klaus w. johannis, - jurnalliber.files.wordpress.com filefilosofi şi transformate într-un concept...
TRANSCRIPT
2
3
Seneca cel tânăr – Stoicul – nemai înţelegându-se
cu Nero, i-a cerut permisiunea să se retragă din
viaţa publică la vila lui din afara Romei. Acolo avea
o pisică egipteană care, auzind că s-a retras din viaţă
publică, întristată a spus: Omnes veritatem amamus
sed interdum non defendimus – Toţi iubim
adevărul dar uneori nu-l apărăm . După un timp,
într-o zi, pisica a dispărut, A fost un semn rău. A doua
zi, Seneca a primit de la Nero ordinul să se sinucidă .
Încă odată, adevărul trebuia să fie îngropat …
A L E T H E I A de B I S T R I Ţ A
ALETHEIA este spiritul şi zeiţa ADEVĂRULUI.
Cu cinci secole înaintea creştinătăţii, filosoful grec Parmenides a forjat, pentru istoria
omenirii, termenul Aletheia, în care a întruchipat şi însufleţit adevărul şi tot ce aparţine de
sinceritate, neascunderea sau uitarea adevărului.
De-a lungul vremurilor, Aletheia, la greci, şi Veritas, la romani, au fost preluate de
filosofi şi transformate într-un concept complex , esenţial prin care realitatea socială, ce devine
istorie, trebuie să devină francheţe pură, clară, morală, învăţătură.
Tot în acelaşi timp, au fost întruchipate şi spiritele rele ce se opun cu înverşunare
Aletheiei: Dolos – perfidia, ipocrizia, Apate – înşelătoria, făţărnicia, Pseudogoi – mincinoşii şi
dezinformatorii de toate speţele !
Malignitatea acestor spirite destructive vine din faptul că oamenii percep diferit aceeaşi
realitate, în funcţie de înzestrare, cunoştinţe şi, mai ales, ţintele şi rosturile fiecăruia. Adevărul
lucrurilor şi al faptelor nu poate fi schimbat ci doar neglijat, ascuns sau falsificat de Dolos, Apate,
Pseudogoi . Pe lângă toate acestea, de-a lungul istoriei, în ultimii 25 de ani Aletheia este aprig
obstrucţionată de un filtru, o strecurătoare absurdă numită corectitudinea politică, nimic altceva
decât o cenzură, mai perfidă însă decât toate de până acum. Cerberii corectitudinii politice
resping, cu colţii nedreptăţilor, toate drepturile oamenilor de liberă exprimare, dacă ele contravin
ordinelor, intereselor, scopurilor antidemocratice ale stăpânilor lor atotputernici.
4
Generaţia mea, generaţie de război mondial, nu a avut parte de nimic corect din punctul
de vedere al politicii lui Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt, politicieni, cu cât mai mari, cu atât mai
incorecţi faţă de popoarele pe care le-au condus prin Dolos, Apate, Pseudogoi. Şi generaţia de la
1989 are multiple dovezi de incorectitudine politică de la Iliescu cu Petre Roman şi Năstase, sau
Băsescu cu Boc şi Ponta. Cum a mai fost reales Iliescu după Mineriadă, cum a mai fost ales
Băsescu după ce a ’’scufundat flota României’’, lăsând mult mai mulţi marinari fără existenţă
decât mineri de la Roşia Montană ?!? Este şi de datoria generaţiei de la 1989 să ceară justiţie şi
să i să răspundă cu corectitudine istorică.
Cenzurarea Aletheiei prin strecurătoarea ilogică, iraţională, total anormală a politicului
corect contravine flagrant Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Articolul 19, semnată în
1948 de statele lumii la ONU. În România, de curând, preşedintele Klaus W. Johannis,
promulgând Legea 217 / 2015, a nesocotit atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cât şi
Constituţia României, pedepsind cu închisoarea cetăţenii români ce susţin, documentat,
adevărul istoric al României. Prin această lege anticonstituţională noi, românii, suntem întorşi
înapoi cu peste şapte decenii, când străinii ne-au stăpânit falsificându-ne istoria şi distrugându-ne
identitatea. Abia am reuşit să ne refacem cât de cât, când, sasul nostru drag, ordonă: Zuruck !
Aletheia trăieşte din nou vremuri grele, foarte grele în România, dar va supravieţui şi va
învinge prin dăruirea celor ce o venerează, punându-se şi mari speranţe în generaţia 1989, în cei
ce învaţă şi muncesc, nu în politicienii corupţi ai lui Iliescu, Băsescu, Johannis.
*****
În Anul 2.000, m-am hotărât să adun şi să public, într-un volum, o parte dintre articolele
şi eseurile polemice, pe care le-am scris în jurnalele mele libere între 1991 şi 2000. De
asemenea, m-am gândit să intitulez volumul ’’Vremuri anti- Româneşti’’ pentru că aşa îmi
părea direcţia pe care era condusă România politic şi economic, din nou dinafară, timp de zece
ani, de la revoluţia timişoreană şi lovitura de stat de la televiziunea bucureşteană. Acest titlu,
pentru unii dintre conaţionalii mei, a apărut inadecvat, deplasat, contrastând cu părerile lor
despre mersul României condusă de Ion Marcel Ilici Iliescu şi ochlocraţia lui. Primul care mi-a
refuzat publicarea a fost cercetătorul istoric Florian Dudaş, de la Oradea, primul meu editor din
România. Am fost surprins de argumentele sale politice şi de faptul că a orientat editura sa,
5
’’Lumina’’, numai spre publicarea cărţilor religioase. La Baia Mare, editorul Valeriu Achim, om de
cultură ardelenească, care mi-a publicat ’’Jurnalul de lagăr liber’’ şi cel canadian de imigrant,
acum, trecând de la un partid conducător la altul, la fel de conducător, de cum a auzit titlul
volumului, mi-a spus direct, pe ton imperativ, să-i schimb titlul pentru că este greşit şi nu
corespunde realităţii. I-am zâmbit şi l-am salutat. Astfel relaţia cu cei doi editori din trecut s-a
încheiat, fiindcă eu sunt un om liber, de capul meu, scriu ce gândesc eu, fără nici un fel de
recomandări sau instrucţiuni de la nimeni. Ajuns în această situaţie, trebuia să-mi găsesc un
editor, care să respecte practic drepturile de conştiinţă şi exprimare ale fiecăruia în România
Secolului XXI . Caut un astfel de editor, îl caut cu felinarul aprins în miezul zilei, după exemplul
cinicului Diogenes, fiindcă mare lucru nu s-a schimbat de atunci. Teoretic, acum, în ţara mea, se
zoreşte, de dimineaţa până seara, cu aşa zisele democraticele libertăţi europene şi cu deşteaptă-
te, române. De ce să se deştepte ? Să i se dea din nou instrucţiuni şi indicaţii obligatorii ?!
La Bistriţa, stau la o terasă cu poetul Alexandru Cristian Miloş şi ne spunem unul altuia
toate părerile şi nemulţumirile despre viaţa românească post-decembristă, care nu seamănă cu
nimic din ceea ce am visat noi despre o Românie descătuşată de comunism. Vorbind despre
cursul vieţii culturale ajungem şi la căutarea cu felinarul aprins a unui editor liber şi poetul îmi
propune o întâlnire cu Virgil Septimiu Raţiu, editorul de la Aletheia. Am fost de acord cu poetul,
şi era pentru prima data când auzeam cuvântul aletheia, pe care l-am tot repetat în minte până
am ajuns în faţă Internetului, la Google ştie tot. Cuvânt grecesc format din letheia ce înseamnă
uitare, neglijare, adăugându-i-se prefixul a, devine antonim: neuitare, pomenire, trecut
adevărat. Minunat cuvânt, frumoasă alegere de titlu de editură, ce ţine la adevăr ce nu trebuie
uitat, pe care Doamna Cornelia Felicia Macarie, directoarea editurii, a avut-o alegând zeiţa
adevărului ca patroană simbolică a editurii bistriţene. M-a însufleţit. Minunată şi originală alegere
acum, când un nou val de snobism, de data asta englezesc, i-a izbit pe mulţi români neîmpliniţi.
Alexandru Cristian Miloş, a aranjat întâlnirea cu jurnalistul şi scriitorul bistriţean, Virgil
Septimiu Raţiu, consilier editorial la Aletheia. Nu am de ce să folosesc expresia ne-am simpatizat
de la prima vedere, nici la a zecea vedere, nici la a o suta. Nu ne-am simpatizat din vedere, dar
de la început s-a format relaţie directă şi sinceră, deschisă spre acţiune şi fapte. M-a editat cu
bunăvoinţă, prietenie, profesionalitate. Întâlnirea şi cunoştinţa a fost de bun augur pentru mine,
era vara Anului 2000. Mi-a luat manuscrisul şi mi-a promis că îl editează cu titlul pe care i l-am
dat. Când l-a citit, probabil s-a luat cu mâinile de cap, văzând ce rău scriu româneşte. Mi-a spus-
6
o, direct: ’’Dumitre, trebuie să treci de la scrisul vostru doftoricesc la scrisul literar, gramatical
corect. Eu îţi corectez manuscrisul, Nicoleta Dohotari, tehnoredatoarea editurii îl introduce
corectat în calculator. Manuscrisul corectat ţi-l înapoiez, să-ţi pui tu singur notă pe el. Vorbesc de
cele gramaticale, pe conţinut ai să vezi singur ce cucuie ai să primeşti de la cerberii partidului
conducător.’’ S-a ţinut de cuvânt în toate. Mi-a publicat cartea în 2001. Prima carte la Aletheia !
Singura discuţie, pe care am avut-o atunci, a fost despre copertă. Pe prima copertă, eu
vroiam să fie un tricolor de la revoluţie din care s-a scos stema, dar conturul, acum după un
deceniu, să fie al României, nu al stemei din trecut. Aşa am vrut să sugerez că vremurile sunt
anti-româneşti. A înţeles, dar a replicat ferm: ’’Eşti nebun, se vede că trăieşti în Vestul sălbatic !!
Tu pleci, eu rămân. Clar ! Mă ocup eu de copertă.’’ Din nou a fost rândul meu să înţeleg, avea
dreptate, nu am comentat. A tras o copertă neagră de doliu naţional, nu altceva, dar pe coperta
din spate sub un text, a pus tricolorul din care era decupat conturul României.
Simpatia la prima vedere e un moment, dar între noi există o trainică prietenie, o
conlucrare reciprocă, peste ani. Mi-a editat cincisprezece cărţi de critică socială, fiindcă eu critică
socială scriu. Atâta scriu, atâta cred că ştiu. La poezia de acum, zisă şi post poezie, nu mă pricep
şi, în plus, toţi românii se nasc poeţi şi mor care cum apucă ! La proză roză e o altă mare
înghesuială şi competiţie de filologi şi pricepuţi literari având, acum, ca temă principală futelniţa,
în care Mircea Cărtărescu conduce detaşat pentru marele premiu phalusul gonflat ! Pe când la
critica socială, veche de când lumea – biblic începe cu Eva – este un nelimitat univers bizar şi
haotic, de observat atent şi comentat pe larg cu spirit umoristic, de satirizat şi polemizat. Mă
delectează dar, fiind o îndeletnicire periculoasă, e pe bază de voluntariat, la fel ca în Legiunea
Străină, fiind riscantă aventură de viaţă. Normal, dacă te gândeşti cu ce te alegi ? Critici şi eşti
criticat, denigrat, marginalizat, proscris. De umbrele serviciilor secrete nici nu pomenim, duhul lui
Nero e reîncarnat în mulţi conducători ai lumii . Cât despre supravieţuitori, ajung învingători
numai postmortem, pentru cei ce îi citesc şi le calcă pe urme, dintr-o asemănătoare întărâtare
interioară cum au avut-o şi cei duşi .
În 2015 am scris volumul ’’Anotimpuri Istorice’’ şi l-am trimis electronic lui Virgil
Septimiu. Cred că l-a primit într-un moment neprielnic pentru o aşa scriere. Cred că s-a încruntat
peste măsură citind anotimpul ’’Vara războaielor mari’’, în care e un scurt, real capitol şi despre
genocidul legionarilor, care purtând acest titlu, în premieră, este contraindicat libertăţilor de
exprimare din democratica Românie, în care despre legionari numai de rău !! Nu era vorba de
7
legionarii Împăratului Traian care, după unii, au venit în Dacia numai să ne înveţe limba lor, de
parcă dacii nu o aveau pe a lor, nici de legionarii lui Avram Iancu, care şi-au apărat ţara, ci de
legionarii lui Corneliu Codreanu ! Despre aceştia, Institutul ’’Elie Wiesel’’ dispune şi ordonă să
nu-i portretizăm in scrierile noastre cum vrem noi, cei liberi şi autonomi, ci numai cum vor ei,
plini de ură. Aveţi curajul şi întrebaţi-vă cu ce drept ?! Şi eu m-am întrebat şi strâmtorat de
realitatea acestei lumii, mi-am răspuns, a nu ştiu câta oară, cu dictonul lui Spinoza: ’’Fiecare
are atâta dreptate câtă putere are’’ !! Institutul Wiesel nu are nici dreptul, nici dreptate, dar are
putere nedreaptă. Aşa a fost, aşa a rămas, puterea e deasupra drepturilor naturale, istorice,
sociale, pretutindeni. În România avem două exemple recente: cel din anii 1940 -1955 şi cel de
acum, început în 1990 şi care e în plină desfăşurare. Se poate exemplifica şi cu acest institut,
înfiinţat în 2005 de Ion Marcel Ilici Iliescu şi finanţat de statul român, pentru studierea
holocaustului în România. Institutul este format dintr-un Colegiu de Onoare din personalităţi
americane, israeliene şi romaneşti ( iliescu, Constantinescu, Băsescu, Gioană, MRU şi Mihai I )
urmează un Consiliu Ştiinţific din 30 de personalităţi şi un Comitet Educaţional din 15
personalităţi, apoi sunt 15 cercetători ştiinţifici hotărâţi şi dedicaţi, de dimineaţa până seara, de
luni până vineri, de peste zece ani să nu rămână nimic nestudiat. Bravo lor ! Plus tot felul de
servicii auxiliare şi para auxiliare. E o activitate dirijată, alertă, febrilă prin care, în paralel cu
studierea holocaustului, supraveghează cu atenţie comportamentul şi opiniile românilor de azi
despre evreii lumii actuale, prin urmare este un institut ce ne monitorizează continuu şi va trebui
să-l finanţăm ad infinitum !! (o scurtă, clară şi necesară paranteză) Ori eu - homo sine gente,
adică de rând - cititor de istorie românească şi universală, liber mi-am permis să scriu şi despre
genocidul legionarilor, ordonat de Carol al Doilea după asasinarea lui Armand Călinescu din al
cărui ordin a fost asasinat Corneliu Codreanu. Oh, sa reamintim cercetătorilor de la Institutul
Wiesel, să nu uite sa precizeze ca regele a semnat legi antisemite, nu Corneliu Codreanu ! Aşa a
fost istoria, aşa am scris, nu ştiam că nu am voie să calc pe urmele lui homo universalis în
România Institutului Wiesel. Am mai prezentat şi alte realităţi istorice dintre cele două războaie,
pentru cultura generală a tinerelor generaţii. Nu ştiu ce o mai fi fost, destul ca Virgil Septimiu,
pentru prima dată, m-a refuzat, A fost o surprinzătoare izbitură. Mi-a trebuit un timp de revenire,
de acceptare, de înţelegere. Asta e soarta criticilor sociali, să fie refuzaţi, izolaţi, dezavuaţi.
În România mea cea dragă, din nou, ceva nefericit se întâmpla cu libertatea de conştiinţă
şi exprimarea liberă, orală sau scrisă. Deşi acestea sunt nişte drepturi apărute de mult şi
8
câştigate cu greu de-a lungul evoluţiei societăţii umane, emanate din dreptul primordial al
omenirii dreptul la viaţă din care, apoi, au provenit toate drepturile omului, fiindcă evoluţia sa, a
societăţii sale confirmă că oamenii trebuie să se apere de oameni, întâi de toate pentru că
’’Homo homini lupus’’ !! Ciudat dar adevărat, primejdia cea mai mare în care se află omul nu
vine de la fiare sălbatice, de la stihiile Naturii, nici de la nişte plăsmuiţi idoli sau zei ci de la
semenul său, bipedul cu pene de împrumut ! Omul se deosebeşte de restul animalelor prin faptul
că plăteşte taxe şi se crede apărat de drepturi. Naivitate împlinită !!
Dreptul primordial, dreptul la viaţă, e un drept natural al Legilor Naturii, din care, natural,
decurge dreptul de a fi liber, ceea ce înseamnă a fi stăpân pe viaţa sa, confruntându-se fiecare
cu viaţa şi soarta sa. În antichitate, Stoicii au elaborat idei despre legile Naturii şi drepturile
naturale Apoi privilegiaţii romani s-au urcat pe soclul Patria potestas – puterea patriei, iar odată
cu creştinismul, regii s-au aşezat pe perinele tronului ce erau umplute cu drepturi divine, în
timp ce supuşilor li se arunca în ochi vox populi, vox dei, fiindcă manipularea omenirii începuse
de mult. Cu toate manipulările, The Magna Charta – 1215 este jalonul începutului de un nou
drum al drepturilor omului folosind sintagma freeman – om liber. Mare salt social. E ştiut că
drepturile omului liber din Secolul XIII erau doar pe măsura societăţii de atunci, dar următoarele
jaloane le-au preluat şi dezvoltat pe măsura epocii lor. Următorul jalon al drepturilor omului a fost
The Bill of Rights – Declaraţia drepturilor din 1689, ce a avut un mare răsunet în lume şi în care
s-a introdus şi dreptul la fericire. De-a dreptul ilariant, era pentru prima dată când se accepta şi
fericirea pământească a omului de rând, pe lângă cea cerească. Din acest bill s-a inspirat, după
75 de ani Declaraţia de Independenţă a coloniştilor din America, iar exact după un secol a
apărut The United States Constitution în care au adăugat, pe lângă multe altele, all men are
created equal – în sens social, fiindcă, acum ştim, Natura nu face identităţi genetice şi
morfologice, deci suntem inegali de la începutul începutului, inegalitate din care, apoi, apar o
parte din inegalităţile sociale ulterioare. Cele mai importante drepturi pentru noua lor naţiune
erau: Life, Liberty and the Pursuit of Happiness – viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.
Americanii fiind mai realişti, au fost prudenţi cu fericirea, nu au venit cu ea pe tavă, ci, pe cinstite,
fiecare să şi-o caute, iar pentru acest drept le-au dat şi dreptul să poarte arme !! Şi le poartă şi
astăzi, folosindu-le unii se cred fericiţi. Nu putem trece pe lângă un alt mare jalon istoric al
drepturilor: Declaration des droits de l homme et du citroyen - 1789 în preambulul căreia se
spune că drepturile oamenilor sunt naturale, inalienabile şi sacre. E pentru prima dată când se
9
spune şi scrie că drepturile sunt sacre. Apoi enumără libertăţile, dreptul asupra proprietăţi,
drepturile siguranţei personale şi datoria de-a se opune opresiunii - Articolul doi al Declaraţiei –
din care, în 1793, s-a introdus în Constituţia Franceză dreptul la revoluţie (paragraf 39) ca o
datorie de-a se opune opresiunii ! Extraordinar, s-au scris tratate întregi despre datoria omului
de-a se opune opresiunilor care încearcă a-i încălca drepturile naturale şi sacre. S-au scris
degeaba pentru români care, după 200 de ani, în România Institutului Wiesel, elitele politice şi
culturale, slugarnice, manipulate şi şantajate, acceptă şi propagă corectitudinea politică chiar şi
în istorie, în loc să-şi îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine. Ce decădere, ce
deşert, după ce citeşti şi în această declaraţie, articolul unu: ’’Oamenii se nasc şi rămân liberi
şi egali în drepturi.’’ iar preşedintele Klaus Johannis promulgă Legea 217 / 2015 !! Pentru
acest merit deosebit va fi primit cu aplauze în Colegiul de Onoare al Institutului Wiesel, alături
de MRU. Mai departe, afirm că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – ONU 1948 este
fără îndoială cea mai împlinită declaraţie internaţională a drepturilor omului în care libertăţile de
exprimare şi religioase sunt garantate, iar cetăţenilor ţărilor semnatare le este asigurată o viaţă
liberă, fără frică de opresiuni politice. Canada a semnat această declaraţie şi o respectă ad
litteram. A fost şi rămâne pentru familia mea primul temei pentru care am imigrat aici în 1980 şi
am devenit cetăţean canadian. La rândul nostru, în egală măsură, respectăm ordinea şi legile
statului, pe semenii noşti canadieni din sinceră concordie, considerată formă superioară de
civilizaţie şi armonie umană. Punct.
Între timp, in Europa, mai precis în Uniunea Europeană s-a emis şi aprobat Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului – 1953, o copie palidă şi cu restricţii a dreptului omului în
comparaţie cu marile declaraţii anterioare ale drepturilor omului !! Nu credeţi ?! Iată un exemplul
relevant, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – ONU 1948 , Articolul 19: ‚’’Fiecare are
dreptul la libertatea de opinie şi exprimare; acest drept include libertatea de a avea opinii fără
amestec şi să caute, primească şi împartă informaţii şi idei prin mass-media şi indiferent de
frontiere’’ Atât. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – 1953, s-a copiat întocmai Articolul
19, dar i-a adăugat un aliniat cu restricţii atât de draconice, încât oricine poate fi condamnat
pentru libertatea de opinii şi exprimare ! Care sunt restricţiile la dreptul de conştiinţă şi exprimare
? Următoarele: în interesul securităţii naţionale, pentru integritatea teritorială sau siguranţa
publică, pentru a prevenii dezordinea sau crimele, pentru protecţia sănătăţii şi moralei, pentru
protecţia reputaţiei şi drepturilor altora, pentru prevenirea divulgării celor confidenţiale. Citiţi, vă
10
rog citiţi, Articolul 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – 1953 se găseşte pe Internet
şi întrebaţi-vă dacă a mai rămas ceva nerestricţionat din drepturile omului ?! Întrebaţi-vă cât de
uşor puteţi fi acuzaţi public şi juridic pentru opiniile personale şi exprimarea lor, când sunt
asemenea restricţii ce pot fi manipulate ?! Întrebaţi-vă ce drepturi mai aveţi ?! Nu omit să
menţionez, explicaţia dată despre toate aceste restricţii, în aliniatul doi al Articolului 10: ’’sunt
necesare într-o societate democratică.’’ Aiurea democraţie !! Am să redau definiţia democraţiei
după sociologul, filosoful şi criticul social italian Vilfredo Pareto :’’…democraţia este o iluzie ce
serveşte pentru a masca realitatea elitei conducătoare’’ Aici au ajuns europenii - şi nu numai ei -
în secolului XXI, să stea în faţa unui gard putred cu iluzii democratice, pe care sunt afişate
libertăţile şi drepturile lor, iar pe partea din spate a gardului sunt scrise restricţiile ce îi aşteaptă
pe cei ce muşcă din momeala drepturilor. Nu exagerez, deşi după cât sunt de abătut din cauza
mâţelor negre ce îmi stau în cale libertăţii să-mi public anotimpurile istorice, aş avea dreptul
acesta încă din 1789 !! Am dreptul dar nu am puterea, parafrazându-l pe Spinoza, cel ce a lansat
şi apărat ’’libertatea de a filozofa şi a spune ceea ce gândeşti’’ în conceptul dreptului natural în
Secolul XVII-lea, mare secol al gândirii omeneşti !! În secolul nostru, puterea e deasupra
drepturilor, în mâna elitelor politice, pentru că democraţia lor este o instituţionalizare a
libertăţii – Democracy is the institutionalization of freedom - iată sensul !
Adevărata, antica democraţie ( cuvânt grecesc format din demo= în sens de popor şi
kratia= conducere, autoritate ) a murit când agora ateniană nu a mai putut să-i cuprindă pe toţi
cetăţenii – demo(s) – să participe direct la autoconducere. Soluţia folosită a fost democraţia
prin reprezentanţi ! Ideea a fost bună dar, pe parcursul istoric, reprezentanţii s-au ticăloşit
sacrificând primordiala, adevărata democraţie pentru interesele lor. Vezi istoria, vezi realitatea.
Reprezentanţii au devenit nişte intermediari afacerişti ! Sunt la fel ca intermediarii, bişniţarii
de obor, doar că pălăvrăgesc democratic când în fond îşi urmăresc interese materiale, puterea şi
dominarea, instituţionalizând libertăţile prin restricţii. Cercetaţi şi comparaţi, luând şi Institutul
Wiesel ca exemplu, care prin Crin Antonescu a introdus în parlamentul de pe Dâmboviţa legea
217 / 2015, în care folosesc numai restricţiile Articolului 10 al Convenţiei Europene pentru
Drepturile Omului. Crin Antonescu a fost servul Institutului Wiesel, iar parlamentarii, nişte
intermediari corupţi, au aprobat-o fără să clipească şi legea a ajuns pe biroul lui Klaus Johannis.
În acel moment, Constituţia României, pe care a depus jurământul de credinţă faţă de România
şi poporul ei, a dispărut văzând că iniţiatorul legii este Institutul Wiesel. De ce ? Întrebaţi-l ! Are
11
vreo poliţă de plătit pentru holocaustu de la care au trecut şaptezeci de ani – nici nu era născut
atunci - sau e şi el o simplă marionetă ca toţi preşedinţii post-decembrişti.
Promulgarea Legii 217 / 2015 a fost un şoc pentru românii care au luat cunoştinţă de ea,
i-a indignat şi revoltat, dar nu au contracarat-o cum era firesc, intelectualitatea şi scriitorimea, cu
puţine excepţii, şi-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip şi-l ţin în majoritatea
timpului în ultimii şaptezeci şi cinci de ani. Încrederea în sasul nostru drag, ales din repulsia faţă
de Victor Viorel Ponta şi guvernul său, s-a risipit ca ceaţă subţire pe Apa Cibinului. Cât priveşte
Institutul Wiesel, nu are decât să-şi pună zeloşii cercetători să examineze prejudiciile de imagine,
morale şi corectitudine ştiinţifică. Va dura un timp şi rezultatele nu le vor fi favorabile.
Legea 217 / 2015, bazată numai pe restricţia dreptului de conştiinţă şi exprimare, este
intens infiltrată în mass-media şi în scriitorimea din România pe făgaşul dinainte al corectitudinii
politice ce face parte din democratica instituţionalizarea a libertăţii ! Cei ce s-au abătut,
greşind cu gândul sau cu fapta, au fost puşi la colţ pentru incorectitudine politică şi trebuie să
stea cu capetele aplecate. Să zică mersi numai pentru atât pentru că, de acum înainte, după
noua lege pot face şi puşcărie politică, la fel ca în deceniile cinci şi şase din Secolul XX. Cu
singura diferenţă că, atunci, intelectualitatea română a fost acuzată şi condamnată ca duşmana
poporului iar acum va fi acuzată de simpatizarea unor personalităţi legionare, deci antisemită din
acelaşi condei !. Ce mari incorectitudini istorice trăim, cu drepturile restricţionate şi supuşi unor
manipulări fără precedent ! Oricât aş fi de dezamăgit de a nu-mi vedea cartea publicată, aceste
incorectitudini politice mă dezgustă până la greaţă corticală. Am ajuns la concluzii asemănătoare
cu a multor semeni de pretutindeni, că trăim în mrejele unei reţele de restricţii ale drepturilor
instalată prin puterea instituţionalizării libertăţilor de către intermediarii servi şi infami ce s-au
tocmit la alţi potentaţi financiari să robotească la infernala lor maşină de manipulare a omenirii.
Vorbind de manipulare din mass-media cea de toate zilele, din lume şi de la noi, din
România UE-XXI, îmi iau în apărare pe Avram Noam Chomsky , om de ştiinţă, critic social,
filosof american care, în repetate rânduri a vorbit critic, raţional, argumentat despre manipularea
omenirii de azi. Criticul social este bine cunoscut internaţional şi pentru luciditate raţională cu
care a prezentat dezlănţuita şi copleşitoarea manipulare mondială, numeroşii lui admiratori au
extras şi răspândit din prelegerile sale ’’The top 10 strategies of manipulation by the media’’
Acest material intens mediatizat şi comentat pozitiv în anglofonie ar trebui tradus, răspândit şi
comentat liber şi în România pentru toţi consumatorii de mass-media şi mai ales pentru cei ce îşi
12
pleacă urechile şi cască gura la politicienii, guvernanţii şi parlamentarii actuali, să realizeze cât
de mult sunt manipulaţi prin strategii bine puse la punct şi intensiv aplicate, fără să-şi dea seama,
fără să le contracareze. În paranteză fie scris, marele Dex academic nici nu defineşte conotaţia
negativa a manipulării care ne stăpâneşte, având în vedere că noi, românii, şi nu dor noi, ne-am
născut cu genele manipulări de la biblica Eva, prima manipulatoare. Nu-i vina ei; le primise prin
coasta lui Adam, ce le avea din mâna Creatorului. Închid paranteza.
Iată, telegrafic, cele zece strategii de manipulare după Avram Noam Chomsky:
1- Marele debit zilnic de ştiri mărunte ce distrag atenţia de la evenimentele esenţiale. În
România mass-media inundă cu cancanuri ieftine, diete, horoscoape, sâni cu picioare, sex-sex .
2- Crearea de probleme artificiale pentru a veni cu soluţii ce aduc profituri unor lideri,
unor mari companii. În România post-decembristă, cea mai mare şi tâlhărească manipulare a
fost cu Roşia Montană, declanşată de Traian Băsescu, împreună cu guvernele şi mass-media
lui, prin duplicitate. Soluţia în sprijinul celor câteva sute de mineri locali, dintre sutele de mii de
şomeri din ţară: nu poate să-i ajute financiar decât dacă le vinde tot aurul unor canadieni. Abject.
3- Printr-o strategie de manipulare lentă şi continuă populaţia trebuie să accepte situaţii
grele de viaţă, crize, şomaj, în timp ce guvernanţii se prefac că încearcă totul pentru remedierea
situaţiei, îmbogăţindu-se în acel timp.. În România post-decembristă, în locul reprofilării industriei
româneşti s-a trecut la lichidarea ei şi vânzarea ei străinilor la preţ de ’’fier vechi’’, cu teren cu tot.
4- Pentru acceptarea deciziilor nepopulare se uzează deviza ’’e dureros dar necesar’’.
Românii pentru aceasta stare au folosit greşit zicala ’’tot răul spre bine’’ ! Astfel, prim-ministrul
Ciorbea i-a băgat în tunel, să orbecăiască după luminiţa de la capătul lui. Încă mulţi orbecăiesc.
5- Se manipulează folosindu-se infantilismul în adresare şi comportament, limbaj şi
intelect limitat, pentru a scădea capacitatea de gândire, analiza şi sinteza, şi astfel dominarea le
reuşeşte mult mai bine. Românilor, şi nu numai lor, li se dau zilnic doze de tele-novele inepte.
6- Folosirea registrului emoţional pentru a inhibă analiza raţională. Prin incitare emotivă
puternică şi sacadată se stimulează glandele endocrine nu cortexul cerebral. Bombe şi explozii,
accidente şi morţi, mari tulburări, decapitări, sfârşitul lumii în fiecare an, extratereştri şi meteoriţi
ameninţători, toate acestea duc la dominarea afectiva asupra raţiunii, la panică, anxietate,
depresie în subiecţii manipulaţi cu puternic efect scontat. Pretutindeni în lume.
7- Omenirea trebuie ţinută în ignoranţă şi mediocritate pentru succesul manipulării.
Acest proces este avansat în vechile democraţii iar în România post-decembristă politicienii şi
13
guvernele fac eforturi să le depăşească. Învăţământul românesc este ţintă prioritară, prin care
calitatea culturii şi identităţii naţionale este distrusă sistematic prin varii metode.
8- Prin manipularea se evită cu obstinaţie informarea obiectivă, corectă, propagând în loc
moda comportamentului lejer, degajat, vulgar, ignorant, mărginit, ca satisfacţie personala într-o
lume mediocră, uşor de amăgit şi înşelat. Complacerea în mediocritatea democraţiei americane a
prins de minune la români; întâi în vestimentaţie, toţi în blugi şi baseball cap, apoi renunţarea la
politeţea noastră tradiţională şi la cultură autohtonă. Deja, mulţi şi-au pierdut identitatea.
9- Prin diferite diversiuni, cetăţenilor de pretutindeni li se inoculează o stare de auto
vinovăţie în tot ce trăiesc şi nu reuşesc, încercând în acest mod să elimine neregulile şi abuzurile
sistemului ce îi conduce. Considerându-se vinovaţi, devin apatici, nu acţionează, nu se revoltă.
Acum, românii manipulaţi folosesc mereu replică: ’’Nu se mai poate face nimic!’’ Sunt prizonieri.
10- Folosirea psihologiei şi ştiinţei comportamentului uman pentru cunoaşterea oricărui
om mai bine decât se cunoaşte el însuşi, sunt folosite de un secol în serviciile de informaţii şi
spionaj. Acum s-a generalizat. Studiind şi cunoscând profilul psihologic, manipulatorii din toate
domeniile ştiu precis punctele vulnerabile prin care să-l atace şi să-l înfrângă. Închei, de la mine,
cu: noi, toţi oamenii, avem un călcâi precum Ahille, iar Psihologia a devenit Cenuşăreasa ce
trebuie să-l caute, găsească şi să-l înmâneze stăpânilor !
Am citit tot felul de surse despre manipularea societăţii de azi, m-a interesat, e de
necrezut unde ne aflăm şi am vrut să împărtăşesc cu cititorii cele aflate în rândurile de mai sus.
Poate nu am reuşit să-i captez eu, poate reuşeşte altcineva, fiindcă toate astea sunt bine de ştiut
pentru binele nostru, pentru păstrarea personalităţii, pentru protecţia călcâiului vulnerabil…
Deocamdată, mă despart de înţeleptul Avram Noam Chomsky şi mă întorc la mâţele
mele negre ce-mi stau în cale. Îmi revin mereu şi mereu în minte pentru că m-am documentat
foarte mult, citisem sute si sute de pagini de istorie, de autori diferiţi, să fiu cât mai corect, istoric
corect pentru cititor, nu politic corect cum se impune. Repudiez categoric elucubraţiile
corectitudinii politice ce este o manipulare aidoma Calului Troian, fiindcă am convingerea că
atunci când românii, şi nu numai ei, deschid un ziar sau televizorul, deschid poarta unui Cal
Troian asamblat în Secolul XX, mult mai sofisticat şi periculos, fiindcă mass-media de acum e
corectă numai un pic şi manipulatoare în rest. Se dovedeşte prin faptul că oamenilor oneşti ce
încearcă a spune sau scrie adevărurile istorice româneşti li se dă cu poarta cetăţii în nas, pe ea
intră liber numai caii troieni, pur sânge străin. Adevărul istoric românesc a devenit o marfă
14
pernicioasă în majoritatea editurilor din România ce se află sub legea Institutului Wiesel. Afirm în
cunoştinţă de cauză, fiindcă am fost refuzat şi de alte două edituri. Una bucureşteană, în care îmi
pusesem multă încredere cunoscând editorii ei, de peste douăzeci de ani, când scoteau şi un
ziar tipărit, de adevăr şi critică socială, cum nu mai exista astăzi pe hârtie în tot Bucureştiul,
cealaltă editură fiind din Cluj Napoca, având recomandări serioase despre ea. Am rămas cu
recomandările-n pe drumuri, căutând alte edituri. Apăsătoare vremuri pentru mine.
Cu Virgil Septimiu Raţiu, de la Aletheia , am rămas în aceiaşi relaţie de prietenie, ar fi
fost reprobabil ca după cincisprezece ani de colaborare, fructuoasă, zic eu, pentru mine, să mă
port, să ne purtăm altfel. Ştiam ce timpuri de restricţii ale adevărurilor trăim. Ne întâlneam, la fel
ca înainte, la o terasă la Crama Veche, le vorbeam liber pe toate ce ne treceau prin minte.
Cunoştea căutările şi frământările mele şi într-o zi, pe neaşteptate, mi-a spus simplu: Nu te mai
agita, o editez io, pe urmă să ne ţuce-n cur, că spânzurătoarea-i interzisă de la Bruxelles ! Am
rămas perplex, cu un zâmbet de amintire din Maramureş, unde am auzit prima dată expresia: No,
ce-o să ne facă? Să ne ţuce-n cur or să ne spânzure ! Numai că spânzurătoarea-i oprită, aşe-că
musai să ne ţuce-n cur ! Dar nu-i lăsăm noi să ne spurce nici acolo !!
Virgil Septimiu a făcut contractul, Doamna Felicia Cornelia Macarie a dat aprobarea,
Domnul Cristian C. I. Popescu a mai greblat odată anotimpurile de greşeli şi Doamna Nicoleta
Dohotari a realizat copertele şi a început tehnoredactarea. De la Bucureşti, Virgil Septimiu
aşteaptă CIP-ul Bibliotecii Naţionale a României şi, pentru prima dată, de când este Consilier
editorial, i se cere o informaţie despre cartea ce vrea să o editeze !! Îmi dă un telefon:
No, ai văzut unde-am ajuns ?
Cerule Mare, altă mâţă neagră. Plouă cu mâţe negre peste România.
Virgil Septimiu scrie şi trimite informaţia corectă. Alte emoţii. Aşteptăm. Primim CIP-ul de
la Bucureşti. Gaudeamus ! Avem undă verde pentru editarea scrierii mele.
În cadrul Zilelor Aletheia 2015, Virgil Septimiu Raţiu a prezentat şi cartea mea cu
elocvenţa caracteristică unui scriitor, consilier editorial. Mi-a dat şi mie cuvântul: zece minute, la
fel ca şi celorlalţi autori. Era suficient. Eu nu citesc niciodată, vorbesc liber şi de data aceasta,
după un minut, am luat-o pe arătură, mult mai rău ca altădată ! La urmă, ca să ies de pe arătură,
am mai cerut un minut. Şi m-am afundat şi mai rău. Se întâmplă să avem reacţii paradoxale
datorită bucurii strădaniei împlinite. Anotimpuri Istorice era editată şi liberă pentru cititori.
15
V E S T I G I I ÎN P A R A G I N Ă
DE LA POROLISSUM LA DROBETA
De când pot veni liber în România, din 1990, am reînceput să-i străbat drumurile la fel ca
înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să
pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise
de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi
particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: ’’ia doctoratul, neamule !’’ care,
bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi ( io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării
de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare,
prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările
mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă ! ’’Am doctorat, deci exist’’, se zice acum
după Descartes. Pe urma vine si doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România !
Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via
imperatorius) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană
între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din
Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca ( azi Cluj Napoca ) şi Potaissa (Turda ). Un
popas mai mare la Apulum ( Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite) şi apoi din nou voi
intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacică,
sperând că în atâţia ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din
minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi
Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa ,
capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a
Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei la
Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă
construcţie militară realizată de Imperiul Roman.
SCURTĂ INTRODUCERE DE UNDE AM PLECAT ŞI UNDE AM AJUNS
După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin lume căutându-şi hrană şi adăposturi,
unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la
16
religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de
cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-
balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având
condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic ) la piatra şlefuită
(neolitic) la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare, pe teritoriul ţării
noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni
şi Cultura de Hamangia vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi
marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de
atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în
marele leagăn carpato-balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică.
Istoriici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de
miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam
parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas
numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus ’’daco-geţii trăiesc
nedezlipiţi de munţii lor’’, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic
Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: ’’Geto-dacii au fost
totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii’’ Deci aşa eram
cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi
pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept,
agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile
râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului Şi toate păreau
aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori
nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni a căror origine a
fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor,
de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (Proto-indo-europenii) La vremea aceia
erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici colea, dar despre aceşti păstori nomazi,
arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului (’’Corde ware
culture’’ ‚ ’’Ceramique corde’’ şi mai nou numită Cultura Kurgan ) adică aveau ei nişte vase de lut
specifice care la exterior, pe partea cea mai bombată, era reliefat şi încrustat un cordon de lut,
care ar fi impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi
dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei ! Dar cultura lor în olărit e
17
auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din
alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba
părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor datorită oalelor cu cordon făcătoare de
minuni lingvistice. Ajunşi aici, cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oalele-n spate,
au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale dacă învaţă indo-europeană.
La vremea aceia geto-dacii aveau un cuvânt ratacire cu două înţelesuri rătăcirea
drumului şi rătăcirea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-dacii au făcut apel la vracii
lor să-i vindece, fiindcă ziceau ei că de atâta rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:
Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră ?!
Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor ? Ne ajută la prins mai
mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei ? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot,
avem şi noi destule. Oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii ! Oare are
lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să
vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă,
se suge de la mamă, stupides ! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.
Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urma cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau
sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la
nimic, fiindcă aveau limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor ? Nebunia
miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI
nişte călugări misionari au descoperit similitudine unor cuvinte din Europa până în India şi au fost
impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat,
dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii
călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu
marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au incitat lingviştii în prezumţii şi
teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe,
Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie !! Ce minune, să
priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-
europeana unor nomazi în trecere ! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi judeci de ce
să-şi schimbe limba, la vremea aceia, în urma cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu
aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele
determinante, logica istorică ?!? Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană
18
ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două
continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că
şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în
favoarea indo-europenei, dar nu au argumente ci doar prezumţii . Cei ce se îndoiesc de
prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că
ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-
europeana lor care, atenţie: a dispărut !! Nimeni, nicăieri în lume nu vorbeşte indo-europeana şi
ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o
înveţe !! Păcat că s-a scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se
consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.
Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată
că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori
poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină .
No, care-i baiu ? Cine va chemat ?
Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius Germanicus am venit la voi, trimis de Senatul
Romei. cu ordin să vă învăţam latina, limba imperiului nostru.
Nu ne trebuie ! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.
Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă
tot schime limbă ! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după
ce plecam noi o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.
Poate‚ ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina
voastră la Râm: vivemus et videbimus ! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale
uşoară către casele voastre. Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini,
nici romanii în 165 ani, nu a schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.
Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.
POROLISSUM
Venise vremea să merg la castrul roman Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost
un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis
adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis şi unde arheologii
români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit
19
sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacerea a
întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne
terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică
română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un
covrig şi un iaurt ! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi
arheologilor ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.
La început, în AD 106 a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să
ridice un mare castru rectangular ( 300 m x 230 m ) În următorii ani au fost trimise aici cohorte
de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară
din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au aparat până la retragerea
aureliană ( 271 AD) Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor
vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi
latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişi lor latinizatori nu ştiau latina ! În jurul
castrului s-a ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum,
amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urma din piatră. În jurul marelui
castru a apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au
înfiripat familii. Astfel întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214,
Împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu numit Septimum Porolissum.
Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui l Caracalla, ajuns singurul împărat al
imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum,
inspectând această provincia romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său,
Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.
Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm
un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu în Sălaj în decembrie 1989.
Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a
scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l
întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de
falsul revoluţionar. ( e vorba de 50 – 60 de paginii, care au dispărut misterios şi care, făcute
public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar) Nu e o surpriză eschivarea
românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita
vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele
20
aflate de la ghidul local: ’’Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum ! După ce l-au
împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări
corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată
toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de
unguri, ce decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din
Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie.’’ Şi, cu năduf, a
pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui
Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi
banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul
luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara
şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum !
NAPOCA
De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei
imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi
fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia
europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat
castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor
vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în
întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci
de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a
devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria
Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit
în AD 108 ! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar,
din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat
cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între
Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul
Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice
aici pentru a descoperii vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă
împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi
formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic.
21
Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage
suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi
guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa
Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă,
la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului
roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice.
Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul
mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii
de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor,
vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai
mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat
de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi
ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-
se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege.
Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.
Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de
clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a
provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei
aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma. .
POTAISSA
Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din
paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume,
menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa.
Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se
punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele
aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru
date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi
distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum
milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară
22
romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui
construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.
Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman
din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor
atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să
trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare ( 573 m x 408 m
adică 23 de hectare ) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu
apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi
timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe
latina îşi agresau dascălii ! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la
retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani
de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei ! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor
şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la
Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani ?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor
explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că
şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.
De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu
Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul
ocupaţiei romane a Daciei . Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii,
fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de
biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii
îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena !! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată ?!!.
APULUM
În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este
însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritori romani au aşezat
un castru în AD 106 , pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un
nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior ( Roşia Montană,
atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a
început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m ) în jurul căruia a apărut un
vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de
23
mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul
lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe
întreaga ocupaţie romana a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor,
pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor !
Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la
bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o
pauză în Alba Iulia, capitala noastă istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind
câte o luminare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru
Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.
CETĂŢILE REGATULUI DACIC DIN MUNŢII ORĂŞTIEI
Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat,
unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999,
aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and
Cultural Oragnization - ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de
valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o
hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea
anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul
UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat.
Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala
regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii,
Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe
la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte
drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru
şi Piatra Roşie . În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele
patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate
demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii
ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de
educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă
totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi
doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor .
24
*****
Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi
Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara.
Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de
unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a
terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am
aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să
urcăm până la sanctuarele dacilor.
’’Poate pă gios !’’
’’Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini !!’’
’’ No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’ăţi veni pă gios !’’
Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot
face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu
maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să
mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţa, să fim la îndeplinirea
sarcinilor de partid şi stat ( întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului )
Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a
mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios
sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masa am luat cei peste trei
sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram
noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetatea dacică impunătoare, ce ne-
a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi
imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de
a veni romanii pe aici. Impresionant !
Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul
era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători … Amin.
*****
Am revenit la Cetăţile Dacice , douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi
trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şosele naţionale erau atât de
degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi mila de maşina. Şi am ajuns din nou la
Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de
25
apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre
Sarmisegetuza Regia – Dacica ’’nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni,
ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi’’ Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam
de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.
În România nu sunt bani pentru România.
Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu
răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi
povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai
mare păcat ! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic !!
Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu.
Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu,
după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De
când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de
dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de
aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea
că munţii-s plini de comori de aur !! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători
de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor ca ar putea fi
ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi,
parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe
vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi
dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf ! Nici nu vă vine a crede
ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart
între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte
detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică,
detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă
totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din
guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.
Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că
cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea
cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda
mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le
26
ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice ! O reţea piramidală ce îl avea
în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului
Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de
soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei.
Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe
baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al
FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază
a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din
străinătate Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu
gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui
Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma
Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre
cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea
turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-au subţiat aproape de tot bugetul necesar.
Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă
piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la
Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru
şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane,
toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din
Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta
inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari
ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu ! Şi aşa a fost, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare ! E
de crucit ! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui
prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduce
pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014 !! Profund nemulţumit
că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci ! Acum,
Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce
mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În
dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 Kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale
dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion
27
Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi.
Despre astfel de oamenii, dacii ziceau ’’corb la corb nu scoate ochii’’. Acest proverb le-a
plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.
Corbii lui ion iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful
din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian
Năstase pe dată a afirmat ca le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal.
În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin …
Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa
politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă
şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia
este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI.
*****
Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară,
drumu’ s-a tocmi la anu’ , într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa
Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie
de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată . A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de
drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem
în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină
nemţească, ea execută comenzile, atâta tot ! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte
bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru
că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca
pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat
vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la
o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier;
şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului !! Nu sunt bani !! Ba da, sunt bani
dar e mai uşor să-i furam decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată
lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la
capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru . Alba Iulia şi-a
făcut o centură, de mântuială , de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş.
Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani !! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din
ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. ( Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat
28
nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU ! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni !!) Toate trec,
îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 Km pe
oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or
fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu
invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un
trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură !! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce
frumos mai sună ! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu
au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe
meleagurile noastre ? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi ? Cei ce aţi întocmit la comandă
DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci ? Ăştia au
ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja !!
Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea
Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale
prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul
artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi,
de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate ! Aceasta e situaţia în care am
ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar
în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn,
asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urma cu peste patruzeci de ani. Am în
faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai
simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că
am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de
fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţinaţi să ajungă
unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se
putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţinaţii care nu cedează pe drumul infernului
se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de
inmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă !
Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi
o ia pe pantă Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului
drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu
putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm ! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de
29
septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe
lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe,
închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi
s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe
marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de
private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat,
bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală
şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc:
Sarmizegetusa Regia – Dacica !! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea
nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume
despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva ? Sigur
că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi ! De la chioşc. cu
biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă,
intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare
vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea
români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând cu prezentarea
monumente din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară ? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!
Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru
sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi
constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte
temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa,
fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi
răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în
Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor,
Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O
salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce
este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ
sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti- româneşti.
Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici,
panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică,
regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating
30
pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş
vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea
împotriva sorţii cu m-am confruntat .
Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte
acum, aici ?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de
care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea
împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se
îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi,
sunt numai luptători…
ULPIA TRAIANA AUGUSTA SARMIZEGETUSA
În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a
fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la
Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a
lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană
Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istoria şi arheologie. Sigur, romanii au fost
duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două
cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un
timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatră pe care
lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se
percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus
doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să
pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru
şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.
Explicaţia ? ’’Nu sunt bani’’, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.
’’Cum nu sunt bani, doar colectaţii bani zi de zi de la vizitatori ? Puteaţi face un drum de
marmură, în timpul acesta, doar marmora e aici la doi paşi, la Ruşchiţa ! ’’ Râde.
’’Noi doar colectam banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la
Bucureşti ! Şi daca nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută !!’’
Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăsnete pentru vânzătorii de ţară românească !?!
31
Ce ghinioane !! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275 , de la retragerea aureliană.
Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când
Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor
ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani
mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar
aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…
TIBISCUM
Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După
primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru
roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toată că se
încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat
aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la
Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian
Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai
mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici
i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-
europeni cu oalele lor !! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e
zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri
călări ( alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti ) Datorită deselor atacuri ale autohtonilor,
Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte
auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv,
latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus ,
adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e
să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp în jurul castrului se
dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de
municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum
în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru
Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un
collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul,
tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se
32
făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru
armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii
imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.
Descoperirea lui arheologica a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului
când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi
Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că
este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani !! În România nu sunt bani pentru
România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce
scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în
rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După
antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post
decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.
DROBETA
Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea
sa, în AD98, la desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni
şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a
rămas între legiunile sale pe frontiera nordica a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme
cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se
atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau
mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu
această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia
romana Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu
ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase
şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile
îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian
ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese
pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult
vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau
aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile !
33
În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare de
invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în
istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru
acest gest făcut, primind toate drepturile si suportul Senatului pentru războiul cu dacii .
Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de
înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi
astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o
alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.
Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-
dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m, Apolodor din Damasc a construit la ordinul
împăratului un pod de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura
arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în
construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este
menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l !! Apolodor
din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe
această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale
neamţului, podul a fost construit în doi ani ( între 103 şi 105 ) În al doilea război romano-dacic,
ştim cu toţi, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani .
Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană , fiindcă se
mai făcea legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie,
ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori,
forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus, Aveau viaţă economică dinamică, făceau
schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc
la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I ) l-a refăcut.
Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus
împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia,
provincia romană - Banatul şi Transilvania - s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals
decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de
munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi
Imperiul Roman…
34
P O L E M O S
’’Am fost şocaţi de ştirea desemnării doamnei Oana Stănciulescu …’’ din Observator Cultural – Bucureşti
DINTR-ODATĂ, 48 DE ŞOCAŢI !!
Astfel începe PROTESTUL împotriva propunerii desemnării Doamnei Oanei Stănciulescu
ca membră în Consiliul de Administraţie TVR. Dintr-o deformaţie profesională m-a atras începutul
protestului fiindcă nu-mi amintesc să fii citit în literatura de specialitate ca o desemnare pe funcţie
a unei ziariste să producă instantaneu şoc atâtor persoane. Celor 48 de şocaţi, care semnează
protestul le recomand definiţia din DEX a şocului : ’’… tulburare generală, bruscă şi violentă a
funcţiilor organismului (provocată de o cauză exterioară variată) care se manifestă printr-un
dezechilibru fizic şi psihic.’’ Grave dezechilibre, pe capul acestor protestatari. Săracii de ei !
Ştiam că şocul nu este contagios, încă, prin Internet, aşa că am citit şi eu protestul şi mi-
am dat seama că, într-adevăr, e vorba de o forma de dezechilibru psihic, prin atacul dat de toţi,
grămadă, persoanei care doar fusese desemnată într-un consiliu profesional, după o activitate de
25 de ani în cea mai democratică mass-media din lume, cea bucureşteană. Şocaţilor le era
teamă că, odată ajunsă în Consiliul de Administraţie TVR, Oana Stănciulescu va ’’reabilita şi
eroiza personalităţi de orientare legionară’’ !! Ei şi ce, pentru atâta lucru să intre în şoc!?! E
opinia ei, nu le-o băga pe gât semnatarilor ! Dacă ar fi cunoscut vorba aceia romanească : ’’Gura
lumii slobodă / Să mănânce lobodă !’’ nu ar fi intrat în şoc. Dar, mai ştii, poate iniţiatorii protestului
nu sunt de pe aici. Poate. Apoi ziarista este pusă la stâlpul infamiei pentru ca ’’a criticat legea
217 / 2015’’ !! În fapt este o nelege, pentru că NU respecta Constituia României. Citiţi protestul,
dar şi Constituţia României, articolele despre libertatea de conştiinţă şi exprimare a cetăţenilor
romani, în mod egal, fără nici un fel de excepţii, dragi protestatari. Dar, ce li se pare grav şocaţilor
e faptul că Oana Stănciulescu are şira spinării şi este curajoasa care, ’’împreună cu alţi colegi au
atacat INSHEW’’’, pe scurt, cunoscutul Institut Wiesel. Acest institut din 2005 tot studiază
Holocaustul din România şi nu mai termină. Oana Stănciulescu şi orice român e liber s-o facă !!
Nu e nici o lege internaţională care interzice criticarea vreunei instituţii sociale, nu e un tabu venit
dintr-un anumit astru care să oprească critică socială. Vedeţi de ce aţi intrat în şoc ?! Pentru că
35
trăiţi în cercul vostru strâmt, pe principiul: Quod licet Jovi, non licet … celorlalţi (bovi e numai
o rimă, maxima latină punctează raţiunea nedreptăţilor dintre oameni )
Sunt convins că nu aţi înţeles nimic, fiindcă sunteţi nişte şocaţi. Am să apelez, în scop
terapeutic anti-şoc la ’’Some Elementary Comments of the Right of Fredom of Expresion’’
scrisă de logicianul şi filosoful Avram Noam Chomsky , un critic social recunoscut mondial.
Citiţi-l pe profesorul universitar A. N. Chomsky, o personalitate recunoscută în lumea academică
americană şi care, evreu fiind, cunoştea foarte bine marea tragedie a neamului său din Secolul
XX. Cu toate acestea, spre surprindere generală, nu a ezitat să ia apărarea unui profesor
universitar francez, Robert Faurisson care a negat Holocaustul, că mai apar şi asemenea
specimene, chiar de rang academic. Verificaţi pe Internet, e încă liber !! Avram Noam Chomshy a
pus dreptul necondiţionat al liberei exprimări deasupra incontestabilului adevăr despre Holocaust
pe care Faurisson îl nega. ’’Chomsky defended Faurisson’s right to express and publish his
opinions on the ground that freedom of speech must be extended to all viewpoints, no
matter how unpopular or fallacious.’’ Halo, dragi şocaţi, reveniţi-vă şi daţi-vă seama că sunteţi
rămaşi în urmă, într-un cerc strâmt şi strâmb. Sunteţi în vremea când Elie Wiesel, eliberat din
lagărul de concentrare şi ajuns la Paris, spunea şi scria că ’’românii i-au trimis în lagăr’’ !
Degeaba a încercat Eugen Ionesco să-l corecteze cu adevărul situaţiei ’’nu românii, ci ungurii’’ că
Wiesel a replicat: ’’francezii nu ştiu istorie’’. Aşa este şi protestul vostru dezinformator şi
prezumtiv, cu care aţi atacat neloial o ziaristă. Sunteţi mai mult decât ridicoli, sunteţi penibili în
acest caz, aţi mai aruncat un bidon de gaz pe un foc ce n-avea nevoie ! Ar fi bine, când vă
reveniţi, dacă vă mai reveniţi, să citiţi şi ’’Top 10 Media Manipulation Strategies’’ după ideile de
critică socială a lui Avram Noam Chomsky. Bine ar fi ca scriitorul Norman Manea să publice un
amplu eseu despre criticul social Chomsky în paginile libere ale Observatorului Cultural.
Printre cei 48 de şocaţi se află şi semnătura unei ’’militante pentru drepturile omului’’
Bufonerie !! Nonsens !! Dacă într-adevăr ar fi militantă pentru aşa ceva, atunci NU trebuia să fie
printre aceşti protestatari şocaţi atacând o ziaristă care îşi exersa dreptul la liberă conştiinţă şi
exprimare prevăzut în Constituţia României şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Şi alţi
semnatari, la fel ca ea, pretind ca sunt militanţi pentru drepturile omului. Care om ?!?
Nu o cunosc pe Oana Stănciulescu, ne despart 10.000 de Km, dar pentru nedreptatea
făcută îi întind mâna să se ridice. Să fie în continuare raţională, liberă şi luminoasă .
Corneliu Florea Martie 2016 Winnipeg - Canada
36