teorie economic Ă microeconomie. tipuri...

79
UNIVERSITATEA SPIRU HARET TEORIE ECONOMICĂ Microeconomie. Tipuri fundamentale de pieţe Sinteza Coordonatori: Constantin Mecu Daniela Paşnicu

Upload: vuongque

Post on 05-Jun-2018

258 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

TEORIE ECONOMIC Ă Microeconomie. Tipuri fundamentale de pieţe

Sinteza

Coordonatori: Constantin Mecu Daniela Paşnicu

Lista Autorilor

- Prof.univ.dr. Mircea Coşea (cap.1)

- Prof.univ.Constantin Enache (cap. 8)

- Prof.univ.dr. Constantin Mecu (cap.3)

- Prof.univ.dr. Daniela Paşnicu (cap. 4, 5)

- Conf.univ.dr. Ghiorghiţă Eugen (cap. 6, 14)

- Prof.univ.dr. Cornel Ionescu (cap. 2, 10)

- Conf.univ. dr. Nedelea Părăluţă (11, 16)

- Conf.univ.dr. Cristina Barna (cap. 9, 13)

- Lect.univ.dr. Mariana Iatagan (cap. 7)

- Lect.univ.dr. Cristian Uţă (cap. 8)

- Conf.univ.dr. Raluca Zorzoliu (cap. 12, 15)

Structura cursului

Unitatea de învăţare 1. Economia politică în sistemul ştiin ţelor economice.

Obiectul de studiu al economiei politice şi metoda în ştiin ţa economică. Noua economie

Unitatea de învăţare 2. Începuturile şi primele şcoli de gândire economică Unitatea de învăţare 3. Economia de piaţă. Marfa, producţia de mărfuri

generalizată, banii şi agenţii economici Unitatea de învăţare 4. Piaţa. Cererea şi oferta Unitatea de învăţare 5. Comportamentul consumatorului Unitatea de învăţare 6. Teoria producătorului. Combinarea şi substituirea

factorilor de producţie Unitatea de învăţare 7. Randamentul factorilor de producţie Unitatea de învăţare 8. Costul de producţie şi rentabilitatea Unitatea de învăţare 9. Concurenţa şi formarea preţurilor Unitatea de învăţare 10. Gândirea economică în opera clasicilor şi

neoclasicilor economiei politice Unitatea de învăţare 11. Piaţa muncii şi salariul Unitatea de învăţare 12. Piaţa monetară şi dobânda. Creditul şi băncile Unitatea de învăţare 13. Piaţa financiară. Bursele de mărfuri şi de valori Unitatea de învăţare 14. Piaţa valutară Unitatea de învăţare 15. Resursele naturale şi renta. Preţul pământului Unitatea de învăţare 16. Profitul

Bibliografie obligatorie:

• Mecu, Constantin; Daniela Paşnicu (coordonatori) Teorie economică 1- Microeconomie, Tipuri fundamentale de pieţe, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011 (şi în tehnologie ID-FR)

• Iancu, Aurel, Politică şi economie – repere ale unui sistem economic performant, Ed. Expert, Bucureşti, 2000;

• Samuelson P., Nordhaus, W.– „Economie Politică”, Editura Teora, 2000; • Dobrotă, N. (coord.), ”Dicţionar de economie”, Editura Economică, Bucureşti, 1999; • Stiglitz, J., Walsh, C., Economie, editura Economică, Bucureşti, 2005. • Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

Unitatea de învăţare 1 ECONOMIA POLITIC Ă ÎN SISTEMUL ŞTIIN ŢELOR ECONOMICE. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE ŞI METODA ÎN

ŞTIIN ŢA ECONOMIC Ă. NOUA ECONOMIE

Educaţia şi cultura economică

Economia este ştiinţa deciziilor ce au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Studiul acestei ştiinţe pare a fi atât de logic şi de necesar încât am putea trage concluzia că toţi trebuie

să învăţăm economie. Pentru un economist, mai ales atunci când este şi profesor, nimic nu ar putea fi mai plăcut şi mai

încurajator decât o astfel de concluzie. Ce bucurie ar putea fi mai mare pentru un profesor de economie decât să predea materia sa preferată cât mai mult şi la câţi mai mulţi!

Problema nu este însă aceasta sau, mai bine zis, nu mai este aceasta. Problema pe care o are azi un profesor de economie este aceea a selecţiei pe care trebuie să o

facă în predarea economiei. A devenit important să se stabilească ce cunoştinţe economice sunt necesare, ce este oportun şi obligatoriu de predat, ce trebuie subliniat şi ce trebuie doar amintit, ce poate fi prezentat ca regulă şi ce poate fi prezentat doar ca ipoteză

Obiectul de studiu al economiei

Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe are tendinţa de a se baza pe întocmirea inventarului problemelor ce le abordează. Astfel, în cazul economiei, posibilul inventar de probleme ar cuprinde: producţia, schimbul, consumul, moneda, şomajul, inflaţia, creşterea economică etc. Economiştii au început să definească obiectul activităţii lor prin domenii concrete de analiză. Părintele ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul acestei ştiinţe la 1776 în primul tratat de economie ca fiind acţiunea de creare a bogăţiei la nivel individual sau naţional.

Secolul al XIX-lea, influenţat de specificul unor mari mişcări sociale, aduce definirea marxistă a obiectului: evoluţia raportului istoric dintre forţele şi relaţiile de producţie în condiţiile societăţii împărţite în clase cu interese economice antagonice şi definirea de sorginte liberală, conform căreia obiectul de studiu îl reprezintă: coordonarea iniţiativei particulare, în exclusivitate, de către legile pieţei.

În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al ştiinţei economice s-a extins considerabil. Este unanim acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul doar printr-un inventar de subiecte concrete deoarece s-a acreditat ideea că nu există fenomene sau procese exclusiv economice, că nu se poate extrage din realitate doar partea economică a fenomenului făcând abstracţie de partea psihologică, socială, politică, culturală sau tradiţională a acestuia. S-a ajuns la concluzia, de exemplu, că inflaţia nu poate fi corect înţeleasă doar prin regulile de funcţionare a mecanismelor economice. Ea trebuie abordată şi din punct de vedere psihologic, politic şi social.

Aşa se face că, profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în ediţia a XV-a a celebrei sale lucrări “Economics”, enumera opt noi definiţii ale economiei, întâlnite în lucrări de referinţă ale ultimilor douăzeci de ani. Astfel, se susţine că ştiinţa economică:

- studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului, precum şi modul în care preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare a resurselor;

- studiază comportamentul pieţelor financiare şi analizează modul de alocare a resurselor materiale în economie;

- studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei; examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate;

- studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului, care determină apariţia ciclurilor economice; contribuie la elaborarea politicii statului de stimulare a creşterii economice;

- analizează evoluţia schimburilor comerciale internaţionale; - studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs de dezvoltare şi propune modalităţi de

valorificare eficientă a resurselor acestora. Samuleson ajunge la concluzia că, în pofida diversităţii de abordare, toate definiţiile au un element

comun: Economia studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate de care dispune pentru a

produce bunuri ce le distribuie membrilor săi în scopul satisfacerii nevoilor pe care le au. Un alt economist celebru, de data aceasta reprezentant al francofoniei, Jacques Genereux ajunge la

concluzia că cea mai adaptată definire a ştiinţei economice moderne ar fi: Economia studiază modul în care indivizii sau societatea utilizează resursele rare de care dispun,

la un moment dat, în vederea unei cât mai bune satisfaceri a nevoilor existente în acel moment. Ştiinţa economică se străduieşte să determine gradul de raritate a resurselor şi să găsească cea mai

eficientă modalitate de folosire a acestora atât la nivelul individului cât şi al societăţii . Strădania de a căuta şi aplica noi şi noi modalităţi de a îmbunătăţi raportul dintre resurse limitate şi

nevoi în continuă creştere explică însăşi motivaţia activităţii umane şi se consideră că actul de conştientizare a acestei motivaţii constituie cea mai importantă calitate a speciei umane, elementul central care deosebeşte omul de animal. Individul sau colectivităţile de indivizi, oriunde şi oricând s-ar afla, în orice formă de organizare sau conducere, în orice situaţie geo-naturală, socială sau politică, au ca scop determinant al acţiunii lor satisfacerea nevoile diverse şi multiple pe care le implică viaţa lor materială, socială şi spirituală, într-un mediu în care această satisfacere nu se realizează de la sine, datorită insuficienţei resurselor. Comportamentul uman are astfel o predominantă economică deoarece, înainte de toate, comportamentul nostru este o expresie a eforturilor pe care le depunem pe tot parcursul vieţii de a căuta şi utiliza mijloace de satisfacere cât mai bună a diverselor nevoi pe care le avem în funcţie de vârstă, sex, educaţie, cultură, statut social sau situaţii conjuncturale plăcute sau neplăcute în care ne-am putea afla. Iată că, la fel ca burghezul gentilom al lui Moliere, care făcea proză fără să ştie, şi noi, fiecare dintre noi, facem economie fără să ştim, pe parcursul vieţii noastre.

Acţionăm economic pentru că ne organizăm viaţa în aşa fel încât prin munca şi pregătirea noastră să obţinem, cooperând cu ceilalţi sau fiind în concurenţă cu ceilalţi, resurse, adică venituri, cât mai mari şi cât mai constante, cu ajutorul cărora să ne putem satisface cât mai bine nevoile.

Acţionăm economic şi atunci când ne numărăm dimineaţa banii din portofel şi, în funcţie de cât avem, decidem ce să cumpărăm în acea zi. Decidem dacă la mărimea sumei din portofel putem cumpăra şi pâine, şi lapte, şi prăjituri şi să mergem la cinematograf, sau dacă suma este insuficientă, decidem cât şi pe ce trebuie să cheltuim mai întâi. Selectăm astfel importanţa nevoilor în funcţie de suma pe care o avem şi vom vedea dacă putem să avem şi pâine şi cinematograf sau numai pâine sau numai cinematograf.

Esenţa comportamentului nostru este deci economică pentru că ne conduce la o selecţie a nevoilor şi la o ierarhizare a lor pe priorităţi în limitele resurselor de care dispunem în acel moment.

Costul de oportunitate al unei acţiuni este valoarea unei acţiuni alternative la care se renunţă. Dacă resursele ar fi nelimitate, nici o acţiune nu s-ar realiza pe seama alteia, pentrucă ar putea fi realizate toate, iar costul de oportunitate al fiecăruia, adică valoarea celei la care se renunţă, ar fi zero.

Costul de oportunitate nu este doar o noţiune teorietică. El dă posibilitatea înţelegerii, în mod pragmatic, a modului cum se poate organiza activitatea economică pentru a realiza o cât mai bună utilizare a unor resurse limitate în scopul acoperirii cât mai bune a nevoilor de consum. O astfel de înţelegere este posibilă prin analiza limitei posibilităţilor de producţie.

A

• N Tablă (t)

• M O

Cherestea (m. cubi) B Fig. 1.1 Limita posibilităţilor de producţie

Axa verticală OA măsoară producţia de tablă în tone, iar cea orizontală OB, de cherestea în m. cubi . Linia AB ne arată limita posibilităţilor de producţie.

Când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de tablă, OA tone de tablă pot fi produse iar când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de chererstea, OB m. cubi pot fi produşi. Toate punctele limitei posibilităţilor de produce dacă toate resursele sunt utilizate.Toate punctele din interiorul liniei AB ( cum ar fi punctul M ) reprezintă combinaţii ale utilizării insuficiente a resurselor disponibile sau ale utilizării totale a resurselor dar cu eficienţă redusă. Punctele din exteriorul liniei AB ( cum ar fi punctul N) reprezintă combinaţii imposibil de realizat. Dacă presupunem că producţia se situează în punctul A însemnă că toate resusele dunt utilizate pentru producerea de tablă. În cazul în care se doreşte şi producerea de cherestea sau numai cherestea, atunci va trebui să se renunţe la o parte sau chiar la toată producţia de tablă. Cantitatea de tablă la care ar trebui să se renunţe pentru a produce o cantitate de cherestea este costul de oportunitate al producerii de cherestea. În reprezentarea grafică unde linia posibilităţilor de producţie este reprezentată de linia AB , raportul OA/OB măsoară costul de oportunitate în determinarea cantităţii de tablă la care trebuie să se renunţe pentru producerea unui metru cub suplimentar de cherestea. În mod similar, raportul OB/OA măsoară costul de oportunitate în sensul determinării cantităţii de cherestea la care trebuie să se renunţe pentru a produce o tonă suplimentară de tablă. Calcularea costului de oportunitate poate fi interpretată şi ca o calulare a ratei de transformare a tablei în cherestea şi a cherestelei în tablă prin schimbarea modului de utilizare a resurselor. Din acest motiv, limita posibilităţilor de producţie se mai poate numi şi rată marginală a transformării.

Comportamentul nostru economic este însă şi mai complex deoarece ierahizând nevoile facem şi o proiecţie a lor în timp, planificând pe o perioadă ulterioară acoperirea unor nevoi mai puţin urgente în funcţie de o prognozare a veniturilor pe care ne vom strădui să le obţinem şi în viitor, dacă nu sporite, măcar la nivelul actual.

Economia – ştiin ţă a deciziilor sociale

Economia este o ştiinţă a deciziilor.

Aşa după cum s-a văzut, obiectul economiei îl constituie alocarea eficientă a unor resurse dar însuşi procesul alocării este, de fapt, consecinţa unor decizii. Dimensiunea economică a acţiunii umane rezidă tocmai în această capacitate de decizie, deoarece modul în care se alocă resursele depinde esenţial de raportul în care individul se află faţă de societate. Economia nu este interesată de acţiunile şi deciziile individuale decât în măsura în care ele au o relaţie cu ceilalţi indivizi sau cu societatea pe ansamblul său. Metafora lui Robinson Crusoe este des utilizată pentru explicaţia dimensiunii economice a acţiunii umane. Atâta timp cât a fost singur pe insulă, Robinson nu s-a confruntat cu nici o problemă economică. Deşi avea mari probleme în utilizarea resurselor existente pentru a supravieţui, toate aceste probleme nu erau decât tehnice, expresie a raporturilor sale cu natura. Relaţiile tehnice s-au transformat în relaţii economice doar atunci când pe insulă a apărut cel de al doilea individ, pe care Robinson Crusoe l-a numit Vineri. Din acest moment s-a creat un cadru social, eforturile lui Robinson de a supravieţui prin utilizarea resurselor existente pe insulă fiind desfăşurate în contextul raporturilor dintre doi indivizi Robinson şi Vineri.

Economia nu poate fi astfel concepută decât în cadrul unor relaţii sociale, adică relaţiile care – într-un anumit cadru istoric – se stabilesc prin interdependenţa individului faţă de individ sau grupului de indivizi (clase) faţă de alte grupuri de indivizi.

Economia studiază trei tipuri de relaţii sociale de interdependenţă între subiecţii economici. Primul tip este acela al relaţiilor structurale în cazul cărora agenţii economici consideră că acţiunile lor sunt independente şi neinfluenţabile de acţiunile celorlalţi. Ei privesc cadrul instituţional în care activează ca fiind invariabil şi de neschimbat, obligaţia lor fiind aceea de a respecta cu stricteţe regulile de funcţionare a sistemului în care se află. Al doilea tip este acela al relaţiilor strategice în cazul cărora acţiunile fiecărui individ sunt condiţionate şi dependente de acţiunile celorlalţi indivizi. Al treilea tip este acela al relaţiilor evolutive în cazul cărora acţiunile indivizilor conduc la modificarea sau chiar schimbarea radicală a structurii instituţionale în care ei activează. Economia pozitivă şi economia normativă

Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii de opinii şi

convingeri existente la un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află relevă existenţa unui extrem de complex amalgam de informaţii obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar şi de preferinţe şi opţiuni subiective, de percepte morale sau de diferite ierarhizări valorice. Analiza corectă a situaţiei şi luarea deciziei de oportunitate nu poate însă lua în seamă multitudinea acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie corectă se impune o distincţie netă între real şi ipotetic. Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul înseamnă ceea ce ar trebui sau ar putea să fie.

Realul înseamnă economia pozitivă care încearcă să explice lumea aşa cum este, ipoteticul înseamnă economia normativă care încearcă să explice cum ar trebui să fie lumea.

Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de armament contribuie la dinamica balanţei comerciale, în timp ce, economia normativă va recomanda renunţarea la exportul de armament deoarece nu este moral şi contravine eticii internaţionale.

Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică deoarece nu ia în seamă nici un factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filozofice sau percepte morale.

Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le confirmă, se va renunţa la ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca fiind corecte sau incorecte ci doar ipoteze care se verifică şi ipoteze care nu se verifică.

Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în fundamentarea politicii economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele economice şi sociale ale fiecărei epoci, politica economică este expresia unei anumite doctrine şi încearcă prin obiective determinate să corecteze situaţiile considerate contrare interesului general.

Metoda ştiin ţei economice

“Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”. Această frază celebră rostită de nu mai puţin celebrul economist André Marchal reprezinţă concluzia unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice care a caracterizat evoluţia modernă a ştiinţelor economice.

Punctul de plecare al acestei dezbateri îl constituie raportul dintre metodă în general şi metodă în special. Influenţat în mare măsură de abordarea filozofică, acest raport a polarizat gândirea teoretică în două mari curente ce au căpătat – în timp - girul a două mari personalităţi ştiinţifice: Descartes şi Claude Bernard.

Descartes - de formaţie matematician – înclină spre o metodă deductivă, apriorică, fiind de părere că “succesiunea elementelor simple care, într-o logică deductivă, duc la demonstrarea celor mai complicate construcţii geometrice sunt capabile să explice orice alt domeniu al cunoaşterii umane”. Este deci posibil, conform părerii lui Descartes, să se ajungă la o cunoaştere perfectă a realităţii numai prin urmărirea succesiunii fenomenelor, prin raţionament deductiv.

Claude Bernard – medic biolog - este de părere că nu poate exista posibilitatea cunoaşterii realităţii fără experiment care, la rândul său, comportă trei momente distincte:

a) observarea fenomenului; b) formularea ideii sau teoriei ca efect al obsevaţiei; c) deducţia. Pentru Claude Bernard, momentul esenţial al cunoaşterii este formularea ideii căreia îi atribuie rolul

de creaţie în înţelegerea realităţii. Subliniind acest lucru, el spunea: ”Ideea este sămânţa, metoda este numai solul în care ea va rodi”.

• Abordarea economiei prin concepţie psiho-sociologică Tendinţa de a aplica unei ştiinţe metoda altei ştiinţe este o trăsătură caracteristică pentru întreaga

istorie a dezvoltării cercetării ştiinţifice. Faptul se explică, în general, prin două elemente: a) impactul pe care progresul exploziv al unei ştiinţe îl are, la un moment dat, asupra altor ştiinţe

(notăm influenţa profundă pe care a avut-o, de exemplu, momentul Newton, Einstein sau Bohr); b) tendinţa de a utiliza metode deja „verificate” prin obţinerea unor rezultate bune în alte diferite

domenii ale ştiinţei. În cazul economiei trebuie subliniat faptul că aplicarea unor metode specifice altor ştiinţe se datorează şi ezitărilor survenite în determinarea naturii sale. Recunoaşterea economiei ca fiind o ştiinţă social-umană a constituit un proces dezbătut şi încă nefinalizat pe deplin.

Chiar dacă după 1960 caracterul de ştiinţă socială a economiei a fost aproape unanim recunoscut, este interesant de redat modul în care una dintre cele mai complete opere de metodă a secolului nostru (B.Nogaro. La methode de l’economie politique, Paris 1950) pledă în favoarea caracterului social al economiei. „Deşi la prima vedere fenomenele economice prezintă o oarecare analogie cu legile şi principiile

fizicii, totuşi fizica studiază doar manifestările exterioare ale unei esenţe pe care nu o explică. Conform fizicii, economia studiază esenţa unor fenomene care nu sunt sesizabile la nivel individual, dar care constau tocmai în acţiunea individuală a oamenilor grupaţi în diferite structuri socio-economice. Mai mult decât atât, în ştiinţele exacte omul nu poate face nimic altceva decât să utilizeze legi pe care le-a descoperit în procesul cunoaşterii, fără a putea influenţa aceste legi. În economie, pe măsura cunoaşterii legilor, omul se străduieşte să le modifice sau să le depăşească. Nici o teorie fizică nu modifică evoluţia fenomenelor, în timp ce o teorie economică este capabilă să modifice comportamentul agenţilor. În economie este esenţial faptul că o teorie falsă transformă realitatea, devenind – prin aceasta – adevărată, iar o teorie adevărată poate deveni falsă dacă realitatea se modifică. Omul este cel ce are capacitatea unei astfel de transformări conform înţelegerii şi acţiunii sale.

• Problema „conflictului tradiţional” Problematica metodei ştiinţei economice nu se rezumă însă doar la aspectele prezentate mai sus,

adică la modul cum metode specifice altor ştiinţe contribuie la cercetarea fenomenului economic. Unul dintre aspectele importante ale acestei problematici este şi acela referitor la raportul dintre instrumentele principale ale metodei, şi anume: deducţia şi inducţia.

Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul sau esenţa acestora.

Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a esenţei sau principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau fenomene.

Preponderenţa deducţiei sau inducţiei în cercetarea fenomenului economiei a condus la separarea a două mari curente aflate în ceea ce numeam conflict tradiţional de metode.

Primul curent – identificat în majoritatea cazurilor cu economia clasică – şi-a bazat cercetarea pe metoda deducţiei şi abstracţiei. Cel de-al doilea curent – identificat cu aşa numita şcoală istorică – şi-a bazat cercetarea pe metoda inductivă. Conflictul dintre aceste două curente a fost sensibil atenuat de încercarea lui K. Marx de a ajunge la o sinteză metodologică prin formularea metodei dialectice, dezvoltată ulterior în metoda materialismului dialectic.

Conflictul de metodă a determinat şi o altă interpretare a economiei. Astfel, se vorbeşte despre economia speculativă şi economia realistă.

Bazată preponderent pe deducţie şi abstracţie, economia speculativă îşi fundamentează cercetarea pe identificarea unui număr de ipoteze considerate ca premise ale manifestării fenomenului. Pe aceste premise se construieşte o gândire logică, utilizând principii de raţionalitate în aşa fel încât coerenţa înlănţuirii elementelor de demonstraţie să fie perfectă.

Noua economie

Modificările economice majore, apărute la nivel planetar în ultimile decenii au determinat apariţia unor noi abordări privind ştiinţa economică.

Astfel, a apărut sintagma noua economie pentru a caracteriza noile realităţi ale economiei contemporane.

În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea transformărilor structurale determinate de implementarea noilor tehnici şi tehnologii care schimbă comportamentele economice la toate nivele agregate ale economiei.

În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii de informaţie şi comunicaţii cum ar fi : informatica materială şi logică, totalitatea mijloacelor de comunicaţie şi informaţie.

Astfel, putem concluziona spunând ca noua economie se caracterizează prin: � abordarea globală a economiei; � accesibilitate la scară planetară; � favorizează producerea de bunuri imateriale sau cu un gread restrâns de materialitate; � este predilect îndreptată spre economia muncii intelectuale; � funcţionează prin interconectarea unor sisteme complexe de reţele.

Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este percepută ca un sistem complex, evolutiv şi adaptiv, care se întemeiază pe noi factori de producţie, introduce fluxurile electronice în mecanismele de funcţionare ale unor segamente de pieţe, stimulează avantajele competitive imateriale determinate de efectele creşterii exponenţiale a nivelului superior de instruire şi educaţie profesională a forţei de muncă, determină schimbări radicale în diviziunea internaţională a mumcii şi dezvoltarea mai rapidă a unor economii emergente

lipsite de resurse materiale. Noua economie este atât o cauză cât şi un efect al procesului de gloalizare, contribuind esenţial la accelerarea procesului de internaţionalizare a unei părţi a economiei mondiale prin modificările aduse mediului financiar internaţional. Economia politică şi politicile economice. Prognoza şi scenariile economice Economia politică este ştiinţa care fundamentează politicile economice, ceea ce reprezintă transpunerea în practică a teoriei economice, adică a conceptelor şi principiilor elaborate de către economia politică. Politicile economice sunt un ansamblu de decizii concepute şi aplicate prin diverse instrumente de către puterea publică, de regulă prin intermediul instituţiilor statului, în scopul atingerii unor obiective referitoare la situaţia economică a ţării pe diferite orizonturi de timp. Politicile economice urmăresc pe termen scurt, mediu şi lung obiective complexe şi de interes naţional cum ar fi standardul şi calitatea vieţii, corectarea unor dezechilibre macroeconomice, creşterea competitivităţii internaţionale, distribuirea echitabilă a veniturilor şi a efectelor creşterii economice, respectarea condiţiilor ecologice ale dezvoltării şi creşterii economice, siguranţa alimentară şi energetică a naţiunii, etc. Politicile economice pot fi clasificate în politici economice conjuncturale şi politice economice structurale. Politicile economice conjuncturale au ca obiectiv restabilirea sau menţinerea echilibrului economic şi financiar pe o perioadă scurtă de timp ( ex: politica bugetară, politica salarială şi a veniturilor, politica monetară, politica ratei de schimb). Politicile structurale au ca obiectiv pe termen mediu şi lung reglementarea condiţiilor de funcţionare a sistemului pieţelor ( evoluţia structurii pieţelor şi a comportamentului agenţilor economici) şi a potenţialului şi condiţiilor de dezvoltare şi creştere economică (ex: politica agrară, politica industrială, politica de cercetare şi inovare, politica ocupării şi creării de locuri de muncă, politicile comerciale şi de expansiune externă a capitalului naţional ,etc ). Unele dintre cele mai importante instrumente metodologice de elaborare a politicilor economice le constituie prognozele şi scenariile economice. Prognozele sunt o evaluare bazată pe determinarea ştiinţifică a probabilităţii evoluţiei cantitative şi calitative a unor procese, domenii de activitate, sfere ale vieţii într-un anumit interval de timp aparţinînd viitorului. Sistemul integrat care este mediul economic şi social posedă structuri cu un înalt grad de organizare: ştiinţifico-tehnice, economice, politice, educaţionale, culturale ş.a. Evoluţia în timp a acestora pune probleme speciale studiului dezvoltării lor. În mod curent, analiza prin prognoze se centrează pe anumite variabile considerate „dependente" (precum: populaţia, instituţiile, migraţia teritorială, structurile profesionale, mobilitatea socială etc.) a căror evoluţie şi variaţie depind de alte variabile considerate „independente" (sistemul economic, deciziile politice strategice, diviziunea muncii, evoluţia situaţiei internaţionale etc.). Acţiunea acestora din urmă asupra primelor se studiază prin diferite metode, investigîndu-se starea lor în funcţie de obiectivele evoluţiei şi dezvoltării sistemului social respectiv. Elementele definitorii ale prognozei sînt următoarele:

a. orizontul de timp pentru care se elaborează previziunea (scurt -3- 5 ani, mediu 6 pînă la 15 ani, lung - peste 15 ani);

b. gradul de elaborare ştiinţifică a aparatului cercetării ( în afară de metodologia specifică nivelului de complexitate a analizei, de regulă interdisciplinară, sistemică şi înalt formalizată, se impune asocierea diverselor stări viitoare posibile cu anumite valori utilitare şi cu determinări volitive, decizionale, care asigură orientarea viitorului în sensul dorit);

c. caracterul orientării previziunii (ea putînd fi: normativă - orientată spre obiective clare; explorativă - analizînd tendinţele posibile în viitor plecînd de la starea prezentă a proceselor avute în vedere; morfologică - cercetînd sistemele viitoare plecînd de la analiza părţilor lor componente; sintetică - investigînd viitorul dinspre întreg spre subsistemele sale);

d. domeniul analizei (aici sînt posibile prognoze micro sau macroscopice, fie centrate pe sfere sau sectoare de activitate ).

Unitatea de învăţare 2

ÎNCEPUTURILE ŞI PRIMELE ŞCOLI DE GÂNDIRE ECONOMIC Ă

În China antică, ideile politice şi economice apărute de timpuriu vor ajunge la maturitate în opera lui

Lao-tze (secolul VI î.Ch.) şi Confucius (551-479 î.Ch.). În lucrarea sa, Dao da dzing, Lao-tze afirmă că principiile vieţii sociale şi politice se întemeiază pe norme profunde, proprii naturii în ansamblul ei şi că omul va desluşi în examinarea naturii regulile etice şi politice după care trebuie să se conducă viaţa. Societatea este o parte a Cosmosului şi, aşa fiind, „principiul cu ajutorul căruia se guvernează ţara este etern. El este veşnicul dao. Organizarea Cosmosului este temeiul organizării sociale, iar cel ce încalcă normele fireşti ale acesteia din urmă încalcă legi cosmice şi, ca atare, va fi eliminat. Dao este temeiul lui da, noţiune etico-politică esenţială în daoism, echivalentă cu virtutea umană. Da înseamnă, alături de însuşiri etice, şi principiul care prescrie că „atunci când eşti mai mare peste ceilalţi să nu te socoteşti stăpânitor”, deci principiul moderaţiei necesare spre a guverna oamenii. Al treilea principiu al daoismului, alături de dao şi da, u-vei, principiul non-acţiunii. Non-acţiunea este acea comportare politică ce consta în evitarea oricărei acţiuni ce ar stânjeni desfăşurarea mersului natural (dao) al vieţii sociale de stat. „Dacă aristocraţii şi cârmuitorii sunt în stare să-l respecte (pe dao), atunci toate fiinţele trec de la sine în stare de linişte, cerul şi pământul se contopesc în armonie, apar fericirea si bunăstarea, iar poporul trece în stare de linişte, fără să i se mai poruncească.” – afirma Lao-tze. „O ţară trebuie să fie administrată pe temeiul legilor şi obiceiurilor consacrate”, spune Confucius. Învăţăturile lui Confucius sunt un cod de conduită vizând stabilizarea societăţii. Spre deosebire de ideile orientale care plecau de la premisa unei societăţi autoritare, susţinute de sancţiunea religioasă, care acceptau, în general, puterea arbitrară, fiind caracterizate de un conservatorism funciar, gânditorii din Grecia antică pun sub semnul întrebării baza şi scopul guvernării. Ei vor fi creatorii vocabularului gândirii politice şi economice occidentale, care a fost preluat apoi în toată lumea.

Astfel, în Grecia antică, unde democraţia sclavagistă a favorizat dezvoltarea comerţului, asistăm la un moment important al trecerii de la pragmatism la o treaptă superioară de înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice, cea spirituală. Acest fapt a determinat împărţirea gânditorilor în două tabere: cea a susţinătorilor democraţiei sclavagiste, „sofiştii” (Protagoras din Abdera, Prodicus din Keos, Hipias din Elis), care se pronunţau împotriva sclaviei, pentru emanciparea omului (omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există, a celor care nu există, în ce fel nu există)1 şi cea a „socratiştilor”, susţinători ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist (Xenofon, Platon, Aristotel). Omul este măsura, deoarece în gândirea lui Protagoras, omul este judecătorul a tot ce există, natura are legi, dar judecător al lor este numai omul. Protagoras a intuit rolul convenţiei în viaţa omului şi a sesizat relaţia strânsă care există între teorie şi practică.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au creat premisele apariţiei unui nou curent de gândire economică – marxismul. Karl Marx (1818-1883) a combinat şi sintetizat, într-o manieră originală, Economia Politică Engleză, Filozofia Clasică Germană şi Socialismul Utopic Francez, creând un sistem de gândire şi acţiune practică unitar şi cu o structură internă de o logică riguroasă. În lucrarea sa Capitalul el dezvoltă teoria valoare-muncă a lui David Ricardo şi face o analiză critică a economiei capitaliste. Obiectivul principal al lui Marx a fost descifrarea raporturilor caracteristice, care guvernează sistemul capitalist, economia modului de producţie capitalist. Elementele esenţiale ale marxismului sunt prezentate de Marx încă din 1859, în prefaţa la Critica economiei politice, unde afirmă că anatomia societăţii civile trebuie căutată în economia politică.

Unitatea de învăţare 3 ECONOMIA DE PIA ŢĂ. MARFA, PRODUCŢIA DE M ĂRFURI GENERALIZAT Ă, BANII ŞI

AGENŢII ECONOMICI

La începuturile existenţei sociale, producţia socială s-a organizat în forma (modelul) economiei naturale în care oamenii, trăind în comunităţi, îşi satisfăceau nevoile din ceea ce puteau produce ei înşişi fără a apela

1 Sunt cuvintele celebre ale lui Protagoras din Abdera (481-411 î.Ch.). Dintre lucrările sale reţinem: Adevărul,

Argumentele contrare, Marele discurs, Despre existenţă, Despre zei.

la schimb, prin autoconsum. Această formă a producţiei sociale a dominat în comuna primitivă dar s-a extins şi în sclavagism şi în feudalism, chiar şi în capitalismul timpuriu în care bunurile se produc predominant pentru piaţă, consumatorii putându-şi satisface nevoile prin procurarea acestor bunuri de pe piaţă. Şi în aceste societăţi, numeroase gospodării mici îşi realizau toate bunurile necesare prin activitatea proprie, piaţa jucând un rol marginal în existenţa lor. În Europa de Est, Orientul Mijlociu, în alte zone geografice, mica gospodărie tradiţională a funcţionat, în proporţii considerabile, şi în secolul XX. Acest tip de gospodărie pare să renască datorită migraţiei masive a populaţiei din mediul urban spre sat, generată fie de nevoile agonisirii minimului de existenţă, dar şi de virtuţiile micii gospodării, ale muncii şi petrecerii timpului liber cât mai aproape de natură. Economia de piaţă liberă (concurenţială) este un sistem care a fost analizat ştiinţific într-o lucrare remarcabilă devenită cartea de căpătâi a ştiinţei economice moderne de către Adam Smith*. În acest sistem, piaţa (numită de Adam Smith „mâna invizibilă”)* este cea care stabileşte modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii problemei fundamentale şi atenuării rarităţii fără nici o intervenţie din partea statului sau monopolurilor. Acest sistem în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit, în practică, a fi un sistem performant. Prezent în toate societăţile moderne, el reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Economia de piaţă se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile Economia centralizată (de comandă) este un sistem economic bazat în principal pe proprietatea comună asupra bunurilor, în care deciziile privind alocarea şi utilizarea resurselor aparţin unui grup restrâns de membri ai societăţii, agenţii economici fiind dirijaţi centralizat. Ea este organizată şi funcţionează conform dogmei după care, planificarea centralizată a activităţilor este cea mai bună cale de a ghida activitatea economică. Teoria din spatele planificării centralizate susţine că doar guvernul ar putea organiza activitatea economică într-un mod care să promoveze bunăstarea economică pentru o ţară ca întreg. Economia mixta reprezintă sisteml real în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Prin urmare, toate ţările au în realitate economii mixte. * Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzele ei vol.I Editura Humanitas Chişinău, 1992.

Caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă

Caracteristicile generale ale economiei de piaţă sunt : a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în general; b) autonomia, independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri generalizată; d) mijlocirea schimbului de către bani; e) activitatea economică gravitează în jurul pieţei ; e) concurenţa între agenţii economici, f) intervenţia limitată a statului în reglarea procesului economic.

• Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai impor-tant factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne2.

Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economică, concretizându-se în avantajul absolut ori in unul relativ ori în cel competitiv.

Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător. Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilit ăţi diferite.

A Produce: 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară; B Produce: 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară; C Produce: 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară. Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El obţine

cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs. Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu

cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o

2 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18.

alegere3. Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel: - determinarea creşterii bunului X (∆X=1); - determinarea reducerii cantităţii bunului Y (∆Y= -1), la care se renunţă; - raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul pentru care se

optează (∆Y/∆X). Avantajul competitiv microeconomic arată în ce măsură o companie, un agent economic individual generează şi încasează sistematic un profit care manifestă o tendinţă de sporire, fie prin costurile de operare mici, fie prin calitate, fie prin capacitatea de a livra produsele rapid şi la timp, fie prin adaptabilitatea la schimbările din cererea pieţei. Acest parametru se poate transforma în „ avantaj competitiv sustenabil”, atunci când aceste performanţe asigură companiei, ori economiei naţionale o poziţie de frunte în domeniul respectiv, poziţie care poate fi menţinută pe termen lung.

• Autonomia, „independenţa” producătorilor presupune ca agenţii economici să dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază în exclusivitate criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (de stat) şi mixtă.

Marfa şi însuşirile ei. Producţia de mărfuri generalizată

Marfa este orice bun care prin însuşirile sale satisface o trebuinţă a celui care îl cumpără, oferindu-i satisfacţie, împlinindu-i dorinţele, fiind destinat vânzării pe piaţă. Marfa are o dublă determinare: ea are valoare determinată de cantitatea şi calitatea muncii depuse pentru producerea ei; ea are utilitate (valoare de întrebuinţare) exprimată prin capacitatea ei de a satisface o trebinţă de a oferi consumatorului o satisfacţie. Economia de piaţă reprezintă un sistem de organizare a activităţii economice în care se dezvoltă relaţii puternice între agenţii vieţii economice, în esenţă între producători şi consumatori în vederea producerii de mărfuri destinate vânzării şi a obţinerii de profit

Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

Banii şi rolul lor în economia contemporană

În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.

Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de schimb se realiza de către anumite bunuri (mărfuri). Iniţial, rolul de bani a fost îndeplinit de unele bunuri (vite, piei, blănuri, metale etc.). Cu timpul, acest rol a început să fie îndeplinit de metalele preţioase (aur şi argint) datorită calităţilor acestora: au o valoare mare într-un volum mic, sunt divizibile, inalterabile, omogene şi uşor de transportat. Banii de aur au toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi.

Moneda de aur sau argint. La început, banii de aur sau argint circulau sub formă de lingouri, de bare care trebuia cântărite şi verificate din punctul de vedere al calităţii înainte de efectuarea plăţii mărfurilor. Aceasta presupunea timp şi avea un cost bănesc, căci cele două operaţiuni realizate de persoane specializate nu se făceau gratuit. Pentru evitarea incomodităţilor şi costurilor amintite, a altor inconvenienţe (falsificarea lingourilor de metale preţioase etc.), la un punct al evoluţiei economice, s-a trecut la confecţionarea monedelor (din aur şi argint) de către state.

Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnote, bani de credit) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă.

Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoarea deplină. La început, suma bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal preţios. Pe

3 Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi

111-116.

măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit insuficient. În aceste condiţii, au început să se emită mai multe bancnote (bilete) sau monedă fiduciară, deoarece se considera că încrederea în conversiunea biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către toţi deţinătorii lor. Realizată de agenţi particulari, apoi de către băncile comerciale, această emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului, fiind încredinţată Băncii Centrale (Naţionale sau de Emisiune). Biletul emis avea un curs legal şi trebuia să fie acceptat în schimburi la acelaşi titlu (sau în acelaşi fel) ca şi metalul pe care îl reprezenta. Biletele de bancă circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale (cambii) aflate în portofoliul băncilor centrale şi stocul de aur al acestora.

Mai târziu, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, deoarece nu mai erau convertibile în aur şi se emiteau nu atât pentru operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru acoperirea deficitului bugetar. De aceea, semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de piaţă au devenit treptat banii de hârtie

Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii, care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină.

Funcţiile banilor

a) Mijloc de măsurare a activităţii economice, de evaluare a mărfurilor produse. În această funcţie, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi prezentă, adică valoarea mărfii. Prin aceasta ei servesc ca bază la exprimărea preţurilor, a costurilor şi profiturilor.

b) Mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul livrării lor.

c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credite.

d) Mijloc de rezervă de valoare. Bani universali. Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să facă economii, denumite rezerve de valoare. Formarea acestor rezerve se bazează pe asigurarea că valoarea banilor economisiţi va putea fi regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi, altfel spus, pe prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare.

• Puterea de cumpărare a banilor este exprimată prin cantitatea de bunuri economice care se pot cumpăra, la un moment dat, cu o unitate monetară sau cu o sumă dată de bani.

În baza teoriei neoclasice, aceasta este determinată, în esenţă, de cantitatea de bani aflată în circulaţie. Pornind de la premisa că, pe termen scurt, oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie a banilor sunt relativ rigide, modificarea masei monetare atrage după sine modificări în sens contrar, atât în nivelul general al preţurilor, cât şi în puterea de cumpărare a monedei.

Convertibilitatea monedei. În prezent, realizarea funcţiilor şi rolului economic al monedei are loc în condiţiile extinderii legăturilor dintre economiile naţionale, din care cauză capătă importanţă conver-tibilitatea monedei. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piaţă, la un anumit preţ denumit curs.

Economia de piata contemporana şi principalele sale tipuri. Sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei libere

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile, în economia contemporană

întâlnim două modalităţi de organizare şi funcţionare a economiei de schimb, de fapt două tipuri de economie de piaţă:

a) sistemul economiei de piaţă liberă ; b) sistemul economiei de comandă (centralizate). Departajarea între aceste două modalităţi se poate face prin luarea în considerare a criteriilor: gradul de

libertate a agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare. În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici

individuali. În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre

resurse şi nevoi sunt reglate prin decizii centralizate, impuse birocratic agenţilor economici de către aparatul de stat.

Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din ambele sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, un model relevant al economiei de piaţă, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care

exercită controlul economic. Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale, în

special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în realizarea unei infrastructuri eficiente. O atenţie mare este acordată protecţiei mediului, dezvoltării adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor, în general.

Economia de piaţă „direc ţionată de consum”, (de tip consumerist) care poate fi exemplificată modelul Statelor Unite ale Americii. În cadrul acesteia se acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului. La baza creşterii economice se situează predilect promovarea spiritului întreprinzător şi o mare mobilitate a preţurilor, capitalurilor, bunurilor şi oamenilor, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe termen scurt, după schemele „îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor sociale. Aceasta a condus, în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în continuare, tendinţa de creştere.

Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o economie de piaţă ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, cât pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe, susţinută prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.

Agenţii Economici

Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel instituţional.

Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de proprietate, au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.

Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de bunuri şi servicii. Ele cuprind familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor se formează în cea mai mare parte pe seama salariilor, titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc.

Administra ţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte obligatorii, impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi locale de stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică etc. Administra ţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc. Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective. Veniturile acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate, care se concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare. Fluxurile activit ăţii economice

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse

economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:

a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator; b) fluxurile monetare, care au sens opus, reprezentând plata pentru bunurile şi serviciile furnizate. În economia de piaţă se derulează, aşadar, fluxuri reale , care cuprind intrări de resurse economice sau

de factori de producţie şi ieşiri de produse, bunuri materiale şi servicii, şi fluxuri monetare, constând în venituri şi cheltuieli băneşti. Mi şcarea banilor şi creanţelor între unităţile economice este determinată de ansamblul relaţiilor economice „fizice”, de viteza cu care acestea se desfăşoară; ele reflectă vânzările şi

cumpărările de bunuri şi servicii, intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia încasărilor din economie şi sectoarele sale instituţionalizate.

Fluxurile unilaterale , sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contra-prestaţii. Ele pot fi: transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.), şi transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).

Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.

Unitatea de învăţare 4 PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători şi

vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu. Acest mecanism rezidă în dialogul dintre vânzător şi cumpărător, care precede orice afacere, prin care

se realizează un acord contractual privind conţinutul afacerii, valoarea care constituie obiectul contractului, durata, scadenţa onorării obligaţiilor, etc. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa, profitul, salariul, dobânda şi renta.

Mediul competitiv este specific economiei de piaţă unde concurenţa este liberă, fiecare agent economic manifestându-şi libera iniţiativă şi acţionând pentru realizarea propriilor interese. Concurenţa are o influenţă benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Ea stimulează progresul tehnic şi creativitatea agenţilor economici, aceştia fiind preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum şi de maximizarea profitului. În acest scop se realizează raţionalizarea costurilor, se influenţează deciziile de alocare a resurselor utilizate în activitatea economică, precum şi repartizarea profiturilor realizate. În concluzie, concurenţa garantează consumatorilor un nivel de excelenţă în ceea ce priveşte preţul şi calitatea produselor şi serviciilor. Atunci când schimbul este voluntar ambele părţi ale tranzacţiei au de câştigat. Piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică, reprezentând „motorul” creşterii economice. Nici rolul statului nu trebuie neglijat, fiind esenţial în asigurarea unui climat în care pieţele pot funcţiona eficient. Prosperitatea unei economii moderne depinde de eficienţa cu care statul intervine în corectarea eşecurilor mecanismului pieţei, fără a i se substitui, menţinând totodată ambianţa de libertate economică.

• Rolul (funcţiile) pieţei Piaţa îndeplineşte un rol important în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei

moderne, acela de reglare a activităţii economice prin: - informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii şi ofertei; - orientarea agenţilor economici deoarece, piaţa determină preţurile şi cantităţile de echilibru,

emiţând astfel semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele în diferite domenii; - faptul că stă la baza deciziilor agenţilor economici privind investiţiile de capital, cantitatea şi

structura producţiei, schimbului şi consumului. În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă „mîna invizibil ă” prin care activitatea economică se

adaptează la dinamica nevoilor. Adam Smith, care a formulat principiul „mâinii invizibile”, potrivit căruia individul, în dorinţa sa de a realiza binele personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea binelui general, face în lucrarea lui de referinţă

4 următoarea afirmaţie: „menajele şi firmele interacţionează pe diferite pieţe ca şi cum ar fi ghidaţi de o „mână invizibilă” care îi conduce la rezultatele pieţei dorite”. Prin intermediul pârghiilor economice cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda, etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă. Tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează mărirea ofertei şi punerea ei de acord cu cererea. De altfel, termenul „economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.

Piaţa stă la baza orientării vânzătorilor şi cumpărătorilor pentru a lua cele mai bune decizii privind problema fundamentală a economiei: Ce şi cât de mult se produce? Cum se produce? Pentru cine se

4 Adam Smith, „Avuţia naţiunilor”,1776

produce?. Pieţele libere se caracterizează prin mulţi cumpărători şi vânzători de numeroase bunuri şi servicii care sunt interesaţi, în primul rând, de interesul personal. Deşi, agenţii economici îşi urmăresc, în primul rând, interesul personal şi nu obţinerea bunăstării economice a societăţii ca întreg, economiile de piaţă, în care indivizii şi firmele decid ce să producă şi cât de mult să plătească, s-au dovedit. a fi benefice dezvoltării de noi tehnologii şi produse, ceea ce influenţează bunăstarea economică generală.

O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului ce-i revine o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici sau libertatea economică. Adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mai mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor fără îngrădiri birocratice din partea statului.

Deşi pieţele reprezintă, de obicei, o cale bună de organizare a activităţii economice, totuşi apar şi eşecuri în funcţionarea acesteia, cum ar fi, formarea monopolurilor, poluarea, inegalitatea, prea puţine preocupări pentru educaţie, sănătate şi siguranţă, etc. În acest context, remarcabilele proprietăţi de eficienţă ale mâinii invizibile pot dispărea şi este justificată intervenţia acţiunii guvernamentale cu rol corector. Există două motive generale pentru ca un guvern să intervină în economie şi anume, să promoveze eficienţa şi echitatea.

Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei. Majoritatea economiilor, inclusiv cea a României sunt considerate economii mixte, care se bazează în principal pe interacţiunea liberă dintre consumator şi producător pentru a determina ce, cum şi pentru cine produce. Guvernele pot uneori să îmbunătăţească rezultatele pieţei, în unele domenii, prin luarea de decizii, în altele, prin impunerea de reglementări prin politica bugetară, fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit, etc.

• Tipuri de piaţă Există numeroase criterii de grupare a pieţelor. În continuare, vom prezenta trei dintre acestea, pe

care noi le considerăm principale şi categoriile de piaţă aferente. a) După obiectului tranzacţiei economice pe piaţă se disting trei mari categorii de pieţe în care

indivizii şi firmele interacţionează: • Piaţa bunurilor: piaţa pe care firmele îşi vând bunurile produse atât menajelor cât şi altor

firme; formată la rândul ei din piaţa bunurilor finale şi piaţa bunurilor de capital; • Piaţa muncii: piaţa pe care menajele vând forţa de muncă, iar firmele o cumpără; • Piaţa capitalului: piaţa pe care fondurile sunt depozitate şi împrumutate; formată la rândul ei

din piaţa capitalului, piaţa monetară şi piaţa valutară; În general, economiştii iau în considerare şi piaţa factorilor naturali (în principal pământul), dar în

economiile moderne, se pune accentul cu precădere pe cele trei categorii de pieţe menţionate anterior. Termenul de capital este folosit şi cu un alt sens, care se referă la utilajele şi clădirile folosite pentru producţie. De aceea, nu trebuie să se facă confuzie între piaţa de capital şi piaţa bunurilor de capital. Piaţa capitalului se referă la piaţa unde fondurile sunt economisite şi împrumutate şi piaţa bunurilor de capital se referă la pieţele unde bunurile de capital sunt vândute sau cumpărate.

b) Din punct de vedere al extinderii teritoriale , există: • piaţa locală; • piaţa regională; • piaţa naţională; • piaţa mondială.

c) Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: • piaţa cu concurenţă perfectă sau pură; • piaţa cu concurenţă imperfectă.

Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective. Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul economic general. Problema formării preţurilor

este condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”5.

Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii

În sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic sau toţi agenţii economici decid să o cumpere într-o perioadă de timp, la un preţ dat şi a altor împrejurări economice şi extraeconomice care o determină.

Este important să se facă diferenţa între ceea ce doresc oamenii şi ceea ce aleg să cumpere, date fiind cheltuielile limitate impuse de constrângerea bugetului lor şi preţurile diferitelor bunuri. Nu se poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-cumpărare, adică prin autoconsum sau consumul din producţia proprie.

Cererea poate fi: individual ă sau a pieţei. Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic o cumpără într-o

perioadă de timp în baza împrejurărilor economice (preţul unitar, venitul cumpărătorului, preţul altor bunuri, etc) şi a preferinţelor cumpărătorilor.

Cererea pieţei (totală) desemnează cantitatea dintr-un bun pe care totalitatea agenţilor individuali decid s-o achiziţioneze într-o perioadă de timp, în condiţiile restricţiilor economice şi ale preferinţelor subiective ce le sunt specifice. Cererea pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale celor „n” agenţi economici pentru bunul x şi la fiecare nivel de preţ. (C=Q1+Q2+....Qn); sau C=f(Q, P)

Privită sub cele două aspecte, cererea în sens microeconomic are caracter dinamic, fiind o funcţie de mai multe variabile, dintre care cele mai semnificative sunt: preţul unitar al bunului supus analizei, venitul mediu disponibil, preţurile unitare ale altor bunuri substituibile sau complementare, numărul populaţiei şi vârsta acesteia, perspectivele evoluţiei preţului , starea conjuncturii economice, preferinţele cumpărătorilor şi intensitatea nevoilor cestora, etc .

În continuare vom vedea cum se modifică cantitatea cumpărată (∆Q) dintr-un bun la o modificare a preţului (∆P), în condiţii de ceteris paribus6.

• Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii

Legea cererii exprimă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi cantitatea cerută din acel

bun, în cadrul căreia cantitatea cerută evoluează în sens invers faţă de preţ, în condiţii de ceteris paribus. Astfel, dacă preţul unei mărfi creşte (iar ceilalţi factori rămân neschimbaţi), cumpărătorii tind să achiziţioneze o cantitate mai mică din marfa respectivă. În mod similar, dacă preţul scade, ceilalţi factori rămân neschimbaţi, cantitatea cerută creşte.

Reprezentarea grafică a legii cererii poartă denumirea de curba cererii. Curba cererii ilustrează cum se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun la variaţiile preţului. O asemenea curbă este ilustrată în figura 4.1. unde, pe axa orizontală, avem reprezentată cantitatea totală dintr-un bun cerută pe piaţă, iar pe axa verticală, preţul produsului respectiv. Spre exemplificare considerăm datele din Tabelul 4.1. Tabelul 4.1. Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare Cazuri Preţ unitar

(P) (u.m./buc)

Cantitatea (Q) cerută (mil buc)

A 5 10 B 4 12 C 3 16 D 2 17 E 1 20

Curba cererii construită pe baza datelor din tabelul 4.1. este prezentată în graficul 4.1:

5 Samuelson P., Nordhaus, W.– „Economie Politică”, Editura Teora, 2000, p:95. 6 Economiştii folosesc termenii de caeteris paribus pentru a arăta că toate variabilele, exceptând acelea care urmează să fie studiate în acel moment, sunt ţinute constante.

2

10 20 30 40 50 60

4

6

8

10

Q

Preţulunitar

Cantitateacerută

Curba cererii are de regulă pantă descrescătoare şi reflectă legătura inversă care există între

cantitatea cerută şi preţ. Cererea evoluează în sens invers proporţional faţă de preţ, atât în cazul cererii individuale cât şi în

cazul cererii pieţei. Atunci când preţul se reduce, cererea se extinde, (ceteris paribus), iar atunci când preţul creşte (ceteris paribus), cererea se contractă. Extinderea, respectiv contractarea cererii nu trebuie identificată cu cea de creştere, respectiv scădere a cererii, care presupune deplasarea curbei cererii sub incidenţa factorilor acesteia, preţul unitar fiind considerat constant. Relaţia negativă dintre preţul unitar şi cantitatea cerută se explică prin comportamentul normal al consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă economică.

În capitolul „Comportamentul consumatorului” se menţionează că echilibrul consumatorului se realizează când utilitatea marginală obţinută prin cheltuirea unei unităţi monetare este aceeaşi, indiferent care sunt bunurile achiziţionate. Dacă, de exemplu există o stare de echilibru, (Umgx/px=Umgy/py) iar preţul bunului „x” creşte, starea de echilibru dispare şi consumatorul îşi caută un nou echilibru sporindu-şi achiziţiile din bunurile substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat, diminuându-şi achiziţiile din bunul al cărui preţ a crescut (sau invers dacă preţul scade).

Astfel, economiştii consideră că scăderea cantităţii cerute pe măsură ce preţul creşte se datorează efectului de substituţie şi a efectului de venit. • Efectul de substituţie are loc la bunurile substituibile (ex. unt şi margarină) şi reflectă situaţia în

care creşterea preţului la un bun îi reduce cererea, crescând cererea pentru bunul substituibil, fără ca preţul acestuia să se modifice.

• Efectul de venit pune în evidenţă modificarea cererii la un buget de venituri dat, sub influenţa variaţiei preţurilor sau a unor presiuni inflaţioniste.

Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi majorităţii bunurilor inferioare. Pentru unele bunuri, însă, creşterea preţurilor este însoţită de o creştere a cererii, iar reducerea preţurilor de o reducere a acesteia. Teoria economică consideră că în categoria „bunurilor normale” sunt incluse bunurile a căror cerere creşte o dată cu sporirea veniturilor. În categoria „bunurile inferioare” sunt incluse bunurile a căror cerere se reduce o dată cu creşterea veniturilor şi invers. Noţiunile de bunuri normale şi inferioare au fost introduse în teoria economică de către irlandezul Robert Giffen, la sfârşitul secolului al XIX-lea când a analizat piaţa cartofilor pe fondul unei puternice crize economice. Explicaţia lui Robert Giffen, cunoscută ca efectul Giffen, este că, scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate. Aceste excepţii de la legea cererii se întâlnesc destul de rar în realitate şi nu infirmă existenţa legii cererii.

• Deplasări ale curbei cererii. Factorii cererii Legea cererii este valabilă numai atunci când toţi ceilalţi factori ai cererii rămân constanţi. Prin

factorii cererii sunt desemnate toate condiţiile economice şi extraeconomice care influenţează evoluţia cererii – atunci când preţul este considerat constant. Dar, în practică nimic nu rămâne constant. Orice altă modificare decât cea a preţului bunului deplasează întreaga curbă a cererii, modificând cantitatea care va fi cerută la fiecare nivel de preţ (Fig. 4.2.).

Principalii factori care deplasează curba cererii sunt: venitul mediu; preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare; numărul de cumpărători; preferin ţele şi structura

populaţiei; perspectivele de creditare; aşteptările indivizilor privind evolu ţia veniturilor şi a preţurilor .

• Venitul mediu. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când veniturile personale cresc, indivizii tind să cumpere mai mult, chiar dacă preţurile rămân neschimbate, după cum invers scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile denumite „inferioare” între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate. Alături de preţul unitar, venitul mediu disponibil este factorul economic cel mai important de care depind nivelul şi evoluţia cererii.

• Preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare. Creşterea preţului la un bun (exp. unt), îi va reduce cererea, modificând curba cererii pentru un bun substituibil (margarina), fără ca preţul acestuia din urmă să se modifice. Astfel, o creştere a preţului untului conduce la o deplasare spre dreapta a curbei cererii de margarină ilustrând că cererea pentru acest produs este mai mare la fiecare nivel de preţ. Câteodată creşterea preţului altor bunuri are efect opus, ca de exemplu cazul bunurilor complementare. Bunurile complementare sunt bunurile care nu pot fi utilizate unul fără altul, spre exemplu, autoturismul şi benzina: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat; b) creşterea preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat. Spre exemplu, o creşterea a preţului benzinei deplasează curba cererii de maşini la stânga.

• Numărul populaţiei. Între numărul populaţiei şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie pozitivă.

• Preferinţele (gusturile) şi structura populaţiei. Acestea sunt rezultatul influenţelor de ordin cultural, istoric, precum şi a progresului ştiinţei şi tehnicii; dezvoltarea producţiei şi a societăţii, în general, determină schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Există bunuri cerute de către toţi oamenii - alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, etc. Unele bunuri, ca, de exemplu, tutunul şi alcoolul, sunt cerute numai de unii indivizi. Cererea la anumite bunuri depinde şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură, etc. Un rol important în modificarea preferinţelor pentru anumite bunuri de pe piaţă îl are informaţia, care îmbracă de obicei forma reclamei.

• Oportunităţile de creditare. Când băncile cresc cantitatea de monedă disponibilă pentru acordarea de credite de consum, curbele cererii (în special a bunurilor de folosinţă îndelungată, ca de exemplu, case, maşini, etc) se deplasează spre dreapta.

• Aşteptările indivizilor privind evoluţia venitului şi a preţului. În situaţia în care se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte şi invers, cererea se reduce dacă se prevede o reducere a preţului. În cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere, cererea prezentă scade, presupunând că toate celelalte condiţii nu se schimbă. În concluzie, distincţia dintre deplasarea de-a lungul curbei cererii şi deplasarea curbei cererii este importantă. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (fig. 4.1.) este o simplă modificare a cantităţii cerute dintr-un anumit bun la diferite preţuri în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi (ceea ce înseamnă o deplasare pe aceeaşi curbă, de la un punct la altul, determinată de schimbarea preţului), iar deplasarea cererii presupune schimbarea cantităţii cerute la un anumit nivel al preţului unitar (Fig. 4.2.).

• Elasticitatea cererii

Alura (poziţia şi panta) curbei cererii diferă de la un bun la altul şi de la un menaj la altul în funcţie de natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumatorului la variaţiile preţului.

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau al unui alt factor al cererii. Se poate vorbi în principal de elasticitatea cererii în funcţie de preţ, de venit şi de preţul altor bunuri .

1. Elasticitatea cererii în raport de preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii cerute dintr-un bun la variaţia preţului său unitar, ceilalţi factori fiind constanţi. Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ măsoară această sensibilitate, arătând cât de mult se modifică volumul cererii unui produs în momentul în care preţul produsului respectiv se schimbă. Coeficientul de elasticitate se calculează ca un

raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a preţului unitar, folosind de regulă una dintre următoarele formule:

a. 0c00

01

c0

c0c1

P∆P

:Q∆Qc

PPP

:Q

QQEcp −=−=

-- , sau

b. P

QEcp c

∆∆

−=%

% ,

unde: Ecp – coeficientul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ; DQc – variaţia absolută a cererii; DP – variaţia absolută a preţului Qc0 – cererea iniţială; Qc1 – cererea curentă; P0 – preţul ini ţial; P1 – preţul actual. %∆Qc – variaţia procentuală a cererii; %∆P – variaţia procentuală a preţului

În funcţie de mărimea acestui coeficient, se disting mai multe tipuri de cerere după cum urmează:

a) cerere elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării preţului dar mai accentuat. Coeficientul de elasticitate este mai mare decât 1 (Ecp> 1), iar produsul dintre cantitate şi preţ creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte. Curba cererii formează cu abscisa un unghi interior mai mic de 45° (fig.4.3.a);

b) cerere inelastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării preţului dar mai lent. Coeficientul de elasticitate este cuprins între 0 şi 1 (1>Ecp> 0) iar produsul cantitate preţ se modifică în acelaşi sens cu modificarea preţului unitar. Curba cererii face cu abscisa un unghi interior mai mare de 45° (fig.4.3.b) ;

c) cererea cu elasticitate unitară exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar preţului dar cu aceeaşi intensitate. Coeficientul elasticităţii în funcţie de preţ are valoarea unu (Ecp=1), iar curba cererii face cu abscisa un unghi interior de 45° (fig.4.3.c);

d) cererea perfect elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică foarte mult la o schimbare nesemnificativă a preţului. Coeficientul elasticitate preţ tinde spre infinit (Ecp→ ∞) iar curba se prezintă sub forma unei drepte relativ paralele cu abscisa (fig.4.3.d.). Este un concept teoretic cu rare şi slabe corespondenţe în comportamentul şi manifestările concrete ale pieţei;

e) cerere perfect inelastică exprimă situaţia în care cantităţile cerute nu reacţionează în nici un fel la modificarea preţurilor; coeficientul elasticitate preţ tinde către zero (Ec p→0), produsul cantitate preţ se modifică în acelaşi timp cu preţul iar curba sa se prezintă ca o paralelă la axa oy (Fig.4.3.e). Poate fi imaginată ca cerere pentru un bun de absolută necesitate cum ar fi un medicament care condiţionează starea de sănătate (sau chiar viaţa) şi care va fi achiziţionat sau consumat în doza prescrisă indiferent de evoluţia preţului său unitar. Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii sunt noţiuni diferite. Când curba cererii este o dreaptă

coeficientul de elasticitate nu trebuie confundat cu panta dreptei. Panta, în acest caz, este aceeaşi în orice punct de-a lungul ei, dar elasticitatea variază de la zero la infinit, astfel: este mai mare când preţul este mare şi cantitatea mică şi foarte scăzută când preţul este mic şi cantitatea este mare (Fig. 4.4., caseta 4.3). Explicaţia constă în faptul că, mărimea pantei se determină ca raport dintre variaţia absolută a preţului şi a cantităţii, în timp ce mărimea coeficientului de elasticitate exprimă raportul dintre variaţia relativă sau procentuală a cantităţii şi cea a preţului. Singurele excepţii apar în cazul cererii perfect elastice şi al celei perfect inelastice, când cele două mărimi sunt egale.

• Elasticitatea cererii: factori de influenţă şi importanţă Având în vedere că cererea pentru orice bun depinde de preferinţele consumatorului, elasticitatea

cererii în funcţie de preţ depinde de factorii economici, sociali, psihologici care influenţează dorinţele individuale. Totuşi se pot stabili cîteva reguli generale privind factorii care influenţează elasticitatea cererii funcţie de preţ, dintre care menţionăm:

� Natura bunurilor; astfel, în general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor (Ex: hrana, combustibilul, îmbrăcămintea, medicamentele) au o cerere în funcţie de preţ inelastică deoarece nu se poate renunţa la ele chiar dacă preţul lor creşte. În schimb, bunurile de lux (sporturile de iarnă, excursiile) au o cerere elastică.

� Gradul de substituibilitate a bunurilor. Cu cât un bun are o plajă mai largă de înlocuitori, care este deci mai substituibil are o cerere mai elastică la preţ şi invers, în general, cererea este inelastică pentru bunurile nesubstituibile sau mai greu substituibile. Deci, între gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă.

� Timpul în care oamenii răspund la schimbările de preţ. Elasticitatea cererii este de obicei mai mare pe termen lung deoarece este mai uşor să se găsească înlocuitori sau soluţii pentru a-şi modifica programele şi obişnuinţele de consum decât pe termen scurt. Pe termen scurt şi foarte scurt, după ce preţurile s-au modificat, cererea este de regulă inelastică, deoarece consumatorii nu s-au decis asupra modului în care să-şi modifice programul de consum pentru a-şi realiza o nouă stare de echilibru în urma modificării preţurilor.

Cunoaşterea coeficientului de elasticitate a cererii prezintă importantă în procesul decizional, deoarece ajută firmele să ştie cum se modifică cantitatea cerută, respectiv venitul în cazul creşterii preţurilor. Veniturile totale (Vt) obţinute de o firmă prin vânzarea unui bun se determină înmulţind preţul (P) cu cantitatea cerută (Q). Astfel, relaţia este următoarea: Vt = P x Q Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, atunci se poate afla ce se va întâmpla cu venitul total al firmei în cazul unei modificări a preţului:

1. Dacă cererea este elastică, scăderea preţului duce la creşterea venitului total iar creşterea preţului la scăderea venitului total;

2. Dacă cererea este inelastică, scăderea preţului determină reducerea venitului total iar creştere preţului determină creşterea venitului total;

3. Dacă cererea are elasticitate unitară, scăderea preţului nu influenţează mărimea venitului total. În concluzie, veniturile unei firme cresc în cazul cererii elastice când preţul se reduce şi în cazul

cererii inelastice când preţul creşte. Mărimea veniturilor depinde de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi a preţului. 2. Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii unui consumator pentru bunul „x”când venitul său se modifică (ceilalţi factori fiind constanţi). Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de venit se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a venitului. 3. Elasticitatea încrucişată a cererii apare în cazul bunurilor substituibile şi complementare şi măsoară sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X, în raport cu modificarea preţului unitar al bunului Y. Valoarea ei se determină cu relaţiile:

x

oyx

oy

yy

x

xx

pycx Q

px

py

Q

p

ppQ

QQ

Eîc001

0

01

/ ∆∆

=−

=

py

QxEîc pycx %

%/ ∆

∆=

Concluzie:

1. când Eîccx/py are valoare pozitivă cele două bunuri sunt substituibile; 2. când Eîccx/py are valoare negativă cele două bunuri sunt complementare;

Unde: - Eîccx/py= coeficientul de elasticitate a

cererii bunului x în raport de preţul unitar al bunului y;

- Q1x şi Q0x = cantitatea cerută din bunul x după şi înainte de modificarea preţului bunului y;

- P1y şi P0y = preţul unitar al bunului y, modificat şi ini ţial

3. când Eîccx/py are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente unul în raport cu celălalt în programul de consum al consumatorului dat.

Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei

Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un întreprinzător sau toţi întreprinz ătorii o producă şi o comercializează într-o perioadă de timp în funcţie de nivelul preţului unitar şi a altor împrejur ări economice şi extraeconomice. Ca şi în cazul cererii, oferta poate fi: a) individual ă, adică cea pe care un anumit agent, o anumită firmă „x” este dispusă să o producă şi s-o comercializeze în condiţiile preţului unitar existent, într-o anumită perioadă de timp; b) a pieţei (totală), adică întreaga cantitate a unui bun pe care sunt dispuşi să o producă şi s-o comercializeze toţi întreprinzătorii care acţionează într-o anumită ramură. Privită sub cele două aspecte, oferta în sens microeconomic, are un caracter dinamic fiind influenţată de numeroşi factori, dintre care mai importanţi sunt: preţul unitar, tehnologia, preţul factorilor de producţie, preţul bunurilor substituibile, taxele şi subsidiile, perspectivele de creditare, politica guvernamentală, numărul de producători, factorii naturali. Din rândul acestor factori, rolul determinant îl are preţul unitar, relaţie pe care o vom analiza în continuare.

• Legea ofertei. Curba ofertei. Deplasări de-a lungul curbei ofertei

Legea ofertei exprimă relaţia dintre preţul pieţei şi cantitatea din marfa respectivă pe care producătorii doresc să o realizeze şi să o vândă, în cadrul căreia, preţul variază direct propor ţional faţă de cantitatea oferită, în condiţiile în care ceilalţi factori r ămân neschimbaţi. Astfel, atunci când preţul unui bun creşte are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade are loc contracţia ofertei (ceteris paribus).

Reprezentarea grafică a legii ofertei, poartă denumirea de curba ofertei şi se prezintă ca o dreaptă sau o curbă (când funcţia ofertei este liniară respectiv neliniară). Spre deosebire de curba cererii, curba ofertei este crescătoare, are pantă pozitivă şi este orientată SV-NE. Curba ofertei este ilustrată în Fig. 4.5., pe baza datelor din tabelul 4.2., propuse spre exemplificare.

Tabelul 4.2. Evoluţia preţului şi ofertei pentru un bun oarecare

Preţ (P) (u.m)

Cantitatea oferită (Q)

(unit) 1 10 2 15 3 20 4 30 5 40

2

10 20 30 40

4

6

8

10

Q

Preţulunitar

Cantitatea oferită

Curba ofertei

0

Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar şi cantitatea oferită se explică prin comportamentul întreprinzătorului care tinde să-şi asigure starea de echilibru (optim), când profitul total este maxim. El compară preţul pieţei cu costul marginal şi atunci când costul marginal este inferior preţului, producătorul este tentat să mărească cantitatea oferită pentru că fiecare unitate adiţională îi asigură majorarea profitului total. Astfel, când costul marginal este dat, iar preţul unitar creşte, starea de echilibru se asigură la o cantitate mai mare decât cea precedentă. În felul acesta se ivesc perspective suplimentare de câştig, extinderea producţiei devine tentantă atât pentru cei care activează în industrie, cât şi pentru unii agenţi din alte ramuri care sunt atraşi spre ramura unde preţurile au crescut în speranţa că vor obţine atât profit normal cât şi, probabil, profit pur (suplimentar).

Există şi situaţii de ofertă atipică sau anormală, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la legea ofertei, în care creşterea cantiăţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad, ca de exemplu: produsele perisabile- legume, fructe sau oferta de muncă7 (cantitatea de muncă, în special numărul orelor suplimentare), care la un nivel al preţului (salariului real) are tendinţa să se reducă pentru că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a salariului. Un alt exemplu este paradoxul King care exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli, mici şi mijlocii, care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei agricole. Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde, pentru că doar astfel producătorii debitori pot să-şi procure mijloacele băneşti pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz curba ofertei are panta negativă.

• Deplasarea curbei ofertei. Factorii de influenţă ai ofertei

Ca şi în cazul curbei cererii, curba ofertei se poate deplasa în plan, crescând sau scăzând cantitatea oferită la fiecare nivel de preţ. Sub incidenţa factorilor ofertei şi în condiţii de ceteris paribus pentru preţ, curba ofertei se deplasează spre dreapta când oferta creşte şi spre stânga când oferta scade. De aceea, este foarte important să se facă distincţie între mişcarea de-a lungul curbei (Fig. 4.5.) şi o deplasare a curbei (Fig. 4.6).

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de factori, cum ar fi:

1. Tehnologia. Computerizarea producţiei şi înlocuirea tehnologiilor învechite cu altele noi conduc la sporirea utilizării eficiente a resurselor economice, la scăderea costurilor de producţie şi la creşterea ofertei.

2. Preţul factorilor de producţie Creşterea salariilor, a preţului materiei prime, energiei, etc. va conduce la creşterea costului de producţie şi la reducerea ofertei. Asta explică de ce cantitatea oferită de-a lungul curbei O2 este mai mică decât cantitatea oferită, la acelaşi preţ, de-a lungul curbei O0 (Fig. 5.6).

3. Preţul bunurilor substituibile. Dacă creşte preţul unui bun atunci va creşte oferta pentru acel bun şi va scădea oferta bunurilor substituibile.

4. Taxele şi subsidiile Reducerea taxelor pe profitul firmei va determina o creştere a ofertei, iar acordarea de subsidii de la bugetul statului va conduce la o creştere a ofertei.

5. Perspectivele de creditare. Reducerea posibilităţilor de creditare poate reduce capacitatea firmelor de a obţine factorii de producţie necesari în procesul de producţie, conducând la deplasarea spre stânga a curbei ofertei.

6. Politica guvernamentală Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. Eliminarea taxelor vamale la importul unui anumit bun va duce la creşterea ofertei pentru acel bun şi deci o deplasare spre dreapta a curbei ofertei.

7. Factori naturali Curba ofertei de produse, în special agricole se poate deplasa spre stânga sau spre dreapta în funcţie de factorii naturali (secetă, inundaţii, etc).

• Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ reprezintă gradul de sensibilitate a cantităţii oferite dintr-un produs la modificarea preţului unitar. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop), care se calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:

7 Detalii privind aliura curbei ofertei de muncă individuale sunt prezentate la cap. Piaţa Muncii. Salariul

1. 000

01

0

01 :-

:-

P

P

Q

Q

P

PP

Q

QQEop

∆∆==

sau

2. P∆%Q∆%

=Eop

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri de ofertă:

a) Oferta elastică (fig. 4.7.a) când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mare decât variaţia procentuală a preţului:

00 P

P

Q

Q ∆∆> , Eop>1

b) Oferta cu elasticitate unitară (fig. 4.7.b) când când variaţia cantităţii oferite este egală cu variaţia preţului;

00 P

P

Q

Q ∆∆= , Eop=1

c) Oferta inelastică (fig.4.7.c) când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mică decât variaţia procentuală a preţului;

00 P

∆P

Q

∆Q> , Eop<1

d) Oferta perfect elastică, reprezintă un concept teoretic care presupune că, la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre infinit (Fig. 4.7.d).

∆P/P0 = 0, iar Eop→∞

e) Oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz teoretic şi reflectă situaţia în care, la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică (Fig. 4.7.e).

∆Q/Q0 = 0, iar Eop= 0 Ca şi în cazul elasticităţii cererii, elasticitatea ofertei nu este aceeaşi în diferite puncte ale curbei

ofertei, exceptând cazurile extreme, respectiv oferta perfect elastică şi oferta perfect inelastică. Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în raport de modificarea preţului depinde de mai multe împrejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia de piaţă promovată de către firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul de activitate şi conjunctura generală a economiei.

Principalii factori care determină gradul de elasticitate al ofertei sunt: - condiţiile stocării şi costul stocării pe care le impune fiecare marfă în funcţie de natura ei:

perisabilă sau nu; periculoasă pentru sănătatea oamenilor şi a naturii sau nu; dimensiunile spaţiului de stocare solicitat şi condiţiile cerute, etc. Când costul stocării este mic, oferta este de regulă elastică şi invers.

- disponibilitatea factorilor de producţie Dacă factorii de producţie pot fi procuraţi cu uşurinţă de pe piaţă, atunci producţia poate fi mărită uşor printr-o creştere uşoară a preţului unitar deci oferta este elastică.

- Timpul. Elasticitatea ofertei pe termen lung este mai ridicată decât cea pe termen scurt, deoarece firmele îşi pot lărgi capacitatea de producţie prin investiţii (achiziţionează maşini, clădiri, etc) sau pot apărea noi firme. Pe termen scurt oferta are un caracter inelastic, oferta crescând numai ca urmare a creşterii resurselor disponibile (muncă, materii prime, energie, etc).

Echilibrul pie ţei În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale la

preţul pieţei, dacă celelalte condiţii nu se modifică. La starea de echilibru, cantitatea cerută de către cumpărători este egală sau se apropie foarte mult cu cea propusă de către producători (vânzători). Echilibrul este temporar, modificându-se dacă se schimbă una din cele două forţe ale pieţei (preţul de echilibru sau cantitatea de echilibru).

Grafic, pe o piaţă concurenţială a unui bun echilibrul se obţine la intersecţia curbei cererii şi a curbei ofertei. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (Qe) şi a preţului de echilibru (Pe). Spre ilustrare, vom considera datele din tabelul 4.3.

Cazuri Preţ unitar

u.m. Cantitatea cerută (mil

buc)

Cantitatea oferită (mil.

buc.)

Situaţia pe piaţă

Tendinţa de evoluţie a preţului

A 1 40 10 Deficit Crescătoare

B 2 30 15 Deficit Crescătoare

C 3 20 20 Echilibru Neutră

D 4 15 18 Surplus Descrescătoare

E 5 12 30 Surplus Descrescătoare

• Efectul variaţiei ofertei şi cererii

Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.

În cazul variaţiei ofertei, presupunând cererea constantă, luăm spre ilustrare următoarele situaţii (Graficul 4.9) : a) când cantitatea oferită scade, curba ofertei se deplasează spre stânga; punctul de echilibru

(E1) se deplasează în sus; preţul de echilibru creşte; b) când cantitatea oferită creşte, curba ofertei se deplasează spre dreapta; preţul de echilibru

scade (E2), cantitatea de echilibru creşte. În cazul variaţiei cererii, presupunând oferta constantă, urmărim, de asemenea, două situaţii

(graficul 4.10): a) când cererea creşte, curba cererii se deplasează spre dreapta, crescând cantitatea de echilibru

şi preţul de echilibru; b) Când cererea se micşorează, are loc scăderea cantităţii de echilibru şi a preţului de echilibru.

Reprezentarea grafică (fig. 12):

2

10 20 30 40

4

6

8

10

Q

Preţulunitar

E

E0

Pe

QE

Ofertă

Cerere

Fig. 12. Dinamica cererii şi ofertei

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi propor ţie, se măreşte cantitatea de echilibru iar preţul de echilibru rămâne acelaşi.

În cazul modificării cererii (ofertei), există raporturi diferite în modificarea preţului şi a cantităţii de echilibru, în funcţie de forma de elasticitate a ofertei (cererii). Astfel, luăm spre exemplificare două situaţii:

a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă) au loc: punctul de echilibru (E’) se deplasează în sus; curba ofertei se deplasează spre stânga; preţul de echilibru creşte;

b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă) au loc: noului punct de echilibru (E”) îi corespund un preţ de echilibru (Pe) mai mic şi o cantitate de echilibru (QE) mai mare; curba ofertei se deplasează spre dreapta.

Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 13):

Fig. 13. Varia ţia ofertei

În cazul variaţiei cererii, de asemenea, urmărim două situaţii: a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă), în condiţiile în care (presupunem) veniturile

familiilor cresc, cantitatea cerută va creşte sensibil; curba cererii se deplasează spre dreapta, în sus şi totodată cresc cantitatea de echilibru (QE1) şi preţul de echilibru (Pe1);

b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă), are loc scăderea cantităţii de echilibru (QE2) şi a preţului de echilibru (Pe2).

Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 14):

Pe1

Pe0

Pe2

0

C1

E2

E0

E1

C2

C0

Preţulunitar

Q

O

Fig. 14. Varia ţia cererii În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri

se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi propor ţie, se măreşte cantitatea de echilibru, în schimb nu are loc modificarea preţului de echilibru (fig. 15):

C1

O1

E2E0 E1

C2

O2

C0

O0Preţulunitar

Pe

0 Fig. 15. Oferta şi cererea cresc în aceeaşi propor ţie

Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, de asemenea, preţul de echilibru nu

se modifică, în schimb cantitatea de echilibru se micşorează (fig. 16):

Preţulunitar

Pe

0

C1

O1

O2

E0E2 E1

C2

Q

C0

O0

Fig. 16. Oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi propor ţie

Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se realizează

o anumită coordonare a pieţei, se formează preţurile. În cadrul relaţiei dintre preţ, pe de o parte, şi cerere-ofertă, pe de altă parte, trebuie luate în

considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, ci şi relaţia inversă, în sensul că raportul dintre cerere şi ofertă, la rându-i, determină preţul. Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta. Există, aici, o interrelaţie: astfel, dacă creşterea cererii duce la creşterea preţului, urcarea preţului peste un anumit punct determină scăderea cererii, a puterii de cumpărare; dacă creşterea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor, aceasta din urmă, la rându-i, duce la restrângerea ofertei etc.

Unitatea de învăţare 5

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Comportamentul consumatorului reprezintă totalitatea deciziilor tipice consumatorului care au drept scop maximizarea satisfacţiei în limita resurselor de care dispune. Studierea comportamentului consumatorului începe cu analiza bunurilor economice şi a utilităţii acestora. Bunurile economice: concept şi tipologie

Satisfacerea unei nevoi de consum sau de producţie se face prin procurarea şi consumul bunurilor.

Prin bun se înţelege orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat de consumator. Amplificarea accelerată a nevoilor umane a stimulat apariţia unei multitudini de bunuri. În aceste împrejurări s-a impus o clasificare funcţie de anumite criterii. Criteriul provenienţei şi al modului de acces la ele determină clasificarea bunurilor în libere şi economice. Bunurile libere sunt cele ce provin direct din natură, iar accesul la ele este liber, spre exemplu aerul, apa, fructele de pădure, energia şi lumina solară, energia eoliană, etc. Bunurile economice sunt acele elemente care sunt produse prin efortul omului, în urma activităţii sale economice. Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, existând doar în măsura în care pot fi produse prin activitatea umană. Accesul la aceste bunuri economice se realizează, de obicei prin intermediul pieţei.

La rândul lor bunurile economice pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii: a) După destinaţia lor , bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori . Satisfactorii

sau bunurile de consum reprezentând acele bunuri apte să satisfacă în mod direct nevoile umane. Unele din aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, servicii de transport etc) altele sunt de folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, aparatură electrocasnică, etc). Prodfactorii reprezintă bunurile economice folosite pentru producerea altor bunuri. În această categorie se includ bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi apa).

b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau materiale, bunuri necorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete). Dezvoltarea economică şi progresul social determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor necorporale şi informaţiilor în ansamblul bunurilor economice.

c) După modul în care bunurile circulă de la producător la consumator, se disting: bunuri marfare, bunuri parţial marfare (mixte) şi bunuri non-marfare. Bunurile marfare (comerciale) sunt acele bunuri care trec de la producător la consumator prin mecanismele pieţei libere. Pentru ca un bun să devină marfă el trebuie să facă saltul de la forma de bun la forma marfă, lucru care se realizează doar în momentul în care pe piaţă îşi găseşte cumpărătorul care dispune de suma de bani necesară procurării lui. Bunurile par ţial marfare (mixte) sunt acele bunuri care ajung la consumator prin intermediul pieţei, preţul având la bază atât condiţiile pieţei cât şi obiectivele de protecţie socială. Bunurile nonmarfare (noncomerciale) sunt acele bunuri care ajung la consumator gratuit. Acestea pot fi produse pentru autoconsum, pot fi primite prin moştenire sau donaţie sau oferite gratuit de către comunitate.

d) După modul de difuzare a avantajelor se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt bunurile ale căror utilitate revine în mod indivizibil la nivelul întregii comunităţi, indiferent dacă indivizii doresc sau nu să achiziţioneze aceste bunuri (Exemple: programul TV, cercetarea fundamentală, etc). Bunurile private sunt acele bunuri care pot fi împărţite şi furnizate separat diferiţilor indivizi, fără a genera beneficii sau costuri externe pentru ceilalţi indivizi. Decizia de a consuma un bun privat este un act individual fără consecinţe asupra altor persoane. Bunurile publice au drept caracteristici nonexcluziunea şi non-rivalitatea spre deosebire de bunurile private care au drept caracteristici excluziunea şi rivalitatea. Furnizarea eficientă a bunurilor publice impune adesea intervenţia statului, în timp ce bunurile private pot fi eficient alocate de către pieţe.

e) În funcţie de influenţele reciproce dintre diferite categorii de bunuri se disting: bunuri substituibile şi bunuri complementare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu untul şi margarina, metrou şi autobuz). Prin urmare, spunem că produsul A este un bun substituibil al produsului B şi invers, dacă majorarea preţului produsului B

determină creşterea cererii pentru produsul A. Bunurile complementare sunt acele bunuri care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia scontată de către consumator (de exemplu: imprimanta şi calculatorul).

Utilitatea economică. Concept. Măsurare

În explicarea comportamentului consumatorului, economia politică se bazează pe premisa

fundamentală potrivit căreia oamenii tind să aleagă acele bunuri şi servicii care prezintă pentru ei valoarea cea mai mare8.

În gândirea neoclasică, utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care este dispus să le achiziţioneze. În gândirea şcolii economice întemeiate de economistul german Karl Marx, utilitatea este prezentată prin intermediul „valoarii de întrebuinţare”.

Conform gândirii neoclasice utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul şi chiar la acelaşi individ în funcţie de anumite condiţii spaţio-temporale. Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu şi pentru altul, în funcţie de raportul care se stabileşte între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor individului, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, etc.

• Modalităţi de măsurare a utilităţii

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi consumate dintr-

un anumit bun o preţuire exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili (această manieră de abordare este specifică sec. al XIX-lea).

Ipotezele de bază ale teoriei utilităţii cardinale sunt: a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr; b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt

constante; c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.

Să presupunem, de exemplu, că un consumator acordă următorii utili: 1Kg carne ................................ 20 utili

1 Kg ciocolată ........................... 18 utili 1 Kg banane .............................. 8 utili 2 Kg banane.............................. 12 utili

Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport cu preferinţele consumatorului (reprezentantul de seamă la fundamentarea acestei concepţii a fost Vilfredo Pareto). Ipoteza de bază a concepţiei ordinale asupra utilităţii este următoarea: nu este necesară măsurarea utilităţii fiecărui bun consumat; este suficient să se facă doar ordonări, ierarhizări ale preferinţelor consumatorilor. Pornind de la bunurile existente, de la coşurile (combinaţiile) de bunuri necesare, consumatorul este capabil să compare două coşuri de bunuri şi să le ordoneze după preferinţele sale individuale şi după posibilităţile pe care le are (venit, buget).

Revenind la exemplul de mai sus, ordinea preferinţelor consumatorului conform măsurării ordinale este următoarea:

I. 1 Kg de carne; II. 1 Kg de ciocolată III. 1Kg de banane Ceea ce contează, conform teoriei moderne a cererii, este motivul pentru care un consumator preferă o anumită combinaţie de produse în locul alteia, situaţie reprezentată prin enunţuri de genul „A este preferabil lui B”.

8 Samuelson, Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, 2000

Utilitatea marginală. Legea utilităţii marginale Utilitatea marginală reprezintă surplusul de utilitate rezultat ca urmare a consumului unei

unităţi suplimentare dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind constant). Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul discret este următoarea: Umg=∆Ut/∆X Dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi din bunul x şi că funcţia de utilitate este

continuă şi diferenţiabilă, atunci utilitatea marginală poate fi definită ca derivata parţială de ordinul întâi a funcţiei de utilitate. Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul continuu este următoarea:

Umg = dUt/dx =U’x

Legea utilităţii marginale descrescânde (formulată pentru prima oară de economistul austriac

Gossen în 1854) arată că atunci: când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală (utilitatea suplimentară a ultimei unităţi de produs consumată) tinde să se diminueze până la zero, corespunzătoare punctului de saţietate”. Utilitatea marginală ia valori negative dacă se continuă consumul peste limita de saturaţie, ceea ce echialează cu risipa.

Potrivit legii enunţate anterior, cu cât consumaţi mai mult, cu atât utilitatea totală va creşte într-un ritm din ce în ce mai scăzut deoarece utilitatea marginală are un trend descrescător.

Constrângerea bugetară (Ce-şi permite consumatorul cu bugetul său disponibil)

Ecuaţia liniei (constrângerii) bugetare este de forma: (1) V= xPx +yPy

• Curba de indiferenţă (isoutilitate sau isophelimă -isos=aceeaşi, phelimitas=plăcere,

satisfacţie) reflectă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumatorului să fie acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa opţiunea consumatorului, nivelul utilităţii resimţite de consumator este acelaşi fie că el consumă mai mult din bunul y (mere) şi mai puţin din x (banane), ori mai mult din bunul x (banane) şi mai puţin din y (mere). Vilfredo Pareto (1848-1923) a folosit pentru prima dată ceea ce numim noi astăzi curbe de indiferenţă în analiza teoriei cererii.

• Harta curbelor de indiferenţă Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă care descriu preferinţele unui

consumator pentru anumite bunuri sau servicii. Consumatorului îi este indiferent în ce punct se află pe o anumită curbă de indiferenţă dar preferă o curbă de indiferenţă alteia. Deoarece, consumatorul preferă un consum cât mai mare, curbele de indiferenţă superioare sunt preferate celor inferioare. Spre exemplu, în graficul 4, orice punct de pe curba de indiferenţă cu utilitate constantă U2 este preferat oricărui punct de pe curba de indiferenţă cu utilitate constantă U1, iar oricare punct de pe curba cu utilitate constantă U3 este preferat oricărui punct de pe curba cu utilitate constantă U2. Între utilităţile celor trei curbe de indiferenţă există relaţia: U3>U2>U1.

Optimul (echilibrul) consumatorului

Optimul (echilibrul) consumatorului – presupune o asemenea combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.

unde: Umg –utilitatea marginală; ∆UT – variaţia utilităţii totale; ∆X – variaţia cantităţii consumate din bunul X; U’x – derivata întâi a utilităţii.

Unde: x,y - cantităţile consumate din cele două bunuri X, respectiv Y; Px şi Py – preţurile bunului X respectiv bunului Y; V – venitul

Consumatorul şi-ar dori cea mai bună combinaţie dintre două bunuri, combinaţie care se află pe curba de indiferenţă cea mai de sus posibil. Dar, consumatorul trebuie să se situeze pe/sau sub constrângerea lui bugetară, care-i măsoară resursele disponibile.

• Regula maximizării utilit ăţii totale şi optimizarea alegerilor de consum – are în vedere ca

venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun să să aibă aceeaşi utilitate marginală. Consumatorul trebuie să compare utilitatea suplimentară cu costurile suplimentare. Regula maximizării utilit ăţii se poate exprima prin relaţia:

B

A

B

A

p

p

Um

Um=

Unitatea de învăţare 6 TEORIA PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE

PRODUCŢIE

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii, schimb etc. Orice întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune de capacitatea de a adopta şi a aplica decizii proprii, reprezentând o sursă şi un cadru de manifestare a liberei iniţiative economice; ea funcţionează sub forma unui complex de acţiuni intercondiţionate, promovate într-un mediu ambiant la care tinde să se adapteze, dar pe care, în acelaşi timp, îl poate influenţa.

În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de întreprinderi: după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; după forma de proprietate, se disting întreprinderi private, publice sau mixte; după regimul juridic de organizare şi funcţionare, există regii, companii sau diferite variante de societăţi comerciale; după dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri), se disting întreprinderi mari şi, respectiv, mici şi mijlocii9.

Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României, pentru firmele de interes naţional, şi de organele judeţene şi municipale, pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile expres statuate prin lege. După cum se precizează în lege, regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca prin activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea economică şi autonomia financiară, să-şi acopere integral cheltuielile şi să obţină profit.

Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor; societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii socia-le sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor; societatea în comandită pe acţiuni , al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea pe acţiuni , ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea cu răspundere limitat ă, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUC ŢIE

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-tată spre un anumit scop, în cadrul căreia

sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice. Populaţia totală

9 Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 259-260.

înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara noastră, sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi 65 de ani). Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară. Populaţia activă este determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cerere şi oferta de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia. Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfă-şoară activitate profesională.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnă-tate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi totodată să conserve mediul natural.

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-tate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.

Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumen-tale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate.

În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este constituit din două mari componente: a) capitalul fix , acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament, clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai dinamică a avuţiei naţionale.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme: a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi b) uzura morală, deprecierea morală sau „involuntară”- cum o numea J.M.Keynes -, determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune (denumită şi uzură de gradul I) sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent (uzură de gradul al II-lea). În ultimele decenii uzura morală a devenit mult mai frecventă decât cea fizică în condiţiile excepţionalei dinamici a tehnologiilor. Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul , care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie

privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.

Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.

• Premisele combinării factorilor de produc ţie

În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării , cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei; b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii ; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.

Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor.

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

În general, aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c ...), unde a,b,c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul Q = f (K,L) unde: K = capital L = muncă

Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero.

În analiza comportamentului producătorului este folosită, de regulă, funcţia de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul Q = f(a,b) este omogenă de gradul n dacă f(xa,xb) = xnf(a,b)

unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv. O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas, după numele celor care

au folosit-o pentru analiza producţiei. Q = AKαLß unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi.

ANALIZA PE TERMEN SCURT. LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPOR ŢIONALE

În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în moduri diferite: a) asocierea unui

factor fix (constant) cu altul va-riabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combi-narea de

cantităţi diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili). Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima dată de Turgot, care a prezentat-o în

legătură cu exploatarea de tip agricol. D.Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea preţului cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură. În realitate, se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai întâi o fază de randament ridicat şi de costuri în scădere, apoi un randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de producţie şi, în timp, o fază de randamente în descreştere şi de costuri în creştere10.

Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este atinsă mai repede în agricultură decât în industrie, pentru că puterea de influenţă a omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre sectoare comparativ cu celălalt.

Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.

ANALIZA PE TERMEN LUNG. ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCAR Ă

SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea

factorilor de producţie, ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de producţie.

Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, asemănător modelului analizei comportamentului consu-matorului (vezi cap.4), diverse combinări şi substituiri de factori de producţie, care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, repre-zentate grafic prin curbe de isoproducţie sau isocuante (fig. 2 şi 3).

K1

L1 L2 L3

BC

P

K2

K3

K

L0

A

Fig. 2. Variante de combinare a factorilor

muncă şi capital K

0P1

P2

P3

P4

Fig. 3. Curbe de isocuante

Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).

Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă ale producătorilor, care reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de producţie (P1, P2, P3 etc.).

Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire a factorilor.

10 Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 490.

Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţin lucrători.

• Diferite tipuri de substituire a factorilor de pr oducţie a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. 4):

Fig. 4. Curbe de substituire în proporţii fixe

b) substituirea perfectă (fig. 5):

Fig. 5. Curbe de substituire în proporţii egale

c) substituirea imperfectă (fig. 6):

Fig. 6. Curbe de substituire imperfectă

Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii.

Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi subcapitolul 5.5) reprezintă producţia suplimentară (∆Q) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (∆K).

K

QPMa

∆∆=

Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.

RMS = ∆y/∆x; RMS = - dy/dx şi reprezintă panta isocuantei (semnul minus arată că unul dintre factori creşte, iar celălalt scade).

Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă, deci, prin raportul derivatelor celor doi factori sau prin raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacă pornim, de exemplu, de la funcţia f(L,K) şi dacă aplicăm regula de derivare, punând condiţia că, pentru

Factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea lor; vor fi utilizaţi în proporţii fixe.

Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va cores-punde scăderii cu o unitate a celuilalt factor).

Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate aceluilalt factor).

menţinerea constantă a producţiei, dk/dL = 0, va rezulta că: f’L + f’K dK/dL = 0 ⇒ f’L/f’K = – dK/dL = RMS.

Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în considerare a restricţiei de venit legată de preţurile factorilor (vezi subcapitolul 5.5).

Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modi-fică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rămânând constantă. Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie, potrivit formulei:

es = ∆Q/Q: DX/X

unde: Q = producţia X = factorul de producţie

Unitatea de învăţare 7 RANDAMENTUL FACTORILOR DE PRODUC ŢIE

În sens larg, productivitatea se defineşte ca rodnicia, randamentul, cu care se consumă factorii de producţie. Se calculează ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”11. Deci, practic, ea se poate determina la nivel de firmă, ramură dar şi la nivelul economiei naţionale ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi). unde,W = nivelul productivităţii; Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Se exprimă, după caz, în unităţi naturale (kg, 1, m, tone etc.), natural-convenţionale (kwh, CP etc.), ca volum al producţiei şi/sau în unităţi monetare ca valoare a producţiei; F

i = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după caz, fizic (ca volum) sau în

expresie monetară (valoric). Dinamica productivităţii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a

productivităţii, exprimându-se procentual. IW

= (W1 / W

0) x 100,

unde: W1

= nivelul productivităţii din perioada curentă; W0

= nivelul productivităţii din perioada

anterioară, de bază. În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a productivităţii s-au dezvoltat şi diversificat foarte mult datorită complexitatăţii activităţii economice. Se evidenţiază: a. productivitate fizică (măsoară rezultatele în unităţi fizice) şi productivitate valorică (măsoară rezultatele în unităţi valorice). O altă tipologie se referă la: a. productivitate brută (producţia e privită ca sumă a valorilor adăugate brute de diferitele activităţi) b. productivitate netă (obţinută prin eliminarea valorii achiziţiilor exterioare şi amortizării din producţia finală brută) c. productivitate aparentă (sursele de provenienţă a valorii adăugate nu pot fi delimitate corect) În teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale :

a. productivitatea parţială, care exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie consumat (produvtivitatea muncii, a pământului,a capitalului etc.) şi

b. productivitatea totală, care reflectă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie utilizaţi.

11 Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.

W =iF

Q

Productivitatea partiala a factorilor de producţie Productivitatea medie (Wmi ) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea

producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:

Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revin la o unitate

(fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i). Productivitatea marginală a unui factor(Wmgi) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin

utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi12, şi se determină potrivit formulei de calcul:

Productivitatea totală a factorilor de producţie Productivitatea medie totala (Wm) se determină ca raport între rezultatul total obţinut şi totalul

factorilor de producţie utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică). unde, L + P + K - implicarea agregată a tuturor factorilor.

Productivitatea marginală globală (Wmg ) exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi în activitatea economic şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor şi variaţia absolută agregată a tuturor factorilor de producţie.

Productivitatea muncii exprimă aşadar eficienţa cu care este consumată o anumită cantitate de muncă în activitatea economică.

Productivitatea medie a muncii (WmL) se masoară ca producţia (Q) obţinută pe un lucrător (L) sau producţia obţinută într-o unitate de timp (T).

WmL = Q/L W mL = Q/T

unde,W= nivelul productivităţii muncii; T = timpul; Q = volumul producţiei exprimat în bucăţi, tone, m.p. etc.

Randamentul capitalului

Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei

efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.

Coeficientul mediu al capitalului (k) indică necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi se calculează ca raport între volumul capitalului utilizat (K) şi volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q):

Dacă se raportează creşterea capitalului (∆K) la creşterea producţiei (∆Q) într-un interval de timp se

determină coeficientul marginal al capitalului.

12 Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-

472.

Wmi = Q/Xi

Wmgi = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi

Wm = Q / L + P + K

Wmg = ∆Q / ∆L + ∆P + ∆K

k = K/Q

Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în

condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Potrivit relaţiei efect/efort, randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a capitalului. Productivitatea medie a capitalului reprezintă producţia obţinută (Q) ca urmare a utilizării capiatlului

(K): Se poate deduce că WmK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.

Productivitatea marginală a capitalului se determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor (∆Q) şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat (∆K) , exprimând astfel, eficienţa ultimei unităţi din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică.

Productivitatea marginală a capitalului este inversul coeficientului marginal al acestuia. WmgK =1/Kmg

Randamentul viitor al capitalului se determină ca raport între sporul de producţie şi capital (∆Q/K). Keynes consideră că randamentul viitor al capitalului trebuie apreciat pe baza sporului de venituri ce se vor putea obţine de către întreprinzător pe toată durata de funcţionare a respectivului capital.

Căi de creştere a productivităţii factorilor de produc ţie

Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care cu acelaşi volum de muncă se obţine o cantitate mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi cantitate de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă. Nivelul productivităţii muncii individuale şi naţionale se găseşte sub influenţa unui mare număr de factori, principali şi secundari, direcţi sau indirecţi, care se întrepătrund şi acţionează, uneori, în sensuri diferite. Printre aceştia se regăsesc: ● factorii tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat ; factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii atât la nivel micro cât şi la nivel macroeconomic, condiţiile de muncă şi viaţă; ● factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea şcolară, nivelul de cultură, adaptabilitate la condiţiile de muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în alegerea meseriei. Forţa de muncă – executanţii – şi utilizarea raţională a acesteia reprezintă factori hotărâtori în sporirea continuă a rodniciei muncii şi, evident, a productivităţii muncii. ● factori naturali, referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor naturale; ● factori de structură, care influenţează nivelul productivităţii muncii prin schimbările survenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale. Agenţii economici sunt permanent preocupaţi de creşterea productivităţii factorilor de producţie, a eficienţei utilizării acestora, apelând diverse căi, în funcţie de posibilităţile materiale, umane, naturale şi financiare. Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate esenţiale ale progresului tehnic contemporan, atrag după sine sporirea productivităţii deoarece asigură obţinerea unei productivităţi mai mari cu aceleaşi cheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produse în general şi realizarea de economii.

Progresul tehnic a dus la creşterea ponderii efortului intelectual în comparaţie cu cel fizic, a adus cu sine mai multă promptitudine şi exactitate în activitatea desfăşurată. În acest context, ridicarea continua a calificării forţei de muncă reprezintă condiţia esenţială pentru utilizarea eficientă a resurselor umane.

K mg = ∆K/∆Q

Wmg K = ∆Q/∆K

WmK = Q/K

Perfecţionarea organizării managementului, producţiei şi a muncii - reprezintă un proces complex, cu caracter dinamic şi de continuitate, care presupune adoptarea de către conducerile unităţilor economice a unui ansamblu de măsuri şi folosirea de metode şi tehnici stabilite pe baza unor studii şi calcule tehnico-economice, care ţin seama de noile descoperiri ale ştiinţei. Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane. Formarea profesională şi perfecţionarea continuă, a acesteia, reprezintă principala cale de autovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a potenţialului creativ şi anticipativ al omului. De aceasta depinde receptivitatea şi viteza de adaptare la nou şi posibilitatea de reintegrare rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile societăţii. Cointeresarea materială a muncii – condiţionează veniturile populaţiei de rezultatele lor în muncă. În această direcţie, o importanţă deosebită o are aplicarea unui sistem de repartiţie care, pe de o parte, să determine cât mai corect mărimea salariului fiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă şi, pe de altă parte, să asigure un sistem de norme de muncă în pas cu progresul, prin care să se stabilească aportul fiecăruia la activitatea socială. Orice neglijare în acest domeniu se reflectă nefavorabil, mai devreme sau mai târziu, în sensul unei insuficiente cointeresări, atunci când veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse ca şi în cazul însuşirii unor venituri mai mari decât activitatea desfăşurată, atrăgând după sine nerespectarea unei corelaţii economice fundamentale, anume accea dintre creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului. Este unanim acceptat că, pentru a avea o activitate economică eficientă, dinamica productivităţii trebuie să fie superioară dinamicii salariului. Creşterea productivităţii muncii are o importanţă economică deosebită pentru întreprinz ător deoarece:

- se creează premisele reducerii costului total mediu (unitar); - creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei pe piaţa internă şi

internaţională; - se poate realiza economisirea factorilor de producţie consumaţi; - se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai mari în condiţiile

când bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici etc. Efectele creşterii productivităţii se resimt şi la nivelul consumatorilor prin:

- creşterea salariului nominal; - economisirea timpului de muncă; - creşterea gradului de satisfacere a nevoilor ş.a.

Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională privit ă în ansamblu, în sensul că pe această bază:

- se produce mai multă bogăţie cu acelaşi volum de factori de producţie; - are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; - creşte gradul de bunăstare al populaţiei; - creşte venitul naţional pe locuitor etc

Unitatea de învăţare 8

COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI RENTABILITATEA

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.

Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii: a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori – material şi uman -, atât în domeniul bunurilor materiale – industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilor – transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură, gospodărie comunală etc.; b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.

Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.

Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presu-pune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.

Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).

Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită – drept forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.

Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renun-ţării, reprezintă un concept ce se foloseşte în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă, în formă fizică şi/sau monetară, ceea ce corespunde celei mai bune alternative sacrificate, care, deci, nu este aleasă de către agentul economic. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

• Importan ţa costului

În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii : astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.

De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri.

Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P = C + pr; C = P – pr. În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi

desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale corespunzătoare consumului de re-surse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabili-tăţii. În cadrul acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţine-re, de iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalizări plătite etc.

Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.); b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta; c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.

Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.

• Tipuri de cost

A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere.

1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei – creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă indepen-dent de evoluţia producţiei..

Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. 1).

Fig.1. Curba costului fix

Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.

2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprin-derii care se modifică în funcţie de volumul producţiei.

CV = f (Q). Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materii prime).

Curba costului variabil este următoarea (fig. 2):

Fig. 2. Curba costului variabil

Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt 3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV. Costul total

mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.

Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile costului total şi ale costului variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un moment dat, este

determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei; nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie (fig. 3).

Q

CTCT

Fig. 3. Curba costului total

B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.

1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

Q

CFCMF =

Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă – crescătoare sau descrescă-toare (fig.4):

CMF

CMF

Q

Fig. 4. Curba costului mediu fix 2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin

relaţia:

Q

CVCMV =

La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale devansează, în creşterea lor, mărimea volumului producţiei (fig. 5):

CMVCMV

Q Fig. 5. Curba costului mediu variabil

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:

Q

CVCMV = sau: CMT = CMF + CMV

În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete, ca, spre exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură; costul pe unitatea de sunet etc.

Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai deschisă decât curba costului mediu variabil, deoarece se ia în calcul şi costul fix (fig. 6):

0

CMTCMT

Q

Fig. 6. Curba costului mediu total C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (∆CT) necesar pentru obţinerea unei unităţi

suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. Epitetul „marginal” este, în economie, sinonim cu „suplimentar”:

Q

CTCmg

∆∆=

Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă că:

Q

CVCmg

∆∆=

Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului variabil; ca urmare, costul marginal are aceeaşi mărime prin relaţiile:

Q

CTCmg

∆∆= sau

Q

CVCmg

∆∆=

În cazul în care DQ =1, costul marginal este egal cu DCT, respectiv cu DCV.

Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul producţiei.

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mări-rea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

• Exemple privind comportamentul costurilor Comportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de cantitatea de produse obţinute, pe

termen scurt, se poate observa din datele (ipotetice) cuprinse în tabelul 2. Presupunem că întreprinzătorul respectiv, în vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul „A”, va trebui să suporte anumite costuri.

RELAŢIA DINTRE COSTUL MEDIU ŞI COSTUL MARGINAL

Există o strânsă legătur ă între costul mediu şi costul marginal. Înţelegerea acesteia presupune

luarea în considerare a relaţiei matematice dintre o valoare medie şi o valoare marginală: nivelul mai ridicat sau mai scăzut al acesteia din urmă influenţează evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al scăderii, în perioada următoare. Spre exemplu, relaţia dintre media notelor la învăţătură a unei grupe de studenţi, în urma sesiunii de examene, şi media unui student care se transferă de la o altă grupă: în cazul în care media acestuia din urmă este superioară mediei grupei în care el vine, se înregistrează o creştere a mediei generale la învăţătură a grupei respective; invers, în situaţia în care media studentului care se transferă este inferioară mediei grupei, are loc o micşorare a mediei generale a grupei. Un alt exemplu: efectul pe care-l are asupra vârstei medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul venit are o vârstă mai mică, se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv; dimpotrivă, în cazul în care noul venit are o vârstă mai mare decât media, atunci va creşte vârsta medie a colectivului.

• Dependenţa costului mediu total faţă de costul marginal

a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior;

b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior;

c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim. Astfel, costul marginal „trage” după sine, în jos sau în sus, în sensul diminuării sau al creşterii, costul mediu total; când costul marginal rămâne constant, atunci costul total mediu nici nu urcă, nici nu scade.

Grafic, relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă astfel (fig. 7):

CMT

CMT

Q

Cmg

Cmg

Fig. 7. Curbele costului mediu total

şi costului marginal Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total (CMT), în formă de „U”, costul marginal

(Cmg) este egal cu costul mediu total când acesta din urmă este minim. De aici, relaţia: Cmg = CMT = minimul CMT.

• Ilustrare Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul marginal, se presupun următoarele date:

în perioada t1, cantitatea de produse obţinute era de 2000 de bucăţi, iar costul mediu (unitar) era de 20 u.m. În perioada t2, se obţine o producţie suplimentară de 100 de bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m. În acest caz, costul marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.

Costul mediu în perioada t2 este:

( ).m.u 6,19

210041200

10020001200202000

CMT ==+

+×=

Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în care costul marginal a fost mai mic decât costul mediu. Dacă, însă, sporul de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de 6000 u.m., costul marginal va fi în creştere şi superior celui mediu.

.m.u 60100

6000Cmg ==

Ca urmare, costul mediu total în t2 creşte:

( ).m.u 9,21

2100

46000

1002000

6000202000CMT ==

++×=

MINIMIZAREA COSTULUI. RELAŢIA DINTRE COST ŞI PRODUCTIVITATE

Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime constantă. Factori de care depinde evoluţia costului mediu: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă

de muncă), care se micşo-rează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare;

b) nivelul productivităţii ; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se achiziţionează

materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc. La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de rezultat), scăderea

preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Când preţul factorilor rămâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de pro-dus se micşorează, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu. Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul producţiei, schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produsului etc.

Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producă-torul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de produs obţinut.

• Imperativul minimiz ării costurilor

În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice, în general, acţionează restrictiv asupra comportamentului, îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora, presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu sunt excluse cazurile în care costul unui produs să se reducă prin utilizarea unor materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară, dar care măresc şi costurile de producţie.

În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului . La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului, după cum mărirea nivelului preţului de vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui), duce la sporirea profitului obţinut. De asemenea, creşterea în aceeaşi proporţie (cu acelaşi procent) atât a preţului de vânzare, cât şi a costului mediu determină mărirea profitului. Spre exemplu, presupunând că, în t0, costul mediu al unui bun este de 2000 u.m., iar preţul de vânzare al acestuia de 3000 u.m., profitul (ca diferenţă între preţ şi cost) reprezintă 1000 u.m.; dacă, în t1, atât preţul, cât şi costul sporesc cu 50%, mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u.m. costul şi 4500 u.m. preţul de vânzare; profitul obţinut va fi de 1500 u.m.

• Relaţia dintre cost şi productivitate La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în

raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea marginală scade.

Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

OPTIMUL PRODUC ĂTORULUI ŞI REDUCEREA COSTULUI. ECHILIBRUL PRODUC ĂTORULUI

Optimul producătorului constituie un criteriu de comporta-ment, de conducere ştiinţifică,

conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.

În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime.

Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul producăto-rului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

• Echilibrul produc ătorului pe termen scurt

În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea varian-telor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.

Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim. În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale; grafic, este vorba de punctul în care se intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total. Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul economic al costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta necesită eforturi pe termen lung, concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea structurilor de producţie, ridicarea nivelului calitativ al bunurilor.

În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.

• Definiţii

Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p

Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul unitar:

QpQ

QIt

Im•==

Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (∆It) pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum-desfacere (∆M):

CONSTRÂNGEREA DE BUGET A PRODUCĂTORULUI. PROBLEMA RANDAMENTELOR „DE SCARĂ”

Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de

care el dispune, la un moment dat. Teoria economică utilizează, aici, un model analog celui al teoriei curbelor de indiferenţă; acestea devin, în cazul producătorului, curbe de isoprodus sau isocuante. Există o infinitate de isocuante, fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat.

Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite. Odată ce a fost determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul, întreprinderea alege, din ansamblul de combinări tehnice posibile, pe cea care presupune un cost minim. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura 11.

În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi pro-ductivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte).

Fig. 11. Linia de buget şi isocuantă

Din figura 11 rezultă că producţia optimală este Q2, ce cores-punde combinării optime a factorilor de producţie muncă şi capital. Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este o variantă de producţie inaccesibilă, depăşind linia de buget.

• Modificarea nivelului constrângerii bugetare

Mai înainte, echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia în care acesta dispunea de un buget dat, de un volum de resurse dat. În continuare, se va analiza varianta în care nivelul constrângerii bugetare se modifică.

Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale, presupunând că ea dispune de resurse mai mari, apare o nouă treaptă de buget mai ridicată, decalată spre dreapta şi paralelă faţă de dreapta precedentă, de exemplu, curbele Q1 Q2 Q3, din figura 12. Pentru fiecare nivel de producţie, combinarea optimală capital-muncă este determinată de tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. Se formează diferite puncte de echilibru – E1 E2 E3; curba este denumită cale de expansiune a întreprinderii şi pune în evidenţă creşterea consecutivă a bugetului, evoluţia combinării factorilor când se dezvoltă capacităţile de producţie, în condiţiile în care preţurile factorilor sunt presupuse constante.

Când calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progresează în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii întreprinderii, deoarece schimbarea de scară se produce fără substituire de factori. Grafic, situaţia se prezintă după cum urmează (fig. 12):

Fig. 12. Modificarea constrângerii bugetare

Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substituire de factori, linia de scară sau calea de expansiune are forma unei linii frânte.

Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând capacităţile sale de producţie.

• Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL) Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba înfăşurătoare” şi este tangentă la fiecare

curbă pe perioadă scurtă, ca în figura 13. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficace.

0 Producţie

CM1

CM2

CM3

SME

Faza 1Randamente crescătoare

Economii de scară

Faza 3Randamente descrescătoare

Dezeconomii de scară

Faza 2Randamente

constanteCMTLCostul

mediu

În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi, realizându-se economii de scară.

În faza randamentelor constante, costul mediu este constant, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. Punctul SME corespunde scării minim eficace. Scara minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie începând de la care întreprinderea atinge costul minim pe termen lung.

În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă se măreşte mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. Dezeconomiile de scară se explică prin faptul că, la un moment dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune (administrare mai gre-oaie, comunicaţii interne mai complexe, încetineală a deciziilor etc.), ceea ce determină curba de cost mediu pe termen lung să fie crescătoare.

Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului Producătorii au în vedere următoarele:

a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi economic şi ecologic;

b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără a neglija calitatea, şi să reducă costurile de funcţionare a lor;

c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat, prin mărirea randamentului lor;

d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea nemijlocită de bunuri economice, ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în domeniul gestiunii şi conducerii;

e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente, în contextul restricţiilor de ordin economic;

f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi, imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor moderne de calcul şi evidenţă.

Unitatea de învăţare 9 CONCURENŢA ŞI FORMAREA PRE ŢURILOR

Concurenţa se defineşte drept confruntarea deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei

poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzător intereselor proprii. Funcţiile îndeplinite de concurenţă sunt următoarele: a) stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să utilizeze noi tehnologii de

fabricaţie mai performante, să ridice nivelul de calificare al angajaţilor, să organizeze eficient procesul de producţie; uneori conduce la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;

b) realizează o diferenţiere a agenţilor economici, eliminându-i sau reorientându-i spre alte domenii pe cei slabi, şi favorizându-i pe cei creativi şi întreprinzători;

c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin creşterea productivităţii muncii;

d) asigură libertatea consumatorilor de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al nevoilor. e) favorizează formarea unor comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile

adoptate, asumarea câştigurilor, dar şi a riscurilor.

Tabel nr. 9.1 Tipuri de concurenţă economică Vânzători

Cumpărători

Unul Câţiva Numeroşi

Unul Monopol bilateral Monopson cu restricţie de ofertă

(monopson contrat)

Monopson

Câţiva Monopol cu restricţie de cerere

(monopol contrat)

Oligopol bilateral Oligopson

Numeroşi Monopol Oligopol Concurenţă perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele de vânzare – cumpărare se realizează cunoscând prealabil condiţiile fiecărei tranzacţii. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărator; preţurile oscilează liber, reglând prin mişcarea lor întreaga viaţă economică. O piaţă care se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă perfectă este piaţa bursieră.

Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele caracteristici: 1. Atomicitatea pieţei. Vânzătorii şi cumpărătorii sunt de forţă economică redusă şi în număr mare,

nedeterminat. Nici unul nu poate să influenţeze prin deciziile şi acţiunile sale nivelul şi evoluţia preţului, cererea şi oferta. Pe o asemenea piaţă vânzătorii şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (engl. „price takers”), adică au forţă economică atât de scăzută în raport cu cererea sau oferta, încât nu au nici o posibilitate de a-l influenţa; pentru ei preţul dat se formează prin tatonări concretizate în permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă.

2. Omogenitatea perfectă implică identitatea intrinsecă şi extrinsecă a tuturor produselor care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă. Omogenitatea intrinsecă presupune identitatea proprietăţilor (formă, culoare, compoziţie, calitate etc), iar omogenitatea extrinsecă presupune identitatea formei de prezentare, a condiţiilor şi modalităţilor de comercializare, livrare, plată, publicitate. Ca urmare a omogenităţii, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de firma care vinde, neavând nici un motiv să prefere marfa producătorului A, B sau C.

3. Intrarea – ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor economici. Agenţii economici intră şi ies de pe piaţa oricărui produs, fără a se „lovi” de bariere economice, juridice, instituţionale sau cutumiare. Atât intrarea, cât şi ieşirea se face pe bază de raţionament economic: producătorul intră pe piaţă atunci când are un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se comercializează bunul, şi iese de pe piaţă când costul marginal este mai mare decât preţul pieţei. Cumpărătorul intră pe piaţă prin compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunului respectiv cu acelaşi raport obţinut pentru alte bunuri substituibile sau de altă natură. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului respectiv şi se orientează spre altele.

4. Transparenţa pieţei. O piaţă este transparentă atunci când vânzătorii şi cumpărătorii sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra variabilelor pieţei. Ca urmare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor criterii de raţionalitate economică, având la bază o perfectă informare.

5. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie constă în inexistenţa limitelor tehnice, economice şi juridice din calea mişcării lor spre domeniile unde sunt folosiţi cu eficienţă ridicată. Dacă se îndeplinesc cele cinci condiţii de mai sus, fiecare firmă poate să stabilească numai cantitatea de

bunuri pe care o produce, dar nu şi nivelul preţului care, aşa cum am arătat, se formează prin confruntarea liberă a cererii şi a ofertei. Acest preţ este unic datorită omogenităţii produselor, şi este totodată un preţ de

echilibru. La acest preţ de echilibru (preţ ce corespunde situaţiei în care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită) întreaga cantitate de mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc să achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în baza veniturilor disponibile.

Preţul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător. De regulă preţul de piaţă efectiv gravitează în jurul preţului de echilibru.

Mecanismul efectiv prin care se formează preţul de echilibru, şi care constituie esenţa conceptului de concurenţă economică, poartă denumirea de „mână invizibilă” şi a fost introdus în teoria economică de economistul Adam Smith.

Preţul reprezintă o pârghie economico-financiară a vieţii economice, având un rol economic fundamental şi putând influenţa prin funcţiile sale deciziile şi acţiunile agenţilor economici.

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale interdependente: 1. funcţia de informare (semnalizare) privind modul de repartizare a resurselor societăţii pe domenii de

activitate, în concordanţă sau nu cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii. De exemplu, dacă preţul unui bun sau serviciu creşte (considerând că nu există inflaţie), el îi va informa pe producători şi consumatori că cererea este superioară ofertei, deci în ramura respectivă s-au alocat mai puţine resurse decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale solvabile.

2. funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii pe diferite domenii de activitate, în scopul eliminării dezechilibrelor.

Tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă 1. Piaţa monopolistică. Piaţa cu concurenţă monopolistică, formă de piaţă de dimensiuni semnificative în

economia modernă, se caracterizează prin existenţa unui număr mare de producători de talie relativ mică şi prin diferenţierea produselor. Este întâlnită în mod frecvent în industria textilă, încălţăminte, electronică etc. Denumită uneori şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă, piaţa cu concurenţă monopolistică

întruneşte elemente înrudite cu concurenţa perfectă, dar şi elemente care o diferenţiază de aceasta: - prin atomicitatea producătorilor, concurenţa monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă, ofertanţii fiind, aşa cum am mai spus, în număr mare şi de putere economică apropiată. De asemenea, accesul noilor ofertanţi în ramură este relativ liber, neexistând restricţii, iar deciziile unei firme privite izolat nu au o influenţă sensibilă asupra celorlate firme. - se deosebeşte însă de concurenţa perfectă, deoarece produsele sunt similare, dar neomogene, ceea ce-i permite producătorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă.

2. Oligopolul. O piaţă se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr relativ mic de producători (cel puţin trei) domină producţia şi vânzarea unui produs. Concurenţa oligopolistă se întâlneşte pe piaţa petrolului, oţelului, avioanelor, autoturismelor, ţigărilor, calculatoarelor etc. Pe lângă numărul mic de producători, oligopolul se mai caracterizează prin interdependenţă şi

incertitudine, deoarece deciziile unei firme au influenţă asupra concurenţilor . Uneori o decizie poate genera acţiuni de represiune din partea concurenţilor, motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze bine consecinţele propriilor decizii.

Accesul pe o piaţă oligopolistă este îngreunat prin diferite bariere. În general, firmele mici cooperează sau fuzionează cu cele mari.

Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore: 1. De confruntare (deschisă sau nu) şi 2. De cooperare (înţelegere), cea din urmă finalizată în următoarele tipuri de acorduri explicite sau

implicite (tacite): • Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii tacite, şi se caracterizează prin

existenţa unei firme barometru sau lider, care serveşte drept ghid în materie de preţ având o abilitate deosebită în alegerea momentului propice schimbării preţului, şi în care celelate firme au încredere. Un exemplu de astfel de situaţie este sectorul bancar, unde banca centrală adoptă rata de referinţă a dobânzii pentru celelalte bănci.

• Cazul înţelegerii secrete, situaţie în care câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită, reţinându-se de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare.

• Cazul cartelului, situaţie în care un grup de firme care produc bunuri similare, acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona output-ul individual. Spre deosebire de cazurile anterioare,

cartelul este un tip de acord explicit în care independenţa firmelor este mai slabă, deoarece trebuie să respecte deciziile unui organism comun de conducere. Firmele acţionează în scopul maximizării profiturilor însumate, şi nu al celor individuale. După ce este obţinut acest profit este împărţit pe baza unor criterii echitabile între participanţi, cel mai adesea cota de producţie sau costurile realizării producţiei.

Duopolul. Se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două firme mari, care pot fi de aceeaşi talie sau inegale şi pot produce bunuri omogene sau neomogene. Aceste firme furnizează întreaga producţie a ramurii, iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ, şi se adresează unui număr foarte mare de cumpărători. Teoretic, există trei cazuri ale comportamentului acestor firme: ambele firme sunt agresive, una din firme este agresivă iar cealaltă pacifistă, ambele firme sunt pacifiste. 3. Monopolul. Piaţa de monopol se caracterizează prin existenţa unui singur producător care furnizează

întreaga producţie a unei ramuri şi care nu este concurat de alţi producători interni sau externi. Bunul respectiv nu poate fi substituit rapid şi în măsură mare, iar cumpărătorii bunului sunt în număr mare, cererea purtând deci atributul atomicităţii. În situaţia în care unicul producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, piaţa poartă denumirea de monopol bilateral. În funcţie de cauzele apariţiei sale, există următoarele tipuri de monopol:

• monopol natural, rezultat din deţinerea sau controlul asupra unor resurse naturale deosebite; • monopol asupra mărcii comerciale; • monopol tehnologic, rezultat din proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de autor

care conferă posesorului controlul exclusiv în deplină legalitate asupra noului produs pentru o anumită perioadă de timp;

• monopolul prin economii de scară, rezultat din reducerea costurilor de producţie datorată dimensiunilor activităţii economice, astfel încât concurenţii sunt înlăturaţi, iar firmele noi nu pot pătrunde în domeniul respectiv;

• monopolul instituţional sau legal, rezultat din funcţionarea unor firme de interes public supuse controlului statului, ca de exemplu apărarea naţională, fabricarea şi distribuirea unor substanţe farmaceutice, a unor materiale radioactive, producţia banilor, a timbrelor etc.

• monopolul prin alianţă, rezultat din constituirea unui cartel, care, acţionând ca o singură unitate, domină concomitent oferta şi preţul de vânzare; (vezi oligopolul)

4. Monopsonul. Piaţa de tip monopson este opusul monopolului. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător şi a numeroşi vânzători pentru un anumit produs într-o anumită zonă sau chiar la nivel de ţară. Pentru a putea fi considerată monopson, firma respectivă trebuie să nu fie concurată din partea altor

cumpărători interni şi/sau internaţionali, produsul achiziţionat trebuie să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel puţin o perioadă de timp. Avantajul firmei cu poziţie de monopson este că se poate aproviziona la preţuri avantajoase. Fiind diametral opus monopolului, monopsonul anulează competiţia în sfera cererii, dar o menţine în sfera ofertei. În comparaţie cu concurenţa perfectă, monopsonul determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit firmelor ofertante şi apariţia unor supraprofituri durabile pentru cumpărător, ceea ce poate conduce la nemulţumiri din partea ofertanţilor de factori de producţie.

În viaţa economică reală se pot întâlni şi cazuri de duopson, oligopson sau cazuri care reunesc diferite forme de piaţă cu concurenţă imperfectă. Situaţiile extreme de concurenţă perfectă şi de monopol sunt foarte puţine.

Unitatea de învăţare 10 GÂNDIREA ECONOMIC Ă ÎN OPERA CLASICILOR ŞI NEOCLASICILOR ECONOMIEI

POLITICE

Lucrarea lui Adam Smith – Avuţia Naţiunilor, denumită şi „Biblia liberalismului”, a fost primul

tratat extins de economie, acoperind teoria producţiei şi a repartiţiei, revizuind trecutul în lumina acestor principii şi concluzionând cu aplicaţii de politică. Pentru Smith „Munca anuală a unei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului13“. 13 Smith A., Avuţia naţiunilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, vol. 1, p 26-27

Preocuparea sa majoră a fost legată de creşterea economică, al cărei motor el l-a găsit în diviziunea muncii, care face să crească producţia, progresul tehnic şi chiar acumularea capitalului. Diviziunea muncii implică necesitatea schimbului şi este limitată de dimensiunea pieţei. Schimbul are loc deoarece fiecare om este mânat de propriul său interes de a obţine bunurile altora.

Cea mai însemnată realizare a lui Leon Walras în domeniul economiei politice pure a fost teoria echilibrului economic general. În vederea elaborării unui model matematic al echilibrului general, el a considerat o economie care utilizează trei factori de producţie: capitalurile funciare (al căror serviciu productiv este renta), capitalurile personale (al căror serviciu productiv este munca) şi capitalurile imobiliare (al căror serviciu productiv este profitul). Walras consideră că există două tipuri de piaţă: piaţa bunurilor finale (a produselor) şi a serviciilor productive. El ajunge la concluzia că: între pieţele celor trei factori de producţie există legături de interdependenţă de tipul vaselor comunicante. Orice oscilaţie a cantităţilor sau preţurilor pe una din pieţe produce efecte pe toate celelalte şi poate afecta echilibrul economic. Echilibrul general este obţinut când oferta este egală cu cererea pentru fiecare bun final şi serviciu productiv şi pe fiecare din cele două tipuri de piaţă. Liberalii clasici au explicat repartiţia veniturilor ca o fază distinctă a activităţii economice, care urmează producţiei. Neoclasicii consideră că producţia şi repartiţia sunt două faţete ale aceluiaşi proces. Ele sunt guvernate de principii asemănătoare, care decurg din aprecierea subiectivă a bunurilor economice rare, de către agenţii economici producători şi consumatori. Veniturile care rezultă din acest proces au o natură asemănătoare şi o îndreptăţire egală, ele fiind guvernate de acelaşi principiu. Se neagă, în acest fel, exploatarea unui grup social de către altul. Cu alte cuvinte, liberalii neoclasici considerau că repartiţia veniturilor din economia de piaţă era compatibilă cu eficienţa economică şi cu armonia de interese din cadrul concurenţial. Raţionamentul lor este simplu: bunurile economice finale sau utilităţile sunt create în producţie ca rezultat al serviciilor produse de către factorii de producţie (natura, munca şi capitalul). Preţul încasat în urma vânzării este folosit pentru a plăti acele servicii. Este necesară, însă, determinarea părţii care corespunde fiecărui factor de producţie, pe baza unui criteriu care să asigure funcţionarea eficientă a economiei. Această operaţiune a fost denumită de liberalii neoclasici – imputaţie14.

Unitatea de învăţare 11 Piaţa Muncii şi Salariul

Piaţa muncii reprezintă relaţiile economico – sociale care se formează prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă, în condiţii de negocieri privind angajarea salarială.

• Particularit ăţi

Piaţa muncii are o serie de caracteristici, ce decurg din specificul „obiectului” tranzacţiilor, care este particular căci, aşa cum sublinia Paul Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”15.

– este mai complexă, mai organizată şi reglementată faţă de celelalte pieţe. Salariile, condiţiile de muncă, de angajare şi concediere nu sunt stabilite în mod arbitrar între angajatori şi viitorii angajaţi. Toate aceste condiţii sunt negociate în baza legislaţiei muncii, rezultată în urma medierii intereselor patronatelor şi sindicatelor;

– preţul specific – salariul, nu este stabilit ca orice preţ, de exemplu al cafelei prin bursă, sau al oricărei mărfi prin intermediul înţelegerilor (al tocmelilor); acest preţ se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă cât, şi a negocierilor colective purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor iar, în situaţii conflictuale intervine şi guvernul pentru a le detensiona;

- este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului şi a condiţiilor de vânzare-cumpărare care se prevăd în contractul colectiv de muncă;

- piaţa muncii este segmentată, structurată pe activităţi rezultate din diviziunea socială a muncii; – are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu

numai de ordin economic, dar şi psihosociale; – este o piaţă cu concurenţă imperfectă, ca şi celelalte pieţe care, funcţionează într-un mecanism real

14 Imputaţie – corelarea cantitativă a mărimii venitului respectiv cu dimensiunea serviciului prestat de factorul de producţie avut în vedere. 15 Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris,1969,pag. 860

economic, purtând amprenta relaţiilor specifice fiecărui tip de piaţă; Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea

eficientă a factorului de producţie - muncă în activităţile economico – sociale.

Funcţii Piaţa muncii, fie cea naţională, cea aparţinând spaţiului comunitar şi piaţa globală îndeplineşte funcţii

specifice:

– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;

– furnizează informaţii cu privire la raportul cerere-ofertă de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;

– instituţiile pieţei muncii au un rol determinant în performanţa pieţelor muncii, afectând în aceeaşi măsură atât comportamentul companiilor cât şi al angajaţilor; – stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare;

– prin propriile mecanisme asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată. Prin aceste funcţii piaţa muncii are un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de

muncă şi, totodată, în asigurarea unui venit, fie el chiar minim, celor ce sunt şomeri. Instituţiile pieţei muncii din România, îmbinând eficienţa economică cu cea socială, se adaptează la cerinţele strategiei de la Lisabona care are ca obiectiv asigurarea unei creşteri economice sustenabile, competitive, cu mai multe şi mai bune locuri de muncă şi o coeziune economică mai mare. Atingerea acetui obiectiv depinde de strategia dezvoltării economice şi de politicile sociale adoptate şi concretizate de către fiecare stat membru al UE, inclusiv de către România.

Cererea şi oferta de muncă

• Cererea de muncă Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât

pentru piaţă, cât şi pentru autoconsum generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor

dintr-o economie naţională, într-o perioadă de timp delimitată. Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie de la întreg la parte. In timp ce, nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări, cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă.

Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se comensurează la nivelul ofertei de locuri de muncă din partea agenţilor economici.

Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.

• Factorii de care depinde cererea de muncă

Nivelul salariului . Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce generează tendinţa de scădere a cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul manifestă tendinţa de a se diminua, cererea de forţă de muncă sporeşte. Investiţiile, la rândul lor, au un efect important asupra dinamicii cererii de muncă.

Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ şi dinamica investiţiilor, de creştere sau reducere ( în funcţie de cele două ipostaze ) este evidentă în figura 1.

C0C1

Sn

S1

S0

x

y

y x

Fig. 11.1. Curba cererii totale de muncă şi deplasarea ei

Costul marginal al muncii, abordat în relaţie cu venitul marginal al muncii, va sta la baza deciziei agenţilor economici de a produce sau nu o cantitate suplimentară de produse şi, în consecinţă, de a angaja sau nu noi salariaţi. El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate. Aceste cheltuieli sunt exprimate în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi.Costul marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al muncii, care reprezintă sporul de venit rezultat din vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate (număr de salariaţi, ore-muncă).

• Oferta de muncă Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea disponibilităţilor de forţă de muncă

existente într-o ţară, într-o perioadă dată de timp. Aceste disponibilităţi formează populaţia aptă de muncă care nu se suprapune în totalitate cu oferta de muncă.

Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. În oferta de muncă nu intr ă acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este reprezentată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salarială. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.

Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii, populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. Există o relaţie strânsă între dezvoltare economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul creşterii sau al scăderii numărului populaţiei, în funcţie de condiţiile concrete de trai şi medico - sanitare dintr-o ţară şi perioadă dată, de politica de planificare familială. De nivelul de dezvoltare depinde volumul şi structura investiţiei în capital uman, condiţie de asigurare a calităţii forţei de muncă în vederea adaptabilităţii la cerinţele viitoarei societăţi bazată pe cunoaştere.

Delimitări privind structura popula ţiei: • populaţia totală se compune din populaţie inactivă şi populaţia activă; • populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii (parţial) şi alte categorii care din considerente obiective şi subiective nu sosesc pe piaţa muncii. Populaţia aptă de muncă în vârstă legală de muncă ( 16 – 64 ani ) constituie sursa de formare a ofertei de muncă. • populaţia disponibilă activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei se prezintă ca ofertă de muncă. Starea (situaţia) populaţiei uunei ţări poate fi analizată prin utilizarea urm ătorilor indicatori: 1) Rata de activitate la nivelul Populaţia activă populaţiei unei ţări = ---------------------------------------------- x 100 Populaţia în vârstă legală de muncă

Q = cantitatea de muncă So = salariu iniţial S1 = salariu crescut x0 –y0= exprimă extinderea cererii de muncă la un salariu mai mic; x1-y1 exprimă contracţia cererii la un nivel mai mare al salariului ( S1) Co = exprimă cererea totală de muncă ca urmare a sporirii investiţiilor, care au ca efect creşterea numărului locurilor de muncă deci, a cererii la un anumit salariu dat Sn = salariul

Populaţia ocupată 2) Rata de ocupare =-------------------------------------------- x 100 Populaţia în vârstă legală de muncă • Structuri ale ofertei de muncă

Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze.

Factori care influenţează oferta de muncă individuală:

– mărimea salariului nominal şi real; – raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă; – nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui; – natura muncii şi securitatea ocupării.

• Efectul de substituţie şi efectul de venit Aliura curbei ofertei de muncă individuale se explică prin efectul de substituţie şi efectul de venit:

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea, corespunzătoare, a timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a timpului liber prin timp de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, care-i asigură un standard de viaţă relativ ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea, corespunzătoare, a timpului liber; se renunţă la programul de muncă prelungit, la ore suplimentare.

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea

salariului să fie astfel determinată, încât să stimuleze pe salariat în muncă. Această relaţie este prezentată în fig.5.

* Joseph E Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Ed. Economica, 2005, pag.296-297; 539-541

S

Q0

600

2 3 4 51

800

1000

Efectul de venit > Efectul de substituţie

Efectul de venit = Efectul de substituţie

Ore muncă pe zi

Efectul de substituţie > Efectul de venit

Fig. 11.5. Relaţia efect de substituţie-efect de venit

Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din

cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă. Oferta de muncă totală este influenţată şi ea de dinamica salariului fie în sens de contracţie, fie de

extindere ( salariul privit ca o variabilă independentă ). Această relaţie oferta de muncă – salariu – este reflectată în figura 3:

S

S1

S0

O

S2

S3

Q

B

A

Fig.11 3. Curba ofertei de muncă

Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre B şi A, contracţia ofertei datorită modificării mărimii salariului. La un anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de creştere sau de scădere în funcţie de factorii ce privesc dimensiunea şi structura populaţiei active disponibile.

Piaţa muncii, fiind considerată specifică, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei, ci, într-o

mare măsură, aşa după cum s-a relevat mai sus şi pe baza reglementărilor din partea statului, care corespunde politicilor de ocupare şi protecţie socială la nivel naţional şi comunitar.

La nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii, reglementările ce trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. Legislaţia muncii, elaborată de guvern, cu aportul patronatelor şi al sindicatelor, în consonanţă cu cea comunitară formulează:

– modalităţile de angajare a forţei de muncă; – durata zilei de muncă; – condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă; – facilităţile acordate forţei de muncă devenită şomeră; – principiile de stabilire a salariilor; niveluri maxime; – stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile; - facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a fi atractive pentru forţa de muncă, mai ales

în cele deficitare în ce priveşte acest factor de producţie. Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă, ţară sunt formulate şi alte

reglementări de funcţionare a acesteia. La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă, între firme şi viitorii

angajaţi-salariaţi. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică, volumul anticipat al producţiei, se dimensionează, în termeni reali, mărimea şi structura socio-profesională a cererii de muncă. Firma, prin contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.

Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, însoţită de negocierile colective, are loc acceptarea sau neacceptarea de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului, condiţiile de muncă, durata concediului, unele facilităţi pe care firma le acordă dar, şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii asigură distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale la nivel de firmă, unitate economică.

Salariul: mărime şi forme

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă şi o variabilă esenţială a pieţei muncii.

Descifrarea conceptului şi a rolului său are o mare importanţă deoarece este principalul venit pentru cea mai mare parte a populaţiei din ţările dezvoltate. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii economice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă. In acelaşi timp, nivelul salariului orientează posesorul forţei de muncă spre sectoarele şi calificările care îl solicită.

• Diferite accepţiuni privind salariul Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie - muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.

S = salariu Q = cantitate de muncă (număr de persoane aflate pe piaţa muncii);

Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”16.

Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit. Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la

asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită.

Salariul-venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru salariaţi de a se (re)califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general.

Salariul-venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional. În ţările, dezvoltate economic, salariul reprezintă peste 70% din venitul naţional. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere este mult mai mică datorită structurii înguste, uneori monostructură a economiilor naţionale respective.

Conceptul salariu-venit este abordat diferit în literatura economică în raport de şcoli, curente. Factori care influenţează nivelul şi dinamica salariului

Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, în consecinţă, salariul de echilibru se formează teoretic. Mărimea sa, fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri se iau în considerare reglementările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit prin negocieri între guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de salariul de echilibru (fig.4).

S

Fig.11. 4. Echilibrul pe pia ţa muncii; salariul de echilibru

Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă căruia îi corespunde salariul de echilibru . Salariul minim garantat (S1) pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se). Salariul minim este un punct de plecare în negocieri, astfel că, salariul convenit va fi mai mare, iar în condiţiile când factorul de muncă va deveni prea scump,agentul economicva reduce cererea (A).

Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca mărime şi capacitate de acoperire a nevoilor de trai ale salariatului şi familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, pe ramuri, domenii, profesii, meserii, în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:

− raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; − cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi dezvoltarea forţei de muncă în

condiţiile diversificării şi sporirii nevoilor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.; − nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum; − cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe măsură ce timpul de muncă se reduce

în favoarea timpului liber; − sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii; − gradul de organizare a sindicatelor; − raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal.

16 Paul Samuelson, L’économique, t.2, Ed. Librairie Armand Colin, Paris, 1968, p. 860.

Q = cantitatea de muncă S = salariul Se = salariul de echilibru C = cererea de muncă S1 = salariul minim pe economie Qc = cantitatea de echilibru Qa = contracţia cererii de muncă

Dacă, pe unitate de rezultat, salariul în calitate de cost scade când productivitatea devansează creşterea salariului mediu, în schimb, salariul ca venit are o tendinţă de creştere, dar fără a devansa sporul productivităţii muncii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează activitatea economică. Raportul dintre salarii mai mari şi productivitate crescândă a generat mai multe moduri de interpretare. Economistul contemporan, Joseph Stiglitz enunţă teoria, după care salariile mai mari sunt cele care determină creşterea productivităţii nete a muncitorilor fie, prin reducerea mobilităţii acestora fie, prin promovarea unor stimulente mai bune sau prin abilitatea firmei de a recruta forţă de muncă de calitate superioară ceea ce se exprimă în teoria salariului de eficienţă. Această teorie pune în evidenţă faptul că o creştere a salariilor determină o creştere a productivităţii 17. Contrar acestor argumente teoria clasică pune accent pe faptul că sporirea productivităţii este cea care determină creşterea salariilor. Ambele teorii au un element comun şi anume: creşterea salariilor are drept suport sporirea productivităţii. Ceea ce le desparte este motivaţia sporirii salariilor în condiţii de creştere a productivităţii într-un mediu tehnico-economic profund schimbat.

• Diferenţiere – apropiere (egalizare)

Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi de apropiere (egalizare).

Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se fundamentează diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman, exprimată în rezultatele muncii pe unitate de timp. Diapazonul diferenţelor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. O eventuală egalizare ar nemulţumi atât pe salariaţi, cât şi pe posesorii de capital. Salariul este legat de rezultat şi, în mod inevitabil va exista o anumită inegalitate.

Diferenţieri provin şi din discriminarea economică a femeilor precum şi a celor mai în vârstă care acceptă un salariu mai mic având în vedere că au o mobilitate de la un loc de muncă la altul mai redusă faţă de cei tineri precum şi din practici discreţionare ale agenţilor economici. Diferenţieri de salariu pot să apară şi în cazul discriminării pe rase, fiind remuneraţi la aceeaşi cantitate şi calitate a muncii cu o cotă poate mai mică decât ceilalţi colegi.

Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un transfer de rezultate de la cei cu eficienţă ridicată spre cei a căror productivitate este mai scăzută, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiile economiei de piaţă.

În prezent, este nevoie de o forţă de muncă calificată, capabilă să asigure performanţa noilor tehnici şi tehnologii care, în multe subramuri, sunt deosebit de sofisticate şi scumpe. Asigurarea eficienţei investiţiei la nivel de firmă sau ramură depinde nu numai de înzestrarea tehnică pe lucrător dar şi de calitatea forţei de muncă. Capitalul uman, pregătit în concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei, rămâne unul factorii determinanţi generator de creativitate şi performanţă. Investiţia susţinută şi de durată în educaţie şi formare continuă profesională constituie suportul sporirii calităţii forţei de muncă. In concluzie, dobândirea capitalului uman deşi, este costisitoare, ea generează mai mult venit pentru persoana ce l-a dobândit dar şi un beneficiu pentru societate. Investiţia în capital uman reprezintă una dintre principalele surse ale creşterii economice deoarece contribuie la sporirea productivităţii muncii prin utilizarea aparatului de producţie modern, rezultat al cercetării ştiinţifice şi tehnice.

Formele salariului

Salariul nominal reprezintă suma de bani, negociată între angajator şi angajat, prevăzută în contractul de muncă, pentru activitatea, munca ce urmează a fi efectuată. Salariul nominal este o mărime dinamică fiind influenţat de o serie de factori (vezi Salariu p. 14). Salariul nominal se prezintă sub următoarele forme:

Salariul nominal brut este salariul nominal în care sunt incluse impozitul şi alte obligaţii ale salariatului faţă de diferite instituţii ale statului.

Salariul nominal net este partea ce revine angajaţilor sub formă de venit net după ce s-au scăzut următoarele: impozitul, contribuţia la asigurările sociale, la sănătate şi la fondul de şomaj.

Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal net, la

17 Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh Economie, Editura Economica, 2005,pag. 296 - 297

un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Salariul real (puterea de cumpărare a salariului nominal net) depinde de mărimea salariului nominal net şi de nivelul preţurilor la bunurile economice. Fluctuaţiile preţurilor determină modificări ale salariului real. Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal net rămâne constant, salariul real va scădea. Dacă preţurile scad, la acelaşi salariu nominal net, salariul real va creşte. Salariul real este în relaţie direct proporţional cu mărimea salariului nominal net şi invers proporţional cu dinamica preţurilor. Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):

P

SNSR =

În dinamică, modificarea salariului real este evidenţiată de indicele salariului real:

100SR

SRISR

0

1 ×=

100IP

ISNISR ×=

Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.

Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor dintre patronat-sindicate-guvern. El serveşte ca bază de calcul, de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel care să asigure condiţii decente de trai. Acest salariu minim este corectat, în funcţie de factorii ce influenţează salariul real.

Inegalitatea privind salariul minim la nivelul ţărilor membre ale U.E. ridică o problemă de competitivitate a produselor prin prisma dumpingului salarial. Acest fenomen pentru a fi prevenit, sindicatele consideră că, este necesară o armonizare a legislaţiilor naţionale care să ia ca referinţă ţările în care salariile minime sunt cele mai ridicate, ceea ce va „ asigura o protecţie împotriva concurenţei neloiale văzute ca „ dumping social.” 18

Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-ea salariu, facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii (creşe pentru copii, case de odihnă, cantine etc.).

Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu rezultatele muncii salariaţilor, ele sunt adiţionale, având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă pentru anumite categorii de salariaţi sau grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc. Acordarea salariului social este un răspuns al societăţii la solidaritatea socială.

Forme de salarizare

Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină

mărimea salariului pentru fiecare salariat. Forma de salarizare face legătura între partea de venit ce revine salariatului şi activitatea depusă de el, între salarii şi rezultatele muncii.

Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună. Această formă se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat. Fiecărui salariat i se stabileşte ce are de realizat, răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o posedă, de domeniu, de locul pe care îl ocupă în eşaloanele de conducere şi organizare a activităţii. Dacă salariatul nu depune munca minimă în unitatea de timp prevăzută în contract, el va fi avertizat sau disponibilizat de către unitatea respectivă. Cel care depune muncă mai multă şi de bună calitate în unitatea de timp prevăzută poate fi recompensat prin premii, gratificaţii, anumite facilităţi atribuite de unitatea în care lucrează. Mărimea totală a salariului este produsul dintre timpul lucrat şi salariul pe unitatea de timp.

Salarizarea în acord este acea forma de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea

18 Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Ed.economica, 2006, pag. 449

ISR = indicele salariului real SR1 = salariul real din perioada curentă SR0 = salariul real din perioada anterioară ISN = indicele salariului nominal net IP = indicele preţurilor

de produse realizate sau de numărul operaţiunilor executate în unitatea de timp. Aceasta se practică în acele domenii de activitate unde se poate norma şi comensura munca cheltuită prin cantitatea de produse sau numărul de operaţii. Salarizarea în acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre mărimea salariului şi rezultatele muncii depusă de salariat. In acest caz cheltuielile de supraveghere se pot reduce iar intensitatea muncii poate avea tendinţa de a creşte. Dacă norma de produse sau operaţii nu a fost realizată la nivelul planificat şi la calitatea corespunzătoare lucrătorul este penalizat. Salarizarea în acord prezintă şi unele dezavantaje: tendinţa de a obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii în număr mare în aceeaşi unitate de timp poate afecta calitatea produselor; intensificarea muncii dincolo de anumite limite necesită un consum mare de energie, cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli fizice şi intelectuale.

Salarizarea în acord s-a diversificat, concretizându-se în: acord direct; acord progresiv; acord global. Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată. Mărimea

salariului va fi direct proporţională cu numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. Se aplică în domeniile unde se poate face măsurarea muncii individuale.

Acordul progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv.

Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport cu manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.

Salarizarea în remisă sau cote procentuale se aplică, de regulă, în comerţ, în activitatea de prestări servicii. Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.

Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea lor din partea salariaţilor sau a întreprinzătorului, faptul că aceştia nu sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a capitalului. Atenuarea acestui conflict se poate face prin măsuri de corectare, participare, socializare.

Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc.

Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică unde îşi desfăşoară activitatea. Permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul salariaţilor şi o atenuare a confruntărilor dintre interesele personale ale salariaţilor şi cele ale întreprinderii.

Participarea se poate realiza prin cote-părţi din beneficiu, facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra acţiuni la unitatea unde lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii.

Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.

Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a forţei de muncă, stimularea ei în ridicarea calificării şi evaluarea cât mai justă a raportului între rezultatele economico-financiare ale unităţilor şi remunerarea propriilor salariaţi.

Unitatea de învăţare 12

Piaţa Monetară şi Dobânda. Creditul şi Băncile

Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare

Masa monetară este determinată de cantitatea de monedă aflată într-o economie iar ansamblul

principiilor şi normelor juridice, economice şi instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări alcătuiesc sisMMtemul monetar.

Agregatul monetar este caracteristic Sistemului Conturilor Naţionale, prin care se determină părţile incluse în masa monetară şi semimonetară (cuprinde bonurile de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile la termen la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc), în instrumentele de schimb şi plată .

Primul agregat monetar - M1- include : monedele divizionare, moneda fiduciară (biletele de hârtie), acele drepturi de creanţă ce pot fi utilizate direct pentru a efectua plăţi către terţi.

Al doilea agregat monetar –M2 - include în plus, faţă de primul, conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt la bănci, bonurile de casă ale unor instituţii de credit şi conturile de economii

din bănci pentru locuinţe. M2 cuprinde creanţele care nu sunt imediat lichide şi care pot avea nevoie de înştiinţarea prealabilă a instituţiei depozitare.

Al treilea agregat monetar – M3 – cuprinde suplimentar faţă de M2 unele valori în devize, plasamentele pe termen nelimitat, titlurile pieţei monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.

Cel de-al patrulea agregat monetar – M4 – include faţă de M3 şi depozite negociabile, acorduri de răscumpărare, fonduri mutuale pe piaţa monetară.

Piaţa monetară este formată din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, rezultate din confruntarea

cererii cu oferta. Pentru funcţionarea mecanismelor pieţei monetare sunt implicate următoarele categorii de agenţi economici: statul, care stabileşte coordonatele politicii monetare; Banca Centrală – emite monedă şi controlează moneda aflată în circulaţie; băncile comerciale – pun în circulaţie moneda legală şi prin creditele acordate dau naştere monedei bancare; firmele şi gospodăriile populaţiei – care oferă sau solicită disponibilităţi băneşti prin intermediul băncilor şi nu numai.

Cererea de monedă apare ca urmare a utilizării banilor pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii, fiind dependentă de viteza de rotaţie a banilor.

Banii sunt solicitaţi, în primul rând, în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile economice, se caracterizează printr-un stoc existent şi se confruntă cu cereri din partea populaţiei de a-i deţine.

Elementul principal al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de puterea de cumpărare a banilor pe care îi deţin. Astfel înţelegem preocuparea continuă a persoanelor asupra cererii reale de bani, nu neapărat asupra cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică deţinute.

Numărul mediu de acţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le intermediază într-o perioadă de timp reprezintă viteza de rotaţie a monedei (V). Masa monetară (M) se află în raport direct proporţional cu cantitatea de bunuri şi servicii tranzacţionate la un anumit preţ (PT) şi invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V).

M = PT / V, unde P este nivelul preţurilor şi T volumul bunurilor şi serviciilor tranzacţionate Puterea de cumpărare a banilor (Pc) este dată de cantitatea de bunuri economice ce se poate

cumpăra cu o unitate monetară sau cu o anumită sumă de bani la un moment dat. IM IPc = — , Ip este indicele preţurilor bunurilor de consum; Ipc indicele puterii Ip de cumpărare; IM indicele masei monetare Cererea de monedă este determinată de : 1) volumul tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate de monedă; 2) amploarea creditului de consum; 3) raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în conturile creditelor aflate la scadenţă; 4) intensitatea înclinaţiei spre lichiditate (despre mobilurile: venitului, precauţiei şi speculativ -

care condiţionează cererea de monedă se vorbeşte la punctul 12.3). Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de nivelul dobânzii: când creşte nivelul

dobânzii scade cererea şi invers. Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă intervine modificarea de la o

perioadă la alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare schimbare ce apare în dimensiunea masei monetare. Impactul monedei asupra producţiei este diferit în funcţie de ipotezele folosite şi de orizontul temporal considerat.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.

Oferta de monedă nu este alcătuită numai din numerar, ci şi din conturile la vedere deschise la bănci ; totalitatea depozitelor din sistemul bancar reprezintă o componentă importantă a ofertei de monedă.

Dobânda

Dobânda este o formă de venit care se află în strânsă legătură cu piaţa monetară şi piaţa financiară. Dobânda este venitul care îi revine proprietarului oricărei forme de capital care participă într-o

activitate economică drept excedent, în raport cu capitalul avansat. Dobânda poate fi privită ca o recompensă pentru renunţarea la lichiditate, pentru o perioadă de timp determinată, sau ca o sumă plătită pentru folosirea temporară a banilor împrumutaţi.

Datorită diversificării tipurilor de credite acordate de către bănci şi instituţii financiare, dar şi

perioadelor de rambursare a creditelor formele dobânzii sunt foarte variate: - dobânda pieţei monetare, aferentă creditelor pe termen scurt ce intervin între băncile comerciale

sau între acestea şi banca centrală; - dobânda bancară de bază, în cazul certificatelor de depozit şi bonurilor de trezorerie; - dobânzile pe care le aplică băncile şi alte instituţii financiare agenţilor economici; - dobânda percepută de casele de economii sau bănci pentru depozitele atât la vedere cât şi la

termen, pentru construcţii de locuinţe; - dobânda pentru credite de o zi; de o lună; 3 luni; 6 luni etc. Indicatorii care relevă mărimea şi dinamica dobânzii sunt: - masa sau suma absolută a dobânzii; - rata dobânzii anuale, ca raport procentual. Masa dobânzii exprimă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite pentru suma împrumutată iar rata

dobânzii anuale (mărimea relativă) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii şi suma împrumutată. Masa dobânzii poate fi simplă şi compusă.

d` = (D/C) x 100, unde: d` – rata anuală a dobânzii, D – masa dobânzii anuale, C – capitalul împrumutat Această formulă de calcul se foloseşte pentru determinarea dobânzii simple (pentru împrumuturi mai

mici de un an) iar în cazul dobânzii compuse, care intervine în cazul capitalizării dobânzii, se utilizează următoarea modalitate de calcul:

Dc = Sn – C, Sn = C x (1+d`)n, în care: Dc – masa dobânzii compuse, C – capitalul împrumutat, Sn – suma câştigată de proprietarul capitalului, după a ani, n – numărul de ani (de capitalizare), d` – rata dobânzii anuale D = c x d`x n (n – perioada de timp pentru care se calculează) Băncile calculează dobânda pe care trebuie să o primească de la cei cărora le-au acordat credite în

funcţie şi de numărul zilelor sau lunilor cuprinse în perioda de creditare. D = (d‘ x C) x (y zile / 365 zile) D = (d‘ x C) x (z luni / 12 luni) , unde: D – masa dobânzii datorate, d‘ – rata anuală a dobânzii, C – capitalul împrumutat, y - numărul de zile ce corespund perioadei de creditare, z – numărul lunilor pentru care se acordă creditul Rata dobânzii variază în funcţie de factorii care determină comportamentul agenţilor economici

creditori şi deponenţi. Dintre aceşti factori pot fi menţionaţi: majorarea costului serviciilor (inclusiv bancare), migrarea capitalurilor, creşterea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei unor noi nevoi economice şi alţi factori pot duce la creşterea ratei dobânzii; creşterea economiilor, diminuarea relativă a productivităţii capitalului, politicile antiinflaţioniste, creşterea gradului autofinanţării activităţii economice pe baza profitului pot determina reducerea ratei dobânzii.

Rata dobânzii variază în funcţie de perioada de acordare a creditului, de gradul de risc pe care îl implică, de tipul de credit solicitat, de tipul de piaţă care oferă acest credit şi de raportul dintre cererea şi oferta de lichiditate.

Rata dobânzii poate fi: a) rata dobânzii nominale – este rata dobânzii plătite fără corectarea cu rata inflaţiei, b) rata dobânzii reale - este rata dobânzii nominale corectate cu rata inflaţiei , c) rata dobânzii nete care exprimă rata dobânzii nominale fără impozitul care s-a plătit.

Pentru rata dobânzii reale folosim ecuaţia lui Irving Fisher : i = r + п, r = i – п unde:

i – rata dobânzii nominale, r - rata dobânzii reale, п – rata inflaţiei Rata dobânzii este foarte volatilă, diferită pe ţări, zone economice din diferite ţări şi poate influenţa

evoluţia inflaţiei, modul de închidere a bugetului de stat, în special mărimea deficitului sau evoluţia masei monetare.

Într-o ţară creşterea cursului de schimb duce la atragerea capitalurilor disponibile din alte ţări, majorând oferta de capital şi conducând la scăderea ratei dobânzii, în timp ce oferta depăşeşte cererea de capital în ţara respectivă.

Creditul şi băncile

Sistemul bancar din România este un sistem pe două niveluri incluzând Banca Naţională a României

şi instituţiile de credit. Acest sistem a fost introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al procesului de reformă bancară.

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite; băncile oferă diverse servicii clienţilor săi în schimbul cărora primesc o sumă de bani şi fac legătura între firmele aflate în căutare de fonduri şi cele care caută plasamente.

Pentru o funcţionare normală a sistemului bancar, Banca Centrală apelează, când este nevoie, la limitarea creditului prin stabilirea corespunzătoare a scontului, determinând astfel mărimea ratei dobânzilor bancare şi dinamica volumului creditelor.

Funcţiile băncilor sunt: active, pasive. Cea mai importantă funcţie activă a băncilor cât şi a celorlalte instituţii de credit este aceea de

acordare de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară. O a doua funcţie activă a băncilor ar fi aceea de păstrare a elasticităţii mijloacelor de plată, funcţie ce

revine Băncii Centrale, care adaptează cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de plată ale vieţii economice.

Funcţiile pasive ale băncilor sunt determinate de depunerile pe care le fac clienţii : depuneri pentru valorificare şi depuneri pentru efectuarea unor plăţi.

Printre func ţiile băncilor se numără, mai nou, şi gestionarea plăţilor şi selecţionarea şi susţinerea proiectelor de dezvoltare, băncile exercitând un important rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a economiei naţionale.

O clasificare generală a băncilor le grupează pe acestea în: bănci de emisiune, bănci comerciale de deposit, bănci specializate.

Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont şi de coordonare a întregii politici monetare a statului.

Băncile comerciale de depozit multiplică mijloacele financiare atrase de care au nevoie adăugând la capitalul propriu sumele depuse în depozite de către agenţii economici, de către populaţie. Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale anumitor tipuri de activitate : bănci care acordă credite pentru agricultură (credite care sunt şi subvenţionate), bănci care s-au specializat în credite pentru locuinţe, bănci specializate în operaţiuni internaţionale (derularea unor sume foarte mari de bani provenite din fonduri europene şi nu numai).

Câştigul unei bănci se calculează ca diferenţă între dobânda încasată pentru creditele acordate şi dobânda plătită celor care şi-au încredinţat disponibilităţile băneşti acelei instituţii financiare. Profitul brut al unei bănci (instituţii financiare) se determină scăzând cheltuielile cu funcţionarea instituţiei din câştigul obţinut de aceasta, iar pentru a obţine profitul net se elimină, din profitul brut, impozitele şi taxele datorate statului. Politica monetară

O politică monetară nu trebuie să se limiteze doar la determinarea cantităţii optime de monedă sau a

ratei de creştere a ofertei monetare ci trebuie să fie implicată şi în atingerea unor obiective generale ale politicii economice. Politica monetară cuprinde ansamblul de reglementări pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci pentru realizarea obiectivelor generale ale economiei naţionale.

Acţiunile politicii monetare influenţează atât ratele nominale ale dobânzii cât şi cantitatea de monedă şi creditul din economie.

Pentru a putea înţelege implicaţiile politicii monetare apare necesitatea diferenţierii temporale a

efectelor acestei politici. Nivelul ratei dobânzii este determinat, pe termen scurt, de relaţiile de natură monetară iar producţia reală reacţionează la variaţiile cererii agregate determinate de oscilaţiile ratei dobânzii. Rata dobânzii, pe termen lung, reprezintă reflectarea intensităţii preferinţelor de timp, determinată fiind de raportul dintre oferta de economii şi cererea de investiţii. Modificarea nivelului rezervelor influenţează ratele dobânzii, masa monetară şi disponibilitatea creditului.

Principalele obiective ale politicii monetare sunt: controlarea masei monetare şi a nivelului ratei dobânzii, fiind greu de stabilit nivelurile dorite pentru aceste două ţinte.

Instrumentele principale ale Băncii Centrale pentru promovarea politicii monetare sunt : operaţiile de open market, de care depinde situaţia bazei monetare, taxa de rescont şi nivelul rezervei bancare.

Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii, bilete la ordin şi alte hârtii de valoare de la băncile comerciale. Modificarea ratei rescontului conduce la modificarea disponibilităţilor pe care băncile comerciale pot să le folosească pentru creditare, lucru ce duce la modificarea volumului creditului şi a costului acestuia.

Vânzarea – cumpărarea titlurilor pe piaţa publică se realizează ca urmare a apariţiei pe piaţa interbancară a unui excedent sau deficit de lichidităţi. Politica de « open market » are natură contractuală ce permite manevrarea operativă a lichidităţilor de pe piaţă.

Operaţiunile de open-market ale Băncii Centrale nu influenţează doar preţul valorilor financiare şi al nivelului dobânzii specifice lor, ci şi schimbări ale altor tipuri de rate ale dobânzii, însă pe termen scurt.

Atunci când Banca Centrală schimbă rata dobânzii la valorile financiare prin intermediul operaţiilor de open – market sunt influenţate în mod direct câştigurile prin rata dobânzii înlocuitorilor acestor valori, precum şi efectele comerciale în acelaşi sens.

În cadrul unei proceduri bazate pe controlul masei monetare, operaţiunile pe piaţa deschisă pot fi utilizate pentru atingerea ţintei de masă monetară. Deoarece legăturile dintre monedă şi PIB nominal reprezentate de viteza de circulaţie a monedei au devenit în ultimii ani tot mai puţin previzibile, numeroase bănci centrale aplică politica monetară prin stabilirea ratei nominale a dobânzii şi utilizând procedeul bazat pe ţintirea ratei dobânzii.

Varia ţiile nivelurilor rezervelor obligatorii au o eficacitate sporită deoarece influenţează imediat dinamica creditului. Politica rezervelor obligatorii are un impact cantitativ puternic asupra lichidităţilor băncilor şi determină schimbări importante ale masei monetare.

Multiplicatorul monetar este determinat prin raportarea disponibilităţilor suplimentare la rata rezervei obligatorii. Multiplicatorul monetar creşte pe măsură ce rezervele obligatorii se diminuează, fiind întotdeauna supraunitar.

M = D / r , unde : D - disponibilitatea suplimentară ; r – rata rezervei

Rata rescontului 1. Scontarea – achiziţionarea unor creanţe pe termen scurt, de către bănci, din care se elimină

dobânda aferentă intervalului dintre achiziţionare şi scadenţă. 2. Rescontarea – acţiunea prin care Banca Naţională achiziţionează de la băncile comerciale efectele

de comerţ deja scontate. 3. Rata rescontului – rata dobânzii folosite de Banca Naţională pentru împrumuturile oferite băncilor

comerciale. Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă

1. Intervenţia Băncii Naţionale în dubla sa calitate de cumpărător/vânzător de obligaţiuni sau certificate de tezaur ;

2. a) dacă Banca Naţională cumpără obligaţiuni din sistemul bancar, rezervele băncilor comerciale cresc şi li se oferă posibilitatea multiplicării prin expansiunea masei monetare scripturale ; b) dacă Banca Naţională vinde obligaţiuni sistemului bancar, rezervele băncilor se diminuează şi se reduc şi şansele de formare a masei monetare.

Rata rezervei obligatorii 1. Este percepută ca o condiţie obligatorie impusă de către Banca Naţională băncilor comerciale, de a

avea un anumit procent constituit sub formă de rezerve. 2. Schimbarea nivelului, în procente, a rezervei obligatorii, afectează apariţia banilor de cont prin

multiplicatorul monetar. 3. Rata rezervei obligatorii şi banii de cont se află într-un raport invers proporţional.

Unitatea de învăţare 13

Piaţa financiară. Bursele de Mărfuri şi de Valori

Titlurile de valoare. Acţiuni şi obligaţiuni

Titlurile de valoare (valori mobiliare) sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, periodic, un venit variabil sau fix.

Principalele titluri de valoare sunt acţiunile19, obligaţiunile, titlurile de ipotecă şi bonurile de tezauri. Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil, numit

dividend. Ca expresie a participării la capitalul social al unei firme constituite ca societate pe acţiuni, fiecare proprietar/acţionar primeşte un număr de acţiuni, proporţional cu capitalul subscris. Practic, acţiunea este un titlu de proprietate.

Acţiunile se clasifică în: 1. acţiuni nominative, care au înscrise pe ele numele firmei emitente, data emiterii, numărul de

identificare a titlului, valoarea nominală, semnătura persoanei autorizate, elementele de securitate şi numele deţinătorului;

2. acţiuni „la purtător” , care nu au înscris pe ele numele posesorului. De asemenea, acţiunile se mai grupează în:

1. acţiuni ordinare, care conferă posesorilor lor drepturi obişnuite; 2. acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale, ca de exemplu dreptul la dividende fixe,

indiferent de rezultatul net al firmei (profit sau pierdere). În general, acţiunea conferă deţinătorului următoarele drepturi sociale şi patrimoniale:

• dreptul de a solicita informaţii cu privire la evoluţia activităţii economice a firmei şi de a primi documentele de gestiune (bilanţ, cont de rezultate, anexe etc);

• dreptul de a participa la Adunarea Generală a Acţionarilor (direct sau prin reprezentanţi); • dreptul de a vota în Adunarea Generală a Acţionarilor, proporţional cu numărul de acţiuni

deţinute; • dreptul de a primi o parte din profit, sub formă de dividend; • drept de preemţiune – dreptul de a participa preferenţial la creşterile de capital; • dreptul de a primi o parte din capitalul social al firmei dacă aceasta dă faliment.

Totodată, acţionarul are obligaţia de a participa la acoperirea pierderilor atunci când firma realizează o activitate ineficientă, înregistrând pierderi. Specificitatea acţiunii ca titlu de valoare poate fi sintetizată prin următoarele elemente:

• posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul întreprinderii; • durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata

de viaţă a întreprinderii; • acţiunea este nerambursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu

prilejul achiziţionării lor; • acţiunea este negociabilă, adică se poate vinde la bursa; • dividendul încasat de acţionari este variabil în funcţie de profit şi de nevoia de investiţii.

Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi private sau instituţii publice, care atestă contractarea unui împrumut pe termen mediu sau lung, emitentul obligându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să plătească deţinătorului un venit anual fix, numit cupon sau dobândă. Obligaţiunile20 pot fi:

1. nominative, dacă sunt înscrise pe ele numele posesorilor; 2. „la purtător” , dacă nu au înscris pe ele numele posesorilor.

Posesorul unei obligaţiuni poartă denumirea de obligatar, având calitatea de creditor faţă de emitent, dreptul de a primi de la acesta un venit fix, dar neavând responsabilităţi referitoare la activitatea economică a

19 În literatura economică internaţională de specialiate pentru termenul de acţiuni există doi termeni – stocks şi shares. Aceşti termeni pot avea semnificaţii diferite în funcţie de localizarea geografică a unei anumite pieţe. De exemplu, în Marea Britanie prin stock se înţelege o valoare mobiliară cu o dobândă fixă, în timp ce în SUA prin stock se înţelege o valoare mobiliară care nu este obligaţiune. 20 engl. bonds

emitentului. Din acest motiv, obligaţiunile sunt titluri cu venit fix, fiind de fapt titluri de credit. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă. Rambursarea se poate face face fie la scadenţa finală, fie în tranşe anuale, care pot fi la rândul lor egale sau inegale. Obligaţiunile sunt şi negociabile la bursă, ele pot fi vândute înainte de scadenţă. Din punct de vedere al ofertantului, emisiunea de obligaţiuni este mai riscantă decât emisiunea de acţiuni. Ca segmente ale pieţei obligaţiunilor, se diferenţiază următoarele:

• piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari, pe care se tranzacţionează titluri financiare ale împrumuturilor obligatare;

• piaţa obligaţiunilor emise de stat, prin care se acoperă deficitele bugetare; • piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale, în scopul finanţării investiţiilor

de capital (de exemplu infrastructură, şcoli etc), care intră în competenţa lor. Titlurile de ipotecă sunt valori mobiliare emise pentru a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţionării de proprietăţi (imobile, terenuri etc). Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu proprietăţile achiziţionate. În prezent piaţa titlurilor de ipotecă a devenit o componentă importantă a pieţei de capital, având o amploare deosebită în ţările cu economie de piaţă concurenţială, în special în SUA, unde a şi debutat. Prin intermediul acestei pieţe sunt finanţate majoritatea construcţiilor de locuinţe şi imobile de afaceri. Bonurile de tezaur21 sunt titluri de credit, emise de către stat prin Ministerul Finanţelor sau administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor. Sunt emise cu aprobarea guvernului în vederea atragerii unor resurse suplimentare pe termen scurt (până la 1 an) necesare acoperirii unor cheltuieli bugetare care nu suportă întârziere. Prin emisiunea bonurilor de tezaur, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci etc, sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor deficite bugetare, dobândind astfel calitatea de debitor faţă de aceştia. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţă şi negociabile la bursă. Când cerinţele statelor sunt urgente şi însemnate, se recurge la emisiunea pe scară largă a acestor titluri, cu dobândă relativ ridicată. Piaţa primară şi piaţa secundară a capitalului

Piaţa capitalului22 reprezintă totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl constituie titlurile de valoare.

Funcţionarea pieţei capitalului este expresia confruntării permanente între cererea şi oferta de titluri de valoare. Cererea de tiluri de valoare se concretizează în solicitări din partea posesorilor de capital bănesc, cum ar fi gospodăriile (menajele), băncile, case de pensii, societăţi de asigurări-reasigurări, în scopul de a deveni investitori, iar oferta de titluri de valoare provine de la deţinătorii acestora, cum ar fi companii, bănci, etc.

Piaţa capitalului se scindează în:

a) piaţa primară – cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise;

b) piaţa secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.

Caracteristic pieţei primare a capitalului este faptul că tranzacţiile cu titluri de valoare se derulează la un curs ferm şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a acestora. Altfel spus, cursul nu se negociază şi nu se modifică pe durata emisiunii.

Pe piaţa primară a capitalului, purtătorii ofertei sunt emitenţii de titluri, iar purtătorii cererii sunt posesorii de economii în calitate de investitori. Întâlnirea lor şi derularea tranzacţiilor specifice se realizează de regulă prin intermediul băncilor, care încasează un comision pentru serviciile lor, dar şi prin unele agenţii specializate ale emitenţilor. Uneori, băncile achiziţionează ele însele titluri de valoare, pentru a le vinde ulterior. În această situaţie ele nu mai sunt simpli executanţi ai comenzilor emitenţilor, ci comercianţi propriu

21 sinonim cu bonuri de trezorerie; denumire generică dată titlurilor de stat. În România cele mai utilizate titluri de stat sunt certificatele de trezorerie şi certificatele de depozit. 22 în literatura de specialitate pentru a desemna piaţa capitalului (engl. capital market), se mai utilizează şi termenul de piaţă a valorilor mobiliare (engl. securities market) sau piaţă a activelor financiare.

– zişi care derulează tranzacţii speculative, obţinând câştig din diferenţa de preţ. Totodată, marile firme deja constituite îşi plasează adesea singure, direct la burse, acţiunile emise, în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei afacerilor.

Piaţa secundară a capitalului este deservită, în principal, de bursele de valori.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe baze legale şi supravegheată de stat; ea are ca scop principal încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare emise anterior, dar poate intermedia şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.

La bursă, tranzacţiile se realizează prin două tipuri de operaţiuni :

• Operaţiunile la vedere sunt acelea în care transmiterea titlurilor de la vânzător la cumpărător, şi plata acestora se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.

• Operaţiunile la temen se efectuează în două runde. În prima rundă, partenerii stabilesc numărul de titluri ce se vor ceda ulterior, la scadenţă maxim peste trei luni) şi cursul. În runda a doua, au loc transmiterea efectivă a titlurilor şi plata lor, la cursul anterior fixat.

Specific operaţiunilor la termen este caracterul lor speculativ. Aceasta semnifică în realitate obţinerea de profituri suplimentare prin aplicarea în afaceri a următoarelor două principii: „vinde astăzi scump şi cumpără mâine ieftin şi cumpără azi ieftin şi vinde mâine scump”. Tranzacţiile speculative pot fi încadrate în două categorii:

• Tranzacţii „bear”: vânzătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul titlurilor va scădea, urmând să le achiziţioneze de pe piaţă la cursul existent, şi să le cedeze cumpărătorului la cel convenit (mai mare);

• Tranzacţii „bull”: cumpărătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul titlurilor va creşte, şi va realiza câştig, deoarece le va cumpăra la cursul convenit în momentul încheierii tranzacţiei (mai mic).

Deci, vânzătorul câştigă dacă, până la scadenţă cursul titlurilor scade, iar cumpărătorul câştigă dacă cursul creşte. Cel care anticipează evoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt va pierde. Din acest motiv putem afirma că obiectul tranzacţiilor speculative îl constidituie anticipările evoluţiei cursurilor, şi nu titlurile propriu-zise.

Spre deosebire de piaţa primară, pe piaţa secundară a capitalului cursul este oscilant, şi nu ferm. Acesta poate fi sensibil diferit de valoarea nominală a titlurilor, fiind influenţat de numeroşi factori economici şi extraeconomici, dintre care amintim:

• mărimea veniturilor anterioare aduse de titlu şi anticipările în viitor (relaţie pozitivă); • rata dobânzii pe piaţa monetară (relaţie negativă); Rata dobânzii este considerată drept principala variabilă

care determină evoluţia cursurilor, iar primul canal de transmisie a unei creşteri sau scăderi (anticipate) a ratei dobânzii pe piaţa financiară este piaţa obligaţiunilor23. De exemplu, în cazul unei creşteri a ratei dobânzii, noile împrumuturi emise vor fi mai bine remunerate decât împrumuturile obligatare mai vechi. Astfel, vechile obligaţiuni vor fi mai puţin cerute şi cursul lor se va diminua până când randamentul lor se aliniază la noile dobânzi.

• situaţia economico – financiară prezentă a firmei emitente şi previziunile pentru viitor (relaţie pozitivă); • rata inflaţiei (relaţie pozitivă); • conjunctura internă şi internaţională prezentă şi anticipată (relaţie pozitivă).

Formula de calcul a cursului titlurilor pe piaţa secundară este: ,d

VCurs=

Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei bursiere , care se calculează de către toate bursele.

Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele Dow- Jones, considerat drept barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street – New York Stock Exchange.

23 Capul J-Y., Bourse et marché financier. Introduction à la bourse, Cahier Français, nr. 277/1999, p.4

unde: V = venitul adus de acţiune / obligaţiune

d‘ = rata nominală a dobanzii anuale pe piaţa monetară

Indicele Dow-Jones (engl. Dow-Jones Average) este un indice compus al pieţei, alcătuit din 65 acţiuni comune grupate astfel24:

(1) 30 de acţiuni comune din industrie (formând separat Dow Jones Industrial Average);

(2) 20 de acţiuni comune ale companiilor de transporturi aeriene, rutiere şi feroviare (formând separat Dow Jones Transportation Average), şi

(3) 15 acţiuni comune ale companiilor de electricitate şi gaze naturale (formând separat Dow Jones Utility Average).

Acest indice este urmărit de către agenţii economici din toate ţările deoarece se consideră că prezintă starea de „sănătate” a economiei, iar experienţa a demonstrat că o scădere semnificativă a acestui indice a fost urmată de declanşarea unor fenomene de criză economică.

Plasamentul pe piaţa financiară

Plasamentul pe piaţa financiarã presupune cel puţin trei parametri foarte importanţi pe care orice investitor raţional trebuie sã îi aibă în vedere în momentul luării deciziei de a investi:

• randamentul; • riscul; • lichiditatea.

Astfel, o importanţă deosebită pentru decizia de a cumpăra acţiuni sau obligaţiuni o reprezintă randamentul titlurilor care se obţine prin compararea venitului adus de fiecare titlu (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, etc) cu preţul lor de cumpărare (curs al acestora). Pentru a fi edificator randamentul se compară adesea cu rata dobânzii bancare.

Randamentul acţiunilor (rata dividendului) se determină ca raport procentual între dividend şi cursul la care se cumpără acţiunea:

100xcurs

dividendRa=

Randamentul obligaţiunilor (rata cuponului) se determină ca raport procentual între cupon sau dobânda totală anual încasată şi cursul la care se cumpără obligaţiunea:

100xcurs

cuponRo=

Riscul unui plasament este dat de posibilitatea ca valoarea acestuia sã evolueze în sens negativ pe termen scurt sau chiar pe termen mediu şi lung astfel încât la momentul vânzãrii suma obţinutã sã fie mai micã decât cea investitã iniţial. În termeni de specialitate riscul este o mãsurã statisticã a posibilitãţii ca preţul de piaţã sã evolueze în sens negativ faţã de estimarea iniţialã (care de regulã este o medie a ultimei perioade). Pentru simplitate se poate considera cã riscul este egal cu diferenţa dintre preţul la care au fost cumpãrate acţiunile respective (sau preţul lor curent de piaţã) şi nivelul minim la care investitorul apreciazã cã ele ar putea sã scadã pe perioada pe care el intenţioneazã sã le pãstreze în portofoliu25. Referitor la riscul plasamentului în acţiuni versus obligaţiuni, putem evidenţia următoarele deosebiri:

• plasamentul în acţiuni este riscant, deoarece acţionarul nu primeşte dividende în cazul în care firma nu obţine profit, putând vorbi chiar de pierderi ale acţionarului atunci când firma este lichidată;

• plasamentul în obligaţiuni se caracterizează prin risc redus sau zero, deoarece nu există riscul de nerambursare în cazul unei garanţii de stat, iar în cazul lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.

Lichiditatea26 este o componentã foarte importantã a pieţei bursiere, fiind definitã de cãtre specialişti ca posibilitatea de a transforma în bani un plasament, într-un timp cât mai scurt şi fãrã ca acest demers sã conducã la scãderea valorii sale. De exemplu, în cazul unui depozit bancar la 3 luni lichiditatea este destul de redusã pentru cã desfiinţarea sa înainte de scadenţă conduce la pierderea dobânzii. În schimb, o deţinere de acţiuni la o

24 definiţie conform Dicţionar Financiar – www.eafacere.ro

25 *** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p.11 26 *** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p.11 - 12

companie foarte tranzacţionatã la bursã se poate transforma în bani în termen de 3-4 zile lucrãtoare fãrã ca acest lucru sã conducã la scãderea preţului de piaţã şi deci la o potenţialã pierdere de randament pentru investitor. Piaţa capitalului în România În România instituţiile şi mecanismele pieţei financiare în forma lor actuală au început sã se cristalizeze începând cu anii '90. Prima lege a pieţei de capital, Legea 52, a apãrut în anul 1994. Tot în acest an s-a înfiinţat şi Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare (CNVM) ca autoritate de reglementare şi supervizare a pieţei de capital. Dupã o pauzã de jumãtate de secol, Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţatã în anul 1995, primele tranzacţii fiind derulate în luna noiembrie. În anul urmãtor, 1996, a fost înfiinţatã a doua piaţã de tranzacţionare a acţiunilor din România, RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations), constituitã dupã modelul pieţei NASDAQ din Statele Unite ale Americii. Începutul pieţei de capital în ţara noastrã a fost legat de Programul de Privatizare în Masã27, prin care s-a realizat privatizarea a peste 5.000 de companii deţinute de stat prin distribuirea în mod gratuit a unei pãrţi a capitalului acestora cãtre toţi cetãţenii României în vârstã de peste 18 ani. Procesul de privatizare s-a continuat prin vânzarea acţiunilor rãmase în proprietatea statului cãtre investitori strategici şi financiari, români şi strãini. Piaţa RASDAQ a fost constituitã pentru a asigura cadrul de tranzacţionare a acţiunilor firmelor privatizate. Astfel, s-a acordat posibilitatea de vânzare deţinãtorilor individuali, posesori ai certificatelor de acţionar emise în urma privatizãrii, şi posibilitatea de cumpãrare investitorilor interesaţi de plasamente pe piaţa de capital. În anul 2005 s-a finalizat procesul de fuziune al celor douã pieţe de tranzacţionare, Rasdaq şi Bursa de Valori, entitatea rezultatã (pãstrând numele şi mecanismele Bursei de Valori) prezentându-se ca o piaţã financiară puternicã din Europa Centralã şi de Est. Aşa cum se poate observa în graficul următor, bursa a cunoscut o dezvoltare continuă. Bursa de Valori este condusã de un Consiliu de Administraţie format din nouã membri, ce include un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Începând cu anul 2008, Bursa de Valori Bucureşti a implementat un Cod de Guvernanţă Corporativă, care este actualizat anual în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Unitatea de învăţare 14

Piaţa Valutară

Valutele se pot grupa în valute liber convertibile şi valute cu convertibilitate limitată. Valutele convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele

solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul. Până în ultimul sfert al secolului XX noţiunea de convertibilitate viza şi convertibilitatea valutelor în aur.

Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată interna-ţionale pe plan regional sau în întreaga lume. În prezent, monedele prin-cipale utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro.

Celelalte valute sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în sume limitate şi în condiţii strict reglementate.

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval

de timp determi-nat, al căror obiect îl constituie valutele.

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ deter-minat. Acest raport cantitativ, în care o

27 In august 1992, 15,5 milioane cetăţeni români au primit certificate de proprietate tranzacţionabile, cu valoare nominală de 25.000 lei. Certificatele de proprietate puteau fi tranzacţionate fără restricţie, (cu toate că nu a existat o piaţă organizată pentru ele) sau puteau fi schimbate contra acţiuni, insă numai in cadrul privatizarilor prin metoda MEBO si a ofertelor primare de acţiuni. Metoda MEBO a jucat un rol esenţial in acea perioadă. Incepând din 1994 aproximativ 1500 de companii au fost vândute asociaţiilor formate din salariaţi şi conducere in schimbul certificatelor de proprietate şi / sau contra numerar de către FPP-uri şi numai contra numerar de catre FPS. Incepând cu martie 1995 s-au lansat şi 113 oferte primare de acţiuni. Primele companii aduse la cota Bursei de Valori Bucureşti au provenit în cea mai mare parte din rândul acestora. (Sursa: Pogonaru F., Apostol C., Evoluţia pieţei de capital, CPPE/Lucrare nr. 9/Octombrie, 1999)

valută se schimbă cu alta, se numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale, exprimat în altă monedă.

O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un număr mare de alte valute. De aceea, cursul unei valute se exprimă într-un şir întreg de alte valute, limitat în ultimă instanţă doar de numărul monedelor naţionale, diferite de ea. Se poate scrie în consecinţă:

x valută A = y valută B x valută A = z valută C x valută A = v valută D Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite metode de cotare): direct şi indirect. În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei

ţări străine, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii, naţionale, care asigură echivalenţa.

În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele străine, care asigură echivalenţa.

În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima pentru operaţiunile valutare care au loc între băncile SUA, iar a doua pentru operaţiunile efectuate cu valute europene.

Cursul valutar depinde de raportul dintre cererea şi oferta de valute. Cererea de valută este, în principal, determinată de:

a) cererea de monedă naţională din partea investitorilor străini; b) cererea de bunuri de import ale unei ţări din partea rezidenţilor altor ţări; c) tranzacţiile speculative.

De exemplu, când firma germană Daimler-Benz a cumpărat firma americană Chrysler a avut nevoie de dolari, tot aşa cum, atunci când firma japoneză Sony a cumpărat Columbia Pictures a plătit 3 miliarde de dolari. Aşadar, investitorii au fost nevoiţi să cumpere mai întâi dolari generând o creştere a cererii de dolari. (a)

Tot aşa, pentru satisfacerea cererii din ce în ce mai mari de telefoane mobile Iphone cumpărătorii din afara SUA determină creşterea cererii de dolari. (b)

În perioada de vârf a inflaţiei din România anilor ’90, cererea de dolari şi alte valute convertibile a crescut considerabil ca urmare a atât a tendinţei de protejare a economisirilor, cât şi în vederea obţinerii unor câştiguri speculative. (c)

Oferta de valută este determinată de factori similari cererii de valută, văzuţi ca în oglindă: 1) investiţiile străine într-o ţară; 2) cererea de bunuri de export din partea străinilor; 3) tranzacţiile speculative. Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sinteti-zează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor

variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. Balanţa activă a unei ţări

(exporturile nete = valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa comercială pasivă (importurile nete = valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.

Evoluţia inflaţiei în diverse ţări . Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări în situaţia în care între cele două ţări există relaţii valutare, iar cursurile celor două monede sunt flexibile (flotante).

Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce oferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.

Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor economici într-o valută oarecare antrenează ridicarea cursului acesteia, întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar creşterea încrederii apare pe fondul proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu evoluţia lor pozitivă în ţara care a emis moneda mai mult solicitată. Starea de spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra cursului valutei, izvorăşte tot din motive de ordin economic.

Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să apară însă şi dintr-o evaluare incorectă a dinamicii unei economii naţionale şi a cursului monedei sale, ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu adevărul, propagate spontan sau conştient de grupuri interesate.

Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară

Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează autorizat, de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. Şi unele şi celelalte se numesc operatori valutari.

Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară, efectuează: – operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură, construcţii, insti-tuţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);

– operaţiuni pe cont propriu; – operaţiuni între ele. Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de

cont) şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging. a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48

de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului. O operaţiune contractată marţi, de pildă, se finalizează joi, ultima zi fiind numită ziua valutei. Aceste operaţiuni includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către publicul non bancar. Cumpărarea de valută se face, în principal, pentru achitarea mărfurilor procurate de pe piaţa internă sau din import.

Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul aceleiaşi zile), în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de valută. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl poate ridica; ea încasează, ca urmare, sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când, la cursul fixat, cererea este insuficientă, pentru a vinde mai mult, banca reduce cursul.

b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi de o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract.

De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial. Profitul încasat de unul din partenerii tranzacţiei reprezintă, fireşte, o pierdere pentru celălalt. Ca şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu titluri de valoare, şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu valută, vânzătorul câştigă când cursul scade între T0 şi T1, iar cumpărătorul – când cursul creşte.

Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. Un agent economic poate achiziţiona valută (convenabil) la vedere, în luna mai de exemplu, urmărind vânzarea ei, peste două, trei luni, dacă anticipează creşterea cursului.

c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri. În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi, care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii impor-tatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea înseamnă revenirea la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor, la scadenţă, importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară.

Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face pornind de la prezumţia scăderii cursului ei, între T0 şi T1. Dacă anticiparea se dovedeşte corectă, la termen, importatorul încasează pe valuta vândută o sumă mai mare de bani decât cea folosită pentru a plăti – tot la termen – valuta cerută de onorarea facturii; el evită, astfel, riscul şi are la dispoziţie un plus de bani, în raport cu ipoteza în care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară.

Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit . Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valu-tar . Profitul încasat de bănci, din asemenea operaţiuni, provine din câteva surse:

– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite; – diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite; – diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite28. Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt

operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul

28 Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p.

84-85.

unor convenţii sau aranjamente. Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb

manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar.

Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu se limitează la schimbul cu valutele de cont (numit şi schimb tras).

Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională, sub acţiunea exercitată de multiple cauze,

dintre care o parte au fost succint analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale, evoluţia exporturilor şi importurilor, turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).

Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import pentru alte ţări. Când moneda ţării exportatoare se depreciază, exportul ei este favorizat, întrucât importul din această ţară devine mai ieftin (presupunem că preţul mărfii exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură decât s-a devalorizat moneda).

Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează ţările cu valute nedepreciate să cumpere, de la prima, mai multe mărfuri, sporind astfel încasările valutare ale acesteia.

Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective, adică îl frânează. Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu monedă depreciată se înscriu în principiile generale ale cererii şi ofertei. Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reduce-rea preţurilor la mărfurile exportate – sporeşte cererea ţărilor importatoare (cumpărătoare). Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu creşterea preţurilor mărfurilor importate în ţara respectivă – contractă cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări, a căror monedă nu s-a depreciat.

Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale, asupra importului şi exportului unei ţări, pot genera trecerea treptată de la o balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară. Această „substituire” se resimte negativ, însă, în balanţele comerciale ale altor ţări, îndeosebi în situaţia în care ţara a cărei monedă s-a depreciat exportă un volum mare de mărfuri, graţie puterii sale economice însemnate.

Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul, întrucât îl ieftine şte.

Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra turismului. Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea monedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului extern.

Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.

Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani depreciaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.

Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avanta-jează pe creditori şi dezavantajează pe debitori . Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.

Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine

pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să reiasă că datorii externe absolute egale, contractate de diferite ţări, sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu procente ale datoriei externe din PIB. cu totul inegale, în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică a statelor debitoare. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate.

Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp, circumscris de durata creditului. De obicei, rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie, ea fiind necesară pentru dobândirea resurselor cerute de plata datoriei. Debitorii plătesc, însă, creditorilor externi şi o dobândă anuală, dependentă de suma totală a împrumutului şi de rata dobânzii.

Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală reprezintă serviciul datoriei externe. Dacă dobânda anuală nu se plăteşte la termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit nou) şi începe să se calculeze dobânda la dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor.

Unitatea de învăţare 15 Resursele Naturale şi Renta. Preţul Pământului

Resursele naturale însumează zăcămintele de minerale şi minereuri, terenurile cultivabile, pădurile şi apele de care dispune o ţară. Resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile. Resursele naturale se pot clasifica astfel:

- resurse regenerabile, - resurse neregenerabile Resursele regenerabile sunt cele care se refac după fiecare epuizare prin consum, putând fi folosite pe termen

nelimitat dacă sunt utilizate raţional; dacă sunt consumate la o rată care depăşeşte rata lor naturală de refacere, ele se vor diminua şi în cele din urmă se vor epuiza.

Resursele neregenerabile sunt acelea ce odată extrase, exploatate se epuizează şi nu se refac fie niciodată, fie în termene economice admise.

Resursele pot, de asemenea să fie clasificate pe baza originii lor ca fiind: - resurse biotice, derivate din animale şi plante, - resurse abiotice, derivate din pământ, aer, apă (chiar şi derivate din natură). Resursele naturale ale unei ţări constituie o componentă importantă a bogăţiei sale fapt care influenţează

statutul economiei naţionale a statului în economia mondială influenţa şi autoritatea pe plan internaţional. Se poate observa că statele cele mai dezvoltate sunt cel mai puţin dependente de resursele naturale. Totuşi statele dezvoltate sunt cel mai puţin dependente de resursele naturale.

În ultimii ani, procesul rapid de epuizare a capitalului natural şi încercările de a se trece la un model de dezvoltare raţională, durabilă au fost principalele probleme în dezbaterea agenţiilor de dezvoltare. Resursele naturale se abordează în dinamica lor, iar progresul tehnico-ştiinţific duce la:

- lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (atragerea în circuitul economic a unor zăcăminte naturale),

- extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând avantajoasă exploatarea unor zăcăminte situate la mari adâncimi,

- sporirea eficienţei utilizării resurselor.

Renta a fost studiată mult timp doar în legătură cu factorul de producţie pământ, ulterior analiza ei s-a extins spre ceilalţi factori de producţie cu ofertă inelastică şi cu cerere constant superioară ofertei.

În acest domeniu renta este expresia existenţei a două tipuri de monopoluri: a) monopolul proprietăţii private asupra pământului; b) monopolul asupra pământului ca obiect de exploatare. Primul monopol, cel al proprietăţii private impune ca orice doritor de a-şi investi capitalul în agricultură, dar îi lipseşte factorul de producţie pământ, să şi-l poată procura prin închiriere (arendare) de la proprietarul acestui factor, în schimbul unei plăţi cunoscută sub denumirea de arendă.

Componenta cea mai importantă a arendei este constituită din rentă, reprezentând plata pentru cedarea unui bun proprietate privată spre folosire investitorului. Alături de aceasta, în arendă, pot fi înglobate şi plata pentru amortizarea investiţiilor deja făcute pe terenul respectiv, pentru alte cheltuieli de amenajare a acestuia. Această formă a rentei se plăteşte pentru orice teren întotdeauna, neexistând altă posibilitatede a exercita folosinţa sa în vederea realizării anumitor investiţii. Dacă proprietarul însuşi investeşte în teren, pri preţul produselor comercializate el trebuie să-şi recuperezevenitul datorat acestui drept.

Cel de-al doilea monopol, al pământului ca obiect de exploatare, trebuie înţeles în sensul că, în calitate de factor de productie, pământul în totalitatea sa este limitat, precum şi limitate sunt diferitele categorii de terenuri: foarte bune, bune şi foarte slabe, pentru producţia agricolă. În condiţiile în care producţia pe terenurile foarte bune este insuficientă acoperirii cererii, obligatoriu (în mod obiectiv) se impune necesitatea luării în cultură, exploatării, şi a categoriilor de terenuri mai slabe din punct de vedere al fertilităţii lor. În aceste condiţii obiective, naturale, preţurile produselor agricole se formează într-un mod diferit faţă de cele din industrie, fapt relevat de noi atunci când am studiat categoria preţului de echilibru. Acesta nu este altceva decât un preţ mediu al produsului dintr-o

ramură, la care se ajunge prin permanentul joc al cererii şi ofertei şi al mutării permanente a punctului de echilibru. Renta este o formă de venit pentru dreptul de folosinţă al unui factor a cărui utilizare este extrem de limitată şi

a cărui ofertă este rigidă (inelastică, perfect elastică) la modificarea preţului; renta este plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile. Oferta rigidă în raport cu cererea va determina o creştere a preţului de vânzare peste nivelul lui de echilibru, ceea ce va aduce posesorului factorului respectiv un venit suplimentar.

Pentru arendaş renta este o plată pentru folosirea terenului, care se constituie într-un element al costului de producţie.

Renta economică poate fi: - absolută ; - diferenţială (renta factorilor de producţie rari sau de calitate deosebită); - de menţinere a destinaţiei unui factor de producţie.29 Legea randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori

constanţi cu un alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, în prima etapă, mărirea producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai slab, şi în final să scadă.

Practica îndelungată a combinării şi substituirii factorilor a arătat că folosirea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie asigură randamente diferite: la început crescătoare, apoi în stagnare, ca în final să descrească. Mărimea rentei depinde de volumul producţiei marginale realizate prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie; această rentă are o evoluţie oscilantă.

Formele de rentă s-au diversificat, mai importante fiind: - Renta funciară–obţinută în agricultură. - renta minieră - din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei

de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie. - renta în construcţii – depinde de cererea şi oferta pentru terenurile destinate construcţiilor, cât şi de

calitatea şi poziţia acestor terenuri ; - renta de monopol – este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători care să plătească un preţ

ridicat acelor proprietari care au factori de producţie rari şi nesubstituibili (cu proprietăţi deosebite) ; - renta de abilitate – înseamnă venituri suplimentare obţinute datorită aptitudinilor şi calităţilor

excepţionale ale unei persoane (costul de oportunitate); - renta consumatorului – venitul suplimentar obţinut de pe urma preţului, mai ridicat, pe care un

consumator este dispus să îl achite pentru o marfă, faţă de preţul plătit în realitate, care ar fi mai mic; - renta producătorului – câstigul suplimentar obţinut atunci când marfa este vândută la un preţ mai mare

decât cel anticipat iniţial; - renta conjuncturală – comercială şi industrială, este legată de beneficierea de împrejurări favorabile, ce

permit realizarea unor câştiguri suplimentare; - renta de marcă – de autor sau model, reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri la care nu au acces

alte persoane. Formula de calcul a rentei: R = V – (C + Pr) , în care: R – renta, V – venitul încasat, C – costul sau cheltuielile de producţie, Pr – profitul

Preţul pământului este direct proporţional cu mărimea rentei şi invers proporţional cu rata dobânzii. Preţul pământului = Rx100 / d , unde: R – renta anuală, d – rata dobânzii anuale, în procente

Factorii care influenţează, direct sau indirect, preţul pământului sunt următorii:

- mărimea şi evoluţia rentei. Din formula de calcul a preţului pământului s-a văzut clar că renta şi preţul pământului evoluează în acelaşi sens şi se condiţionează reciproc;

- cererea şi oferta de terenuri. Limitarea pământului ca suprafaţă imprimă ofertei un caracter rigid astfel încât preţul evoluează, mai ales, în funcţie de mişcarea cererii persoanelor dispuse să facă investiţii în

29 Lipsey – Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg.389

terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi utilit ăţi agricole, pot exista fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să-şi păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin.

- cererea şi oferta de produse agricole. Creşterea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea acestora stimulează cererea de pământ şi urcă preţul acestuia, în condiţiile ofertei inelastice a pământului.

- folosirea alternativă a pământului. Acea folosinţă a terenului (agricultură, construcţii, silvicultură, turism etc) care asigură cel mai ridicat preţ influenţează preţul pământului.

- rata dobânzii bancare. Preţul pământului este în raport invers proporţional cu rata dobânzii; depunerea disponibilităţilor băneşti la bancă sau alte instituţii financiare este o alternativă la cumpărarea de terenuri, dacă dobânda primită este mai atractivă decât preţul primit pe terenul respectiv.

- ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Creşterea valorii pământului-capital determină creşterea preţului acelor parcele, precum şi datorită infrastructurii realizate care oferă posibilităţi mai bune de exploatare. Preţul terenurilor a înregistrat pe perioade mai mari de timp tendinţe nete de creştere, cu unele oscilaţii.

Ultimii 5-7 ani sunt caracterizaţi de creşterea substanţială a preţului pământului în toate ţările lumii. Aceasta s-a datorat sporirii investiţiilor realizate şi a creşterii cererii pentru pământ în condiţiile unei oferte rigide.

Unitatea de învăţare 16 PROFITUL

Profitul, ca şi salariul, dobânda şi renta, este o formă fundamentală a venitului care, trebuie definit şi explicată sursa de provenienţă. In accepţiunea cea mai largă, profitul este diferenţa dintre venitul total încasat şi costul total de producţie aferent (Pr = V – Ct). La nivel de produs, este diferenţa dintre preţ şi costul total mediu ( Pr = P – Ctm). Această definiţie, după anumiţi economişti, este prea restrânsă, deoarece profitul este redus la cel contabil care, rezultă din diferenţa costului de producţie contabil şi venitul încasat. Ori, costul contabil ia în calcul numai cheltuielilor contabile efectuate către furnizorii terţi de factori de producţie şi servicii. Un asemenea mod de calcul contabil, nu ia în evidenţă eforturile pe care le depune întreprinzătorul fie, în calitatea sa de maneger fie, de propritar al unor factori de producţie utilizaţi în procesul de producţie sau servicii, şi, în consecinţă nu sunt recompensaţi. In virtutea acestei abordări se introduce noţiunea de profit economic care ia în calcul costul de oportunitate, costul alternativelor sacrificate. De exemplu, pentru acei factori de producţie proprii sau pentru abilitatea şi înaltul profesionalism, întreprinzatorului i-ar reveni o recompensă, o rentă de abilitate dacă ar lucra în terţe unităţi.

În prezent, profitul este tot mai des abordat ca fiind o formă de remunerare, de recompensă, o primă ce revine întreprinzătorului pentru iniţiativele şi inovaţiile la care participă dar, şi pentru risc şi incertitudine. In acest sens se evidenţiază mediul concurtenţial intens, în care companiile transnaţionale ocupă un loc tot mai important pe piaţă, datorită nivelului lor competitiv ridicat, capacităţii financiare de care dispun, împărţirii riscurilor, ca efect al diversificării şi al extinderii activităţilor în terţe ţări, unde costurile factorilor de producţie sunt mai mici, valorificându-se astfel oportunităţile respective şi generând profituri sustenabile dar, şi riscuri multiple date fiind condiţiile diferite din ţările primitoare de capital. A. Funcţii Prin funcţiile sale economice şi sociale, profitul îndeplineşte un rol important la nivel micro şi macroeconomic. * Profitul motivează pe întreprinzător în alegerea alternativelor privind activităţile economice care satisfac din punct de vedere al avantajului relativ (cost de oportunitate) şi absolut (cost de productie); * Stimulează pe întreprinzător la raţionalitate şi utilizare eficientă a resurselor materiale şi umane astfel încât, cheltuielile de producţie şi desfacere să fie minime iar rezultatele maxime; * Maximizarea profitului constituie un imbold pentru întreprinzător să dezvolte şi să diversifice activitatea. Profitul, ca venit, este pe de o parte, utilizat de către prorietar pentru satisfacerea nevoilor personale iar pe de altă parte, costituie sursa autofinanţării investiţiei – motor al dezvoltării unităţilor economice cu impact la scară natională şi mondială ; * Profitul stimulează tendinţa de migrare a capitalului la nivel naţional şi mondial. Posibilitatea obţinerii unei rate mai ridicată a profitului generează o înclinaţie de reorientare a investiţiilor spre domenii cu o înaltă productivitate şi eficienţă; * Profitul are o funcţie importantă în finanţarea şi stimularea dezvoltării cercetării ştiinţifice care, la rândul

ei, contribuie la restructurarea activităţilor în concordanţă cu exigenţele cantitative şi calitative ale pieţei de bunuri economice şi servicii. Intreprinderile sunt beneficiare ale cercetării şi dezvoltării dar şi generatoare de progres; * Funcţia de control şi informare. Randamentul descrescător al utilizării factorilor de producţie, se reflectă în tendinţa de scădere a ratei profitului. In consecinţă, managerul va analiza structura cheltuielilor de producţie, starea aparatului tehnic şi nivelul productivităţii, comparând aceşti indicatori cu cei din perioada anterioară şi ai competitorilor, concurenţilor, adoptând deciziile ce se impun. Profitul, are pentru întreprinzator şi rolul de barometru ce poate sesiza evoluţia mediului de afaceri; * Funcţia socială decurge din aportul întreprinzătorului, în calitatea sa de contribuabil, la formarea veniturilor la bugetul de stat, precum şi din participarea la diferite acţiuni de solidaritate pentru rezolvarea unor probleme de ordin social ale comunităţii. B. Forme După elementele care îl definesc, profitul se prezintă sub următoarele forme : a) Profitul brut care, reprezintă partea ce rămâne din venitul încasat după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie aferente (costul total de productie). Pr = V – Ct Pr =profit; V=venitul încasat; Ct = costul total de productie. Acest profit, după cum apreciau clasicii economiei politice, este acel venit numit rezidual. b) Profitul net este partea ce rămâne din profitul brut după ce au fost deduse următoarele elemente: dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariu ca recompensă pentru contribuţia sa la realizarea activităţii, arenda, chiria pentru terenul şi clădirea dacă este deţinătorul acestora, în calitate de proprietar şi impozite. c) Profitul normal (legitim, justificat) este remunerarea întreprinzătorului pentru iniţiativa, răspunderea şi riscul pe care şi le-a asumat în organizarea activităţii economice. Profitul normal este câstigul minim acceptat de către întreprinzător pentru demararea şi continuarea activităţii. Dacă acest profit este supus unei rate de impozitare prea ridicate sau altor prelevări nejustificate interesul întreprinzătorului se diminuează în a iniţia sau dezvolta afacerile. Profitul net, rezultat după scăderea impozitului, se mai numeşte şi profit admis. În peroada de criză un rol important şi activ îl au politicile economice ale guvernului din fiecare ţară care urmăresc, între altele, atingerea unor ţinte macroeconomice. Politicile financiare şi monetare, în cazul diminuării ratei de impozitare şi a ratei de referinţă a dobânzii, pot avea un rol stimulativ pentru agenţii economici în intensificarea iniţiativelor de relansare a activităţilor cu impact pozitiv asupra ocupării forţei de muncă şi mediului social. d) Profitul pur sau supraprofitul este cel obţinut în anumite condiţii determinate care îl favorizează pe întreprinzător, el ne fiind rezultat al sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Acest profit se obţine prin practicarea de către întreprinzători a unor preţuri mai ridicate, când există o poziţie de monopol în producerea şi/sau desfacerea unui bun, ori beneficiază de efectul monopolului natural. In aceste cazuri concurenţa nu mai are rolul de a regla preţul, ceea ce conduce la o redistribuire nejustificată a veniturilor consumatorilor. John Kenneth Galbraith, analizând poziţia de monopol sau de oligopol, sublinia că “datorită acestei supremaţii, preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari, iar producţia mai scazută decât ar fi în cazul în care vânzătorii ar fi mai numeroşi. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult şi dispun de produse şi servicii mai puţine decât ar avea nevoie…….Distribuirea venitului este deviată în favoarea monopolului”30. Acest profit poartă denumirea şi de profit excedentar. e) Profitul marginal este rezultat din valorificarea producţiei marginale, ca diferenţă dintre venitul marginal, obtinut din vânzarea producţiei marginale, şi costul marginal aferent. Profitul marginal maxim se obţine când costul marginal este la cel mai scăzut nivel.

Cuantificarea profitului şi factorii care influenţează dinamica sa

A) Cuantificarea profitului. Intreprinzatorul este preocupat să măsoare rezultatele obţinute în uma utilizării şi consumării de factori de

producţie care, au stat la baza producerii de bunuri şi servicii. In funcţie de randamentul obţinut la capitalul

30 John Kenetth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politica, 1982,pag.147

investit va lua decizia de a continua, dezvolta, reduce sau chiar de a renunţa la activitatea respectivă. Mărimea profitului se poate calcula, măsura în mod absolut şi relativ.

În mărime absolută profitul se exprimă prin masa profitului care, reprezintă suma ce rezultă din diferenţa dintre venitul încasat şi costul total de productie. ( Pr = V – Ct). Profitul exprimat relativ (procentual) se cuantifică prin raportarea masei profitului la factorii participanţi la producerea sa, exprimându-se prin diferite rate: 1) Rata economică a profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului şi capitalul total utilizat (capital propriu şi împrumutat). Ea exprimă profitul, efectul pe unitate de capital propriu şi imprumutat utilizat în vederea obţinerii de bunuri economice. In funcţie de eficienţa rezultată din compararea profitului ce revine pe unitate de capital propriu şi împrumutat agentul economic poate aprecia dacă, prin investiţia proprie şi prin îndatorare faţă de bancă, decizia a fost profitabilă. Pr ec* = Pr /C T x 100 ; Pr ec* = rata economică a profitului Pr = profit C.T. = capital total (propriu şi împrumutat) 2) Rata financiară a profitului exprimă raportul procentual dintre profit şi capitalul propriu. Arată profitul ce revine pe unitate de capital propriu investit şi, în măsura în care agentul economic apreciază că se înscrie aşteptărilor va continua, dezvolta activitatea în caz contrar, se va orienta spre un alt domeniu mai profitabil. Pr fin* = Pr / C x100 ; Pr fin* = rata financiară a profitului C = capitalul propriu 3) Rata comercială a profitului este raportul procentual dintre profit şi cifra de afaceri (încasări din valorificarea rezultatelor). Exprimă profitul pe unitate de încasări. Agentul economic poate compara rata comercială curentă cu cea din anul sau anii precedenţi putând să estimeze starea pieţei pentru produsul sau serviciul oferit. Pr ca* = Pr / Ca x100 ; Pr ca* = rata comercială a profitului Ca = cifra de afaceri 4) Rata rentabilit ăţii reprezintă raportul procentual dintre profit şi costul total de producţie. Pr* = rata rentabilităţii Pr* = Pr / Ct x100 Ct = cost total Această rată exprimă profitul ce revine pe unitate de cost total de productie, sau altfel spus, pe unitate de factori de producţie consumaţi. Ea pune în evidenţă în ce măsură firma a reuşit să valorifice eficient factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi care au participat la obţinerea profitului într-o anumită perioadă dată de timp. In funcţie de diferenţierea sau decalajul existent dintre ratele de profit obţinute în diferite domenii de activitate va avea loc o migrare a capitalurilor spre cele cu profitabilitate ridicată. Produsele cu rata scăzută a profitului nu vor fi atractive iar, dacă constituie marfă de export, vor influenta negativ asupra balanţei comerciale. Această rată a profitului are un rol important în reorientarea investiţiilor spre aumite produse, subramuri, ramuri care asigură o rentabilitate ridicată. Pragul minim al rentabilitătţii este marcat de egalitatea veniturilor obţinute cu cheltuielile de productie sau, când preţul este egal cu costul total mediu de producţie. Menţinerea rezultatelor economice la acest prag, pe termen lung, generează condiţii pentru falimentul unităţii în cauză. Deci, pentru a supravieţui şi a se dezvolta unităţile economice trebuie să fie rentabile. B) Factori care influentează dinamica profitului. Din multitudinea de factori menţionăm pe următorii : * Nivelul preţurilor factorilor de producţie. Ca orice consumator raţional şi agenţii economici vor urmări să procure factori de producţie la preţuri cât mai mici pentru ca şi costul de productie să fie cât mai mic; * M ărimea costului unitar (mediu) de producţie. Cu cât acesta este mai mic creşte diferenţa dintre preţ şi costul total mediu de producţie, care reprezintă profitul (ceteris paribus); * Nivelul preţului de piaţă influenţeză mărimea profitului. Creşte preţul şi costul de producţie râmane constant sau creşte costul total mediu de productie dar cu condiţia ca preţul să aibă o dinamică mult mai mare, mărind diferenţa dintre costul total mediu de producţie şi preţ; * Creşterea volumului vânzărilor măreşte masa profitului ( ceteris paribus);

* Reducerea chetuielilor de publicitate, depozitare şi distribuţie în componenta valorică a fiecărui produs ; *Viteza de rotaţie a capitalului. Ea se exprimă fie, prin numărul de rotaţii în unitatea de timp fie, prin durata unei rotaţii. Cu cât numărul de rotaţii va fi mai mare în unitatea de timp şi durata unei rotaţii a capitalului va fi mai mică deci, viteza de rotaţie a capitalului utilizat va creşte, efectul va fi sporirea producţiei şi a profitului ; * Reducerea cheltuielilor salariale pe unitate de produs cu condiţia ca productivitatea medie a muncii să crească mai mult decât sporeşte salariul mediu; * Dimensionarea raţională a cheltuielilor cu aparatul administrativ; * Impărţirea riscului prin diversificarea actvităţilor. Companiile transnaţionale măresc masa profitului sau compensează din pierderi datorită investiţiilor alternative şi delocalizării activităţilor spre zone mai avantajoase economic; * Preţul de transfer practicat, la scară mare, de companiile transnaţionale este un instrument de transfer de valoare nou create din ţara gazdă, primitoare a capitalului străin, către ţara de origine; * Rată de impozitare optimă care să asigure un echilibru între intresul economic al agenţilor economici de a obţine profitul aşteptat şi cel social, asigurat din veniturile bugetului de stat a căror sursă este impozitul pe profit.

Maximizarea profitului

Posibilităţile de maximizare a profitului depind de tipul de piaţă şi de abordarea în timp, adică pe

termen scurt sau lung. In condiţiile concurenţei perfecte, maximizarea profitului, pe termen scurt, este în funcţie de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. Joseph E. Stiglitz apreciază că, decizia care trebuie luată nu este aceea de a produce sau nu, ci aceea de a produce sau nu încă o unitate din podusul respectiv. Decizia ţine de “compararea venitului marginal pe care îl va primi prin producerea a unei unităţi suplimentare – care reprezintă chiar preţul bunului – cu costul marginal”31.

Presupunând că o firmă va spori producţia cu o unitate suplimentară, în mod normal, va avea loc o creştere atât a costului marginal cât şi a venitului marginal, care se va obţine ca urmare a vânzarii pe piaţă a produsului suplimentar obţinut. Venit marginal minus cost marginal egal profit ( Vmg – Cmg = Pr ). În concluzie, agentul economic va produce mai mult, pe intrvalul de timp, cât venitul marginal depăşeşte costul marginal şi realizează profit. Atunci când, venitul marginal va fi mai mic decât costul marginal, producerea unei unităţi suplimentare va genera o scădere a profitului. În această situaţie, firma va reduce producţia până în punctul în care costul marginal va fi egal cu venitul marginal. In concluzie, maximizarea profitului se va asigura la acel nivel al producţiei la care venitul marginal va fi egal cu costul marginal. Altfel spus, costul marginal este egal cu preţul de vânzare ( Cmg = P ). Această egalitate corespunde momentului de echilibru al activităţii agentului economic. Profitul maxim depinde de mărimea venitului mediu şi al costului total mediu, având în vedere influenţa variaţiilor costului marginal asupra dinamicii costului total mediu.

Fig. 16.1. Maximizarea profitului pe termen scurt

Figura 1 pune în evidenţă relaţia costului marginal cu preţul pe termen scurt. In punctul B costul marginal corespunde cu preţul produsului suplimentar. La această egalitate agentul economic nu pierde dar nici nu obţine profit din vânzarea unităţii suplimentare şi, în consecinţă, nu va fi interesat să sporească producţia. El

31 Joseph E Stiglitz, Carl E Walsh, Economie,Editura, Economica, Bucureşti, 2002, pag. 159-160

va obţine totuşi, profit din producţia anterioară (vezi punctul E pe abcisă) ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul total mediu.

Piaţa de oligopol generează condiţii de maximizare a profitului în funcţie de raporturile ce se stabilesc între firme. In cazul în care firmele intră în cartel deci, cooperează, împart pieţele de desfacere, stabilesc cota de producţie şi preţul care asigură supraprofit. Concurenţa este foarte redusă dar, o atare situaţie nu exclude destrămarea cartelului. Firmele ieşite din cartel caută să beneficieze de un nou mediu de afaceri care să le ofere condiţii pentru obţinerea profitului aşteptat. Sunt situaţii în care firma – oligopol fixează preţul şi apoi producţia care este, după cum sublinia J. K. Galbraith, pusă în concordanţă cu ceea ce se poate vinde la preţul respectiv. Este posibil ca o firmă din aceeaşi ramură să fixeze un preţ mai mic faţă de cel stabilit de firma concurentă dar, vor exista presiuni din partea celei care a stabilit preţul iniţial. La nivelul marilor companii - oligopol “exista o convenţie care condamnă un astfel de comportament şi care este aproape perfect respectată. Este o remarcabilă exemplificare a capacităţii de a identifica şi respecta comunitatea de interese când este vorba de bani”32.

Dominaţia firmei- monopol într-o anumită ramură, până la sosirea unui concurent, generează suprapraprofit, adică un profit de monopol peste cel normal, datorită practicării unui preţ de mnopol care este mai ridicat faţă de preţul format în lupta de concurenţă. Preţul de monopol este constituit din costul mediu de producţie plus profitul normal plus profitul de monopol. Dominaţia monopolului este o stare temporară pe de o parte, pentru că există o legislaţie care împiedică formarea de monopoluri iar, pe de altă parte, se infiltreză firme care doresc să beneficieze de condiţiile care permit obţinerea unui profit suficient de satisfacator până la echilibrarea ofertei cu cererea pe segmentul dominat de firma-monopol. Maximizarea profitului este efectul atingerii acelui volum al producţiei până la care, în expresie valorică, întreprinzătorul, în funcţie de mecanismul de formare a preţurilor pe diferitele pieţe cu concurenţă imperfectă, obţine scopul urmărit având în vedere rapotul preţ-cost mediu-cost marginal şi poziţia pe care o deţine pe piaţă.

În prezent, profitul nu mai poate fi apreciat doar ca un rezultat al raportului cost-preţ. Condiţiile de obţinere s-au diversificat. Firmele care reuşesc să sporească gradul de diferenţiere a propriilor produse prin noi proprităţi, fiabilitate, calitate, să diversifice produsele cu caracter de noutate prin intrducerea rezultatelor cercetării au şansa de a rezista în lupta de concurenţă şi de a obţine profit.

32

John Kenneth Galbraith, Stiinta economica si interesul public, Ed.Politica,Bucuresti, 1982, p. 152