lect. univ. dr. Şerban-cernat claudia - sjea-bv.spiruharet.ro · dreptul concurenţei, ramură de...

UNIVERSITATEA ”SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE,

ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE BRAŞOV

DREPTUL CONCURENŢEI

Fişe de sinteză

Ediţia a II-a revizuită şi completată

LECT. UNIV. DR. ŞERBAN-CERNAT CLAUDIA

BRAŞOV 2018

1

DREPTUL CONCURENŢEI. FIŞE DE SINTEZĂ

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE Pag. 2

FIŞA 1. Concurenţa-origini, caracteristici, funcţii Pag. 3

FIŞA 2. Dreptul concurenţei- definiţie, obiect, caractere juridice Pag. 6

FIŞA 3. Piaţa relevantă. Clasificarea concurenţei Pag. 9

FIŞA 4. Autoritatea de concurenţă – Consiliul Concurenţei Pag. 14

FIŞA 5. Abuzul de poziţie dominantă Pag. 18

FIŞA 6. Concentrările economice Pag. 22

FIŞA 7. Ajutoarele de stat Pag. 26

FIŞA 8. Concurenţa neloială pe piaţa internă Pag. 32

FIŞA 9. Concurenţa neloială pe piaţa internaţională Pag. 42

FIŞA 10. Răspunderea juridică pentru concurenţă neloială Pag. 46

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ Pag. 55

EXEMPLE DE GRILE PENTRU EXAMEN Pag. 60

MODEL DE SUBIECTE PENTRU EXAMEN Pag.61

2

Cuvânt înainte Acest tip de curs universitar, un pic atipic, este destinat în principal studenţilor

facultăţilor de ştiinţe juridice dar şi celor ai facultăţilor de ştiinţe economice interesaţi de

manifestarea şi dimensiunea juridică a fenomenului concurenţei, cu atât mai mult cu cât,

dreptul concurenţei, ramură de drept nouă, se află în continuă evoluţie, racordată tot mai

mult la reforma realizată în domeniu la nivel comunitar.

Disciplină complexă care cuprinde şi elemente din dreptul financiar-fiscal, dreptul

proprietăţii intelectuale, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul

asigurărilor, dreptul transporturilor etc., dreptul concurenţei se află într-o continuă formare şi

cristalizare atât din punct de vedere teoretic cât şi al practicii judiciare şi administrative (a

Consiliului Concurenţei).

Având în vedere că atât examenele parţiale cât şi examenul final la această

disciplină se susţin oral, pentru o mai mare accesibilitate la însuşirea materiei, am ales ca

acest curs să fie prezentat sub forma de fişe sintetice, întrebări şi răspunsuri.

În speranţa că această abordare a disciplinei Dreptul concurenţei, vă va fi de un

real folos atât pentru examenele pe care le aveţi de susţinut cât şi în prcaticarea profesiei

Dvs. viitoare, nu-mi rămâne decât să vă doresc:

MULT SUCCES !

Lect.univ.dr. Şerban Cernat Claudia

3

FIŞA 1.CONCURENŢA- ORIGINI, CARACTERISTICI, FUNCŢII

1. CONCURENŢA-DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Noţiunea de concurenţă este folosită în toate relaţiile sociale. Această noţiune provine din

limba latină, de la termenul concurrere care înseamnă a se înfrunta. Din perspectivă istorică, competiţia a fost întotdeauna un factor care a stimulat comerţul. Evoluţia vieţii statale s-a concretizat, printre altele, în reguli convenţionale sau legale

destinate producţiei de mărfuri şi servicii şi transferului acestor activităţi către beneficiari. O anumită preocupare din partea comercianţilor şi a autorităţilor pentru instituirea unor reguli imperative care să guverneze activitatea de comerţ şi competiţia datează din perioada medievală. Concurenţa, în adevăratul ei sens, apare odată cu înlăturarea tuturor obstacolelor politice, economice şi sociale din calea libertăţii comerţului.

În contextul dezvoltării politice, economice şi sociale, competiţia s-a extins în spaţiul european, devenind astăzi un obiectiv principal al politicii comunitare

În sensul larg al accepţiunii, prin concurenţa se înţelege confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

În literatura juridică, ea este definită ca fiind rivalitatea sau lupta desfăşurată cu mijloace economice între comercianţi sau industriaşi pentru cucerirea pieţei, producerea şi desfacerea unor produse, atragerea şi menţinerea clientelei şi obţinerea de beneficii.

Într-o altă definiţie, mai simplificată, este considerată o luptă adesea acerbă între agenţii economici care exercită aceeaşi activitate sau o activitate similară pentru dobândirea, menţinerea şi extinderea clientelei.

Diversificarea conţinutului noţiunii de concurenţă a condus la formarea unei ramuri de drept distincte: dreptul concurenţei.

În literatura de specialitate, dreptului concurenţei îi sunt atribuite două accepţiuni diferite1:

în sens larg, prin dreptul concurenţei se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind reprimarea concurenţei neloiale şi restricţiile impuse concurenţei.

în sens restrâns, acest drept se restrânge la raporturile juridice privind combaterea concurenţei neloiale.

Concurenţa comercială constituie instituţia juridică fundamentală a dreptului concurenţei. Ca parte integrantă a realităţii economico-juridice, aceasta este influenţată permanent de

politica comercială internaţională. Politica de concurenţă urmăreşte să creeze pieţe cu concurenţă loială şi să prevină

formarea monopolurilor care îşi impun preţurile în detrimentul consumatorilor. Conlucrarea în acest domeniu se realizează prin Organizaţia Mondială a Comerţului şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, dar şi prin acorduri multilaterale sau bilaterale. În Raportul său anual, Organizaţia Mondială a Comerţului abordează problematica concurenţei

1 Lucia Irinescu, Dreptul concurenţei şi al concumatorilor, Facultatea “Al. Ioan Cuza” Iaşi, 2011, p.15

4

prin prisma interdependenţei cu structura pieţei, raporturile economice, sursele şi costurile concurenţei imperfecte, aspecte legate de relaţiile comerciale internaţionale.

Punctul de vedere al Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică s-a concretizat într-o definiţie potrivit căreia concurenţa se înfăţişează ca “o situaţie de pe o piaţă, în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câştiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, care constă în profituri, vânzări şi împărţirea pieţei”.

. Concurenţa, din punct de vedere economic, într-o anumită viziune doctrinară, reprezintă confruntarea deschisă, competiţia dintre agenţii economici vânzători-ofertanţi, în scopul atragerii de partea lor a clientelei (cumpărători-solicitanţi). Această confruntare pune în evidenţă, totodată comportamentul specific, interesat al subiectelor raporturilor concurenţiale, comportament ce se materializează în mod diferit, în funcţie de cadrul concurenţial şi de specificul diverselor pieţe2. Deci, din punct de vedere economic, noţiunea de concurenţă este analizată fie ca o relaţie între operatorii economici, fie ca şi comportament concurenţial sau ca o situaţie caracteristică mediului de afaceri (mediu concurenţial).

În concepţia altor economişti concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de proprietate care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea este o manifestare a liberei iniţiative.3

Concurenţa derivă din comportamentul operatorilor economici pe o anumită piaţă, bazat pe un interes personal, concretizat în obţinerea de avantaje concurenţiale în raport cu rivalii, referitoare la cota de piaţa, dominaţie prin costuri, inovaţie, fidelizarea clientelei.

Efectul benefic este recepţionat, în final, de către consumatori. Ei se pot bucura de diversitatea şi calitatea bunurilor şi a serviciilor, de preţul relativ scăzut de obţinere, de creativitatea operatorilor economici.

Concurenţa poate fi caracterizată şi ca o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii urmăresc să obţină o poziţie cât mai bună pe piaţa caracteristică, printr-o serie de metode, mijloace şi acţiuni având ca obiectiv testarea şi tatonarea forţelor pieţii.

Principalele căi pe care se poate desfăşura lupta de concurenţă sunt grupate în două categorii:

căi economice (ex: reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurenţilor, diminuarea preţurilor de vânzare, acordarea unor facilităţi consumatorilor etc.)

căi extraeconomice (ex: sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional, specularea situaţiilor critice cum ar fi: crize, războaie etc.)

După cum mijloacele utilizate sunt legale sau ilegale, concurenţa, ca şi fenomen economic, poate fi încadrată în categoria concurenţei loiale sau în cea a concurenţei neloiale4. Concurenţa loială- se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unor a din căile mai sus exemplificate, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor cumpărător-vânzător. Concurenţa neloială- constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, precum şi în utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă.

2 Titus Prescure, Curs de dreptul concurenţei comerciale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p.8 3 D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, Economie, Manual universitar, Ediţia a doua, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p260 4 A se vedea ptr detalii Titus Prescure, op.cit, p.9

5

3. FUNCŢIILE CONCURENŢEI Cele mai importante funcţii ale concurenţei sunt considerate a fi următoarele: a) stimulează progresul general şi deschide perspective de profituri convenabile pentru toţi

participanţii, favorizându-i pe cei abili şi eliminându-i pe cei care nu au mobilitatea necesară de adaptare la noile cerinţe

b) contribuie la reducerea preţurilor de vânzare c) influenţează în mod pozitiv psihicul agenţilor economici competitori, în sensul că un mediu

concurenţial imparţial este de natură să stimuleze creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor de consum

4.FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CONCURENŢA

Factorii care influenţează în mod direct tipurile şi modul de manifestare a concurenţei pot fi: a) numărul şi puterea economică a participanţilor la afaceri b) gradul de diferenţiere a bunului care satisface o anumită nevoie umană c) facilităţile acordate sau restricţiile ridicate în calea celor care intenţionează să intre într-o

ramură, pe o anumită piaţă d) gradul de transparenţă a pieţii e) raportul dintre ofertă şi cererea de bunuri f) complexitatea şi funcţionalitatea reţelei pieţelor într-o ţară sau alta g) conjunctura politică internă sau internaţională

În contextul internaţionalizării relaţiilor comerciale, concurenţa a dobândit noi dimensiuni. Competitivitatea economiilor naţionale, bazată pe creştere economică, nu se poate realiza decât prin favorizarea procesului concurenţial. Acest obiectiv poate fi atins prin stabilirea unor principii solide privind protecţia concurenţei, în temeiul cărora să fie sancţionate comportamentele care reprezintă un risc ridicat pentru prejudicierea consumatorilor. Aşa se explică şi faptul că la nivel comunitar reglementarea concurenţei a evoluat de la a fi considerată un instrument regulator al pieţei la a deveni un obiectiv al integrării. INTREBĂRI

1. Accepţiunile conceptului de „concurenţă” 2. Care sunt principalele căi prin care se poate desfăşura lupta de concurenţă 3. Care sunt cele mai importante funcţii ale concurenţei 4. Care sunt factorii care influenţează în mod direct tipurile şi modul de manifestare a

concurenţei

6

FIŞA 2.DREPTUL CONCURENŢEI- DEFINIŢIE, OBIECT,

CARACTERE JURIDICE 1.ORIGINILE DREPTULUI CONCURENŢEI

Originile dreptului concurenţei sunt înscrise virtual în principiul libertărţii comerţului şi industriei, care este un principiu general ale cărui consecinţe tehnice se dedublează în alte două principii: libertatea de a intreprinde şi libertatea de exploatare. Aceste două libertăţi sunt purtătoare ale unei a treia libertăţi, şi anume libertatea concurenţei.5 • Libertatea comerţului şi industriei- orice persoană este liberă să practice orice negoţ sau să

exercite indiferent ce profesiune, artă sau meserie pe care o consideră de cuviinţă, cu condiţia să se supună regulamentelor emise de autorităţile competente din domeniul respectiv;

• Libertatea de a intreprinde- orice comerciant sau alt profesionist poate să desfăşoare, în principiu orice activitate pe care o doreşte.

• Libertatea de exploatare- orice comerciant sau alt profesionist poate să-şi aleagă mijloacele pe care le consideră că-i vor asigura succesul intreprinderii sale, atât în ceea ce priveşte organizarea internă a acesteia, cât şi în raporturile externe cu concurenţii şi clientela sa.

• Libertatea concurenţei- libertatea competiţiei între intreprinderile care oferă, pe o piaţă determinată, produse sau servicii prin care se tinde a fi satisfăcute nevoi identice sau similare. Istoria dreptului concurentei este strict legată de istoria dreptului comercial, pentru că nu se poate vorbi de un drept al concurenţei în afara unor relaţii de drept economic, în general şi de drept comercial, în special. Dreptul concurenţei în sens larg este constituit din două ansambluri de reguli de inspiraţie

foarte diferită: primele, care constituie dreptul concurenţei în sens restâns, au o apariţie relativ recentă şi exprimă gradul de intervenţionism al statului în materie comercială, celelalte, de inspiraţie clasică, se preocupă mai mult de relaţiile bilaterale decât de organizarea de ansamblu, şi îşi au baza în mecanismele dreptului şi procedurii civile6.

Deci se poate vorbi de două nivele de reglementare: un drept semipublic al concurenţei şi un drept privat al concurenţei. 2.DEFINIŢIA DREPTULUI CONCURENŢEI

Dreptul concurenţei este o ramură de drept aflată în plin proces de formare şi structurare. Privit în ansamblul său, dreptul concurenţei are o vocaţie interdisciplinară, fiind influenţat, în mod precumpănitor, de mecanismele economiei de piaţă.

In ceea ce priveşte conceptul dreptului concurenţei, în doctrină există două categorii de concepţii şi anume: o concepţie extensivă şi una restrictivă.

5 Pentru detalii Giorgiu Coman, Evoluţia dreptului concurenţei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p.p.1-22 6 Giorgiu Coman, op.cit., p.26

7

în concepţia extensivă, dreptul concurenţei comerciale reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează lupta dintre agenţii economici în scopul atragerii şi menţinerii clientelei.

în concepţia restrictivă, dreptul concurenţei comerciale este privit prin prisma a două categorii de interpretări: monistă şi dualistă.

o în interpretarea monistă, dreptul concurenţei are ca obiect un ansamblu de reguli care fie reprimă practicile monopoliste, fie reprimă exerciţiul abuziv al libertăţilor de care beneficiază agenţii economici în lupta pentru atragerea şi menţinerea clientelei.

o în interpretarea dualistă, dreptul concurenţei are ca obiect atât reglemetările antimonopoliste, cât şi cele care combat actele de concurenţă neloială.

Interpretarea dualistă este cea mai acceptată opinie doctrinară, întrucât permite delimitarea obiectului dreptului concurenţei de cel al altor ramuri de drept.

Dreptul concurenţei este deci acea ramură de drept formată dintr-un ansamblu de norme juridice destinate să asigure, pe piaţa internă şi internaţională, existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre profesionişti.7 3. OBIECTUL DE REGLEMENTARE ŞI CARACTERELE JURIDICE Obiectul de reglementare

Dreptul concurenţei are ca obiect de reglementare, pe de o parte, prevenirea practicilor monopoliste, iar pe de altă parte, sancţionarea actelor şi faptelor de concurenţă neloială, care distorsionează mediul concurenţial.

Prin prisma obiectului de reglementare, dreptul concurenţei îndeplineşte două funcţii fundamentale : de a preveni practicile anticoncurenţiale şi neloiale ; de a reprima încălcarea concurenţei libere şi licite. Caractere juridice Dreptul concurenţei se evidenţiază în sistemul de drept prin mai multe caracteristici: a) caracterul subiectiv – dreptul concurenţei reglementează comportamentul profesioniştilor,, care, prin natura lui, este unul subiectiv. De asemenea, reprimarea actelor şi faptelor care distorsionează concurenţa reprezintă voinţa autorităţilor care veghează asupra menţinerii echlibrului concurenţial ; b) caracterul economic – un mediu concurenţial normal este un barometru al funcţionării economiei de piaţă ; dreptul concurenţei reprezintă un factor de dinamism economic, prin intermediul lui, profesioniştii fiind stimulaţi să ofere consumatorilor produse/servicii calitative, la un preţ cât mai scăzut. Totodată, dreptul concurenţei utilizează o serie de concepte şi teorii economice, cum ar fi: piaţă relevantă, monopol, oligopol, concurenţă perfectă, concurenţă imperfectă, etc.; c) caracterul evolutiv – dreptul concurenţei, cu preponderenţă faţă de alte ramuri de drept, este în plin proces de formare, întrucât şi economia de piaţă, ca premisă pentru existenţa concurenţei, este în curs de trecere spre economie funcţională;

7 Lucia Irinescu, Dreptul concurenţei şi al concumatorilor, Facultatea “Al. Ioan Cuza” Iaşi, 2011, p.6

8

d) caracterul compozit - dreptul concurenţei conţine norme de drept material şi norme de drept procesual, specifice altor ramuri de drept: drept comercial, drept administrativ, drept penal, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul consumatorilor, etc.8; ÎNTREBĂRI 1. Care sunt originile dreptului concurenţei 2. Prezentaţi câteva din multiplele definiţii date dreptului concurenţei în literatura de

specialitate 3. Prezentaţi caracterele juridice ale dreptului concurenţei

8 A se vedea Lucia Irinescu, op.cit, pp 7-8

9

FIŞA 3. PIAŢA RELEVANTĂ. CLASIFICAREA CONCURENŢEI

1.PIAŢA RELEVANTĂ

În accepţiunea Comisiei Europene, piaţa relevantă a produselor cuprinde toate acele

produse şi/sau servicii considerate interschimbabile sau substituibile de către consumator, datorită caracteristicilor produselor, a preţurilor şi a utilizării căreia acestea îi sunt destinate.

Prin urmare, delimitarea pieţei relevante se realizează în funcţie de cerere şi ofertă, preţ şi utilizarea produsului. Astfel, putem identifica o serie de pieţe ale produsului (de exemplu, piaţa automobilelor, piaţa produselor cosmetice, piaţa electronicii, piaţa tutunului) sau ale serviciilor (de exemplu, piaţa transporturilor aeriene, piaţa transporturilor rutiere, piaţa serviciilor de telecomunicaţii, piaţa asigurărilor)9.

Pentru a defini piaţa relevantă a produsului autoritatea de concurenţă are în vedere o serie de elemente de fapt:

caracteristicile produsului (pentru a fi considerate substituibile sau interschimbabile de către consumator, produsele şi serviciile unui comerciant nu trebuie să fie identice din punct de vedere al caracteristicilor fizice şi funcţionale sau al calităţii cu cele ale concurenţilor, ci trebuie să reprezinte o alternativă demnă de luat în seamă de către consumator atunci când face o alegere în scopul satisfacerii nevoilor sale;

date şi informaţii privind substituţia produsului în trecutul apropiat; studii econometrice privind estimarea elasticităţii cererii unui produs; punctele de vedere ale clienţilor şi consumatorilor; preferinţele consumatorilor - sunt utilizate informaţii referitoare la obiceiurile de consum şi comportamentul de cumpărare al consumatorilor

barierele şi costurile asociate unui transfer al cererii către produse potenţial substituibile, cum ar fi: bariere de reglementare sau alte forme de intervenţie ale statului, investiţii specifice în procesul de producţie, în capitalul uman, cheltuieli aferente

cumpărării de noi utilaje; discriminarea prin preţ este o practică prin care acelaşi produs, obţinut prin aceleaşi

costuri de producţie, este vândut la preţuri diferite unor consumatori diferiţi; lanţurile de substituţie, atunci când produsele nu sunt substituibile în mod direct.

Piaţa geografică

Piaţa geografică se determină pe baza unor indicii generale privind cotele de piaţă deţinute de părţi şi de concurenţii lor, precum şi pe baza unei analize preliminare a modului de stabilire a preţurilor şi a diferenţelor de preţ. Piaţa geografică nu se suprapune în mod obligatoriu cu unităţile administrativ-teritoriale.

Definirea pieţei geografice se face având în vedere o serie de elemente de fapt precum: date şi informaţii anterioare referitoare la reorientarea comenzilor către alte zone, în

sensul că anumite variaţii de preţ între diferite zone au determinat reacţii din partea clienţilor;

9 Lucia Irinescu, op.cit., p.20

10

natura cererii pentru produsul relevant, loialitatea faţă de mărcile naţionale sau locale, cultura şi stilul de viaţă, necesitatea unei prezenţe locale;

punctele de vedere ale clienţilor şi ale concurenţilor; analiza comportamentului de cumpărare al clienţilor; fluxurile comerciale; barierele şi costurile de transfer asociate reorientării comenzilor către alţi operatori

economici situaţi în alte zone. Piaţa geografică relevantă poate avea o dimensiune locală, naţională sau comunitară. 2. CLASIFICAREA CONCURENŢEI

Există o serie de factori în funcţie de care se conturează mai multe forme de concurenţă

pe o piaţă şi anume: numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii, gradul de diferenţiere al bunurilor, facilităţile acordate sau barierele la intrarea pe piaţă, raportul dintre cererea şi oferta de bunuri, complexitatea şi funcţionalitatea reţelei de pieţe dintr-o ţară sau alta şi conjunctura politică internă şi internaţională.

Atunci când relaţia de concurenţă se desfăşoară între operatori economici care realizează acelaşi produs, concurenţa poate să fie directă, sau indirectă.

concurenţa este directă atunci când se intervine între comercianţi care oferă aceleaşi produse şi se adresează aceleaşi clientele.

concurenţa este indirectă dacă apare între comercianţi care oferă produse diferite, dar se

adresează aceloraşi consumatori. În raport de mijloacele folosite, concurenţa poate îmbrăca două forme: concurenţă

loială, considerată licită şi concurenţă neloială, considerată ilicită. Concurenţa loială se caracterizează prin utilizarea armelor albe în lupta concurenţială, în

timp ce concurenţa neloială presupune recurgerea la mijloace incorecte pentru a câştiga competiţia.

Doctrina delimitează adesea concurenţa neloială de concurenţa interzisă sau ilicită. Ea poate fi interzisă prin lege sau convenţia părţilor. Concurenţa interzisă presupune săvârşirea unui act fără drept, în timp ce în situaţia celei neloiale exercitarea dreptului depăşeşte limitele legale.

Concurenţa ideală, spre care se tinde, ar trebui să fie una perfectă, caracterizată prin reguli foarte stricte, care să asigure un cadru economic şi juridic egal pentru toţi operatorii economici.10

Concurenţa eficientă se caracterizează prin trei trăsături definitorii, şi anume: existenţa unei pieţe deschise, care să permită accesul egal tuturor operatorilor

economici; stabilirea, în mod independent de către fiecare participant la relaţiile comerciale a

propriei politici în raport cu ceilalţi concurenţi şi cu consumatorii; libertatea consumatorilor în alegerea furnizorului şi a mărfurilor dorite.

10 Curtea Europeană de Justiţie a apreciat că art. 105 TFUE (ex-art. 85 TCE) face referire la concurenţa eficientă, practicabilă, funcţională, suficientă sau workable competition, adică acel nivel de concurenţă necesar pentru a fi respectate exigenţele fundamentale şi pentru a fi atinse obiectivele Tratatului (Hotărârea din 25 octombrie 1977, Cauza C 26/76, Metro SB-Großmärkte GmbH & Co. KG -Comisia).

11

Atingerea unei concurenţe eficiente pe o piaţă relevantă conduce la eliminarea operatorilor economici care oferă consumatorilor mai puţin în ceea ce priveşte calitatea, varietatea şi preţul produselor sau serviciilor oferite. Concurenţa loială

Concurenţa loială constituie o garanţie a funcţionării pieţei în condiţiile aplicării legii cererii şi ofertei. Concurenţa loială poate fi pură şi perfectă sau imperfectă. A.Concurenţa pură şi perfectă

Concurenţa pură şi perfectă reprezintă modelul ideal pentru orice economie de piaţă. Teoretizarea concurenţei pure şi perfecte îşi are originea în şcoala neoclasică

tradiţională, care a conceput-o pe baza a cinci trăsături distincte: 1. atomicitatea pieţei, caracterizată prin existenţa unui număr mare de vânzători şi

cumpărători, care nu pot influenţa preţul produselor; 2. omogenitatea produselor înseamnă că din punct de vedere calitativ acestea sunt

identice, iar decizia de cumpărare nu poate fi influenţată; 3. libertatea de a acţiona, în sensul că pe piaţă nu există bariere, de orice natură

(financiară, legală, tehnică, strategică) care să blocheze accesul sau abandonarea unei pieţe;

4. transparenţa perfectă a pieţei, care presupune ca fiecare participant să aibă acces la toate informaţiile referitoare la cerere, ofertă, preţ, caracteristicile şi calitatea produsului, care îi pot influenţa opţiunea;

5. mobilitatea perfectă a bunurilor şi a factorilor de producţie, astfel încât acestea să se adapteze noilor cerinţe ale pieţei.

Concurenţa perfectă constituie modelul ideal al economiei celei mai eficiente. Atunci când una sau mai multe cerinţe nu sunt îndeplinite, ea devine imperfectă. B.Concurenţa imperfectă

Concurenţa pe piaţă este imperfectă atunci când cel puţin una dintre regulile concurenţei pure şi perfecte nu este verificată. Participanţii pot influenţa, în mod individual, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi nivelul preţului.

În funcţie de numărul şi forţa economică a operatorilor economici producători şi consumatori, piaţa cu concurenţa imperfectă poate să existe în una dintre următoarele forme: monopol, oligopol şi concurenţă monopolistică.11

Monopolul se caracterizează prin existenţa pe o piaţă a unui singur producător al unuianumit produs. O altă trăsătură este lipsa substituenţilor pentru produsul respectiv. Într-o astfel de situaţie, jocul concurenţial este distorsionat, întrucât preţul produsului este fixat de firma producătoare, şi nu ca urmare a cererii şi ofertei. Consumatorii sunt obligaţi să cumpere produsul oferit de monopolist, în lipsa altei opţiuni. Preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele pe care există concurenţă.

Totuşi, a fost avansat un argument care militează pentru susţinerea monopulului şi anume că acesta poate conduce la profituri mari, care, la rândul lor, constituie o bază pentru inovaţii.


12

Legislaţiile tratează diferit monopolul în funcţie de cota de piaţă pe care o deţine un operator economic, în economiile moderne monopolurile fiind cazuri foarte rare. Cartelul este o organizaţie de tip monopol.

Monopsonul (monopolul cumpărătorului), reprezintă situaţia de pe piaţă generată de existenţa unui cumpărător unic şi a unui număr mare de producători. Cumpărătorul este cel care fixează volumul producţiei şi preţul de vânzare, monopsonul conducând la scăderea preţului plătit producătorilor.

Oligopolul este o structură de piaţă intermediară, controlată de un număr mic de producători şi cumpărători. Caracteristica fundamentală a pieţei de oligopol este interdependenţa acţiunilor diferiţilor producători, în sensul că preţurile, cantitatea de produse oferite şi profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători.

Maximizarea profitului pe piaţa de oligopol este bazată fie pe omogenitatea produsului şi concurenţa prin preţ, fie pe adoptarea unei strategii de diferenţiere a produsului şi concurenţă în afara preţului, prin anumite performanţe care privesc eficienţa în utilizare.

Concurenţa monopolistică se situează între concurenţa perfectă şi monopol. Aceasta se caracterizează prin existenţa unui număr mare de concurenţi, diferenţierea produsului, accesul liber pe piaţă şi capacitatea limitată de a influenţa preţurile.

Regulile întrecerii au menirea să stimuleze şi să vegheze la respectarea loialităţii concurenţei pe piaţă. O concurenţă care nu este reglementată şi monitorizată de către stat poate conduce la comportamente deviante din partea comercianţilor şi poate afecta interesele consumatorilor. Ocrotirea ei poate urma două căi: una preventivă şi alta sancţionatoare. Din păcate, controlul preventiv se dovedeşte ineficace de cele mai multe ori, singura soluţie fiind aplicarea sancţiunilor, intervenţia statului în jocul concurenţei fiind indispensabilă. Concurenţa neloială

Foarte adesea concurenţa este falsificată, tulburată în funcţionarea sa normală fără ca publicul să reacţioneze sau ca justiţia, în lipsa unei sesizări, să intervină. Dorinţa de a câştiga cu orice preţ împinge pe mulţi la metode de vânzare, procedee, comportamente dintre cele mai discutabile, publicitate inexactă, tendenţioasă, piraterie, parazitism, deturnarea clientelei, coruperea angajaţilor. De la abilitate la înşelăciune mai este un singur pas şi aceasta provoacă adesea neloialitatea.

Prin urmare, dacă mijloacele folosite pentru a purta o astfel de bătălie se circumscriu uzanţelor cinstite, competiţia este una onestă, chiar dacă există învinşi. Per a contrario, recurgerea la metode frauduloase atrage sancţiuni.

Potrivit literaturii juridice, concurenţa neloială reprezintă o încălcare a obligaţiei de respectare a procedeelor oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale sau industriale.12

În ceea ce priveşte sancţionarea concurenţei neloiale, se disting două sisteme. Astfel, potrivit unui sistem se aplică dispoziţiile din dreptul comun prevăzute pentru delicte şi quasi-delicte.

Doctrinar, a fost remarcat faptul că putem vorbi de un drept al concurenţei neloiale, ca o materie de-sine-stătătoare, desprins din dispoziţiile de drept comun privind răspunderea civilă.

Un alt sistem, care corespunde cerinţelor comerţului internaţional, include cazurile de concurenţă neloială într-o lege specială. 12 A se vedea ptr. detalii Lucia Irinescu, op.cit., p.27

13

Actele de concurenţă neloială au fost reprimate, pentru prima oară, prin Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1884. Potrivit art. 10 bis, alin. (2) al Convenţiei, constituie act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în materie industrială sau comercială.

Legiuitorul român a sancţionat concurenţa neloială pentru prima dată prin Legea din 18 mai 1932. Aceasta nu definea concurenţa neloială, însă conţinea prevederi referitoare la confuzie şi falsele indicaţii de provenienţă, ca acte de concurenţă neloială.

În prezent, ea este reglementată în dreptul intern printr-o lege specială, şi anume Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. În Legea nr. 11/1991 concurenţa neloială este definită ca fiind orice act sau fapt contrar bunei-credinţe şi uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor şi de efectuare a prestărilor de servicii. 13

Observăm că pentru a se circumscrie în sfera licitului, dreptul la concurenţă trebuie să fie exercitat cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale. Numai în aceste condiţii concurenţa este licită şi ocrotită de lege. Comportamentul participanţilor la raporturile comerciale trebuie să se întemeieze pe două concepte fundamentale şi anume buna-credinţă, pe de o parte, şi respectarea uzanţelor cinstite, pe de altă parte.

ÎNTREBĂRI 1. Care sunt elementele luate în considerare la definirea pieţii relevante a produselor/serviciilor 2. Care sunt trăsăturile caracteristice concurenţei eficiente 3. Care sunt cele cinci trăsături distincte ale concurenţei pure şi perfecte 4. În ce forme poate să existe piaţa cu concurenţa imperfectă, în funcţie de numărul şi forţa

economică a operatorilor economici producători şi consumatori. 5. Caracterizaţi succint concurenţa neloială

13 Art.1 din Legea nr.. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale

14

FIŞA 4. AUTORITATEA DE CONCURENŢĂ-CONSILIUL

CONCURENŢEI 1. GENERALITĂŢI

Consiliul Concurenţei urmăreşte protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui

mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor. Consiliul Concurenţei este autoritatea naţională administrativă în domeniul concurenţei

care urmăreşte respectarea legislaţiei în acest domeniu concurenţei, iar în caz de încălcare, va aplica sancţiunile prevăzute de lege, exercitând astfel forţa coercitivă a statului. Astfel, potrivit Legii 21/1996 privind concurenţa14, punerea în aplicare a acestui act normativ, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene este încredinţată Consiliului Concurentei, ca autoritate administrativă autonomă, beneficiind de personalitate juridică, investită în acest scop, în condiţiile, modalităţile şi limitele stabilite prin dispoziţiile legii respective15.

Consiliul Concurenţei are şi rolul de autoritate naţională de contact în domeniul ajutorului de stat între Comisia Europeană, pe de o parte, şi instituţiile publice, furnizorii şi beneficiarii de ajutor de stat, pe de altă parteonsiliului Concurenţei îi revine şi rolul de a reprezenta România în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil; de asemenea, este responsabil de relaţia cu instituţiile Uniunii Europene, potrivit prevederilor relevante din legislaţia europeană, şi cooperează cu alte autorităţi de concurenţă.

Activitatea Consiliului Concurenţei se desfăşoară pe două componente principale: una preventivă, de monitorizare a pieţelor şi supraveghere a actorilor de pe aceste pieţe şi una corectivă, menită să restabilească şi să asigure dezvoltarea unui mediu concurenţial normal. 2. STRUCTURA CONSILIULUI CONCURENŢEI

Consiliul Concurenţei este un organ colegial, format din 7 membri: un preşedinte (a cărui

funcţie este asimilată celei de ministru), 2 vicepreşedinţi (a căror funcţie este asimilată celei de secretar de stat) şi 4 consilieri de concurenţă (a căror funcţie este asimilată celei de subsecretar de stat).

Membrii Consiliului Concurentei sunt numiţi în funcţie de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului. Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, acesta putând fi reînnoit o singură dată. Membrii Plenului îndeplinesc atribuţii conform regulamentelor aprobate de către Plen sau conform delegării Preşedintelui.

Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de

14 Legea nr. 21/1996-Legea concurenţei, cu ultimele modificări aduse prin OUG nr. 31/2015, M.Of. 474 din 30 iunie 2015 15 Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 astfel cum a fost modificată modificată şi republicată

15

demnităţi publice, cu excepţia funcţiilor şi activităţilor didactice din învăţământul superior, cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie.

Membrii Consiliului Concurentei sunt numiţi în funcţie de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului. Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, acesta putând fi reînnoit o singură dată. Membrii Plenului îndeplinesc atribuţii conform regulamentelor aprobate de către Plen sau conform delegării Preşedintelui.

Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia funcţiilor şi activităţilor didactice din învăţământul superior, cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie. Membrii Consiliului Concurenţei şi inspectorii de concurenţă nu pot face parte din partide sau alte formaţiuni politice. 3. FUNCŢIONAREA CONSILIULUI CONCURENŢEI

Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în

comisii. Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurenţă în componenţa stabilită de preşedintele Consiliului Concurenţei, pentru fiecare caz în parte, şi este condusă de către un vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei. Preşedintele Consiliului Concurenţei ordonă efectuarea de investigaţii şi desemnează raportorul pentru fiecare investigaţie.

Consiliul Concurenţei examinează în plen: rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, asupra măsurilor

de luat; autorizarea concentrărilor economice; punctele de vedere, recomandările şi avizele formulate în realizarea atribuţiilor prevăzute

de Legea concurenţei; proiectele de reglementări propuse spre adoptare; raportul anual al activităţii instituţiei, raportul anual privind ajutoarele de stat, precum şi

orice alte rapoarte privind concurenţa şi ajutoarele de stat. În formaţiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de partaj egal al

voturilor, soluţia votată de preşedinte prevalează. Structura organizatorică şi de personal a Consiliului Concurenţei, atribuţiile de conducere

şi de execuţie ale personalului său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta. În cadrul Consiliului Concurenţei funcţionează Colegiul Consultativ, un organism

neparmanent, format din 11 până la 17 reprezentanţi ai mediului universitar de concurenţă, ai mediului de afaceri şi ai asociaţiilor de protecţie a consumatorilor sau din alte persoane cu prestigiu în domeniul economic, juridic sau al concurenţei 4. ATRIBUŢIILE CONSILIULUI CONCURENŢEI

Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şiformulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte. Consiliul Concurenţei are următoarele atribuţii stabilite prin din Legea nr. 21/1996:

16

efectuează, din oficiu sau la sesizarea unei persoane fizice sau juridice, investigaţiile privind practicile anticoncurenţiale şi concentrările economice ilegale

În acest sens, inspectorii de concurenţă sunt abilitaţi cu puteri de inspecţie. Ei declanşează o procedură de examinare preliminară, în cadrul căreia pot solicita întreprinderilor şi autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale toate documentele şi informaţiile care le sunt necesare.

ia deciziile prin care constată încălcarea prevederilor Legii concurenţei şi aplică sancţiunile corespunzătoare, ia măsuri pentru restabilirea mediului concurenţial. Deciziile Consiliului Concurenţei pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti.

Consiliul Concurenţei poate retrage, prin decizie, beneficiul exceptării pentru înţelegerile, deciziile asociaţiilor de întreprinderi sau practicile concertate cărora li se aplică prevederile unuia dintre regulamentele europene de exceptare pe categorii, potrivit prevederilor art. 29 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003. Consiliul Concurenţei poate publica un raport cu privire la rezultatele investigaţiei privind anumite sectoare ale economiei sau anumite acorduri în diferite sectoare şi invită părţile interesate să formuleze observaţii. De asemenea, poate sesiza Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol şi propune acestuia adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea disfuncţionalităţilor constatate. Sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente potrivit Regulamentului nr. 1/2003.

se implică în elaborarea actelor normative privind protecţia mediului concurenţial Consiliul Concurenţei emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurenţial şi propune modificarea actelor normative care au un asemenea efect. Astfel, urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al legii concurenţei şi asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii, inclusiv monitorizarea măsurilor dispuse şi a efectelor concentrărilor economice autorizate condiţionat prin decizii. Totodată, poate face recomandări de bună practică în diverse sectoare economice şi îndrumări privind diverse aspecte legate le aplicarea legislaţiei în domeniul concurenţei, avâd în vedere practica Comisiei Europene, a instanţelor naţionale şi a celor de la nivelul Uniunii Europene.

Consiliul Concurenţei reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil;.

Ca autoritate naţională de concurenţă, este responsabil de relaţia cu instituţiile Uniunii Europene, potrivit prevederilor relevante din legislaţia europeană, şi cooperează cu alte autorităţi de concurenţă.

Conform art. 81-83 din Legea nr. 11/1991 (modificată şi republicată), în scopul definirii şi

implementării politicilor publice în domeniul combaterii concurenţei neloiale, se constituie Consiliul interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale, ca organism nepermanent, în următoarea componenţă: a) Ministerul Finanţelor Publice; b) autoritatea naţională de concurenţă; c) autoritatea responsabilă de protecţia drepturilor în domeniul audiovizualului; d) autoritatea naţională pentru protecţia consumatorilor;

17

e) autoritatea responsabilă de protecţia proprietăţii industriale; f) autoritatea responsabilă de protecţia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

Consiliul interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale va fi coordonat de Ministerul Finanţelor Publice. Consiliul Concurenţei va asigura secretariatul lucrărilor Consiliului interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale.

ÎNTREBĂRI

1. Care este structura Consiliului Concurenţei 2. Cum funcţionează Consiliul Concurenţei 3. Care sunt atribuţiile Consilului Europei

18

FIŞA 5. ABUZUL DE POZIŢIE DOMINANTĂ

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice abuzul de poziţie

dominantă dar nu defineşte “poziţia dominantă”. Conceptul de poziţie dominantă a fost definit de Curtea Europeană de Justiţie ca fiind

o poziţie de putere economică de care se bucură un agent economic şi care îi permite să afecteze concurenţa pe o piaţă relevantă prin capacitatea pe care o are de a se comporta independent de concurenţii şi cumpărătorii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatorii finali ai produsului respectiv. 16

Practica abuzului de poziţie dominantă poate fi caracterizată ca fiind o activitate concurenţială unilaterală, spre deosebire de practicile reglementate de art. 101 din Tratat. Noţiunea de poziţie dominantă nu reprezintă altceva decât o transpunere pe plan juridic a conceptului economic de “putere de monopol” sau “putere de piaţă”.

Din interpretarea art. 102 din Tratat şi a dispoziţiilor Legii nr. 21/1996, putem deduce că poziţia dominată poate aparţine unui singur operator economic sau mai multora. Distingem astfel între o dominaţie individuală şi una colectivă.

Dominaţia individuală aparţine unui singur operator economic, aflat de regulă, în situaţie de monopol, cea individuală fiind cel mai des întâlnită17.

Poziţia dominantă colectivă presupune ca operatorii economici vizaţi să constituie o entitate colectivă în raport cu competitorii lor. Aceasta poate fi dedusă din similaritatea structurii costurilor agenţilor economici dominanţi, transparenţa pieţei, preţuri fixe, bariere înalte la intrare, putere redusă de negociere din partea consumatorilor.18

În acest din ulră caz, criteriile dominării sunt dictate de finalitatea atribuită acestei reguli, adică controlul situaţiilor de piaţă oligopolice. Pentru a caracteriza o “poziţie dominantă colectivă” şi a considera cumulativ părţile de piaţă ale diferitelor intreprinderi implicate, Comisia Europeană s-a referit la două tipuri de indicii: “indicii de structură” şi “indicii de comportament”.19

Cea mai bună definire a “abuzului de comportament” se consideră a fi cea adoptată de grupul de experţi consultat de Comisia Europeană cu ocazia elaborării memorandumului din 1965 cu privire la “concentrare”, şi anume că:”există exploatare abuzivă a unei poziţii dominante atunci când deţinătorul acestei poziţii utilizează posibilităţile care decurg din concentrare pentru a obţine avantaje pe care nu le-ar obţine în caz de concurenţă practicabilă şi suficient de eficace.”20

Cu privire la abuzul de poziţie dominantă, Comisia Europeană a emis un document intitulat Orientări privind priorităţile Comisiei în aplicarea art. 82 din Tratatul CE la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante. Scopul elaborării acestui document constă

16 A se vedea şi Giorgiu Coman, op.cit. p.p.250-251 17 Pentru detalii a se vedea Giorgiu Coman, op.cit. p.p.251-258 18 Pentru detalii a se vedea şi T.P.I.C.E, hotărârea din 7 ocotmbrie 1999, în cauza Irish Sugar c. Comisiei, în Contracts, concurrence, consommation, nr. 28/2000, cu observaţii de Poillot-Peruzzetto, precum şi Giorgiu Coman, op.cit. p.p.258-265 19 A se vedea: Comisia Europeană, decizia din 7 decembrie 1988, în cauza Verre plat, în J.O.C.E.L. 33 din 4 februarie 1989; C.J.C.E, decizia din 5 ocotmbrie 1988, în cauza Alsatel c.S.A.Novasam, în Recueil....,1988,5987 20 A se vedea pentru detalii Giorgiu Coman, op.cit. p.260

19

în interzicerea abuzurilor comise de o întreprindere care deţine o poziţie dominantă. În acest sens, Comisia Europeană îşi va orienta acţiunea pentru a se asigura că pieţele funcţionează în mod corespunzător, iar consumatorii beneficiază de pe urma eficienţei şi productivităţii concurenţei efective între întreprinderi.

Dispoziţiile referitoare la abuzul de poziţie dominantă cuprinse în Legea nr. 21/1996 interzic folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia.

2. CRITERII DE IDENTIFICARE A POZIŢIEI DOMINANTE

Existenţa unei poziţii dominante decurge, de regulă, din deţinerea unei cote mari de piaţă,

pe o perioadă îndelungată. Pentru a analiza dacă un operator economic deţine o poziţie dominantă, se analizează

constrângerile cu care se confruntă în raport cu posibilitatea de a se comporta independent pe piaţă. Cotele de piaţă deţinute de concurenţi sunt un indiciu al presiunii concurenţiale cu care seconfruntă un agent economic pe o piaţă. Totodată, trebuie evaluată şi poziţia deţinută de concurenţi, precum şi modul în care au evoluat cotele de piaţă ale acestora.

Astfel, în cauza Hoffmann-La Roche, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că o poziţie dominantă se determină în funcţie de relaţia dintre cotele de piaţă ale operatorului economic în cauză şi ale concurenţilor săi mai importanţi, de avantajul tehnologic de care beneficiază un operator economic faţă de concurenţii săi sau de existenţa unei reţele foarte dezvoltate de vânzări şi absenţa concurenţei potenţiale. Primul criteriu permite evaluarea puterii concurenţiale a agentului economic în discuţie, iar cel de al doilea şi al treilea evidenţiază avantajele sale comerciale.

În lipsa unor elemente pe baza cărora să fie analizată situaţia unui operator economic, poziţia dominantă este prezumată automat, atât timp cât cota de piaţă este de 70%- 80% pe o perioadă de timp îndelungată21 . În dreptul nostru, se prezumă că una sau mai multe întreprinderi nu se află în această situaţie atunci când cota sau cotele cumulate pe piaţa relevantă, înregistrate în perioada supusă analizei, nu depăşesc 40% .

Pe lângă cota de piaţă, Comisia Europeană face trimitere în Documentul de orientare la alte trei criterii cu ajutorul cărora se poate identifica dacă o întreprindere deţine sau nu o poziţie dominantă, şi anume:

poziţia pe piaţă a concurenţilor, barierele la intrarea pe piaţă, pentru a identifica potenţialele noi intrării posibilele extinderi şi puterea de cumpărare a clienţilor.

3. ABUZUL DE POZIŢIE DOMINANTĂ

Curtea Europeană de Justiţie a definit noţiunea de abuz tot în cauza Hoffmann-La

Roche ca fiind un concept obiectiv referitor la comportamentul unui agent economic aflat într-o poziţie dominantă, care îi permite să influenţeze structura pieţei pe care gradul de

21 Hotărârea Curţii (camera a cincea) din data de 3 iulie 1991, Cauza C-62/86, AKZO Chemie BV împotriva Comisiei Comunităţilor Europene

20

concurenţă este redus ca urmare a prezenţei agentului economic în cauză şi care, recurgând la alte metode decât cele care condiţionează concurenţa normală, are ca efect împiedicarea menţinerii gradului de concurenţă existent pe piaţă sau împiedicarea creşterii concurenţei. Abuzul de poziţie dominantă se poate înfăţişa într-o mare varietate de forme, cum ar fi. 22:

impunerea, directă sau indirectă, de preţuri sau condiţii comerciale incorecte; adoptarea unor măsuri vizând limitarea producţiei, a pieţei sau a dezvoltării tehnologice

în detrimentul consumatorilor; efectuarea unor tranzacţii echivalente în condiţii diferite pentru părţi diferite; constrângerea celorlaltor părţi contractante să accepte obligaţii suplimentare care nu au

făcut obiectul contractului Pentru a putea preveni şi combate toate formele abuzului de poziţie dominantă, legislaţia

comunitară şi cea naţională exemplifică doar unele dintre comportamentele care pot fi calificate drept abuz de poziţie dominantă.

Astfel, un prim exemplu oferit de art. 102 alin. (2) lit. (a) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se referă la impunerea, în mod direct sau indirect, a unor preţuri inechitabile de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare.

Legea nr. 21/1996 completează textul art. 102 alin. (2) lit. (a) din Tratat cu refuzul de a trata cu anumiţi furnizori ori beneficiari.

În jurisprudenţa comunitară, două cazuri relevante ne reţin atenţia. Unul dintre ele este cazul United Brands. Compania a abuzat de poziţia sa dominantă pe piaţa bananelor şi a refuzat să mai furnizeze bananele Chiquita distribuitorului său danez Oelsen, motivat de faptul că acesta din urmă a luat parte la campania de promovarea unui concurent care furniza bananele Dole. Curtea Europeană de Justiţie a aplicat sancţiuni în cauză pentru încălcarea art. 82 (actualmente art. 102) din Tratat.

Un alt caz este cel al unicul producător de sfeclă de zahăr din Irlanda şi Irlanda de Nord, Irish Sugar, compania a scăzut preţurile clienţilor identificaţi drept vulnerabili la importuri, ca urmare a creşterii importurilor, cu scopul de a elimina concurenţa.

De regulă, companiile acuzate de abuz de poziţie dominantă pentru aplicarea unor politici comerciale diferenţiate se apără susţinând că acţiunile lor reprezintă doar un răspuns la comportamentul competitorilor de pe piaţă Alte forme pe care le poate îmbrăca abuzul de poziţie dominantă exemplificate de legiuitor sunt:

impunerea, în mod direct sau indirect, a unor preţuri inechitabile de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari [lit. (a) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi a art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996];

limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor [lit. (b) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi a art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996];

aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei un dezavantaj concurenţial [lit. (c) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi a art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996];


21

condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte [lit. (d) a art. 102 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi a art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996];

practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, ori vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni [art. 6 alin. (1) lit. (e) din Legea nr. 21/1996]

exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte o altă întreprindere faţă de o asemenea întreprindere sau întreprinderi şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate [art. 6 alin. (1) lit. (f) din Legea nr. 21/1996]

4. SANCŢIONAREA ABUZULUI DE POZIŢIE DOMINANTĂ

Articolul 102 TFUE declară incompatibil cu piaţa Comună şi interzice faptul de a

exploata în mod abuziv o poziţie dominantă pe această piaţă sau pe o parte substanţială a sa. Prin acest text este prevăzută şi o listă nelimitativă de astfel de abuzuri, cum ar fi:

preţurile impuse, limitarea dezvoltării tehnice, practicile discriminatorii şi contractele legate între ele (vânzările condiţionate).

O anume dificultate există în legătură cu abuzul de poziţie dominantă în definirea incriminării, în determinarea elementelor constitutive ale acestuia.

În anul 2004, Comisia Europeană a aplicat cea mai mare amendă (497 milioane de euro) pentru abuz de poziţie dominantă companiei Microsoft23

În România, în Legea 21/1996 putem regăsi reglementări privind sancţionarea abuzului de poziţie dominantă, considerat a fi contravenţie (şi deci sancţionat cu amendă).24

ÎNTREBĂRI

1. Poziţie dominantă pe piaţă- definiţie şi clasificare 2. Care sunt criteriile cu ajutorul cărora se poate identifica dacă o întreprindere deţine sau

nu o poziţie dominantă pe piaţă 3. Formele abuzului de poziţie dominantă pe piaţă 4. Cum se sancţionează abuzul de poziţie dominantă

23 Microsoft a abuzat de poziţia sa dominantă pe piaţa sistemelor de operare pentru calculatoarele personale. S-a constat că în perioada anilor 1998- 2004, Microsoft nu a oferit informaţii care să permită software-ului de server produs de concurenţă să fie recunoscut de calculatoarele ce foloseau sistemul de operare Windows, împiedicându-şi astfel concurenţii să rivalizeze în condiţii de egalitate pe piaţă. Totodată, a condiţionat umpărarea Windows de achizionarea produsului Windows Media Player, afectând astfel concurenţa, prin dirijarea artificială a furnizorilor de conţinut şi dezvoltatorilor de aplicaţii către platforma Windows. 24 A se vedea Cap. VI. “Sancţiuni “, din lege

22

FIŞA 6. CONCENTRĂRILE ECONOMICE 1. CONCENTRĂRILE ECONOMICE- ASPECTE GENERALE

Noţiunea de concentrare economică nu se regăseşte în Tratatul privind funcţionarea

Uniunii Europene. Termenul de concentrations a fost introdus prin Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 al

Consiliului din 21 decembrie 1989 privind controlul concentrărilor economice între agenţii economici. Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi [Regulamentul (CE) privind concentrările economice] a înlocuit Regulamentul (CEE) nr. 4064/89.

Regulamentul (CE) nr. 139/2004 nu arată ce se înţelege prin concentrare economică, ci doar oferă elemente cu ajutorul cărora se poate contura o definiţie.

Pentru a caracteriza noţiunea de concentrare dreptul comunitar a procedat la o reunire a definiţiei mijlocului cu cea a definiţiei rezultatului.25

Potrivit doctrinei, prin concentrare economică se înţelege situaţia în care un număr de operatori economici deţine o pondere ridicată a activităţii economice pe o piaţă, exprimată prin totalul vânzărilor, activelor sau forţei de muncă utilizată26.

Controlul intreprinderii este definit pe larg în art. 3 din Regulament şi ar consta în “posibilitatea de a exercita o onfluenţă determinantă asupra activităţii unei intreprinderi”.

Conform aceluiaşi art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 realizarea unei operaţiuni de acest fel implică o modificare de durată a controlului prin:

fuzionarea a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părţi ale unor întreprinderi (lit. a);

preluarea, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puţin o întreprindere sau de către una sau mai multe întreprinderi (lit. b); achiziţionarea de valori mobiliare sau de active, fie prin contract sau prin orice alte mijloace, a controlului direct sau indirect asupra uneia sau mai multor întreprinderi sau părţi ale acestora (lit. b). În legislaţia noastră, Legea nr. 21/199627 dedică un capitol întreg concentrărilor

economice în cadrul art. 9 - art. 13. Prevederile legii dispun cu privire la operaţiunile care sunt considerate sau nu concentrări economice, la condiţiile în care sunt notificate şi supuse controlului Consiliului Concurenţei, cu privire la obligaţiile care decurg şi cu privire la sancţiuni. Consiliul Concurenţei a adoptat în acest sens Ordinul nr. 385 din 5 august 2010 pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind concentrările economice.

Regulamentul privind concentrările economice adoptat de Consiliul Concurenţei precizează că noţiunea de concentrare economică include acele operaţiuni care au ca rezultat modificări de durată ale controlului întreprinderilor, şi prin urmare, în structura pieţei, cuprinzând şi operaţiunile care conduc la crearea de societăţi în comun care îndeplinesc în mod durabil toate funcţiile unei entităţi economice autonome.

25 Pentru detalii a se vedea Giorgiu Coman, op.cit.,p.p.270-274 26 Lucia Irinescu, op.cit. p.47 27 Legea 21/1996 republicată în 2016

23

În literatura noastră juridică se face distincţie între mai multe tipuri de concentrare economică, în funcţie de natura activităţii întreprinderilor implicate28:

orizontală, care se realizează între operatori economici care au un obiect de activitate identic sau similar;

verticală, care reuneşte operatori economici din domenii de activitate diferite, care acţionează pe pieţe diferite;

conglomerată, care presupune combinarea unor operatori economici cu profile de activitate din cele mai diferite, acţionând pe pieţe diferite.

2. MODALITĂŢI DE REALIZARE A CONCENTRĂRILOR

Potrivit art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004, concentrările economice se pot realiza prin trei modalităţi, şi anume:

prin fuziunea mai multor întreprinderi. Fuziunea reprezintă operaţiunea prin care două sau mai multe întreprinderi independente anterior, devin o singură entitate economică. Aceasta se realizează prin absorbţie şi contopire. Absorbţia are loc atunci când un operator economic îşi sporeşte activitatea înglobând un alt operator economic care îşi încetează astfel activitatea. Fuziunea presupune că doi sau mai mulţi operatori economici se contopesc pentru a alcătui o persoană juridică nouă. Unele fuziuni pot reduce concurenţa pe o piaţă prin crearea sau consolidarea unui jucător dominant. Situaţia astfel creată poate afecta consumatorii prin preţuri mari, printr-o gamă redusă de opţiuni sau mai puţine inovaţii29.

prin preluarea controlului altor întreprinderi de către una sau mai multe întreprinderi. Preluarea controlului se realizează prin obţinerea de către un operator economic a unei influenţe determinante asupra unuia sau mai multor operatori economici sau asupra unor părţi ale acestora. Preluarea se face de către persoane sau întreprinderi care sunt titulare sau beneficiare ale drepturilor care le conferă controlul sau deţin cel puţin prerogative de a le exercita.Controlul poate fi unic sau comun, după cum este exercitat de o singură persoană sau de cel puţin doi asociaţi. După modul de exercitare, distingem între controlul direct sau controlul indirect, exercitat prin persoane interpuse. Controlul total corespunde achiziţionării întreprinderii în întregime, iar cel parţial intervine atunci când a fost achiziţionatăo parte din întreprindere. Controlul poate influenţa întreaga strategie economică a întreprinderii (control strategic) sau numai problemele curente ale acesteia (control operaţional). În funcţie de baza juridică a controlului, acesta poate fi de fapt sau de drept.

prin constituirea unei societăţi în comun concentrative. Societatea comună concentrativă reprezentă o concentrare economică care are ca obiect sau efect

28 Lucia Irinescu, op.cit, p 48 29 Comisiei Europene i-au fost notificate două fuziuni de proporţii, ambele din sectorul farmaceutic, şi anume Sanofi/Synthélabo şi Pfizer/Pharmacia. Comisia a constatat că ambele contopiri ar putea denatura concurenţa, limitând gama de medicamente pentru care ar putea opta pacienţii. În ambele situaţii, părţile au propus să transfere către concurenţi o parte dintre produsele lor, pentru a reface concurenţa.

24

coordonarea comportamentului concurenţial al întreprinderilor rămase independente [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 21/1996]. Autoritatea de concurenţă stabileşte dacă operaţiunea este sau nu compatibilă cu un mediu concurenţial normal în funcţie de două criterii. Primul criteriu se referă la situaţia în care două sau mai multe societăţi-mamă reţin, într-o măsură semnificativă, activităţile de pe aceeaşi piaţă ca şi societatea în comun ori de pe o piaţă situată în amonte sau în aval faţă de cea a societăţii în comun ori pe o piaţă vecină aflată în strânsă legătură cu această piaţă. Cel de-al doilea criteriu se referă la posibilitatea de a elimina concurenţa pentru o parte semnificativă a produselor sau a serviciilor în cauză prin crearea societăţii în comun. Art. 3 alin. (5) din Regulamentul nr. 139/2004 stabileşte trei situaţii în care

dobândirea controlului nu constituie concentrare economică: Un prim caz este cel al instituţiilor de credit sau a altor instituţii financiare sau a

societăţilor de asigurări, ale căror activităţi obişnuite includ tranzacţionarea şi negocierea de valori mobiliare în contul lor sau în contul altora, care deţin temporar valori mobiliare ale unei întreprinderi pe care le-au dobândit în vederea revinderii, cu condiţia ca acestea să nu îşi exercite drepturile de vot conferite de valorile mobiliare în cauză pentru a determina comportamentul concurenţial al întreprinderii în cauză, sau cu condiţia să îşi exercite aceste drepturi de vot numai pentru pregătirea cesionării integrale sau parţiale a întreprinderii în cauză sau a activelor acesteia sau a cesionării valorilor mobiliare în cauză, şi ca cesiunea să aibă loc în termen de un an de la data achiziţiei. Comisia poate prelungi acest termen, la cerere, în cazul în care respectivele instituţii sau societăţi pot dovedi că cesionarea nu a fost posibilă, în condiţii rezonabile, în termenul stabilit.

O altă situaţie vizează controlul dobândit de o persoană mandatată de autorităţile publice în conformitate cu legislaţia statului membru referitoare la lichidarea, falimentul, insolvenţa, încetarea plăţilor, concordatul sau alte proceduri similare.

De asemenea, nu constituie concentrare economică controlul dobândit de holdinguri financiare cu condiţia, totuşi, ca drepturile de vot legate de participaţiile deţinute să fie exercitate, în special în ceea ce priveşte numirea membrilor organelor de conducere şi supraveghere ale întreprinderilor la care deţin participaţiile, doar pentru a menţine valoarea integrală a investiţiilor respective şi nu pentru a determina, direct sau indirect, comportamentul concurenţial al respectivelor întreprinderi.

La aceste situaţii, art. 10 din Legea nr. 21/1996 adaugă o a patra, respectiv cea a întreprinderilor (inclusiv cele care fac parte din grupuri economice) care realizează operaţiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.

3.NOTIFICAREA CONCENTRĂRILOR ECONOMICE

Toate concentrările economice care depăşesc pragurile valorice prevăzute în legislaţie trebuie notificate Comisiei Europene la nivel comunitar, sau Consiliului Concurenţei la nivel naţional. Notificarea trebuie efectuată înainte de punerea în aplicare şi după încheierea acordului, anunţarea ofertei publice sau preluarea pachetului de control.

Legislaţia comunitară şi naţională stabilesc un prag de minimis (de sensibilitate) sub care se prezumă că o concentrare economică nu afectează concurenţa.

Art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 139/2004 determină această limită prin raportare la cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate (5000 de

25

milioane EUR) sau la nivel comunitar de către fiecare din cel puţin două întreprinderi implicate (250 de milioane EUR), cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar într-unul şi acelaşi stat membru.

Legea nr. 21/1996 (republicată) stabileşte prin art. 12 pragul valoric prin raportare tot la cifra de afaceri, precizând că procedura de notificare nu se aplică atunci când cifra de afaceri cumulată a întreprinderilor implicate în operaţiune nu depăşeşte echivalentul în lei a 10.000.000 euro şi când cel puţin două dintre întreprinderile implicate nu au realizat pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro. Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României valabil pentru ultima zi a exerci ţiului financiar din anul anterior realizării operaţiunii.

În urma notificării, Comisia Europeană sau autoritatea de concurenţă pot emite decizii prin care declară concentrarea compatibilă sau incompatibilă cu piaţa comună.

În cazul în care se constată că o concentrare a fost deja pusă în aplicare şi că a fost declarată incompatibilă cu piaţa comună, Comisia Europeană poate să solicite întreprinderilor implicate să o dizolve şi să restabilească situaţia existentă anterior punerii în aplicare a concentrării. În cazurile în care prin dizolvarea concentrării acest lucru nu este posibil, se poate lua orice altă măsură adecvată prin care să se asigure că întreprinderile implicate dizolvă concentrarea sau îndeplinesc măsurile prevăzute în decizia Comisiei Europene.

Curtea Europeană de Justiţie are competenţă deplină în ceea ce priveşte controlul deciziilor prin care Comisia Europeană a aplicat o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu.

Pe plan intern, validitatea oricărei operaţiuni de concentrare economică va depinde de analiza şi decizia pe care Consiliul Concurenţei o va lua cu privire la operaţiune. Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei se comunică părţilor; acestea pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare.

În termen de 30 de zile de la notificarea deciziei, Guvernul, la propunerea ministrului de resort, poate lua, pe răspunderea sa, o decizie diferită de cea a Consiliului Concurenţei pentru raţiuni de interes public general. Decizia este executorie şi va fi publicată împreună cu decizia Consiliului Concurenţei în Monitorul Oficial. 4. SANCŢIONAREA OPERAŢIUNILOR DE CONCENTRARE ECONOMICĂ

Potrivit art. 55 din Legea nr. 21/1996, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării: nenotificarea unei concentrări economice, înainte de punerea în aplicare a acesteia; realizarea unei operaţiuni de concentrare economică; începerea unei acţiuni de concentrare economică declarată incompatibilă printr-o decizie a Consiliului Concurenţei.

În cazul în care cifra de afaceri, realizată în anul financiar anterior sancţionării, nu poate fi determinată, va fi luată în considerare cea aferentă anului financiar în care întreprinderea sau asociaţia de întreprinderi a înregistrat cifra de afaceri, an imediat anterior anului de referinţă pentru calcularea cifrei de afaceri în vederea aplicării sancţiunii.

Întreprinderile sau asociaţiile de întreprinderi nou-înfiinţate, care nu au înregistrat cifră de afaceri în anul anterior sancţionării, vor fi sancţionate cu amendă.

26

ÎNTREBĂRI 1. Ce se înţelege prin concentrare economică 2. Precizaţi care sunt cele trei modalităţi prin care se pot realiza concentrările economice,

conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 3. Care sunt situaţiile prevăzute în legislaţia română în care dobândirea controlului nu constituie

concentrare economică 4. Când, unde şi în ce condiţii se face notificarea concentrărilor economice 5. Cum se sancţionează concentrările economice

27

FIŞA 7. AJUTOARELE DE STAT

1. AJUTOARELE DE STAT- DEFINIŢIE ŞI REGLEMENTARE

Concurenţa pe piaţa unică a Uniunii Europene poate fi distorsionată şi prin susţinerea de către state a unor întreprinderi sau ramuri ale industriei prin acordarea de ajutoare. Linia de demarcaţie dintre ajutoarele de stat, impozitarea discriminatorie sau alte măsuri cu efect echivalent este de multe ori foarte fină. Deşi sunt incluse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în capitolul privind concurenţa, dispoziţiile referitoare la ajutoarele de stat sunt în strânsă legătură cu prevederile privind libera circulaţie a produselor şi serviciilor.

Ajutoarele de stat sunt tipuri de facilităţi care sunt acordate de stat sau entităţi publice sub formă de subvenţii, împrumuturi, reduceri de impozite sau exonerări fiscale.

La nivel comunitar, acestea sunt reglementate de art. 107- art. 109 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prevederile Tratatului au fost completate de legislaţia secundară. De asemenea, practica comunitară referitoare la ajutoarele de stat are un rol deosebit de important în interpretarea textelor legale.

Din perspectiva Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi a Acordului privind Subvenţiile şi Măsurile Compensatorii, interzicerea lor echivalează cu respectarea principiului interzicerii subvenţiei.

Pe plan intern, cadrul legal a fost asigurat de Legea nr. 137 din 17 mai 2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat. Scopul acestor reglementări era de a transpune dreptul intern prevederile art. 107- art. 109 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene) şi a legislaţiei secundare adoptate în baza acestora. Actualmente, conform art. 25 lit (ş) din Legea nr. 21/1996 (republicată în 2016) Consiliul Concurenţei asigură aplicarea prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 20/2015, cu modificările ulterioare, precum şi aplicarea prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare.

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisia Europeană şi de Curtea de Justiţie într-un sens larg; el include şi noţiunea de subvenţii.

Subvenţiile reglementate de G.A.T.T. şi Acordul privind Subvenţiile şi Măsurile Compensatorii se deosebesc de ajutorul de stat. În timp ce subvenţiile au rolul de a creşte nivelul competitivităţii unui operator economic din statul de export faţă de operatorul economic din statul de import, ajutorul de stat trebuie să readucă un operator economic sau o ramură a economiei aflaţi în dificultate la acelaşi nivel de competitivitate cu al celor care nu se confruntă cu probleme de ordin economic.

28

Potrivit Curţii Europene de Justiţie, ajutoarele de stat reprezintă avantaje consimţite de către autorităţile publice, care sub diverse forme, distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa şi favorizează anumite întreprinderi sau anumite producţii30

2. CATEGORII DE AJUTOARE DE STAT

În funcţie de efectele pe care le produc asupra concurenţei, ajutoarele de stat sunt, ab initio, compatibile sau incompatibile cu piaţa comună.

Art. 107 alin (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene declară incompatibile cu piaţa comună ajutoarele care îndeplinesc o serie de condiţii31:

sunt acordate de către stat sau din resursele statului, sub orice formă; favorizează anumite întreprinderi sau sectoare de producţie; denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa; afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

Ajutoarele de stat pot să provină de la orice autoritate a statului, centrală, regională sau locală, dar şi de la un organism public sau privat care administrează resursele statului.

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a calificat drept resurse de stat şi fondurile europene sau fondurile organismelor de protecţie socială. Cea mai uzuală formă de ajutor de stat o constituie subvenţiile.

Ajutorul de stat este interzis în măsura în care conferă, în mod selectiv, avantaje economice întreprinderilor sau sectoarelor de producţie. Avantajul la care face referire textul de lege este avantajul economic pe care întreprinderea beneficiară nu l-ar fi obţinut în condiţii normale de piaţă.

Avantajele pot îmbrăca forma avantajelor fiscale (subvenţii la export), economice (ajutoare acordate pentru îmbunătăţirea procesului de producţie) sau financiare (credite fără dobândă sau cu dobândă redusă, reducerea impozitului, reducerea T.V.A.-ului). Avantajul poate fi total sau parţial, actual sau potenţial, direct sau indirect, temporar sau permanent.

Ajutorul de stat este ilicit în măsura în care favorizează un operator economic în defavoarea concurenţilor săi. Legiuitorul se preocupă îndeosebi de mediul concurenţial, care trebuie să fie unul normal, ferit de orice încercări de distorsionare. De aceea, chiar şi numai ameninţarea cu denaturarea concurenţei situează ajutorul de stat în afara legii. Distorsionarea nu trebuie să fie semnificativă sau substanţială.

Direcţia Generală pentru Concurenţă a identificat cel puţin trei tipuri de denaturări ale concurenţei cauzate de ajutorul de stat:

în primul rând, pe termen lung, ajutorul de stat poate avea efecte dinamice asupra stimulului de a investi şi intra în concurenţă.

în al doilea rând, pot afecta concurenţa pe piaţa produselor şi pot provoca reacţii diferite din partea concurenilor, în funcţie de circumstanţe.

în al treilea rând, poate leza concurenţa pe pieţele factorilor de producţie, în special în ceea ce priveşte locul investiţiei.

Aceste denaturări ale concurenţei afectează repartizarea activităţilor economice între sectoare de activitate şi între statele membre, prejudiciind piaţa internă, afectând comerţul şi dezechilibrând alocarea eficientă a activităţilor dincolo de graniţele naţionale.

30 Hotărârea Curţii din data de 2 iulie 1974, Cauza C-173/73, Italia v. Comisia 31 A se vedea ptr detalii şi Lucia Irinescu, op.cit.,p.54

29

Pentru ca ajutorul de stat să afecteze comerţul între statele membre, efectele sale trebuie să se extindă în afara graniţelor statului în care a fost acordat. În principiu, este cazul întreprinderilor beneficiare care îşi exportă producţia. Premisa acestei condiţii este ca la data acordării lui să existe deja relaţii comerciale între statele membre. Ajutoarelor de stat cu efecte locale, regionale sau naţionale le lipseşte caracterul comunitar şi pot fi astfel exceptate de la aplicarea art. 107 alin. (1) din Tratat.

În doctrină a fost remarcat faptul că un ajutor de stat care îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în art. 107 alin. (1) din Tratat poate să fie totuşi realizat dacă se încadrează în vreuna din situaţiile prevăzute în alin. (2) sau (3).

Unele ajutoare de stat sunt compatibile, de plin drept, cu piaţa comună. Potrivit art. 107 alin. (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, aceste ajutoare pot îmbrăca diverse forme:

ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali,dacă sunt acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor;

ajutoarele destinate reparării pagubelor produse de calamităţile naturale sau de alte evenimente extraordinare;

ajutoarele acordate anumitor regiuni din Germania, afectate de divizarea Germaniei. În art. 107 alin. (3) din Tratat sunt enumerate alte categorii de ajutoare de stat, care,

spre deosebire de cele care fac obiectul alin. (2), sunt supuse notificării şi autorizării prealabile din partea Comisiei pentru a fi considerate compatibile. Acestea sunt:

ajutoare destinate regiunilor care se confruntă cu situaţii deosebite privind nivelul de trai şi ocuparea forţei de muncă;

ajutoarele destinate unor proiecte importante, de interes european comun; ajutoarele destinate să asigure dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni

economice ale unui stat membru; ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului naţional; orice alte categorii de ajutoarele stabilite prin decizie a Consiliului. Acestora li se adaugă cele declarate compatibile cu piaţa internă de către Comisie, la cererea

unui stat membru, motivat de existenţa unor împrejurări excepţionale. Analizarea compatibilităţii cu piaţa comună a unor măsuri de ajutor de stat sau a unei scheme

de ajutor intră în competenţa exclusivă a Comisiei, care acţionează sub controlul Curţii de Justiţie.

Curtea de Justiţie a precizat că sunt considerate ajutoare de stat incompatibile cu piaţa comună acordarea de subsidii la import şi export, scutiri sau reduceri de taxe fiscale sau sociale, garanţii de credite, preluarea numitor creanţe de către stat, convertirea în acţiuni sau obligaţiuni a datoriilor societăţii, ori stingerea datoriilor către furnizorii de utilităţi.

De la regulile înscrise în art. 108 alin. (3) derogă ajutoarele existente şi cele exceptate de la notificare. Cu privire la ajutoarele exceptate de la notificare, Comisia Europeană a adoptat Regulamentul (CE) nr. 800/2008 din 6 august 2008 prin care a stabilit 27 de tipuri de ajutor pe care statele membre le pot acorda.

Prin urmare, putem distinge între ajutoare de stat care trebuie aprobate de către Comisia Europeană, cele care trebuie numai anunţate Comisiei Europene, aceasta fiind informată şi cele de minimus care nu au nevoie de aprobare şi nici nu se comunică Comisiei Europene.

30

3.MONITORIZAREA AJUTOARELOR DE STAT

Comisia Europeană veghează şi monitorizează permanent ajutoarele de stat existente. Atunci când constată că un ajutor este incompatibil cu piaţa internă sau că este abuziv, va impune statului care l-a acordat să îl anuleze sau să îl modifice. Dacă statul refuză să respecte decizia Comisiei, aceasta poate să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie.

Aspectele procedurale privind ajutorul de stat sunt cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, în Regulamentul Comisiei (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 659/1999.

Analizând prevederile comunitare în materie, putem remarca faptul că acestea limitează drepturile statelor membre de a decide în acest domeniu.

Între octombrie 2008 şi iulie 2009, Comisia Europeană a adoptat o serie de comunicăriprin care stabileşte modul în care statele membre trebuie să aplice normele privind ajutoarele de stat. Aceste Comunicări au furnizat orientări cu privire la modalitatea luării unor măsuri eficiente care să permită menţinerea unei concurenţe loiale între operatorii economici care beneficiază de sprijin public şi cei care nu primesc un astfel de sprijin. Comisia a apreciat că politica în domeniul concurenţei a jucat un rol important în răspunsul la criza economică. Recomandările Comisiei au rolul de a orientare mediul economic spre o eliminare progresivă, transparentă şi coordonată a diferitelor scheme de sprijin, pentru a reveni la o funcţionare normală a pieţei.

În legislaţia noastră, ajutoarele de stat sunt în acord cu reglementările europene. Consiliul Concurenţei este autoritatea care reprezintă România în faţa Comisiei Europene în cadrul procedurilor comunitare privind ajutoarele de stat. În acest sens, Consiliul Concurenţei transmite Comisiei Europene notificările, informările şi raportările întocmite. Notificările privind măsurile de ajutor de stat şi informările privind pe cele care sunt exceptate de la obligaţia de notificare se transmit Consiliului Concurenţei, care emite un aviz. Consiliul Concurenţei transmite notificarea sau informarea Comisiei Europene, de îndată, în forma avizată, după comunicarea avizului către solicitant.

Consiliul Concurenţei informează solicitanţii ajutorului de stat cu privire la deciziile adoptate de Comisia Europeană. Totodată, monitorizează acordarea acestora, întocmeşte inventarul lor, organizează registrul ajutoarelor de stat şi elaborează raportul anual al celor acordate în România. În situaţiile în care Comisia Europeană decide că ajutorul de stat acordat trebuie rambursat sau recuperat, Consiliul Concurenţei va trimite furnizorului o copie a deciziei Comisiei. Dacă beneficiarul nu-l rambursează, furnizorul se poate adresa Curţii de Apel Bucureşti pentru a dispune anularea actului prin care a fost acordat ajutorul de stat. ÎNTREBĂRI

1. Ce reprezintă ajutoarele de stat 2. Care este diferenţa dintre ajtoarele de stat şi subvenţii 3. Daţi exemple de ajutoare de stat care pot fi considerate incompatibile cu piaţa comună

(art. 107 alin. (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene) 4. Daţi exemple de categorii de ajutoare de stat, care, sunt supuse notificării şi autorizării

prealabile din partea Comisiei pentru a fi considerate compatibile (art. 107 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene)

31

5. Ajutorul de stat este interzis în măsura în care conferă, în mod selectiv, avantaje economice întreprinderilor sau sectoarelor de producţie. Ce reprezintă aceste avantaje economice şi cum se clasifică acestea.

6. Care este rolul Consiliului Concurenţei în domeniul procedurilor comunitare privind ajutoarele de stat

32

FIŞA 8.CONCURENŢA NELOIALĂ PE PIAŢA INTERNĂ

1. CLASIFICAREA ACTELOR ŞI FAPTELOR DE CONCURENŢĂ NELOIALĂ

În dreptul nostru, în Legea nr. 11/1991, actele de concurenţă neloială sunt grupate în funcţie

de răspunderea juridică pe care o antrenează în trei categorii în: contravenţii, infracţiuni şi delicte civile. Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii32 recurge la o clasificare mai simplistă a practicilor incorecte în practici comerciale înşelătoare şi practici comerciale agresive. La rândul lor, practicile comerciale înşelătoare pot fi grupate în acţiuni înşelătoare şi omisiuni înşelătoare. Punctul de plecare al acestor clasificări îl constituie acelaşi text al art. 10 bis alin. (3) al Convenţiei de la Paris în care sunt clasificate actele de concurenţă neloială în următoarele categorii:

confuzia cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent (pct. 1);

denigrarea, care poate consta în afirmaţii false, de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent (pct. 2);

inducerea publicul în eroare cu privire la natura, modul de fabricaţie, caracteristicile, aptitudinea la întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor (pct. 3).

Prevederile art. 10 bis alin. (3) au fost criticate în literatura de specialitate pe motiv că atât în cazul confuziei cât şi al denigrării, nu sunt reţinute decât anumite forme pe care acestea le pot îmbrăca, omiţându-le pe altele şi pentru că nu sunt menţionate actele de dezorganizare a întreprinderii sau a pieţei. 2. CONFUZIA PRIVIND CONCURENTUL VĂTĂMAT

În sens general, prin confuzie se înţelege acţiunea de a confunda între ele două

persoane sau două lucruri. Termenul de confuzie este sinonim cu cel de eroare. Noţiunea de confuzie este folosită în mod constat în dreptul proprietăţii intelectuale33, pe tărâmul căreia ea apare atunci când se reproduce sau se imită un semn distinctiv (marcă, emblemă, nume comercial sau ambalaj).

Confuzia reprezintă actul de concurenţă neloială care constă în disimularea credibilă a activităţii pe piaţă a autorului sub aparenţa semnelor distinctive ale întreprinderii, produselor sau serviciilor unui comerciant.

În materie de concurenţă neloială, termenul de confuzie vizează două aspecte: culpa şi prejudiciul. Pe de o parte, culpa constă în mijloacele utilizate pentru a induce o confuzie sau un risc de confuzie în rândul clientelei, iar pe de altă parte, prejudiciul, adică paguba suferită de

32 Legea nr. 33/2015 pentru modificarea Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, precum şi pentru completarea art. 32 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2001 privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi comercializării alimentelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 11 martie 2015 (M.Of. nr. 170/2015). 33 A se vedea ptr detalii şi Claudia Şerban Cernat, op.cit., p.p. 88-101

33

către concurent(i) ca urmare a confuziei care are ca victimă clientela. Mijloacele de confuzie se reduc în mod esenţial la procedeul de copiere privit sub unghiul tehnicii de reproducere şi a tehnicii de imitare.

În dreptul intern, confuzia este prevăzută în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 (actualizată). Potrivit art. 5 alin. (1)34 pot crea confuzie următoarele fapte:

a. folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, a unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

b. punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului sau serviciului;

c. producerea în orice mod, importul sau exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare, originea şi caracteristicile mărfurilor, numele producătorului sau al comerciantului.

Legea nr. 84/199835 cuprinde la rândul ei dispoziţii speciale privind confuzia, care au drept scop protejarea drepturilor născute din depozitul unei mărci împotriva eventualelor confuzii privind originea produselor.

De asemenea, Legea nr. 148/200036 interzice publicitatea comparativă prin care se poate crea confuzie pe piaţă între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între mărcile de comerţ, denumirile comerciale sau alte asemenea semne distinctive, bunuri sau servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele aparţinând unui concurent.

În situaţia în care confuzia se referă la produse sau servicii, se apreciază că un competitor încearcă să se apropie de produsele sau serviciile unei întreprinderi rivale cu scopul de a provoca o confuzie în rândul clientelei.

Din analiza doctrinei şi jurisprudenţei, se desprinde ideea conform căreia nu imitaţia, ci confuzia constituie un act de concurenţă neloială.

Mijloacele de confuzie pot fi grupate, în funcţie de obiectul la care se referă, în: confuzia prin crearea de similitudini cu privire la numele sau denumirea întreprinderilor; confuzia cu privire la semnele distinctive ale produselor;

34 Art. 5 din lege se referă în general la faptele de concurenţă care constituie infracţiuni 35 Legea 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, republicata 2014. Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 337 din 8 mai 2014 .Republicata in temeiul art. 248 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificarile ulterioare, dandu-se textelor o noua numerotare.Legea nr. 84/1998 a mai fost republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 360 din 27 mai 2010 si a mai fost modificata prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificarile ulterioare. 36 Legea nr.148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea. Publicata in Monitorul Oficial nr. 359/2 August 2000 (include modificarile aduse prin legea 283/2002, Ordonanta guvernului 17/2003, Ordonanta guvernului 90/2004, Legea 457/2004 si Legea 158/2008

34

confuzia cu privire la aspectul exterior al întreprinderii; imitarea publicităţii unui concurent; retaşarea parazitară; substituirea mărfurilor.

Riscul de confuzie: Acţiunea în concurenţă neloială se poate exercita atunci când în mintea consumatorului a fost creat un risc de confuzie. Pentru existenţa concurenţei neloiale este suficientă crearea riscul de confuzie, nefiind obligatoriu să apară şi confuzia. Riscul de confuzie nu este definit de legiuitor. Curtea Europeană de Justiţie a interpretat art. 4 pct. 1 lit. (b) din Directiva nr. 89/104 în sensul că simpla asociere pe care publicul ar putea să o facă între două mărci, ca rezultat al conţinutului lor semantic analog, nu este prin ea însăşi suficientă pentru a se concluziona că există o probabilitate de confuzie.

Riscul de confuzie apare atunci când publicul poate fi indus în eroare în ceea ce priveşte originea produselor sau serviciilor. Existenţa riscului de confuzie este exclusă dacă publicul nu ar putea să creadă că produsele sau serviciile provin de la aceeaşi întreprindere sau de la întreprinderi legate economic.

Putem deosebi un risc de confuzie cu privire la semnele distinctive, dar şi referitor la originea produselor. În cazul riscului de confuzie privind semnele distinctive, consumatorii sunt induşi în eroare asupra producătorilor mărfurilor sau serviciilor. Riscul de confuzie creat cu privire la originea produselor există atunci când consumatorii, victime ale imitaţiei produselor, nu le pot deosebi pe cele originale de cele contrafăcute.

În doctrină se mai face distincţie între riscul de confuzie direct (în sens restrâns) şi cel indirect (în sens larg). În cazul riscului de confuzie direct, publicul atribuie produsele care îi sunt oferite unei singure întreprinderi. Astfel, consumatorul cumpără produsul protejat de marca frauduloasă crezând că, de fapt, cumpără produsul original. Riscul de confuzie indirect intervine atunci când cumpărătorul este conştient că cele două produse sau servicii provin de la două întreprinderi diferite, dar consideră că între ele există legături juridice, financiare, tehnice sau economice.

Potrivit unei jurisprudenţe comunitare constante, existenţa riscului de confuzie trebuie să rezulte din analiza completă a tuturor factorilor relevanţi, precum şi a modului în care aceştia interacţionează unii cu alţii. În ceea ce priveşte similaritatea mărcilor, aceasta nu trebuie să fie totală, adică vizuală, auditivă şi conceptuală37 De asemenea, există risc de confuzie atunci când consumatorul, fără să confunde neapărat originea comercială a produsului sau serviciului respective, este atras de marca solicitată şi va cumpăra produsul sau serviciul la care ea se referă, deoarece acestea poartă respectiva marcă, identică sau similară cu marca anterioară de renume38 Cu privire la publicul relevant, trebuie avut în vedere consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat. Nivelul de atenţie al consumatorului mediu poate să varieze în funcţie de categoria de produse sau servicii în cauză39

37 Tribunalul de Mare Instanţă Paris, camera a 8-a, decizia din 25 martie 2010, www. curia.europa.eu. 38 Concluziile avocatului general E. Sharpston prezentate la 26 iunie 2008, în cauza C-252/07, în care s-a pronunţat Hotărârea din 27 noiembrie 2008, Intel Corporation Inc., ww.curia.europa.eu 39 Tribunalul de Mare Instanţă Paris, camera a 2-a, decizia din 3 septembrie 2010, Muller de Bedidas-Missiato INdustria e Comercio Ltda, www. curia.europa.eu.

35

În materia mărcilor şi a semnelor notorii, riscul de confuzie se numeşte risc de depreciere.

O problematică aparte comportă riscul de confuzie asupra numelui comercial. Riscul de confuzie poate să apară şi în cazul utilizării numelor de domeniu. În cazul activităţilor economice, numele de domeniu se apropie de numele comercial, datorită faptului că îndeplineşte funcţia de adresă în spaţiul Internet, dar şi funcţia de indicator al originii bunurilor şi serviciilor oferite la acea adresă. Sancţiuni :

Confuzia creată prin folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant sau prin punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului atrage răspunderea penală în condiţiile art. 5 alin. 1 din Legegea nr. 11/1991. De asemenea, constituie infracţiune producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale40, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari (art. 5 alin. 1 lit. f din Legea nr. 11/1991republicată).

La rândul său, în conformitate cu art. 8 lit. (c) din Legea nr. 148/2000 (republicată, cu modificările ulterioare) constituie contravenţie publicitatea comparativă prin care se creează confuzie pe piaţă între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între mărcile de comerţ, denumirile comerciale sau alte semne distinctive, bunuri sau servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele aparţinând unui concurent. Retaşarea parazitară

Se provoacă de asemenea confuzie prin faptul de retaşare parazitară, constând în exploatarea de către autorul faptului de concurenţă neloială a popularităţii competitorului lezat, prin referire abuzivă la activitatea, popularitatea sau produsele acestuia.

Metodele folosite în acest scop sunt diferite, cum ar fi de exemplu, afirmaţia în materialale publicitare că un produs este de aceeaşi calitate cu produsul cunoscut al unui concurent, referirea la faptul de a fi lucrat un timp îndelungat în intreprinderea concurentă, etc. Astfel, utilizarea semnelor distinctive ale unui alt comerciant, însă pentru produse complet diferite de cele pentru care marca a devenit notorie, nu constituie o concurenţă propriu-zisă, dar reprezintă o practică parazitară. Cel ce recurge la practici parazitare nu urmăreşte întotdeauna deturnarea clientelei comerciantului, ci urmăreşte de regulă să profite de succesul unei intreprinderi, fie că este sau nu concurentă, fără a face eforturi financiare, intelectuale sau promoţionale proprii, ci utilizând munca altui comerciant, fără acordul acestuia.

Uneori, publicitatea parazitară devine un mijloc de denigrare. De exemplu, când reclama se face recunoscând că produsul concurentului este bun, dar arătând că produsul propriu este şi

40 A se vedea ptr detalii Claudia Şerban Cernat, Dreptul proprietăţii intelectuale, curs online, USH, SJEA, Braşov, 2016, pp.111-115

36

mai bun sau mai ieftin. În asemenea cazuri, jurisprudenţa pune accentul pe denigrare şi nu reţine retaşarea parazitară decât atunci cand se aduce atingere unui semn distinctiv.

Mărcile notorii se bucură de o protecţie cu depăsirea principiului specialităţii, considerându-se că este anormal ca terţii să beneficieze de renumele unei mărci în promovarea căreia nu au nici un merit. Astfel, când intreprinderea „pirat” şi intreprinderea „piratată” operează în sectoare diferite, neloialitatea celei dintâi nu se concretizează în deturnarea clientelei celei de-a doua deoarece ele nu se adresează aceleiaşi clientele. Consecinţa neloialităţii şi a confuziei publicului o constituie câştigarea de clientelă fără efort propriu41.

Parazitarea mărcilor notorii mai îmbracă şi o altă formă, prin imitarea parazitară a metodelor de publicitate, a tipului de promovare, referiri abuzive la companii sau mărci de prestigiu. Anumite acţiuni vizează transferarea imaginii favorabile create de reputaţia unor mărci asupra propriilor produse sau servicii. Cei care recurg la astfel de practici neloiale utilizează, în contextul comercializării şi al publicităţii produselor lor, expresii ca: „gen“, „de tipul“, „ca şi produsul X“, „mod“, „stil“, „marca“, „gust“, „după reţeta“ sau alte menţiuni asemănătoare. Cu alte cuvinte, încearcă să atragă asupra produselor lor avantajele garanţiilor de calitate conferite de mărci consacrate.42 3.DENIGRAREA CONCURENTULUI

În limbajul curent, a denigra înseamnă a ponegri, a defăima sau a discredita. Ca act de

concurenţă neloială, denigrarea constă în afirmarea sau răspândirea, sub orice formă, în scop de concurenţă, de fapte privitoare la o altă întreprindere, de natură a-i prejudicia reputaţia.43

Răspândirea de informaţii peiorative şi răuvoitoare cu privire la persoana, întreprinderea sau produsele unui concurent ori la produsele unui grup determinat de concurenţi îmbracă forma denigrării, ca act de concurenţă neloială. Denigrarea poate fi directă sau indirectă. Denigrarea directă presupune răspândirea de afirmaţii mincinoase cu privire la un concurent, pe când cea indirectă constă în atribuirea unor calităţi despre care se afirmă că partea concurentă nu le posedă. Obiectul denigrării:

Denigrarea vizează persoana, întreprinderea, produsele sau serviciile concurentului. Denigrarea persoanei concurentului poate să privească anumite trăsături de caracter ale

acestuia, cum ar fi expunerea unui afiş care poartă menţiuni peiorative pentru un concurent calificat ca fiind fără scrupule. Denigrarea care vizează întreprinderea concurentului se poate realiza prin referiri la competenţa profesională a acestuia.

Denigrarea poate produselor sau serviciilor concurentului se referă, cel mai adesea la calitatea (publicarea unui articol care neagă parfumurilor franţuzeşti meritele pe care le recunoaşte altora) sau preţul acestora (sloganul publicitar Prea scumpă pulpa de miel, conduceţi Volkswagen Polo îi face pe consumatori să reţină doar faptul că mielul se vinde prea scump).

41 Ca un exemplu, pe piaţa din România marca „IBM” a fost înregistrată la OSIM şi este utilizată de către terţi pentru activităţi de tip en-gros, case de schimb, valutar, zahar tos, etc. Cu toate acestea, în câteva din hotărârile judecătoreşti pronunţate de către instanţele române a fost reţinut conceptul de „diluţie a mărcii notorii”. Este cazul marcii „CHIVAS”, inregistrată pentru produse din clasa 33, unde s-a reţinut că înregistrarea unei mărci identice pentru produse din clasa 29, mâncare pentru animale, ar duce la diluţia mărcii celebre „CHIVAS”. 42 A se vedea pentru detalii site-ul d-nei avocat şi consilier în proprietate intelectuală, Elena Grecu, managerul agenţiei de proprietate intelectuală Nomenius.(www.nomenius.ro, http://avocatii-tai.ro/avocat-elena-grecu/). 43 Lucia irinescu, op.cit.,p.62

37

Condiţiile denigrării: Pentru reţinerea denigrării, ca act de concurenţă neloială, trebuie îndeplinite cumulativ o serie de condiţii:

între autorul şi victima denigrării să existe un raport de concurenţă; victima denigrării să fie identificată sau identificabilă; să existe o discreditare conţinută într-un mesaj.

Denigrarea prin publicitate:

Prin publicitate comercială clientela unui vad comercial poate fi deturnată, provocând declinul economic al competitorilor şi chiar eliminarea acestora de pe piaţa relevantă. Acţiunile privind combaterea publicităţii comerciale sunt, prin natura lor, acţiuni de concurenţă.

Publicitatea comercială se înscrie în limitele legale atunci când urmăreşte informarea consumatorilor şi nu are caracter incitativ.

Legea nr. 148/2000 privind publicitatea recunoaşte existenţa a trei tipuri de publicitate interzisă: publicitatea subliminală, publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă.

Publicitatea subliminală este orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod conştient, dar care pot influenţa comportamentul economic al unei persoane [art. 4 lit. (d) din Legea nr. 148/2000].

Publicitatea înşelătoare este aceea care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora li se adresează ori care iau contact cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază sau poate prejudicia un concurent [art. 3 lit. (b) din Legea 158/2008]

Publicitatea comparativă este publicitatea care identifică în mod explicit sau implicit un concurent ori bunuri sau servicii oferite de către acesta [art. 3 lit. (c) din Legea 158/2008].

4.DEZORGANIZAREA INTREPRINDERII CONCURENTULUI Înţelesul noţiunii

A dezorganiza înseamnă a distruge, a strica ordinea, funcţionarea normală şi bunul mers.

În raporturile de concurenţă, dezorganizarea constituie un comportament neloial care vizează destabilizarea funcţională a întreprinderii rivalului lezat. În literatura juridică se face distincţie între dezorganizarea întreprinderii rivale şi dezorganizarea generală a pieţei. În prima ipoteză, destabilizarea funcţională a întreprinderii concurentului se realizează prin diferite mijloace precum spionajul, coruperea personalului, deturnarea clientelei şi boicotul.

Dezorganizarea pieţei constă în atingerea adusă ansamblului concurenţilor care fabrică sau distribuie un produs. În dreptul nostru, sunt calificate drept dezorganizare o serie de acte neloiale precum: spionajul economic, atragerea personalului şi acapararea agresivă a clientelei întreprinderii concurente.

Spionajul economic

Spionajul, ca act de concurenţă neloială, constă în obţinerea şi folosirea secretelor comerciale ale concurentului, în scopul dezorganizării întreprinderii acestuia.

38

În doctrină spionajul economic este definit ca fiind deconspirarea sau exploatarea de către agentul economic agresiv a secretelor de producţie sau de gestiune ale concurenţilor.44

Spionajul economic se află în strânsă legătură cu secretul comercial. Acesta din urmă dobândeşte valoare economică prin faptul că nu este accesibil publicului, el conferind unei întreprinderi un avantaj concurenţial. În general, prin secret comercial se înţelege o informaţie valoroasă sau potenţial valoroasă pe care deţinătorul încearcă să o păstreze secretă prin intermediul unor contracte de confidenţialitate cu angajaţi, contractanţi sau parteneri şi prin intermediul unor măsuri de securitate fizică şi electronică.

Noţiunea de secret comercial a fost introdusă în dreptul nostru prin art. 1¹ lit. (b) din Legea nr. 298/2001 şi este definita ca fiind informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că e secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim secret. De fapt, reglementarea internă redă textul art. 39 alin. (2) din Tratatul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ (TRIPS).

Art. 1¹ lit. a) din Legea nr. 11/1991 conferă titularilor de secrete comerciale posibilitatea de a se apăra prin acţiune în concurenţă neloială împotriva practicilor neloiale care presupun o utilizare a acestor secrete de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă. Această utilizare se realizează prin practici de genul: neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau de respectiva achiziţie.

Neexecutarea unilaterală a contractului presupune ca secretul comercial să facă obiectul unui contract. Suntem în prezenţa unei practici neloiale de acest gen atunci când este încălcată obligaţia contractuală cu privire la păstrarea şi utilizarea secretului.

Prin utilizarea unor proceduri neloiale înţelegem că secretul comercial a fost dobândit prin mijloace ilicite. În această categorie judecătorul poate include o paletă foarte largă de comportamente, precum: violarea corespondenţei, spargerea codurilor de securitate, sustragerea documentelor care conţin informaţia secretă, interceptarea comunicaţiilor sau fotografierea neautorizată a echipamentelor.

În cazul abuzului de încredere, deţinătorul secretului comercial îl încredinţează unui terţ, care îl divulgă. Specifice acestei tip de practică neloială sunt comportamente privind divulgarea secretului de către un fost salariat sau de către un eventual co-contractant, care a intrat în posesia acestuia cu ocazia negocierilor nefinalizate prin încheierea unui contract cu deţinătorul legitim al secretului.

Incitarea la delict constituie o altă practică neloială care constă în fapta unei persoane de a-l determina pe cel care cunoaşte un secret comercial şi este ţinut de o clauză de confidenţialitate, să îl divulge. Practica neloială prinde contur dacă incitarea este urmată de divulgarea şi de utilizarea secretului de către instigator.

Terţii care achiziţionează secrete comerciale, în cunoştinţă de cauză, de la persoane care nu au dreptul să le divulge, recurg la o practică neloială.

Toate aceste practici conferă deţinătorului legitim al secretului posibilitatea de a recurge la acţiunea în concurenţă neloială ori de câte ori clientela este deturnată. Se admite că acţiunea în concurenţă neloială se poate introduce şi dacă prejudiciul este numai potenţial, adică utilizarea neloială a secretului comercial este de natură să determine o deturnare a clientelei. În ultimul caz, 44 A se vedea şi Lucia Irinescu, op.cit.,p.68

39

reclamantul nu poate obţine acoperirea prejudiciului, ci numai obligarea pârâtului la încetarea utilizării informaţiei obţinute în mod neloial.

Prevederile Legii nr. 11/1991 sancţionează cazuri particulare care pot să apară ca urmare a utilizării neloiale a secretului comercial:

divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;

oferirea, promiterea sau acordarea, mijlocit sau nemijlocit, de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială, să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau folosi clientela sa oripentru a obţine un alt folos pentru sine ori pentru o altă persoană în dauna unui concurent;

folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;

divulgarea unor informaţii secrete, cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă provin de la autorităţile competente;

divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial;

divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice.

Atragerea personalului întreprinderii concurente

Dezorganizarea întreprinderii concurente prin atragerea salariaţilor se află în strânsă legătură cu spionajul economic, pentru că, indirect, prin angajarea personalului întreprinderii rivale, se facilitează accesul la secretele comerciale ale concurentului sau poate fi deturnată clientela.

În principiu, orice angajat este liber să renunţe la locul de muncă în favoarea unui alt loc de muncă oferit de întreprinderea concurentă. Simpla angajare a foştilor salariaţi ai întreprinderii concurente nu este, prin natura ei, neloială. Noul angajator poate fi acuzat de un comportament neloial numai dacă, prin angajarea salariaţilor concurentului, urmăreşte un scop ilicit. Domeniul de aplicare al unei astfel de practice neloiale este precis determinat de textele legale

În doctrina juridică sunt delimitate situaţiile în care un angajat este ţinut de o clauză de neconcurenţă de cele în care clauza de neconcurenţă lipseşte. Astfel constituie act de concurenţă neloială oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei astfel de oferte.

În opinia noastră, noţiunea de salariat exclusiv este strâns legată de cea de loialitate şi trebuie interpretată atât în sensul că salariatul este legat de angajator printr-o clauză de neconcurenţă, cât şi în sensul că orice salariat are o obligaţie de loialitate, onestitate şi

40

profesionalism faţă de angajator.45 În practica noastră judiciară s-a stabilit că prin societăţi concurente se înţeleg acele societăţi al căror obiect actual, de fapt, coincide, nefiind obligatoriu ca obiectul real să fie absolut identic cu el, dar suficient ca o activitate să coincidă, iar prin societate cu acelaşi obiect, legea înţelege să se refere la obiectul de activitate prevăzut în actul constitutiv.

O altă modalitate de dezorganizarea a întreprinderii concurente prin atragerea personalului constă în concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau prin angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale. În această formă, dezorganizarea întreprinderii se poate realiza prin două modalităţi, şi anume:

concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant;

angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale. Prima modalitate implică o decizie de concediere care aparţine unei persoane, care,

concomitent, înfiinţează o nouă societate comercială, cu un obiect de activitate similar cu cel al concurentului şi acţionează pe aceeaşi piaţă relevantă. În acest caz, concedierea trebuie să mascheze o deturnare de personal. Atât timp cât motivele concedierii sunt imputabile angajaţilor, sunt incidente regulile din Codul muncii.

Atragerea salariaţilor unei firme concurente prin promisiunea de avantaje pecuniare nu constituie, în sine, un act de concurenţă neloială. Cu toate acestea, dacă se constată că promisiunile au fost făcute cu scopul de a-l dezorganiza pe fostul angajator, ne aflăm în prezenţa unui act de concurenţă neloială.

Acapararea agresivă a clientelei

Acapararea agresivă a clientelei constituie o modalitate de dezorganizare a concurentului din exterior, fără vreo complicitate din interiorul întreprinderii. Atragerea clientelei de către un concurent prin uzanţe necinstite, prin serviciile prestate şi prin personal autorizat este licită. În literatura juridică română această practică este cunoscută sub denumirea de deturnare a clientei.

Deturnarea clientelei unui concurent prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant constituie concurenţă neloială. Actul de concurenţă neloială poate fi săvârşit de către un salariat, un reprezentant sau un asociat al unui comerciant.

Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare constituie o altă modalitate neloială de acaparare a clientei. Metoda este denumită de doctrină bulgăre de zăpadă sau vânzare piramidală, iar instanţele judecătoreşti au calificat-o drept o escrocherie, prin care comerciantul obţine profit cu ajutorul unor manopere frauduloase.

ÎNTREBĂRI 1. Clasificarea actelor şi faptelor de concurenţă neloială pe piaţa internă 2. Confuzia privind concurentul vătămat 45 Lucia Irinescu, op.cit.,p.71

41

3. Ce reprezintă retaşarea parazitară 4. Denigrarea concurentului. Denigrarea prin publicitate 5. În ce constă spionajul economic privit ca act de concurenţă neloială 6. Enumeraţi câteva cazuri de utilizare neloială a secretului comercial 7. Dezorganizarea întreprinderii concurente prin atragerea salariaţilor 8. Acapararea agresivă a clientelei ca modalitate de dezorganizare a concurentului

42

FIŞA 9. CONCURENŢA NELOIALĂ PE PIAŢA

INTERNAŢIONALĂ

1. DUMPINGUL-ASPECTE GENERALE

Dumpingul este o formă a discriminării de preţ, la scară internaţională, între ţara exportatoare şi cea importatoare. Putem identifica o situaţie de dumping atunci când mărfurile sunt exportate la un preţ mai mic decât valoarea lor normală, adică sunt exportate pentru un preţ mai mic decât sunt vândute pe piaţa internă sau pe pieţele din ţări terţe sau mai mic decât costul de producţie.

Dumpingul a fost definit pentru prima oară în art. VI punctul 2.1 din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1947 ca fiind o practică neloială care constă în introducerea produselor unei ţări pe piaţa altei ţări la un preţ inferior valorii lor normale, cu un preţ de export inferior preţului comparabil practicat în cursul unei operaţiuni comerciale normale pentru produsul similar destinat consumului în ţara exportatoare.

Această definiţie este preluată şi simplificată de art. 1 alin. (2) al Regulamentului (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului prin care un produs este considerat a fi supus dumpingului dacă preţul său de export către Comunitate este mai mic decât preţul comparabil, practicat în cadrul operaţiunilor comerciale normale, pentru produsul similar în ţara exportatoare.

În relaţiile internaţionale, dumpingul constă în livrarea de mărfuri în alte ţări la un nivel inferior valorii normale, respectiv cu mult sub preţurile pieţei şi sub costurile de producţie; diferenţa de preţ rezultată din această politică de export este de multe ori compensată prin obţinerea de prime de export şi subvenţii de la bugetul de stat sau va fi recuperată ulterior, după înfrângerea concurenţei prin majorarea preţurilor.

Potrivit principiului de bază enunţat în art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr.1225/2009 al Consiliului, se consideră că obiectul dumpingului îl constituie orice produs care este exportat către Comunitate la un preţ mai mic valoarea sa normală.

Valoarea normală se stabileşte, de regulă, prin raportare la preţurile pe care le plătesc cumpărătorii din ţara exportatoare, în cadrul unei operaţiuni comerciale normale, pentru acelaşi produs sau pentru un produs similar.

Termenul de produs similar presupune un produs care prezintă produse caracteristice foarte apropiate produsului suspectat de dumping.

Ţara exportatoare poate fi atât ţara de origine a produsului, dar şi o ţară intermediară. Măsurile antidumping se aplică tuturor produselor care fac obiectul unui dumping în

cazul în care punerea sa în liberă circulaţie în cadrul Comunităţii cauzează un prejudiciu. 3. CLASIFICAREA DUMPINGULUI

Din interpretarea prevederilor Codului antidumping se disting mai multe forme ale

dumpingului, pe care le putem grupa în funcţie de o serie criterii de clasificare şi anume: obiect, perioada de timp în care se practică şi efectele produse.

În funcţie de obiectul său, dumpingul poate fi: de mărfuri şi servicii, valutar şi social. În operaţiunile de import-export, efectuate în condiţii neloiale, fenomenul negativ cel mai frecvent întâlnit îl constituie dumpingul de mărfuri şi servicii.

43

Prin raportare la perioada de timp în care se practică, dumpingul poate fi sporadic, intermitent şi continuu.

După efectele pe care le produce, distingem între dumpingul condamnabil şi necondamnabil.

3. ELEMENTELE DUMPINGULUI

Din punct de vedere tehnic, dumpingul se identifică şi se apreciază prin trei

componente de bază: valoarea normală a mărfii; preţul de export, care este inferior faţă de valoarea normală; marja de dumping, care reflectă decalajul dintre valoarea normală şi preţul de export. Valoarea normală a produsului reprezintă preţul plătit în cadrul unor operaţiuni comerciale

normale de către cumpărători independenţi din ţara exportatoare pentru un produs similar cu cel bănuit de dumping. Produsul similar cu cel suspectat de dumping este un produs identic, şi anume asemănător în toate privinţele produsului respectiv sau, în absenţa unui astfel de produs, alt produs care, cu toate că nu este asemănător în toate privinţele, prezintă caracteristici foarte apropiate celor ale produsului respectiv. Determinarea produsului similar este una din problemele economice complexe, pe care instituţiile Uniunii Europene o tratează cu mare prudenţă. Metoda standard de calcul a valorii normale a produsului este stabilită în art. 2 lit. (A) pct. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului şi se bazează pe preţurile plătite de către cumpărători în ţara exportatoare, în cadrul unei operaţiuni comerciale normale.

În articolul 2 lit. B) pct. 8) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1225/2009 este definit preţul de export, ca fiind preţul plătit efectiv sau care urmează să fie plătit pentru produsul vândut la export din ţara producătoare către Comunitate. Sunt situaţii în care nu se poate determina preţul de export. Atunci când există o asociere sau un acord de compensare între exportator şi importator, preţul de export poate ridica semne de întrebare. Astfel, când nu există un preţ de export sau acesta este îndoielnic, se apelează la preţul cu care produsele importate sunt revândute pentru prima oară unui cumpărător independent. În cazul în care produsele nu sunt revândute unui cumpărător independent sau nu sunt revândute în starea în care erau când au fost importate, preţul de export se determină prin orice altă metodă rezonabilă. Atunci când se calculează preţul de export, se fac unele ajustări, pentru a se ţine seama de toate cheltuielile, inclusiv de taxe şi de impozite, care survin între import şi revânzare, precum şi de o marjă de profit, pentru a stabili un preţ de export fiabil la nivelul frontierei comunitare.

Marja de dumping reprezintă suma cu care valoarea normală depăşeşte preţul de export.

În cazul în care marjele de dumping variază, se poate stabili o marjă de dumping medie ponderată [articolul 2 lit. (D) pct. (12) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului; articolul 2.4.2 din Acordul antidumping].

Curtea Europeană de Justiţie46 a stabilit marja de dumping comparând valoarea normală calculată medie ponderată pe tipuri de produse cu preţul de export mediu ponderat pe tipuri de

46 Hotărârea Curţii (Camera a doua) din 27 septembrie 2007, în Cauza C-351/04, Ikea Wholesale Ltd împotriva Commissioners of Customs & Excise, în Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2007, p. I-07723, www. curia.europa.eu.

44

produse. Astfel, într-o speţă, au fost identificate, mai întâi, mai multe modele diferite ale produsului care făcea obiectul anchetei. Pentru fiecare dintre acestea, s-a calculat o valoare normală medie ponderată şi un preţ de export mediu ponderat, apoi s-au realizat comparaţii pentru fiecare model. Întrucât, pentru anumite modele, preţul de export era inferior valorii normale, a fost stabilită existenţa unui dumping. În schimb, întrucât, pentru alte modele, preţul de export era superior valorii normale, în acest caz a fost reţinută o marjă de dumping având un cuantum negativ. Curtea s-a pronunţat în mod repetat în sensul că alegerea între diferite metode de calcul al marjei de dumping indicate într-un regulament de bază, precum şi aprecierea valorii normale a unui produs sau stabilirea existenţei unui prejudiciu presupun aprecierea unor situaţii economice complexe.

4. CONDIŢIILE DUMPINGULUI ŞI PROCEDURA ANTIDUMPING

Pentru determinarea situaţiei de dumping este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii, şi anume:

importurile să facă obiectul unui dumping; cauzarea unui prejudiciu material unei industrii comunitare ca între importurile care fac obiectul dumpingului şi prejudiciu să existe o legătură de

cauzalitate. Procedura antidumping

Procedura antidumping este reglementată în art. 5-21 din Regulament şi se desfăşoară pe mai multe etape şi anume:

formularea către Comisia Europeană a unei plângeri antidumping, desfăşurarea unei investigaţii instituirea măsurilor antidumping. Măsurile antidumping concretizează în instituirea de taxe antidumping definitive,

cunoscute şi sub denumirea de drepturi antidumping sau suprataxe vamale Taxele antidumping definitive se aplică prin Regulamente ale Consiliului Europei. Taxele

se aplică fiecărui furnizor sau fiecărei ţări furnizoare în parte şi sunt percepute de statele membre, în conformitate cu rata de schimb valutar. Regulamentul trebuie să menţioneze numele exportatorilor sau al ţărilor în cauză, descrierea produsului, o sinteză a faptelor şi a motivelor esenţiale cu privire la stabilirea dumpingului sau a prejudiciului. Părţile în cauză vor primi o copie a Regulamentului sau a deciziei. De altfel, Regulamentul se publică şi în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Măsurile antidumping încetează după cinci ani de la instituirea taxei sau de la data încheierii reexaminării celei mai recente a dumpingului şi prejudiciului.

Comisia Europeană, cu avizul comitetului consultativ, poate dispune suspendarea măsurilor pe o perioadă de nouă luni, cu posibilitatea prelungirii perioadei până la un an, atunci când condiţiile pieţei s-au schimbat temporar astfel încât este puţin probabil să reapară prejudiciul.

ÎNTREBĂRI 1. Ce reprezintă dumpingul şi cum se clasifică acesta

45

2. Care sunt componentele de bază în temeiul cărora se identifică dumpingul 3. În ce constă procedura antiduping şi care sunt etapele acesteia

46

FIŞA 10. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU CONCURENŢA

NELOIALĂ

1. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU CONCURENŢĂ NELOIALĂ- ASPECTE

GENERALE

Sancţionarea concurenţei neloiale asigură buna desfăşurarea a activităţii comerciale. Săvârşirea de acte sau fapte de concurenţă neloială atrage, după caz, răspunderea civilă contravenţională sau penală. În unele cazuri, se pot cumula mai multe forme ale răspunderii juridice: răspunderea civilă cu cea penală, cu cea administrativă sau cu răspunderea disciplinară a angajaţilor. Ca regulă generală, răspunderea se antrenează pentru fapta proprie, însă, pot apărea situaţii în care este solidară. Aceste sancţiuni pot fi însoţite şi de obligaţia autorului faptei de concurenţă neloială de a înceta sau înlătura actul, iar dacă a fost cauzat şi un prejudiciu, de obligaţia de a plăti despăgubiri pentru daunele pricinuite comerciantului concurent. 2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Răspunderea civilă pentru actele şi faptele de concurenţă neloială care se săvârşesc în

relaţiile comerciale se fundamentează atât pe dispoziţiile speciale, cuprinse în Legea nr. 11/1991 (republicată), cât şi pe dispoziţiile generale ale Codului civil. Acestea sunt completate de prevederile Codului de procedură civilă.

Răspunderea juridică pentru concurenţă neloială se antrenează în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile clasice ale răspunderii civile delictuale, şi anume:

săvârşirea unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul; stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Potrivit doctrina şi jurisprudenţei, răspunderea pentru concurenţă neloială intervine atunci

când există un raport de concurenţă între autorul faptei ilicite şi victima comportamentului neloial. Impunerea acestei condiţii a eşuat în dreptul francez prin apariţia noţiunii de parazitism, care elimină existenţa oricărui raport de concurenţă din acest cadru.

Legea nr. 11/1991 nu individualizează actele şi faptele de concurenţă neloială care constituie delicte civile, ci doar pe acelea care constituie contravenţii şi infracţiuni. Fapta ilicită poate îmbrăca forma oricărui procedeu contrar bunei-credinţe şi uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială, indiferent dacă legiuitorul îl identifică sau nu în mod expres.

În vechea reglementare, art. 6 din Legea nr. 11/199147 făcea trimitere la răspunderea civilă în sensul că, de exemplu, persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în mod ilicit de la deţinătorul lor legitim, şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite.

47 Referitor la art. 6 a se vedea din jurisprudenţă Decizia nr. 3828 din 11-mai-2007, Sentinta nr. 8562 din 19-oct-2006 etc.

47

După abrogarea art. 6 prin art. 1 punctul 8 din Ordonanţa 12/2014, la art. 748 din Legea nr. 11/1991 se prevede că:

Orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanţelor de judecată competente pentru încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale şi morale suferite ca urmare a unei practici de concurenţă neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalităţi în faţa Consiliului Concurenţei.

Acţiunile izvorând dintr-o practică de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului.

În vederea prevenirii unei pagube iminente, instanţele judecătoreşti competente pot dispune, în procedură de urgenţă, în cazul în care constată, la o primă evaluare, existenţa unor practici comerciale neloiale, încetarea, respectiv interzicerea acestora până la soluţionarea cauzei.

În cazul în care instanţa a dispus încetarea, respectiv interzicerea practicilor de concurenţă neloială, iar hotărârea judecătorească prin care s-a dispus măsura a rămas definitivă, autoritatea naţională de concurenţă va asigura, la cererea persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată, publicarea pe pagina de internet proprie a unui comunicat, care trebuie să cuprindă sediul şi celelalte date de identificare ale întreprinderii, practica de concurenţă neloială săvârşită, precum şi măsurile dispuse de instanţă.

Pe cheltuiala persoanei vinovate, instanţa poate dispune publicarea hotărârii judecătoreşti, total sau parţial, într-un ziar de largă circulaţie.

La cererea deţinătorului legitim al secretului comercial, instanţa poate dispune măsuri de interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a produselor rezultate din însuşirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse. Interdicţia încetează atunci când informaţia protejată a devenit publică.

3. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

Potrivit art. 4 din Legea nr. 11/1991 în vechea reglementare, constituiau contravenţii: - lit. (a): oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant, unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte; - lit. (b): divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite; - lit. (c): încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare; - lit. (d): comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi; - lit. (e): comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui

48 Art. 7 modificat de art. 1, punctul 5 din Legea 117/2015

48

lit. (e): comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente; - lit. (f): oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent; - lit. (g): deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant; - lit. (h): concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale

Potrivit art. 4 din Legea nr. 158/2008, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legale referitoare la interzicerea publicităţii înşelătoare.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 158/2008, constituie contravenţie încălcarea dispoziţiilor legale privind publicitatea comparativă

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 utilizarea de către comercianţi a unor practici comerciale incorecte constituie contravenţie

Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 reglementează un număr mare de contravenţii referitoare la practici comerciale interzise, precum: vânzarea piramidală, vânzarea forţată şi vânzarea cu prime, cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Legea privind combaterea concurenţei neloiale precum şi celelalte acte normative care incriminează şi sancţionează fapte de concurenţă neloială nu conţin dispoziţii speciale referitoare la constatarea şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale. Prin urmare, se vor aplica criteriile generale privind regimul juridic al contravenţiilor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Contravenţiile se constată la sesizarea părţii vătămate, a camerelor de comerţ şi industrie sau din oficiu, de către personalul de control împuternicit în acest scop de către Consiliul Concurenţei, care aplică şi amenda.

Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor se consemnează într-un proces-verbal. Potrivit art. 31 din O. G. nr. 2/2001, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale pentru faptele incriminate în art. 4 Legea nr. 11/1991 este de 3 ani, derogând astfel de la termenul de şase luni prevăzut în art. 30 alin. (3) din O. G. nr. 2/2001. Termenul curge de la data săvârşirii faptei.

În M. Of. nr. 355 din 22 mai 2015, s-a publicat Legea nr. 117/2015 privind aprobarea O.G. nr. 12/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale și a altor acte în domeniul protecției concurenței49.

Vom prezenta, în continuare, modificările aduse Legii nr. 11/1991 prin Legea nr.

117/2015:

49 Legea nr. 117/2015 aprobă O.G. nr. 12/2014, aducând modificări Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale (M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991; cu modif. și compl. ult.), precum și Legii concurenței nr. 21/1996 (rep. M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014).

49

Vechea reglementare În vechea reglementare, art. 34 alin. (1) prevedea faptul că inspectorii de concurență

puteau solicita întreprinderilor, precum și autorităților și instituțiilor publice informațiile și documentele care le erau necesare pentru soluționarea sesizărilor privind practicile de concurență neloială, indicând temeiul legal, scopul, termenele, precum și sancțiunile prevăzute de lege. Noua reglementare

Potrivit noii reglementări, art. 34 alin. (1) prevede: „Inspectorii de concurență pot solicita întreprinderilor, autorităților și instituțiilor publice, precum și persoanelor fizice definite la art. 11 lit. i) [orice fost sau actual salariat/reprezentant al unei întreprinderi sau orice altă persoană care săvârșește practici de concurență neloială, precum și contravențiile prevăzute la art. 4 alin. (3)] informațiile și documentele care le sunt necesare pentru soluționarea sesizărilor privind practicile de concurență neloială, indicând temeiul legal, scopul, termenele, precum și sancțiunile prevăzute de lege”. Art. 4 alin. (2) lit. b) și alin. (3) partea introductivă Legea nr. 11/1991 (modificată prin Legea nr. 117/2015) Vechea reglementare

În vechea reglementare, art. 4 alin. (2) lit. b) prevedea: Contravențiile prevăzute la alin. (1) se sancționau cu: b) amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei pentru contravențiile săvârșite de persoane fizice. De asemenea, art. 4 alin. (3) în partea introductivă prevedea care erau faptele care constituiau contravenții, în cazul procedurii de cercetare a practicilor de concurență neloială prevăzute de respectiva lege, săvârșite cu vinovăție de către persoane fizice sau juridice, în măsura în care nu erau săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate potrivit legii penale infracțiuni. Noua reglementare

Potrivit noii reglementări, art. 4 alin. (2) lit. b) prevede: Contravențiile prevăzute la alin. (1) se sancționează cu: „b) amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei pentru contravențiile săvârșite de persoane fizice”. De asemenea, art. 4 alin. (3) în partea introductivă are următorul conținut: „Constituie contravenție, în măsura în care nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate potrivit legii penale infracțiuni, următoarele fapte săvârșite cu vinovăție de către persoane fizice sau juridice”.

Art. 41 alin. (6) Legea nr. 11/1991 (modificată prin Legea nr. 117/2015)

Noua reglementare La art. 41, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6).

Potrivit noii reglementări, art. 41 alin. (6) prevede: „Prin derogare de la prevederile art. 32 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de prezenta lege se poate introduce plângere la Judecătoria Sectorului 1 București, în termen de 15 zile de la comunicare”.

50

Art. 7 Legea nr. 11/1991 (modificată prin Legea nr. 117/2015)

Vechea reglementare În vechea reglementare, art. 7 la alin. (1) prevedea faptul că acțiunile izvorând dintr-un

act de concurență neloială erau de competența tribunalului locului săvârșirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găsea sediul pârâtului; în lipsa unui sediu era competent tribunalul domiciliului pârâtului.

La alin. următor se prevedea faptul că la cererea deținătorului legitim al secretului comercial instanța putea dispune măsuri de interzicere a exploatării industriale și/sau comerciale a produselor rezultate din însușirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse. Interdicția înceta atunci când informația protejată a devenit publică. Noua reglementare

Potrivit noii reglementări, art. 7 prevede: „(1) Orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanțelor de judecată competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a unei practici de concurență neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței. (2) Acțiunile izvorând dintr-o practică de concurență neloială sunt de competența tribunalului locului săvârșirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găsește sediul pârâtului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului. (3) În vederea prevenirii unei pagube iminente, instanțele judecătorești competente pot dispune, în procedură de urgență, în cazul în care constată, la o primă evaluare, existența unor practici comerciale neloiale, încetarea, respectiv interzicerea acestora până la soluționarea cauzei. (4) În cazul în care instanța a dispus încetarea, respectiv interzicerea practicilor de concurență neloială, iar hotărârea judecătorească prin care s-a dispus măsura a rămas definitivă, autoritatea națională de concurență va asigura, la cererea persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată, publicarea pe pagina de internet proprie a unui comunicat, care trebuie să cuprindă sediul și celelalte date de identificare ale întreprinderii, practica de concurență neloială săvârșită, precum și măsurile dispuse de instanță. (5) Pe cheltuiala persoanei vinovate, instanța poate dispune publicarea hotărârii judecătorești, total sau parțial, într-un ziar de largă circulație. (6) La cererea deținătorului legitim al secretului comercial, instanța poate dispune măsuri de interzicere a exploatării industriale și/sau comerciale a produselor rezultate din însușirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse. Interdicția încetează atunci când informația protejată a devenit publică”.

51

4. RĂSPUNDEREA PENALĂ

În legislaţia noastră penală, concurenţa neloială a fost incriminată prin două acte normative distincte, respectiv art. 301 din Codul penal (Codul penal din 1968)50 şi art. 5 din Legea nr. 11/1991.

Potrivit art. 301 Cod penal, infracţiunea de concurenţă neloială consta în fabricarea ori punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false, precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de invenţii, ori folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari.

Prin apariţia Noului Cod Penal51, multe dintre pedepse au fost corelate cu pedepsele aplicate în statele UE iar unele fapte au fost dezincriminate. Printre pedepsele dezincriminate se numără înşelăciunea la măsurătoare, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri, cerşetoria, prostituţia, jocurile de noroc.

În vechea reglementare, potrivit art. 5 din Legea nr. 11/1991 constituiau infracţiuni de concurenţă neloială următoarele fapte:

a) folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

b) punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului;

c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;

d) divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. (c), cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă acestea provin de la autorităţile competente;

e) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau industria

f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice;

g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, emblemele, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi

50 Actualmente această infracţiune a fost dezincriminată 51 A se vedea Noul Cod penal şi Noul Cod de procedură penală, ediţie îngrijită de Tudorel Toader, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016 (cuprinde şi modificările aduse prin OUG nr. 18/2016).

52

altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari. Conform art. 5 din Legea nr. 11/1991 modificată şi republicată52 constituie

infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă: a) folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant; b) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări sau a altor informaţii confidenţiale în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice ori a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi; c) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial ori industrial, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice; d) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice ori a instituţiilor publice, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice; e) folosirea de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (1) din Codul penal a secretelor comerciale de care a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice; f) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare ori vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicaţiile geografice, desenele ori modelele industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de proprietate intelectuală, cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

Prin menţiuni false privind originea mărfurilor, în sensul alin. 1 lit. f), se înţelege orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă privind originea mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine.

5. ACŢIUNEA ÎN CONCURENŢĂ NELOIALĂ

În sistemul nostru de drept, acţiunea în concurenţă neloială este considerată de către

majoritatea autorilor, o modalitate a acţiunii în răspundere civilă delictuală53. Acţiunea în concurenţă neloială implică aceleaşi elemente ca orice acţiune civilă şi anume: părţile între care se desfăşoară procesul, cauza care a generat litigiul şi obiectul, concretizat prin pretenţia dedusă judecăţii.

52 Art. 5 modificat de art. 34 din titlul II din Legea 187/2012 la data 01-Feb-2014 53 Lucia Irinescu, op.cit.,p.86

53

În acţiunea în concurenţă neloială calitatea procesuală activă aparţine oricărui comerciant care se consideră lezat de activitatea desfăşurată de un alt comerciant. Acţiunea poate să fie promovată, în anumite cazuri, şi de sindicatele profesionale. Legitimare procesuală activă pot avea şi asociaţiile de consumatori. Scopul promovării în faţa instanţelor judecătoreşti de către asociaţia de consumatori a unei acţiuni în încetarea practicii ilicite este acela de a obţine, pe suportul oferit de cazul consumatorului concret, ocrotirea interesului colectiv.

Hotărârea Guvernului nr. 1553/2004 privind unele modalităţi de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecţiei intereselor colective ale consumatorilor cu modificările ulterioare reglementează pentru prima dată la nivel naţional, o categorie de acţiuni specifice promovate de asociaţiile de protecţia consumatorilor, respectiv acţiuni în încetare în domeniul protecţiei intereselor consumatorilor.

În vechea reglementare acţiunea în concurenţă neloială era supusă prescripţiei extinctive şi cunoştea un regim derogator de la dreptul comun în materia prescripţiei extinctive. Potrivit art. 12 din Legea nr. 11/1991, dreptul la acţiune în concurenţă neloială se prescria în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei. Prescriptibilitatea acţiunii în concurenţă neloială priveşte numai repararea patrimonială a daunei patrimoniale sau morale cauzate printr-un act de concurenţă neloială. Acţiunea prin care se solicită numai încetarea sau înlăturarea acestor acte nu intra sub incidenţa prescripţiei extinctive. Actualmente acest articol a fost abrogat.54

Competenţa materială în soluţionarea litigiilor care izvorăsc dintr-un act de concurenţă neloială aparţine tribunalului, ca instanţă de fond. Din punct de vedere teritorial, competentă este fie instanţa de la locul săvârşirii faptei, fie instanţa în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului, sau în cazul lipsei unui sediu, instanţa de la domiciliul pârâtului sau inculpatului (art. 7 din Legea nr. 11/1991). Prin urmare, Legea nr. 11/1991 stabileşte o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei revenind reclamantului.

Atunci când fapta de concurenţă neloială constituie infracţiune, acţiunea civilă în concurenţă neloială nu este condiţionată de existenţa unei acţiuni penale sau a unei hotărâri judecătoreşti Acţiunea civilă poate fi pornită separat de acţiunea penală, cu precizarea că judecata pricinii civile va fi suspendată până la soluţionarea cauzei penale. Instanţa civilă poate fi investită şi ulterior obţinerii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă penală, dacă aceasta a lăsat nesoluţionată latura civilă sau partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal sau prejudiciul a fost descoperit ulterior pronunţării hotărârii penale.

Actele de concurenţă neloială pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, cum ar fi înscrisuri, proba testimonială, prezumţii, mărturisire sau expertize. Sarcina probei revine reclamantului care trebuie să facă dovada existenţei condiţiilor de fond ale acţiunii în concurenţă neloială.

Prin hotărâre definitivă asupra fondului, instanţa de judecată poate să decidă obligarea pârâtului să înceteze sau să înlăture actul ilicit, să plătească despăgubiri pentru daunele patrimoniale sau morale pricinuite şi să restituie, după caz, documentele confidenţiale însuşite în mod ilicit de la deţinătorul legitim.

54 Art. 12 a fost abrogat de art. 27, punctul 3. din titlul II din Legea 255/2013

54

ÎNTREBĂRI 1. Răspunderea civilă pentru actele şi faptele de concurenţă neloială care se săvârşesc în

relaţiile comerciale 2. Răspunderea administrativă pentru actele şi faptele de concurenţă neloială care se săvârşesc

în relaţiile comerciale 3. Răspunderea penală pentru actele şi faptele de concurenţă neloială care se săvârşesc în

relaţiile comerciale

55

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

I.Tratate, monografii, cursuri • Diana Apan, Protecţia juridică a consumatorilor. Creditul destinat consumului şi domeniile

conexe, Editura Sfera Juridică, Cluj- Napoca, 2007 • T. Bodoaşcă , L. I. Târnu, Dreptul proprietăţii intelectuale, ediţia a lll-a revizuită şi adaugită,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015 • C. Butacu, M. B. Bulancea, Ghid pentru practicieni în dreptul concurenţei, Editura: C.H.

Beck , Bucureşti, 2014 • L. Cătună, Drept civil . Proprietate intelectuală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013 • A. Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013 • O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, Concurenţa onestă, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1992 • O. Căpăţână, Concurenţa neloială pe piaţa internă şi internaţională, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1994 • O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală. Ediţia a II-a, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1998 • St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2016 • S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001 • D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, Economie, Manual universitar, Ediţia a doua, Ed.

Economică, Bucureşti, 2001 • G. Coman, Concurenţa în dreptul intern şi european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011 • G. Coman, Evoluţia dreptului concurenţei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016 • V. Constantinescu, Totul despre concurenţa loială, Grup de Editură Rentrop& Straton,

Bucureşti 2008 • P. M. Cosmovici, Dreptul european al concurenţei, Editura Academiei Române, Bucureşti,

2011 • M. N. Costin, C. M. Costin, Dicţionar de dreptul afacerilor, Editura Hamangiu, 2012 • Aurelia G. Cotuţiu, V. Sabău, Drept român şi comunitar al concurenţei, Editura C.H. Beck,

Bucuresti, 2008 • Gica Cruceru, Informatică judiciară, Editura Alma Mater, Sibiu, 2011 • Răzvan Dincă, Protecţia secretului comercial în dreptul privat, Editura Universul Juridic,

2009 • Maria Dumitru, Dreptul concurenţei, Editura: Institutul European, Bucureşti, 2011 • Gheorghe Gheorghiu, Manuela Niţă, Dreptul concurenţei, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2017 • E. Mihai, Dreptul concurenţei, Editura All Beck, Bucureşti, 2004 • Y. Eminescu, Concurenţa neleală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995 • Y. Eminescu, Concurenţa neleală. Drept român şi comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1993 • Juanita Goicovici, Dreptul consumaţiei, Editura Sfera Juridică, Cluj- Napoca, 2006

56

• J. Goicovici, Dicţionar de dreptul consumului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010 • L. Irinescu, Dreptul concurenţei şi al consumatorilor, curs, Universitatea, “Ioan Alexandru

Cuza”, Iaşi, 2011 • Ioan Lazăr, Dreptul concurenţei în UE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016 • Laura Lazăr, Abuzul de poziţie dominantă. Evoluţii şi perspective în dreptul european şi

naţional al concurenţei, Editura: C.H. Beck , Bucureşti 2013 • Valerică Lazăr, Concurenţa neloială, Editura Universitară Bucureşti 2008 • O. Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1997 • Emilia Mihai, Dreptul concurenţei. Drept comunitar şi drept românesc, Ed. Mirton,

Timişoara, 2001 • Emilia Mihai, Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică, Ed. Lumina lex,

Bucureşti, 2004 • L. Mihali-Viorescu, Clauzele abuzive în contractele de credit, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2015 • V. Mircea, Legislaţia concurenţei, Editura C.H. Beck , Bucureşti, 2012 • T. Mrejeru, D.A.P. Florescu, Regimul juridic al concurenţei. Doctrină. Jurisprudenţă, Ed.

All Beck, Bucureşti, 2003 • Manuela Niţă, Gh. Gheorghiu, Dreptul concurenţei interne şi europene, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2011 • Titus Prescure, Registrul comerţului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001 • Titus Prescure, Curs de dreptul concurenţei comerciale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004 • V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale. Vol. 1. Dreptul de autor, drepturile conexe şi

drepturile sui generis, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016 • Florin Sandu, Anca-Elena Balasoiu, Dreptul european al concurenţei, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2017 • Ioan Schiau, Curs de drept comercial, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004 • Andreea Teodora Stănescu, Legislaţia contractelor încheiate de profesionişti, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2017 • Al. C. Strenc, Tehnologia informaţiei. Protejarea şi respectarea dreptului proprietăţii

intelectuale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010 • C. Şerban Cernat, Dreptul proprietatii intelectuale, curs, online, USH, SJEA, Braşov, 2016

• Ioan Ştefu, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Psihomedia, Sibiu, 2011 • I. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992

• Diana Ungureanu, Paul Prisecaru, Valentin Mircea, Norbert Maier, Sorin Fusea, Fabio Filpo, Adina Claici, Mihai Dorel Vlad, Acţiunea în concurenţa neloială, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

II. LEGISLATIE

A. Legislaţia din România • Constituţia României • Noul Cod de procedură civilă (republicat 2015)

57

• Noul Cod penal şi Noul Cod de procedură penală (cu modificăruile aduse prin OUG nr.18/2016)

• Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite (cu modificările ulterioare)

• Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (cu modificările ulterioare) • Legea nr. 21/1996 privind concurenţa(cu modificările ulterioare) • Legea nr. 148/2000 privind publicitatea (cu modificările ulterioare) • Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi

consumatori M.Of. nr. 560/ 10 mai 2000, republicată în M.Of. nr. 543 din 3 august 2012 cu modificările şi completările aduse prin OUG nr. 34/2014 aprobată prin Legea nr. 157/2015, publicată în M.Of. nr. 449 din 23 iunie 2015

• Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, M.Of. nr. 483/5.07.2002, modificată şi completată prin Legea nr. 121/2006, M.Of.403/10 mai 2006

• Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora; • Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor; • Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, cu modificările şi completările aduse prin

Legea nr. 161/2010, publicată în M.Of. nr. 497 din 19 iulie 2010 • Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de

produsele cu defecte; • Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu

consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia Consumatorilor, publicată în M.Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007;

• Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă; • Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind

contractele de credit pentru consumatori; • H. G. nr. 1553/2004 privind unele modalităţi de încetare a practicilor ilicite în domeniul • protecţiei intereselor colective ale consumatorilor; • O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în M.Of. nr. 208 din 28

martie 2017 • O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice; • O. G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale; • O. G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă; • O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la

distanţă; • O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte privind protecţia

consumatorilor, publicată în M.Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008 • O.U.G. nr. 14/2011 pentru protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor

privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb.

• OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesionişti, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în M.Of. nr. 427 din 11 iunie 2014

• Acte normative emise de Consiliul Concurenţei

58

B. Legislaţia comunitară • Regulamentul CE nr. 1/2003 din 16 decembrie 2003 privind punerea în aplicare a art. 81 şi

82 din Tratatul de la Roma • Regulamentul CE nr. 139/2004 referitor la concentrările economice • Regulamentul CE nr. 240/1996 din 31 ianuarie 1996 privind aplicarea art. 81 alin. (3) din

Tratatul de la Roma • Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Titlul VII, intitulat „Norme comune privind

concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă” (art. 101-109); Titlul XV, intitulat „Protecţia consumatorilor” (art. 169);

• Regulamentul nr. 1/2003/CE al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat;

• Regulamentul nr. 139/2004/CE al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi;

• Regulamentul nr. 2006/2004/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului;

• Regulamentul nr. 597/2009/CE din 11 iunie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenţii din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene;

• Regulamentul Consiliului nr. 1225/2009/CE din 30 noiembrie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene;

• Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale;

• Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite;

• Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în JO L95 din 21 aprilie 1993, cu modificările şi completările aduse prin Directiva 2011/83/UE a parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011, publicată în JO L304 din 22 noiembrie 2011

• Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1988 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor;

• Directiva 99/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe

• Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cadrul contractelor la distanţă;

• Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2005/29/CE din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori;

• Directiva Parlamentului European şi Consiliului nr. 2006/114/CE din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă;

• Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori;

• Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de

59

vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb;

• Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor.

C. Legislaţie internaţională • Convenţia Uniunii de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale; • Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale; • Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.); • Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului; • Acordul TRIPS (Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights)

constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakesh, încheiat la 15 aprilie 1994 – Acord privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală.

EXEMPLE DE SUBIECTE

60

1. Accepţiunile conceptului de „concurenţă”

2. Care sunt principalele căi prin care se poate desfăşura lupta de concurenţă

3. Care sunt cele mai importante funcţii ale concurenţei

4. Care sunt factorii care influenţează în mod direct tipurile şi modul de manifestare a

concurenţei

5. Care sunt originile dreptului concurenţei

6. Prezentaţi câteva din multiplele definiţii date dreptului concurenţei în literatura de

specialitate

7. Prezentaţi caracterele juridice ale dreptului concurenţei

8. Care sunt elementele luate în considerare la definirea pieţii relevante a produselor/serviciilor

9. Care sunt trăsăturile caracteristice concurenţei eficiente

10. Care sunt cele cinci trăsături distincte ale concurenţei pure şi perfecte

11. În ce forme poate să existe piaţa cu concurenţa imperfectă, în funcţie de numărul şi forţa

economică a operatorilor economici producători şi consumatori.

12. Caracterizaţi succint concurenţa neloială

13. Care este structura Consiliului Concurenţei

14. Cum funcţionează Consiliul Concurenţei

15. Care sunt atribuţiile Consilului Europei

16. Poziţie dominantă pe piaţă- definiţie şi clasificare

17. Care sunt criteriile cu ajutorul cărora se poate identifica dacă o întreprindere deţine sau nu o

poziţie dominantă pe piaţă

18. Formele abuzului de poziţie dominantă pe piaţă

19. Cum se sancţionează abuzul de poziţie dominantă

20. Ce se înţelege prin concentrare economică

21. Precizaţi care sunt cele trei modalităţi prin care se pot realiza concentrările economice,

conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004

22. Care sunt situaţiile prevăzute în legislaţia română în care dobândirea controlului nu constituie

concentrare economică

23. Când, unde şi în ce condiţii se face notificarea concentrărilor economice

24. Cum se sancţionează concentrările economice

25. Ce reprezintă ajutoarele de stat

61

26. Care este diferenţa dintre ajtoarele de stat şi subvenţii

27. Clasificarea actelor şi faptelor de concurenţă neloială pe piaţa internă

28. Confuzia privind concurentul vătămat

29. Ce reprezintă retaşarea parazitară

30. Denigrarea concurentului. Denigrarea prin publicitate

31. În ce constă spionajul economic privit ca act de concurenţă neloială

32. Enumeraţi câteva cazuri de utilizare neloială a secretului comercial

33. Dezorganizarea întreprinderii concurente prin atragerea salariaţilor

34. Acapararea agresivă a clientelei ca modalitate de dezorganizare a concurentului

35. Daţi exemple de ajutoare de stat care pot fi considerate incompatibile cu piaţa comună (art.

107 alin. (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene)

36. Daţi exemple de categorii de ajutoare de stat, care, sunt supuse notificării şi autorizării

prealabile din partea Comisiei pentru a fi considerate compatibile (art. 107 alin. (3) din

Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene)

37. Ajutorul de stat este interzis în măsura în care conferă, în mod selectiv, avantaje economice

întreprinderilor sau sectoarelor de producţie. Ce reprezintă aceste avantaje economice şi cum

se clasifică acestea.

38. Care este rolul Consiliului Concurenţei în domeniul procedurilor comunitare privind

ajutoarele de stat

39. Ce reprezintă dumpingul şi cum se clasifică acesta

40. Care sunt componentele de bază în temeiul cărora se identifică dumpingul

41. În ce constă procedura antiduping şi care sunt etapele acesteia

42. Răspunderea civilă pentru actele şi faptele de concurenţă neloială care se săvârşesc în


43. Răspunderea administrativă pentru actele şi faptele de concurenţă neloială care se săvârşesc

în relaţiile comerciale

44. Răspunderea penală pentru actele şi faptele de concurenţă neloială care se săvârşesc în


62

EXEMPLE DE GRILE 1.Reglementările legale din domeniul concurenţei au drept scop: a) numai pentru stimularea concurentei; b) numai pentru menţinerea unui mediu concurential normal; c) protectia, mentinerea si stimularea concurentei si a unui mediu concurential normal. R. c. 2. Dispoziţiile legale referitoare la concurenţă prevăd că acestea se aplică actelor şi faptelor care au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei săvârşite de: a) agenti economici; b) agenti economici sau asociatii de agenti economici, organele administratiei publice centrale sau locale; c) organele administratiei publice centrale sau locale;. R.b. 3. Dispoziţiile legale referitoare la concurenţă prevăd că acestea se aplică actelor şi faptelor care au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei săvârşite: a) de agenti economici; b) de agenti economici sau asociatii de agenti economici, organele administratiei publice centrale sau locale; c) pe pieţa muncii si a relaţiilor de muncă. R. b. 4. Dispoziţiile legale referitoare la concurenţă nu se aplică: a) pieţei monetare si pieţei titlurilor de valoare daca nu face obiectul unor reglementari speciale; b) pieţei muncii si relaţiilor de muncă, pieţei monetare si pieţei titlurilor de valoare; c) numai pietii muncii. R.b. 5. Preţurile produselor si tarifele serviciilor si lucrarilor se determina în mod liber: a) prin legi speciale; b) cu avizul Ministerului Finantelor Publice; c) prin concurenţă, pe baza cererii si ofertei. R.c. 6. Preţurile si tarifele practicate în cadrul unor activitati cu caracter de monopol natural se stabilesc: a) prin concurenta, pe baza cererii si ofertei; b) prin legi speciale; c) cu avizul Ministerului Finantelor Publice. R.c.

63

7. Tarifele serviciilor si lucrarilor se determina: a) în mod liber prin concurenta, pe baza cererii si ofertei; b) prin legile speciale care reglementează domeniul serviciilor şi lucrărilor respective; c) cu avizul Ministerului Finantelor Publice, atât pentru lucrări, cât şi pentru servicii. R.a. 8. Preţurile si tarifele practicate în cadrul unor activitati economice, fixate prin lege, se stabilesc si se ajusteaza: a) cu avizul Ministerului Finantelor Publice; b) prin legile speciale; c) în mod liber prin concurenta. R.a. 9. În sectoarele economice unde concurenta este exclusa sau substantial restransă, preţurile pot fi: a) controlate de Guvern; b) stabilite numai prin legi speciale; c) stabilite în mod liber prin concurenta. R.a. 10. Pe pietele unde concurenta este exclusa, preţurile pot fi: a) controlate de Guvern; b) stabilite numai prin legi speciale; c) stabilite în mod liber prin concurenta. R.a. 11. În sectoarele economice unde există pozitii de monopol, preţurile pot fi: a) stabilite în mod liber prin concurenţă, fără controlul Guvernului. b) stabilite numai prin legi speciale corespunzătoare domeniului economic; c) controlate de Guvern. R.c. 12. Guvernul poate sa instituie forme corespunzatoare de control al preturilor pentru o perioada de: a) până la 4 ani ; b) cel mult 3 ani; c) până la 5 ani. R.b. 13. Guvernul poate prelungi controlul preţurilor ? a) da, numai pe durata de un an; b) da, succesiv pe durate de cate cel mult un an c) da, succesiv pe durate de cate cel mult doi ani. R.b. 14. Guvernul poate sa instituie forme corespunzatoare de control al preturilor:

64

a) fără avizul Consiliului Concurentei; b) cu avizul concultativ al Consiliului Concurentei; c) cu avizul Consiliului Concurentei. R.c. 15. Întelegerile exprese sau tacite intre agentii economici, care au ca obiect sau au ca efect restrangerea, impiedicarea ori denaturarea concurentei a) sunt interzise; b) sunt interzise, dacă legea specială a domeniului activităţii desfăşurate prevede interdicţia; c) sunt interzise, dacă Hotărârea de Guvern prevede interdicţia. R.a. 16. Întelegeri exprese sau tacite intre asociatiile de agenti economici, care au ca obiect sau au ca efect restrangerea, impiedicarea ori denaturarea concurentei a) sunt interzise; b) sunt interzise, dacă legea specială a domeniului activităţii desfăşurate prevede interdicţia; c) sunt interzise, dacă Hotărârea de Guvern care reglemenează activitatea, prevede interdicţia. R.a. 17. Decizii luate de asociatiile de agenti economici si orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrangerea, impiedicarea ori denaturarea concurentei a) sunt interzise, dacă legea specială a domeniului activităţii desfăşurate prevede interdicţia; b) sunt interzise; c) sunt interzise, dacă Hotărârea de Guvern prevede interdicţia. R.b. 18. Pot fi exceptate de la interdicţiile care au ca obiect impiedicarea ori denaturarea concurentei: a) deciziile luate de asociatiile de agenti economici sau practicile concertate care îndeplinesc condiţiile prevăzute în mod expres de lege; b) deciziile luate la nivel de patronate, cu acordul sindicatelor; c) nu există excepţii de la interdicţiile care au ca obiect impiedicarea ori denaturarea concurentei. R.a. 19. Pot fi exceptate de la interdicţiile care au ca obiect impiedicarea ori denaturarea concurentei: a) deciziile a căror efecte pozitive prevaleaza sunt egale cu cele negative.; b) nu pot fi admise excepţii; c) deciziile care au ca urmare, printre altele pretinse de lege şi pe aceea a căror efecte pozitive prevaleaza asupra celor negative. R.c. 20. Pot fi exceptate de la interdicţiile care au ca obiect impiedicarea ori denaturarea concurentei: a) cănd decizia luata contribuie ori poate contribui la prevenirea falimentului;

65

b) când nu se elimină concurenţa de pe o parte substantială a pieţei produselor ori serviciilor la care se refera;

c) cănd decizia luată contribuie la realizarea măsurilor de reorganizare a societăţii. R.b. 21. Dispensele care afectează regimul concurenţei se stabilesc de catre/prin: a) Hotărâre de Guvern cu avizul obligatoriu al Consiliului Concurentei; b) Hotărâre de Guvern; c) Consiliul Concurentei. R.c. 22. Conditiile si criteriile de incadrare pe categorii de acordare si de retragere a beneficiului exceptarii de la regimul concurenţei se stabilesc de: a) Consiliul Concurentei, prin regulament; b) Consiliul Concurentei, prin decizie în fiecare caz în parte, conform legii; c) Hotărârea de Guvern cu avizul obligatoriu al Consiliului Concurentei. R.a. 23. Dispensele care afectează regimul concurenţei pot fi: a) revocate, dacă au trecut mai mult de 9 luni de la acordarea; b) revocată, după 6 luni; c) reinnoite. R.c. 24. Folosirea în mod abuziv a unei pozitii dominante: a) este interzisă în toate situaţiile; b) este interzisă dacă afectează activităţi economice ori prejudiciază consumatorii;

c) dacă pozitia dominantă este detinută de catre unul sau mai multi agenti economici pe piata romaneasca ori pe o parte substantiala a acesteia. R.b 25. Practici abuzive pot consta, în: a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare,; b) limitarea productiei, distributiei sau dezvoltarii tehnologice în avantajul utilizatorilor ori consumatorilor; c) aplicarea, în privinta partenerilor comerciali, a unor conditii egale. R.a.

lect. univ. dr. Şerban-cernat claudia - sjea-bv.spiruharet.ro · dreptul concurenţei, ramură de...

Documents