CAPITOLUL 1RENTABILITATEA - OBIECTIV ESENŢIAL AL MANAGEMENTULUI

PERFORMANT ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE

1.1. Conceptul de rentabilitate a exploataţiilor agricole

Orice unitate agricolă modernă, indiferent de profil, dimensiune şi spaţiul socio-economic în care activează, necesită un stil de conducere bazat pe flexibilitate, dinamism şi previziune, ceea ce este de neconceput fără o informare complexă, operativă şi de calitate care să stea la baza luării deciziilor.

“Scopul realizării în cât mai bune condiţii a activităţii de conducere este:- creşterea profitului unităţii (firmei) şi a ratei profitului;- îndeplinirea şi depăşirea obiectivelor prevăzute, planificate pentru o anumită

perioadă de timp (lună, trimestru, an);- folosirea raţională a resurselor materiale, financiare şi umane existente în

unitate la un anumit moment;- reducerea continuă a costurilor ca mijloc principal de creştere a profitului în

economia de piaţă;- creşterea productivităţii muncii (exprimată în venituri/salariat sau muncitor şi

ore/tone de produs)”1. Astfel, componenta de analiză economică ocupă un loc important şi este o

funcţie a oricărui conducător, indiferent de nivelul pe care sa află în ierarhia conducerii şi de problemele de conducere care predomină în activitatea sa (strategice, tactice sau operative).

Analiza economică poate fi definită, din punct de vedere economic, ca cercetarea unui fenomen, a unui proces sau a unei activităţi, precum şi cerectarea factorilor care îl determină, cercetare bazată pe descompunerea acestuia în elementele componente şi pe studierea acestora. Esenţial în analiza economică este studiul relaţiilor structurale şi al relaţiilor cauză-efect.

Rolul analizei economice este evidenţiat de următoarele consecinţe:a) Analiza economică ocupă un loc important în procesul creşterii eficienţei economice a produselor şi a întregii activităţi a unităţii sau a firmei.

Ca disciplină ştiinţifică, analiza foloseşte metode proprii de cercetare a fenomenelor, precizând acţiunile şi căile pentru îmbunătăţirea situaţiei economico - financiare şi ţinând seama de evoluţia condiţiilor economice şi sociale concrete.

1 Tănăsescu Rodica – Analiza economică, Centrul Editorial-Poligrafic U.S.A.M.V, Bucureşti, 1997, pg. 2.

1

b) Analiza economică asigură elemente de fundamentare a deciziilor pentru utilizarea mijloacelor de producţie, a capitalului şi a forţei de muncă, în vederea sporirii eficienţei economice şi a utilizării mai raţionale a resurselor disponibile şi a celor atrase.

Analiza, prin concluziile formulate, contribuie la fundamentarea unor decizii corespunzătoare, îndreptate spre eliminarea deficienţelor, spre extinderea şi generalizarea rezultatelor pozitive, spre reglarea activităţilor tehnice, economice, comerciale etc.

c) Prin analiză, se creează condiţii pentru efectuarea unor calcule previzionale, stabilind tendinţa şi evoluţia unor indicatori economici pentru o perioadă viitoare.

d) Analiza contribuie la determinarea factorilor care au influenţat obţinerea unor rezultate tehnice şi economice, abaterile de la nivelele preconizate, în funcţie însă de condiţiile concrete existente şi de contextul economiei naţionale şi al economiei de ramură.

e) Analiza permite identificarea şi mobilizarea rezervelor interne existente în unitate, rezerve care constituie pe de o parte posibilităţi de creştere şi dezvoltare a producţiei, posibilităţi de creştere a eficienţei economice a cheltuielilor.

Rezervele interne, posibil a fi mobilizate în scopul creşterii eficienţei economice activităţii, sunt foarte diverse :

-unele vizează forţa de muncă (asigurarea unităţii cu personal necesar din punct de vedere numeric şi calitativ, folosirea completă şi integrală a timpului de muncă, stabilizarea forţei de muncă, creşterea disciplinei în muncă şi a disciplinei tehnologice, creşterea productivităţii muncii;

-altele vizeaza mijloacele de muncă (pământul, mijloacele fixe şi folosirea lor cât mai completă, creşterea randamentului utilizării lor, efectuarea la timp a întreţinerilor tehnice şi reparaţiilor);

-rezerve interne care vizează obiectele muncii (asigurarea procesului de producţie cu materii şi materiale necesare cantitativ si calitativ, la termenele prevăzute, eliminarea pierderilor şi risipei, utilizarea lor corespunzătoare pentru a avea efectul dorit).

Folosirea judicioasă a unei rezerve interne are consecinţe complexe şi influenţează nivelul mai multor indicatori ai activităţii unităţii.

f) Analiza stabileşte măsurile adecvate pentru desfăşurarea activităţii în viitor, măsuri cu caracter economic, tehnic, organizatoric, social, juridic.

2

g) Un alt rol al analizei în activitatea de conducere la toate nivelurile este că permite efectuarea unui control multilateral asupra modului şi condiţiilor în care se îndeplinesc obiectivele preconizate şi se aplică principiile noului mecanism economico-financiar în scopul sporirii eficienţei economice.

1.2. Rentabilitatea ca subsistem în cadrul sistemului general al eficienţei

economice a exploataţiilor agricole

În condiţiile unei economii libere de piaţă, scopul activităţii unităţilor economice este subordonat profitului – dar nu în sensul absolutizării obţinerii unui profit maxim cu orice preţ, ci în contextul cerinţelor şi exigenţelor asigurării unei dezvoltări durabile a economiei – rentabilitatea constituind o condiţie sine-qua-non a însăşi existenţei unităţilor economice. De aceea, rentabilitatea devine un instrument de fundamentare a deciziilor cu privire la gestiunea internă a unităţilor economice, dar şi în relaţiile acestora cu mediul extern, dobândind calitatea de a fi un criteriu esenţial de apreciere a eficienţei economice.

Trebuie însă precizat că noţiunile de eficienţa economică şi de rentabilitate nu sunt identice. Ţinând seama că orice fenomen, proces sau activitate economică are o determinare cantitativă, dată de mărimea cheltuielilor consumate şi a efectelor obţinute, s-a ajuns la exprimarea că eficienţa, ca însuşire calitativă, n-ar fi altceva decât raportul dintre efectul util (rezultat) şi cheltuielile făcute pentru obţinerea acestuia.

Acest deziderat este exprimat matematic prin raportul dintre efectele obţinute (în expresie fizică sau monetară) şi eforturile depuse (resursele utilizate şi consumate).

În agricultură, specificul activităţii este dat de rolul pământului în procesul de producţie. În examinarea eficienţei economice se pune accentul pe evidenţierea gradului de valorificare a potenţialului productiv al pământului, a resurselor disponibile din sol, cu ajutorul unui set de indicatori specifici cum ar fi: randamentul mediu la hectar, pe tipuri de culturi, exprimat prin producţia în unităţi naturale (tone) ce revine pe unitatea de suprafaţă cultivată; valoarea producţiei sau venitul net pe unitatea de suprafaţă; coeficientul de folosire intensivă a teritoriului, obţinut prin raportarea la suprafaţa totală (naţională) a suprafeţei însumate pe categorii de teren, transformate în teren arabil convenţional.

Aceşti indicatori se individualizează atât prin forma specifică de manifestare şi cuantificare a eforturilor şi efectelor, cât şi prin unicitatea conţinutului economic. Există şi cazuri când eficienţa se apreciază ca efort/efort şi efect/efect, obţinându-se indici de structură: beneficii la 1000 lei încasări, rata rentabilităţii comerciale, grad de înzestrare tehnică a muncii ş. a. (unii economişti, însă, contestă că aceştia ar reprezenta indicatori de eficienţă). În general, decidentul foloseşte rareori întregul ansamblu al

3

indicatorilor de eficienţă, selectându-i pe cei care corespund cel mai bine priorităţilor sale de analiză.

Eficienţa economică se manifestă şi se analizează în forme speciale şi/sau sectoriale cum sunt: eficienţa activităţii din industrie, agricultură, transporturi, învăţământ, construcţii, precum şi în forme general-sintetice precum eficienţa producţiei, a circulaţiei, a repartiţiei, a consumului. Toate aceste forme se află într-o strânsă interdependenţă la toate nivelurile de referinţă ale economiei naţionale, chiar şi la nivelul economiei mondiale. Criteriul naţional de apreciere a eficienţei economice îl constituie productivitatea naţională, în timp ce criteriul individual îl constituie rentabilitatea.

Întregul sistem de indicatori ai eficienţei economice este grupat pe subsisteme, între acestea figurând şi subsistemul indicatorilor rentabilităţii.

Aşadar, noţiunea de eficienţă economică are o sferă mult mai largă decât noţiunea de rentabilitate, întrucât vizează întregul sistem de indicatori care reflectă diversele forme specifice ale eficienţei economice, sistem în care figurează şi subsistemul indicatorilor rentabilităţii. Comparativ cu celelalte subsisteme de indicatori ai eficienţei economice, subsistemul indicatorilor rentabilităţii prezintă un grad superior de sintetizare şi de reflectare a rezultatelor economico-financiare. Indicatorii eficienţei economice din diversele subsisteme se constituie în factori care, împreună cu alţi factori cantitativi, de structură sau calitativi, determină însuşi cuantumul profitului şi nivelul ratei rentabilităţii.

Între cele două noţiuni – eficienţă economică şi rentabilitate – există deci un raport „ca de la întreg la parte a acestui întreg”2. Creşterea eficienţei economice este strâns legată de creşterea rentabilităţii întreprinderii, de întărirea continuă a rolului profitului. Analizată sistemic, rentabilitatea reprezintă particularul, iar eficienţa constituie generalul fenomenelor şi proceselor social-economice.

Astfel, aşa cum remarca prof. dr. Al. Gheorghiu, „rentabilitatea ia în considerare numai resursele consumate (din punct de vedere al efortului) la nivel de analiză, la întreprinderea producătoare, şi nu întregul sistem al resurselor atrase în circuitul economic, ca în cazul eficienţei economice”3.

De asemenea, prin prisma efectului, rentabilitatea nu priveşte decât ceea ce se obţine la nivelul analizat, făcând abstracţie de interesele macrosistemului, al celorlalte întreprinderi care vor cumpăra produsul final, al consumatorului final.

Categoria de eficienţă are un grad de sinteză superior categoriei de productivitate, rentabilitate, cost, economicitate, toate fiind forme de manifestare ale ‘legii economiei de timp’. Ea are un caracter sistemic, determinat de complexitatea

2 Cojocaru C. Constantin – Analiza economico-financiară a exploataţiilor agricole şi silvice, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 228.3 Gheorghiu Al. - Analiza activităţii economice a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, pg. 202.

4

relaţiilor dintre legea economiei de timp şi celelalte legi economice, a legăturilor dintre eficienţă şi celelalte categorii economice (categoria de productivitate, cost, rentabilitate, economicitate).

Exprimându-se ca raport între efecte şi resurse şi invers, iar aprecierea acestor rapoarte făcându-se doar în mod relativ, în comparaţie cu alte variante ale aceleiaşi activităţi, respectiv cu normativele de eficienţă impuse de economia naţională, constatăm dubla relativitate prin care se caracterizează eficienţa. Evaluarea şi aprecierea eficienţei economice se efectuează în funcţie de evoluţia în timp a resurselor şi efectelor chiar şi atunci când calculul se face la un moment dat. Această condiţie reflectă caracterul de perspectivă al eficienţei economice.

Propagarea în spaţiu a elementelor de efecte şi resurse cere ca eficienţa să se aprecieze numai din perspectiva economiei naţionale în ansamblu, chiar dacă este vorba de una din formele sale de manifestare, impunându-se identificarea cauzalităţii efecte/resurse la scara întregii economii naţionale, evaluând elementele de rezultate şi efort, atât în aval cât şi în amonte de locul activităţii analizate.

Rentabilitatea este o noţiune eminamente relativă: profiturile nu pot fi apreciate în mod pertinent decât în raport cu mijloacele investite pentru obţinerea lor: active totale, capital propriu. Astfel, rentabilitatea este o noţiune cu multiple faţete, fiecare exprimând o latură a eficienţei întreprinderii.

Totuşi, este posibil ca o întreprindere să fie eficientă fără a fi în acelaşi timp şi rentabilă. Aceasta se întâmplă atunci când, deşi este bine înzestrată tehnic, ea se adaptează greu la condiţiile pieţei.

Astfel, rentabilitatea este o formă a eficienţei la nivel microeconomic care reflectă efectele nete ce se obţin la o unitate de efort cu factorii de producţie. Ea oglindeşte eficienţa economică finală a întregii activităţi economico-financiare, constituind o „adevărată chintesenţă a tuturor laturilor eficienţei economice”4.

1.3. Sistemul indicatorilor de exprimare a rentabilităţii utilizaţi în analiza

economico-financiară a exploataţiilor agricole

Rentabilitatea unei unităţi economice este exprimată printr-un sistem de indicatori, deoarece „niciun indicator sau categorie economică nu poate reflecta perfect, complex şi în totalitate realitatea, fenomenele ori procesele economice. Fiecare exprimă o latură de detaliu concretă (indicatorii), esenţială, dar una integrală (categoria economică) ”5.

Acest sistem de indicatori ai rentabilităţii se caracterizează printr-un grad superior de sintetizare, de reflectare a rezultatelor economico-financiare. Ei trebuie corelaţi cu ceilalţi indicatori ai eficienţei economice, din diversele subsisteme, ce se

4 Cojocaru C. Constantin – Op. cit., pg. 228.5 Matei Şt., Băileşteanu Gh. – Evaluarea eficienţei economice, Editura Facla, Timişoara, 1986, pg.56.

5

constituie în factori ce determină însăşi cuantumul profitului şi nivelul ratei rentabilităţii. Fiecare indicator are o anumită formă de exprimare în funcţie de fenomenul la care se referă. Astfel, ei se pot exprima în mărimi relative sub formă de mărimi medii sau de indici. De asemenea, se mai pot exprima în unităţi fizice, valorice sau convenţionale.

Aptitudinea de a degaja rezultate monetare nu poate fi judecată independent de mijloacele angajate pentru a le obţine. De aceea, analiza rentabilităţii nu se limitează doar la investigarea indicatorilor ei absoluţi, ci şi a celor relativi, obţinuţi prin raportarea rezultatelor la mijloacele angajate sau consumate pentru desfăşurarea activităţii respective.

1.3.1. Profitul – expresia absolută a rentabilităţiiProfitul reprezintă una dintre zonele fundamentale de venit, ce se formează în

economia de piaţă. În accepţiunea cea mai largă, profitul reprezintă câştigul sau avantajul realizat în forma bănească, dintr-o acţiune sau activitate economică, de către cei care le iniţiază.

Etimologic, profitul îşi are originea latină, provenind de la verbul proficere, care înseamnă a progresa, a da rezultate. Noţiunea de profit este privită, acceptată şi înţeleasă diferit de economişti prin prisma concepţiei globale, ca o rezultantă dintre efortul economic (costul de producţie) şi efectul concretizat în veniturile obţinute.

Pentru a obţine profit, în toate situaţiile, veniturile totale trebuie să fie mai mari decât cheltuielile totale. Privindu-l astfel, ”profitul poate fi definit ca un excedent de venituri peste nivelul costurilor”6, el este ”diferenţa pozitivă dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic şi costul lor, considerată ca expresie a eficienţei economice”7.

Profitul se prezintă ”ca venit net al întreprinderii, ca excedent peste costurile făcute de unitate pentru a-şi apropria încasările ei totale”8. El este ”o componentă a preţului de vânzare a bunurilor sau serviciilor realizate de firmă; preţul final al acestora este determinat de marja (cota) de profit acceptată”9.

Orice activitate întreprinsă de un agent economic nu poate exista şi nu se poate dezvolta dacă nu se realizează cu un avantaj în formă bănească, dacă nu-şi recuperează cheltuielile şi nu obţine un excedent de venit. Astfel, scopul comun al tuturor agenţilor economici îl constituie obţinerea profitului. Viabilitatea acestui ţel depinde de capacitatea acestora de a previziona cât mai corect alternativele posibile de evoluţie a activităţii lor economice. Derularea întregului proces de producţie, prospectarea pieţei,

6 Andochiţei M. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg.172.7 Dobrotă Niţă – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 400.8 Dobrotă Niţă – Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pg. 253.9 Andronic C. Bogdan – Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pg. 35.

6

obţinerea preţului dorit în funcţie de cererea pieţei, presupune o seamă de incertitudini sau riscuri. Din acest punct de vedere, profitul „este o consecinţă a riscului, o recompensă pe care o poate primi agentul economic pentru riscarea capitalului său, este rezultatul prevederii viitorului cu mai mare acurateţe decât au făcut-o majoritatea celorlalţi (concurenţi)”10.

Sub acest aspect, profitul poate fi privit ca o compensaţie a întreprinzătorului pentru riscurile pe care le poate avea în desfăşurarea activităţii economice, materializate în pierderea capitalului. Profitul este o valoare real pozitivă rezultată din procesele economice sau financiar-monetare conjugate cu cerinţele pieţei, valoare acceptată atât de către întreprinzători cât şi de stat, pentru ambele părţi reprezentând ”sursa esenţială de fonduri necesare consumului şi dezvoltării”11.

Pentru analiza economică a activităţii unei întreprinderi este importantă cunoaşterea următorilor termeni:

• Profitul contabil care reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil. El este numit de unii autori profit oficial, legislativ şi statistic. Acest profit se determină ca diferenţă între „activul” din bilanţul de la sfârşitul anului fiscal (diminuat cu obligaţiile aferente). Din această diferenţă se scad aportul la capitalul social operat în cursul anului şi veniturile stabilite prin lege ca fiind neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile prevăzute de lege şi alte elemente prevăzute în bilanţul contabil, în funcţie de specificul activităţii contribuabilului. Profitul astfel calculat este numit şi profit legitim sau legal, adică, ”surplusul monetar obţinut în condiţiile respectării metodologiilor de calcul şi a tuturor normelor juridice în vigoare”12.

• Profitul economic reprezintă diferenţa dintre venitul total al firmei şi costurile de oportunitate ale tuturor input-urilor utilizate de aceasta într-o perioadă de timp.

• Profitul normal constă dintr-un minim de profit pe care o firmă trebuie să-l obţină în scopul ca aceasta să rămână în funcţiune. În acest caz, venitul total încasat este egal cu costurile totale de oportunitate. Se consideră că un nivel normal al profitului permite funcţionarea întreprinderii în condiţiile de rentabilitate, ceea ce înseamnă că pe baza încasărilor, se poate asigura continuarea activităţilor la aceiaşi parametri funcţionali.

• Supraprofitul este un venit net ce depăşeşte costurile totale de oportunitate. Este un profit suplimentar, considerat în comparaţie cu un profit normal. Natura şi formele bazei de comparaţie (profit normal) determină natura şi formele de supraprofit (supraprofit antreprenorial, supraprofit extra-antreprenorial).

Atât profitul contabil, cât şi cel economic pot fi privite ca profit normal şi ca supraprofit. Indiferent de forma de profit, acesta exprimă venitul obţinut dintr-o

10 Heyne Paul – Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, pg.207.11 Gheorghe I. Ana – Profitul, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pg. 151.12 Gheorghe I. Ana – Profitul, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pg. 16.

7

activitate economică în progres, el fiind atât rezultatul progresului cât şi un factor al acestuia.

Profitul reprezintă unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activităţii economice a întrepriderilor. El sintetizează aproape întreaga activitate economică a acesteia, aprovizionarea, producţia, desfacerea şi rezultatele din alte activităţi. Analiza profitului întreprinderii vizează studierea de ansamblu a dinamicii şi structurii profitului, evidenţierea activităţilor şi produselor rentabile, evidenţierea şi valorificarea resurselor interne în creşterea permanentă a rentabilităţii lor.

Reflectând eforturile întreprinderii în creşterea eficienţei economice, profitul este un indicator deosebit de util în aprecierea activităţii economice, însă nu suficient.

1.3.2. Rata rentabilităţiiÎntr-o economie deschisă şi concurenţială, urmărirea permanentă a rentabilităţii

constituie o regulă. Aceasta este condiţia supravieţuirii şi dezvoltării unităţilor economice. În acelaşi timp, calculul unor valori absolute nu este suficient (profitul nu poate fi apreciat în mod pertinent decât în raport cu mijloacele investite pentru obţinerea lor).

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin capacitatea informaţională a indicatorilor respectivi. Măsura rentabilităţii întreprinderii este dată de un sistem de rate de rentabilitate, care evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale întreprinderii, permiţând compararea performanţelor industriale şi comerciale ale acestora, atât în spaţiu cât şi faţă de anumite standarde elaborate şi acceptate de organisme de specialitate.

Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă gradul în care producţia sau întreprinderea aduce beneficii. În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilităţii reprezintă unul din cei mai sintetici indicatori de eficienţă ai activităţii întreprinderii. În beneficiu şi în rata rentabilităţii se reflectă totalitatea rezultatelor activităţii întreprinderii din toate stadiile circuitului economic. Comparativ cu costurile pe produs, care reflectă rezultatele din stadiul producţiei, rata rentabilităţii sintetizează şi rezultatele din stadiul realizării (vinderii şi încasării) producţiei.

Indicatorul ratei rentabilităţii, ca indicator de eficienţă, poate căpăta forme diferite, după cum se schimbă baza de raportare, care exprimă efortul sau cheltuiala (fonduri consumate, fonduri avansate, fonduri ocupate, costul unui factor al procesului de producţie sau costul mai multor factori, valoarea producţiei la preţ de producţie etc.). În general, ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice şi financiare obţinute şi eforturile depuse pentru obţinerea lor.

Varietatea indicatorilor implicaţi în calcul face posibilă determinarea unui număr nelimitat de rate ale rentabilităţii. În practică, analiza rentabilităţii, trebuie să se limiteze la calculul câtorva rate pertinente. În ceea ce priveşte numărătorul acestor rate, excedentul brut de exploatare evidenţiază rentabilitatea în sensul strict al acesteia;

8

capacitatea de autofinanţare ia în considerare atât fluxurile reale de fonduri provenite din politica financiară cât şi pe cele la originea cărora stau activităţile industriale şi comerciale ale întreprinderii. În ceea ce priveşte numitorul ratelor, se pot alege capitaluri proprii, activul total sau cifra de afaceri, în funcţie de acea dimensiune a rentabilităţii care se doreşte a fi accentuată: rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică sau comercială.

Astfel, analiza rentabilităţii poate avea trei niveluri13:1. Rentabilitate comercială - caracterizează eficienţa politicii comerciale a întreprinderii şi competitivitatea produselor sale. Ratele pot fi calculate astfel:

- excedent brut în exploatare /cifra de afaceri,- capacitatea de autofinanţare /cifra de afaceri,- rezultat net /cifra de afaceri. Ratele pot fi interpretate în mod util, putând fi evaluată astfel aptitudinea

întreprinderii de a genera un profit maxim pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.2. Rentabilitate economică - este independentă de modalitatea de finanţare a activităţilor şi de structura financiară a întreprinderii. Ratele pot fi calculate astfel:

- rezultat exploatare /activ total,- excedentul brut în exploatare /activ total,- rezultat net /activ total,- capacitatea de autofinanţare /total active.Cea mai relevantă este rata calculată cu ajutorul excedentului brut în exploatare,

deoarece nu este influenţată de politica de amortizare şi de provizioane a întreprinderii. Indiferent de modul de calcul, mărimea acestei rate trebuie să fie mai mare de 25%, superioară ratei dobânzii la capitalurile împrumutate pentru ca întreprinderea să fie „sănătoasă” din punct de vedere financiar. Rata de rentabilitate economică se foloseşte la analiza comparativă a variantelor ce diferă prin capacitatea de producţie, amplasament, surse de asigurare a materiei prime, energiei, utilităţilor. 3. Rentabilitate financiară se calculeză ca profit net raportat la capitalurile proprii. Pe baza acesteia sunt remuneraţi acţionarii prin plata dividendelor şi prin majorarea rezervelor, ceea ce semnifică o creştere a bogăţiei acţionarilor.

Rentabilitatea financiară depinde de modalităţile de finanţare a activităţilor întreprinderii, fiind sensibilă la modificările structurii financiare a întreprinderii. Ea stabileşte capacitatea unei investiţii de a asigura un venit net (profit) faţă de totalitatea cheltuielilor efectuate într-o perioadă de calcul luată în considerare, asigurând în acelaşi timp şi recuperarea simplă (amortizarea) a capitalului investit.

Ratele de rentabilitate pot fi descompuse în două subgrupe:• de marjă sau de structură valorică a cifrei de afaceri - sunt expresia

capitalurilor alocate şi a condiţiilor de exploatare economică a acestor capitaluri;

13 Andronic C. Bogdan – Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pg. 50.

9

• de rotaţie a capitalurilor prin cifra de afaceri – care măsoară eficienţa utilizării capitalurilor investite în operaţiunile curente (de exploatare şi financiare).

Este evident deci, că rata rentabilităţii, exprimând cuantumul profitului care revine pe unitatea de venit obţinut sau pe unitatea de resursă consumată, utilizată sau alocată (gradul de rentabilitate), este prin excelenţă un indicator sintetic al eficienţei economice finale. Datorită acestui fapt, rata rentabilităţii devine cel mai concludent indicator al dinamicii rentabilităţii, indicator comparabil în timp şi spaţiu, cu rol prioritar în analiza economico-financiară.

Pornind de la cea mai utilizată formulă de calcul a ratei rentabilităţii (rata rentabilităţii cheltuielilor), dinamica ratei rentabilităţii, spre deosebire de dinamica profitului, nu este afectată în mod direct de către variaţia volumului producţiei. Astfel, rata rentabilităţii poate atesta mai pregnant dacă întreprinderea a reuşit sau nu să-şi direcţioneze şi să-şi proporţioneze eforturile într-un mod cât mai performant pentru obţinerea unui cuantum sporit al profitului, respectiv dacă a adoptat în această privinţă o anumită „strategie factorială” în creşterea rentabilităţii pe o treaptă superioară, competitivă (creşterea rentabilităţii întreprinderii putând fi considerată ca performantă numai atunci când rata rentabilităţii a înregistrat un indice superior de creştere faţă de profit şi totodată un nivel care să se ridice cel puţin la media de pe piaţa concurenţială).

1.3.3. Determinarea marjei brute pe culturi vegetale şi categorii de animalePentru determinarea rentabilităţii activităţilor desfăşurate în cadrul

exploataţiilor agricole, alături de profitul net, este necesară determinarea unui indicator numit marja brută. Prin intermediul acestuia se poate stabili rentabilitatea fiecărei activităţi sau ramuri de producţie din cadrul exploataţiei agricole şi de asemenea rentabilitatea întregii exploataţii. Fiecare activitate poate produce prin cumularea mai multe producţii primare şi producţii secundare, din valorificarea cărora rezultă venituri.

Marja bruta ca notiune in aprecierea eficientei economice in agricultura, a aparut momentul in care agricultorul a inceput sa cumpere “factori de productie”, in momentul cand activitatile de la nivelul fermei au inceput sa se diversifice. Prin factor de producţie se înţelege o componentă a ansamblului de elemente ce participă nemijlocit la obţinerea diverselor produse agricole.

O clasificare a factorilor de producţie, la nivelul fermei agricole, cu implicaţii asupra costurilor este aceea privind volumul de factori consumaţi în funcţie de volumul producţiei obţinute. Astfel, factorii pot fi ficşi şi variabili.

Factorii ficşi determină cheltuielile fixe, care sunt relative independente de felul, volumul şi intensivitatea activităţilor de producţie desfăşurate. Factorii ficşi au o durată de folosire mai mare de un an, iar transmiterea valorii lor asupra producţiei se face în mai mulţi ani. Aceştia sunt consideraţi factori greu de modificat de la un an la altul, adică factori ireversibili pentru perioada de un an.

10

Factorii variabili, la rândul lor, determină cheltuieli variabile, al căror nivel depinde direct de volumul producţiei, păstrând pe unitatea de produs (tona de grâu, hl de lapte etc.) un nivel mai mult sau mai puţin constant. Factorii variabili au o durată de folosire, de obicei, de un an (un ciclu de producţie) şi îşi transmit, de regulă, întreaga valoare asupra producţiei.

Desfăşurarea eficientă a activităţilor în fermele agricole necesită ca asigurarea cu resurse de producţie, combinarea şi alocarea lor să fie astfel făcută încât să ducă la:

- valorificarea integrală a capacităţii de producţie a unităţii;- obşinerea unor cantităţi sporite de produse pe hectar şi animal furajat, cu

cheltuieli cât mai redus epe unitatea de produs;- creşterea continuă a randamentului resurselor utilizate prin aplicarea

tehnologiilor moderne, a mijloacelor tehnice perfecţionate şi a nepoluării mediului prin reziduuri.Având în vedere aceste cerinţe, în faţa specialiştilor din unităţile agricole se

ridică o serie de probleme cu character ethnic şi economic referitoare la opţiunile privind utilizarea resurselor de producţie, şi anume:

- precizarea cantităţilor optime d eresurse variabile ce trebuie alocate pe unitatea de producţie (hectar, animal furajat) pentru a realiza producţii ridicate şi rentabile, prin utilizarea eficientă a tuturor resurselor, atât în situaţia în care resursele pot fi obţinute în cantităţi suficiente, cât şi în cazul în care există unele limitări în procurarea lor;

- stabilirea proporţiilor în care trebuie combinate resursele, pentru a se asigura fie obţinerea unor niveluri de producţie cu cheltuieli minime, fie realizarea unui asemenea nivel de producţie care să ducă la un profit maxim;

- determinarea celui mai eficient mod de repartizare pe activităţi a resurselor polivalente aflate în unitatea agricolă în cantităţi limitate.Obţinerea produselor agricole poate avea loc prin intermediul unor combinaţii

foarte variate de factori, în raport cu condiţiile concrete şi posibilităţile unităţii. Factorii de producţie, în diversele lor combinaţii, dau rezultate diferite, atât sub aspectul producţiilor considerate din punct de vedere fizic, cât şi al costurilor şi al beneficiilor.

Pe masura ce productia agricola a cunoscut un proces de intensificare, nivelul factorilor de productie, de care fermierul a avut nevoie, a fost mai mare, deci si cheltuielile efectuate cu acesti factori au fost mai mari. Astfel, s-a ajuns ca, de exemplu, la cultura de grau sa fie nevoie sa se cumpere samanta, ingrasaminte chimice, erbicide, pesticide, apa de irigat, sa se asigure plata pentru recoltarea culturii, cheltuielile cu asigurarea culturii, dobanzile aferente bunurilor pentru plata acestor factori. Toti acesti factori de productie ce au fost cumparati si a caror marime este proportionala cu productia de grau, genereaza cheltuieli direct proportionale sau cheltuieli variabile.

11

De aceea, primul lucru pe care este necesar sa-l faca fiermierul este de a calcula diferentele dintre produsul brut si cheltuielile directe proportionale (variabile) pentru fiecare activitate individuala. Aceasta indiferenta, asa cum am aratat, reprezinta marja bruta. Marja bruta este, deci, un indicator pentru aprecierea partiala a eficientei economice a diferitelor activitati de productie. Astfel, daca marja bruta (produs brut – cheltuieli directe proportionale) a unui hectar de grau este mai mare decat a unui hectar de orz atunci este mai probabil sa se cultive grau in loc de orz, deoarece costurile fixe sunt aceleasi atat pentru grau, cat si pentru orz. Desigur ca in adoptarea deciziei finale intervin si alti factori, cum ar fi, in acest caz, rotatia culturilor, piata de desfacere etc.

Cu alte cuvinte, marja bruta este folosita pentru acoperirea, in primul rand, a costurilor fixe ale fermei. Pentru a avea profit pe ferma trebuie ca suma marjei brute pe activitati sa fie mai mare decat cheltuielile fixe. Daca marja bruta a unei anumite activitati este negativa atunci trebuie, in primul rand, cautate cauzele acestei situatii, analizandu-se posibilitatile de reducere a cheltuielilor directe proportionale sau de sporire a valorii produsului brut. Daca aceste posibilitati sunt reduse sau nu exista, atunci trebuie sa se puna problema renuntarii la activitatea respectiva. Daca marja bruta a unei activitati este pozitiva, atunci productia trebuie continuata deoarece, astfel, o parte din cheltuielile fixe ale fermei sunt acoperite din aceasta marja bruta a activitatii respective. Ferma, in ansamblu, ar putea sa nu fie profitabila, in anumite situatii, chiar daca marja bruta este pozitiva pentru fiecare activitate in parte. Acest lucru este valabil atunci cand cheltuielile fixe ale fermei sunt mai mari decat marja bruta totala. Acest lucru se intampla daca cheltuielile fixe ale fermei sunt supradimensionate (personal permanent prea mare, utilaje neutilizate la capacitate, constructii neproductive etc.) sau in anumiti ani, cand productiile medii ale culturilor sunt foarte mici si ferma obtine un produs brut scazut (ex: datorata secetei, a calamitatilor etc.)

La nivelul unei exploataţii agricole, prin însumarea marjelor brute ale fiecărei activităţi în parte se determină marja brută totală.

1.3.4. Marja brută standard În Uniunea Europeană, exploataţiile agricole sunt numeroase şi diversificate, ele

constituind o realitate complexă. Pentru a facilita analiza unitară a caracteristicilor structurale şi a rezultatelor economice, este necesară utilizarea unor noţiuni corespunzătoare. Această noţiune o constituie marja brută standard (MBS). Principiile şi regulile de bază pentru calcularea marjelor brute standard (MBS) sunt stipulate în Anexa nr. 1 la Decizia Comisiei 85/377/33CEE din 07 iunie 1985, stabilind o Tipologie Comunitară pentru exploataţiile agricole (OJ nr. L220, 17.08.1985) şi care sunt înca în vigoare. Liniile generale prezentate în document oferă o imagine de ansamblu asupra regulilor oficiale privind calcularea marjei brute standard şi conţin şi unele explicaţii suplimentare.

12

Marja brută standard reprezintă un concept economic de importanţă majoră şi de mare actualitate, utilizat în analizele structurale şi tehnico-economice ale exploataţiilor agricole. Determinarea nivelurilor MBS pe zone, pe activităţi agricole, pe tipuri de exploataţii, asigură analiza şi comparabilitatea efectivă cu ţările din UE, în privinţa compatibilităţii MBS a clasificării exploataţiilor agricole, a dimensiunii economice şi a orientării tehnico-economice a acestora.

Marja brută standard permite atât compararea activităţilor individuale din cadrul unei exploataţii agricole, cât şi compararea activităţilor între mai multe exploataţii agricole. La nivelul U.E. pentru realizarea acestor comparaţii, aceste cheltuieli directe proportionale sunt nominalizate prin Reglementari, care stabilesc continutul lor si modul concret de calculare, pentru fiecare cultura si activitate de productie in parte.

Astfel, cheltuielile directe standardizate, specifice pentru productia vegetala, pentru calcularea marjei brute standard, sunt: samanta si materialul săditor (cumparat sau produs in exploatatie), ingrasamintele chimice, ingrasamintele naturale cumparate sau cele din fermele proprii, produsele pentru protectia culturilor, asigurarea culturilor, apa de irigatie, incalzirea, costuri specifice de comercializare (curatarea, ambalarea), alte cheltuieli specifice proportionale.

Nu sunt cuprinse in cheltuielile specifice cheltuielile cu forta de munca, cu mecanizarea, cu cladirile, cu carburantii si cu lubrefiantii, cu reparatiile si amortismentele masinilor, precum si cheltuielile facute de catre terte unitati. Aceste cheltuieli specifice fiecarei culturi sunt evidentiate prin marimea lor la unitate de activitate, la nivelul fiecarei culturi.

Aprecierea potentialului tehnico-economic al culturilor si speciilor de animale este poate cea mai importanta utilizare, deoarece prin metodologia de calcul creaza posibilitatea aprecierii potentialului productiv al zonei si, respectiv, al exploatatiei, prin nivelul productiei pe hectar sau animal, dar si aprecierea tehnico-economica a tehnologiilor de productie prin marimea factorilor de productie, a preturilor practicate si, in final, a marimii MBS ce caracterizeaza o exploatatie data.

Marja bruta standard dă posibilitatea compararii eficientei economice a diferitelor activitati intre ferme de productie, intre regiuni geografice etc., la stabilirea orientari tehnologico-economica, in functie de marimea MBS la nivelul fermei, la stabilirea masurarilor compensatorii nationale si comunitare pentru fiecare activitate. Scopul principal al determinării marjei brute standard constă în compararea marimii acesteia pe zone geografice realizarea unei clasificări uniforme a exploataţiilor agricole, în stabilirea dimensiunii economice şi a orientării tehnico-economice a exploataţiilor.

13

1.4. Particularităţi referitoare la calculul şi analiza rentabilităţii

exploataţiilor agricole

Spre deosebire de industrie, în procesul de producţie agricolă intervin factori specifici, care determină particularităţi în utilizarea forţei de muncă, a mijloacelor de producţie şi a obiectelor muncii.

Astfel, prin caracteristicile proprii de formare, existenţă şi dezvoltare, factorii specifici care acţionează asupra procesului de producţie agricolă – pământul, plantele, animalele, condiţiile pedoclimatice – imprimă trăsături aparte în ce priveşte strategia de dezvoltare, dar şi în privinţa proceselor de producţie cu cele două laturi: tehnologică şi economică, determinând anumite particularităţi cu efecte asupra metodologiei de analiză economică.

Pământul – baza producţiei agricole – are caracter de factor de producţie special ce-i conferă o importanţă excepţională. Activitatea economică din agricultură este legată direct şi indirect de pământ, ca principal mijloc de producţie, cu potenţial productiv diferit în raport cu diferite zone, influenţând producţiile la unitatea de suprafaţă, natura şi nivelul de alocare a factorilor de producţie, costul produselor şi implicit rentabilitatea exploataţiei agricole.

În comparaţie cu celelalte mijloace de producţie, pământul are o serie de trăsături care-i conferă un rol specific în producţia agricolă:

- este un factor de producţie nesubstituibil sau greu substituibil;- este limitat ca întindere dar nelimitat ca putere productivă, având capacitatea

să-şi sporească fertilitatea prin investiţii;- nu poate fi multiplicat şi este de neînlocuit pentru agricultură;- ca mijloc de producţie nu se poate deplasa, ceea ce imprimă procesului agricol

dependenţa de un anumit spaţiu şi o anumită organizare a structurii de producţie;- utilizat raţional, pământul nu se uzează, ci îşi ameliorează puterea productivă.Pământul poate fi utilizat intensiv sau extensiv; rezervele creşterii rentabilităţii

ce vizează volumul producţiei depind în proporţie hotărâtoare de latura intensivă, cu limite cerute, totuşi, de noul concept de dezvoltare durabilă.

De asemenea, este necesară utilizarea în analiza rentabilităţii a indicatorului „beneficiu la 100 ha”, el constituind principalul mijloc de producţie al agriculturii.

Renta funciară este partea din venitul net creat în agricultură care remunerează factorul pământ. Calculul rentei funciare este necesar pentru stabilirea cuantumului arendei (costul factorului pământ), pentru calculul impozitului agricol şi pentru fundamentarea politicilor de susţinere a veniturilor agricultorilor. Interdependenţele dintre preţ, cost, profit şi rentă sunt foarte strânse. Fără calculul fiecărei categorii economice enunţate, nu se pot determina nivelurile celorlalte.

Evaluarea economică a pământului inclus în patrimoniul exploataţiei agricole este necesară în calculul amortizării şi a includerii în costuri a acesteia, toate acestea

14

influenţând rentabilitatea exploataţiei (preţul pământului fiind direct proporţional cu profitul pe hectar şi invers proporţional cu rata dobânzii).

Pentru managementul modern, cumpărarea, arendarea, concesionarea sau închirierea pământului constituie subiecte de analiză economică şi trebuie apreciate prin costurile de producţie ce le generează pe termen lung.

Capitalul din agricultură are numeroase caracteristici şi particularităţi, de care trebuie să se ţină seama în analiza rentabilităţii, în procesul de luare şi implementare a deciziilor. Capitalul fix (sub cele trei forme ale sale date de: pamânt, maşini şi utilaje, animale de reproducţie şi de muncă) are durată lungă de utilizare şi este limitat. De asemenea, el are un caracter eterogen în spaţiu şi pe tipuri de unităţi agricole.

Capitalul circulant se utilizează într-un ciclu de producţie, poate fi asimilat consumurilor intermediare (seminţe, material de plantat, furaje, îngrăşăminte, substanţe chimice, apă, animale de producţie). Caracteristicile lui se abordează diferenţiat pe elementele lui componente şi se are în vedere importanţa creşterii vitezei de rotaţie a acestuia şi a alocărilor necesare pentru a obţine o unitate de valoare adăugată.

Structura de producţie – suportul material al structurii economice – este exprimată de proporţiile dintre costurile de producţie generate de îmbinarea şi combinarea ramurilor, în special de proporţiile dintre costurile fixe şi cele variabile şi de impactul acestor proporţii asupra veniturilor sau profitului fermei.

Procesul de organizare a noilor structuri de producţie în ţara noastră se realizează neuniform în timp şi spaţiu, pe forme şi tipuri de unităţi agricole: pe ramură sau produs, pe niveluri organizatorice (exploataţie, fermă, sector), pe faze ale procesului tehnologic şi pe specializare zonală. Concomitent cu adâncirea specializării are loc diversificarea tipurilor de unităţi specializate, nu numai pe ramuri sau produs, ci şi pe faze ale fluxului tehnologic. Profilul complex al unei întreprinderi agricole (vegetal, zootehnic şi industrial), precum şi structura organizatorică a acestor unităţi (

1.5. Concluzii

Conducerea oricărei exploataţiei agricole (indiferent de forma ei de proprietate) implică drept componentă esenţială analiza economico-financiară cu ajutorul căreia se supraveghează şi se evaluează funcţiunea ei în sistem. Analiza economico-financiară poate fi utilizată nerestrictiv în conducerea exploataţiei agricole, respectiv în rezolvarea competentă a ricărei probleme curente şi de perspectivă, care afectează în final însuşi nivelul eficienţei economice14. În acest context, analiza economico-financiară îşi găseşte un loc şi un rol bine definite atât în cadrul etapei pregătitoare cât şi în cadrul etapei finale a procesului decizional. Prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a economiei exploataţiei agricole, a rezervelor interne, a cauzelor care

14 Didier M. - Economia, regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pg. 60.15

determină apariţia acestora, analiza rentabilităţii contribuie la creşterea continuă a eficienţei utilizării resurselor materiale şi umane ale acesteia. Pe lângă pregătirea şi fundamentarea deciziilor conducerii, ea contribuie la fundamentarea planurilor economice ale exploataţiei agricole, la perfecţionarea indicatorilor economico-financiari, la armonizarea activităţii economice, la echilibrarea economico-financiară, la controlul şi reglarea activităţii microeconomice, la realizarea funcţiilor conducerii etc.

Managerul unei exploataţii agricole este un manager al resurselor, care încearcă să utilizeze în mod optim resursele limitate - pământul, capitalul şi forţa de muncă, cu scopul maximizării profitului. Profitul pe care îl poate realiza o exploataţie agricolă depinde foarte mult de priceperea managerului în domeniul producţiei şi de aptitudinile sale pentru management. De aceea, profitabilitatea exploataţiei este afectată de procesul de luare a deciziilor.

Analiza activităţii unităţilor agricole este condiţionată ca arie şi profunzime de sistemul de indicatori folosiţi şi capacitatea informaţională a fiecăruia.

Indicatorul este o expresie numerică a unui fenomen sau proces economic, definită în timp şi spaţiu şi poate fi caracterizat prin mărimi absolute, mărimi relative, mărimi medii, indici şi coeficienţi.

- Mărimile absolute reprezintă expresia numerică concretă a fenomenului studiat şi reflectă dimensiunea acestuia (ex.: suprafaţa cultivată, efectivele de animale, producţia, nivelul veniturilor şi cheltuielilor, profitul, resursele materiale, financiare, umane etc.)

- Mărimile relative se determină procentual prin raportarea a două mărimi absolute şi se referă la intensitatea sau structura unor fenomene. Mărimile relative ale intensităţii exprimă cât revine dintr-o mărime pentru o unitate, 100 sau 1000 unităţi a celeilalte mărimi.

- Mărimile medii caracterizează datele privind o colectivitate, sintetizând într-o singură expresie cantitativă ceea ce este esenţial, reprezentativ şi tipic în toate nivelurile individuale cercetate.

16

CAPITOLUL 2PRINCIPALELE MODELE DE ANALIZĂ A RENTABILITĂŢII

EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

Realizarea unui management performant, în agricultură, ca în orice ramură a economiei naţionale, este posibilă numai cunoscând perfect evoluţia diverselor fenomene economico-financiare pe parcursul unui an de activitate, variaţia lor faţă de prevederi şi în dinamică, precum şi diagnosticul corect al perioadei.

Pe baza acestor date, se pot stabili măsurile de corecţie a aspectelor negative constatate şi de extindere a celor pozitive, pentru ridicarea pe o treptă superioară a rentabilităţii întregii activităţi economico-financiare a exploataţiilor agricole, la acel nivel de competitivitate impus de cerinţele şi exigenţele economiei de piaţă.

O asemenea competenţă poate fi dobândită cu ajutorul analizei economico-financiare a activităţii din cadrul exploataţiei agricole. Teoretic, analiza studiază metodologia cunoaşterii activităţii economico-financiare a întreprinderii agricole a factorilor şi cauzelor care le-au determinat, precum şi a rezervelor interne de îmbunătăţire a rezultatelor prin utilizarea cât mai eficientă a resurselor disponibile. Practic, analiza economico-financiară se manifestă ca instrument al cercetării ştiinţifice a exploataţiilor agricole. Ea are, în egală măsură, o funcţie de diagnoză – ajutând la diagnosticarea diverselor rezultate economico-financiare prin prisma relaţiilor cauzale ce le-au determinat şi a exigenţelor etapei şi o funcţie de reglare – contribuind la îmbunătăţirea acestor rezultate.

Analiza economico-financiară utilizează o serie de metode specifice de analiză:• calitativă: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată,

metoda variaţiilor concomitente, metoda descompunerii pe elemente, metodadiviziunii în timp şi spaţiu, metoda grupării, metoda comparaţiei, metoda soldului;

• cantitativă: - metode de determinare de tip dinamic: metoda substituirii în lanţ, metoda determinării izolate a acţiunii factorilor, metoda calcului matriceal, metoda balanţieră, ansamblul de metode aferente cercetărilor operaţionale (programare liniară, programare dinamică, teoria deciziei, teoria jocurilor, metoda drumului critic);

- metode de determinare de tip probabilistic-statistic: metoda corelaţiei, metode aferente cercetărilor operaţionale (lanţurile Markov, procesele Poisson, teoria firelor de aşteptare, metoda Pert etc.)15.

15 Există şi alte metode utilizate în cercetările operaţionale, cu caracter simulativ, care, practic nu pot fi încadrate în cele două tipuri de relaţii cauzale menţionate: metoda Monte Carlo, Modelul dinamic al simulării gestionare etc.

17

Pentru analiza situaţiei generale a rentabilităţii dintr-o exploataţie agricolă, se consideră următorul sistem de indicatori16:

- profitul net şi rata rentabilităţii nete din activitatea totală a exploataţiei agricole;

- profitul brut şi rata rentabilităţii brute din activitatea totală a exploataţiei agricole;

- profitul brut şi rata rentabilităţii brute pe tipuri de activităţi (activitatea de exploatare, activitatea financiară şi activitatea excepţională);

- profitul brut şi rata rentabilităţii brute pe structuri organizatorice;- profitul brut şi rata rentabilităţii brute pe diverse produse.

2.1. Analiza structurală şi factorială a rentabilităţii brute din activitatea

totală a exploataţiei agricole

Analiza structurală a profitului brut din activitatea totală a exploataţiei agricole se face cu ajutorul unui model, bazat pe relaţia:

Pfb =V − Ch În structura veniturilor şi cheltuielilor, practica românească a adoptat o

clasificare după natură. Astfel, veniturile corespund resurselor obţinute prin realizarea operaţiunilor industriale, comerciale, financiare, excepţionale, iar cheltuielile corespund resurselor consumate cu ocazia realizării acestor operaţiuni.

Modul specific de calcul şi impozitare a profitului în România generează la închiderea exerciţiului financiar definirea în plan teoretic a relaţiei de calcul a rezultatului contabil. În componenţa cheltuielilor corespondente veniturilor realizate se includ şi cheltuielile cu impozitul pe profit calculat şi evidenţiat (plătit) în cursul exerciţiului. De aceea, se poate aprecia că rezultatul contabil înainte de impozitare este caracterizat prin formula următoare:

Pfb = (V − Ch) + Chi

unde: V – veniturile realizateCh – cheltuieli corespondente veniturilor realizateChi – cheltuieli cu impozitul pe profit şi evidenţiat în cursul exerciţiuluiÎn sistemul de contabilitate din România, potrivit legislaţiei şi reglementărilor

fiscale, respectiv OG nr.17/2000 privind impozitul pe profit, masa profitului impozabil se determină pe baza relaţiei17:

16 Cojocaru C. Constantin – Analiza economico-financiară a exploataţiilor agricole şi silvice, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 230.17 Ristea M., Cucu C., Lăzărescu C. – Contabilitatea întreprinderilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, pg. 442.

18

Pfb = V − Ch + Chn − Df

unde:V– venituri realizateCh – cheltuieli corespunzătoare veniturilor realizateChn – cheltuieli nedeductibileDf – deduceri fiscaleÎn consecinţă, compensarea veniturilor obţinute cu cheltuielile efectuate permite

obţinerea unui profit, care în Contul de Profit şi Pierdere este înregistrat sub termenul de rezultat global.

2.2. Analiza structurală şi factorială a rentabilităţii nete din activitatea

totală a exploataţiei agricole

Analiza structurală a profitului net din activitatea totală a exploataţiei agricole se efectuează utilizând cele două metode corespunzătoare celor două modalităţi de determinare a profitului net la acest nivel de investigare:

a) Ca parte componentă a valorii adăugate totale a exploataţiei agricole, pe baza următoarei relaţii:

Pfn = VA − Ea

unde: VA - valoarea adăugată din activitatea totală a unităţii Ea - elemente care intră în componenţa valorii adăugate totale, potrivit metodei

repartiţiei (cheltuieli cu personalul salariat, impozite şi taxe, cheltuieli financiare şi amortizarea), cu excepţia profitului net

b) Ca parte componentă a rezultatului economic-financiar din activitatea totală a exploataţiei agricole, pe baza următoarei relaţii (conform noului sistem contabil, este vorba de profit net aferent livrărilor - profit net din activitatea de exploatare):

Pfn = Pfb - Ipf = (V – Ch) - Ipf

unde:Pfb - profitul brut din activitatea totală a exploataţiei agricole aferent livrărilorV - venituri din activitatea totală a exploataţiei agricoleCh - cheltuieli privind activitatea totală a exploataţiei agricoleIpf - impozit pe profit (aferent veniturilor încasate şi neîncasate)Operaţiile de cuantificare a acţiunii elementelor componente asupra profitului

net vor fi efectuate cu ajutorul metodei balanţiere.

19

2.3. Analiza structurală şi factorială a rentabilităţii brute pe tipuri de

activităţi

Efectuarea unei analize a profitului brut şi a ratei rentabilităţii pe tipuri de activităţi, permite desprinderea unor concluzii care să vizeze toate laturile rentabilităţii până la cele mai concrete aspecte.

Indiferent de tipul activităţii (activitate de exploatare, activitate financiară, activitate excepţională), modelul structural utilizat în analiza profitului brut este următorul:

Pfbi =Vi − Chi

Analiza profitului brut şi a ratei rentabilităţii brute pe tipuri de activităţi se realizează cu următoarele modele factoriale:

unde: Pfbi - profit brut aferent tipului respectiv de activitateRrbi - rata rentabilităţii brute aferente tipului respectiv de activitateVi - venituri aferente tipului respectiv de activitateChi - cheltuieli aferente tipului respectiv de activitateRata rentabilităţii veniturilor poate fi scrisă şi astfel:

unde: gvi – structura veniturilorri – rata rentabilităţii pe categorii de venituri, care reprezintă factorii prin

intermediul cărora poate fi explicată modificarea faţă de criteriul de comparaţieRelaţiile de mai sus reliefează, dacă exploataţia agricolă a reuşit sau nu să pună

accent mai mare pe creşterea eficienţei economice a cheltuielilor (pe fiecare tip de activitate), aceasta constituind condiţia esenţială a accelerării nivelului ratei rentabilităţii brute la un nivel competitiv.

2.4. Analiza factorială a rentabilităţii brute aferente producţiei totale vândute

Într-o societate comercială agricolă pe acţiuni, cu profil complex, realizarea unei rentabilităţi competitive din vânzarea producţiei marfă, constituie o problemă managerială fundamentală. Din motive de operativitate mai ales, este necesară o analiză-diagnostic cu caracter sintetic privind dinamica rentabilităţii brute aferente

20

producţiei marfă totale, ca expresie a eficienţei economice finale a întregii activităţi a întreprinderii.

2.4.1 Analiza factorială a profitului brut aferent producţiei marfă totalePentru analiza factorială a profitului brut aferent producţiei marfă totale se

utilizează mai multe modele.Unul din aceste modele este următorul:

unde: Qv – volumul fizic al producţiei marfă vândute pe produs în expresie naturală

sau stasc – costul pe unitatea de produs-marfăp – preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs-marfă fără TVAAcest model reliefează influenţa directă a următorilor factori asupra profitului

brut:- volumul fizic (Qv) al producţiei marfă vândute pe produs în expresie naturală

sau stas (factor cu caracter cantitativ);- structura producţiei marfă totale (s), adică ponderile diverselor produse

vândute în expresie valorică faţă de totalul valoric al producţiei vândute (factor cu caracter structural);

- costul pe unitatea de produs-marfă (c) (factor cu caracter calitativ);- preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs-marfă (p), fără TVA (factor cu

caracter calitativ)

Un alt model utilizat în analiza factorială a profitului brut aferent producţiei marfă totale este următorul18:

unde :

Potrivit acestui model, profitul brut aferent producţiei marfă totale este o funcţie de doi factori direcţi şi anume:

18 Cojocaru C. Constantin – Analiza economico-financiară a exploataţiilor agricole şi silvice, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 236-239.

21

- valoarea producţiei marfă totale, respectiv veniturile aferente producţiei marfă totale (ΣQvp) – cifra de afaceri (factor cu caracter cantitativ);

- profitul brut la 1000 lei venituri aferente producţiei marfă totale (P/ΣQvp f b1000), respectiv cheltuielile la 1000 lei venituri aferente producţiei marfă totale (Ch / ΣQvp 1000) – rata rentabilităţii acestor venituri (factor cu caracter calitativ).

De asemenea, potrivit acestui model, profitul brut aferent producţiei marfă totale depinde de următorii factori indirecţi:

- prin intermediul veniturilor aferente producţiei marfă totale depinde de volumul fizic al producţiei marfă pe produs (Qv) şi preţul mediu de vânzare (p), fără TVA, pe unitatea de produs-marfă

- prin intermediul profitului brut la 1000 lei venituri aferente producţiei marfă totale, respectiv prin intermediul cheltuielilor la 1000 lei venituri aferente producţiei totale vândute, depinde de structura producţiei marfă totale (s), preţul mediu de vânzare (p), fără TVA, pe unitatea de produs-marfă şi costul pe unitatea de produs-marfă (c).

În practică, cel de al doilea model este mai puţin utilizat, dar în analiza economică prezintă o utilitate cognitivă deosebită deoarece permite să se constate dacă exploataţia agricolă a reuşit sau nu să ţină seama tocmai de una din cerinţele esenţiale ale creşterii eficienţei economice finale, în condiţiile unei economii de piaţă şi anume: pentru obţinerea unui cuantum sporit al profitului brut este necesar să se depună eforturi nu numai în direcţia creşterii veniturilor din producţia totală vândută, ci şi în direcţia creşterii eficienţei economice a cheltuielilor aferente acestor venituri, respectiv a reducerii cheltuielilor la 1000 lei venituri.

2.4.2 Analiza factorială a ratei rentabilităţii brute aferente producţiei marfă totale

Pentru efectuarea analizei factoriale a ratei rentabilităţii brute aferente producţiei marfă totale, se utilizează următorul model:

Această relaţie reliefează influenţa directă a trei factori:- structura producţiei totale vândute (s);- costul pe unitatea de produs vândut (c);- preţul mediu de vânzare, fără TVA, pe unitatea de produs vândut (p).Se observă că structura producţiei marfă totale şi costul pe unitatea de produs-

marfă acţionează asupra nivelului ratei rentabilităţii brute aferente producţiei marfă totale, atât prin intermediul cheltuielilor (ΣQvc) cât şi prin intermediul profitului (ΣQvp − ΣQvc), ceea ce face ca ritmul variaţiei ratei rentabilităţii în comparaţie cu ritmul variaţiei profitului să fie mai accentuat.

22

Volumul fizic al producţiei marfă pe produs îşi exercită o acţiune indirectă asupra nivelului acestui indicator, prin intermediul cheltuielilor şi prin intermediul profitului brut, ceea ce reliefează necesitatea concentrării eforturilor exploataţiei agricole pe linia celor trei factori cu acţiune directă menţionaţi.

La nivelul diverselor structuri organizatorice ale exploataţiilor, analiza rentabilităţii producţiei marfă totale comportă anumite particularităţi, fiind necesară o cercetare a sistemului cauzal sub cele mai concrete aspecte ale sale.

2.5. Analiza rentabilităţii brute pe produs pe baza punctului criticIndiferent de obiectivele întreprinderii, pentru a se asigura continuitatea

activităţii sale, trebuie satisfacute două restricţii majore, respectiv: • rentabilitatea, respectiv capacitatea întreprinderii de a obţine un surplus monetar care îi permite să facă faţă angajamentelor şi să îi asigure dezvoltarea;• echilibru financiar, care exprimă însuşirea întreprinderii de a armoniza resursele şi utilizările aferente acestora, restricţie care trebuie să permită asigurarea permanentă a solvabilităţii întreprinderii.

Rentabilitatea este o restricţie ce se manifestă sub aspecte diferite dar corelate între ele: asigurarea remunerării factorilor de producţie şi a capitalului investit, dar şi gestionarea resurselor în condiţii de eficienţă şi eficacitate. Un diagnostic economico-financiar complet nu se poate realiza neglijând cuplul rentabilitate–risc. Riscul este o variabilă exogenă, antonimă rentabilităţii. Efectele riscului fiind contradictorii, se pune problema stăpînirii unui anumit nivel al riscului, pentru a obţine rentabilitatea scontată. Riscul poate fi tradus şi ca variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, ca incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp şi la cel mai mic cost la variaţia condiţiilor de mediu. În consecinţă, rentabilitatea se află sub incidenţa stării generale de risc în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea.

Aprecierea riscului de exploatare se realizează cu ajutorul pragului de rentabilitate de exploatare, întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de punct critic, punct mort sau punct de echilibru. Pragul de rentabilitate permite stabilirea unei legături între variaţia rezultatului exploatării şi variaţia volumului de activitate desfăşurată de întreprindere, marcând acel volum de activitate al întreprinderii, care asigură acoperirea cheltuielilor de exploatare, în condiţiile realizării unui rezultat din exploatare nul. Depăşirea pragului de rentabilitate asigură, în fapt rentabilizarea activităţii întreprinderii.

Prin analiza pragului de rentabilitate, sunt furnizate informaţii cu privire la volumul de activitate ce permite realizarea profitului, perioada de timp presupusă de acoperirea cheltuielilor, gradul de utilizare a capacităţii de producţie corespunzăator

23

2.6. Limite ale analizei rentabilităţii pe baza sistemului informaţional financiar - economic

Informaţia economică este un element indispensabil al progresului, fiind prezentă în toate domeniile de activitate. Odată cu dezvoltarea economiei de piaţă şi creşterea gradului de complexitate a acesteia, trebuie să se dezvolte şi informaţia economică, pentru a putea reflecta cât mai exact situaţia patrimonială a unităţilor şi rezultatele activităţii economico-financiare, în scopul luării deciziilor bine argumentate.

Principala sursă de date a sistemului informaţional şi totodată cel mai important element al sistemului informaţional al unei organizaţii este contabilitatea. Ea este instrumentul principal de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute de către agenţii economici19.

Contabilitatea este sursa privilegiată de informaţii pentru orice analiză strategică şi financiară; reprezintă sursa informaţională de bază în reflectarea rentabilităţii, aşa cum se poate observa şi din blocul informaţional specific analizei rentabilităţii:

Blocul informaţional în analiza rentabilităţii

a) Modulul „A” se referă la informaţiile cu grad mare, chiar maxim de concentrare, care prin mecanismele contabilităţii se reflectă în bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi sau, pe larg, în situaţiile financiare anuale. b) Modulul „B” se referă la informaţiile furnizate de contabilitatea de gestiune, respectiv de conturile de gestiune, implicit analitice ale acestora, cu referire specială la costurile pe produse (inclusiv la cheltuielile directe ce le încorporează).

19 Pântea Iacob Petru coordonator - Contabilitatea financiară a agenţilor economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999, pg. 5.

24

c) Modulul „C” cuprinde, de regulă, informaţii primare, instrumental constituite prin bugetare analitică, cum ar fi: consumurile fizice de resurse, preţurile de cumpărare pe unitate de resursă consumată, preţurile de vânzare pe produse/pieţe, client, timp etc. d) Modulul „D” include informaţii propagate spre sistem (întreprindere) din afara lui (informaţiile din zona mediului economico–financiar, social, politic). În cazul acestui modul, este de la sine înţeles că sursele informaţionale sunt altele decât contabilitatea întreprinderii. Asocierea acestui modul de informaţii celor care au ca sursă informaţională contabilitatea este absolut necesară analizei rentabilităţii ca performanţă şi stabilirii strategiilor de menţinere şi creştere a acesteia.

2.6.1. Informaţiile preluate de contabilitatea financiară pentru stabilirea unor indicatori de rentabilitate

Contabilitatea furnizează informaţii cu privire la situaţia patrimonială, situaţia financiară şi rezultatele obţinute de întreprindere într-un exerciţiu financiar, toate aceste informaţii regăsindu-se în situaţiile financiare pe care le întocmeşte şi le pune la dispoziţia utilizatorilor fiecare unitate patrimonială.

Aprecierea rentabilităţii unei întreprinderi, utilizând informaţiile din situaţiile financiare, presupune măsurarea bogăţiei la un moment dat şi îmbogăţirea ei pe parcursul perioadei, precum şi aprecierea riscului de "nelichiditate" al întreprinderii şi al menţinerii capitalului20. Situaţia bogăţiilor unei întreprinderi la sfârşitul unei perioade este relevată de bilanţ, iar performanţele acesteia sunt reprezentate prin intermediul Contului de Profit şi Pierdere.

Conform sistemului actual de planificare şi evidenţă economico-financiară, indicatorii rentabilităţii sunt:

- indicatori care reflectă rentabilitatea netă (profit net, rata rentabilităţii nete) care permit efectuarea analizei rentabilităţii numai la nivelul activităţii totale a unităţii economice;

- indicatori care reflectă rentabilitatea brută (profit brut, rata rentabilităţii brute) care permit efectuarea analizei rentabilităţii atât la nivelul activităţii totale a unităţii, cât şi pe tipuri de activităţi sau pe întreaga filieră a structurilor organizatorice, precum şi pe fiecare produs.

2.6.2. Informaţiile preluate de contabilitatea de gestiune pentru stabilirea unor indicatori de rentabilitate

Caracterizarea performanţelor întreprinderii presupune utilizarea informaţiilor furnizate atât de contabilitatea financiară, cât şi de contabilitatea de gestiune. Deoarece

20 Explicaţia completă a acestui concept este dată în lucrarea Reglementări contabile pentru agenţi economici, Editura Economică, 2002, pg. 124.

25

contabilitatea financiară degajă de o manieră sintetică rezultatul întreprinderii, ca diferenţă între venituri şi cheltuieli, grupate după natura lor economică, lucru insuficient pentru cunoaşterea şi înţelegearea completă a activităţii întreprinderii, este necesară utilizarea contabilităţii de gestiune. Prin descompunerea, cu ajutorul ei, a rezultatului global pe activităţi sau produse, se poate efectua un diagnostic şi se pot lua decizii corecte.

Informaţiile furnizate de contabilitatea de gestiune sunt indispensabile pentru o gestiune previzională, care presupune ca în general, cunoaşterea costurilor din perioadele trecute să permită previziunea costurilor viitoare în funcţie de nivelurile de activitate reţinute şi deci de a stabili bugetele care explicitează programele de acţiune prevăzute. Gestiunea bugetară, permite stimularea acestei acţiuni, studierea a numeroase scenarii posibile şi luarea deciziilor în funcţie de rezultatele estimate. Pe lângă această simulare, informaţiile contabilităţii de gestiune sunt utilizate pentru a stabili un veritabil model de funcţionare a întreprinderii, ce este folosit pentru a testa impactul asupra rezultatelor deciziilor.

Modul de organizare a contabilităţii de gestiune şi importanţa ce i se acordă în procesul decizional şi de conducere, opţiunea pentru o anumită metodă de calculaţie a costurilor etc. sunt considerente cu implicaţii profunde asupra rentabilităţii prezente şi viitoare a întreprinderii.

În condiţiile economiei de piaţă, importanţa deosebită a cheltuielilor de producţie din agricultură rezultă din faptul că ele stau la baza formării preţului de vânzare-cumpărare, determinând în final nivelul profitului sau al pierderii realizate de producătorul agricol. Mărimea şi structura cheltuielilor de producţie reprezintă oglinda fidelă a activităţii economice din agricultură, de unde şi necesitatea obiectivă a cunoaşterii în detaliu a acestor cheltuieli.

2.6.3. Metode utilizate pentru calcularea costurilor în unităţile agricoleComplexitatea proceselor de producţie din agricultură, particularităţile acestora

legate de influenţa numeroşilor factori de natură biologică, socială, cadrul natural, impun cu necesitate adoptarea unor metode moderne de analiză pentru a identifica toate posibilităţile de reducere a costurilor de producţie, concomitent cu creşterea utilităţii produselor.

Fiecare agent economic producător este interesat în reducerea costului de producţie pe unitatea de bun economic, atât a părţii variabile cât şi a părţii fixe ale acestuia. În acest sens, modalităţile de diminuare a costului vizează cu prioritate mai ales acele elemente de cheltuieli care deţin o pondere ridicată în totalul acestuia, dar care să nu afecteze calitatea bunurilor economice, ci să asigure îmbunătăţirea ei.

Obţinerea unei rentabilităţi sporite, în economia de piaţă, impune concentrarea tuturor eforturilor agenţilor economici spre factorii interni care influenţează nivelul

26

costurilor, asupra cărora pot acţiona direct (volumul fizic al producţiei marfă pe produs, cheltuieli aferente producţiei marfă pe produs).

Sarcina de bază ce revine contabilităţii de gestiune constă în determinarea exactă şi la timp a tuturor costurilor efectuate cu producţia fabricată şi calcularea costului aferent întregii producţii finite şi pe unitate de produs. În vederea realizării acestei sarcini se pot utiliza mai multe metode de organizare a contabilităţii costurilor şi calculării acestora.

Metodele de calculare a costurilor a costurilor sunt influenţate de mai mulţi factori: particularităţile organizării procesului de producţie, specificul proceselor tehnologice, complexitatea produselor obţinute, sfera de cuprindere a cheltuielilor. Pentru calcularea costurilor se pot utiliza mai multe metode care se împart în două mari grupe:

1. Metode clasice (metoda globală, pe faze, pe comenzi şi metoda coeficienţilor de echivalenţă), care se caracterizează prin includerea integrală a cheltuielilor în costuri, iar calculaţia se efectuează după desfăşurarea procesului de producţie. În acest caz, se obţin costuri complete care includ atât cheltuielile directe, cât şi cele indirecte.

Costurile stabilite cu ajutorul acestor metode permit calcularea rentabilităţii pe produs şi pot fi utilizate la stabilirea preţurilor.

2. Metode moderne (metoda costului normat, metoda normativă, standard, metoda Direct Costing, PERT, THM, GP), sunt metode previzionale, deoarece costurile sunt antecalculate, cheltuielile care intră în structura costului sunt normate sau standardizate, iar abaterile faţă de nivelul acestora sunt considerate accidente şi ele nu afectează costurile, ci rezultatele financiare finale. Aceste metode însă, nu asigură posibilitatea obţinerii unui cost unitar complet.

Pentru adoptarea deciziilor raţionale în ceea ce priveşte producţia, desfacerea şi obţinerea rentabilităţii scontate şi pentru adaptarea acestora la diferitele schimbări impuse cel mai adesea de contextul concurenţial, metoda direct-costing a cunoscut o serie de modificări, utilizându-se sub mai multe forme: direct-costing pe produs, direct-costing global sau direct-costing evoluat.

2.6.4. Posibilităţi de aprofundare a analizei rentabilităţii. Indicatori specifici analizei economico-financiare

Tabloul Soldurilor intermediare de gestiune (SIG)21

Prin solduri intermediare ale gestiunii înţelegem principalii indicatori economico-financiari stabiliţi pe baza datelor din Contul de Profit şi Pierdere, cu ajutorul cărora se caracterizează modul de folosire a resurselor materiale, financiare şi

21 Iosif Gh. – Analiza economico-financiară a firmei în domeniul agroalimentar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2000

27

umane ale firmei. Un sold intermediar al gestiunii este diferenţa dintre două valori. Prin scăderi succesive se obţin indicatori de caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii firmei (unii se regăsesc ca atare în Contul de Profit şi Pierdere, iar alţii se determină în situaţia S.I.G.). Soldurile intermediare ale gestiunii se prezintă într-un tablou care, în esenţă este o altă modalitate de prezentare a contului de rezultate. Tabloul SIG reprezintă transpunerea contului de profit şi pierdere sub forma unor solduri de acumulări băneşti potenţiale destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului) şi până la cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului).

Indicatorii ce se includ în SIG sunt: Marja comercială (MC) - reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora. Este principalul indicator de apreciere a performanţelor comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii, suma marjei comerciale, generată de cifra de afaceri realizată, este o măsură a gestiunii unei societăţi comerciale. Reducerea marjei comerciale ar trebui să fie, de regulă, compensată cu o creştere a vânzărilor şi deci o reorientare a politicii comerciale a societăţii. Excedentul (deficitul) brut al exploatării (EBE) - se stabileşte ca diferenţă din valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare), pe de o parte, şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal, pe de altă parte. EBE, în analiza financiară, este o măsură a performanţelor economice ale societăţii comerciale (este utilizat în calcularea rentabilităţii economice şi a ratei marjei brute din exploatare), o măsură a deficienţelor structurale, o resursă financiară fundamentală care se utilizează pentru menţinerea sau creşterea capacităţii de producţie, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi a împrumuturilor angajate anterior (un cash-flow potenţial degajat de activitatea de exploatare susceptibil a se transforma în disponibilităţi pe măsura reglementării decalajelor dintre nevoile şi resursele exploatării). Un EBE suficient de mare va permite agentului economic reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare. Excedentul brut al exploatării este utilizat în procesul de analiză pentru efectuarea de comparaţii, în dinamică şi în spaţiu, cu rezultatele firmelor care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu. Comparativ cu ceilalţi indicatori utilizaţi în procesul de analiză, excedentul brut al exploatării prezintă avantajul că nu este influenţat de sistemul de amortizare practicat, de politica de constituire a provizioanelor, de politica financiară (gradul de îndatorare) şi fiscală (sistemul de impozitare a profitului), precum şi de politica de distribuire a dividendelor;

28

2.7. Concluzii

Opţiunea maximizării profitului poate fi de asemenea obstrucţionată de factorul timp. Unele exploataţii pot acţiona pe baza unor considerente pe termen lung, studiile de rentabilitate bazându-se, în acest caz, pe o optică de exploatare care "insistă în a raţiona pe baza consumurilor şi produselor şi nu a încasărilor şi plăţilor”22, consumurile şi produsele fiind prinse, în documente contabile, în conturile de gestiune sintetică, în contul de exploatare generală şi în contul de profit şi pierdere.

Astfel, rentabilitatea se deduce din aceste documente contabile, raportând rezultatele (contul de rezultate) la capitalul folosit (bilanţul). Există însă exploataţii care sunt nevoite să acţioneze pe baza unor considerente pe termen scurt, datorită unor probleme financiare sau din alte motive. Acestea nu-şi vor putea desfăşura activitatea, dacă nu sunt sigure pe un venit minim pe perioada imediat următoare şi vor fi nevoite să ia decizii care le vor reduce venitul în viitor, tocmai pentru a-şi satisface nevoile pentru perioada imediat următoare. Studiile de rentabilitate se bazează, în acest caz, pe o optică de trezorerie, care compară încasările şi plăţile, ponderate prin coeficienţi potriviţi în funcţie de data lor de apariţie pentru a ţine cont de eşalonarea lor în timp.

Particularităţile procesului agricol, fac ca agenţii economici (întreprinderea, ferma sau exploataţia agricolă) şi managerul (şef de exploatare, director) să se confrunte cu probleme complexe de concepţie şi execuţie în activitatea de fundamentare şi aplicare a deciziilor, fapt ce implică o abilitate deosebită a managerului (şefului de exploataţie) în selectarea problemelor ce apar pe parcursul unui an agricol. Acesta trebuie să ia în considerare, în funcţie de natura fenomenului selectat şi observat, posibilitatea cuantificării acestuia prin intermediul unor mărimi care să asigure o apropriere cât mai mare de realitatea economică, dar şi o rezolvare uşoară a problemelor. Arta managerului va fi concretizată de asemenea şi în realizarea unui compromis între operarea unei multitudini de informaţii şi sintetizarea acestora în mărimi cu un anumit nivel de agregare, asigurând posibilitatea trecerii de la mărimile descriptive la cele cantitative, algoritmizabile23. Informaţia utilizată de factorii de decizie din agricultură este rezultatul observării fenomenelor economice şi tehnice, în care este preponderent elementul subiectiv. De aceea, diminuarea acestor distorsiuni este o cerinţă la care trebuie să răspundă prompt şi competent orice manager sau şef de exploataţie, recurgând la o dimensionare a necesarului de informaţie la nivel logic, virtual şi fizic.

În managementul fermei şi în procesul de luare de decizii, există o serie de întrebări la care trebuie să se răspundă:

- Care este profitabilitatea unei activităţi individuale de producţie?

22 Ilie Budică - Rentabilitatea pe termen scurt şi lung, Tribuna Economică nr.7/1998

23 Năstase Mircea – Informaţia şi decizia în exploataţiile agricole, Tribuna Economică, nr.9/1998.29

- Ce activităţi de producţie sunt mai profitabile decât altele?- Din ce cauze poate fi o activitate de producţie mai puţin profitabilă şi ce se

poate face pentru îmbunătăţirea acesteia?- Ar trebui extinse activităţile mai profitabile, renunţându-se la celelalte?Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, este necesar să se cunoască

profitabilitatea activităţilor de producţie individuale. În exploataţiile agricole de dimensiuni mari, care practică o agricultură modernă, intensivă şi care au nevoie de resurse financiare însemnate, o problemă managerială fundamentală o constituie realizarea unei rentabilităţi competitive din vânzarea producţiei marfă.

Deoarece producţia marfă deţine locul cel mai important în activitatea de exploatare a unităţii agricole comerciale, realizarea şi depăşirea prevederilor la producţia marfă, în condiţii sporite de eficienţă economică, constituie însăşi raţiunea viabilităţii acestor unităţi economice24.

Astfel, analiza factorială a rentabilităţii brute aferente producţiei marfă totale, dobândeşte noi valenţe cognitive şi operative în procesul managerial, având un caracter mai cuprinzător şi mai concludent, devenind practic un mijloc important de identificare şi mobilizare a rezervelor interne pentru creşterea eficienţei economice finale a utilizării resurselor în exploataţia agricolă.

24 Constantin C. Cojocaru – Analiza economico financiară a exploataţiilor agricole şi silvice, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 247.

30

CAPITOLUL 3METODOLOGIILE ŞI MANAGEMENTUL REALIZĂRII

SISTEMELOR INFORMATICE

3.1. Conceptul de sistem informatic. Componentele sistemului informatic

Experienţa mondială a demonstrat că principalii factori care condiţionează obţinerea succeselor economice sau de altă natură şi care separă, după performanţele lor, ţări, ramuri de activitate, societăţi comerciale şi alte organisme sunt în principal managementul, tehnologiile şi capacitatea de a folosi inteligent resursele informaţionale şi umane.

Noţiunea de informaţie este vastă şi se întâlneşte în absolut toate domeniile activităţii umane şi în univers. Niciun sistem natural sau social nu este posibil a exista fără un schimb de informaţii, atât în interiorul sistemului, între componentele acestuia, dar şi între sistemul respectiv şi alte organisme externe. Convieţuirea în “revoluţia informaţiei” constă în abilitatea de a accesa şi a gestiona toate cele necesare vieţii de zi cu zi. Informaţia este considerată o “resursă a resurselor”, fiind inepuizabilă, dar are un caracter perisabil. Degradarea informaţiei în timp este influenţată de cel puţin doi factori: fizic (pierdere, eroziune, distrugere) şi moral - datorat mediului informaţional deosebit de dinamic. Pentru un anumit sistem (economic, tehnic, fizic, biologic), informaţia reprezintă un mesaj cu caracter de noutate despre evenimentele trecute, prezente sau care vor avea loc, atât în interiorul sistemului cât şi în exteriorul acestuia. Informaţia este reprezentată printr-un simbol sau grup de simboluri (mesaje verbale, scrise sau semnale de natură tehnică, física etc.) cu ajutorul cărora se comunică date referitoare la anumite evenimente, stări şi acţiuni ale sistemului considerat.

3.2. Conţinutul şi clasificarea metodologiilor de realizare a sistemelor informatice

Sistemul informatic reprezintă o parte a sistemului informaţional care permite realizarea operaţiunilor de culegere, transmitere, stocare, prelucrare a datelor şi difuzare a informaţiilor astfel obţinute, prin utilizarea mijloacelor tehnologiei informaţiei (TI). Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor, regulilor, procedurilor, mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor.

31

Sistemul informatic al oricărei organizaţii trebuie să fie astfel structurat, încât să corespundă cerinţelor diferitelor grupuri de utilizatori. În acest scop, în cadrul organizaţiei pot fi utilizate următoarele tipuri de sisteme informatice:

sisteme informatice la nivel operaţional (Operational Level System) ce permit culegerea, stocarea şi prelucrarea datelor referitoare la tranzacţiile şi procesele economice;

sisteme de gestiune a cunoaşterii în cadrul organizaţiei (Knowledge Systems), permiţând promovarea noilor tehnologii şi cunoştinţe în cadrul organizaţiei (de exemplu produsele software destinate proiectării asistate de calculator – CAD) precum şi asigurarea automatizării şi controlului fluxului de documente ;

sisteme informatice destinate conducerii curente, cu rolul de a asigura derularea activităţilor de control şi conducere pe termen scurt;

sistemele informatice destinate conducerii strategice, care facilitează echipei manageriale realizarea planificării activităţii organizaţiei pe termen lung, în vederea atingerii obiectivelor strategice preconizate.

Dacă avem în vedere criteriul naturii prelucrărilor realizate cu ajutorul sistemelor informatice, putem face următoarea clasificare: 25

sisteme pentru prelucrarea tranzacţiilor (TPS- Transaction Processing System) care sunt specializate în preluarea, stocarea şi prelucrarea datelor privitoare la tranzacţiile zilnice, de rutină. Se caracterizează prin gradul lor mare de repetabilitate, procesarea unui volum mare de date şi servesc nivelul operaţional.

sisteme destinate activităţii de birotică (OAS – Office Automation System), destinate în principal personalului implicat în procesul prelucrării informaţiei. În această categorie putem cuprinde: procesoare de texte, procesoare de tabele, sisteme de poştă electronică.

sisteme informatice destinate cercetării-dezvoltării (KWS- Knowledge Work System) destinate creării şi integrării noilor tehnologii. Utilizatorii acestor sisteme sunt inginerii, proiectanţii şi ceilalţi specialişti angrenaţi în activitatea de cercetare-dezvoltare.

sisteme informatice destinate conducerii (MIS – Management Information System), având ca scop asigurarea rapoartelor sintetice de rutină, necesare în procesul fundamentării deciziilor curente, controlului şi planificării pe termen scurt. Ele permit şi generarea de rapoarte privind abaterile înregistrate, precum şi consultarea on-line a informaţiilor referitoare la rezultatele obţinute de organizaţie în perioadele anterioare.

sisteme suport de decizie (DSS – Decision Support System) oferă managerilor modele complexe şi aprofundate de analiză, în vederea fundamentării deciziilor. Ele valorifică informaţiile interne oferite de TPS şi MIS alături de informaţii provenite din mediul economic exterior.25 V. Stanciu - “ Proiectatea sistemelor informatice de gestiune”, Ed. CISION, Bucureşti, 2000, pag.11.

32

sisteme suport ale executivului (ESS- Executive Support System) reprezintă sisteme informatice destinate conducerii strategice şi permit luarea unor decizii pe termen lung, altele decât cele de rutină.

3.3. Strategii de abordare şi realizare a sistemelor informatice

În funcţie de modalitatea de abordare a realizării sistemului informatic, s-au cristalizat în timp trei strategii26:

strategia descendentă (“top-down” de sus în jos, de la mare la mic); strategia ascendentă (“bottom-up” de jos în sus, de la mic la mare); strategia mixtă.

3.3.1. Alternative strategice în realizarea sistemelor informatice Strategiile de realizare a SI pot fi grupate tipologic, în raport cu criterii diverse,

ce decurg din abordări teoretice cât şi practice. În acest sens, prezintă interes deosebit problema dezvoltării şi perfecţionării sistemelor informatice existente, pentru care pot fi definite alternativele strategice prezentate în continuare:27

a) Prototipizarea: Un prototip simplificat de sistem informatic este prezentat utilizatorilor pentru a le permite să-şi construiască anticipările privind facilităţile ce vor fi disponibile în noua versiune a sistemului informatic.

Totodată, putem vorbi de proiectarea unor sisteme informatice noi, care să corespundă cerinţelor organizaţiei în prezent şi în perspectivă. Strategia de dezvoltare a sistemelor software este încorporată adesea în ingineria programării ca modelare a produselor sau paradigma ingineriei programării. Au fost acceptate patru clase de modele, care vor fi tratate în cele ce urmează.

Numit uneori şi “ciclul de viaţă clasic” sau “modelul în cascadă”, modelul liniar necesită o abordare sistematică şi progresivă a dezvoltării unui sistem software, parcurgând etapele de analiză, proiectare, elaborarea programelor, testare şi întreţinere.

Printre problemele întâlnite atunci când acest model este aplicat se numără: 1) Proiectele respectă rareori cursul secvenţial pe care îl propune modelul. Deşi modelul liniar poate fi iterativ, acest aspect este abordat indirect şi ca urmare modificările pot genera confuzii între membrii proiectului; 2) Este adesea dificil pentru beneficiarii sistemului să exprime explicit toate cerinţele. Modelul liniar necesită acest lucru şi are dificultăţi în a se acomoda incertitudinii fireşti existente la începutul oricărui proiect.

26 Victoria Stanciu, Sisteme informatice de gestiune, Tribuna Economică Bucureşti, 1999, pg. 35.27 Vătuiu V., Vătuiu T, „Strategii manageriale de realizare şi implementare a unor sisteme informatice performante la Curtea de Conturi a României”, Editura Academica Brâncuşi , Tg-Jiu, 2004, pg.50

33

3) Beneficiarul trebuie să fie răbdător, deoarece o versiune funcţională a sistemului va fi disponibilă abia foarte târziu de-a lungul întregului proiect. O eroare majoră, nedetectată până în momentul în care programul este revăzut, poate avea efecte dezastruoase.

În unele cazuri, dezvoltatorii unui sistem pot fi nesiguri de eficienţa unui algoritm, de adaptabilitatea sistemului de operare sau de forma de interacţiune dintre om şi maşină. În toate aceste cazuri, ca de altfel în multe alte situaţii, paradigma prototipizării poate oferi cea mai bună alternativă. Prototipul are rolul unui mecanism pentru identificarea cerinţelor beneficiarului şi permite generarea rapidă a unor programe funcţionale, fiind o paradigmă eficientă în ingineria programării. Totuşi, modelul cu prototip poate crea probleme datorită următoarelor motive:

1) Beneficiarul vede ceea ce pare a fi o versiune funcţională a sistemului, fără a cunoaşte că este de fapt un prototip la care nu s-a luat în considerare calitatea softului sau funcţionarea pe termen lung şi frecvent se întâmplă ca managementul proiectului să nu mai fie la fel de exigent;

2) Echipa de programatori recurge deseori la compromisuri în implementare pentru a obţine rapid un prototip funcţional, existând riscul ca acesta să devină parte integrantă a sistemului.

b) Abordarea participativă: în acest caz, utilizatorilor li se acordă rolul dominant în obţinerea noii versiuni a sistemului informatic, prin intervenţii directe. La baza realizării acestei strategii stă această colaborare, astfel încât deciziile să fie luate în consens, eliminându-se, pe cât posibil, barierele şi dezacordurile care pot apare în privinţa obiectivelor, constrângerile etc.

Un rol fundamental în cadrul abordării participative revine comunicării. Informaţia transmisă de la utilizator la furnizor trebuie să fie clară, concisă şi fără echivoc. Dezvoltarea incrementală este folosită în acest caz.. În locul unui plan pe termen lung al proiectului, modelul incremental defineşte proiectul ca o serie de extensii, fiecare având ca rezultat un produs utilizabil. Fiecare increment este folosit şi evaluat de către beneficiar, iar opiniile acestuia folosite pentru dezvoltarea planului pentru următorul incrementat.

3.3.2. Etapele realizării şi implementării unui sistem informatic Pentru desfăşurarea unei activităţi riguroase şi performante de realizare a

sistemelor informatice, se impune respectarea următoarelor principii:1. Abordarea globală a problemei de rezolvat, având în vedere că realizarea

sistemului informatic al unei organizaţii presupune mai întâi definirea arhitecturii generale a sistemului (ceea ce conduce în final la realizarea unei soluţii informatice integrate) şi apoi stabilirea unei structuri flexibile, precizarea priorităţilor în realizarea componentelor sistemului informatic şi a resurselor necesare.

34

2. Folosirea unei metodologii unitare în proiectarea şi realizarea sistemului informatic.

3. Aplicarea celor mai noi soluţii şi tehnici de proiectare şi realizare a sistemului informatic.

4. Structurarea sistemului informatic relativ independent de structura organizatorică din cadrul organizaţiei, lucru ce va asigura pe de o parte, o bună funcţionare a sistemului şi după desfăşurarea unor eventuale modificări organizatorice majore în cadrul organizaţiei, iar pe de altă parte, posibilitatea generalizării implementării sistemului informatic şi în cadrul altor organizaţii cu acelaşi profil. Dacă există particularităţi deosebite privind la modul de organizare al activităţii ce se repercutează şi asupra fluxului informaţional, respectiv a procesului de prelucrare a datelor, sistemul informatic va trebui să răspundă acestor particularităţi.

5. Participarea nemijlocită a viitorilor beneficiari la activităţile de analiză, proiectare şi implementare a sistemului informatic. O astfel de participare, asigură formularea clară a specificaţiilor necesare proiectării şi validarea eşalonată a soluţiilor propuse de proiectant, toate acestea asigurând în final un produs care să corespundă pe deplin cerinţelor utilizatorului.

6. Respectarea cadrului legislativ, prin obligativitatea realizării evidenţelor organizaţiei şi întocmirea lucrărilor de sinteză în conformitate cu reglementările în vigoare.

7. Realizarea sistemelor informatice în concordanţă cu resursele disponibile ale utilizatorului.

8. Anticiparea şi controlarea potenţialelor schimbări ale software-ului.9. Explicitarea şi documentarea eventualelor compromisuri care sunt inerente în

dezvoltarea de software.Studiile de specialitate au încercat să evidenţieze factorii de succes în

desfăşurarea proiectelor software. Spre exemplu, raportul Standish plasează ca primi factori de succes:

implicarea utilizatorului final; sprijinul managementului executiv; claritatea cerinţelor; planificarea.

3.4. Ciclul de viaţă al sistemului informatic Aşa cum am expus anterior, existenţa unui sistem informatizat presupune

parcurgerea unor etape:Faza preliminară - constă în realizarea unui studiu de fezabilitate, care vizează

să exprime nevoile în termeni de serviciu. Acest studiu conduce la interogarea rezultatelor, raţionamentelor pe care sistemul informatic va funcţiona. Aceste criterii

35

sunt evaluate după natura exigenţelor tehnice, economice, ergonomice şi de fiabilitate, dar şi de durabilitate.

Faza de concepţie este adesea descompusă în funcţie de criteriile tehnice şi funcţionale. Descrierea fizică a arhitecturii sistemelor, a pachetelor de programe urmăreşte dimensionarea resurselor, cuantificarea economică. Această etapă solicită o solidă competenţă în diferite domenii informatice prezentate în tabelul următor:

Faza de realizare cuprinde activitatea de codificare şi de testare şi constă în obţinerea componentelor şi modulelor testate individual pentru o funcţionare corectă. Se execută testele de integrare care verifică funcţionarea corectă a interfeţelor verificând nivelul de răspuns faţă de cerinţele funcţionale specifice.

Faza de validare solicită intervenţia clientului şi verificarea corespondenţei operaţionale a sistemului cu cerinţele beneficiarului. În acest moment pot apare Betatestele – produse program distribuite clientului pentru încercare. Faza de validare se finalizează prin acceptarea sistemului de către client.

Faza de menţinere priveşte modificările care pot fi aduse sistemului după implementare şi utilizare presupunând un efort apreciabil. Se disting patru categorii de menţinere a soft-ului: corective, perfective, adaptive şi evolutive.

3.4.1 Standardul ISO/IEC privind ciclul de viaţă al sistemului informatic În eforturile de standardizare a fost inclusă şi activitatea privind elaborarea standardului ISO/IEC3 12207 referitor la ciclul de viaţă al produselor software. Standardul stabileşte un cadru comun pentru procesele specifice ciclului de viaţă.

Acest standard internaţional, nu impune un model specific al ciclului de viaţă sau o anumită metodă de dezvoltare a software-ului. Părţile implicate în proiectarea şi realizarea SI, vor selecta un model al ciclului de viaţă pentru proiectul de realizat şi vor integra procesele, activităţile şi sarcinile prevăzute de acest standard în modelul ales.

Standardul ISO/IEC 12207 grupează activităţile care pot fi executate în timpul ciclului de viaţă în cinci procese primare, opt procese ajutătoare şi patru procese organizatorice. Fiecare proces cuprinde un set de activităţi iar fiecare activitate cuprinde un set de task-uri.

- proiectul structurii organizatorice, al autorităţii şi responsabilităţii pentru fiecare componentă organizatorică;

- definirea mediului de dezvoltare, operare, întreţinere şi testare, bibliotecă, echipament, facilităţi, standarde, proceduri şi instrumente;

- managementul caracteristicilor calităţii care presupune inclusiv elaborarea de planuri pentru asigurarea calităţii sistemului informatic;

- managementul siguranţei, securităţii şi a celorlalte cerinţe legate de sistemul informatic, inclusiv elaborarea planurilor pentru asigurarea securităţii şi siguranţei sistemului;

36

- verificarea şi validarea;- stabilirea implicării beneficiarului prin: auditări, întâlniri informale, raportări,

implementare şi acceptare;- managementul riscului, reprezentând managementul porţiunilor de proiect ce

prezintă un potenţial risc tehnic, al costului sau planificării;- politica de securitate reunind regulile de accesare a informaţiei la fiecare nivel

organizatoric al proiectului;- pregătirea personalului. execuţie şi control privind implementarea şi aplicarea planurilor

elaborate, realizarea sistemului informatic, urmărirea, controlul evoluţiei şi a calităţii acestuia;

verificare şi evaluare prin organizarea de întâlniri informale, testări şi auditări cu participarea beneficiarului în vederea verificării şi validării sistemului informatic;

livrarea sistemului informatic către beneficiar şi ulterior, acordarea de asistenţă tehnică de specialitate.

a) specificaţii funcţionale şi de performanţă, inclusiv caracteristici fizice şi ale mediului în care va opera sistemul informatic;

b) interfeţe externe ale sistemului;c) specificaţii legate de siguranţă, inclusiv cele legate de metodele de operare şi

întreţinere precum siguranţa personalului;d) specificaţii legate de resursa de personal: operaţii manuale, interacţiunea om

- echipament, restricţii referitoare la personal etc. ;e) definirea datelor şi cerinţe referitoare la baza de date;f) cerinţe referitoare la instalarea şi acceptarea sistemului de către beneficiar;g) documentaţia de utilizare;h) cerinţe referitoare la operarea şi exploatarea sistemului;i) cerinţe legate de întreţinerea sistemului informatic.

3.4.2 Strategii de parcurgere a etapelor din ciclul de viaţă în realizarea sistemelor informatice

Mutaţiile din domeniul tehnologiilor informaţionale şi al metodelor de abordare a sistemelor s-au reflectat şi în ciclul de viaţă al dezvoltării sistemelor, fie prin schimbarea etapelor acestuia, fie prin modificarea opticii de parcurgere a lor.

Ciclul de viaţă al dezvoltării sistemelor este „o metodologie comună de dezvoltare a sistemelor din multe organizaţii, caracterizată prin câteva faze care

37

marchează evoluţia eforturilor de analiză şi proiectare a sistemelor"28. Fazele sau etapele ciclului de viaţă sunt greu de prezentat, nu numai ca nume, ci şi ca număr.

Dacă facem trimitere însă la cele şase etape regăsite în majoritatea opiniilor (analiza sistemelor, achiziţia sistemelor, proiectarea conceptuală, proiectarea fizică, implementarea şi conversia, exploatarea şi întreţinerea) se observă cu uşurinţă diferenţele dintre ele.

Indiferent de numărul şi numele etapelor ciclului de viaţă al dezvoltării sistemelor, o problemă este mult mai importantă, şi anume ordinea şi felul în care se parcurg etapele respective, ceea ce în literatura de specialitate se tratează sub numele de modele ale ciclului de viaţă al dezvoltării sistemelor.

Datorită simplei enumerări a etapelor, se poate trage concluzia, la prima vedere, că ordinea lor este secvenţială, ceea ce nu este confirmat de realitate. Revenirile la etapele anterioare sunt foarte dese, ceea ce sfidează secvenţialitatea. Uneori, etapele se pot derula iterativ, dar cu posibilitatea revenirii la etapele anterioare, conform variantei sugerate de modelul cascadă, sau unele etape se pot derula în paralel.

Unii specialişti văd ciclul viaţă ca pe o spirală, alţii ca pe un proces circular. În literatura ultimilor ani sunt lansate şi alte modele, cum ar fi: în V, în X, tridimensional, minge de baseball (sau de oină), fântână arteziană, piramidă, pinball (bila magică) etc.

Putem afirma cu certitudine că, odată cu abordarea orientată-obiect a sistemelor, s-au lansat şi noi modele ale ciclului de viaţă. Unii autori29 vorbesc chiar despre cicluri de viaţă orientate-obiect, în care există o puternică convergenţă între diferitele stadii ale ciclului de viaţă şi un grad ridicat al iteraţiei. Astfel că, în locul modelului cascadă, s-au propus: modelul spirală (Boehm), modelul fântână arteziană (Henderson-Sellers şi Edwards), modelul pinball (Ambler) etc.

Considerăm totuşi că este cam forţată legarea unor modele numai de orientarea-obiect, indiferent de momentul lansării lor. E adevărat că unele modele îşi justifică prezenţa în domeniu, îndeosebi datorită abordării obiect, sau că altele capătă adaptări specifice noului mediu de lucru.

De exemplu, firma Digital30 enumera modelele în ordinea lor evolutivă, astfel: cascadă, incremental, spirală, evolutiv, însă autorii UML - Unified Modeling Language (Booch, Jacobson şi Rumbaugh) - propun un ciclu iterativ-incremental, bazat pe cazuri de utilizare, ceea ce denotă o diferenţă a punctelor de vedere, deşi chiar şi ultimii apelează la cascadă în cadrul iteraţiilor. Datorită marii diversităţi a opiniilor, considerăm binevenită o descriere sumară a mai multor modele, cu atât mai mult cu cât în literatura noastră subiectului de faţă nu i se acordă importanţa cuvenită.

28 Hoffer, J.A., George, J.F., Valacich, J.S. - Modern Systems Analysis and Design, The Benjamin/Cummings Publishing Company, Inc., Menlo Park, CA, 1996, pg. 22 29 Henderson-Sellers, - Object-Oriented Metrics - Measures of Complexity, Prentice Hall PTR, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 1996. 30 Digital - A Guide to Use Digital Program Methodology, 1996, p. 7.

38

Modelul cascadă este unul de referinţă, asigurând trecerea de la o etapă la alta, ce-i drept mai mult teoretică, în ordine secvenţială. Realitatea a demonstrat că parcurgerea etapelor/fazelor într-o astfel de ordine nu este o regulă, întrucât, de cele mai multe ori, se înregistrează reveniri la etapele anterioare sau parcurgerea în paralel a unora dintre ele.

Modelul este lansat la începutul anilor 1970 de către W.W. Royce31 şi constă în descompunerea ciclului de viaţă în faze secvenţiale. La rândul lor, fazele sunt structurate pe activităţi şi subactivităţi. Trecerea de la o etapă la alta se realizează după ce precedenta a fost parcursă în întregime. Modelul se aplică la nivel de sistem, ceea ce constituie un dezavantaj întrucât sistemele complexe, cu un număr mare de aplicaţii ce interacţionează între ele, sunt greu de controlat.

Modelului i se recunosc unele avantaje, cum ar fi: - un control total asupra fazelor, în sensul că ele sunt ordonate şi, firesc,

previzibile, prin evidenţierea clară a ariei de întindere a fiecărei etape sau subcomponente a ei;

- este uşor de însuşit de către membrii echipelor de analiză şi proiectare, inclusiv de cei noi, cu o experienţă mai puţin vastă;

- fiecare etapă este însoţită de o documentaţie perfect structurată (controlată). Ca dezavantaje, amintim: - sistemul se predă doar după parcurgerea etapelor anterioare, ceea ce înseamnă

o lungă perioadă de timp, suficient ca utilizatorii să-şi schimbe pretenţiile; - nu corespunde intenţiilor de abordare dinamică a sistemelor; - nu este deschis schimbărilor ce pot interveni pe parcurs.

Modelul V este o variantă a modelului cascadă, prin care se introduc conceptele de sistem şi componente (subsisteme), aplicându-se teste explicite la un sistem ierarhic pentru creşterea controlului asupra modului în care se desfăşoară etapele.

Tocmai această înlesnire constituie o latură a literei V. Prima este latura din stânga, parcursă descendent, şi conţine treptele propriu-zise, iar cea de-a doua latură, din dreapta, se parcurge ascendent, pe ea realizându-se verificările şi validările elementelor create anterior. Acest model punctează cu mai multă claritate separările dintre ceea ce implică participarea utilizatorului, modelul arhitectural şi cel al implementării. Utilizatorul este implicat doar în fazele din partea superioară a V-ului.

Arhitectura sistemului este surprinsă în partea de mijloc a literei, iar partea inferioară a ei se referă la faze de implementare, care ar putea consta fie din asamblarea componentelor soft, fie din codificarea unor componente. Modelul se pretează şi în mediul oriental-obiect, deoarece încurajează prototipizarea, reutilizarea unor structuri superioare. El oferă un control puternic asupra sistemului în curs de

31 Royce, W. W. - Managuing the Development of Large Systems, Proceeding of WESTCON, CA, USA, 1970.

39

realizare, prin structurile ierarhice şi modulare pe care le promovează, ceea ce îl face utilizabil şi în cazul sistemelor complexe. Modelul devine şi mai puternic dacă promovează iteraţia, adică reluarea unor faze, activităţi sau subactivităţi. În cadrul acestui model se face, de asemenea, distincţie evidentă între verificare şi validare. Prima se referă la testarea sistemului, în diverse stadii ale lui, dacă s-a construit corect din punct de vedere logic, în timp ce validarea va scoate în evidenţă faptul că sistemul, în forma lui finală, răspunde sau nu cerinţelor iniţiale32.

Modelul incremental este o altă variantă a modelului cascadă, care promovează ideea proiectării şi realizării independente a componentelor după definirea arhitecturii globale a SI. Proiectarea şi realizarea SI se face astfel în conformitate cu principiile metodelor top-down. Sistemul va putea fi livrat beneficiarului şi etapizat pe măsura realizării componentelor (în funcţie de priorităţile formulate de beneficiar) dar, într-o astfel de abordare pot apărea dificultăţi legate de integrarea componentelor în sistemul final. Dintre avantajele modelului, amintim:

- se încadrează în principiul arhicunoscut „divide et impera", prin posibilitatea abordării unor părţi ale întregului;

- sistemul poate fi livrat şi pe componente realizate la perioade scurte de timp; - proiectul sau sistemul final poate fi realizat de mai multe echipe sau persoane

datorită modularizării lui. Dintre dezavantaje pot fi enumerate: - imposibilitatea aplicării lui în toate cazurile, uneori neexistând elementele

necesare descompunerii întregului; - componentele pot fi realizate numai după ce întregului sistem i se defineşte

arhitectura, totul derulându-se după principiile metodelor top-down, ceea ce înseamnă încă o condiţie dură: cunoaşterea şi formularea cerinţelor din faza incipientă de abordare a sistemului;

- fiind posibil de realizat pe părţi, eforturile de integrare a acestora în întreg sunt destul de mari, vorbindu-se chiar despre o aşa-zisă testare multiplă de sisteme, cu trimitere la faptul că de fiecare dată când se adaugă o nouă componentă sistemul poate fi considerat unul nou.

Modelul spirală este lansat de unul dintre specialiştii cu preocupări mai vechi legate de ciclul de viaţă, B.W. Boehm şi se bazează pe două convingeri:

natura iterativă a dezvoltării şi nevoia de planificare şi evaluare a riscurilor fiecărei iteraţii;

32 Sommerville, I. - Software Engineering, lth Edition, Addison-Wesley, UK, 1989.

40

deficienţa înregistrată la modelul V, în care validarea se efectuează prea târziu, îl face să propună, dimpotrivă, realizarea acesteia cât mai devreme posibil, de cât mai multe ori, prin construirea prototipurilor, conform modelului simplificat din figura 13.

Dintre avantajele modelului, în afară de posibilitatea evaluării riscurilor în diferite momente, ar mai fi de amintit şi simplificarea operaţiunilor de evaluare a ceea ce este necesar în etapa (prototipul) următoare, inclusiv prin prisma costurilor.

Nu ca dezavantaje, ci mai degrabă ca elemente ce condiţionează folosirea modelului, amintim profesionalismul echipei de dezvoltare şi flexibilitatea în acţiune, inclusiv în alocarea de fonduri şi definirea activităţilor ce urmează a fi întreprinse.

Modelul evolutiv a avut un puternic impact în lumea utilizatorilor, deoarece

este orientat către aceştia. De asemenea, procesul de dezvoltare a sistemelor se efectuează sub un control permanent, inclusiv din partea clienţilor.

Reuşita utilizării sale constă în crearea unei arhitecturi deschise, flexibile, elaborată prin participarea tuturor părţilor interesate, inclusiv a utilizatorilor, dar şi a unor specialişti profesionişti. Modelul evolutiv preia caracteristica esenţială a modelului circular, o formă existentă printre modelele tradiţionale. Concepţia modelului circular se baza pe ciclul complet al unui sistem realizat prin cercuri complete (de 360°). La închiderea cercului (ciclului), se trece la o nouă versiune a sistemului sau la unul nou.

Modelul tridimensional a fost introdus odată cu metoda Merise33. Modelul surprinde dezvoltarea sistemelor printr-o redare grafică bazată pe trei axe, descriind ciclul de viaţă al sistemului, ciclul de viaţă al proiectului şi ciclul de viaţă al abstractizării.

Ciclul de viaţă al sistemului informaţional surprinde timpul vieţii sistemului şi perioadele principale după care se efectuează schimbări majore, cum ar fi creşteri ale sarcinii de prelucrare (ca volum al datelor sau al tranzacţiilor înregistrate), schimbări tehnologice (hard şi/sau soft) sau schimbări structurale (de la sisteme centralizate la arhitecturi distribuite). Toate acestea determină acţiunile de întreprins în timpul realizării sau întreţinerii sistemului.

Ciclul abstractizării tratează nivelurile succesive ale specificaţiilor, pornind de la cea mai pură formă conceptuală, independentă de tehnologie, până la una care depinde vizibil de mediul tehnologic, nivelul fizic. Ciclul de viaţă al proiectului, numit de autori şi ciclul deciziei, este echivalent cu modelul cascadă. El defineşte secvenţa fazelor prin care trece proiectul pentru a fi realizat.

33 Tardieu, H., Rochfeld, A., Colleti, R. - La Methode Merise: Principes et Outils, 2e Edition, Editions & Organisation, Paris, 1991.

41

Modelul X îşi propune să extindă aria performanţelor obţinute prin modelele cascadă şi V. Acesta surprinde, în partea superioară a X-ului, responsabilităţile softului curent şi, în partea inferioară, componentele fizice ale softului.

Modelul exprimă două mari categorii de cicluri de activităţi: una derulată înainte (forward activity), care sintetizează sistemul nou (sau modificat) şi o activitate derulată înapoi (reverse activity) pentru dobândirea sistemelor şi a componentelor lor, pentru catalogarea diverselor modele, arhitecturi şi componente ale activităţii finalizate pentru o posibilă reutilizare. Ingineria preventivă (forward engineering) de la nivelul fiecărui stadiu al procesului încearcă să reutilizeze - prin selecţie, adaptare, rafinare - acumulările anterioare care se regăsesc în bibliotecile sistemelor.

Modelul fântână arteziană îşi are originea în modelul spirală şi în altele care au reprezentat îmbunătăţiri ale acestuia. Cum modelul spirală îşi are originea în modelul cascadă, iar modelul fântână arteziană preia forme îmbunătăţite ale modelului spirală, concluzia este că modelul de faţă este unul căruia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită.

Modelul piramidă se pretează în exclusivitate mediilor de abordare orientate-

obiect, însă ca mod de derulare a etapelor componente ale ciclului de viaţă se regăsesc cu uşurinţă principiile modelului cascadă. La nivelul superior se construieşte un model global. O parte a lui se dezvoltă în mai multe detalii la nivelul analizelor întreprinse în domeniile de interes ale întreprinderii, iar în continuare, o parte a acestui model se dezvoltă în mai multe detalii la nivelul proiectului de sistem. Sistemul este apoi construit cu clase şi metode orientate-obiect. Acelaşi depozit (repository) este folosit la toate nivelurile şi se completează cu cât mai multe detalii posibile.

42

3.5. Managementul proiectării şi realizării unui sistem informatic

Managementul proiectului de realizare a unui sistem informatic se concretizează prin aplicarea de cunoştinţe, abilităţi, instrumente şi tehnici adecvate în scopul realizării activităţilor proiectului, în condiţiile în care sunt satisfăcute nevoile şi aşteptările beneficiarilor.

Cunoştinţele specifice managementului proiectelor sunt grupate, în raport cu procesele managementului proiectelor cărora le sunt asociate, în nouă categorii (arii de cunoştinţe) cunoscute sub denumirea de „Project Management Knowledge Areas”34, respectiv:

- Managementul integrării activităţilor proiectului vizează procesele de coordonare a diferitelor faze ale proiectului (elaborarea planurilor proiectului, executarea planurilor şi controlul schimbărilor).

- Managementul sferei de cuprindere a proiectului, cu referire la procesele prin care se asigură includerea tuturor activităţilor necesare pentru atingerea obiectivelor proiectului de realizare a sistemului informatic. Procesele prin care se realizează managementul sferei de cuprindere a proiectului sunt: iniţierea, planificarea, definirea, verificarea şi controlul schimbărilor sferei de cuprindere a proiectului.

- Managementul resurselor de timp ale proiectului S.I. vizează procesele prin care se asigură respectarea termenului planificat de realizare a proiectului. Aceste procese sunt: definirea activităţilor, secvenţializarea activităţilor, estimarea duratei activităţilor, elaborarea planului calendaristic (programarea activităţilor) şi controlul executării planului.

- Managementul costului proiectului S.I se referă la procesele ce asigură realizarea proiectului în condiţiile încadrării cheltuielilor în bugetul aprobat. Aceste procese sunt: planificarea resurselor, estimarea costurilor, evidenţa şi controlul costurilor.

- Managementul calităţii proiectului vizează procesele prin care se asigură satisfacerea corespunzătoare a necesităţilor pentru care este realizat proiectul. Aceste procese sunt: planificarea, asigurarea şi controlul calităţii.

- Managementul resurselor umane în cadrul proiectului se referă la procesele prin care se asigură o utilizare eficientă a oamenilor din proiect (planificarea organizaţională a proiectului, recrutarea personalului şi constituirea echipei).

- Managementul comunicării în proiect vizează procesele de asigurare a generării, colectării, stocării şi transmiterii la timp a informaţiilor în cadrul proiectului (planificarea comunicării, distribuirea informaţiilor, raportarea performanţelor, aspecte administrative).

34 Constanţa Nicoleta Bodea şi colectiv - “Managementul proiectelor”, Ed.INFOREC, Bucureşti, 2000, pg.40.

43

- Managementul riscului în cadrul proiectului se referă la procesele ce vizează identificarea şi cuantificarea riscului, definirea reacţiei de risc (ca acţiuni de reducere a riscului) şi controlul reacţiei de risc.

- Managementul achiziţiilor de bunuri şi servicii în cadrul proiectului vizează procesele prin care sunt achiziţionate bunuri şi servicii din afara organizaţiei care execută proiectul şi anume: planificarea achiziţiilor, planificarea cererilor de ofertă, solicitarea ofertelor, analiza ofertelor, contractarea, administrarea contractelor şi finalizarea activităţilor din cadrul contractelor.

3.5.1. Managementul calităţii în realizarea sistemelor informaticeÎn literatura de specialitate, au fost propuse multe definiţii ale calităţii software,

fără a putea preciza care este cea mai adecvată. Ca o definiţie generală, calitatea software reprezintă îndeplinirea cerinţelor funcţionale, de performanţă şi documentare de către un sistem software.

Ceea ce este remarcabil la aceşti factori este cât de puţin s-au modificat, în mai bine de douăzeci de ani. Tehnologiile de fabricare a computerelor au evoluat într-un ritm fantastic, arhitectura programelor s-a modificat odată cu apariţia de noi tehnologii, însă caracteristicile care definesc software-ul de înaltă calitate, par a fi invariabile. Acest lucru are o implicaţie directă: o organizaţie care adoptă aceşti factori va putea dezvolta un software de calitate, o lungă perioadă de timp. Mai mult, acest lucru va fi independent de modificările masive în tehnologia computerelor, care cu siguranţă vor apare.

Procesul de asigurare a calităţii software se bazează pe un set de metode tehnice şi instrumente care ajută analistul să elaboreze specificaţii de înaltă calitate, iar proiectantul să producă un design, de asemenea, de înaltă calitate. Odată ce specificaţiile şi designul au fost create, fiecare trebuie evaluate calitativ. Activitatea centrală care îndeplineşte această evaluare este revizia tehnică formală, condusă de personalul tehnic cu scopul de a identifica problemele de calitate. De multe ori, această metodă s-a dovedit a fi la fel de eficientă ca şi testarea sistemului software în vederea descoperirii defectelor.

O ameninţare majoră pentru calitatea software o constituie modificările aduse sistemului software. Fiecare modificare are potenţialul de a introduce erori sau să creeze efecte secundare care propagă erorile. Controlul modificărilor contribuie, în mod direct, la îmbunătăţirea calităţii software, prin formalizarea cererilor de modificare, evaluarea naturii modificărilor şi controlul impactului modificărilor. Controlul modificărilor se aplică atât în timpul dezvoltării sistemului software, cât şi mai târziu, în faza de întreţinere a sistemului.

Informaţiile înregistrate în timpul procesului de asigurare a calităţii software trebuie apoi arhivate; rezultatele analizelor, verificărilor, testelor şi a altor activităţi

44

trebuie să devină parte integrantă a unui proiect şi distribuite ca o bază de cunoştinţe celor care dezvoltă sistemul software.

Eficacitatea şi eficienţa unui proces pot fi evaluate prin procese de verificare internă sau externă şi pot fi evaluate pe o scară de maturitate. Acestea de obicei au grade de maturitate de la "fără sistem formal" la "cele mai bune performanţe din clasă". Un avantaj al acestei abordări este acela că rezultatele pot fi documentate şi monitorizate în timp, spre a se atinge îmbunătăţirile propuse. Au fost dezvoltate numeroase tabele de maturitate pentru diverse aplicaţii.

La determinarea proceselor care trebuie documentate, este recomandabil ca organizaţia să ia în considerare factori hotărâtori, cum ar fi:

efectul asupra calităţii; cerinţe statutare şi/sau legale; risc economic; eficienţă şi eficacitate; competenţa personalului; complexitatea proceselor; riscul de a nu satisface clienţii.Acolo unde este necesar ca procesele să fie documentate, pot fi folosite diverse

metode, cum ar fi reprezentările grafice, instrucţiunile scrise, listele de verificare, diagramele de flux, mediile vizuale sau metode electronice.

3.6. Metode, tehnici şi limbaje utilizate în realizarea sistemelor informatice

Există mai multe metode şi tehnici de proiectare a unui sistem informatic, însă vom specifica faptul că nicio metodă nu este perfectă pentru: orice tip de dezvoltare de sistem; orice nivel de complexitate; orice dimensiune a hardware-ului; toate nivelurile de experienţă; toate dimensiunile echipei; toate restricţiile de costuri şi timp; toate mediile de dezvoltare şi implementare a sistemelor. În funcţie de anumiţi factori se poate opta pentru adoptarea uneia sau alteie dintre metode.

Realizarea şi implementarea SI se vor face apelând la metode şi tehnici manageriale evoluate. Evoluţia tehnologică presupune o anumită infrastructură care trebuie să cuprindă pe lângă hardware, produse şi sisteme informatice bazate pe noi sisteme de gestiune a bazelor de date sau pe noţiunea de teletransmisie materializată prin reţele naţionale de date cu rate de transfer cât mai mari; posturi de lucru la toate nivelele operaţionale dintr-o unitate (sisteme interactive om–maşină).

Mediile economice trebuie să se adapteze rapid la aceste tehnologii care presupun costuri relativ ridicate ocazionate de elaborarea şi întreţinerea produsului informatic, dar şi dificultăţilor crescânde de menţinere la anumite standarde a nevoilor utilizatorilor. Necesitatea adaptării devine stringentă în mediul financiar–contabil care priveşte schimbările într-un orizont de timp ca pe o protecţie a investiţiei.

45

Continua dezvoltare a domeniului tehnologiei informaţiei impune elaborarea de noi metodologii pentru realizarea sistemelor de aplicaţii informatice, cristalizându-se în analiză şi proiectare două tipuri de metode utilizate: tradiţionale (structurate, orientate pe funcţii/date, metode sistemice) şi metode orientate obiect. Aportul fiecărei metode concretizat printr-un limbaj comun utilizator–informatician este manifestat pe parcursul întregului proces de studiu prin apariţia şi existenţa punctelor de validare.

Metoda, produs al reflexiei permanente, constituie un demers raţional şi empiric, deductiv şi inductiv. Conform unor specialişti, metoda reprezintă un “ansamblu de mijloace industriale puse în practică pentru organizarea unei fabricaţii” sau un “ansamblu de reguli, principii normative care corespund învăţământului, practicii şi artei”35. Ea se aplică tuturor conceptelor create de tehnologie, care observă şi analizează practica cotidiană din organizaţii. Retrospectiv se constată că evoluţia tehnologiei informatice are un impact important asupra metodelor de producere a sistemelor informatice.

Un alt aspect care trebuie remarcat este faptul că o metodă nu poate servi scopuri fundamentale divergente. Marea varietate de soft-uri disponibile (sisteme logice, sisteme de gestiune în timp real) şi dezvoltarea activităţii de producţie software, conduc la ideea că în informatică o metodă universală nu este posibilă.

Orice metodă de concepţie a unui sistem informatic trebuie să ia în considerare factorii de natură tehnică şi socio-economică. În domeniul tehnic trebuie să permită derularea activităţilor în timp real, utilizarea bazelor de date, a instrumentelor mini şi micro-informatice pe fondul resurselor materiale, umane existente sau atrase. În domeniul social şi economic metoda trebuie să integreze obiectivele unor categorii de agenţi care urmăresc descentralizarea deciziilor operative; simplificarea sarcinilor şi ameliorarea ergomiei postului de lucru; securitate şi confidenţialitate; dezvoltarea proceselor de gestiune prin creşterea posibilităţii de supervizare la diverse nivele; supleţe tehnică şi comercială sau structurală strict necesară în situaţii de fuziune, extindere. Metoda vizează asocierea eficientă a aspectelor organizaţionale şi informatice; creşterea calităţii relaţiilor utilizatori–informaticieni, reprezentând un mijloc comun de studiu, concepţie, dialog, formalizare a deciziilor şi de control preventiv.

Metodele de concepţie se pot clasifica în trei mari categorii: metode structurate; metode sistemice; metode orientate obiect.

Metodele structurate folosesc descompunerea progresivă descendentă „top-down”, ele fiind în fapt carteziene. Concepţia constă în crearea, pornind de la specificaţii, a unui ansamblu unitar în interacţiune având fiecare o funcţie clar definită. Diagramele de fluxuri de date descriu prelucrările logice ale datelor şi arată maniera în care datele intrate sunt modificate printr-o suită de transformări funcţionale pentru a ajunge la datele de ieşire. Cele mai cunoscute metode aparţinând acestei prime 35O’Brien J. – “Systèmes d’information de gestion”, De Boeck Université

46

generaţii sunt: SADT (Structured Analisys and Design Technique), JSD (Jackson System Development), Yourdon etc. Toate au la bază analiza funcţională a întreprinderii. Diagramele de structură permit vizualizarea structurii ierarhice, descrierea programului sau a unui modul fiind stabilite pe mai multe niveluri, prin rafinări succesive.

Metoda SADT propune un ansamblu de diagrame ordonate ierarhic în care fiecare poate fi considerată fie ca o diagramă – părinte (sinteză a diagramelor sale fiu), sau ca o diagramă – fiu (dezvoltare a unei părţi a celei părinte). În cazul metodei SADT, datele şi prelucrările sunt examinate împreună definindu-se actigrame (sau diagrama activităţilor) şi datagrame (diagrama datelor).

Avantajele metodelor ierarhice constau în simplitate şi o bună adaptare la cerinţele formulate de utilizator. Dezavantajele pornesc de la conceperea sistemelor informatice conform cerinţelor analizei funcţionale, ceea ce determină concentrarea efortului de analiză şi proiectare asupra prelucrărilor în condiţiile în care acestea sunt cele mai supuse modificări în timp, modelarea datelor căzând pe un plan secund. Proliferarea aplicaţiilor creează propriile lor fişiere ducând la redundanţe şi mai ales incoerenţă a datelor în sistemele de informare a organizaţiilor. Metodele structurate au fost integrate în S.G.B.D. prin limbajul de descriere a datelor.

Metodele sistemice permit vizualizarea şi înţelegerea organizării datelor. Aceste metode se compun din abstractizări care prezintă lumea reală ca pe o colecţie de entităţi şi de legături, stabilite între acestea. Majoritatea permite definirea de restricţii descriind aspectele statice, dinamice sau chiar temporare ale entităţilor. În această calitate ele constituie formalisme lizibile în cadrul specificaţiilor de nevoi. Două metode constituie referinţa de reprezentare semantică: metoda individuală36 care va fi integrată Merise şi metoda entitate–relaţie.

Metodele sistemice cuprind de o manieră globală sistemul informaţional şi reprezintă a doua generaţie a metodelor de proiectare. Reprezentative sunt metodele Information Engeneering, MERISE, AXIAL etc. Apropierea se realizează la nivel conceptual37 şi se disting patru nivele de abstractizare:

1. Nivelul conceptual exprimă opţiunile de gestiune, formulând întrebarea: Ce facem?

2. Nivelul organizaţional exprimă alegerile întreprinderii legate de resurse umane şi materiale. Se integrează la acest nivel noţiunile de timp, loc de actori şi se pun următoarele întrebări: cine, unde, când şi cum?

3. Nivelul logic permite alegerea mijloacelor şi a resurselor informatice făcând abstracţie de caracteristicile lor tehnice precizate.

36 Tardieu H. şi col. – “The individual model, International WorkShop on Data Structure Models for Informations Systems”37 Nanci D. şi col. –  ”Ingénierie des systèmes d’information avec Merise”, Sybex.

47

4. Nivelul fizic este reprezentat prin alegerile tehnice urmărind specificitatea lor. La fiecare nivel de abstractizare sistemul de informare este reprezentat prin trei modele: datele, prelucrările, comunicările. Ceea ce este specific acestor metode este utilizarea teoriei sistemelor în analiza întreprinderii. Sistemul informatic este abordat sub două aspecte complementare, datele şi prelucrările analizate-modelate independent cu reunirea lor cât mai târziu posibil. Spre deosebire de metodele ierarhice, metodele sistemice acordă „prioritate datelor faţă de prelucrări şi respectă cele trei nivele de abstractizare introduse de raportul ANSI/SPARC: conceptual, logic şi fizic”38.

Metoda orientată-obiect este caracterizată prin atenţia deosebită acordată concomitent structurii datelor şi structurii funcţionale. Această viziune permite Avantajele metodelor sistemice apar din promovarea tehnologiei bazelor de date. Dezavantajele sunt datorate deficienţelor care pot apărea în modelarea prelucrărilor şi a construirea unei baze stabile în procesul de dezvoltare a modelului şi utilizarea conceptului obiect, unitar de-a lungul întregului ciclu de viaţă. Toate celelalte concepte: funcţii, asocieri, evenimente gravitează în jurul obiectelor, astfel încât nu este necesară trecerea la alte notaţii sau interpretări de semantică în diferite etape de dezvoltare. Metoda orientată obiect se caracterizează prin definirea a trei modele:

• Modelul obiectelor are rolul de a descrie obiectele care intervin în problema de rezolvat şi relaţiile dintre ele. Modelul obiectual reprezintă descrierea structurii statice a obiectelor, claselor de obiecte, a operaţiilor şi atributelor, precum şi a legăturilor şi a relaţiilor dintre ele.

• Modelul dinamic are rolul de a descrie stările pe care le poate avea un obiect şi evenimentele la trecerea dintr-o structură în alta. Modelul dinamic descrie interacţiunea dintre obiecte şi este focalizat pe aspecte ce se schimbă în timp, deoarece orice obiect are un ciclu de viaţă cu un punct de pornire şi unul de sfârşit. Modelul dinamic descrie acest ciclu de viaţă, ce se întâmplă de-a lungul său şi cum este influenţat obiectul.

• Modelul funcţional are rolul de a descrie prelucrările şi fluxurile de date. Modelul funcţional prezintă transformările valorilor datelor precizând sursa şi destinaţia lor.

Avantajele oferite de metoda OMT sunt valorificate pe deplin în proiectarea şi realizarea de sisteme informatice care trebuie să răspundă unor noi cerinţe şi anume:

- reprezentarea complexă a realităţii (firmă, clienţi, produse, servicii etc.);- informaţia gestionată în cadrul unui sistem informatic are tendinţa de creştere

în complexitate, iar manipularea ei trebuie să fie într-o formă uşor de perceput de către utilizatorul final;

38 Stanciu V. şi col. – “Proiectarea sistemelor informatice”, Editura Dual Tech, Bucureşti

48

- sistemele informatice realizate trebuie să fie flexibile în raport cu modificarea structurilor de date şi trebuie să evolueze natural în timp, urmând astfel evoluţia organismului economic, bancar, financiar pe care îl deserveşte;

- sistemele informatice evoluează spre abordări multimedia care combină text cu foi de calcul, grafice, animaţie şi voce.

Majoritatea metodelor orientate-obiect utilizează reguli sau operaţii semantice: generalizarea/specializarea, agregarea/descompunerea, combinate cu moştenirea şi încapsularea.

3.6.1. Caracterizarea metodei MeriseMetoda MERISE39 asigură proiectarea de sisteme de gestiune ambiţioase,

permiţând dualitatea între tratamentul evenimentelor trecute şi furnizarea elementelor de previziune aplicabile centrelor de responsabilitate. Ea dispune de toate instrumentele care să permită realizarea etapizată a unui sistem informatic cu grad mare de integrabilitate, pornind de la localizarea unui subansamblu reprezentativ. Numele metodei este abrevierea de la „Methode d’Etude et de Realisation Informatique par le Sous – Ensemble representatif”.

Elementul nodal - sistemul informaţional - permite alcătuirea unor magistrale de circulaţie prioritară cu scopuri de actualizare a deciziei şi de dezagregare pe centre de responsabilitate. Sistemul operant urmăreşte producerea rezultate pe baza intrărilor din mediul extern adaptându-şi activitatea în funcţie de deciziile specifice primite. În acest context apare evidentă implicarea metodei MERISE în fixarea descrierii activităţii sistemului operant şi a implicării sistemului informatic. Este evidentă descrierea activităţii sistemului operant orientată pe baza regulilor de funcţionare, stabilite prin sistemul de management, aplicate asupra intrărilor pentru a produce ieşirile dorite. Ansamblul activităţilor sistemului operant formează imaginea dinamică de nivel „acţiune”.

Implicarea sistemului informaţional apare evidentă prin necesitatea de fuziune a datelor exprimată de pilotaj şi execuţia operaţiunilor productive. În cadrul proiectării unui sistem informatic, datele şi prelucrările sunt studiate şi modelate împreună.

MERISE este o metodă cu ajutorul căreia se poate defini, analiza, concepe şi realiza un proiect care acoperă activitatea unui domeniu bine definit. Ea are la bază o filosofie proprie a derulării întregului proiect, urmărind detalierea fiecărei etapă de studiu şi aplicarea unor instrumente specifice.

Proiectarea şi realizarea unui sistem informatic sunt operaţiuni dificile pentru că obligă la luarea în considerare a tuturor factorilor sistemului om–maşină. Dacă acceptăm ideile că sunt mai multe modalităţi de delimitare a domeniilor de studiu, că sunt nenumărate mijloace de documentare, că există multe metode de concepţie şi

39Merise Method Standard, http://nextojects.sourceforge.net.

49

punere în exploatare curentă rezultă că cele mai multe dintre ele se pot folosi în mod combinat sau complementar.

Este mai bine să se creeze şi să se realizeze din start un sistem informatic care să ţină cont de obiectivele planificate, abordate într-o maniere globală, decât să se încerce a se integra a posteriori, subsisteme informatice independente. MERISE este o metodă de concepţie de sisteme informatice care se poate înscrie abordarea descendentă (top-down).

Demersul metodei este în concordanţă cu definiţia acestui cuvânt din zona de provenienţă a metodei (Larousse–Franţa) care semnifică: „O manieră de a conduce un raţionament, de a progresa spre un scop”40. În cadrul metodei MERISE41, există o descompunere în etape precum: studiul prealabil, studiu detaliat, realizarea şi punerea în lucru. O etapă poate fi la rândul ei descompusă în subetape fiecare terminându-se cu luarea unei decizii apărând vizibilă o selecţie a posibilităţilor.

Demersul metodei se poate reprezenta sintetic astfel: Ce trebuie făcut? – (Etape, Subetape) Cum se face? - (Legături, Reguli) Cu cine se face? - (Participanţi)

Astfel, utilizarea metodei MERISE este oportună deoarece:• determină limitele nivelelor de preocupare (conceptual, logic, fizic);• permite exprimarea unor concepte complementare legate de conducerea

studiilor detaliate;• propune un plan de lucru detaliat pentru derularea fiecărei etape pentru a

facilita conducerea proiectelor în concepţia sistemelor informatice. Se poate afirma că este o metodă „deschisă”, susceptibilă să se integreze

într-un cadru metodologic mai larg.

3.6.2. Caracterizarea metodei OMT OMT – Object Modeling Tehnique – este bazată pe modele ca abstracţii ale

problemelor din lumea reală, care urmăresc focalizarea aspectelor importante ale problemei şi omisiunea celor irelevante. Această metodă a fost creată de James Rumbaugh şi este cea mai cunoscută şi utilizată metodă de proiectare orientată-obiect (POO).

Un sistem informatic este privit ca un ansamblu de obiecte care cooperează între ele şi tratează obiectele ca instanţe ale unei clase în interiorul unei ierarhii. Noţiunea de „obiect”42 este dependentă de implementarea metodei în limbajele de

40 Reix R. – “Systemes d’information et management des organisations”, Editura Vuilbert, Paris41 Merise Method and knowledge, www.cmi.univ-mrs.fr42Rational whitepaper, www.rational.com

50

nivel înalt cum ar fi: ADA, MODULA, SMALLTALK, C++, CLOS (Common Lisp Object System).

Această metodă are în vedere trei aspecte importante:• abstractizarea realităţii, ceea ce înseamnă că pentru aceeaşi problemă se pot

crea mai multe modele care să focalizeze diferite aspecte;• scopul modelului este să se focalizeze ceva cunoscut;• comunicarea între membrii echipei de analiză-proiectare şi între utilizatori.Metodele orientate obiect propun modelarea concomitentă a datelor şi a

funcţiilor obţinând ierarhii de clase de obiecte care înglobează atât datele cât şi comportamentul, spre deosebire de modelarea datelor separată de a funcţiilor, element structural al metodelor tradiţionale.

Comparativ cu metodele tradiţionale, abordarea orientată-obiect mută centrul de greutate al soluţionării problemei în faza de analiză, fapt compensat printr-un minim de efort necesar a fi depus în faza de implementare. O bună înţelegere a cerinţelor problemei reale va conduce la construirea unui model fiabil, adaptabil, care suportă uşor modificările ulterioare.

Metodele obiect integrează modelarea de structură cu cea comportament43. Obiectul reprezintă o entitate (reală sau abstractă) a lumii supuse modelării, caracterizată prin identitate, stare şi comportament. În fapt, obiectul reprezintă un element identificabil, concret sau abstract, caracterizat prin structură, atributele şi metode proprii.

Corespunzător metodologiei44 se parcurg următorii paşi:• definirea problemei;• elaborarea unei modalităţi informale de identificare a datelor şi a funcţiilor

relevante corespunzătoare problemei;• formalizarea strategiei prin identificarea obiectelor şi atributelor, operaţiilor

asupra obiectelor, stabilirea instanţelor şi implementarea operaţiilor.Metoda OMT, folosită pentru proiectarea software-lui contează pe mijloacele

de reprezentare: diagrama de flux de date pentru surprinderea comportamentului dinamic şi diagrama modulară (arhitectura produsului) pentru surprinderea comportamentului static. Această metodă de proiectare susţine strategia prototipizări de structurare a procesului de realizare a produselor informatice.

Prezentăm câteva dintre avantajele acestei abordări:• software-ul este asamblat (construit) din componente care au o calitate probată

în implementările anterioare;• obiectele individuale pot fi modificate fără a le afecta pe celelalte, rezultând că

software-ul construit modular poate fi modificat şi dezvoltat cu eforturi minime;

43Ayache R. N. – “The management control function”, Boston: the Harvard Business School Press44 Rumbaugh's Method, www.iconixsw.com/Rumbaugh.html

51

• reutilizarea componentelor soft existente, tehnologie care asigură realizarea de aplicaţii într-un timp scurt şi la costuri reduse.

OMT propune trei tipuri de modele, obiect, dinamic şi funcţional pentru scopuri şi descrieri diferite de obiecte, interacţiuni, transformări. Cele trei tipuri de modele sunt de fapt proiecţii ale unei singure informaţii, fiecare prezentând un anumit specific. Existenţa şi necesitatea acestor modele solicită şi realizează o strânsă conexiune între ele. Fiecare model în OMT poate fi reprezentat prin diagrame distincte45:

• pentru modelul de obiecte – CAD (Class Association Diagram sau DAC Diagrama de Asociere a Claselor);

• pentru modelul dinamic – ETD (Event Trace Diagram sau DTE Diagrama de Trasare a Evenimentelor), precum şi STD (State Transition Diagram) sau DTS (Diagrama de Tranziţie a Stărilor);

• pentru modelul funcţional se apelează la DFD (Diagrama de Flux de Date - Data Flow Diagram); DCC (Diagrama de Comunicare a Claselor, CCD Class Comunication Diagram); DGM (Diagrama de Generalizare a Mesajelor - MGD Message Generalization Diagram).

În reprezentarea ciclului de viaţă al unui proiect se utilizează mai multe modele, dar flexibilitatea metodelor orientate-obiect permite lucrul într-un ciclu de viaţă „spirală”. Ciclul de viaţă spirală sau modelul spirală, spre deosebire de modelul în cascadă, specific metodelor structurate, presupune faptul că doar o parte a modelului trebuie să fie finalizat înainte de a trece la faza următoare. Aceasta înseamnă că versiunii parţiale ale sistemului pot fi livrate în timp scurt, evaluate şi validate de către utilizator, proiectantul realizând extrem de rapid analiza pentru completarea modelelor.

Feed-back-ul permite găsirea de soluţii convenabile, iar flexibilitatea modelelor orientate–obiect permite armonizarea cerinţelor utilizatorului cu soluţiile propuse de echipa de realizatori. Modelul „în cascadă”, chiar în varianta care cuprinde iterarea fazelor, permite detectarea şi corectarea erorilor înainte de trecerea la faza următoare şi impune ca în fiecare fază să se producă un document şi produse valide.

Corectarea erorilor în fazele următoare celei în care s-au produs este foarte costisitoare (timp, efort), aducând importante prejudicii prin faptul că utilizatorul trebuie să aştepte până la sfârşitul implementării pentru a vedea dacă sistemul corespunde necesităţilor exprimate.

Având în vedere faptul că structura datelor, aplicaţiilor cât şi relaţiile dintre acestea sunt mult mai puţin vulnerabile la schimbarea, comparativ cu funcţiunile, organizarea sistemului în jurul obiectelor acordă o mare stabilitate de-a lungul întregului ciclu de dezvoltare. Totodată proprietatea de încapsulare, specifică orientării obiect, cât şi interfeţele care ascund implementările interne ale obiectelor, constituie un înalt nivel de protecţie oferit sistemului astfel modelat.

45 Castellani X. – “Méthodologie générale d’analyse et de conception des systèmes d’objects”.1. L’ingénierie des besoins, Masson

52

Un alt avantaj oferit de abordarea orientată obiect îl constituie liniaritatea procesului de dezvoltare a sistemului. Deoarece metodologia orientată-obiect defineşte din primele faze obiectele pe care continuă să le folosească şi să le extindă de-a lungul întregului proces, separarea dintre fazele ciclului de viaţă este mai puţin perceptibilă.

În Object Modeling Technique obiectul modelat în timpul fazei de analiză este utilizat şi în fazele de proiectare şi implementare, unde este rafinat şi extins progresiv. Procesul este liniar pentru că nu există discontinuităţi a notaţiilor utilizate pe tot parcursul derulării activităţii. Această liniaritate permite reluarea procesului de modelare iterativ, fiecare iteraţie adăugând sau clarificând anumite detalii, obţinându-se în final un model consistent, cu grad redus de eroare.

Deosebiri substanţiale între diversele metodologii orientate-obiect nu există, majoritatea celor utilizate în prezent fiind mai mult o colecţie de tehnici şi convenţii grafice de reprezentare care au ca obiectiv principal îmbunătăţirea sistemelor complexe plecând de la funcţie, comportament, date etc.

3.6.3. Limbaje orientate pe gestiunea bazelor de date

3.6.3.1. Caracteristici şi componente ale sistemelor de gestiune a bazelor de date Colecţia de date reprezintă un ansamblu de date care se referã la acelaşi fenomen, obiect sau situaţie. Între componentele unei colecţii de date, ca şi între colecţii, pot fi identificate sau, eventual, pot fi introduse relaţii care să determine pe mulţimea respectivă o anumită structură, adică un anumit mod de ordonare care să faciliteze prelucrarea.

O colecţie de date pe care s-au definit anumite relaţii şi căreia îi este specific un anumit mecanism de selecţie şi identificare a componentelor constituie o structură de date. Mecanismul de selecţie a unei structuri de date este implementat de obicei în programele de prelucrare a datelor respective, la nivelul sistemului de operare, al sistemului de gestiune sau al programelor aplicative. Definirea structurilor de date necesare într-o aplicaţie este o activitate complexă, care condiţionează în mare măsură necesarul de memorie, precum şi viteza de prelucrare şi uneori chiar efortul de proiectare şi implementare. Pentru realizarea ei trebuie să se ţină seama de o serie de factori, dintre care:• volumul datelor;• operaţiile de prelucrare şi frecvenţa lor (în special operaţiile de actualizare);• indicele de activitate pe operaţii – se defineşte ca raport între numărul de componente ale structurii utilizate într-o operaţie şi numărul de componente explorate pentru aceasta (el determină timpul de acces; dacă indicele este mare - peste 0,8 - atunci accesul poate fi secvenţial; valorile mici ale indicelui implică un acces direct);

53

• durata de viaţă a structurii;• utilizarea raţională a spaţiului de memorie (comprimare, blocare, segmentare, combinarea diferitelor forme de reprezentare);• complexitatea programării;• asigurarea integrităţii datelor (alegerea structurii care permite protecţia împotriva distrugerilor accidentale şi posibilitatea refacerii datelor).

Baza de date reprezintă o colecţie unică, un ansamblu de date unitar organizat şi structurat, la care să aibă acces diverşi utilizatori, nu neapărat programatori, pentru operaţii curente de adăugare de valori, corecţii, extrageri de date etc. Pachetele de programe care generează, organizează şi întreţin bazele de date au o importanţă deosebită, utilizarea lor asigurând reducerea muncii de proiectare şi programe a fiecărui sistem individual precum şi compatibilitatea între acestea.

Pentru a organiza tabelele - componente ale bazei de date, trebuie avute în vedere următoarele caracteristici ale acestora, cu scopul unei bune organizări eficiente a datelor:- dimensiunea tabelului, care trebuie să fie egal cu mărimea sau numărul total al informaţiilor înregistrate;- gradul de activitate, care se referă la numărul înregistrărilor care sunt prelucrate la fiecare rulare a programelor ce utilizează un anumit tabel;- mobilitatea, care se referă la eliminarea dublelor înregistrări şi posibilitatea de a şterge sau insera informaţii în tabelul respectiv.

De asemenea, din punct de vedere al prelucrării înregistrărilor dintr-un tabel se cunosc două procedee de bază:- prelucrarea secvenţială în care datele de intrare sunt grupate şi ordonate astfel ca să se respecte ordinea înregistrărilor din tabel, înregistrările fiind prelucrate succesiv în ordinea în care sunt înscrise;- prelucrarea aleatoare, în care datele sunt folosite la prelucrarea înregistrărilor în ordinea în care apar.

Problemele care se pot ivi se caracterizează prin necesitatea organizării unor cantităţi mari de informaţii, în vederea prelucrării lor prin operaţii relativ simple, necesitând însă manevre ale înregistrărilor din tabele.

Rolul organizării datelor este major în procesul de prelucrare a informaţiei şi a condus la modificări importante în concepţia despre programe, constituind factorul determinant în proiectarea de noi sisteme informaţionale. Definirea tabelelor, informaţiile de intrare necesare şi rapoartele ce sunt produse de sistemul de prelucrare automată a datelor, constituie obiectivul principal al muncii analistului de sistem.

54

Trebuie să menţionăm că informaţia se înregistrează în tabele sub forma codificată o singură dată şi sunt folosite în mod repetat la diferite prelucrări, apelându-se sistematic la această sursă unică. Operaţiile cele mai importante ce se efectuează asupra tabelelor sunt: interogarea, întreţinerea, adăugarea de noi înregistrări, ştergerea unor înregistrări, împachetarea (defragmentarea).

Principalele avantaje oferite de baza de date sunt urmatoarele: posibilitatea extragerii inregistrarilor ce corespund anumitor criterii; actualizarea simultana a inregistrarilor; interconectarea datelor din diferite tabele; realizarea de calcule complexe.

3.6.3.2. Mediul de programare VisualFoxProFoxPro este un SGBD (sistem de gestiune a bazelor de date) care pune la

dispoziţia utilizatorilor aplicaţii complexe pentru crearea şi manipularea bazelor de date, precum şi pentru obţinerea rapoartelor din aceste date. Dispune de un limbaj de programare propriu, limbaj procedural foarte puternic şi flexibil, prin care programatorii îşi pot descrie datele şi aplicaţiile. De asemenea, are implementat limbajul de cereri SQL pentru utilizatorii neinformaticieni. Începând cu varianta 3.0, limbajul procedural FoxPro a devenit un limbaj orientat pe obiecte. Având implementat conceptul de colecţie de date, el reprezintă un depozit central pentru stocarea informaţiilor despre tabele.

De asemenea, FoxPro pune la dispoziţia programatorilor nu numai un compilator şi un mecanism performant de accesare a datelor (tehnologia Rushmore), ci şi un set de utilitare puternice de proiectare, încorporate într-un mediu integrat şi omogen. Acest mediu este foarte confortabil pentru proiectanţii de aplicaţii. FoxPro este un produs care poate rula pe platforme DOS, Windows, Unix, MacIntosh. Deşi interfaţa şi structura meniurilor sunt oarecum diferite, un programator poate trece uşor de la o variantă la alta. FoxPro recunoaşte şi se adaptează automat la mediile multiutilizator, fără a fi nevoie de o variantă specială pentru reţea.

FoxPro permite comunicarea cu alte aplicaţii (de exemplu, Excel) prin mecanismul DDE (Dynamic Data Exchange – transfer dinamic de date). FoxPro permite schimbul de date între tabelele sale şi alte aplicaţii în calitate de server sau de client, respectiv transmite sau primeşte informaţii către şi de la programele care ruleazã sub Windows. FoxPro are facilitatea OLE (Object Linking and Embedding – legarea şi încorporarea obiectelor). Limbajul suportă legarea obiectelor şi încorporarea lor în aplicaţii proprii FoxPro, cum sunt sunetele, imaginile, obiectele spreadsheet etc., create în alte aplicaţii Windows. În acest caz, vorbim despre FoxPro ca despre un client. FoxPro importă şi exportă date în alte formate (fişiere Microsoft Excel, dBASE, Access, Oracle, Paradox) pe diferite suporturi, local sau la distanţă. FoxPro a

55

fost conceput în vederea unei depline compatibilităţi, atât cu versiunile sale anterioare, cât şi cu alte produse xBase.

Variantele de după 3.0 permit programarea vizuală a aplicaţiilor folosind generatoare – programe încadrate în generaţia a patra (4GL) care permit proiectarea interactivă a obiectelor cu care lucrează o aplicaţie. Astfel, FoxPro a evoluat în decursul timpului, vechile versiuni de FoxPro fiind înlocuite de Visual FoxPro.

Mangerul de proiect (Project Manager) are două scopuri majore:- ajută la organizarea fişierelor în proiect, pe baza tipului fişierelor;- oferă un container pentru a aduna componentele unei aplicaţii, în aşteptarea compilării într-un fişier aplicaţie (.APP) sau într-un fişier executabil (.EXE)

Organizarea fişierelor în Project Manager: Date (Data)

Baze de date (Databases) Tabele libere (Free Tables) Interogări (Queries)

Documente (Documents) Formulare (Forms) Rapoarte (Reports) Etichete (Labels)

Biblioteci de Clase (Class Libraries) Cod (Code)

Programe (Programs) Biblioteci API (API Libraries) Aplicaţii (Applications)

Altele (Other) Meniuri (Menus) Fişiere text (Text Files) Alte fişiere (Other Files)

56

Paleta Color - dă posibilitatea specificării culorii pentru fundal şi pentru scris la fiecare control;

Paleta Layout - dă posibilitatea alinierii sau dimensionării controalelor

3.7. Concluzii

Legat de principalele modele ale ciclului de viaţă al dezvoltării sistemelor, putem trage unele concluzii, după cum urmează:

modelele sunt diferite, în funcţie de tehnologiile folosite în procesul de realizare a sistemelor, saltul considerabil înregistrându-se în mediile orientate-obiect;

modelele depind şi de mărimea proiectelor, dar şi de domeniile cărora le aparţin sistemele iar diferenţele dintre modele constau, îndeosebi, în modul de parcurgere a etapelor, ca ordine, dar şi în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a SI;

în selectarea modelului un rol important îl are echipa ce efectuează această operaţiune, referindu-ne la experienţa ei de a lucra cu diverse modele;

cerinţele funcţionale îşi pun, de asemenea, amprenta pe tipul de model; sistemul poate fi abordat în întregime sau pe componente funcţionale,

complexitatea sa reflectându-se, în mare măsură, în tipul modelului selectat; nivelul de implicare a utilizatorilor în realizarea sistemului va impune

opţiunea pentru modelele cu performanţe diferite pe acest plan.

Pentru asigurarea comparabilităţii unor modele, propun o abordare pe cele două axe de coordonate: una, pe verticală, care să surprindă etapele ciclului de viaţă şi alta, pe orizontală, care să reliefeze partea de sistem avută în vedere, prin prisma a patru modele prezentate evolutiv, astfel: cascade, incremental, spirală, evolutiv.

Figura 21 reprezintă o analiză comparativă a metodologiilor expuse ce studiază comportamentul indus de modele de ciclu de viaţă asupra fazelor procesului de realizare. Observăm că la modelul „cascadă”, etapele ciclului de viaţă al dezvoltării sistemelor se parcurg în totalitate la nivelul întregului sistem (reprezentat prin dreptunghiuri mari), însă la modelul incremental doar definirea cerinţelor, analiza şi o parte a proiectării se referă la întregul sistem, celelalte etape fiind parcurse pe părţi/componente ale sistemului (mai multe dreptunghiuri mici desprinse din cel mare), în final realizându-se integrarea componentelor.

Situaţia este inversă în cazul modelului spirală, sistemul fiind abordat pe componente în primele etape şi în ansamblul lui în etapele de implementare, instalare şi întreţinere. Cea mai puternică abordare pe părţi/componente se regăseşte în modelul evolutiv.

Dezvoltarea cu succes a SI este în prezent o problemă de înţelegere a proceselor manageriale implicate şi în acest domeniu, mai sunt multe de învăţat. Unele organizaţii

57

au făcut paşi semnificativi în construirea de sisteme eficace, chiar dacă nu sunt încă suficient de cuprinzătoare, pentru a sprijini luarea deciziilor la nivel executiv.

Aplicaţiile strategice dezvoltă aspecte ale utilizării SI/TI care rămân în afara sferei atenţiei acordate sistemelor de prelucrare automată a datelor şi sistemelor informatice pentru management. Acestea implică abordări noi pentru a identifica şi apoi pentru a realiza sisteme informatice strategice. Iată o serie de factori cheie pentru succesul în abordarea unui sistem informatic strategic: - nevoile de informaţii trebuie analizate în contextul mai larg al ramurii de activitate şi al relaţiilor cu furnizorii şi clienţii; - atenţia trebuie să fie concentrată pe valoarea adăugată şi calitate, nu pe reducerea costurilor; - toate părţile implicate trebuie să beneficieze de pe urma sistemului; - înţelegerea clientului, a nevoilor sale, a posibilelor tendinţe de viitor; - inovaţii bazate pe specificul organizaţiei şi pe tehnologie adecvată; - dezvoltare etapizată a sistemelor.

Mediul complex de astăzi necesită mult mai multă înţelegere, cunoaştere şi experienţă din partea managerilor, care trebuie să decidă ce şi cum să facă cu SI pentru obţinerea beneficiilor scontate. Există o serie de concepte economice care pot facilita explicarea modului în care sistemele informatice pot fi utilizate în prezent pentru a transforma benefic organizaţiile.

Evaluarea în sens larg a realizării sistemelor informatice prezintă la ora actuală un interes deosebit din cele mai diverse puncte de vedere: informatic, managerial, sociologic, etc. Este un subiect predilect pentru multe dispute, atât în mediile academice, cât şi în cele de afaceri, şi este o problemă viu dezbătută de multe publicaţii ştiinţifice, seminarii şi conferinţe. Motivele acestui interes public extins îl constituie faptul că tehnologia informaţiei devine din ce în ce mai importantă pentru atingerea obiectivelor organizaţiei în general, şi a celor strategice în special.

Neluarea în seamă a beneficiilor ce apar pentru unele categorii de grupuri interesate duce la ignorarea unora dintre cele mai importante efecte ale realizării şi implementării SI, numai pentru că ele nu sunt evidenţiate în bilanţ. Indicatori precum rata rentabilităţii oglindesc doar obiectivele unui grup îngust de părţi interesate.

Mediul Visual FoxPro are disponibile toate uneltele interactive pentru realizarea diverselor operaţii de gestiune (cum ar fi crearea structurilor în care se încarcă datele, stabilirea legăturilor între date, extragerea datelor după diferite criterii etc.). Desigur că el este orientat spre sarcinile de prelucrare a datelor (de regulă în volume mari), în acest domeniu fiind foarte performant, dar în acelaşi timp permite şi realizarea altor operaţii cum ar fi calcule matematice, operaţii de sistem, interfeţe cu utilizatorul etc. Peste limbajul de programare sunt plasate o serie de unelte interactive (vizuale), care

58

permit realizarea diferitelor elemente ce intră în componenţa unui sistem informatic (forme, rapoarte, meniuri etc.), fără a mai fi nevoie de scrierea de cod. Toate aceste unelte se înscriu în largul concept de „programare vizuală", care tocmai asta înseamnă: construirea aplicaţiilor prin metode vizuale, înlocuind pe cât posibil scrierea de cod cu metodele interactive.

59

CAPITOLUL 4SISTEMUL INFORMATIC – INSTRUMENT MODERN ŞI EFICIENT

ÎN MANAGEMENTUL EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

4.1. Management - sistem informaţional - sistem informatic

4.1.1. Caracteristici generale ale managementului exploataţiei agricoleManagementul este o ştiinţă şi resursă a dezvoltării prin care se asigură

orientarea generală a întreprinderii către realizarea obiectivelor stabilite, îndeosebi spre maximizarea profitului, respectând totodată restricţiile sociale, de protecţie a mediului şi de protecţie a consumatorilor.

Datorită particularităţilor procesului agricol, agentul economic (întreprinderea, ferma sau exploataţia agricolă) şi managerul (şef de exploataţie, director etc.) se confruntă cu probleme complexe în activitatea de fundamentare şi aplicare a deciziilor.

“Exploataţiile agricole pot fi considerate ca un complex de mijloace de muncă, obiecte ale muncii şi forţă de muncă, interconectate într-un sistem unitar, constituit pe baza diviziunii muncii şi cooperării în muncă, în vederea obţinerii anumitor produse agricole, executării de lucrări sau prestări de servicii. În exploataţiile agricole se uneşte forţa de muncă cu mijloacele de producţie şi se stabilesc relaţii economice care sunt determinate alături de relaţiile juridice, ideologice, culturale etc. şi definesc exploataţia ca verigă tehnico-productivă şi economico-socială a agriculturii.”46

Exploataţia agricolă este un sistem economic de o complexitate deosebită. În comparaţie cu alte sisteme de tip economic, aceasta prezintă câteva particularităţi şi anume:

sistemul îşi desfăşoară activitatea sub influenţa pregnantă a mediului natural; relaţiile din cadrul sistemului sunt permanent adapatate la cerinţele pieţei: sursele de energie sunt predominant primare: factorii perturbatori sunt necontrolabili şi imprevizibili; sistemele funcţionează pe un teritoriu vast: sub influenţa factorilor naturali, activităţile sunt neuniforme în timp şi în spaţiu.

Ca sistem de tip economic, exploataţia agricolă are ca obiectiv principal obţinerea de profit.

Activitatea managerială în agricultură necesită luarea în considerare a caracteristicilor specifice mediului în care se desfăşoară această activitate. Spre deosebire de celelalte ramuri productive, agricultura prezintă patru importante caracteristici specifice:

producţia este ciclică, repetându-se anual;46 Alecu I. şi colaboratorii – „Management în agicultură”, Editura Ceres, 1997

60

producţia este puternic influenţată de de evoluţia factorilor naturali pe parcursul unu ciclu;

aria de desfăşurare a procesului productiv este întinsă; procesul productiv implică desfăşurarea de procese biologice.

Alte două caracteristici constau în faptul că exploataţia agricolă este un sistem dinamic şi complex. El este format dintr-o multitudine de componente, ce constituie elementele sale, integrate prin intermediul conexiunilor directe şi inverse ce asigură suportul metodelor şi regulilor sale de funcţionare.

4.1.2. Analiza sistemului informaţional din perspectiva managementului performant

Informaţia este o resursă esenţială pentru manager deoarece influenţează direct adoptarea deciziilor, având în vedere şi performanţele de ansamblu ale managementului. Principalele destinaţii ale informaţiei la nivelul exploataţiei sunt:

- control orientat spre trecut; - coordonare ce are în vedere activitatea prezentă şi care se impune a fi

eficientă; - decizie are în vedere perioade viitoare presupunând acceptabil un anumit grad

de imprecizie.Pentru actul de conducere, informaţia trebuie să prezinte următoarele valenţe:

- accesibilitate care desemnează măsura distribuirii informaţiei, influenţată de mijloacele de comunicaţie şi stocaj;- exhaustivitatea care presupune reprezentarea completă a unui obiect sau eveniment; - viteza care reprezintă timpul de informare şi aceasta depinde de structura firmei;- precizia care presupune definirea marjei de incertitudine; - frecvenţa care măsoară numărul de informaţii, de aceeaşi natură, obţinute într-o aceeaşi unitate de timp, definind ritmurile informaţionale; - actualitate care dă posibilitatea de a reprezenta un eveniment recent sau în curs; - fiabilitatea carereprezintă capacitatea informaţiei de fi imagine fidelă, sigură a unui obiect sau eveniment; - pertinenţa care dă posibilitatea de a răspunde unei probleme puse, de a reprezenta clar un eveniment; - inteligibilitatea care reprezintă capacitatea de a fi percepută de destinatar fiind dependentă de forma, suportul, limbajul şi prezentarea folosită. Sistemul “exploataţie agricolă“ îşi poate regla activitatea prin managementul propriu, pe baza informaţiilor prelucrate şi valorificate eficient, luând deciziile necesare orientării activităţii. Este evident că fiecare subsistem component al sistemului va avea asociat propriul sistem de informaţii. Astfel, informaţiile pot circula mult mai facil între subsistemele componente ale exploataţiei agricole, sistemul informatic ce le prelucrează având un rol evident integrator. Utilitatea informaţiilor

61

este proporţională cu posibilitatea de a le prelucra într-un interval de timp care să permită acţionarea asupra sistemului obiect, în direcţia corectării erorilor de funcţionare. Întregul proces managerial apare ca un proces de însuşire şi transmitere a informaţiei. Realizarea unei informări complete, operative şi de calitate, precum şi valorificarea acesteia nu poate fi concepută decât în cadrul unui sistem informaţional adecvat – componentă a managementului. Prin urmare, informaţia ocupă un loc de bază în procesul managerial.

Ţinând cont că dezvoltarea agriculturii nu poate fi exclusiv economică, bazată pe principiul profitului maxim imediat, un profit ce nu poate fi conceput în absenţa accesului la informaţie47, ci va trebui să devină o dezvoltare durabilă, capabilă să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, luând înconsiderare patru factori: populaţia, resursele naturale şi mediul natural, producţia industrială, poluarea - activitatea din agricultură trebuie să se desfăşoare pe principii ferme ce trebuie să guverneze: producerea bunurilor agricole şi a serviciilor din agricultură, resursele utilizate, costurile şi veniturile realizate, inclusiv managementul educaţional necesar atât pentru cei ce produc, dar şi pentru cei care comercializează şi consumă bunurile şi serviciile respective.

Dezvoltarea durabilă a agriculturii nu se poate sustrage criteriului de eficienţă, care trebuie văzută în spaţiul tridimensional:

- o eficienţă economică competitivă, respectiv în final, o rentabilitate competitivă pe piaţa concurenţială;

- o eficienţă ecologică privind, practic, sănătatea aerului, apei şi solului aferente mediului înconjurător (strict legiferată şi riguros controlată);

- o eficienţă socială privind sănătatea oamenilor care consumă diversele produse agricole.

Din aceste motive, managementul tehnologic, îndeosebi cel al noilor tehnologii informatice, este chemat să facă dovada eficacităţii sale, prin utilizarea pârghiei pe care o constituie sistemul informatic al întreprinderii. Însă şi acesta trebuie să răspundă aceloraşi exigenţe de performanţă, astfel că adaptarea rapidă a întreprinderii nu se poate face decât prin utilizarea adecvată a unei informatici evolutive, ceea ce înseamnă nu doar gestiunea mijloacelor de care dispune întreprinderea ci şi asistarea luării deciziilor, sau altfel spus, “transformarea materiei prime (inclusiv informaţia) şi punerea în valoare a materiei cenuşii.”48

În aceste condiţii, întreprinderile care doresc să devină şi/sau să rămână competitive au nevoie de resurse de calitate adecvată: resurse financiare, materiale, energetice, umane şi nu în ultimul rând informaţionale.

47 Mihalache George – “Cazul standard”, Economistul, Contract nr.1/6 martie 2002.48 “Întreprinderea şi obiectele inf ormatice”, Economistul, 10 ianuarie/2000.

62

O asemenea întreprindere – indiferent de mărimea şi de forma ei de proprietate – are nevoie de informaţii cu privire la: cerinţele pieţei, noile produse şi tehnologii, situaţia concurenţilor, furnizori şi clienţi, propriile performanţe (interne şi pe piaţă) etc. Aşadar, orice întreprindere are nevoie de informaţii (actualizate regulat şi continuu), dar o întreprindere competitivă, care supravieţuieşte, se dezvoltă şi doreşte să devină cea mai bună (pe o anumită piaţă sau segment de piaţă) are nevoie doar de anumite informaţii şi la un anumit preţ!49. Aceste informaţii care contribuie efectiv la ameliorarea performanţelor întreprinderii, ale angajaţilor săi şi ale produselor/serviciilor oferite pieţei, trebuie să fie obiective, pertinente, fiabile, actuale, utile, astfel încât să influenţeze direct şi cât mai semnificativ competitivitatea întreprinderii.

Sarcina primordială a conducerii este înţelegerea necesităţii creşterii continue a performanţelor finale ale activităţii întreprinderii, vocaţia managerului modern fiind performanţa. Performanţa exploataţiilor agricole depinde de calitatea gestiunii economico-financiare, în condiţiile unei înzestrări tehnice optime şi a organizării raţionale a producţiei şi a muncii.

Acest lucru necesită promovarea în munca de conducere a unor metode şi tehnici moderne de informare, analiză şi decizie, locul central ocupându-l sistemul electronic de calcul. Deci, este nevoie de o abordare sistemică a societăţilor comerciale - singura metodă care permite managerului să „judece global” întreprinderea50 – aceasta reprezentând singurul instrument de tratare globală şi pragmatică a problemelor tehnice, economice, sociale, ecologice şi organizatorice ale întreprinderii.

4.1.3. Legătura între management, tehnologie şi controlul informaţieiEchipamentele actuale informatice pentru conducere permit managerilor să

caute, în volumul mare de informaţii obţinute din surse externe, acele informaţii necesare pentru a menţine competitivitatea propriei activităţi şi a propriilor produse. Evaluarea, selectarea şi alegerea din ansamblul variantelor admisibile a celor mai eficiente decizii, impune necesitatea utilizării unor metode şi procedee de lucru bazate pe abordarea sistemică şi modelarea economico-matematică care să ofere posibilitatea unei analize tehnico-economice aprofundate bazată pe luarea înconsiderare a tuturor posibilităţilor tehnologice, corelarea strânsă a obiectivelor de producţie cu resursele existente, analiza concomitentă a tuturor variantelor posibile de acţiune, stabilirea judicioasă a priorităţilor de satisfacere a diferitelor nevoi etc.

Obţinerea producţiilor agricole la nivel cantitativ, calitativ şi eficient un este posibilă fără o organizare şi un management al exploataţiilor agricole, corespunzător cerinţelor moderne privind productivitatea şi eficienţa economică. Aceasta este o mare

49 Banciu Doina, Drăgulănescu Nicolae, Moşu Andrei – “Întreprinderea competitivă şi informaţia”, Editura Expert, Bucureşti, 1999, pg. 9. 50 Stoica Maricica – “Nevoia abordării sistemice a întreprinderi”i, Economistul, 11 aprilie/2002.

63

cerinţă a redresării agriculturii noastre, dar care nu se poate realiza în condiţiile fărâmiţării suprafeţelor şi ale miniaturizării exploataţiilor agricole, lipsei dezvoltării şi modernizării industriei pentru agricultură, fără o funcţionare în condiţii normale, la parametri necesari, a sistemului pârghiilor financiare şi fără o activitate de cercetare ştiinţifică agricolă. Deci, problema cea mare este aceea a combinării şi integrării raţionale, benefice a tuturor factorilor reali: tehnici, tehnologici, biologici, ecologici, manageriali, economici şi sociali pentru obţinerea unor produse agricole şi agroalimentare curate, ecologice, sănătoase şi îndestulătoare pentru populaţie şi economia naţională.51

Rolul cunoaşterii şi administrarea informaţiilor sunt în continuă creştere ca factori concurenţi pentru societate şi întreprinderi. Intensitatea cunoaşterii şi tehnologia avansată conectată la acesta sunt factorii centrali în paradigma societăţii informaţionale post-industriale. Mecanizarea şi automatizarea muncii au constituit calea dezvoltării în agricultură. Dezvoltarea tehnologică însă, este cel mai important factor pentru creşterea productivităţii. Creşterea mărimii întreprinderii permite aplicarea noilor tehnologii, iar pe de altă parte, dezvoltarea tehnologiilor încurajează fermierii să investească şi să crească mărimea întreprinderii. În acelaşi timp, cantitatea de informaţii a crescut în agricultură, calitatea lor a fost alterată şi de aceea, cererea pentru managementul informaţiilor a crescut. În aceste condiţii, managementul devine un factor de producţie decisiv, trebuind să fie factorul determinant al unei poziţii competitive.52

Ca o tehnologie, Internetul are beneficiul suplimentar al minimizării unor cheltuieli privind administrarea informaţiilor agricultorilor, indiferent unde este localizată ferma sau când este folosită informaţia şi de aceea, ”firmele – mari sau mici – care prind la timp „trenul” Internet au toate şansele să călătorească spre pieţele lumii la clasa I” 53, computerul şi Internetul devenind pentru fermieri la fel de importante ca şi ”tractorul şi vremea bună”54.

51 Popescu Marin – “Concentrarea producţiei agricole, condiţie esenţială pentru progresul agriculturii şi integrarea în Uniunea Europeană”, Economistul, 14 februarie/2000.52 Drucker Peter F. – “Realităţile lumii de mâine”, Editura Teora, Bucureşti, 1999, pg. 110, 201, 182. 53 Basarabescu I. Ciprian – “De la metodele empirice la folosirea globală a “instrumentelor” Internet” – Economistul 5 aprilie/2002.54 Hill Robert – “Comercial Framers See the Web as Critical Part of Daily Business”, According to Rockwood Research, www.seedquest.com/News/release/usa/misc/N1889.htm

64

4.2. Particularităţi ale sistemelor informatice în expoataţiile agricole

Exploataţia agricolă este o unitate economică în care agricultorii practică un sistem de producţie – în general – în scopul creşterii profitului. Sistemul de producţie este rezultatul combinării diverselor producţii şi a resurselor disponibile ale exploataţiei. Se poate presupune astfel că agricultorii dispun de o anumită libertate în alegerea acţiunilor lor. Ei efectuează o alegere de ordin tehnic şi economic care îi conduce la o combinaţie de resurse şi producţii. Deci îşi asumă un risc care va avea un impact important, în principal asupra rezultatelor economice ale exploataţiei. Agricultorii adoptă astfel decizii, deci efectuează activităţi manageriale. Unica modaliatate de a micşora gradul de risc este de a mări gradul de informare. În acest sens, tehnologia informatică este singura care poate pune la dispoziţia decidenţilor informaţiile necesare sub forma unor colecţii de date.

Dezvoltarea informaticii, atât prin apariţia calculatoarelor foarte performante, cât şi prin dezvoltarea gândirii informatice, a industriei de programe şi a sistemelor informatice îndeosebi, a condus la un mod de organizare informaţională ce răspunde foarte bine necesităţilor ridicate de un domeniu atât de complex cum este agricultura.

În agricultură, sistemul informatic prezintă următoarele caracteristici: posibilităţile materiale ale producătorilor agricoli individuali şi chiar a

unor manageri (şefi de exploataţie) sunt reduse, ceea ce-i determină să-şi creeze propriile sisteme informatice;

lipseşte motivaţia producătorilor agricoli de a-şi crea propriile sisteme informatice;

există o varietate de locuri de producere a informaţiei şi de aceea informaţiile nu sunt omogene;

utilizatorii sunt eterogeni, aceasta presupunând forme diferite de adresabilitate, astfel încât informaţia să poată fi recepţionată în condiţii corespunzătoare;

durata de reacţie a sistemului la o anumită decizie în agricultură poate fi echivalată cu compromiterea sau salvarea recoltei, fiind astfel esenţială definirea timpului real;

datele nu sunt standardizate şi sistemele nu sunt sincronizate pentru a schimba informaţii între ele;

fluxurile informaţionale orizontale şi verticale nu sunt coerente, unice, fără suprapuneri şi în timp real;

natura ciclică a producţiei, determinată de factori naturali şi biologici, se manifestă prin instabilitatea şi sezonalitatea producţiei, ceea ce implică scoaterea informaţiei în afara timpului real, cu consecinţe negative asupra actului decizional;

65

agricultura lucrează pe terenuri întinse, astfel că, modalităţile de culegere a informaţiilor sunt variate şi uneori dificil de realizat, iar transmiterea şi prelucrarea informaţiilor se face defectuos;

informaţia nu ajunge la utilizatorul final direct, prin metode adecvate şi credibile;

feed-backul informaţional lipseşte; majoritatea fermierilor nu sunt familiarizaţi cu utilizarea calculatorului şi

a dispozitivelor informatice, ceea ce duce la scăderea abilităţii lor de a folosi sistemul informatic;

forţa de muncă este utilizată sezonier; referinţele55 au un rol important în interpretarea rezultatelor obţinute în

urma prelucrării informaţiilor dintr-un sistem informatic.

Rolul prelucrării datelor, care împreună cu organizarea sistemului şi a comunicaţiilor constituie sistemul informatic, este să acopere în principal următoarele cerinţe: să satisfacă în cea mai amre parte necesarul de prelucrări ale exploataţiei agricole, prin existenţa a cât mai multe aplicaţii; să furnizeze informaţiile necesare funcţionării sistemului obiect, sintetic sau analitic, după caz; să fie performantă tehnic, fiabilă şi de calitatea impusă prin standarde; să fie ieftină; să conţină echipamentele neceare, dimensionate corespuzător cerinţelor de prelucrare; să asigure funcţionarea în „timp real” şi comanda sigură a proceselor, acolo unde este cazul; să asigure stocarea datelor necesare şi arhivarea acestora; să funcţioneze în condiţiile specifice mediului agricol; să poată funcţiona pe „părţi”; să fie dezvoltabilă atât din punct de vedere hard cât şi soft; să asigure integriatea datelor şi securitatea acestora; să prevadă prelucrările necesare transmiterii prin sisteme de comunicaţie a informaţiilor necesare; să fie uşor implementabilă şi exploatabilă;

55 Referinţele sunt informaţii tehnice, economice sau financiare din afara fermei (spre deosebire de informaţiile tehnice, contabile sau financiare ce provin din interiorul fermei) a căror valoare este folosită pentru măsurare şi comparare în vederea explicării rezultatelor obţinute în urma prelucrării informaţiilor dintr-un sistem informatic – Bernard Del’Homme – Information and decision in agriculture: how relevance in management diagnosis is improved by an Expert System, First European Conference for InformationTechnology in Agriculture, Copenhagen, 15-18 June, 1997, www.dina.dk/efitaconf/ program/paperspdf/vi_b_2.pdf.

66

să fie apropiată de utilizator; să conducă la creşterea eficienţei exploataţiei în ansamblu şi a tuturor proceselor de conducere în special.

Un mod de abordare cu adevărat sistemic este necesar în acest domeniu – agricultura – pentru a cuprinde noile cereri ale fermierilor în ce priveşte software-ul agricol. Noul sistem informatic va trebui, de aceea, să fie global în ce priveşte ferma (vor fi incluse toate domeniile cum ar fi: managementul turmelor, contabilitatea, managementul comercial etc.) şi să ia de asemenea în calcul mediul. Aceasta înseamnă că software-ul ce va fi utilizat, va fi integrat într-un sistem agricol general (va trebui de exemplu, să permită schimbul de date dintre fermă şi birourile contabile sau bancă).

4.3. Rolul sistemului informatic în asigurarea rentabilităţii şi dezvoltării durabile a exploataţiilor agricole

Sporirea competitivităţii presupune ca orice exploataţie agricolă să elaboreze un proiect propriu de management al producţiei, care va cuprinde atât fluxul factorilor de producţie cât şi fluxul informaţiilor referitoare la obiectul său de activitate. În acest context, informatica îşi aduce o contribuţie deosebită în sensul informatizării problemelor de management şi mai ales pentru analiza apriori, sub aspect informatic, a elementelor componente ale problemelor manageriale, îndeosebi pentru analiza rentabilităţii.

Aplicarea informaticii se face în interiorul firmei, cât şi în exteriorul acesteia. În interiorul firmei, informatica are un rol important pe termen scurt şi mediu,

în organizarea funcţiilor firmei (comercială, de personal, financiară), prin folosirea simulărilor şi a sistemelor expert în management.

În exteriorul firmei, informatica are un rol important în intermedierea legăturilor acesteia cu băncile de date, ceea ce permite o analiză rapidă şi completă a pieţei, influenţând astfel planul de producţie al firmei pe termen lung şi permiţând circulaţia informaţiilor spre cele şase mari categorii de utilizatori 56sub forma mesageriei electronice, a cataloagelor, a comenzilor.

Utilizarea ordinatoarelor, drept mijloc de calcul performant, conduce la reducerea timpului de prelucrare a datelor şi la creşterea eficienţei la toate nivelurile manageriale. Ajutorul informaticii în activitatea decizională îmbracă cel puţin două aspecte şi anume:

- folosirea sistemelor de simulare atât în ordonanţarea producţiei, cât şi în implementarea diferitelor propuneri de soluţii la nivelul atelierelor de producţie;

- utilizarea inteligenţei artificiale (sistemele expert) pentru mentenanţă, pentru ordonanţarea producţiei.56 Cele şase mari categorii de utilizatori sunt: cumpărătorii, furnizorii, acţionarii, angajaţii unităţii, creditorii, organismele guvernamentale, Oprea Dumitru – Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii, Editura Graphix, Iaşi, 1995, pg. 15.

67

Nevoile manageriale pot fi urmărite în mod egal şi analog la diverse firme sub aspect economic, social sau politic. O astfel de analiză este de neconceput fără folosirea informaticii. Ea trebuie să ţină cont de structura producţiei, cantitatea totală de fabricat, mărimea seriei de fabricaţie, organizarea celulelor de producţie, tipul de vânzare a produselor pe piaţă.

Fermierii trebuie să facă o evaluare regulată a performanţelor exploataţiei agricole, mai exact o analiză a rentabilităţii. De aceea, pentru a administra cu succes, ei trebuie să fie capabili să se adapteze rapid la schimbările din mediul economic. Fermierii trebuie să-şi modifice continuu alegerile în ceea ce priveşte: producţia, investiţiile, cheltuielile cu personalul etc.

De aceea, ei trebuie să evalueze situaţia economică a fermei (exploataţiei) în mod regulat, să stabilească un diagnostic astfel încât să poată lua cea mai bună decizie la momentul cel mai bun. Acest diagnostic, stabilit în urma unei analize a situaţiei economico-financiare a exploataţiei, necesită colectarea şi prelucrarea câtorva tipuri de date economice (atât tehnice cât şi financiare) care, prelucrate, memorate şi prezentate corespunzător vor ajuta managerul (şeful exploataţiei) în analizarea situaţiilor şi luarea deciziilor cele mai bune.

Astfel, rolul sistemului informatic este de a furniza informaţiile de management decidenţilor la diferite nivele ale organizaţiei şi anume:

- pentru a planifica cele mai bune alocări de resurse (de exemplu: alocarea personalului, mobilităţi şi cantitatea de resurse operaţionale cerute);

- pentru a alege o variantă din mai multe posibile sau pentru a conduce un studiu asupra impactului utilizării anumitor resurse;

- pentru a controla zilnic operaţiile, cum ar fi compararea rezultatelor actuale obţinute cu cele planificate.

Locul pe care-l ocupă astăzi asistenţa calculatorului pe întregul parcurs al activităţii de conducere, asistenţă care este pe punctul de a facilita accesul la un management de tip superior, caracterizat printre altele de eliminarea hârtiilor de orice fel şi înlocuirea lor cu informaţii afişate pe monitoare, precum şi de integrarea cu calculatoare a problemelor de fabricaţie şi lucrări tehnice şi administrative este deosebit de important.

Chiar dacă utilizarea calculatorului a devenit frecventă în managementul agricol, software-ul clasic în agricultură nu este adaptat la gândirea umană. Este necesar să aplicăm noile metodologii: utilizarea inteligenţei artificiale şi mai exact a sistemelor expert.

Producţia agricolă a evoluat către o afacere complexă, necesitând acumularea şi integrarea cunoştinţelor şi informaţiilor din mai multe surse diferite. Pentru a rămâne competitiv, fermierul modern apelează adesea la specialişti şi consultanţi pentru a-i furniza informaţii în vederea luării unor decizii. Din nefericire, asistenţa specialiştilor nu este întotdeauna disponibilă atunci când are nevoie fermierul. Pentru a rezolva

68

această problemă, sistemul expert a fost identificat ca o unealtă puternică cu potenţial extensiv în agricultură.

Sistemele expert sunt destinate să simuleze raţionamentul uman prin intermediul unui program informatic57. Un sistem expert poate furniza un nivel îmbunătăţit al suportului decizional, într-un timp şi un stil integrat, oricând un fermier îl solicită. El dă informaţii necesare pentru reducerea unor inputuri. De asemenea, sistemul expert poate determina scăderea impactului dăunător al mediului asociat cu pesticide şi fertilizatori folosiţi, îmbunătăţind astfel rentabilitatea fermei şi reducând riscurile economice.

Astfel, sistemul expert poate automatiza diagnosticul de management al fermei, putând sesiza, analiza şi chiar emite decizii de redresare a eventualelor abateri de la comportamentul optim58. Sistemul expert proiectat dintr-o perspectivă ecologică este un sistem complex şi foarte interdependent, astfel încât modificarea unei singure componente determină schimbări în întregul sistem. El simulează modul în care fermierul trebuie să abordeze problema-soluţie considerând exploataţia agricolă ca un organism întreg şi face recomandări de management complexe.

Beneficiul direct, dificil însă de măsurat, constă în randamentul serviciilor şi organelor de decizie însărcinate cu realizarea şi analizarea a numeroase studii. De asemenea, datorită utilizării sistemelor expert, calitatea deciziilor este ameliorată, deoarece acestea au posibilitatea studierii unor scenarii mai profunde şi mai variate şi iau în considerare mai multe criterii.

Introducerea unui sitem expert va ameliora calitatea deciziilor. De exemplu, în alocarea resurselor sau organizarea livrărilor, specialiştii umani se descurcă foarte bine pe termen scurt. În schimb, pe termen lung, este eficientă utilizarea sistemului informatic care are o capacitate de memorare mult mai mare decât a unui specialist, ceea ce-i permite să efectueze raţionamente identice, având o mare capacitate de anticipare. De asemenea, în planificarea strategică, sistemul expert permite gestionarea unui număr de scenarii ce nu pot fi luate în considerare de către expertul uman.

Prin urmare, sistemele expert deschid largi posibilităţi raţionamentelor, prin explorarea unui număr de variante incomparabile cu acelea care sunt posibile în mintea omului, în activităţile de planificare şi concepţie acest factor de ameliorare a deciziilor având o importanţă deosebită.

Mai există un aspect de care trebuie să ţinem seama şi anume: structurarea cunoştinţelor. Prin realizarea unui sistem expert se aduce o modelare şi o structurare de cunoştinţe care nu sunt la fel de bine realizate de către un specialist. Această

57 Benchimol G., Levine P., Pomerol J. Ch. - Sisteme expert în întreprindere, Editura tehnică, Bucureşti, 1993, pg. 19.

58 Zaharie Dorin, Năstase Pavel, Albescu Felicia, Bojan Irina, Mihai Florin, Liana Anică- Popa – Sisteme expert. Teorie şi aplicaţii, Editura Dual Tech, Bucureşti, 1999, pg. 7.

69

structurare, dar mai ales modelare, atunci când sunt bine făcute, aduc mari beneficii întreprinderii.

Sistemul expert este unealta pentru managementul agricol, deoarece el poate furniza ştiri integrate şi interpretative de care fermierii au nevoie din ce în ce mai mult. Totuşi, dezvoltarea sistemelor expert pentru agricultură este destul de recentă şi utilizarea unui astfel de sistem în agricultură nu este extrem de agreată.59

4.4. Modele de utilizare a sistemelor informatice în analiza complexă a exploataţiilor agricole

În agricultură există numeroase sisteme informatice, clasificate în patru categorii60:

1. Sistem informatic bancă de date (Databank Information System) – care observă, clasifică şi memorează orice articole ale datelor care ar putea fi fi utile decidentului, cum ar fi:

- date la nivel de oraş, regiune sau zonă: numărul de ferme; numărul de unităţi de pământ arabil (hectare, acri etc.); cantităţile de inputuri aplicate anual pe fiecare fermă; producţia anuală pentru cultura selectată după o unitate de pământ.

- date interne ale organizaţiei: numărul personalului suplimentar pe categorii şi repartiţia acestuia pe oraş, regiune sau zonă; numărul de ore de lucru dedicate de către personal preocupării alese pentru un oraş, regiune sau zonă; costurile totale cu salariile extinderii şi alte cheltuieli după oraş regiune sau zonă; numărul de procese interne conduse pentru tehnologiile fermei selectate după regiuni sau one; numărul de radio, TV şi medii listate privind tehnologiile fermei selectate după perioada de timp şi regiune sau zonă.

Fiecare dintre aceste baze de date pot fi totalizate şi convertite într-o singură prezentare tabelară a informaţiilor de interes pentru management.

2. Sistem informatic previzional (Predictive Information System) – care mută colecţiile de date pure aflate la distanţă şi furnizează pe baza acestora previziuni relevante pentru fundamentarea deciziilor. Astfel, tabelele conţinând informaţiile prezentate în paragraful anterior, pentru un oraş, o anumită regiune sau zonă ar putea furniza: rapoarte între numărul de ferme şi diferitele categorii de personal, rapoarte între totalul suprafeţelor arabile şi diferitele categorii de personal, totalul resurselor fianciare alocate pe an pentru problemele gricultorilor selectaţi, totalul resurselor financiare, cheltuieli salariale şi de operare, alocate pe an pentru rezolvarea diferitelor probleme ale agricultorilor.

59 Travis J.W., Latin R.X. - Development, implementation and adoption of expert systems in plant pathology, Annual Review Phytopathology, 1991, pag. 343.60 Mason R.D., Swanson B.E. – Measurements for management decision, MA: Addison - Wesley, 1981.

70

Informaţiile obţinute din aceste tipuri de analize sunt totalizate în două formate tabelare, fiind adesea comparate în timp. Managerii pot utiliza astfel de informaţii pentru a face previziuni privind costurile sarcinilor particulare pentru planificările propuse sau ca o bază pentru previzionarea rezultatelor dacă este dată o schimbare.

3. Sistem informatic de elaborare a deciziilor (Decision Making Information System). Acesta face un pas înainte în procesul de luare a deciziilor şi încorporează sistemul de valori ale organizaţiei sau criteriul acesteia pentru alegerea valorilor alternative. Valorile organizaţiei sunt multiple şi variate. Acestea includ preocupările pentru rezolvarea problemelor agricultorilor, creşterea şi susţinerea pentru stabilitatea veniturilor agricultorilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii acestora. Ele includ de asemenea, intenţia de a furniza bunăstarea pentru membrii personalului de conducere (pregătire, salarii adecvate etc.) ajutându-i în procesul producerii dezvoltării economiei rurale.

4. Sistem informatic de luare a deciziilor (Decision-Taking Information System) – este un sistem de decizii în care sistemul informatic şi decidentul este unul şi acelaşi. Managementul este atât de încrezător în însuşirile încorporate în sistem încât iniţiază acţiuni din însăşi sistemul (de exemplu: sistemul de pilotare automată a avionului, producţia automatizată a automobilelor).

Alegerea unui sistem informatic potrivit depinde de natura deciziilor pe care le suportă. În timp ce deciziile nestructurate sunt utilizate de sistemele informatice din prima categorie, cele înalt structurate, cum ar fi planul de producţie, sunt utilizate de sistemele informatice din categoria a patra.

Deşi România a fost direct conectată la realităţile mondiale în prima jumătate a acestui secol, izolarea în perioada postbelică a echivalat cu o sustragere de la efectele revoluţiei informatice şi exploatării cunoaşterii ca resursă distinctă.

În sinteza grafică prezentată în figura 11 este structurată conectarea României faţă de realităţile mondiale.

4.5. Eficienţa sistemelor informatice destinate sectorului agricol

Eficienţa economică a oricărui sistem informatic, în general, este redată de raportul dintre rezultatul util (efectul sistemului informatic în procesul de conducere şi execuţie) şi cheltuielile acumulate pentru realizarea efectului dorit.

Eficienţa economică a sistemului informatic este dependentă de îndeplinirea următoarelor condiţii: conducerea unităţii agricole beneficiare primeşte informaţii adecvate, reale

corespunzătoare cantitativ şi calitativ, utilizate pentru fundamentarea deciziilor tactice, strategice şi curente;

71

asigurarea unui optim de informaţii pentru conducerea compartimentelor funcţionale implicate, inclusiv pentru organismele economice externe exploataţiei agricole;

utilizarea unui volum minim de resurse financiare, umane şi materiale pentru atingerea parametrilor sistemului proiectat.

Printre factorii calitativi de bază privind eficienţa funcţionării unui sistem informatic pot fi:

sporirea calităţii prelucrării informaţiei în urma sistematizării şi generalizării ei şi micşorarea cheltuielilor de muncă;

excluderea dublării şi denaturării informaţiilor; organizarea raţională a fluxurilor informaţionale; orientarea personalului din compartimentele funcţionale ale exploataţiei

agricole de la activităţi de rutină spre activităţi de concepţie (analiză, pregătirea propunerilor noi privind luarea deciziilor etc.);

îmbunătăţirea controlului gestiunii economice; transmiterea operativă a informaţiilor complete şi necesare pentru sistemul de

conducere etc.

4.5.1 Caracteristicile funcţionale şi economice ale unui sistem informaticSistemele informatice pot fi caracterizate printr-un ansamblu de caracteristici

funcţionale şi economice care să ateste eficienţa şi utilizarea lor.Caracteristicile funcţionale redau capacitatea exploataţiei agricole de a

răspunde rapid şi eficient la cerinţele informaţionale necesare deciziilor în vederea asigurării optimului economic.

Caracteristicile economice reflectă efecte rezultate din funcţionarea noului sistem informatic proiectat; aceste caracteristici sunt influenţate de factori organizatorici, tehnici şi informaţionali specifici unităţilor beneficiare.

Metodologia recomandǎ utilizarea a douǎ grupe de indicatori pentru exprimarea eficienţei economice a sistemelor informatice: indicatorii efectelor economice şi indicatorii sintetici.

Indicatorii efectelor economice se caracterizează în rezultate directe şi indirecte apărute în activitatea curentă a unităţii beneficiare. Efectele economice directe se datorează influenţei exercitate de către sistemul informatic asupra sistemului economic al UE şi se reflectă practic prin intermediul indicatorilor economico-financiar. Efectele economice indirecte reflectă sporul fizic şi valoric de producţie, reducerea costurilor, încasările şi economiile valutare obţinute prin introducerea, implementarea şi exploatarea curentă a noului sistem etc. Indicatorii efectelor economice se regăsesc în:- sporul anual al volumului producţiei – marfǎ;- economia anualǎ indirectǎ obţinutǎ pe baza reducerii cheltuielilor de producţie;

72

- economia anualǎ directǎ obţinutǎ prin diminuarea cheltuielilor de funcţionare a sistemului informaţional, ca urmare a introducerii tehnice electronice de prelucrare a datelor.

Indicatorii sintetici cuantifică eficienţa economică obţinută prin exploatarea sistemului informatic ca o instituţie a unităţii economice beneficiare. Cei mai reprezentativi indicatori sintetici sunt:- coeficientul eficienţei economice;- durata de recuperare a cheltuielilor iniţiale;- coeficientul rentabilitǎţii cheltuielilor de realizare a sistemului informatic.

4.5.2. Căi şi mijloace de creştere a eficienţei economice a sistemelor informatice

În condiţiile actuale, informaticii îi revine un rol deosebit în procesul de perfecţionare a conducerii activităţii economico - sociale.

Ca urmare, se impune ca proiectanţii şi utilizatorii de sisteme informatice să găsească cele mai raţionale soluţii funcţionale şi constructive de proiectare a sistemelor respective, astfel încât să asigure o creştere a eficienţei economice a întregii activităţi economico - sociale din unităţile economice. Pentru aceasta este necesar ca toţi proiectanţii de sisteme informatice să identifice toţi factorii care influenţează eficienţa economică a sistemelor informatice proiectate, să acţioneze în aşa fel încât să le sporească aportul pozitiv şi să-l diminueze pe cel negativ.

În acest sens se poate acţiona pe următoarele căi: aplicarea proiectelor tip şi a programelor existente, în Biblioteca Naţională de

Programe; perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de elaborare a programelor (programare

structurată, programare modulară, etc.); realizarea de sisteme informatice ierarhizate, capabile să satisfacă cerinţele

tuturor utilizatorilor; dimensionarea şi utilizarea raţională a mijloacelor de prelucrare şi a suporturilor

purtători de informaţii ca urmare a prelucrării distribuite a datelor; eliminarea operaţiilor de pregătire a purtătorilor tehnici prin culegerea

informaţiilor la locul de generare a acestora, direct pe purtătorii tehnici; reducerea diferitelor tipuri de erori (de introducere a datelor, de programare, de

operare la calculator, de sisteme de calcul, etc.); elaborarea, punerea în funcţiune şi dezvoltarea eşalonată a componentelor

sistemului informatic; raţionalizarea circuitelor informaţionale şi simplificarea sistemului de evidenţă; proiectarea şi cercetarea asistată de calculator a sistemelor informatice; alegerea celor mai eficiente forme, metode, tehnici, proceduri şi mijloace de

organizare a datelor şi proceselor de prelucrare;73

dotarea cu echipament de calcul în structura adecvată şi cu caracteristici tehnico - economice care să permită execuţia întregii game de operaţii, ca unul dintre factorii cei mai importanţi pentru creşterea eficienţei economice a sistemelor informatice, deoarece nivelul de dotare tehnica determină în bună măsură utilizarea celor mai eficiente metode şi tehnici de organizare a datelor şi proceselor de prelucrare;

realizarea unui echilibru optim între efectele sistemului informatic şi valoarea resurselor alocate.

Efectele economice totale pe care le regăsim, sub o formă sau alta, în rezultatele economico-financiare ale unei exploataţii agricole, ca urmare a contribuţiei sistemului său informatic la creşterea producţiei fizice, reducerea cheltuielilor directe de producţie şi a celor generale de funcţionare ale unităţii sunt o rezultantă directă a efectelor cantitative şi calitative ale componentelor sistemului prin intermediul cărora se asigură informaţiile necesare şi suficiente pentru conducerea şi funcţionarea activităţilor tehnice, de producţie, economico-financiare şi social-administrative. Efectele economice potenţiale totale (Ea) ale unui sistem informatic, ce conduc în mod nemijlocit la creşterea venitului net al unităţii economice, se compun din:

1. Efecte economice ce pot fi obţinute din creşterea volumului de producţie marfă (Ep) ca urmare a contribuţiei componentelor sistemului.

2. Efecte economice ce pot fi obţinute din reducerea cheltuielilor directe de producţie (Ec) ca urmare a contribuţiei componentelor sistemului la: diminuarea consumurilor de resurse umane, materiale, energetice; creşterea nivelului de normalizare, standardizare a reperelor şi subansambelor; scurtarea refluxurilor tehnologice de fabricaţie; optimizarea programelor de fabricaţie; reducerea cheltuielilor de transport şi depozitare; reducerea cheltuielilor neeconomicoase; etc.

3. Efecte economice ce pot fi obţinute din reducerea cheltuielilor generale ale unitǎţii economice (Eg) ca urmare a contribuţiei componentelor sistemului la: raţionalizarea sistemului de evidenţǎ operativǎ, contabil-financiar şi statistic; utilizarea eficientǎ a personalului muncitor de specialitate tehnico-economic şi reducerea relativǎ a personalului muncitor administrativ - funcţionǎresc etc.

Efectele economice sunt datorate unor factori de bază, dintre care amintim:- modernizarea procesului de conducere tactică, strategică şi operativă;- furnizarea automată a unor variante de decizii pentru conducere;- alegerea soluţiilor optime de decizie cu ajutorul modelelor matematice;- minimizarea timpului de răspuns pentru noul sistem informatic şi mărirea gradului de informatizare a activităţilor principale şi auxiliare. Eficienţa economică este dependentă de îndeplinirea următoarelor condiţii:

74

-conducerea beneficiarului primeşte informaţii pertinente, reale, care corespund cantitativ şi calitativ, fundamentării riguroase şi operative a deciziilor tactice, strategice şi curente;- asigurarea unui necesar optim de informaţii pentru conducerea compartimentelor funcţionale implicate şi pentru partenerii cu care are relaţii beneficiarul sistemului;- utilizarea unui volum minim de resurse financiare, umane şi materiale pentru atingerea parametrilor proiectaţi ai sistemului. Indicatorul eficientei economice este dat de raportul dintre efectele economice potenţiale anuale şi valoarea resurselor informatice proiectate pentru funcţionarea sistemului informatic şi /a componentelor sale, constituie principalul indicator de fundamentare tehnico-economică a variantelor de realizare a sistemului şi / a componentelor lui deoarece el exprimă cel mai sintetic economicitatea concepţiei şi soluţiilor tehnice proiectate (structură, metode, proceduri şi mijloace) şi implicit rentabilitatea.

4.6. ConcluziiAgricultura de precizie este un concept recent care situează fundamentele sale

în conştientizarea necesităţii evoluării către o agricultură durabilă, ce respectă mediul. Ea implică aplicaţii precise ale inputur-ilor în timp şi în spaţiu. Este un concept la care toţi fermierii trebuie să adere. Ştiinţa şi tehnologia îi ajută. Realizarea acestui obiectiv ambiţios nu poate să fie concepută fără aportul numeroaselor noi tehnologii dintre care amintim: ştiinţa informaticii, tehnicile de modelare, radiometria, teledetecţia.

Pentru a spori practicile de management care să asigure produse de înaltă calitate şi abilităţi competitive, exploataţiile agricole vor trebui să adopte un management corespunzător şi metode de asistare a deciziei.

Informaţiile reprezintă premise ale adoptării unei viziuni sistemice, prospective şi integratoare, în activitatea de management a firmei. Informaţiile trebuie percepute de manageri ca o parte a patrimoniului aflată sub directa lor responsabilitate şi administrare. Informaţia este o resursă strategică a firmei, atât în plan economic generând avantaje concurenţiale, iar în plan managerial reprezentând un element integrator, antientropic. Managementul de vârf trebuie să se concentreze, atât asupra mediului intraorganizaţional, dar şi a celui extraorganizaţional, a cărui pondere informaţională este în continuă creştere.

În unele firme din ţara noastră, informaţiile necesare luării deciziilor se culeg din surse ocazionale, pe măsura apariţiei diferitelor probleme fapt care duce la existenţa unor informaţii inexacte, incomplete şi tardive determinând o funcţionarea greoaie, neeconomică şi numeroase sincope a funcţionării agenţilor. Implementarea conceptului de management al informaţiei presupune desfăşurarea următoarelor activităţi specifice: conceperea şi actualizarea de proiecte strategice în domeniul

75

informaţional; aplicarea unor soluţii de restructurare coerente; descrierea de standarde de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare a datelor; asistarea la nivel înalt a utilizatorilor finali. Pentru viitor firmele vor trebui să se preocupe mai mult de integrarea informaţiei, de administrarea acesteia şi de compatibilitatea cu alte resurse (materiale, umane, financiare). În acest sens agenţii economici din ţara noastră vor defini ca prioritate supravegherea deosebită a costurilor de achiziţie şi actualizare a informaţiei, precum şi cuantificarea beneficiilor datorate acesteia.

În concluzie, un manager profesionist trebuie să pună accent şi pe creşterea importanţei informaţiilor obţinute în timp real, pe valorizarea în mai mare măsură a informaticii în luarea deciziilor, respectiv în conceperea unor alternative pentru procesele de conducere.

76