmen Ciofu consideră că sunt patru categorii de factori care conduc la hiperprotecţie familială:

► factori legaţi de copil

► factori legaţi de mamă

► factori legaţi de căsătoria părinţilor, răspuns la sentimente de ostilitate ale

mamei,

► tulburări emoţionale ale părinţilor.

(Ciofu, Carmen, 1989)

III.2.3. Părinţi indulgenţi

Sunt cei care nu reuşesc să controleze într-un mod normal activitatea şi

comportamentul copiilor, le acceptă toate cererile şi se supun comenzilor date de ei.

Dezavantajele acestui stil în ceea ce priveşte copilul sunt dezvoltarea agresivităţii şi

negativismul copilului.

Cel mai bun exemplu în acest sens, sunt ultimii născuţi ai unor familii

numeroase, mai ales în situaţia în care părinţii sunt mai în vârstă. Aceştia nu mai au

răbdarea pe care o aveau în tinereţe, şi nu se mai preocupă foarte bine de disciplinarea

copilului, considerând că este „mic şi neajutorat”. Ca urmare a acestui fapt copilul

dezvoltă crize de mânie şi de opoziţionism sau negativism.

28

III.2.4. Părinţii severi

Folosesc măsuri educative aspre, obligând copiii să se supună şi nelăsându-le

niciodată iniţiativa.

Ei iau deciziile singuri, fără să consulte copilul şi îi impun aceste decizii.

Aceste măsuri folosite de părinţii severi, duc la creşterea agresivităţii şi ostilităţii

copilului, iar de aici apar conflictele părinţi-copii.

Aceşti părinţi aplică pedepse corporale copiilor. De cele mai multe ori, acest

lucru se datorează faptului că părinţii au aşteptări nerealiste asupra posibilităţilor de

înţelegere ale copilului. Principalul motiv pentru care bătaia nu este eficientă în

disciplinarea copiilor este faptul că „îl învaţă pe copil ceea ce nu trebuie să facă, dar

în nici un caz ce trebuie să facă, singura atitudine cu valoare educativă.” (Ciofu,

Carmen,1989, pag. 182)

Relaţia părinţilor agresivi cu copiii lor este considerată a fi anormală, aceştia

supunându-si copiii la agresiuni fizice repetate din partea părinţilor sau a fraţilor.

III.3. Personalitatea copilului

Desigur, dacă există o clasificare a părinţilor, atunci există şi una a copiilor.

Putem clasifica copiii după tipul personalităţii lor. Adina Băran-Pescaru găseşte cinci

tipuri de copii:

► copilul puternic sensibil

► copilul introvertit

► copilul sfidător

► copilul neatent

►copilul activ agresiv

Foarte importante sunt relaţiile dintre părinţi şi copii. Atunci când un copil îşi

face apariţia într-o familie, relaţiile dintre cei doi soţi se schimbă.

Membrii unei familii se influenţează reciproc, fiecare îşi schimbă

comportamentul în preajma altui membru.

După A. Berge cele mai mari greşeli pe care părinţii le fac cu copiii lor sunt

următoarele:

► incapacitatea de a iubi,

29

► teama permanentă,

► hiperprotecţionismul,

► perfecţionismul,

► spiritul posesiv,

► narcisismul,

► nervozitatea,

► slăbiciunea,

► „oportunismul” părintesc,

► lipsa de consecvenţă,

► lipsa de respect,

► intervenţionismul şi neintervenţionismul.

Acestea sunt „defecte capitale”, aşa cum le numeşte el, greşeli pe care orice

părinte le face. ( Berge, A., 1967)

III.4. Educaţia în cadrul familiei

Acest concept este din ce în ce mai folosit în ultima perioadă.

În familiile tradiţionale, nu existau probleme legate de modul în care copiii

erau educaţi, nu existau compromisuri în această direcţie.

Copiii erau educaţi într-un stil asemănător, pe care astăzi l-am numi

autoritarist. Ei nu aveau prea multe opţiuni, şi de obicei respectau regulile impuse de

părinţi sau alţi adulţi din cadrul familiei.

Principiile după care părinţii se ghidau erau:

„Părinţii ştiu ce este mai bine pentru copiii lor”,

„Părinţii ştiu totul şi copiii nimic”,

„Bătaia e rupta din Rai” ş.a.

Ceva mai târziu, cam pe la începutul secolului XX, se nasc şi iau o amploare

foarte mare teoriile dezvoltate de Sigmund Freud, prin care se pun bazele unui stil

educativ mai permisiv.

Acum, profesorii, dar şi părinţii credeau că singura metodă pentru o dezvoltare

armonioasă a copilului este că aceştia să fie satisfăcuţi în stadiile oral, anal şi genital

al dezvoltării lor psihosexuale.(Freud, Sigmund, 1980)

Imediat după apariţia acestei teorii încep să să se dezvolte altele, precum cea

behavioristă, dezvoltata de Watson, conform căreia copiii ar trebui să fie condiţionaţi

30

să se comporte intr-un fel sau altul. Watson credea că „Niciodată să nu-i îmbrăţişezi şi

să nu-i săruţi, să nu-i laşi să ţi se aşeze în poală…Bate-i pe umăr daca au făcut o

treabă extraordinară, rezolvând o sarcină dificilă.” (Băran – Pescaru, Adina 2004,

pag. 5)

În anul 1930, Skinner dezvoltă o teorie extrem de importantă în domeniul

educaţiei copiilor.

El credea că la baza educaţiei copiilor se află condiţionarea determinată.

Astfel, copilul trebuia recompensat pentru fiecare comportament dezirabil.

Doar astfel era posibilă dezvoltarea unui individ creativ şi valorizat social.

(Skinner, B.F, 1971)

O altă influenţă în teoriile educaţiei copilului a avut-o Maria Montessori, care

vedea o necesitate „tratarea copilului cu demnitate, precum şi respectarea

individualităţii acestuia.” (Băran-Pescaru, Adina, 2004, pag. 5)

Între anii 1950 şi 1960, se dezvoltă o noua direcţie, care se adăugă la cele de

până acum,întregindu-le, având că teoreticieni pe Piaget şi pe Erikson.

Jean Piaget (1896-1980) emite teoria conform căreia copiii sunt egocentrici,

acest lucru însemnând că ei nu au abilitatea de a distinge intre propriile lor perspective

şi perspectivele unei alte persoane. Printre exemplele care ilustrează un astfel de

comportament sunt următoarele: în timp ce vorbesc la telefon, copiii dau din cap

pentru a răspunde la întrebări în loc să răspundă verbal, gândindu-se că cealaltă

persoană ştie că ei fac acest lucru.

Conversaţiile cu copiii pot fi greu de înţeles, deoarece este posibil ca aceştia să

nu spună întreaga poveste, gândindu-se că persoana cu care vorbesc ştie deja

gândurile lor

Dacă stau în faţa televizorului, astfel încât celelalte persoane nu văd la

televizor, atunci când sunt rugaţi să se dea din faţa televizorului, ei nu înţeleg de ce,

văzând bine, ei presupun că şi celelalte persoane văd la fel.

Se pare însă că în jurul vârstei de 7 ani, acest comportament începe să se

schimbe, copiii devenind mai puţin egocentrici. (Băran-Pescaru, Adina, 2004)

Erik Erikson (1968) emite teoria celor opt stagii de dezvoltare. Erickson spune

că mica copilărie este caracterizată de diada iniţiativă-vină. În această perioadă, copiii

îşi descoperă personalitatea.

Datorită acestui lucru, ei încep să experimenteze lucruri noi. Surplusul lor de

energie le permite să uite foarte repede eşecurile şi să încerce noi arii de interes.

31

Aceasta este perioada în care copiii iau iniţiativa şi depăşesc graniţele impuse

de către părinţi, datorită vârstei mici, şi încep să exploreze cadrul mai larg al

societăţii.

Un mare accent s-a pus, de asemenea, pe dezvoltarea timpurie a copilului.

Cele mai revelatoare în acest sens, sunt studiile întreprinse de Margaret Mead (1928)

şi de psihologul Karen Horney.

Ele au arătat că o mare parte din probleme care apar în dezvoltarea copiilor

sunt datorate modului specific în care societăţile ştiu să îşi crească, îngrijească şi

educe copiii.

Cel mai dificil lucru este de a înlătura stilul punitiv de educaţie în cadrul

familiei şi a şcolii. Astfel, foarte mulţi părinţi sunt adepţii stilurilor autoritariste de

educare a copiilor, care probabil sunt „moştenite” de la părinţii lor. Alţii, din păcate

mai reduşi la număr (cu toate că în ultima perioadă acest număr creşte tot mai mult)

încearcă să fie deschişi la noile orientări din acest domeniu, evitând astfel perpetuarea

aceleaşi greşeli.

O alta greşeală pe care părinţii o fac este de a amesteca stilurile educative.

În momentele de frustrare şi stres ei devin autoritarişti, atunci când sunt

obosiţi adoptă un stil permisiv, iar în cazul în care vor să compenseze pentru unele

greşeli, o fac prin metode democratice.

O altă problemă ţine de statutul părinţilor. În zilele noastre se consideră a fi că

cea mai buna variantă- egalitatea partenerilor în educarea copiilor, în crearea şi

impunerea anumitor reguli, însă, lucrurile nu au fost întotdeauna aşa. În anii 1950-

1960, de obicei mamele, care erau casnice şi se presupunea că educarea copiilor este

strict datoria lor, stabileau anumite reguli, iar taţii care erau întreţinătorii familiilor, le

aplicau. În acea perioadă, existau mai puţine conflicte intre părinţi şi copii deoarece se

subânţelegea faptul conform căruia copiii sunt obligaţi să respecte întocmai regulile

impuse de părinţi.

Apar probleme şi în cazul în care părinţii au fost crescuţi în moduri foarte

diferite. De exemplu, unul dintre părinţi este adeptul principiilor moderne de creştere

şi educare a copiilor, iar celălalt consideră că principiile pe care părinţii lui le-au

aplicat sunt cele mai bune. De multe ori, din aceasta situaţie se naşte un conflict.

Cel mai indicat lucru, pentru a evita sau a ieşi din asemenea situaţii este

educaţia timpurie în domeniul educaţiei copiilor. Scopul acesteia este de a

dezrădăcina concepţiile împrumutate de părinţi de la părinţii lor şi a încerca o metodă

32

de educare mai realistă şi mult mai toleranta, reducerea tendinţei de autoblamare sau

de învinovăţire a altora pentru ceea ce e greşit în creşterea copiilor; însuşirea unor

tehnici de îngrijire a copiilor, care să rezolve eficient dificultăţile viitoare; modelarea

părinţilor pentru a fi propriul lor educator în manipularea abilitaţilor de educaţie

familială.

33

III.5. Stiluri parentale

Stilul parental este determinat în mare de combinaţia dintre dragoste şi

limitarea permisivităţii. Adina Băran-Pescaru defineşte stilurile parentale că fiind

„maniera în care părinţii îşi exprima credinţele despre cum trebuie să fie părinţii buni

sau cei rai.” (Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie,2004, pag. 11)

O altă definiţie a stilului parental este următoarea: „Stilul parental este un

construct psihologic care reprezintă strategii standard pe care părinţii le folosesc în

creşterea copiilor.” (www.wikipedia.com)

Astfel, din combinaţia diferitelor grade de dragoste şi limite ale permisivităţii

rezulta cinci stiluri parentale.

III.5.1. Clasificare după Adina Băran-Pescaru

Aşa cum sunt descrise de Adina Băran-Pescaru, ele sunt următoarele:

► Stil parental de respingere şi neglijare

► Stil parental autoritarist

► Stil parental autoritar

► Stil parental permisiv

► Stil parental democratic sau echilibrat

A) Stilul parental de respingere şi neglijare Acest stil este alcătuit din dragoste scăzuta cât şi limite scăzute. Acest stil este

considerat a fi şi un stil parental indiferent, datorită lipsei de implicare emoţională şi

de control asupra copilului.

În cazul acestui stil apar destul de des cercuri vicioase de interacţiune între

părinţi şi copii. De exemplu, un părinte doreşte ca copilul său să facă un anumit lucru,

dar nu foloseşte mijloace eficiente în acest sens. El strigă la copil şi il ameninţă.

Acesta îşi ignoră părintele şi îşi continuă activitatea de până atunci. Părintele ignoră

copilul, iar acesta din urmă simte că prin acest lucru părintele a cedat. Părintele

forţează situaţia, văzând că copilul nu îl ascultă, ajungând chiar la abuz fizic. În final,

copilul acceptă cererea părintelui şi astfel ei simt că aceasta este procedura de care

este nevoie pentru ca copilul să fie ascultător.

34

Acceptând cererea părinţilor, copilul întăreşte comportamentul abuziv al

acestora. Este posibil şi ca el să refuze să coopereze, şi chiar să ia măsuri drastice,

cum ar fi fuga de acasă.

Cel mai important lucru, este ca valorile şi credinţele părinţilor care se

încadrează în acest tip parental să se schimbe.

B) Stilul parental autoritaristAcesta presupune limite înalte şi dragoste scăzută. Aceşti părinţi consideră că

cele mai importante puncte în educaţia copiilor lor sunt în disciplina acţiunii (fixare

de limite) şi nu în disciplina relaţiei (dragostea).

Copiii acestor părinţi nu consideră că au sau că au avut o relaţie caldă şi

apropiată cu aceştia. Părinţii autoritarişti valorizează supunerea şi respectul, fixând

reguli ce nu pot fi negociate.

Acest tip de familie are o organizare ierarhică, cu tatăl de obicei în vârf, mama

alături, pe locul doi şi copiii pe ultimul loc.

Din fericire, în ultima perioadă acest stil parental este catalogat ca fiind

abuziv. De cele mai multe ori, aceşti părinţi confundă disciplina cu pedeapsa, dar ceea

ce nu ştiu ei, este faptul că, de obicei, copiii se supun doar atâta timp cât este prezentă

ameninţarea, dar în momentul când ameninţarea dispare, ei se revoltă.

Un exemplu elocvent, este faptul că deşi un copil este cuminte în prezenţa

părintelui, în momentul în care acesta părăseşte camera şi copilul nu se mai află sub

controlul lui, acesta face ceea ce vrea.

Cu puţin efort, părinţii autoritarişti pot deveni autoritari şi astfel vor echilibra

dragostea şi limitele în stilul lor de a-şi educa copiii.

C) Stilul parental autoritarAcest stil presupune, în principiu, a lăsa copiii să se descurce singuri, să

descopere singuri lumea înconjurătoare. Deşi părinţii le oferă independenţă, în acelaşi

timp stabilesc reguli clare şi îşi controlează copiii. Diferenţa dintre părinţii

autoritarişti şi cei autoritari este dată de faptul că cei din urmă îşi controlează copiii

într-un mod iubitor, arătându-le afecţiunea lor. Un lucru pozitiv legat de acest stil

parental este că permite copilului să se relaxeze şi să afle cine este, chiar dacă face

greşeli, şi cel mai important lucru, nu trebuie să se îngrijoreze dacă părinţii află că a

făcut un lucru greşit, deci nu le este teamă că vor fi bătuţi.

35

D) Stilul parental permisivEl este alcătuit din dragoste ridicată şi limite scăzute.

Părinţii care fac parte din acest stil parental au mari dificultăţi în stabilirea de

limite ferme, chiar dacă ştiu să îndeplinească nevoile de dezvoltare şi emoţionale ale

copiilor lor.

Cea mai importantă trăsătură a părinţilor permisivi este că sunt inconsecvenţi

în aplicarea unor reguli precise în ceea ce priveşte activitatea copilului lor. Ei folosesc

metode precum explicaţia şi negocierea pentru a obţine acordul copilului. Se folosesc

de ataşamentul şi legătura formata între ei şi copil pentru a-l învaţa lucrurile

importante în viaţă.

De cele mai multe ori, copiii acceptă şi chiar vor să mulţumească părintele

permisiv că rezultat al relaţiei pozitive dintre ei.

Însă acest stil parental nu este eficient pe termen lung. Deoarece aceşti părinţi

sunt inconsecvenţi, copiii învaţă să îi manipuleze, obţinând astfel, de fiecare dată ceea

ce vor.

Un alt dezavantaj constă în faptul că părinţii ajung să se simtă sclavii copiilor

lor, aceştia nu le mai arată respectul cuvenit sau apreciere. Se întâmplă ca uneori acest

lucru să ducă la furie şi în consecinţă, la un comportament verbal abuziv. De obicei,

aceşti părinţi nu se valorizează suficient, şi primul lucru pe care ar trebui să il înveţe

este să se afirme.

E) Stilul parental democratic sau echilibratAcesta presupune dragoste ridicată dar şi limite ridicate. Este bazat pe

concepte cum ar fi egalitatea şi încrederea. Aceşti părinţi consideră că sunt egali cu

copiii lor în ceea ce priveşte nevoia de demnitate şi de valorizare, dar nu şi în ceea ce

priveşte responsabilitatea şi luarea deciziei.

Părinţii care se încadrează în acest stil parental consideră că disciplina este

diferită de pedeapsă, şi este folosită pentru a învaţă şi a ghida, nu pentru a pedepsi,

manipula sau controla.

Aceste principii oferă independenţă şi responsabilitate copiilor. Părinţii nu au

cereri, ci aşteptări, astfel făcând copiii să se simtă mai puţin presaţi. Pentru o relaţie

reuşită părinte-copil trebuie găsit echilibrul dintre stabilirea limitelor şi dragoste.

O cale foarte bună de a rezolva o situaţie conflictuală este negocierea. Ea

poate fi utilizată în momentul în care părintele şi copilul au adoptat o poziţie faţă de

36

problema cu care se confruntă. Negocierea constă în “ascultare şi înţelegere, interes

pentru relaţie, satisfacerea intereselor ambelor parţi, inventarea de noi opţiuni,

atingerea unui acord bazat pe corectitudine”. (Băran-Pescaru, Adina,pag. 18).

În ceea ce priveşte negocierea cu copilul, trebuie ţinut seama de nivelul

deprinderilor copilului şi de nivelul lui de maturitate. Negocierile se înmulţesc, pe

măsură ce copilul înaintează în vârstă.

De obicei, la vârsta adolescenţei aproape toate regulile ar trebui negociate. Cel

mai important lucru pentru o negociere reuşită este o comunicare clară, care

presupune comunicarea prin vorbe, ascultarea celor comunicate, înţelegerea

comunicării.

III.5.2. Clasificarea după Diana Baumrind

Se pare totuşi că cea mai răspândită teorie privind stilurile parentale este cea

dezvoltată d\e Diana Baumrind.Ea consideră că există patru stiluri parentale

principale. (www.athealth.com, Baumrind, Diana, 1991)

A) Stilul parental autoritarAcesta este caracterizat de aşteptări înalte de respectare a regulilor impuse de

părinţi, un dialog deschis despre acele reguli impuse de părinţi şi comportamentul

copiilor şi o abordare centrată pe copil caracterizata de căldură şi un efect pozitiv

asupra dezvoltării acestuia.

B) Stilul parental autoritaristAcest stil este caracterizat de aşteptări înalte, de conformitate la regulile

impuse de părinţi. Implică folosirea unor metode constrângătoare pentru a obliga

copiii să respecte regulile stabilite. De asemenea, mai implică un dialog părinte-copil

sărac sau chiar inexistent. Acest stil este unul centrat pe părinte şi este caracterizat

prin lipsa de căldură şi iubire.

C) Stilul parental permisiv Este descris că fiind un stil parental cu aşteptări scăzute în ceea ce priveşte

comportamentul copilului şi este caracterizat de căldură şi dragoste din partea

părintelui. Părinţii îşi acceptă copiii aşa cum sunt şi se îngrijesc de comportamentul

copiilor, numai că nu au pretenţii ridicate.

37

D) Stilul parental de neglijareEste denumit şi stil nonconformist, el este asemănător cu stilul parental

permisiv cu excepţia faptului că este o abordare centrată pe părinţi şi lipsită de căldură

şi iubire. Este mai puţin pasiv şi controlează mai mult comportamentul copiilor decât

părinţii care fac parte din stilul parental permis. Aceşti părinţi, de obicei, nu oferă nici

un fel de atenţie acţiunilor întreprinse de copiii lor.

III.6. Consecinţele stilurilor parentale asupra dezvoltării copilului

Cercetările în domeniul comportamentului copiilor asociat stilurilor parentale

au arătat faptul că cele mai multe beneficii le aduce stilul parental autoritar. Copiii ai

căror părinţii fac parte din stilul parental autoritar au o autodisciplină mai bine

dezvoltată decât ceilalţi, un mai bun control emoţional, mai mulţi prieteni şi

performanţe şcolare mai bune. Aceste cercetări exclud însă un lucru foarte important,

şi anume faptul că nu numai stilul educaţional pe care părintele îl adoptă influenţează

copilul, dar şi copilul are o influenţă majoră asupra diadei părinte-copil.

Alte cercetări au arătat faptul că stilul parental influenţează bunăstarea

copilului în domenii precum competenţa socială, performanţele academice,

dezvoltarea psihologică şi comportamentul acestuia. Cercetări bazate pe interviuri cu

părinţi, mărturisirile copiilor şi observarea părinţilor arată că adolescenţii şi copiii ai

căror părinţi fac parte din stilul autoritar se consideră ei înşişi şi chiar ca rezultat al

unor măsurători obiective ca fiind mai sociabili şi având competenţe instrumentale

mai bune decât cei ai căror părinţi sunt neautoritari. (www.athealth.com,

Baumrind,Diana, 1991)

Copiii ai căror părinţi fac parte din stilul parental de neglijare (neimplicat) sunt

cel mai puţin evoluaţi în toate domeniile. În general, dragostea arătată de părinţii

copiilor este asociată cu competenţele sociale şi modul în care persoana funcţionează

din punct de vedere psihosocial, în timp ce cererile părinţilor sunt asociate cu

competenţele de tip instrumental şi controlul comportamentului. Copiii şi adolescenţii

care provin din familii care folosesc stilul autoritarist au performanţe moderate în

şcoală şi nu au probleme de ordin comportamental, dar nu au abilităţi sociale atât de

bune, au stima de sine mai scăzută şi un grad mai înalt de depresie.

Copiii şi adolescenţii care provin din familii care folosesc stilul permisiv au de

obicei probleme comportamentale şi au performanţe şcolare mai scăzute, dar nivelul

38

stimei de sine este mai crescut, competenţe sociale mai bune, şi un nivel al depresiei

mai scăzut. (www.athealth.com, Baumrind, Diana, 1991)

Oricare ar fi stilul parental pe care un părinte îl adoptă, cel mai important este

că acesta să nu uite că disciplina este folosită pentru a învaţă şi a ghida copilul, nu

pentru a-l pedepsi, manipula sau controla, iar violenţa nu este o metodă de a educa un

copil, aceasta nu ar trebui să existe în metodele de disciplinare ale unui părinte,

indiferent de stilul parental folosit.

Următoarele lucruri sunt consecinţe probabile ale stilurilor parentale percepute

în copilărie:

Democratic:

Ca adult, ajunge să aibă o atitudine pozitivă, să vrea să-şi îmbunătăţească

viaţa. Vrea să-i ajute pe ceilalţi, să contribuie. Poate să conducă dar şi să fie

cooperant. În relatiile intime se simte egal cu partenerul. Oferă grijă şi iubire.

Prea liber:

Răsfăţat, plictisit, fără voinţă, fără iniţiativă. Aşteaptă de la ceilalţti să-i

anticipeze dorinţele. Nu-i place să muncească, nu perseverează. Se ataşează de

parteneri indulgenţi, încearcă să inspire milă.

Prea supus:

Este impulsiv, dificil, extravagant, are accese de furie. Este obişnuit să facă

numai cum vrea el, nu se gandeşte la ceilalţi. Aşteaptă admiraţie pentru eforturi

modeste. În cuplu vrea în permanenţă ca partenerul să se ocupa de el.

Prea costrângător:

Vrea totul sau nimic. Poate face pe şeful, e rebel dar poate să se şi supună.

Căsătoria e vazută ca o datorie, relatiile nu-i aduc satisfactii.

Perfecţionist:

Frecvent deprimat. Viaţa e vazută ca o luptă fără satisfacţii. Nu acceptă laude.

Se simte superior, poate fi critic şi greu de mulţumit. Trebuie să se întreacă mereu pe

sine. În relaţie nu e afectuos, caută mereu partenerul perfect.

Excesiv de responsabil:

Foarte greu se relaxează. Îşi asumă mai multe obligaţii decât poate duce. Se

simte presat, se teme de eşec. Nici în relaţie nu se relaxează îi este greu să petreacă

timpul liber cu familia.

39

Neglijare:

Impulsiv, vrea să-şi umple un vid permanent, este singur. Are relaţii

superficiale şi pe care le exploatează. Păstrează distanţa. Poate să fie orientat excesiv

spre afirmare socială şi bunăstare materială. Vrea ca partenerului să-i fie parinte, să

primească atenţie nelimitată. Poate avea mai mulţi parteneri deodată ca să obţină cât

mai mult pentru sine.

Respingere:

Ostil, suspicios, distant. Se simte fără valoare, e foarte sensibil la eşec, preferă

să muncească singur, îi plac animalele. Este însetat de dragoste dar se asteaptă să fie

respins. Atras de parteneri duri.

Cu pedepse:

Se simte neîdreptăţit, aşteaptă revanşa. Invidiază, e gelos, pedepseşte şi

aşteaptă să fie pedepsit. Atras de profesii rigide, munceşte excesiv. În relaţia intimă

poate fi abuzator, infidel, gelos. (Sursa: www.psihocenter.ro)

40

CAPITOLUL IV

Cercetareprivind atitudinea copiilor şi părinţilor asupra

stilurilor parentaleIV.1. Stabilirea temei cercetării

În lucrarea de faţă, am descris relaţiile dintre părinţi şi copii, stilurile

parentale, consecinţele acestora asupra dezvoltării copiilor, şi ce se întâmplă atunci

când părintele consideră că cea mai bună metodă de a-şi disciplina copilul este

pedeapsa corporală, practic când un stil parental se transformă în abuz asupra

copilului şi devine dăunător pentru dezvoltarea sa.

M-am oprit însă asupra studierii stilurilor parentale, considerând că în ele sunt

incluse şi celelalte aspecte menţionate mai sus.

IV.2. Obiectivele proiectului de cercetare

Scopul principal al acestei lucrări este identificarea stilurilor parentale şi

compararea percepţiilor asupra stilului parental al populaţiei studiate, considerând că

această comparare va duce la identificarea anumitor comportamente în ceea ce

priveşte disciplinarea copiilor.

Această cercetare este compusă din două părţi:

În prima parte, voi compara percepţia asupra stilului parental al copiilor cu

părinţi cu probleme, cu părerile privind acelaşi subiect ale copiilor care provin din

familii fără probleme, ambele grupuri de subiecţi provin din judeţul Bistriţa-Năsăud,

şcoala normală de masă.

În a doua parte voi compara părerile grupului de copii cu părinţi cu probleme

referitor la stilurile parentale, cu părerile părinţilor lor referitoare la aceeaşi temă.

41

IV.3. Formularea ipotezelor

În cazul cercetării de faţă, am stabilit următoarele ipoteze:

Nivelul economic, social şi de educaţie al familiei contribuie la stabilirea

relatiilor armoniase sau defectuoase între parinţi şi copii;

Stilurile şi abilităţile parentale influenţează comportametul şi atitudinea

socială ale elevilor de clasa a III-a:

IV.4. Eşantionul de subiecţi

Plecând de la suportul teoretic pe care lucrarea îl are, voi organiza un lot de

subiecţi care au rolul de a îndeplini obiectivele propuse precum si de a confirma sau

infirma ipotezele.

Eşantionul de lucru este compus din 100 de subiecţi, cu vârsta cuprinsă între 9

şi 50 ani, (50 elevi clasa a III-a; 9-11 de ani, şi 50 părinţi 25-50 de ani ).

Metoda prin intermediul căreia au fost selectaţi elevii este aleatorie.

Cercetarea subliniază trei grupuri de persoane:

Primul grup este format din copiii clasei a treia înscrişi în şcoala de stat judeţul

Bistriţa-Năsăud, cu vârste cuprinse între 9 şi 11 ani, care provin din familii cu

probleme, familii dezorganizate, familii defavorizate, marginalizate, cu situaţii

financiare precare sau în cadrul cărora unul sau ambii părinţi suferă de alcoolism.

Al doilea grup este format din colectivul clasei a treia dintr-o şcoală din

judeţul Bistriţa-Năsăud, copii cu vârste cuprinse între 9 şi 11 ani care provin din

familii fără probleme precum cele menţionate mai sus.

Cel de-al treilea grup este format din părinţii copiilor care frecventează

cursurile şcolii de masă din judeţul Bistriţa-Năsăud cu vârste între 25 şi 50 de ani.

IV.5. Stabilirea tipului de cercetare şi a instrumentului folosit

În cazul cercetării de faţă, am combinat cercetarea teoretică cu cea empirică

sau de teren. Pentru cercetarea empirică am considerat că cea mai bună metodă pentru

realizarea scopului cercetării este ancheta pe bază de chestionar şi bineînţeles, ca

instrument de lucru al acestei cercetări am folosit chestionarul, deoarece am

considerat ca fiind o metoda obiectivă de cercetare.

42

IV.6. Analiza datelor

Aşa cum am menţionat mai sus, cercetarea este alcătuită din două părţi:

1) Prima parte - analiza comparativă a răspunsurilor date de grupul doi (copii

care provin din familii cu probleme clasa a III-a şcoala de masă judeţul

Bistriţa-Năsăud) cu răspunsurile date de primul grup (copiii unei clase de a

III- a şcoala de masă judeţul Bistriţa-Năsăud ).

2) A doua parte-stabilirea stilurilor parentale atât din punctul de vedere al

copiilor, cât şi al părinţilor acestora şi apoi analiza comparativă a

răspunsurilor date de cele două grupuri.

IV.6.1. Analiza comparativa a două grupuri de copii

Aşa cum am arătat mai sus, în această parte a proiectului de cercetare voi

încerca să analizez răspunsurile date de cele două grupuri cărora le-a fost aplicat

chestionarul.

Acest chestionar a fost construit astfel încât rezultatele acestuia să reflecte cât

mai fidel percepţia copiilor,comportamentul părinţilor în ceea ce-i priveşte, şi în urma

răspunsurilor date de copii să se poată stabili un tablou al modului în care părinţii îi

disciplinează, deci să se poată stabili stilul parental. Am încercat ca structura

chestionarului sa fie simplă, întrebările sa fie clare, folosindu-ma de un limbaj adecvat

vârstei elevilor.

43

Item 1.

Astfel, prima întrebare din chestionar se referă la implicarea părinţilor în viaţa

copiilor. La această întrebare („Cât de mult consideri că se implică părinţii în viaţa

ta?”)

foarte mult foarte puţin mult potrivit puţin

GRUP 1 0 copii 19 copii 1 copil 2 copii 3 copii

GRUP 2 19 copii 0 copii 5 copii 1 copil 0 copii

44

0

19 19

0 15

2 13

00

5

10

15

20

foartemult

foartepuţin

mult potrivit puţin

ITEM 1

GRUP 1GRUP 2

ITEM 1

0%

76%

4%

8% 12% foarte multfoarte puţinmultpotrivitpuţin

Item2.

A doua întrebare: „Cum reacţionezi atunci când mama sau tata te ceartă”

protestez sunt indiferent

ascult şi încerc să îndrept

GRUP 1 18 de copii 5 copii 2 copiiGRUP 2 0 copii 0 copii 25 de copii

45

18

05

0 2

25

05

10152025

protestez suntindiferent

ascult şiîncerc săîndrept

ITEM 2

GRUP 1GRUP 2

ITEM 2

72%

20%8% protestez

sunt indiferent

ascult şi încerc săîndrept

Item3.

A treia intrebare, “Cum reacţionează părinţii tăi în cazul în care eşti neascultător?”

A= renunţă la a te mai certa şi te lasă să faci ceea ce vrei

B=continua să te certe

C=te pedepsesc

D=încearcă să găsească o altă metodă de rezolvare a conflictului

GRUP 1 13 de copii 7 copii 5 copii 0 copiiGRUP 2 6 copii 0 copii 8 copii 11 copii

46

13

6 7

0

5

8

0

11

0

5

10

15

A B C D

ITEM 3

GRUP 1GRUP 2

ITEM 3

52%28%

20% 0%ABCD

Item 4.

La întrebarea numărul 4 „Se întâmplă ca părinţii tăi să folosească forţa pentru

a te face sa îi asculţi?”, grupurile au răspuns astfel:

DA NU

GRUP 1 17 copii 8 copii

GRUP 2 0 copii 25 copii

47

17

0

8

25

0

5

10

15

20

25

DA NU

ITEM 4

GRUP 1GRUP 2

ITEM 4

68%

32%DANU

Item5.

Întrebarea cu numărul 5 a chestionarului se referă la percepţia copiilor asupra

gradului de afecţiune pe care părinţii îl arată: „Consideri că părinţii tăi sunt calzi şi

iubitori?”

Afirmativ NegativGRUP 1 10 15GRUP 2 16 9

48

10

16 15

9

0

5

10

15

20

Afirmativ Negativ

ITEM 5

GRUP 1GRUP 2

ITEM 5

40%

60%

AfirmativNegativ

Item 6.

La întrebarea numărul 6 „ De obicei, părinţii tăi iţi impun regulile stabilite de

ei, pe care tu va trebui sa le respecţi?”, cele două grupuri au răspuns:

Afirmativ NegativGRUP 1 10 15GRUP 2 13 12

49

10

1315

12

0

5

10

15

Afirmativ Negativ

ITEM 6

GRUP 1GRUP 2

ITEM 6

40%

60%

AfirmativNegativ

Item 7.

La întrebarea 7 “ Cine ia deciziile cu privire la educaţia ta”, cele două grupuri au răspuns:

Mama Tata AmbiiGRUP 1 12 7 6GRUP 2 9 4 12

50

ITEM 7

48%

28%

24%MamaTataAmbii

12

97

46

12

02468

1012

Mama Tata Ambii

ITEM 7

GRUP 1GRUP 2

Item 8.

La întrebarea numărul 8: „Când părinţii tăi nu sunt în preajma ta şi nu te văd, faci anumite lucruri care ştii că sunt interzise?” grupurile au răspuns:

Afirmativ NegativGRUP 1 16 9GRUP 2 7 18

51

ITEM 8

64%

36%AfirmativNegativ

16

79

18

0

5

10

15

20

Afirmativ Negativ

ITEM 8

GRUP 1GRUP 2

Item 9.

Întrebarea numărul 9 pune în discuţie folosirea pedepselor corporale, a bătăii asupra copiilor. “ Părinşii tăi folosesc pedepse corporale (bătaia), atunci cand consideră necesar acest lucru? “

DA NU

GRUP 1 17 copii 8 copii

GRUP 2 2 copii 23 copii

52

17

2

8

23

0

5

10

15

20

25

DA NU

ITEM 4

GRUP 1GRUP 2

ITEM 4

68%

32%DANU

Item 10.

La întrebarea cu numărul 10 a chestionarului, „Părinţii tăi te lasă să decizi singur lucruri simple care te privesc pe tine, sau iau ei deciziile în locul tău?”

decid singur părinţii iau deciziile

altcineva din familie decide

GRUP 1 13 copii 7 copii 5 copiiGRUP 2 6 copii 17 copii 2 copii

53

13

6 7

17

52

0

5

10

15

20

decidsingur

părinţii iaudeciziile

altcinevaia deciziile

ITEM 10

GRUP 1GRUP 2

ITEM 10

52%28%

20% 0%

decid singurpărinţii iau deciziilealtcineva ia deciziileSector 4

Item 11.

La întrebarea 11 şi anume „Consideri că părinţii tăi fac un efort pentru a discuta cu tine şi a te înţelege?” grupurile au răspuns:

Afirmativ NegativGRUP 1 4 copii 21 copiiGRUP 2 12 copii 13 copii

54

ITEM 11

16%

84%

AfirmativNegativ

4

12

21

13

0

5

10

15

20

25

Afirmativ Negativ

ITEM 11

GRUP 1GRUP 2

Item 12.

La ultima întrebare a acestui chestionar, „Ţi se pare că părinţii tăi te învinovăţesc chiar şi atunci când consideri că nu este vina ta?” grupurile au răspuns:

Afirmativ NegativGRUP 1 17 copii 8 copiiGRUP 2 16 copii 9 copii

55

17 16

8 9

0

5

10

15

20

Afirmativ Negativ

ITEM 12

GRUP 1GRUP 2

ITEM 12

68%

32%

AfirmativNegativ

IV.6.2. Stabilirea stilurilor parentale (analiza opiniilor părinţilor si copiilor)

Dacă în prima parte am analizat părerile cele două grupuri de copii, în legătură

cu stilurile parentale, în această parte vom analiza părerile grupului 1 de copii cu

părerile propriilor lor părinţi.

Am folosit chestionarele din prima parte a cercetării pentru grupul 1 de copii,

iar în cazul părinţilor am aplicat un chestionar format din 25 de întrebări , mai

complex decât cel ale copiilor, în raport cu vârsta.

După cum spuneam şi în prima parte a acestei cercetări, în urma aplicării

chestionarelor copiilor, a reieşit că percepţia acestora asupra stilurilor parentale este

următoarea: copiii au considerat că stilul parental caracteristic părinţilor lor este cel

neglijent sau de respingere, alţi copii au considerat că stilul parental autoritarist este

reprezentant pentru părinţii lor, alţii au considerat că stilul parental autoritar este

reprezentant,, stilul parental permisiv l-au descries alţii însă nici unul dintre cei 25 de

subiecţi nu a considerat că stilul parental democratic îi caracterizează pe părinţii lui.

(grup1)

Surprinzător este faptul că în cazul părinţilor, lucrurile au stat complet diferit.

Astfel, în urma completării chestionarelor de către 25 părinţi au reieşit

următoarele stiluri parentale: 18 dintre ei au considerat ca stilul parental care îi

caracterizează este cel autoritar, 2 dintre ei cred ca sunt caracterizaţi de stilul parental

permisiv, alţi 3 de cel autoritarist, 1 de stilul parental democratic şi doar un singur

părinte consideră ca este caracterizat de stilul parental neglijent.

Se observă faptul că percepţiile celor două grupuri sunt foarte diferite. În timp

ce stilul parental predominant în cadrul grupului format din copii este cel permisiv, în

cazul părinţilor, stilul parental predominant este cel autoritar.

56

STILURI PARENTALE DENUMITE DE COPII

În urma aplicării acestui chestionar a reieşit că în cadrul grupului numărul 1, şi

în cadrul grupului numarul 2, stilurile parentale sunt distribuite astfel,

Stil

parental

PERMISIV NEGLIJENT AUTORITAR AUTORITARIST DEMOCRATIC

GRUP 1 10 copii 4 copii 4 copii 7 copii 0 copii

GRUP 2 3 copii 0 copii 9 copii 0 copii 13 copii

57

STILURI PARENTALE DENUMITE DE PĂRINŢI

În urma aplicării acestui chestionar a reieşit că în cadrul grupului de părinţi ai

copiilor din grupul 1, stilurile parentale sunt distribuite astfel:

Stil

parental

PERMISIV NEGLIJENT AUTORITAR AUTORITARIST DEMOCRATIC

Părinţi 2 1 18 3 1

58

Concluzii

Se observă că între cele două grupuri de copii apar diferenţe mari, dar ţinând

cont de particularităţile familiilor din care aceştia provin, acest lucru nu este deloc

surprinzător. De asemenea, şi între următoarele două grupuri analizate, formate din

copiii din grupul 2 şi părinţii acestora apar diferenţe evidente. Ca şi concluzii ale

acestei cercetări, putem spune următoarele:

1. Părinţii copiilor care provin din familii dezorganizate se implică mai puţin

în viaţa copiilor lor, spre deosebire de părinţii copiilor care provin din

familii în care nu există astfel de probleme.

2. Gradul de ostilitate şi indiferenţă este mai mare în cazul copiilor grupului

1, decât ai celorlalţi copii, care provin dintr-o familie fără probleme.

3. De asemenea, copiii care provin din familii dezorganizate şi cu probleme

consideră că părinţii lor îi tratează cu indiferenţă sau ostilitate în cazul în

care ei sunt neascultători, în timp ce majoritatea copiilor care provin din

familii fără probleme, consideră că părinţii lor nu fac acest lucru, aceştia

încercând să găsească soluţii optime pentru rezolvarea situaţiei

conflictuale.

4. Părinţii copiilor din primul grup folosesc mai mult forţa pentru a-şi impune

punctul de vedere, faţă de părinţii copiiilor care provin din familii fără

probleme.

5. Copiii care provin din familii fără probleme consideră în totalitate că

părinţii lor sunt „ calzi şi iubitori” spre deosebire de copiii care provin din

familii cu diferite tipuri de probleme, unde foarte puţini menţionează acest

aspect.

6. Majoritatea copiilor care provin din familii fără probleme, consideră că

părinţii le impun regulile stabilite de ei, în timp ce majoritatea copiilor care

provin din familii cu probleme consideră inversul acestui lucru, că de

obicei părinţii nu le impun propriile reguli.

59

7. Unul dintre puţinele puncte asupra cărora răspunsurile celor două grupuri

coincid se referă la persoana care ia decizii cu privire la educarea copiilor.

Copiii din ambele grupuri au răspuns că această persoană este mama , acest

lucru arătând că familiile copiilor studiaţi se încadrează din acest punct de

vedere în tipul tradiţionalist de familie, unde doar mama se ocupă de

educarea copiilor, tatăl lipsind foarte mult de acasă, datorită faptului că

este însărcinat cu întreţinerea familiei. În cadrul grupului 2 majoritar este

raspunsul “ambii”, urmat de “mama”.

8. Se pare că majoritatea copiilor, indiferent de grupul din care provin, fac

lucruri interzise, atunci când ştiu că părinţii nu îi văd şi nici nu vor afla

acest lucru.

9. Majoritatea copiilor care provin din familii fără probleme consideră că

părinţii lor nu folosesc pedepse corporale, în timp ce majoritatea copiilor

proveniţi din familii cu probleme consideră că părinţii lor folosesc astfel

de metode de disciplinare.

10. Deşi copii proveniţi din familii fără probleme susţin în număr mai mare că

părinţii lor îşi impun regulile şi ei trebuie sa le respecte, în ceea ce priveşte

libertatea de decizie lucrurile se schimbă. Astfel, copiii din familii cu

probleme îşi iau propriile decizii în număr mai mare decât cei care provin

din familii fără probleme.

11. Copiii care provin din familii fără probleme apreciază că părinţii lor

încercă să discute cu ei, să-i înţeleagă, în timp ce nici jumătate din copiii

din celălalt grup nu consideră că părinţii lor fac acest lucru.

12. Majoritatea copiilor, atât din primul grup, cât şi din cel de-al doilea

consideră că părinţii îi învinovăţesc chiar şi atunci când nu este vina lor.

13. Conform acestui studiu, în rândul copiilor care provin din familii

dezorganizate predomină stilul parental neglijent şi autoritarist, şi nu există

deloc stil democratic, în timp ce în grupul copiilor care provin din familii

fără probleme predomină stilul parental democratic urmat de stilul

60

autoritar; iar spre deosebire de primul grup, unde stilul parental democratic

nu există, aici se clasează pe locul 1.

14. Aplicând aceste chestionare celor două grupuri am constatat că apar

diferenţe foarte mari între percepţiile copiilor şi percepţiile părinţilor în

ceea ce priveşte stilurile parentale. De fapt, aceste percepţii sunt aproape

inversate. Există două variante care pot explica aceste diferenţe. Fie

părinţii consideră că au metode de disciplinare mai bune decât sunt în

realitate, sau efectiv mint, dând răspunsurile care consideră că sunt

acceptate din punct de vedere social, sau pur şi simplu se supraevaluează.

În cazul concepţiilor copiilor, fie aceştia mint pentru a îşi face părinţii să

pară mai exigenţi, şi pentru ca ei să pară nişte victimile, fie pur şi simplu

spun adevărul şi cei care mint sunt părinţii.

15. Se pare că părinţii consideră că se implică mai mult in viaţa copiilor, decât

sunt de părere cei din urmă

16. O altă diferenţă apare în ceea ce priveşte modul în care copiii reacţionează

atunci când sunt certaţi de către părinţi. Deşi părinţii consideră că copii lor

reacţionează prin protest, majoritatea copiilor consideră că reacţionează

mai degrabă prin indiferenţă. Deci se constata din nou, această nepotrivire

de opinii ale părinţilor faţă de proprii lor copii.

17. Părinţii şi copii cad de acord în ceea ce priveşte folosirea pedepselor

corporale asupra copiilor. Majoritatea copiilor şi părinţilor consideră că

folosesc această metoda de disciplinare din grupul 1.

18. Se pare că majoritatea părinţilor consideră că au o relaţie deschisă şi caldă

cu copiii, în timp ce mai puţin de jumătate din copii au răspuns acelaşi

lucru.

19. Majoritatea copiilor spun că fac lucruri nepermise atunci când nu sunt

văzuţi de părinţi, în timp ce mai puţin de jumătate dintre părinţi cred

despre copiii lor acest lucru.

20. Foarte important este faptul că majoritatea părinţilor consideră că nu au

moştenit nimic din stilul parental al părinţilor lor, acest lucru contrazicând

61

teoria conform căreia stilurile parentale, de cele mai multe ori sunt preluate

de la părinţi.

PropuneriConsider că cel mai important lucru este să prevenim abuzul asupra copilului.

Fiind un lucru greu de înfăptuit, este nevoie să se implementeze o metodă de

prevenire cât mai devreme în viaţa unei persoane, deoarece violenţa se învaţă. Un

copil care a trăit pană la vârsta adultă într-o familie care foloseşte violenţa ca metodă

educativă nu poate învăţa decât violenţă, şi la rândul său acesta va fi modul în care îşi

va disciplina copiii. Deoarece acesta este singura modalitate de a disciplina un copil

pe care o cunoaşte. Trebuie în primul rând să facem tot posibilul pentru a descuraja

violenţa în familie, şi mai ales abuzul asupra copilului, la nivel social. Atâta timp cât

bătaia copilului va fi acceptată social, ea are şanse mari să existe mult timp de acum

încolo. Ea nu va fi văzută ca fiind un lucru negativ asupra dezvoltării copiilor, ci ca pe

cel mai normal mod de a educa copiii. O a doua măsură ce trebuie luată este

introducerea în şcoli a educaţiei parentale. Copiii trebuie să înveţe de mici care este

modul corect de a disciplina un copil, şi mai ales trebuie să înveţe că disciplina şi

pedeapsa corporală sunt lucruri total diferite si că pentru a educa un copil intr-un mod

satisfăcător e nevoie de mult mai mult decât de bătaie.

62

ANEXE

Chestionar pentru copil1. Cât de mult consideri că se implică părinţii tăi în viaţa ta?

a) Foarte mult

b) Mult

c) Potrivit

d) Puţin

e) Foarte puţin

2. Cum reacţionezi atunci când mama sau tata te ceartă?

a) Protestez

b) Sunt indiferent

c) Îi ascult şi încerc să îndrept situaţia

3. Cum reacţionează părinţii tăi în cazul în care eşti neascultător?

a) Renunţă la a te mai certa şi te lasa să faci ceea ce vrei

b) Continua să te certe

c) Te pedepsesc

d) Încearcă să găsească o alta metodă de rezolvare a conflictului

4. Se întâmplă ca părinţii tăi să folosească forţa pentru a te face să îi asculţi?

a) Da

b) Nu

5. Consideri că părinţii tăi sunt calzi şi iubitori?

a) Da

b) Nu

6. De obicei, părinţii tăi îţi impun regulile stabilite de ei, pe care tu va trebui să le

respecţi?

a) Da

b) Nu

7. Cine ia decizii cu privire la educaţia ta?

a) Mama

b) Tata

c) Ambii părinţi

d) Alte rude ( de ex. bunici, unchi, mătuşi, fraţi etc.)

63

8. Când părinţii tăi nu sunt în preajma ta şi nu te vad, faci anumite lucruri care

ştii că sunt interzise?

a) Da

b) Nu

9. Părinţii tăi folosesc pedepse corporale (bătaia) atunci când consideră necesar

acest lucru?

a) Da

b) Nu

10. Părinţii tăi te lasă să decizi singur lucruri simple care te privesc pe tine, sau iau

ei deciziile în locul tău?

a) Decid singur

b) Iau ei deciziile

c) Altă persoană din familie decide astfel de lucruri

11. Consideri că părinţii tăi fac un efort pentru a discuta cu tine şi a te înţelege?

a) Da

b) Nu

12. Ţi se pare că părinţii tăi te învinovăţesc chiar şi atunci când consideri că nu

este vina ta?

a) Da

b) Nu

Mulţumesc !

64

Chestionar pentru părinte1. Cât de mult sunteţi implicat în viaţa copilului dumneavoastră?

a) Foarte mult

b) Mult

c) Potrivit

d) Puţin

e) Foarte puţin

2. Cât de mult consideraţi că vă controlaţi copilul?

a) Foarte mult

b) Mult

c) Potrivit

d) Puţin

e) Foarte puţin

3. Care este modul în care copilul dumneavoastră reacţionează atunci când îl

certaţi?

a) Protest

b) Indiferent

c) Vă ascultă şi încearcă să îndrepte situaţia

4. Cum procedaţi în momente de tensiune, în care copilul dumneavoastră nu vă

ascultă?

a) Renunţaţi la a vă mai certa copilul şi îl lăsaţi să facă ce vrea

b) Continuaţi să îl certaţi

c) Îl pedepsiţi

d) Încercaţi să găsiţi o metoda inteligenta de aplanare a conflictului

5. Există momente în care simţiţi că trebuie să folosiţi forţa pentru a vă face

ascultat de copilul dvs.?

a) Foarte rar

b) Rar

c) Câteodată

d) Des

e) Foarte des

6. Vi se întâmplă pur şi simplu să renunţaţi atunci când nu ştiţi ce metode să

folosiţi pentru a vă face copilul să vă asculte?

65

a) Foarte rar

b) Rar

c) Câteodată

d) Des

e) Foarte des

7. Consideraţi că aveţi o relaţie calda şi deschisă cu fiul / fiica dumneavoastră ?

a) Niciodată

b) Uneori

c) Întotdeauna

8. Cât de importante sunt supunerea şi respectul copilului dvs.?

a) Foarte importante

b) Potrivit

c) Puţin

d) Foarte puţin

9. De obicei, negociaţi cu copilul regulile casei?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

10. Care este persoana care ia decizii cu privire la educaţia copiilor în familia

dvs.?

a) Eu

b) Soţul/şotia

c) Alte rude ( menţionaţi)

11. De obicei, stabiliţi reguli de neîncălcat pentru copiii dvs.?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

12. Consideraţi că între disciplină şi pedeapsă se poate pune semnul egal?

a) Da

b) Nu

c) Nu ştiu

13. Se întâmplă ca fiul/fiica dvs. să facă ceea ce vrea atunci când dumneavoastră

nu sunteţi în încăpere sau în preajma lor, chiar dacă ştie că acest lucru este

interzis?

66

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

14. Folosiţi în anumite situaţii, pedeapsa corporală pentru a vă disciplina copiii?

a) Niciodată

b) Uneori

c) Întotdeauna

15. Consideraţi că aţi preluat de la părinţii dumneavoastră modul în care vă

disciplinaţi copiii?

a) În totalitate

b) Doar parţial

c) Deloc

16. Copilul dumneavoastră are în unele situaţii comportamente violente?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

17. În mod obişnuit, vă lăsaţi copiii să fie ei înşişi, fără să le impuneţi propriile

dumneavoastră alegeri şi idei?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

18. In situaţii problematice, încercaţi să comunicaţi cu copilul dumneavoastră

pentru ca împreuna să găsiţi calea cea mai bună de rezolvare?

a) Foarte rar

b) Rar

c) Câteodată

d) Des

e) Foarte des

19. Consideraţi că copiii dumneavoastră învaţă din propriile lor greşeli?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

20. Consideraţi că aveţi un comportament consecvent în ceea ce priveşte educaţia

copiilor dvs.?

67

a) Da

b) Nu

21. Se întâmplă să va lăsaţi copiii să va manipuleze?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

22. Credeţi că copilul dumneavoastră apreciază eforturile pe care le depuneţi

pentru că el să fie fericit?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

23. Consideraţi că nevoile copiilor dumneavoastră sunt la fel de importante ca ale

dumneavoastră?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

24. Vi se întâmplă să vă blamaţi copiii atunci când consideraţi că într-adevăr sunt

vinovaţi?

a) Întotdeauna

b) Uneori

c) Niciodată

Mulţumesc !

68

BIBLIOGRAFIE1. Albulescu; M., Albulescu. I., Cetăţenia democratică O provocare pentru educaţie. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.

2. Băran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004;

3. Băran-Pescaru, Adina., Parteneriat în educaţie: familie – şcoala – comunitate, Editura Aramis, Bucureşti, 2004;

4. Berge, A., Defectele părinţilor, Editura Didactica şi pedagogica, Bucureşti, 1967;

5. Bocoş, M., (2003), Cercetarea Pedagogică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.

6. Bryer, M., Planning in child care – a guide of team leaders and their teams, BAAF, England, 1988;

7. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001;

8. Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989;

9. Freud, S, Prelegeri de psihanaliză, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1980;

10. Glava, C.,., Curs “ Consilierea părinţilor”, master Consiliere şcolară şi asistenţă psihopedagogică, an II, sem I; Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei, Cluj - Napoca

11. Piaget, J., Inhelder, B., Psihologia copilului, Editura Didactica Si Pedagogică, Bucureşti, 1970;

12. Popescu-Neveanu, Paul., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti,1979;

13. Ulete, F.., Problemele adolescenţilor si consilierea părinţilor, Editura Atelier Didactic, Bucureşti, 2004;

14. Zamfir, E.., Situaţia copilului si a familiei in România, Unicef, Bucureşti, 1997;

WEBOGRAFIE

* * *- www.athealth.com* * *- www.wilkipedia.com* * *- www.startribune.com* * *- ourworld.compuserve.com* * *- www.psihocenter.ro

69