Prof. univ. dr. Vasile VÎNTU

CULTURA PAJI{TILOR {I

A PLANTELOR FURAJERE

SUPORT DE STUDIU I.D.

AGRICULTURĂ

-2003-

PROGRAMA ANALITICĂ

1. PRODUCEREA FURAJELOR PE PLAN MONDIAL {I ÎN ŢARA NOASTRĂ

1.1. Furajele: definiţie, clasificare, surse1.2. Pajiştile: definiţie, clasificare, răspândire, importanţă şi producţii; vegetaţia

2. PRINCIPALELE TIPURI DE PAJI{TI DIN ŢARA NOASTRĂ2.1. Pajişti zonale2.2. Pajişti intrazonale

3. TEHNOLOGIA ÎMBUNĂTĂŢIRII PAJI{TILOR3.1. Lucrări de suprafaţă3.2. Lucrări radicale

4. ÎNFIINŢAREA PAJI{TILOR TEMPORARE4.1. Pajişti temporare în locul pajiştilor permanente degradate4.2. Pajişti temporare în teren arabil

5. FOLOSIREA PAJI{TILOR5.1. Folosirea pajiştilor prin păşunat5.2. Folosirea pajiştilor prin cosit5.3. Folosirea mixtă-alternativă a pajiştilor

6. GRAMINEE ANUALE FURAJERE6.1. Porumbul furajer; 6.2. Iarba de Sudan; 6.3. Sorgul6.4. Raigrasul aristat; 6.5. Meiul, dughia şi ciumiza; 6.6. Alte

graminee

7. GRAMINEE PERENE FURAJERE

8. LEGUMINOASE ANUALE FURAJERE8.1. Mazărea furajeră;8.2. Măzărichile; 8.3. Bobul; 8.4. Latirul şi lupinul; 8.5. Soia şI

fasoliţa

9. LEGUMINOASE PERENE FURAJERE9.1. Lucerna; 9.2. Trifoiul roşu şi trifoiul alb9.3. Sparceta; 9.4. Ghizdeiul; 9.5. Sulfina

10. RĂDĂCINOASE {I TUBERCULIFERE FURAJERE10.1. Sfecla furajeră; 10.2. Gulia furajeră10.3. Morcovul furajer; 10.4. Topinamburul

11. CUCURBITACEE {I ALTE PLANTE FURAJERE11.1. Cucurbitacee11.2. Alte plante furajere suculente11.3. Plante melifere

12. CONVEIERUL VERDE12.1. Definiţie, tipuri, principii de organizare

12.2. Tehnica întocmirii conveierului verde

13. ÎNSILOZAREA FURAJELOR13.1. Importanţa însilozării; 13.2. Procesele biochimice din

timpul însilozării13.3. Tehnologii de însilozare; 13.4. Tipuri de silozuri13.5. Aprecierea calităţii nutreţului murat

MODULUL I

PRODUCEREA FURAJELOR PE PLAN

MONDIAL {I ÎN ŢARA NOASTRĂ

FURAJELE: definiţie; clasificare; surse

• Furajele- produse de origine vegetală, animală, minerală

sau de sinteză folosite în hrana animalelor.

• Clasificare:

Ä -după origine:

Ä - valoarea nutritivă: concentrate, voluminoase

Ä - conţinutul în apă: suculente, >55%; uscate, 15-

17%

Ä - modul de producere: naturale, cultivate,

industriale

După conţinutul în apă, substanţe nutritive şi origine: 8

grupe de furaje:

• fibroase

• suculente

• grosiere

• concentrate

• substanţe energetice

• substante minerale

• aditivi furajeri

• preparate furajere

Surse de furaje:

• pajiştile permanente (3,44 mil ha paşuni + 1,51 mil ha

fâneţe) è 79%;

• - pajiştile temporare;

• - culturile furajere perene;

• - culturile furajere anuale;

• - culturile furajere succesive

Pajiştile : definiţie, clasificare, importanţă,

răspândire

Pajiştea reprezintă suprafaţa de teren acoperită cu

vegetaţie ierboasă, alcătuită în cea mai mare parte din

plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice, a căror

producţie este utilizată în alimentaţia animalelor prin

păşunat sau cosit.

Importanţa economică şi ecologică.

Pajiştile reprezintă:

- sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru

animalele domestice. În România, se apreciază că pajiştile

permanente asigură circa 40% din masa verde şi 25% din

fânul necesar alimentaţiei animalelor;

- habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice

- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului

- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului

- sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri

de recreere; contribuie la conservarea unor ecosisteme

naturale în scop ştiinţific, la păstrarea unor frumuseţi

naturale.

Clasificarea pajiştilor:

• După origine: pajişti naturale şi temporare.

• Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe pe care

vegetaţia ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor ele se

împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale

secundare .

• Pajiştile naturale primare. Acestea sunt reprezentate de

pampa argentiniană, stepa rusească, savana africană,

marile câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu

ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine. În

România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin

ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine,

suprafaţa lor fiind aproximativ 100.000 hectare.

• Pajiştile naturale secundare, formate pe locul fostelor

păduri defrişate de om, supuse în continuare influenţei

activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o

mare diversificare sub aspect floristic, ocupă cea mai mare

parte a pajiştilor naturale. În ţara nostră, pajiştile din

această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până

în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,7 milioane

hectare.

• Pajiştile temporare (artificiale, cultivate sau semănate)

sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se

însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi

leguminoase) în amestec sau solitare.

• După modul de folosire: pajiştile permanente şi

temporare pot fi împărţite în păşuni şi fâneţe.

Răspândire

Din suprafaţa totală a Terrei, după datele existente în

Production Yearbook (vol. 47/1993), suprafaţa arabilă era

de 1,2 miliarde hectare, de pajişti circa 3,4 miliarde hectare

şi de păduri circa 3,5 miliarde hectare. Însumând suprafaţa

ocupată de arabil, pajişti şi păduri, rezultă 8,1 miliarde

hectare, reprezentând 69,5% din suprafaţa uscatului,

După suprafaţa totală a pajiştilor, ordinea continentelor

este următoarea: Africa cca 24,8%, Oceania şi Australia

24,8 %, Asia 23,3%, America de Sud 14,4%, America de

Nord 10,6% şi Europa 2,3%.

În unele ţări din lume, ca Algeria, Mexic, USA, Argentina,

Brazilia, Elveţia, Grecia şi Marea Britanie, suprafaţa

pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa

ocupată de arabil.

În România suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,949

mil. ha (3,442 mil. ha păşuni şi 1,507 mil. ha fâneţe),

ponderea lor faţă de suprafaţa totală reprezintă 20,8%,

faţă de suprafaţa uscatului 21,6%, iar faţă de suprafaţa

agricolă 33,3% .

– Ponderea pajiştilor din suprafaţa agricolă

Tabelul 1

Judeţele în care ponderea pajiştilor permanente reprezintă peste 35% din

suprafaţa agricolă

Judeţul Suprafaţa agricolă

din care pajişti permanente

33.3

63.1

3.6

pajisti arabil vii+pomi

(mii ha)Suprafaţa (mii ha)

%

Harghita 406 312 76,8Hunedoara 348 255 73,3Maramureş 311 218 70,1Caraş-

Severin400 259 64,8

Bistriţa-Năsăud

285 171 60,0

Sibiu 308 183 59,4Braşov 298 176 59,1Alba 324 186 57,4Cluj 424 239 56,4Vâlcea 252 142 56,3Covasna 186 98 52,7Gorj 250 126 50,4Suceava 350 164 46,9Sălaj 239 109 45,6Argeş 345 144 41,7Neamţ 283 108 38,2Prahova 279 104 37,3

Productivitatea pajiştilor: scazută;

Ä cauze:

- terenuri cu fertilitate redusă, erodate, accidentate;

- 3-5 luni perioadă de vegetaţie la cca 50% din pajişti;

- folosire neraţională;

- cheltuieli minime de producţie;

- întreţinere necorespunzătoare.

Posibilităţi de sporire a productivităţii pajiştilor :

• îmbunătăţirea regimului trofic;

• îmbunătăţirea regimului hidric;

• înnobilarea covorului vegetal;

• refacerea radicală ;

• folosirea raţională;

• efectuarea unor lucrări minime de întreţirere

VEGETAŢIA PAJI{TILOR PERMANENTE

• Numărul speciilor de plante din pajiştile permanente

depinde de condiţiile ecologice şi modul de folosire.

• În România s-au identificat pe pajişti circa 750 specii,

valoarea lor economică fiind cuprinsă între limite foarte

largi.

• Speciile de plante din pajişti s-au împărţit pe baza

criteriului botanic şi valorii economice în: graminee,

leguminoase, rogozuri şi plante din alte familii

botanice

1. Gramineele

• au dominanţa cea mai mare în pajişti, > 30-50% (uneori

chiar 80-90%).

• în pajiştile din ţara noastră se întâlnesc 226 specii, care

aparţin la 71 genuri (Flora R.S.România, vol. XII);

• pe glob sunt descrise 869 specii de graminee, care

aparţin la 155 genuri (Flora Europaea, vol. V - )

• valoarea furajeră a gramineelor depinde de specie, de

condiţiile de creştere, faza de dezvoltare în momentul

consumului etc.

• după Larin (1950), conţinutul mediu în substanţe nutritive

brute al gramineelor din pajişti este de: 10,9% proteină

brută, 46,8% substanţe extractive fără azot, 8,0%

cenuşă, 27,5% celuloză brută.

Particularităţi morfologice şi biologice:

• Sistemul radicular: rădăcinile embrionare (primare),

(câteva zile - 3-4 luni); rădăcinile adventive ce formează un

sistem radicular fasciculat;

• unele graminee au rădăcini groase, de regulă neramificate,

cu rolul de a aproviziona planta cu apă ; la cele cu tufă

deasă se întâlnesc şi rădăcini mai groase, albicioase;

• la unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu

ciuperci, formând micorize (Holcus lanatus, Molinia

coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina); la Alopecurus

pratensis, sunt semnalate ă nodozităţi..

• Creşterea rădăcinilor - la temperatura de 150C, iar la

temperatura de 26-270C (la suprafaţa solului), creşterea

sistemului radicular încetează.

• Masa de rădăcini creşte puternic primăvara şi toamna;

Recoltările repetate diminuează sau uneori frânează

creşterea rădăcinilor;

• Indicii privind masa de rădăcini o dă producţia părţii aeriene

a gramineelor. Se admite în general coeficientul de 0,60

între masa de rădăcini şi fitomasa aeriană. .

• Între adâncimea sistemului radicular şi înălţimea

gramineelor există o corelaţie pozitivă.

• rădăcinile gramineelor – capacitate de solubilizare a

compuşilor greu solubili din sol de 2-3 ori < ca a

leguminoaselor

Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm);

• Stolonii şi rizomii - tulpini modificate (metamorfozate);

Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină)

şi limb (lamină);

• Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne

a tecii.

• Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului,

cu rolul de a închide teaca ;

• Prefoliaţia reprezintă modul de aşezare individuală a

frunzelor în mugure.; poate fi: conduplicată (cutată), când

limbul este îndoit în lungul nervurii mediane şi cele două

jumătăţi de limb se suprapun (Lolium perenne, Dactylis

glomerata) şi convolută (răsucită), când limbul este răsucit

în formă de sul spre interior (Lolium multiflorum, Festuca

pratensis, Phleum pratense).

Inflorescenţa gramineelor : spic compus, panicul spiciform şi

panicul.

- Structura unui spiculeţ: a-glume ; b-palee ; c-androceu ; d-

gineceu

Dezvoltarea şi creşterea gramineelor - două cicluri

succesive sau perioade: vegetativ ( germinaţia seminţelor,

înfrăţirea şi formarea lăstarilor); generativ ( alungirea lăstarilor

şi formarea inflorescenţelor, a fructelor şi seminţelor).

• Înfrăţirea - formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodurile de

înfrăţire situate la baza lăstarilor mamă.

• Factori favorizanţi: temperatura de 200C; umiditatea

optimă a solului , fertilitatea (în special conţinutul ridicat în

azot); modul de folosire a pajiştii, de înălţimea la care se

face prima recoltare(înlăturarea apexului) – criza înfrăţirii;

• prin procesul de înfrăţire gramineele perene formează

lăstari scurţi, formaţi numai din frunze (sterili, vegetativi) şi

lăstari alungiţi , formaţi din frunze şi tulpini ( fertili sau

generativi);

a

b

c

d

• Diferenţierea lăstarilor este determinată de specie,

condiţiile de mediu şi modul de folosire; unele graminee ca:

Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, L. multiflorum

formează lăstari generativi chiar în primul an .

- după raportul dintre cele două tipuri de lăstari,

gramineele se împart în trei grupe:

• - graminee de talie înaltă sau de etaj superior (

graminee de fâneaţă): Arrhenatherum elatius, Agropyron

repens, Agropyron intermedium, Bromus inermis, Dactylis

glomerata, Lolium multiflorum, Phleum pratense, Festuca

arundinacea etc.

• - graminee de talie mijlocie sau de etaj mediu ( cosit sau

păşunat): Agrostis stolonifera, Agropyron pectiniforme,

Agrostis tenuis, Cynosurus cristatus, Holcus lanatus, Poa

pratensis, Puccinellia distans etc.

• - graminee de talie joasă sau de etaj inferior (de

păşune): Cynodon dactylon, Agrostis rupestris, Festuca

pseudovina, Festuca valesiaca, Nardus stricta, Festuca

rupicola, Poa bulbosa etc

După modul cum se formează tufa prin înfrăţire,

gramineele perene se împart în patru grupe:

• graminee stolonifere. : Bromus inermis, Agropyron

repens, Glyceria maxima, Beckmannia eruciformis,

Phragmites communis, Poa compressa, Brachypodium

pinnatum ş.a. cu stoloni subterani, iar cu stoloni

supratereştri: Cynodon dactylon şi uneori Agrostis

stolonifera.

• graminee cu tufă rară. : Phleum pratense, Dactylis

glomerata, Arrhenatherum elatius, Lolium perenne,

Cynosurus cristatus, Agropyron pectiniforme, Trisetum

flavescens etc.

• graminee cu tufă mixtă. : Poa pratensis, Alopecurus

pratensis şi Festuca rubra ;

• Graminee cu tufă deasă. : Nardus stricta, Festuca

pseudovina, F. amethystina, F. valesiaca, Stipa lessingiana,

S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea,

Deschampsia caespitosa etc. .

Acumularea biomasei vegetale supraterestre

• Înflorirea gramineelor - etape:

• - inducţia florală ( de natură biochimică);

• - formarea inflorescenţei şi a componentelor florii;

• - înspicarea;

• - înflorirea-fecundarea (marchează începutul formării

seminţelor)

• Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică

gramineelor de a-şi reface masa organelor aeriene după

folosire prin păşunat sau cosit. Procesul de otăvire se

caracterizează prin viteză, energie şi capacitate de otăvire:

• după viteza şi energia de otăvire, gramineele pot fi grupate

astfel:

• - graminee cu otăvire rapidă - 2-3 coase pentru fân sau 4-5

cicluri de păşunat: Arrhenatherum elatius, Dactylis

glomerata, Lolium perenne, Lolium multiflorum;

• - graminee cu otăvire moderată - 2 coase pentru fân sau

3-4 cicluri de păşunat: Festuca pratensis, Phleum pratense,

Alopecurus pratensis, Trisetum flavescens etc.;

• - graminee cu otăvire lentă - o singură coasă sau 2 cicluri

de păşunat: Agrostis stolonifera, Agrostis tenuis, Bromus

inermis, Festuca rubra .

• Otăvirea depinde de: regimul de apă şi de aer din sol;

cantitatea de substanţă de rezervă, conţinutul solului în

elemente nutritive, de însuşirile speciilor, faza de creştere

în momentul utilizării şi de modul de folosire .

Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor

• Ritmul de dezvoltare reprezintă timpul necesar parcurgerii

tuturor fenofazelor, de la răsărire până la coacerea

seminţelor.

• Vivacitatea este durata vieţii de la germinaţie până la

moartea celui din urmă lăstar al tufei, rezultată dintr-o

sămânţă.

• la un ritm rapid de dezvoltare corespunde o vivacitate

scurtă şi invers - mai multe grupe:

• - Graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate

scurtă-fructifică în anul semănatului, dau producţii maxime

în anii 2-3 şi trăiesc 2-4 ani: Lolium multiflorum (trăieşte 1-2

ani), Lolium perenne (2-4 ani), Arrhenatherum elatius (3-4

ani) ş.a. .

• - Graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi

vivacitate mijlocie- fructifică în 2, dau producţii maxime

în anul 3 şi trăiesc 5-8 ani: Dactylis glomerata, Cynosurus

cristatus, Festuca pratensis, Phleum pratense ş.a. .

• - Graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate

mare- fructifică în anii 2-3, dau producţii maxime în anii 3-

4, trăiesc 10 ani sau mai mult: Bromus inermis, Poa

pratensis, Festuca rubra, Agrostis stolonifera, Alopecurus

pratensis ş.a. .

• - Graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi

vivacitate foarte mare-formează mai târziu lăstari

generativi, dau producţii maxime în anii 5-8 şi trăiesc zeci

de ani: Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca

rupicola ş.a. .

• Precocitatea gramineelor - perioada de timp de la

pornirea în vegetaţie până la înspicare. Sub acest aspect,

gramineele se împart în următoarele grupe:

• - timpurii (precoce), care înspică la circa 30-40 zile de la

pornirea în vegetaţie: Arrhenatherum elatius, Alopecurus

pratensis, Anthoxanthum odoratum, Poa pratensis, P.

bulbosa;

• - semitimpurii (intermediare), înspică după 50-60 zile de

la pornirea vegetaţiei: Dactylis glomerata, Festuca

pratensis, Lolium perenne, Agropyron pectiniforme;

• - târzii (tardive), înspică după 60-70 zile de la pornirea în

vegetaţie: Phleum pratense, Bromus inermis, Agrostis

stolonifera, Agropyron repens, Bothriochloa ischaemum.

• Prin lucrări de ameliorare s-au obţinut soiuri cu

precocităţi diferite, în cadrul aceleiaşi specii, dând

posibilitatea de a se realiza “conveiere verzi de pajişti”

cu scopul asigurării ritmice a nutreţului verde.

Acumularea substanţelor de rezervă, pentru:

• - perioadele de repaus;

• - refacerea după cosit sau paşunat

Depunerea substanţelor de rezervă:

• la baza lăstarilor (Ph. p; P. b; A. e);

• la baza frunzelor (P.p; L.p; F.p; D.g);

• în internodiile scurte de la baza lastarilor;

• în stoloni şi rizomi;

• în rădăcini

Cerinţele gramineelor faţă de apă

• gramineele perene sunt mari consumatoare de apă.

Coeficientul de transpiraţie este de 1,5-2 ori mai mare

decât la cereale, oscilând între 500 şi 1000.

• După cerinţele faţă de apă :

• - graminee xerofile, adaptate la condiţii de secetă de

lungă durată, răspândite în pajişti de stepă, silvostepă şi pe

coastele uscate însorite din zona de pădure: Bothryochloa

ischaemum, Festuca valesiaca, Bromus erectus, Cynodon

dactylon, Stipa sp.;

• - graminee mezofile, cu cerinţe moderate faţă de apă, ce

sunt răspândite în pajiştile din zona de pădure sau în luncile

râurilor din zona de stepă şi silvostepă: Arrhenatherum

elatius, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Phleum

pratense, Poa pratensis etc.;

• - graminee higrofile, cu cerinţe mari faţă de apă, cresc în

staţiuni umede sau foarte umede: Alopecurus ventricosus,

Glyceria maxima, G. fluitans, Poa palustris, Typhoides

arundinacea, Beckmannia eruciformis, Agrostis stolonifera,

Alopecurus pratensis

• - graminee hidrofile, cresc în mediul acvatic: Phragmites

australis.

Cerinţele faţă de aerul din sol

• gramineele au cerinţe diferite, în funcţie de tipul înfrăţirii:

- cerinţe mari – gramineele stolonifere;

- cerinţe moderate – gramineele cu tufă mixtă şi rară;

- cerinţe reduse – gramineele cu tufă deasă.

Cerinţele faţă de temperatură

• Gramineele perene- adaptate la temperaturi f. variate (mai

sensibile-L.p; L.m.; tinerele plante);

• Temperatura – are influenţă mare asupra înfrăţirii, dar şi

asupra creşterii ( temp. optimă 15-210C). Rezistenţă mai

mare la temperaturi scăzute au gramineele care îşi

încetează creşterea toamna mai devreme. Cositul şi

păşunatul până toamna târziu reduc rezistenţa la îngheţ..

• În funcţie de cerinţele faţă de căldură - 6 grupe:

• graminee criofile: Nardus stricta, Festuca ovina ;

• - graminee microterme: Phleum pratense, Festuca rubra;

• - graminee mezoterme: Arrhenatherum elatius, Dactylis

glomerata, Cynosurus cristatus, Bromus erectus;

• - graminee termofile: Bromus inermis, Koeleria cristata,

Puccinellia distans etc.;

• - graminee megaterme: Stipa sp, Bothryochloa

ischaemum, Festuca valesiaca etc..

Cerinţele faţă de lumină

• Gramineele perene din pajişti - cerinţe diferite faţă de

lumină.

• G. care suportă bine umbrirea : Bromus mollis, Poa

trivialis, Molinia coerulea;

• G. care suporta o umbrire moderată: Dactylis

glomerata, Holcus lanatus, Brachypodium s., Agrostis

stolonifera;

• G. care nu suportă umbrirea: Festuca rubra, Agrostis

tenuis, Arrhenatherum elatius etc..

• Folosirea pajiştilor prin păşunat asigură plantelor mai multă

lumină.

• Ä Se poate interveni pentru modificarea acestui factor de

vegetaţie prin: fertilizare, schimbarea modului de

folosire a pajiştii, alegerea speciilor la alcătuirea

amestecului de ierburi pentru înfiinţarea pajiştilor

temporare, frecvenţa cosirilor, etc.

Cerinţele gramieelor faţă de sol

• Textura şi reacţia solului determină producţia, calitatea

furajului şi răspândirea gramineelor.

• Pe soluri uşoare: Bromus inermis, Agropyron repens,

Cynodon dactylon etc., pe soluri grele şi umede:

Deschampsia caespitosa, iar pe solurile mijlocii se întâlnesc

graminee cu tufă rară şi mixtă: Lolium perenne, Dactylis

glomerata, Festuca pratensis, Festuca rubra, Poa pratensis

etc. .

• Gramineele perene sunt, în majoritate, adaptate la o reacţie

slab acidă- neutră (pH = 5,8-7,2).

• După adaptarea gramineelor faţă de reacţia solului:

• - graminee acidofile, cresc pe soluri cu pH<5,5: Nardus

stricta, Deschampsia caespitosa, D. flexuosa, Festuca

rupicola etc.;

• - graminee neutrofile, întâlnite pe soluri cu pH=6,5-7,2:

Bromus erectus, Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius,

Festuca valesiaca etc.;

• - graminee bazifile, cresc pe soluri cu pH>7,2: Alopecurus

ventricosus, Beckmannia eruciformis, Festuca pseudovina,

Puccinellia distans etc.;

• - graminee indiferente, întâlnite pe soluri de la slab acide

la cele bazice: Agropyron repens, Agrostis tenuis, Agrostis

stolonifera, Cynodon dactylon.

• Cerinţe faţă de elementele nutritive. Gramineele

perene de pajişti sunt mari consumatoare de elemente

nutritive, în special azot.

• După modul cum îşi procură hrana din sol:

- graminee autotrofe şi micotrofe;

• Micotrofismul este caracteristic gramineelor cu tufă deasă,

care reacţionează mai slab la aplicarea îngrăşămintelor.

• După cerinţele faţă de conţinutul solului în elemente

nutritive:

• - graminee oligotrofe: Bothriochloa ischaemum, Nardus

stricta, Festuca pseudovina, Molinia coerulea,

Anthoxanthum odoratum etc.;

• - graminee mezotrofe: Phleum pratense, Festuca rubra,

Cynosurus cristatus, Agrostis tenuis, Alopecurus pratensis

etc.;

• - graminee eutrofe: Arrhenatherum elatius, Dactylis

glomerata, Lolium perenne, Trisetum flavescens, Festuca

pratensis etc.

Valoarea economică a gramineelor

• Depinde de mai mulţi factori: specie, condiţii de

creştere, lucrări de intreţinere, mod de folosire, fază

de recoltare etc.

• Valoarea economică se apreciază prin : producţie şi prin

valoarea furajeră a plantelor.

• Producţia gramineelor este determinată de

particularităţile morfo-biologice, de condiţiile de mediu şi de

modul de folosire.

• Pe pajiştile de munte Ä descreşterea producţiei, pe

măsură ce creşte altitudinea (la fiecare 150-200 m < cu

10-15%).

• Producţia este neuniformă în cursul perioadei de vegetaţie,

fiind influenţată de regimul de precipitaţii şi de căldură.

• Valoarea furajeră a gramineelor din pajişti se apreciază

după compoziţia chimică, gradul de consumabilitate

şi digestibilitatea substanţelor nutritive din plante.

• Compoziţia chimică a gramineelor depinde de specie,

condiţiile de creştere, faza de dezvoltare în momentul

folosirii.

• În mod obişnuit se ia în consideraţie conţinutul plantelor în

PB şi CB, Ca, P, precum şi raportul dintre ele. Sunt

valoroase speciile: Agrostis stolonifera, Bromus inermis,

Festuca pratensis, F. rubra, Lolium perenne, L. multiflorum,

Dactylis glomerata, Phleum pratense, Poa pratensis,

Arrhenatherum elatius, etcc.

• Gradul de consumabilitate diferă de la o specie la alta,

fiind influenţat de starea de saturaţie a animalelor, faza de

dezvoltare în care se găseşte planta în momentul folosirii,

compoziţia floristică a pajiştii etc.

• După gradul de consumabilitate: 3 grupe:

• - graminee cu grad ridicat de consumabilitate: Lolium

perenne, Festuca pratensis, Phleum pratense, Lolium

multiflorum, Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata,

Poa pratensis, Alopecurus pratensis etc.;

• - graminee cu grad mijlociu de consumabilitate:

Agropyron pectiniforme, Phleum phleoides, Agrostis tenuis

etc.;

• - graminee cu grad scăzut de consumabilitate: Nardus

stricta, Deschampsia caespitosa, Calamagrostis

arundinacea, Stipa capillata, Brachypodium pinnatum etc. .

• În pajişti se găsesc puţine specii de graminee neconsumate

sau toxice: Anthoxanthum odoratum, Deschampsia

flexuosa, Stipa pennata, Glyceria maxima .

• Digestibilitatea substanţelor nutritive diferă de la o

specie la alta şi variază foarte mult în funcţie de stadiul de

creştere şi dezvoltare, modul de folosire a pajiştii .

• între digestibilitate şi consumabilitate este o

corelare directă.

Valoarea furajeră a gramineelor

Valoarea furajeră a gramineelor a fost studiată de numeroşi

cercetători, care au făcut şi clasificarea lor după această

însuşire. Pentru ţara noastră Csüros {t. şi col., 1970 au stabilit

o scară de apreciere cu opt trepte:

plante toxice ………………………………………….. nota -2

plante dăunătoare

……………………………………..

nota -1

plante fără valoare furajeră

…………………………...

nota 0

plante cu valoare furajeră slabă

……………………....

nota 1

plante cu valoare furajeră mică

……………………....

nota 2

plante cu valoare furajeră mijlocie

………………...…

nota 3

plante cu valoare furajeră bună

……………………….

nota 4

plante cu valoare furajeră foarte bună

…………...…...

nota 5

Răspândirea gramineelor

• Gramineele perene se întâlnesc în toate zonele naturale

din ţară şi pe toate tipurile de pajişti, datorită plasticităţii

ecologice mari.

• În zonele de stepă şi silvostepă sunt răspândite

gramineele xerofile: Bromus inermis, Festuca valesiaca,

Agropyron pectiniforme, A. repens, speciile genului Stipa,

Koeleria cristata, Poa bulbosa, Bothriochloa ischaemum,

Cynodon dactylon, Bromus erectus etc., iar în regiuni mai

umede se întâlnesc specii mezofile ca Lolium perenne, Poa

pratensis, Dactylis glomerata etc. .

• În etajele zonei forestiere: Phleum pratense, Festuca

pratensis, F. rubra, Lolium perenne, Arrhenatherum elatius,

Trisetum flavecens, Holcus lanatus, Agrostis tenuis,

Deschampsia caespitosa.

• În etajul subalpin şi alpin : Nardus stricta, Festuca

supina, Deschampsia flexuosa, Phleum alpinum, Poa alpina,

Agrostis rupestris, etc. .

• În luncile râurilor şi pe terenuri cu exces de

umiditate: Alopecurus pratensis, A. ventricosus, Agrostis

stolonifera, Agropyron repens, Poa pratensis, P. palustris,

Thyphoides arundinacea, Lolium perenne, Glyceria maxima,

G. fluitans.

• Pe solurile slab până la mijlociu salinizate : Festuca

pseudovina, Poa bulbosa, Agropyron pectiniforme,

Beckmannia eruciformis, Puccinellia distans, Crypsis

aculeata etc. .

• Pe nisipuri: Cynodon dactylon, Elymus arenarius, Festuca

vaginata, Koeleria glauca, Chrysopogon gryllus şi speciile

anuale Vulpia myuros, Apera spica venti, Setaria glauca,

Eragrostis minor.

• Pe turbării: Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa, iar

în tăieturi de pădure, Brachypodium sylvaticum,

Calamagrostis epigeios, Melica uniflora etc. .

2. Leguminoasele

• reprezintă 5-10% din vegetaţia pajiştilor şi numai în cazuri

deosebite ajung la >30-40% .

• vivacitatea şi plasticitatea ecologică a leguminoaselor <

decât a gramineelor, sunt mai pretenţioase faţă de

condiţiile de creştere şi la pregătirea fânului.

• valoare furajeră deosebită .

• sunt considerate plante fertilizante, care nu fac concurenţă

gramineelor din pajişti.

• O pajişte este valoroasă, când leguminoasele reprezintă

20-25% din vegetaţie.

• Unele specii de leguminoase, prin păşunat, produc

meteorizaţii, iar altele au gust amar datorită cumarinei şi

pot produce intoxicaţii la animale.

Particularităţi biomorfologice

• Sistemul radicular: pivotant, profund; masa principală de

rădăcini se găseşte la adâncimea de 0,50-0,75 m.

După profunzimea rădăcinilor:

• - L. cu înrădăcinare superficială, cu masa de rădăcini la

adâncimea de 0,4-0,5 m: Trifolium repens, T. hybridum,

Lathyrus pratensis, Vicia cracca etc.;

• - L. cu înrădăcinare medie, cu masa de rădăcini ce se

dezvoltă la adâncimea de 0,50-0,75 m: Trifolium pratense,

T. pannonicum, T. alpestre, Astragalus onobrychis etc.;

• - L. înrădăcinare adâncă, la care masa de rădăcini se

găseşte la 1,75-2,0 m adâncime, pivotul principal al

rădăcinii putând ajunge până la 8-10 m: Medicago sativa,

M. falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus etc.

La nivelul solului sau la adâncimea de 1-2 cm, între rădăcină

şi partea aeriană a leguminoaselor, se găseşte coletul.

• Rădăcina principală, împreună cu coletul trăiesc tot

timpul vieţii plantei, asigurându-i astfel perenitatea.

• Rădăcinile leguminoaselor prezintă o mare putere de

solubilizare a substanţelor mai greu solubile din sol,

datorită acidităţii secreţiilor radiculare.

• Pe rădăcini se formează nodozităţi, datorită simbiozei cu

bacteriile aerobe din genul Rhizobium, care fixează azotul

din aerul solului (100-200 kg/ha/an).

• 1% trifoi alb è3,5 Kg N/ha/an; fixare intensă: mai-iunie;

stratul de sol: 0-15 cm.

• Rădăcinile leguminoaselor prezintă o sensibilitate faţă de

adâncimea apelor freatice.

• Tulpinile leguminoaselor care se formează din mugurii de

pe colet sunt pline cu măduvă sau uneori fistuloase (Galega

officinalis, Lotus corniculatus); erecte (Melilotus albus);

ascendente (Trifolium alpestre); repente (Trifolium repens)

sau agăţătoare (Lathyrus pratensis).

• Lăstărirea la leguminoase este un proces analog cu

înfrăţirea la graminee, însă nu identic şi constă în formarea

lăstarilor ramificaţi, din mugurii de pe colet.

Depinde: de specie şi de condiţiile de mediu, fiind

stimulată de aeraţia solului, de aprovizionarea cu apă şi

elemente nutritive din sol, de folosirea raţională prin cosit şi

păşunat.

• Pe măsură ce plantele îmbătrânesc, coletul se măreşte,

partea din mijloc rămâne aproape goală, lăstarii se

formează la periferia tufei şi producţia scade.

• Ca şi gramineele, leguminoasele, formează lăstari scurţi

şi alungiţi. Speciile care formează lăstari scurţi în proporţie

mai mare (Lotus corniculatus, Medicago lupulina, Trifolium

repens, T. fragiferum) sunt plante de talie joasă, mai

potrivite pentru păşune, iar speciile la care predomină

lăstarii alungiţi (Onobrychis viciifolia, Trifolium pratense, T.

hybridum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca etc.) sunt plante

de talie înaltă şi se pretează la folosirea prin cosit.

După poziţia lăstarilor (forma de creştere):

• - leguminoase cu tufă, la care lăstarii cresc mai mult sau

mai puţin vertical; se pot folosi prin cosit sau păşunat, în

funcţie de talie: Trifolium pratense, T. hybridum, Medicago

sativa, M. falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus,

Melilotus albus etc.;

• - leguminoase cu tulpini târâtoare, cu lăstari care cresc

pe sol şi se transformă în tulpini târâtoare, iar de la nodurile

acestora se formează rădăcini adventive fasciculate şi

lăstari verticali scurţi. Ele nu suportă umbrirea, au o mare

rezistenţă la păşunat şi se refac repede în condiţiile unui

păşunat raţional: Trifolium repens şi Trifolium fragiferum;

• - leguminoase cu tulpini agăţătoare, cu ţesutul de

susţinere slab dezvoltat, sunt plante de talie înaltă, care

cresc în fâneţe şi au nevoie de multă lumină: Lathyrus

pratensis , L. tuberosus, Vicia cracca, etc.

• Frunzele: sunt compuse, rar simple (genul Genista);

frunzele compuse pot fi: trifoliate (Medicago, Trifolium,

Melilotus), penate, cu număr par de foliole (Vicia) sau cu

număr impar de foliole (Onobrychis), palmate (Lupinus). La

baza peţiolului frunzei se găsesc stipelele.

Floarea este pe tipul 5.

• Florile pot fi: solitare (Vicia sativa) sau grupate în

inflorescenţe, de tip racem (Medicago, Melilotus), capitul

(Trifolium) şi umbelă (Lotus, Coronilla).

• Fructul este o păstaie, monospermă sau polispemă,

indehiscentă sau dehiscentă. La Coronilla varia fructul se

numeşte lomentă.

• Sămânţa este exalbuminată.

Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea.

Leguminoasele au o vivacitate mai scurtă decât gramineele,

însă ritmul de dezvoltare este mai rapid.

• După aceste însuşiri : 3 grupe:

• leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate

mică, trăiesc 1-3 ani, dar se menţin în pajişti prin

autoînsămânţare: Melilotus albus, M. officinalis, Trifolium

pratense, T. arvense, T. resupinatum, T. incarnatum,

Medicago lupulina ;

• - leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu şi

vivacitate mijlocie, trăiesc 5-10 ani, dau producţii mai

mari în anii 2-3: Medicago sativa, Onobrychis viciifolia,

Trifolium repens, T. montanum, Lotus corniculatus, Anthyllis

vulneraria etc.;

• - leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate

mare, trăiesc 10-15 ani, dau producţii mai mari după 3-4

ani Trifolium fragiferum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca

etc. .

• După precocitate: L. timpurii (Medicago lupulina,

Trifolium hybridum, T. pratense, Onobrychis viciifolia); L.

tardive (Medicago falcata, Trifolium alpestre, T.

pannonicum, T. fragiferum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca

etc.); L. intermediare: Medicago sativa, Lotus c.

Otăvirea

• este mai rapidă, comparativ cu gramineele, când solul este

umed şi pajiştile sunt raţional folosite.

• După viteza şi energia de otăvire se disting:

• - leguminoase cu otăvire rapidă, care dau 3-5 recolte pa

an: Medicago sativa, Trifolium pratense, T. repens, T.

hybridum;

• - leguminoase cu otăvire moderată, de la care se obţin 2

recolte pe an: Medicago falcata, M. lupulina, Lotus

corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium pannonicum

etc.;

• - leguminoase cu otăvire slabă, care nu otăvesc sau se

refac o singură dată într-o perioadă de vegetaţie: Anthyllis

vulneraria, Astragalus onobrychis, Trifolium montanum

etc. .

Cerinţe faţă de apă şi aer a leguminoaselor:

• mai puţin pretenţioase faţă de apă.

• sunt şi specii cu cerinţe foarte mari faţă de apă, care nu

suportă seceta (Trifolium pratense, T. repens, T.

hybridum, Lathyrus pratensis, Galega officinalis) şi specii

mai puţin pretenţioase, unele fiind foarte rezistente la

secetă (Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Medicago

falcata, Melilotus officinalis etc.).

• Nu suportă excesul de apă; unele leguminoase pot creşte

pe soluri cu exces de umiditate, chiar când aceasta se

menţine 40-50 zile sau mai mult, ca Trifolium repens, T.

hybridum, T. fragiferum, Galega officinalis.

• cerinţe mai mari faţă de aerul din sol, deoarece aceste

specii trăiesc în simbioză cu bacteriile fixatoare de azot,

care sunt aerobe; mugurii de lăstărire pe colet.

Cerinţe faţă de căldură :

• L. suportă destul de bine atât temperaturile scăzute din

timpul iernii, cât şi cele ridicate din timpul verii, dar sunt

mai sensibile la oscilaţiile bruşte de temperatură din

sol şi de la suprafaţa solului, care au loc primăvara.

• Creşterea cea mai intensă la 18-270 .

• Specii rezistente la îngheţ: Lotus corniculatus,

Onobrychis viciifolia, Medicago falcata, M. sativa, mai puţin

rezistente: Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus

pratensis.

• Cerinţe faţă de lumină sunt mai mari ca la graminee,

fapt ce determină existenţa lor în proporţie mai redusă pe

pajiştile cu vegetaţie înaltă. Speciile cele mai pretenţioase

faţă de lumină sunt: Trifolium repens, T. fragiferum,

Onobrychis viciifolia, Medicago falcata etc. şi suportă

umbrirea: Lathyrus pratensis şi Lotus corniculatus.

Cerinţe faţă de sol şi substanţele nutritive

• L. preferă solurile mijlocii cu textură lutoasă, luto-

argiloasă şi nisipo-lutoasă, bogate în calciu, fără

exces de apă, bine aerisite, cu reacţie slab acidă (pH = 6-

6,5); nu suportă o aciditate f. pronunţată

• Trifolium repens creşte pe terenuri foarte acide (pH = 4-

4,5);

• Lotus tenuis, Trifolium fragiferum cresc pe terenuri

sărăturoase (pH = 8-8,5).

• Leguminoasele au cerinţe mici faţă de azot, dar mari

faţă de fosfor, calciu, potasiu şi unele microelemente (bor,

molibden; sulf) care stimulează activitatea bacteriilor

simbiotice, lăstărirea, măresc rezistenţa la îngheţ.

• După cerinţele faţă de substanţele nutritive L. pot fi:

eutrofe (Trifolium pratense), mezotrofe (Lotus

corniculatus), oligotrofe (T. medium).

Valoarea economică

• Leguminoasele au o valoare economică mare datorită

compoziţiei chimice, producţiilor mari, gradului ridicat de

consumabilitate şi digestibilitate.

• În perioada premergătoare înfloritului, leguminoasele

conţin în medie: 18-20% proteină şi 23-25% celuloză şi

cantităţi mari de vitamine.

• Leguminoasele au şi un conţinut mai mare de calciu şi

fosfor, raportul Ca/P este mai ridicat decât la graminee. De

ex.: Medicago sativa conţine 14-16 g Ca/kg s.u. (F.p.=2-3

g/kg s.u.), dar are un conţinut mai scăzut în magneziu,

cupru şi cobalt decât gramineele.

• Gradul de consumabilitate este foarte ridicat la

majoritatea leguminoaselor, atât în stare verde, cât şi sub

formă de fân. Unele leguminoase ca Lotus corniculatus,

Melilotus albus, M. officinalis etc., au un grad mijlociu de

consumabilitate, datorită gustului amar.

• Corelare între talie, otăvire şi productivitate.

• Gradul de digestibilitate - ridicat, > dacât la graminee

Răspândirea leguminoaselor

• se întâlnesc în toate zonele ţării, fiind însă mai răspândite

în zonele de silvostepă şi nemorală şi mai puţin

răspândite în regiunile uscate şi zona alpină.

• În zonele de stepă şi silvostepă: Medicago sativa, M.

falcata, M. lupulina, Onobrychis viciifolia, O. gracilis, O.

arenaria, Lotus corniculatus şi unele leguminoase anuale ca

Medicago minima, Trifolium arvense, T. campestre, Vicia

hirsuta, V. tetrasperma etc..

• În zona nemorală şi etajele nemoral şi boreal:

Trifolium pratense, Medicago falcata, Lotus corniculatus,

Lathyrus pratensis, Onobrychis viciifolia, Astragalus

onobrychis, Vicia cracca, Anthyllis vulneraria.

• În etajele subalpin şi alpin: Onobrychis transsilvanica,

Trifolium repens, T. alpestre, Genista oligosperma, Anthyllis

vulneraria, Lotus corniculatus etc. .

• În lunci, pe terenuri drenate: Medicago lupulina,

Trofolium repens, T. hybridum, Galega officinalis, Lathyrus

pratensis, Vicia cracca.

• Pe soluri salinizate: Lotus tenuis, Trifolium fragiferum, T.

striatus, T. parviflorum, M. officinalis.

• Pe nisipuri: Medicago minima, M. marina, M. rigidula,

Onobrychis arenaria, Trifolium arvense, Vicia hirsuta,

Melilotus albus

Ciperacee şi Juncacee • Familia Cyperaceae cuprinde 75 genuri cu aproximativ

4000 specii, fiind plante ierboase, perene, puţine anuale,

cu rizomi sau stoloni subterani, cu tufă rară şi deasă,

tulpina aeriană la majoritatea speciilor este trimuchiată ,

frunze sesile cu limbul liniar, plan sau cilindric; flori

actinomorfe, hermafrodite, unisexuate, dispuse în spice,

raceme sau capitule, fructul achenă.

• Sp. răspândite în pajiştile cu exces de umiditate, în bălţi,

mlaştini şi aparţin genurilor: Cyperus, Carex, Scirpus,

Heleocharis. Astfel, în mlaştini şi bălţi se întâlnesc speciile:

Carex riparia, C. acutiformis, C. vulpina, C. caespitosa,

Heleocharis palustris; în lunci umede: Carex hirta, C.

leporina, Scirpus sylvatica, Cyperus fuscus; în zona

forestieră: Carex sylvatica, C. caryophyllea; în pajişti

subalpine: Carex curvula.

• Specii mai puţin pretenţioase faţă de umiditate sunt: Carex

precox, C. caryophyllea şi C. humilis.

• pot produce intoxicaţii (Carex brevicolis) datorită unor

ciuperci ustilaginee (Ustilago grandis) .

• au un conţinut ridicat de celuloză şi de siliciu, ceea ce

le reduce consumabilitatea, producând uneori şi răniri ale

mucoaselor;

• conţinutul redus de calciu şi fosfor determină boli de

carenţă la animale.

• pot fi îndepărtate din pajişti prin drenarea terenului,

pentru eliminarea excesului de apă care favorizează

creşterea lor.

• Familia Juncaceae, cuprinde circa 220 specii, ierboase,

perene sau anuale, cu tulpini cilindrice, pline cu măduvă

spongioasă. Frunzele sunt cilindrice sau plane, florile

actinomorfe, hermafrodite, trimere, grupate în cime

terminale cu aspect de capitul sau umbelă. La unele specii

inflorescenţa este aparent laterală, deoarece frunza

bracteantă este terminală. Florile prezintă un perigon din 6

tepale membranoase, androceul din 6 stamine, iar gineceul

din 3 carpele; fructul este capsulă.

• nu sunt consumate de animale;

• invadează pajiştile umede, cresc sub formă de vetre,

înăbuşă vegetaţia valoroasă şi provoacă denivelări ale

terenului.

• sunt fără valoare economică , unele dintre ele sunt

dăunătoare animalelor, provocându-le deranjamente

digestive, anemii, afecţiuni ale aparatului urinar.

• aparţin la 2 genuri: Juncus (circa 160 specii) şi Luzula

(circa 60 specii), mai răspândite fiind: Juncus effusus, J

gerardi, J bufonius, Luzula pilosa, L silvatica, L. multiflora,

L. campestris etc.:

• Combaterea ruginilor se poate face pe cale chimică prin

tratarea cu 2,4 D (5-10 kg/ha în 500 l apă) la înflorirea

plantelor, metodă asociată cu fertilizarea pajiştilor pentru

stimularea dezvoltării plantelor valoroase.

Plante din alte familii botanice

• participarea în covorul ierbos de 20-60%, uneori şi mai

mult.

• Mai răspândite sunt speciile din familiile: Asteraceae,

Brassicaceae, Chenopodiaceae, Apiaceae, Rosaceae,

Liliaceae, Ranunculaceae.

• Sp. din această grupă, în general, acţionează nefavorabil

asupra calităţii furajului şi productivităţii pajiştilor;

• cu cât sunt mai prezente în covorul ierbos, pajiştea este

mai degradată;

• multe specii din acestă grupă sunt dăunătoare fie

vegetaţiei valoroase pajiştilor, fie produselor obţinute de la

animale, iar unele sunt toxice;

• sunt însă şi unele specii consumate de animale, având

valoare furajeră bună, iar cercetările au evidenţiat că

participarea lor până la o anumită limită în covorul ierbos al

pajiştilor permanente, este de dorit, deoarece, prin

microelementele pe care le acumulează în masa vegetală

contribuie la prevenirea unor boli de nutriţie la animale.

• Valoarea furajeră şi, în special, consumabilitatea

variază foarte mult în raport cu faza de creştere.

Majoritatea sunt mai bine consumate primăvara, la

începutul vegetaţiei, când conţinutul lor în celuloză este

scăzut. Unele (Artemisia absinthium, Salsola ruthenica,

etc.) sunt ocolite de animale în faza tânără, pentru ca

mai târziu, să fie consumate de către animale.

• După importanţa economică, speciile diverse au fost

separate în şase subgrupe:

• specii consumate bine de către animale,

• specii neconsumate sau slab consumate,

• specii dăunătoare vegetaţiei valoroase,

• specii dăunătoare produselor obţinute de la animale,

• specii vătămătoare sănătăţii animalelor,

• specii toxice.

• - Specii cu valoare estetică, ocrotite (Leontopodium

a., Nigritella rubra, Trollius e., Rhododendron k.,

Peonia penegrina, Dianthus sp. , Fritillaria

meleagris, Gentiana lutea, Cypripedium calceolus,

Polygala sibirica).

Specii consumate de animale

• În această subgrupă intră numeroase specii de plante, care

au un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate,

fiind consumate de animale mai ales în primele faze de

creştere, dar şi în fân: Achillea millefolium (coada

şoricelului); Achillea setacea (coada şoricelului);

Alchemilla vulgaris (creţişoară); Carum carvi chimen);

Cichorium inthybus (cicoare); Daucus carota (morcov);

Galium verum (sânzâiene); Plantago major (patlagină

mare); Plantago lanceolata (pătlagină îngustă);

Polygonum aviculare (troscot); Salvia nemorosa (jaleş

de câmp); Sanguisorba officinale (sorbestrea); Symphytum

officinale (tătăneasă); Taraxacum officinale (păpădie);

Thymus collinus (cimbrişor); Tragopogon orientalis (barba

caprei) .

Specii neconsumate sau slab consumate de

animale

Această subgrupă cuprinde specii de plante care datorită

conţinutului ridicat de celuloză şi scăzut de proteină, sunt slab

consumate de animale sau sunt ocolite de acestea atât pe

păşune cât şi atunci când se găsesc în fân, numite şi buruieni de

balast: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului);

Chrysanthemum leuchanthemum (margareta); Echium

vulgare (iarba şarpelui); Geranium pratense (greghetin);

Cardaria draba (urda vacii); Potentilla argentea (scrântitoare);

Prunella vulgaris (busuioc sălbatic); Veronica chamaedrys

(şopârliţă) ect.

Specii dăunătoare vegetaţiei pajiştilor

• În afara speciilor de plante lemnoase care se instalează pe

pajiştile secundare, multe specii ierboase sunt dăunătoare prin

concurenţa ce o fac gramineelor şi leguminoaselor valoroase,

datorită rozetelor de frunze ce acoperă solul, portului înalt,

tulpinilor târâtoare sau agăţătoare, semiparazitismului sau

parazitismului:

• Specii lemnoase: Abies alba (brad); Alnus glutinosa

(anin negru); Betula nana (mesteacăn pitic); Crataegus

monogyna (păducel); Juniperus communis (ienupăr); Picea abies

(molid); Pinus mugo (jneapăn); Prunus spinosa (porumbar);

Rhododendron kotschyi (smârdar); Rosa canina (măceş);

Vaccinium myrtillus (afin); Vaccinium vitis-idaea (merişor);

• Specii ierboase: cu talie înaltă: Tanacetum vulgare

(vetrice); Dipsacus laciniatus (scaiete); Limonium gmelini

(sică); Onopordon acanthium (scai măgăresc); Verbascum

phlomoides (lumânărică); cu tulpini târâtoare: Ajuga

reptans (vineriţă); Arnica montana (arnică); Carlina acaulis

(turtă); Glechoma hederacea (silnic); Lysimachia nummularia

(gălbăjoară, duminecuţă); Potentilla anserina (coada racului);

semiparazite: Melampyrum nemorosum (sor-cu-frate),

Odontites serotina (dinţură); Pedicularis verticillata (vârtejul

pământului); Rhinanthus minor (clocotici); parazite: Cuscuta

campestris (torţel); Cuscuta europaea (torţel); Cuscuta trifolii

(gălbează); Orobanche gracilis (lupoaie).

Specii dăunătoare produselor obţinute de la

animale

• În această categorie sunt incluse unele specii, care în

timpul păşunatului impurifică lâna oilor sau când sunt

consumate de animale schimbă culoarea şi gustul laptelui,

depreciază calitatea cărnii: Arctium lappa (brustur); Bidens

tripartita (dentiţă); Carduus acanthoides (spin); Eryngium

campestre (scaiul dracului); Eryngium planum (scai vânăt);

Xanthium spinosum (holeră); Xanthium strumarium (cornuţi);

Allium ursinum (leurdă); Artemisia austriaca (peliniţă);

Matricaria chamomilla (romaniţă); Rumex acetosella (măcriş

mărunt); Sinapis arvensis (muştar de câmp); Thlaspi arvense

(punguliţă), Chelidonium majus (rostopască); Lepidium

ruderale (păducherniţă).

Specii vătămătoare pentru animale

• Unele specii de plante din pajişti afectează sănătatea

animalelor provocând răni, slăbind capacitatea de muncă şi de

producţie. Astfel, produc răniri la animale: Tribulus terrestris şi

Trapa natans (provocă răni la copite), Avena sterilis,

Cynosurus echinatus, Hordeum murinum, Setaria glauca

(produc leziuni bucale şi oculare), specii ale genului Stipa sp.

(produc rănirea pielii şi a mucoasei bucale).

Specii toxice

• Un număr mare de specii din pajişti provoacă intoxicaţii cu

consecinţe mai mult sau mai puţin grave. Dintre speciile de

animale, cele mai sensibile sunt cabalinele şi suinele şi mai puţin

sensibile sunt bovinele, ovinele şi iepurii de casă.

• La începutul sezonului de păşunat, sensibilitatea animalelor

este mai mare, iar plantele au toxicitate mai pronunţată în

primele faze de vegetaţie,.

• Principalele substanţe toxice: alcaloizi, toxalbumine,

glicozizi, saponine, uleiuri eterice, răşini etc. .

• Substanţele toxice sunt răspândite în toate organele

plantei, dar concentraţia poate fi mai mare în frunze, în stare

verde, la Ranunculus acris, Anemone nemorosa, în seminţe, la

Datura stramonium, în bulbo-tuberculi, la Colchicum autumnale

etc. .

• Toxicitatea poate fi absolută - în orice stare şi pentru toate

speciile de animale (Veratrum album, Conium maculatum,

Datura stramonium) sau condiţionată de felul nutreţului

(verde, fân, murat) şi specia de animale: Ranunculus

sceleratus este toxică numai în stare verde, Euphorbia

cyparissias în stare verde şi numai pentru taurine, Stachys

annua, în fân şi numai pentru cabaline.

• Numeroase specii de plante toxice cresc în staţiuni cu

umiditate excesivă şi în locuri umbrite, condiţii care le

măresc gradul de toxicitate.

• Specii toxice: Adonis vernalis (ruscuţă pr.); Aconitum

toxicum, A. tauricum (omag); Caltha palustris (calcea

calului); Helleborus purpurascens (spânz); Ranunculus acris

(floare broştească); R. sceleratus (boglari); Thalictrum minus

(rutişor); Colchicum autumnale (brânduşă de t-nă); Veratrum

album (steregoaie); Paris quadrifolia (dalac); Cicuta virosa

(cucută de apă); Conium maculatum (cucută); Hyosciamus

niger (măsălariţă); Datura stramonium (ciumăfaie); Atropa

belladona (mătrăgună); Euphorbia cyparissias

(alior);  Equisetum arvense (coada calului); Digitalis grandiflora,

D. lanata (degetar); Graţiola officinalis (veninariţă); Stellaria

graminea (rocoţea);  Vincetoxicum officinale (iarba fiarelor) .

TEME:

1. Definiţi şi clasificaţi furajele.

2. Care este importanţa pajiştilor în balanţa furajeră?

3. Care sunt principalele deosebiri biomorfologice dintre

graminee şi leguminoase?

4. Ce este otăvirea? Ce este lăstărirea? Care sunt principalele

lor însuşiri?

5. Clasificaţi şi caracterizaţi principalele grupe de specii ce

aparţin altor familii botanice.

6. Care sunt cerinţele gramineelor şi leguminoaselor faţă de

factorii de vegetaţie?

MODULUL 2PRINCIPALELE TIPURI DE PAJI{TI

Pajiştile permanente sunt alcătuite din unităţi structural-

funcţionale de vegetaţie ierboasă numite fitocenoze elementare,

care reprezintă grupări de plante omogene din punct de vedere al

compoziţiei floristice

• Totalitatea fitocenozelor cu însuşiri asemănătoare,

reprezintă tipul de pajişte, pe care se pot aplica aceleaşi

tehnologii, în urma cărora să se obţină rezultate de producţie

apropiate pe toată suprafaţa.

• Suprafaţa minimă de identificare şi caracterizare a

unui tip de pajişte se consideră a fi 1 hectar.

• În natură, fără intervenţia omului, s-au creat în

decursul timpului tipuri fundamentale de pajişti, a căror

vegetaţie reflectă condiţiile naturale specifice fiecărei zone

(exemplu, pajişti de Festuca rubra).

• Sub influenţa tehnologiilor aplicate, se schimbă

compoziţia floristică a pajiştii, rezultând astfel un alt tip de

pajişte, denumit tip derivat.

Unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie • Datorită zonalităţii latitudinale şi altitudinale a

vegetaţiei din ţara noastră, determinată de variaţia factorului

climatic, de relief şi de sol, tipurile de pajişti se grupează în cadrul

unităţilor zonale şi intrazonale de vegetaţie, după cum urmează :

• A. Pajişti zonale: zona stepei, zona silvostepei, zona

nemorală (al pădurilor de stejar), etajul nemoral (al

pădurilor de foioase), etajul boreal (al pădurilor de molid),

etajul subalpin (al jnepenişurilor) şi etajul alpin (al paj.

alpine);

• B. Pajişti intrazonale: pajişti din lunci şi depresiuni,

pajişti de sărături (halofile) şi pajişti de nisipuri

(psamofile).

• În România s-au stabilit:

• - 10 unităţi zonale şi intrazonale, cuprinzând 72 tipuri

(52 zonale şi 20 intrazonale) şi 88 subtipuri (71 zonale şi 17

intrazonale) de pajişti

Pajişti zonale • Zona stepei: 90 000 ha• Cuprinde Bărăganul de est (20-100 m altitudine), sudul

Moldovei şi Centrul Dobrogei (100-200 m altitudine), cu

temperaturi medii de 10,4-11,50C, precipitaţii anuale 350-500

mm, solurile predominante fiind cernoziom, bălane şi litice (în

Dobrogea). S-au identificat 4 tipuri şi 7 subtipuri de pajişti:

• Tipuri de pajişti:

• 1. Festuca valesiaca-Stipa ucrainica

1. a. Stipa capillata ; 1. b. Stipa lessingiana; 1. c. Bothriochloa i.

• 2. Thymus zygioides-Agropyron brandzae

• 3. Poa bulbosa-Artemisia austriaca

• 4. Bothriochloa ischaemum

4. a. Euphorbia nicaeensis; 4. b. Cynodon dactylon; 4. c. Festuca

valesiaca; 4. d. Agropyron pectiniforme

Zona silvostepei: 250 000 ha

• Răspândită în Câmpiile periferice ale Carpaţilor (Silvostepa

nordică cu Depresiunea Jijiei şi Silvostepa sudică cu Podişul

Bârladului şi Piemontul Rîmnic-Buzău, Podişul Dobrogei, Câmpiile

Bărăganului de Vest, Burnasului, Olteniei, Timişului şi Crişurilor).

Altitudinea este de 50-150 m în regiunile de câmpie şi 50-250 m

în Podişul Bîrladului, Podişul Dobrogei, solurile caracteristice sunt

cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, litosoluri şi

rendzine; temperaturi medii 9,0-10,50 C; precipitaţiile însumează

470-550 (600) mm. Sunt identificate 7 tipuri şi 8 subtipuri de

pajişti.

• Tipuri de pajişti: 1. Festuca valesiaca-Medicago falcata (1.a.

Festuca pseudovina 1.b. Stipa lessingiana 1.c. Stipa tirsa 1.d.

Euphorbia nicaeensis ); 2. Stipa capillata; 3. Festuca valesiaca-

Festuca rupicola; 4. Festuca pseudovina-Achillea setacea (4.a.

Lolium perenne ); 5. Chrysopogon gryllus; 6. Bothriochloa

ischaemum (6.a. Euphorbia nicaeensis 6.b. Festuca valesiaca 6.c.

Agropyron cristatum ssp. pectiniforme); 7. Poa bulbosa-Artemisia

austriaca.

Zona nemorală: 400 000 ha

• Suprafaţa pajiştilor este repartizată în 2 subzone cu 11

tipuri şi 19 subtipuri de pajişti.

• a. Subzona pădurilor de stejari mezofili. Se găseşte în

Depresiunea Transilvaniei (Câmpia Transilvaniei şi Podişul

Tîrnavelor) cu altitudini de 250-400 m şi nordul Podişului Moldovei

(Podişul Sucevei) cu altitudini de 200-350 m. Temperaturi medii

de 8,5-10,00C, suma precipitaţiilor 550-700 mm, solurile sunt

brune argiloiluviale, brune luvice, brune eumezobazice,

pseudorendzine, luvisoluri, cenuşii.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: Câmpia Transilvaniei 1.

Festuca rupicola-Carex humilis (humilis1.a. Stipa lessingiana1.b.

Stipa tirsa 1.c. Stipa pulcherrima ) 2.Festuca rupicola-

Brachypodium pinnatum (2.a. Danthonia provincialis 2.b. Bromus

erectus 2.c. Chrysopogon gryllus ) 3. Brachypodium pinnatum-

Carex; Podişul Tîrnavelor 4. Festuca rupicola-Agrostis tenuis

(4.a. Lolium perenne 4.b. Festuca pratensis 4.c. Festuca rubra)

Podişul Sucevei 5. Festuca valesiaca-Brachypodium pinnatum

(5.a. Anthoxanthum odoratum 5.b. Lolium perenne 5.c. Poa

pratensis) 6. Bothriochloa ischaemum (6.a. Thymus p.)

• b. Subzona pădurilor de steajari submezofili-termofili

• Răspândită în Câmpia Munteniei şi Olteniei, Piemonturile

din Banat şi Crişana, cu altitudini de 100-300 m. Temperaturi

medii de 9,0-10,50C, suma precipitaţiilor 500-700 mm, solurile

sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune argiloiluviale, brune-luvice

(în vestul ţării), brun-roşcate, brune luvice, vertisoluri (în sudul

ţării).

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: 7. Poa pratensis ssp.

angustifolia-Festuca valesiaca (7.a. Lolium perenne 7.b. Festuca

pseudovina 7.c. Agrostis tenuis) 8. Festuca valesiaca-Festuca

rupicola (8.a. Lolium perenne 8.b. Festuca pseudovina 8.c.

Agrostis tenuis) 9.Chrysopogon gryllus-Danthonia provincialis 10.

Bothriochloa ischaemum 11. Cynodon dactylon

Etajul nemoral: 2 600.000 ha

• Pajiştile sunt grupate în 2 subetaje cu 16 tipuri şi 17

subtipuri de pajişti.

• a. Subetajul pădurilor de gorun şi de amestec

• Pajiştile ocupă 1 000 000 ha pe dealurile piemonte

subcarpatice şi Podişul Moldovei, cu altitudini de (200) 300-600

(700) m, temperaturi medii 7,5-9,00C, suma precipitaţiilor (550)

650-750 (850) mm, solurile sunt brune argiloiluviale, brune,

luvice, brune eumezobazice, luvisoluri, rendzine, pseudorendzine,

cenuşii.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: 1. Agrostis tenuis-

Festuca rupicola (1.a. Brachypodium pinnatum 1.b. Carex

humilis 1.c. Sesleria heufleriana 1.d. Lolium perenne 1.e.

Festuca rubra 1.f. Nardus stricta) 2. Festuca rupicola-Danthonia

provincialis 3. Festuca rupicola-Onobrychis viciifolia 4.

Festuca valesiaca 5. Agrostis tenuis-Poa pratensis 6.

Bothriochloa ischaemum 7. Crysopogon gryllus

• b.Subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu

răşinoase

• Suprafaţa ocupată de pajişti este de 1 600 000 ha,

răspândită pe dealuri înalte şi munţi mijlocii (Subcarpaţii,

Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Moldovei), cu altitudini de

(300) 600-1350 (1450) m, temperaturi medii de 4,5-7,50C, suma

precipitaţiilor 750-1100 (1200) mm, soluri brune, brune luvice,

brune acide şi local brune feriiluviale.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: 8. Agrostis tenuis-Festuca

rubra (8.a. Lolium perenne 8.b. Poa pratensis 8.c. Poa annua 8.d.

Holcus lanatus 8.e. Polygonum bistorta 8.f. Juncus effusus 8.g.

Nardus stricta 8.h. Deschampsia caespitosa) 9. Cynosurus

cristatus 10. Danthonia provincialis-Festuca rubra 11. Festuca

pratensis 12. Arrhenatherum elatius 13. Trisetum flavescens 14.

Nardus stricta (14.a. Bruekenthalia spiculifolia 14.b. Achillea

ptarmica 14.c. Juniperus communis) 15. Deschampsia caespitosa

16. Rumex alpinus

Etajul boreal (păduri de molid): 1 000 000 ha

• Răspândit în partea mijlocie şi superioară a Munţilor

Carpaţi, pajiştile grupate în 8 tipuri şi 11 subtipuri de pajişti.

Altitudini (1300) 1200-1600 (1750) m în nord şi 1300-1850 m în

sud, temperaturi medii 0,5-4,50C, suma precipitaţiilor 1000-1200

mm, solurile sunt brune feriiluviale, podzoluri, brune acide, brune,

rendzine, regosoluri, litosoluri.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: 1. Festuca rubra (1.a.

Agrostis tenuis 1.b. Poa pratensis 1.c. Poa annua 1.d. Juncus

effusus 1.e. Nardus stricta 1.f. Veratrum album) 2. Festuca ovina

3. Festuca rubra ssp. commutata 4. Festuca rubra

ssp.commutata-Nardus stricta (4.a. Vaccinium myrtillus 4.b.

Juniperus communis) 5. Nardus stricta (5.a. Calluna vulgaris 5.b.

Hieracium pilosella 5.c. Deschampsia caespitosa) 6. Deschampsia

caespitosa-Festuca rubra 7. Festuca rupicola ssp. saxatilis 8.

Rumex alpinus

• Etajul subalpin (jnepenişuri): 66 000 ha

• Răspândit în munţii înalţi, altitudini 1700 (1800)-2100

(2200) m, temperaturi medii 0,50C până la -1,50C, suma

precipitaţiilor peste 1200 mm, solurile caracteristice sunt

podzoluri brune feriiluviale, rendzine, litosoluri. Sunt identificate

cu 4 tipuri şi 5 subtipuri.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti 1. Festuca ovina ssp.

sudetica (1.a. Poa alpina 1.b. Agrostis rupestris 1.c. Tufărişuri

de Ericaceae şi Pinus mugo-soluri scheletice) 2. Festuca rubra

ssp. commutata-Nardus stricta (2.a. Tufărişuri de Ericaceae -

humus brut turbos.) 3. Nardus stricta-Potentilla ternata (3.a.

Tufărişuri de Ericaceae - humus brut turbos) 4. Festuca

amethystina-Festuca versicolor

• Etajul alpin: 40 000 ha

• Răspândit în munţii înalţi, cu altitudini peste 2000 m în nord

şi 2100-2200 în sud, temperaturi medii -1,50C până la -2,50C,

suma precipitaţiilor 1300-1400 mm, solurile sunt humicosilicatice,

rendzine, litosoluri. Se întâlnesc 2 tipuri şi 4 subtipuri de

pajişti.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: 1. Carex curvula (1.a.

Festuca ovina ssp. Sudetica 1.b. Sesleria coerulans 1.c. Elyna

myosuroides ) 2. Juncus trifidus-Agrostis rupestris (2.a. Festuca

ovina ssp. sudetica)

Pajişti intrazonale

Pajişti din lunci şi depresiuni: 400 000 ha

• sunt grupate în 11 tipuri şi 9 subtipuri, răspândite în

Lunca Dunării, Oltului, Siretului, Mureşului, Someşului, Jiului,

Tîrnavelor etc., depresiuni intra şi submontane. Solurile sunt

aluviale, cernoziomuri, cernoziomoide, brune, negre

clinohidromorfe, lăcovişti gleice.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: 1. Lolium perenne-Trifolium

repens (1.a. Festuca rupicola ) 2. Festuca pratensis-Poa pratensis

3. Arrhenatherum elatius-Dactylis glomerata 4. Agrostis

stolonifera-Agropyron repens (4.a. Deschampsia caespitosa 4.b.

Poa trivialis 4.c. Poa silvicola 4.d. Agrostis canina ) 5. Alopecurus

pratensis 6. Agropyron repens-Rumex crispus (6.a. Festuca

arundinacea ) 7. Agrostis tenuis-Festuca rubra (7.a. Poa

pratensis) 8. Deschampsia caespitosa-Festuca rubra (8.a. Juncus

effusus 8.b. Sesleria uliginosa ) 9. Nardus stricta 10. Agrostis

canina 11. Molinia coerulea

Pajişti de sărături (halofile): 50 000 ha

• Răspândite în Câmpia Română (luncile Buzăului,

Călmăţuiului, Ialomiţei şi Câmpia aluvială a Siretului), Câmpia de

vest (Banat, Crişana), Podişul Moldovei, local în Transilvania,

soluri aluviale, vertisoluri, lăcovişti ( salinizate sau alcalizate),

soloneţuri şi solonceacuri. Pajiştile sunt grupate în 5 tipuri şi 7

subtipuri.

• Tipuri şi subtipuri de pajişti: 1. Puccinellia limosa (1.a.

Puccinellia convoluta 1.b. Puccinellia transsilvanica 1.c. Trifolium

fragiferum 1.d. Carex distans 1.e. Crypsus aculeata 1.f. Juncus

gerardi ) 2. Festuca pseudovina-Artemisia maritima (2.a.

Limonium gmelini ) 3. Beckmannia eruciformis-Agrostis

stolonifera 4. Salicornia europaea-Suaeda maritima 5. Halimone

verrucifera

Pajişti de nisipuri (psamofile): 10 000 ha

• răspândite în Câmpia Careiului, Câmpia Olteniei (Băileşti,

Romanaţi), Câmpia Tecuciului, Câmpia Română (interfluviul

Călmăţui-Ialomiţa), Delta Dunării, Litoralul Mării Negre. Solurile

sunt nisipuri semifixate şi psamosoluri; cuprind 4 tipuri şi 1

subtip: 1. Festuca vaginata 2. Bromus tectorum (2.a. Cynodon

dactylon) 3. Carex colchica 4. Elymus giganteus

Pajişti de Stipa capillata (năgară)

• Răspândite în staţiuni însorite, pe versanţi puternic înclinaţi,

pe soluri mijlociu dagradate de eroziune, cu apa freatică la mare

adâncime, în zona de stepă din sud-estul ţării şi în silvostepa din

Moldova. Specia dominantă (Stipa capillata) poate agunge la o

acoperire de 40%.

• Alte specii caracteristice acestui subtip de pajişte sunt

Bothriochloa ischaemum, Agropyron pectiniforme, Festuca

valesiaca, Koeleria cristata Medicago lupulina, M. falcata,

Astragalus onobrychis, Salvia nemorosa, Salsola ruthenica,

Eryngium campestre. Valoarea economică a pajiştilor de năgară

este mică, specia dominantă fiind consumată numai în primele

faze de creştere, de către oi.

• Producţia este de 3-4 t/ha m.v., cu valoare nutritivă

scăzută. Pajiştile respective pot fi îmbunătăţite prin fertilizare cu

îngrăşăminte minerale (50-60 kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5) şi

organice (târlire), prin supraînsămânţare (Dactylis glomerata 5

kg/ha + Bromus inermis 8 kg/ha + Lotus corniculatus 4 kg/ha +

Medicago sativa 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25 kg/ha) sau

regenerare totală cu însămânţarea aceluiaşi amestec la care se

majorează cantitatea de sămânţă/ha cu 25-30%.

Pajişti de Bothriochloa ischaemum (bărboasă)

• cel mai răspândit tip de pajişte derivată, ca efect al

păşunatului abuziv, neraţional şi al eroziunii solului. Se formează

prin degradarea pajiştilor de Festuca valesiaca şi Festuca

rupicola. Se întâlnesc în Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei,

Depresiunea Transilvaniei, dealurile Subcarpatice ale Banatului şi

Olteniei.

• Pajiştile de Botriochloa ischaemum se instalează pe coaste

însorite cu expoziţie sudică, sud-estică, sud-vestică, erodate. B. i.

participă în compoziţia floristică a pajiştii, cu un grad de acoperire

de 60-90%.

• alte graminee: Festuca valesiaca, Festuca rupicola, F.

pseudovina, Poa bulbosa, Koeleria cristata, Cynodon dactylon,

Stipa capillata; leguminoasele nu depăşesc 3-4% acoperire,

Medicago falcata, M. minima, Trifolium repens, T. arvense, Lotus

corniculatus, Astragalus onobrychis; plantele diverse ocupă 10-

15%, mai des: Achillea setacea, Daucus carota, Cichorium

intybus, Plantago media, Potentilla argentea, Artemisia austriaca,

Eryngium campestre.

• Aceste pajişti se folosesc prin păşunat şi producţia este de

1,5-4,0 t/ha masă verde, de slabă calitate furajeră.

• Îmbunătăţirea pajiştilor se poate face prin lucrări

antierozionale, fertilizare cu 60 kg/ha N, 60-80 kg/ha P2O5,

târlire, supraînsămânţare (D. g., B. i., L. c., O. v.) sau refacere

radicală.

• Pajişti de Poa bulbosa + Artemisia austriaca (firuţă

cu bulbi + peliniţă)

• răspândite pe versanţii sudici din stepă şi silvostepă, fiind

un tip derivat, rezultat ca efect al păşunatului abuziv, neraţional

al pajiştilor de Festuca valesiaca. Gramineele ocupă circa 50%:

Poa bulbosa, Bromus tectorum, Bothriochloa ischaemum,

Cynodon dactylon; leguminoasele reprezintă 1-2%, reprezentate

de Medicago falcata, M. lupulina; speciile diverse 35-40%:

Euphorbia stepposa, Cardaria draba, Carduus nutans, Artemisia

austriaca, Polygonum aviculare.

• Producţiile acestor pajişti sunt mici, de 2,5-4 t/ha masă

verde, slabe din punct de vedere furajer.

• Se impune desţelenirea acestor pajişti şi înfiinţarea

pajiştilor temporare .

- Pajişte de Bothriochloa ischaemum

Pajişti de Festuca valesiaca (păiuş stepic)

• Răspândite în zona de stepă din sud-estul ţării şi în zona de

silvostepă din nord-estul Moldovei, dar de întâlnesc şi în zona

nemorală sau în etajul nemoral (subetajul pădurilor de gorun) pe

versanţi cu pante mari, până la altitudinea de 600-800 m. Din

punct de vedere floristic, pajiştile de Festuca valesiaca sunt

formate din specii xerofite şi mezoxerofite, care asigură o

acoperire de 70-90%, din care speciei dominante (F. v.) îi revin

35-50%.

• gramineele 40-60%: Festuca pseudovina, Agropyron

pectiniforme, Stipa pennata, Poa pratensis, P. bulbosa, Bromus

inermis, Agropyron repens, Cynodon dactylon, Koeleria cristata;

• leguminoasele 4-5%: Medicago lupulina, M. falcata,

Astragalus onobrychis, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia,

Trifolium arvense, T. repens; speciile diverse 10-15%: Achillea

setacea, Taraxacum officinale, Cycorium inthybus, Galium

verum, Plantago media, Achillea milefolium, Daucus carota,

Carduus nutans, Eryngium campestre etc. .

• Sunt pajişti slab productive, obţinându-se 3-5 t/ha masă

verde şi se flosesc mai mult prin păşunat.

• Îmbunătăţirea pajiştilor de Festuca valesiaca se poate face

prin fertilizare, supraînsămânţare sau prin regenerarea totală.

- Tufă de Festuca valesiaca

Pajişti de Agrostis tenuis (iarba câmpului)

• Sunt răspândite în zona nemorală şi în etajul nemoral,

ocupând mari suprafeţe de la altitudini de aprox. 300 m până la

1200 m.

• Gramineele 50-70%, specia dominantă (Agrostis tenuis 20-

45%). Alte graminee: Festuca pratensis, Dactylis glomerata, Poa

pratensis, Festuca rubra, Phleum pratense, Cynosurus cristatus,

Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Festuca rupicola, F

pseudovina

• Modificarea unor factori staţionali (fertilitatea şi umiditatea

solului) poate determina subtipuri de pajişti valoroase din punct

de vedere productiv, ca: Agrostis tenuis + Festuca pratensis în

depresiunile subcarpatice; Agrostis tenuis + Dactylis glomerata;

Agrostis tenuis + Festuca rubra, întâlnit în subetajul făgetelor, pe

versanţi; Agrostis tenuis + Lolium perenne, pe soluri revene,

eutrofe.

• Leguminoasele 5-15%, în funcţie desubtipul format, mai des

întâlnite fiind speciile: Trifolium pratense, T. montanum, T.

campestre, T. ochroleucum, Medicago falcata, M. lupulina, Lotus

corniculatus.

• Speciile diverse, sunt relativ puţine la număr şi au un grad

mediu de acoperire de 25-30%: Achillea millefolium, Taraxacum

officinale, Galium verum, Plantago lanceolata, Daucus carota,

Cichorium inthybus, Filipendula vulgaris, Knauţia arvensis,

Prunella vulgaris, Salvia pratensis etc.

• Ciperaceele şi juncaceele sunt slab reprezentate,

nedepăşind 4-5% acoperire, mai frecvente fiind: Carex

caryophyllea, C. montana, Luzula campestris, Juncus effusus, J.

articulatus.

• Producţiile cele mai mari şi de bună calitate (6-10 t/ha

masă verde) se obţin de pe pajiştile ce aparţin subtipurilor de

Agrostis tenuis şi Festuca pratensis, cu Dactylis glomerata, cu

Festuca rubra.

• Îmbunătăţirea pajiştilor de Agrostis tenuis se poate face

prin fertilizare, supraînsămânţare şi folosire raţională.

Pajişti de Arrhenatherum elatius (ovăscior)

• Răspândite în etajul nemoral, subetajul pădurilor de fag şi

de amestec de fag cu răşinoase, pe soluri fertile, bine

aprovizionate cu apa.

• predomină gramineele mezofile de talie înaltă, cu o

acoperire de 40-50%: Arrhenatherum elatius, Trisetum

flavescens, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca

pratensis, Cynosurus cristatus, Anthoxanthum odoratum;

leguminoasele, cu pondere de 5-8%, din care mai răspândite sunt

Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Lotus

corniculatus, Vicia cracca etc.;

• speciile diverse 20-35%, reprezentate de: Achillea

millefolium, Carum carvi, Angelica silvestris, Daucus carota,

Cichorium intybus, Chrysanthemum leucanthemum.

• Pajiştile de Arrhenatherum elatius se folosesc ca fâneţe,

producţiile de masă verde fiind de 15-20 t/ha. Pajiştile sunt

cunoscute şi sub denumirea de “fâneţe grase”, deoarece se

instalează numai pe soluri fertile.

Pajişte cu Arrhenatherum elatius

Pajişti de Festuca rubra (păiuş roşu)

• răspândire: etajul boreal, cunoscut şi sub denumirea de

etajul pădurilor de molid, pe versanţi de la moderat până la

puternic înclinaţi. La limita inferioară a etajului boreal, pajiştile de

Festuca rubra se întrepătrund cu cele de Agrostis tenuis .

• Graminee 55-70%, Festuca rubra contribuie în cea mai

mare parte la formarea producţiei şi a stratului de ţelină;

graminee însoţitoare sunt: Cynosurus cristatus, Agrostis tenuis,

Phleum alpinum ssp. commutatum, Agrostis rupestris,

Anthoxanthum odoratum, Poa annua P. pratensis, Briza media,

Nardus stricta.

• Leguminoasele 4-6%, Trifolium pratense, T. alpestre, T.

repens, Lotus corniculatus.

• Diversele sunt puţine la număr, cu un grad mic de

acoperire: Taraxacum officinale, Alchemilla vulgaris, Prunella

vulgaris, Plantago media, P. lanceolata, Pimpinella saxifraga,

Polygonum bistorta, Rumex alpinus, Veronica chamaedris,

Hypericum maculatum, Scorzonera rosea etc. .

• Vegetaţia lemnoasă sub formă de arbuşti este reprezentată

de Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Juniperus sibirica, Pinus

mugo.

• Pajiştile de Festuca rubra ocupă suprafeţe întinse şi se

folosesc mai mult ca păşuni, producţiile fiind de 5-8 t/ha masă

verde.

• Ameliorarea acestor tipuri de pajişti se poate face

îndepărtând vegetaţia lemnoasă; fertilizare cu îngrăşăminte

minerale şi organice (gunoi de grajd 30-40 t/ha la 3-4 ani sau

târlire) şi prin supraînsămânţare Dactylis glomerata, Festuca

pratensis, Phleum pratense , Lolium perenne, Poa pratensis,

Trifolium repens.

Pajişti de Nardus stricta (ţepoşică)

• Se întâlnesc în etajul nemoral, boreal şi în cel subalpin, de

la altitudinea de 200 până la 2200 m, în special în etajul

molidului, ocupând o suprafaţă totală de 200 000 ha. Răspândirea

acestei specii pe o suprafaţă aşa de mare se explică prin :

• - însuşirea de a folosi azotul organic cu ajutorul micorizelor

(plantă micotrofă);

• - adaptarea de a trăi pe soluri cu aciditate pronunţată şi

unde substanţele organice se acumulează în cantităţi mari;

• - exploatarea neraţională a pajiştilor cu un număr mare de

ovine, care determină tasarea solului, înrăutăţeşte regimul de aer

şi accentuează procesele anaerobe din sol.

• Nardus stricta poate ajunge la o acoperire de >90%.

• Speciile însoţitoare se diversifică în funcţie de condiţiile

orografice şi ecologice, pot deveni codominante, formând

subtipuri de pajişti: Agrostis tenuis şi Nardus stricta, Festuca

rubra şi Nardus stricta.

• Leguminoasele sunt slab reprezentate, circa 1%.

• Alte specii: Agrostis tenuis, Festuca rubra, Anthoxanthum

odoratum, Deschampsia flexuosa, Cynosurus cristatus, Trifolium

repens, Arnica montana, Potentilla erecta, Vaccinium myrtillus.

• La altitudini mai mari: Agrostis rupestris, Festuca supina,

Trifolium repens, Ranunculus montanus, Pinus mugo, Juniperus

sibirica, Rhododendron kotskyi, Vaccinium myrtillus, V. vitis-

idaea, Salix reticulata, S. herbacea.

• Producţiile variază de la 2 la 7 t/ha masă verde, cu 30-40

kg/ha P.D. Calitatea furajului este slabă sau foarte slabă. Specia

dominantă nu este consumată după înspicare, iar folosirea ei are

o durată scurtă, de 4-9 săptămâni.

• îmbunătăţire - îndepărtarea speciei dominante. Se folosesc

amendamente, doze mari de îngrăşăminte cu azot, tratamente cu

erbicide, târlire etc.

- Pajişte cu Nardus stricta

Pajişti de Lolium perenne - Trifolium repens

• Răspândire: în luncile râurilor, depresiuni intracolinare, pe

terenuri plane sau slab înclinate; condiţionată de soluri revene şi

fertile.

• Alte specii: Poa pratensis, Agrostis stolonifera, Alopecurus

pratensis, Dactylis glomerata, Trifolium pratense, T. hybridum, T.

fragiferum, Medicago falcata, M. minima, şi specii cu valoare

furajeră mică: Plantago lanceolata, Taraxacum officinale etc. .

Producţiile sunt de 6-10 t/ha masă verde, cu un ridicat grad de

consumabilitate, iar prin fertilizare, producţiile > 15-16 t/ha masă

verde; folosire: prin păşunat.

Pajişti de Festuca pratensis - Poa pratensis

• Răspândire: pe terenuri plane din lungul văilor umede, dar

şi pe platouri şi pante line, pe soluri aluvionare, cernoziomuri,

lăcovişti, fertilizate şi revene. Sunt pajişti derivate, foarte

valoroase, în care speciile componente au un grad ridicat de

consumabilitate: Festuca pratensis, Poa pratensis, Alopecurus

pratensis, Dactylis glomerata, Lolium perenne, Trifolium repens, T

hybridum, Cichorium inthybus, Prunella vulgaris etc. .

• Se folosesc în regim mixt sau numai prin păşunat, cu

producţii de 5-7 t/ha masă verde şi pot fi îmbunătăţite prin

fertilizare şi folosire raţională.

Pajişti de sărături (halofile) - 50 000 ha

• Vegetaţia pajiştilor de pe solurile sărăturate este

reprezentată de puţine specii, se caracterizează prin grad mic de

acoperire a solului şi valoare economică redusă.

• Intensitatea sărăturii influenţează compoziţia floristică

• pe soluri puternic sărăturate: Salicornia europaea,

Suaeda maritima şi pajişti de Halimione verrucifera;

• pe sărături moderate: Puccinellia limosa;

• pe sărături slabe: Festuca pseudovina, Beckmannia

eruciformis.

• Pajiştile de Salicornia europea - Suaeda maritima,

răspândite pe solonceacuri, prezintă o compoziţia floristică f.

slabă: Bassia hirsuta, Camphorosma annua, Halimione

verrucifera, Salsola soda, Limonium gmelini, Aster tripolium,

Spergularia salina, Petrosimonia triandra, Atriplex litoralis etc.

• Producţia este de 4-5 t/ha masă verde, de foarte slabă

calitate.

Pajişti de nisipuri (psamofile) - 10 000 ha

• Vegetaţia este rară, cu puţine specii şi cu slabă valoare

furajeră. Pe nisipurile continentale domină: vegetaţia pajiştilor

Festuca vaginata (păiuş de nisipuri) şi Bromus tectorum, iar pe

nisipurile martime se întâlnesc pajişti în care speciile dominante

sunt Elymus giganteus şi Carex colchica. Specii cu valoare

furajeră, care cresc în pajiştile psamofile: Festuca vaginata,

Cynodon dactylon, Medicago falcata, M. minima, Trifolium

arvense, Melilotus albus, iar dintre speciile fără valoare furajeră:

Tragus racemosus, Vulpia myuros, Polygonum arenarium,

Tribullus terestris, Anthemis ruthenica, Centaurea arenaria,

Eryngium campestre, Salsola kali, Plantago indica etc. Producţiile

pajiştilor psamofile sunt mici (1-3 t/ha masă verde) cu valoare

furajeră scăzută.

• Îmbunătăţirea lor se poate face prin regenerare totală şi

însămânţarea unui amestec alcătuit din Dactylis glomerata +

Festuca pratensis + Bromus inermis + Lotus corniculatus +

Medicago sativa .

TEME:

1. Caracterizaţi principalele tipuri din zona de silvostepă.

2. Caracterizaţi principalele tipuri din etajul nemoral.

3. Caracterizaţi principalele tipuri din etajul boreal.

4. Precizaţi principalele măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor de

Nardus stricta.

MODULUL 3

TEHNOLOGIA ÎMBUNĂTĂŢIRII

PAJI{TILOR• Se pot aplica 2 categorii de lucrări:

• lucrări de suprafaţă (măsuri de suprafaţă);

• lucrări radicale (măsuri radicale).

1. Lucrările de suprafaţă (tehnico-culturale)

• Prin aceste lucrări se urmăreşte: realizarea unor condiţii

mai bune de viaţă pentru plantele valoroase de pe pajişti,

fără a se distruge covorul vegetal existent; creşterea

gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă şi

îmbunătăţirea compoziţiei floristice;

• è curăţirea de resturi vegetale şi de pietre;

• è distrugerea muşuroaielor;

• è grăpatul pajiştilor;

• è combaterea vegetaţiei lemnoase;

• è distrugerea buruienilor;

• è îmbunătăţirea regimului de apă;

• è îmbunătăţirea regimului de hrană;

• è prevenirea şi combaterea eroziunii solului;

• è supraînsămânţarea.

• Lucrari uşor de aplicat, economice;

1. Curăţirea de resturi vegetale şi de pietre

• se face manual sau mecanizat în funcţie de panta

terenului şi gradul de acoperire a pajiştii cu aceste materiale.

• Pe pajiştile de deal şi munte - este o lucrare obligatorie.

• În etajul alpin şi pe terenurile în pantă lucrarea este

contraindicată,

• Cioatele şi buturugile: se scot manual, mecanizat sau cu

ajutorul explozivilor.

• Lucrările se fac de regulă primăvara devreme, dar şi

toamna târziu.

• 2. Distrugerea muşuroaielor

• Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite

neraţional şi pot avea o pondere de 70-80%, îngreunând astfel

efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi diminuiază suprafaţa

utilizabilă.

• Muşuroaiele pot fi de origine animală, provenite din

pământ scos de cârtiţe, furnici, mistreţi, popândăi, păşunatul pe

teren cu umiditate ridicată şi în general sunt lipsite de vegetaţie

şi de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor

graminee, rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial

acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă.

• în faza iniţială sunt mici şi de regulă neînţelenite, însă cu

timpul pot atinge dimensiuni de 60-80 cm în diametru şi 30-40

cm înălţime şi se înţelenesc.

• Muşuroaie înţelenite mari, răspândite pe pajiştile de munte,

se numesc marghile şi provin din tufele de Nardus stricta şi

Deschampsia caespitosa.

• Muşuroaiele anuale, de origine animală, se distrug relativ

uşor manual sau folosind grape cu colţi; muşuroaiele înţelenite

pot fi distruse cu maşini de curăţat pajişti (MCP-1,5 sau MCP-2)

sau cu grederul semipurtat pentru pajişti.

• când muşuroaiele ocupă >30-40% din suprafaţa pajiştilor,

iar panta terenului este <200, se recomandă desţelenirea şi

înfiinţarea pajiştilor temporare.

- Muşuroaie de origine animală

3. Grăpatul pajiştilor

• è pe pajiştile de lunci, dominate de specii stolonifere sau

în cazul depunerii unui start de aluviuni.

• è se face numai în complex cu lucrările de fertilizare,

amendamentare, distrugerea muşuroaielor şi supraînsămânţarea,

deoarece această lucrare poate avea unele efecte negative prin

rănirea nodurilor de înfrăţire la graminee, a coletului la

leguminoase, distrugerea unor muguri, lăstari, rădăcini.

4. Combaterea vegetaţiei lemnoase

• Speciile lemnoase se instalează mai ales pe suprafeţele de

pajişti la care nu se aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi

îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale, reducându-se suprafaţa

utilă.

• vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor specii

ierboase, slabe din punct de vedere furajer şi stânjeneşte

exploatarea pajiştilor.

• defrişarea vegetaţiei lemnoase se face pe baza unor studii

şi documentaţii în care se prevăd toate detaliile privind

organizarea şi efectuarea lucrării.

• Se elaborează astfel proiecte, denumite amenajări

silvopastorale, în care se ţine cont de prevenirea eroziunii

solului, de crearea zonelor de refugiu pentru animale, de

ocrotirea speciilor lemnoase rare.

• Vegetaţia lemnoasă se îndepărtează:

• è total - pe pante < 100 (18%); è parţial -pe pante de

10-300.

• Nu va fi defrişată vegetaţia lemnoasă din:

• - pajiştile situate pe terenuri cu panta > 300,

• - pajişti cu sol mai subţire de 10 cm,

• - vecinătatea ravenelor, ogaşelor.

• Pe pajiştile cu panta de 10-300 (18-58%) defrişarea

vegetaţiei lemnoase se face în benzi late de 40-120 m, paralel

cu curbele de nivel, acestea alternând cu benzi antierozionale

nedefrişate, late de 5-25 m, în funcţie de pantă.

• Sunt excluse de la defrişare speciile lemnoase rare şi cele

declarate monumente ale naturii, care sunt ocrotite de lege, ca:

Pinus cembra (zâmbru), Taxus baccata (tisă), Larix decidua ssp.

carpatica (larice, zadă), Rhododendron kotschyi (bujor de munte),

Pinus mugo (jneapăn), care protejează grohotişurile, coastele

erodate.

• Defrişarea vegetaţiei lemnoase se poate efectua:

• - manual, mecanizat sau chimic.

• Defrişarea manuală se aplică mult în ţara noastră, însă

este costisitoare. Speciile lemnoase care nu lăstăresc se taie ras

la suprafaţa solului, cele cu drajoni din colet, se îndepărtează

împreună cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini, se retează

de mai multe ori în perioada de vegetaţie.

• Unelte: toporul coasă, sapa de defrişat, coasa de arbuşti,

cosorul de defrişare etc.

• Materialul lemnos rezultat din curăţire se adună în grămezi

numite martoane, cu dimensiuni de 4-6 m lungime, 2-3 m

lăţime şi 1,5-2,0 m înălţime, aranjate pe direcţia generală a

curbelor de nivel.

• Defrişarea pe cale mecanică se face cu maşini speciale,

în funcţie de natura vegetaţiei lemnoase.

• Tufele lemnoase cu diametrul până la 2,2 cm se distrug

cu maşina de curăţat pajişti MCP-1,5 m, iar cele cu diametrul

până la 4 cm cu maşina MCP-2. Arboretul cu diametrul tulpinilor

la sol până la 15 cm se distruge cu echipamentul de tăiere a

arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul până la 70 cm se scot

cu rădăcini, cu ajutorul împingătorului pentru defrişare, acţionat

de tractorul S-1500.

• Cioatele rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu

ajutorul echipamentului EEC-1,2, purtat în spate pe tractoare cu

şenile.

• Adunarea arboretului tăiat, a cioatelor şi a rădăcinilor

scoase, se face cu echipamentul de strâns arboret şi cioate ESAC-

3,6.

• Distrugerea vegetaţiei lemnoase pe cale chimică

• Folosirea arboricidelor se impune pentru eliminarea

lăstarilor tineri ce apar din coletele şi rădăcinile rămase în sol

după defrişare, prin stropirea pe frunze cu amestec de 50% sare

de amină (2,4 D) şi 50% Tordon 225 (Picloram). Dozele şi

numărul de tratamente sunt determinate de vârsta lăstarilor

după defrişare şi de sensibilitatea speciilor lemnoase.

• la un tratament, dozele variază de la 3 l/ha din fiecare

arboricid în primii 3 ani după defrişare, până la 5-15 l/ha în anul

al 4-lea şi al 5-lea de la defrişare. Dozele de arboricid,

recomandate se aplică diluat în 600-800 l apă/ha în funcţie de

volumul frunzişului.

• Speciile cele mai sensibile (Alnus glutinosa, Betula

pendula, Corylus avellana, Rubus caesius) se combat prin 1-2

tratamente în primul an după defrişare. Speciile lemnoase

rezistente (Carpinus betulus, Crataegus monogyna, Prunus

spinosa, Quercus cerris, Q. robur) se combat numai în primul şi al

doilea an de la defrişare, prin 4-5 tratamente.

• Perioada optimă pentru efectuarea tratamentului este luna

iulie, când suprafaţa foliară este maximă. După aplicarea

tratamentelor se interzice păşunatul timp de 8-10 zile.

• Vegetaţia lemnoasă se mai poate înlătura în totalitate cu:

Roundup (6-10 l/ha), Velpar (2-10 l/ha), Garlon (3-6 l/ha),

Krenite (5-12 l/ha)

• tratamentele se repetă 1-2 ani, însă se distruge şi o parte

din vegetaţia ierboasă (în totalitate la folosirea Roundupului şi

numai leguminoasele la folosirea celorlalte produse).

• După tratament - păşunatul se interzice 3 săptămâni.

- Pajişte cu tufe de Rosa canina

5. Combaterea buruienilor

• Metodele de combatere a buruienilor din pajişti diferă în

funcţie de cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de

îmburuienare, de biologia speciilor, de modul de folosire a pajiştii

şi de posibilităţile organizatorice şi financiare.

• Se cunosc: metode preventive, metode indirecte şi metode

directe.

• Metodele preventive constau în aplicarea unor măsuri

simple de îngrijire şi respectarea regulilor folosirii raţionale a

pajiştilor:

• è- îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de

animale, de mai multe ori în perioada de vegetaţie;

• è- folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd

fermentat, pentru distrugerea capacităţii de germinare a

seminţelor de buruieni;

• è- împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;

• è- folosirea de seminţe cu puritate mare la

supraînsămânţarea pajiştilor;

• è- recoltarea fâneţelor la epoca optimă, înainte ca

majoritatea buruienilor să ajungă la maturitate şi să-şi scuture

seminţele;

• è- schimbarea modului de folosire a pajiştilor, la fiecare 3-4

ani.

• Metodele indirecte:

• è lucrările de îmbunătăţire şi folosire raţională a pajiştilor;

• è îmbunătăţirea regimului de umiditate;

• è aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor;

• è distrugerea muşuroaielor etc.

• Metodele directe se folosesc când pajiştile au un grad de

îmburuienare ridicat, cu multe plante toxice care cresc în vetre,

iar măsurile indirecte de combatere nu dau rezultate

corespunzătoare. Metodele directe de combaterea buruienilor

sunt pe cale mecanică şi chimică.

• Metodele mecanice constau din cosirile repetate, care

duc la epuizarea buruienilor, plivitul prin retezarea de la

suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de

sub colet a celor care formează lăstari din colet şi smulgerea

completă din pământ a buruienilor cu înmulţire vegetativă prin

bulbi, rizomi, stoloni.

• Toate aceste lucrări se fac înainte de fructificarea

plantelor şi au un caracter de continuitate.

• Metodele chimice de distrugerea buruienilor reprezintă o

măsură rapidă şi eficientă, prin folosirea erbicidelor. La

folosirea erbicidelor pe lângă distrugerea buruienilor se pot

înlătura şi multe specii valoroase.

• Dintre erbicidele cu acţiune de contact şi efect total se

recomandă Gramoxone (Paraquat), în doză de 3-7 l/ha, diluat în

600 l apă, Sandolin (DNOC), în doză de 4-6 kg/ha în 400-600 l

apă şi Roundup (Glyphosate), în doză de 5-7 l/ha, aplicate la

începutul creşterii plantelor.

• Pentru combaterea separată a anumitor specii de buruieni

se folosesc erbicide selective. Dintre acestea mai răspândite

sunt sărurile şi esterii acidului diclorfenoxiacetic (2,4-D),

care folosite singure sau împreună cu alte erbicide, distrug

numeroase buruieni dicotiledonate.

• epoca de aplicare: când temperatura aerului este de 16-

180C şi umiditatea relativă a aerului ridicată.

• În pajiştile cu procent redus de leguminoase sunt

recomandate erbicidele sistemice pe bază de 2,4-D (Sare de

amină), 2,4-D Dicamba (Icedin forte) şi MCPA (Dicotex), în doză

de 4-6 l/ha produs comercial .

• Pe pajiştile cu procent ridicat de leguminoase se folosesc

erbicidele pe bază de Bentazon (Basagran), 3-6 l/ha şi pe bază

de Dinoseb acetat (Acetadin, Aretit), 6-8 l/ha.

• Pentru majoritatea speciilor de buruieni erbicidele se aplică

primăvara sau toamna, în plină vegetaţie, până la înflorire.

Pajişte din silvostepă îmburuienată

6. Îmbunătăţirea regimului de umiditate

• è - eliminarea excesului

• è - completarea deficitului

• A. Eliminarea excesului de apă de pe pajişti

• Datorită excesului de umiditate se înrăutăţeşte regimul

de aer, materia organică rămânând nedescompusă.

• În lipsa oxigenului vor predomina procesele de reducere

în locul celor de oxidare, formându-se cantităţi mari de compuşi

ai fierului şi sulfului, amoniac, hidrogen sulfurat, metan,

substanţe toxice pentru plante, ca şi fosfaţi de fier şi aluminiu

insolubili.

• În aceste terenuri temperatura este < cu circa 50C faţă de

solul aprovizionat normal cu apă, iar dezgheţul şi încălzirea

solului, primăvara, decurg lent.

• Excesul de umiditate favorizează înmulţirea multor

paraziţi, provocând uneori chiar moartea animalelor.

• În aceste staţiuni se instalează specii iubitoare de

umezeală, prevăzute cu ţesuturi speciale de aprovizionare cu

aer, adaptate la un regim specific de nutriţie (g. Carex, Scirpus,

Juncus, Ranunculus etc. )

• pe păşuni adâncimea minimă a pânzei de apă freatică

trebuie să fie > cu circa 10 cm decât pe fâneţe.

• Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin

diverse lucrări de desecare:

• è canale deschise (şanţuri),

• è canale închise (drenuri),

• è puţuri absorbante sau colectoare,

• è colmatare, îndiguiri,

• è pe cale biologică;

• Acestea, în funcţie de: mărimea suprafeţelor ce trebuie

desecate, de cantitatea de apă ce trebuie eliminată, de

posibilităţile tehnico-organizatorice şi economice, de cauzele care

au dus la excesul de umiditate etc. .

• Se va urmări: eliminarea excesului de apă numai în

stratul de sol în care se găseşte majoritatea masei de

rădăcini a plantelor, evacuarea apei la un debuşeu natural,

reducerea amplitudinii variaţiilor de nivel optim în perioada de

vegetaţie, menţinerea suprafeţei utile şi asigurarea

efectuării mecanizare a lucrărilor de îngrijire a pajiştilor.

• 1. Desecarea prin canale deschise urmăreşte

eliminarea excesului temporar sau permanent de apă şi constă în

săparea unei reţele de şanţuri pe întreaga suprafaţă, la 50-150

cm adâncime, cu secţiune trapezoidală, în pantă continuă sub

5% şi în unghi ascuţit faţă de curbele de nivel, prin care apa în

exces este colectată şi evacuată într-un debuşeu natural.

• Distanţa dintre canale este de 250-500 m.

• Ö Reţeaua de canale deschise nu necesită investiţii

mari, se poate executa mecanizat, se întreţine uşor, însă reduce

suprafaţa utilizabilă a pajiştilor cu 5-10 (15)%, măreşte

gradul de îmburuienare, implică construirea de podeţe pentru

accesul animalelor şi vehiculelor, iar în timpul iernii nu mai

funcţionează datorită îngheţării apei.

Canal deschis

• 2. Desecarea prin canale închise (drenuri).

• Drenajul orizontal se realizează prin drenuri (canale

astupate) cu cavitatea umplută cu material filtrant: piatră,

fascine sau scânduri, tuburi de ceramică, beton sau mase

plastice.

• adâncimea drenului este de 50-70 cm pe fâneţe şi 60-

90 cm pe păşuni

• la baza şanţului se aşează materialul utilizat pentru

drenare, apoi materiale cu granulaţie diferită, cu următoarea

succesiune de jos în sus: piatră spartă, pietriş, nisip, brazde de

iarbă aşezate cu rădăcinile în sus, iar restul tranşeei se acoperă

cu pământ de umplutură.

• Distanţa dintre drenuri è 10-50 m, după natura şi

umiditatea solului, mai mică pe solurile grele şi mai mare pe

solurile uşoare.

• Lungimea drenurilor è 150-200 m.

Executarea şi funcţionarea drenajului orizontal (canale închise)

3. Drenajul cârtiţă constă din galerii subterane, cu pereţii

întăriţi prin presare, care se face cu un dispozitiv special, numit

plug de drenaj-cârtiţă, a cărui piesă activă este un dispozitiv

sub formă de pară-drenor, ce lucrează la 50-80 cm adâncime.

• Panta galeriilor è minim 0,5-7%,

• Distanţa dintre galerii è 2-10 m pe solurile argiloase; è

10-20 m pe solurile turboase

• Lungimea è 50 - 200 m.

• Apa colectată de drenurile cârtiţă este descărcată în şanţuri

deschise sau în drenuri tubulare colectoare.

• Durata de funcţionare: 3- 5 (10) ani.

4. Drenajul vertical se realizează prin:

• è puţuri absorbante ; è puţuri colectoare.

• Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la

adâncime, se află un strat permeabil nesaturat, de nisip şi

pietriş.

• Puţurile absorbante se folosesc pentru evacuarea excesului

de apă din depresiuni izolate, situate la distanţă mare de un

emisar.

• Puţul absorbant este umplut cu bolovani, pietre şi pietriş,

cu dimensiuni crescânde spre fundul puţului.

• Puţurile colectoare numite şi puţuri californiene sau prin

pompare, se folosesc mai rar şi anume, în cazul când la fundul

puţului este un strat de sol impermeabil şi prin pompare se

realizează coborârea nivelului apei freatice.

5. Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu

material adus de apele râurilor, prin abaterea cursurilor acestora

cu ajutorul barajelor. În acest fel are loc coborârea nivelului apei

freatice.

• Metoda necesită cheltuieli mari, motiv pentru care se face

numai pe suprafeţe reduse ce prezintă o anumită importanţă.

6. Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă,

aceea că fereşte suprafaţa respectivă de umiditate în exces.

• Este costisitoare, dar necesară în unele situaţii.

7. Drenajul biologic reprezintă cea mai economică metodă de

eliminare a apei în exces, aplicată pe pajiştile din lunci, văi şi

depresiuni.

• În acest scop, se plantează specii lemnoase mari

consumatoare de apă (Populus alba, Salix alba, S. fragilis, S.

cinerea etc.), care se folosesc şi la delimitarea parcelelor sau la

adăpostirea animalelor pe timp de ploaie, arşiţă etc. .

B. Completarea deficitului de apă de pe

pajişti (irigarea)

• Irigarea pajiştilor permanente este condiţionată de

existenţa unui covor ierbos încheiat, alcătuit din specii valoroase,

de nivelul scăzut al apelor freatice şi de permeabilitatea bună a

solului.

• În general se folosesc norme de udare mai mici, dar mai

dese, comparativ cu plantele de cultură.

• Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim,

trebuie corelat cu faza de vegetaţie a plantelor din pajişti:

• è fâneţele se irigă înaintea înspicării, iar după

recoltare, numai la refacerea aparatului foliar;

• è păşunile se irigă după încheierea ciclului de păşunat.

• Pentru pajişti, normele de udare sunt mici (200-500

m3/ha), dar mai frecvente, mai cu seamă în cazul păşunilor.

• Metode de irigare: irigarea prin revărsare, aspersiune,

fâşii, limanuri.

• Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie se aplică

numai când dispunem de o sursă bogată de apă şi constă din

construirea unei reţele de canale permanente cu secţiuni

reduse, prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Apa se revarsă de

o parte şi de alta a canalelor într-un strat subţire, pe întreaga

suprafaţă a pajiştii. Pe terenurile uşor şi uniform înclinate se

trasează rigole în spic, iar pe cele plane, canale orizontale.

• Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile

temporare, unde se poate realiza nivelarea şi nu duce la eroziune

şi nici la spălarea elementelor fertilizante. Metoda prezintă

avantaje şi poate fi aplicată şi pe teren frământat, pe pajiştile

permanente. Intensitatea aspersiunii va fi de 0,5-0,8

mm/min pe soluri uşoare; 0,2-0,5 mm/min pe soluri mijlocii şi

0,1-0,2 mm/min pe soluri grele.

Irigarea cu instalaţii mobile

• Irigarea în fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe

terenuri nivelate. Metoda constă în efectuarea unor canale

principale şi secundare, sub formă de reţea din care apa se

revarsă în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii, orientate de-a

lungul pantei, a căror lungime depinde de panta terenului şi

natura solului.

• Irigarea prin limanuri constă din construirea de valuri de

pământ, orientate după direcţia curbelor de nivel, înalte de circa

0,50 m, care au şi rolul de a stăvili procesul de eroziune a solului.

• Alte măsuri pentru echilibrarea deficitului hidric:

• Brăzduirea è îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi

evită eroziunea solului.

• Reţinerea zăpezii è se recomandă pe toate pajiştile din

regiunile secetoase, unde stratul de zăpadă este subţire şi

spulberat de vânt.

• Se construiesc garduri din diverse materiale aşezate la o

distanţă de aproximativ 20 ori mai mare decât înălţimea lor. Se

pot utiliza şi valurile de zăpadă tasate cu plugurile speciale,

începând cu prima zăpadă, de cel puţin 10 cm grosime.

Obstacolele se orientează perpendicular pe poziţia vântului

dominant.

• Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din

câmpie, acestea micşorează viteza vântului, reduc evaporaţia,

reţin zăpada, împiedică scurgerea apei pe terenurile în pantă etc.,

contribuind la crearea unui regim de umiditate mai bun pentru

vegetaţia pajiştilor.

7. Îmbunătăţirea regimului de hrană

• Pe pajişti, consumul de elemente nutritive este mult

diversificat datorită numărului mare de specii cu cerinţe

diferite faţă de elementele nutritive, creşterii continue a

plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, modului de

exploatare ş.a.

• è gramineele sunt mari consumatoare de azot;

• è leguminoasele, de fosfor şi calciu.

• Pentru 1000 kg de fân se consumă:è 20-25 kg azot;è

2-3 (5) kg fosfor;è 17-25 kg potasiu;è 4-5 (10) kg calciu.

• Fertilizarea are acţiune complexă asupra pajiştilor şi

se reflectă în aprovizionarea cu elemente nutritive a fiecărei

specii şi a întregii vegetaţii a pajiştilor. Prin fertilizare se

realizează:

• è restituirea parţială a elementelor nutritive luate din sol;

• è o influenţă pozitivă asupra microorganismelor;

• è modificarea structurii vegetaţiei;

• è modificarea compoziţiei chimice a plantelor;

• è creşterea digestibilităţii substanţelor nutritive;

• è creşterea consumabilităţii plantelor;

• è prelungirea duratei de folosire a pajiştilor;

• è o mai bună repartizare a producţiei .

Fertilizarea pajiştilor prezintă o serie de particularităţi

specifice:

• è pajiştile se găsesc în condiţii ecologice foarte variate

şi sunt alcătuite din specii cu cerinţe diferite faţă de

substanţele nutritive;

• è speciile ierboase din pajişti cresc în toată perioada de

vegetaţie, deci consumul de substanţe nutritive este

continuu, însă cu intensităţi diferite;

• è îngrăşămintele nu se încorporează în sol ci se

împrăştie la suprafaţă, dar cu toate acestea, coeficientul de

folosire este mai ridicat decât la plantele de cultură de pe

terenurile arabile.

• è în stratul superficial al solului de sub pajişti se

acumulează cantităţi mari de substanţă organică cu

influenţă negativă asupra condiţiilor de viaţă a

microorganismelor aerobe;

• è eficienţa economică a îngrăşămintelor aplicate pe

pajişti este > decât la oricare din culturile agricole, realizându-

se sporuri de producţie de 75-100 kg m.v./1 kg s.a.

• Pe pajişti se aplică atât îngrăşăminte chimice cu

macroelemente şi microelemente, cât şi îngrăşăminte

organice.

• 1. Îngrăşămintele chimice

• a) Îngrăşămintele chimice cu macroelemente

• Îngrăşămintele cu azot

• Pe pajişti, îngrăşămintele minerale cu azot se folosesc în

doze mai mari decât la plantele cultivate.

• Influenţa îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă:

• è asupra producţiei pajiştilor;

• è compoziţiei chimice a furajului;

• è structurii şi compoziţiei floristice a pajiştilor;

• è asupra producţiei şi sănătăţii animalelor.

• Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra producţiei.

• Sporurile de producţie sunt mai mari în staţiunile bine

aprovizionate cu apă şi pe tipuri de pajişti alcătuite din specii

dominante valoroase, cum ar fi: Lolium perenne, Festuca

pratensis, F. rubra, Arrhenatherum elatius, Poa pratensis s.a.

• În general, azotul aduce sporuri de de producţie è 20-

160 kg m.v./1 kg s.a. îngrăşământ.

• Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra compoziţiei

chimice a furajului.

• măresc conţinutul în proteină brută, indiferent dacă

sunt aplicate singure sau împreună cu îngrăşămintele cu fosfor şi

potasiu.

• Conţinutul în proteină brută a nutreţului se corelează

pozitiv cu norma de îngrăşământ cu azot administrată.

• Creşterea conţinutului în proteină brută a furajului are loc şi

pe seama azotului neproteic, în special a azotului nitric;

• peste anumite limite, azotul nitric din plante devine nociv

pentru animale provocând tetania de iarbă, avorturi sau chiar

moartea animalelor.

• >350 mg nitraţi/100 g s.u. - prag al periculozităţii (după

Wagner);

• pe o pajişte de Poa pratensis şi Festuca valesiaca s-a ajuns

la acest nivel la doza de N-256 administrată timp de trei ani

consecutiv.

• Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra gradului de

consumabilitate al nutreţului.

• sporesc gradul de consumabilitate al vegetaţiei pajiştilor

prin schimbările favorabile în compoziţia floristică a

pajiştilor, prin proporţia de frunze şi lăstari tineri. Totodată

se modifică favorabil structura anatomică a frunzelor, sporind

ţesutul asimilator în detrimentrul celui sclerenchimatic.

• În afara sporirii producţiei şi calităţii furajului,

îngrăşămintele cu azot determină o mai bună repartiţie a

nutreţului verde în timpul perioadei de păşunat.

• Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra compoziţiei

floristice şi structurii covorului vegetal.

• Îngrăşămintele cu azot favorizează creşterea

gramineelor şi inhibă creşterea leguminoaselor pe toate tipurile

de pajişti.

• Complexarea îngrăşămintelor cu azot cu cele cu fosfor şi

potasiu atenuează într-o oarecare măsură acest proces, fără însă

a-l lichida.

• Pe pajiştile de Nardus stricta îngrăşămintele cu azot

contribuie la îmbunătăţirea substanţială a structurii vegetaţiei,

realizându-se o puternică reducere a speciei dominante

• Dozele mari de N: schimbă compoziţia floristică a

pajiştii de Nardus stricta

• Pe pajiştile de Nardus stricta de joasă altitudine, aplicarea

timp de 3 ani consecutiv a 128-256 kg/ha N pe grofond cu

P40K60 a redus participarea lui Nardus stricta de la 95%

la 5% .

• Efectul îngrăşămintelor chimice cu azot asupra lui Nardus

stricta nu este însă permanent - după 3-5 ani de la încetarea

aplicării îngrăşămintelor specia dominantă se instalează din nou.

• influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra vitezei de

creştere a plantelor şi pornirii în vegetaţie, ceea ce

prezintă importanţă la folosirea mai timpurie a pajiştilor ca

păşune.

• Parcelele fertilizate din t-nă sau primăvara devreme

cu azot è folosite cu 8-10 zile mai devreme decât cele

nefertilizate.

• Dintre îngrăşămintele cu azot, cele mai folosite pe pajişti

sunt azotatul de amoniu şi nitrocalcarul.

• Norma de îngrăşământ cu azot este condiţionată de

numeroşi factori: compoziţia floristică, staţiunea,

aprovizionarea cu apă, fertilitatea solului, modul de

folosire a pajiştii, raportul optim NPK şi eficienţa

economică.

• è pentru pajiştile mai productive, cu o compoziţie floristică

relativ valoroasă, cum sunt cele de luncă, este necesară o

cantitate mai mică è N-64

• è pe pajiştile degradate, nardetele de munte, è N-200.

• è dozele moderate, de N:60-100, sunt cele mai indicate,

• è dozele mici, de <N-35, nu valorifică bine potenţialul

productiv al pajiştii.

• Epoca optimă è este primăvara, la pornirea în vegetaţie;

• è În cazul pajiştilor ce urmează a fi păşunate,

îngrăşămintele cu azot se aplică din toamnă, pe 1-2 (3)

parcele, în vederea începerii păşunatului mai devreme cu circa

două săptămâni.

• è pe nardetele de munte unde se urmăreşte schimbarea

radicală a compoziţiei floristice è este primăvara mai târziu,

când plantele au crescut la 3-5 cm înălţime.

• În cazul dozelor anuale mai mari de azot, îndeosebi în

zonele ploioase, este indicată aplicarea azotului în mai multe

epoci, prin fracţionarea în câte 2-3 reprizeè din care ½ se va

administra primăvara, la epoca optimă, iar restul după ciclul I şi

eventual, după al II-lea ciclu de producţie.

Îngrăşămintele cu fosfor

• è Fosforul are un rol important în metabolismul

plantelor; participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea

altor elemente nutritive, măreşte rezistenţa la îngheţ, scurtează

perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea

microorganismelor din sol precum şi a bacteriilor simbiotice.

• è Pentru animale, fosforul constituie un element principal

al ţesuturilor din sistemul osos, influenţează producţia de

lapte, carenţa de P, având efecte negative asupra sănătăţii

animalelor.

• è Vegetaţia pajiştilor necesită cantităţi <P decât

culturile agricole, datorită folosirii plantelor înainte de

fructificare.

• è Rolul fosforului pe pajişti este complex şi se manifestă în

sporirea producţiei, creşterea eficienţei îngrăşămintelor

cu azot, în compoziţia chimică a plantelor, structura şi

compoziţia floristică a covorului vegetal.

• Administrate unilateral, îngrăşămintele cu fosfor aduc

sporuri relativ mici de producţie, de circa 19 kg m.v./1kg

s.a..

• Îngrăşămintele cu potasiu

• è rol important în metabolismul plantelor; în sinteza

clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi

evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei plantelor la iernare etc.

• è La animale, potasiul menţine funcţiile vitale ale

celulelor la nivel normal.

• è cerinţele vegetaţiei faţă de îngrăşămintele cu potasiu

sunt mult mai reduse comparativ cu cele de azot şi chiar

fosfor;

• è Pajişile permanente reacţionează slab la

îngrăşămintele cu potasiu şi din acestă cauză nu se

administrează singure, ci împreună cu azotul şi fosforul necesar.

• Influenţa potasiului asupra vegetaţiei se manifestă prin

sporirea participării leguminoaselor.

• Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe

pajiştile permanente se situează între 40-80 kg/ha s.a. şi se

calculează pe baza conţinutului de K2O mobil din sol.

2. Îngrăşămintele organice

• è îngrăşăminte complete Ö efect fertilizant, dar şi

ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale

solului.

• Ö fertilizarea organică - cea mai economică metodă;

• è tipuri de îngrăşăminte organice:

• Ö gunoiul de grajd

• Ö compostul

• Ö urina, mustul de grajd şi gülle (îngr. organice

lichide)

• Ö fertilizarea prin târlire.

• a. Gunoiul de grajd

• è îmbogăţeşte solul în macroelemente,

microelemente şi microorganisme, precum şi în materie

organică;

• è îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al

solului, sporeşte capacitatea de reţienere a apei,

intensifică activitatea microorganismelor din sol etc.

• Eficienţa è depinde de condiţiile pedoclimatice, de

compoziţia floristică şi tipul pajiştii, fiind > în regiunile umede şi

pe pajiştile cu specii dominante valoroase

• Compoziţia chimică a gunoiului de grajd diferă mult

după provenienţă, vechime şi starea de fermentare.

• è 1 tonă de gunoi conţine:

• 5 kg N, 2 kg P2O5, 6 kg K2O, 3 kg Ca şi peste 200 kg

materie organică.

• Gunoiul de grajd - important în ameliorarea pajiştilor de

Nardus stricta şi a celor situate pe terenuri erodate.

• deoarece nu se încorporează în sol, se recomandă

folosirea pe pajişti a gunoiului de grajd fermentat sau

semifermentat.

• è dozele de gunoi de grajd Ö 20 t/ha echivalează cu

circa 300 kg/ha azotat de amoniu şi 200 kg/ha superfosfat.

La norme mai reduse efectul este neînsemnat, iar la norme mari,

folosirea gunoiului poate deveni neeconomică.

• Se recomandă norma de 20-30 t/ha gunoi pe pajişti de

Festuca rubra, Agrostis tenuis, Lolium perenne, Poa pratensis,

30-40 t/ha pe pajiştile de Nardus stricta.

• doze mai mari è pe pajiştile permanente din apropierea

fermelelor zootehnice de taurine, cheltuielile de transport fiind

relativ mici.

• Epoca de administrare are influenţă mai mare la

aplicarea dozelor mici de gunoi de grajd, (15-20 t/ha); la aceste

doze, administrarea de toamnă este net superioară. Dacă se

folosesc doze mai mari, (30-40 t/ha) , diferenţele între

administrarea de toamnă şi de primăvară sunt relativ mici.

• b. Compostul

• è se prepară din gunoi de grajd şi turbă în proporţie de

1:3 sau urină (must de grajd) şi turbă în cantitate de 100-

150 litri urină/tona de turbă, la care se mai adaugă 100-150

kg superfosfat, 50 kg sare potasică şi 50-100 kg var stins

la o tonă compost (pe soluri acide).

• Îngrăşământul realizat are o valoare fertilizantă destul de

ridicată, însă mai mică decât a gunoiului de grajd.

• Acţiunea compostului pe pajişti este similară cu a gunoiului

de grajd, însă la aceleaşi cantităţi, sporurile sunt mai mici.

• c. Urina şi mustul de gunoi de grajd

• è sunt îngrăşăminte azoto-potasice.

• Ö efect mai rapid, dar de durată mai scurtă (2-3 ani);

• În general, efectul acestor îngrăşăminte asupra producţiei

este mai mare în staţiunile umede şi când se adaugă

îngrăşăminte cu fosfor, dar mai redus decât la folosirea

gunoiului de grajd sau a compostului.

• Influenţa mustului de grajd asupra compoziţiei floristice se

manifestă prin creşterea proporţiei de graminee, iar la

repetare şi a speciilor diverse, în special a celor din familia

Umbeliferae, şi reducerea participării leguminoaselor.

• è Conţinutul în elemente fertilizante al urinei Ö în funcţie

de provenienţa şi diluarea cu apă în momentul colectării şi

preparării;

• è La un conţinut mediu în substanţe fertilizante,

cantitatea de 150-200 hl echivalează cu 60-80 kg/ha N şi

70-90 kg/ha K.

• Epoca optimă de administrare a mustului de grajd este

primăvara foarte devreme, la topirea zăpezii;

• Ö În cazul păşunilor, pe primele 2-3 parcele în care vor

intra animalele la păşunat este indicată administrarea

mustului de grajd toamna.

• Ö La fâneţe - doza anuală să fie aplicată jumătate

primăvara timpuriu şi cealaltă jumătate după prima

coasă.

• è Aplicarea vara è diluarea cu 2-3 părţi apă, cheltuieli

de transport >; pierderile de substanţă fertilizantă sunt f. mari.

• d. Tulbureala de grajd (gülle)

• è este un amestec dintre dejecţiile lichide şi solide

ale animalelor şi apa folosită la curăţirea adăposturilor.

• Îngrăşământul se colectează în bazine speciale, unde

fermetează timp de 3-4 săptămâni.

• è Se foloseşte ca îngrăşământ lichid pe pajişti, prin

împrăştirea cu ajutorul unor cisterne speciale sau prin irigaţie

fertilizantă è toamna sau primăvara devreme;

• Epoca de administrare trebuie stabilită în funcţie de modul

de utilizare a pajiştii.

• è Norma de îngrăşământ depinde de conţinutul în

substanţe fertilizante şi variază între 20-40 m3/ha.

Îngrăşământul se completează cu 150-200 kg/ha superfosfat,

administrate din toamnă.

• Influenţa asupra compoziţiei floristice este similară cu a

urinei şi a mustului de gunoi de grajd è reduce proporţia de

leguminoase şi măreşte pe aceea a gramineelor şi a

speciilor “diverse”.

• e. Fertilizarea prin târlire

• Ö îngrăşarea sistematică a unor suprafeţe îngrădite

care servesc drept locuri de odihnă pentru animale è prin

dejecţiile lăsate de animale în perioada de păşunat;

• Cantitatea de substanţă organică Ö depinde de

numărul, specia şi categoria de animale şi de durata perioadei de

păşunat.

• è Târlirea prezintă mai multe avantaje:

• Ö înlăturarea transportului şi a operaţiunilor de încărcare-

descărcare şi împrăştiere a unor cantităţi mari, uneori pe teren

greu accesibil

• Ö efect >, întrucât pe pajişti rămân atât dejecţiile solide

cât şi cele lichide, iar elementele fertilizante pătrund mai uşor la

nivelul rădăcinilor datorită tasării animalelor.

• Fertilizarea prin târlire:

• Ö măreşte producţia de masă verde;

• Ö modifică compoziţiei floristică a pajiştilor.

• è Durata târlirii depinde de nivelul fertilizării, tipul pajiştii şi

scopul urmărit.

• è În general, durata de târlire variază între 2-7 nopţi:

• 2-3 nopţi pe păşuni bune;

• 3-4 nopţi pe păşuni medii;

• 5-7(10) nopţi pe păşuni degradate sau cu Nardus

stricta

• Durata târlirii è va depinde şi de suprafaţa afectată

fiecărui animal, care este de 1-2 m2 pentru ovine şi (2,5)-3-

4 m2 pentru bovine.

• Îngrădirea se realizează cu ajutorul porţilor de târlire

mobile, care au dimensiunile de 3-4/1-1,5 m şi sunt

confecţonate din lemn, plasă de sarmă sau se foloseşte gard

electric.

• Ö Substanţa organică rezultată în urma târlirii se

uniformizează cu ajutorul unei grape (+ amendamente şi

fosfor).

8. Prevenirea şi combaterea eroziunii

solului pe pajişti

• è Eroziunea este procesul natural de desprindere,

transport şi depunere a particulelor de sol, datorită în special apei

şi vântului (omul-factor major).

• Eroziunea pe pajişti Ö ca urmare a distrugerii covorului

ierbos prin folosirea neraţională a pajiştilor, cu un număr mare de

animale.

• Poate fi:

• è de suprafaţă; è de adâncime.

• Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii

picăturilor de ploaie sau scurgerii de suprafaţă şi duce la

îndepărtarea materialului dislocat, formându-se şiroiri, rigole

mici şi eroziunea de hardpan:

• - {iroirile - se formează după ploile torenţiale, pe terenuri

proaspăt lucrate, având adâncimea de 1-5 cm;

• - Rigolele mici apar în urma ploilor torenţiale sau a topirii

rapide a zăpezii şi au adâncimea de 5-20 cm;

• - Eroziunea de hardpan apare pe o arătură proaspătă,

după o ploaie torenţială puternică, se produce până la talpa

plugului, pe o adâncime de 20-25 cm şi o lăţime de 1-3 m

• Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii

concentrate a apelor pe versanţi şi duce la îndepărtarea

neuniformă a unei cantităţi mari de sol.

• Formele eroziunii de adâncime au un caracter

permanent şi sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă,

ogaşul şi ravena.

• Ö - Rigola propriu-zisă se formează după ploile

torenţiale, pe locuri denivelate, are adâncimea de 20-25 cm,

lungimea variabilă şI baza paralelă cu suprafaţa versantului;

• Ö - Ogaşul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de

0,5-3,0 m, lăţimea de 0,5-8,0 m şi baza paralelă cu suprafaţa

versantului;

• Ö - Ravena are o adâncime de 3,0-30,0 m, o lăţime de

8,0-50,0 m, colectând o cantitate foarte mare de apă şi sol şi

afectează o suprafaţă mai mare de teren.

• Pentru prevenirea şi combaterea procesului de eroziune

trebuie luate măsuri cu scopul de a crea condiţiile necesare

creşterii unui covor ierbos, capabil să protejeze solul.

• a. Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin

măsuri tehnico-organizatorice şi lucrări de îngrijire.

• Ö - Măsurile tehnico-organizatorice constau în

sistematizarea fondului pastoral prin organizarea păşunatului

raţional, evitarea supraîncărcării păşunii cu animale şi a

păşunatului pe timp umed, reducerea drumurilor pe pajişte,

respectarea timpului de păşunat şi a repausului necesar

refacerii covorului ierbos.

• Ö - Lucrările de îngrijire curente pe pajişti se referă la

nivelarea muşuroaielor, împrăştierea dejecţiilor lăsate de

animale, amplasarea corectă a locurilor de odihnă pentru

animale, repararea construcţiilor pastorale etc. .

• b. Combaterea eroziunii solului pe pajişti se face prin

lucrări propriu-zise, care au drept scop crearea condiţiilor creşterii

unui covor vegetal, capabil să protejeze solul.

• Lucrările antierozionale se clasifică în trei grupe:

• 1. è lucrări de reţinere/evacuare a surplusului de

apă;

• 2. è lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare

a solului prin plantaţii silvice;

• 3. è lucrări speciale pe ogaşe şi ravene.

• 1. Lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de

apă

• è Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe

pajiştile permanente din zonele de stepă şi silvostepă, iar pe

pajiştile temporare, mai ales în anul I de vegetaţie, pentru a evita

spălarea solului şi a seminţelor folosite la semănat.

• è Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe

pante se face numai în zonele cu exces de umiditate.

• lucrări:

• è- Brăzduirea, constă în trasarea unor brazde pentru a

favoriza infiltrarea apei în sol, provenită din precipitaţii sau din

topirea zăpezii şi a reduce scurgerile de suprafaţă.

• se recomandă pe versanţii cu profil drept şi pe pante <

25%.

• adâncime de 20-25 cm; la distanţa de 3-8 m, cu plugul

special cu cormană dublă, pe direcţia curbelor de nivel;

• pot fi continui sau întrerupte.

• Ö Brăzduirile se pot face toamna şi primăvara devreme;

• prin aplicarea acestei lucrări- scurgerile de suprafaţă se

reduc cu 90%, se îmbunătăţeşte regimul apei din sol, iar

producţia se măreşte cu circa 20-30%.

• è- Gropile făcute cu tăvălugul cu colţi contribuie la

reţinerea apei şi prezintă avantajul că nu se deformează

suprafaţa solului şi nici nu se reduce suprafaţa acoperită cu

vegetaţie.

• Lucrarea se face cu un tăvălug de 5 t greutate, lung de

2,4 m şi cu diam. de 0,9 m, prevăzut cu trei rânduri de colţi

(fiecare rând cu 5 colţi), făcând un număr de 7500 gropi/ha.

• è- Scarificarea constă în efectuarea, pe curbele de nivel,

a unor şanţuri înguste, cu ajutorul unui cuţit special

(scarificator), la diferite adâncimi, pentru a permite infiltrarea

apei în sol şi a preveni eroziunea.

• Scarificarea se face la adâncimea de 55-60 cm, la

intervale de 2,5-5 m şi completată cu fertilizare şi

supraînsămânţare;

• è- Valurile de pământ reprezintă coame sau spinări

(diguleţe) dispuse paralel sau sub un unghi ascuţit faţă de

curbele de nivel, având în amonte un şanţ cu baza largă.

• După înclinarea axului longitudinal, valurile de pământ pot

fi orizontale sau înclinate.

• Valurile orizontale se construiesc în regiuni secetoase, pe

versanţi lungi, pe terenuri fără alunecări şi soluri cu textură luto-

argiloasă, fără subsol nisipos.

• Valurile înclinate au rol de interceptare a apei de

scurgere şi evacuarea ei către un debuşeu, cu scopul reducerii

scurgerii de suprafaţă şi evitării spălării solului. Înclinarea pe

axul longitudinal este de 0,3-0,5%, încât să nu declanşeze

eroziunea solului, iar apa să fie evacuată.

• Distanţa dintre valuri se calculează în funcţie de volumul de

apă ce trebuie reţinut şi de volumul de apă ce se scurge de pe 1

m2 de teren deservit de val; intre 30-50 m.

• Ö Canalele de coastă au rolul de a reţine total sau

parţial apa de scurgere de pe versanţi. Ele se fac pe terenurile

cu pantă uniformă şi fără rigole sau ogaşe.

• Ca şi valurile de pământ, canalele de coastă sunt de două

feluri: orizontale şi înclinate.

• Canalele orizontale sau de nivel se fac paralel cu curbele

de nivel, rolul lor fiind reţinerea în totalitate a apei ce se scurge

pe versanţi.

• Solul să nu prezinte fenomene de alunecare şi panta să nu

depăşească 20-25% pe păşuni şi 35% pe fâneţe.

• Canalele de coastă înclinate au rolul de a elimina apa

din precipitaţii şi se construiesc la vârful ogaşelor şi ravenelor

active. Apa colectată este condusă către un debuşeu natural.

• 2. Lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a

solului prin plantaţii silvice

• è Vegetaţia forestieră Ö reţine prin frunze şi ramuri,

până la 70% din apa de precipitaţii, iar restul de 30% cade pe sol

sau pe litiera care se formează şi se infiltrează în sol.

• Sistemul radicular al speciilor forestiere permite fixarea

solului, dându-i o stabilitate mai mare la eroziune, facilitează

infiltrarea apei în sol şi crează condiţii favorabile de dezvoltare a

vegetaţiei ierboase.

• speciile silvice reduc viteza vântului, insolaţia,

evapotranspiraţia, reţin zăpada etc. .

• Vegetaţie forestieră: perdele antierozionale şi plantaţii

silvice în masiv.

• - Perdelele antierozionale îmbunătăţesc condiţiile de

microclimat, au un rol important în prevenirea şi combaterea

eroziunii, fiind şi o metodă de delimitare a parcelelor pe pajişti şi

de producere a materialului lemnos.

• Ö pe versanţi cu pante >18-20%, cu lungimea de peste

200 m, mai ales pe pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă, au

rolul de a reţine o parte din apa provenită din scurgerile de

suprafaţă de pe terenurile din amonte, de reţinere a zăpezii, de

micşorare a vitezei vântului, constituind şi un adăpost contra

insolaţiei.

• Ö se amplasează pe curbele de nivel, la distanţa de 150-

500 m, în funcţie de pantă, de gradul de eroziune, lăţimea lor

fiind de 10-20 m.

• è Specii silvice folosite: Quercus robur (stejar), Q.

peduculiflora (stejar brumăriu), Robinia pseudacacia (salcâm),

Acer tataricum (arţar tătăresc), A. campestre (jugastru), A.

platanoides (paltin de câmp);

• Ö pe rândurile din interiorul perdelei se pot planta:

Ligustrum vulgare (lemn câinesc), Cornus mas (corn);

• Ö pe rândurile exterioare se recomandă: Gleditschia

triacathos (glădiţă), Hippophae rhamnoides (cătină albă),

Crataegus monogyna (păducel).

• Distanţa dintre rânduri Ö de 1,0-1,5 m, iar pe rând între

puieţi, de 0,75-1,0 m.

• Plantaţiile silvice în masiv se recomandă a fi înfiinţate

pe suprafeţele ocupate de ogaşe şi ravene active, sau pe cele

puternic erodate şi cu pante mari, care nu pot fi înierbate.

• Se fac cu aceleaşi specii şi la aceleaşi distanţe, cu

recomandarea ca pe malurile ravenelor şi ogaşelor, dispunerea

gropilor de plantare a puieţilor să fie în chinconz.

• 3. Lucrări speciale pe ogaşe şi ravene

• În cazul în care nu se pot face lucrări de nivelare a ogaşelor

şi ravenelor, pentru combaterea eroziunii de adâncime se fac

lucrări speciale, care se referă la:

• è cleionaje, è praguri, è baraje, è fascinaje, è

garnisaje, è gărduleţe.

• Cleionajele sunt lucrări transversale, dispuse pe albie,

făcute din garduri de nuiele, în treimea superioară şi mijlocie a

ogaşelor şi ravenelor active.

• Gardurile de nuiele pot fi pe un singur rând - cleionaje

simple, sau pe două rânduri - cleionaje duble, având înălţimea

de 0,5-1,0 m, iar distanţa dintre garduri se alege în aşa fel, încât

partea superioară a gardului din aval să fie la nivelul bazei

gardului din amonte.

• Fascinajele sunt lucrări asemănătoare cu cleionajele,

dispuse tot transversal pe albia ogaşelor sau ravenelor, pe

solurile cu textură uşoară şi constau în construirea unor legături

de nuiele de 20-30 cm, în diametru, legate cu sârmă la

distanţa de 40-50 cm care se fixează cu pari, prevăzuţi cu un

cârlig şi bătuţi în pământ până la 1 m adâncime.

• Pragurile şi barajele sunt lucrări dispuse transversal pe

firul albiei, în partea mijlocie şi inferioară a ogaşelor şi ravenelor.

• Pragurile au o înălţime de <1,5 m, iar barajele au înălţimea

de >1,5 m, cu rolul de a consolida albia şi de a reţine aluviunile.

• Aceste lucrări se fac din piatră sau beton, dimensionarea lor

se face pe baza calculelor hidrologice, de stabilitate.

• Garnisajele sunt îngrădiri de crengi sau un strat de nuiele,

rezultate în urma defrişărilor, care se aşează în lungul albiei

ogaşelor sau ravenelor, formând o căptuşire înaltă de 50 cm.

• Fixarea materialului folosit se face cu ajutorul unor prăjini

transversale, prinse pe pari bătuţi la o adâncime de cca 1 m.

• Garnisajele favorizează colmatarea, fereşte albia de

eroziune, iar pe materialul colmatat se pot face plantări cu butaşi

de salcie, anin etc.

• Gărduleţele se construiesc pe malurile ravenelor, din pari

de esenţă tare (stejar, salcâm), lungi de 1 m, groşi de 8-10 cm,

care se bat în pământ 50-60 cm, distanţa dintre ei fiind de 40-50

cm, apoi se împletesc cu nuiele pe toată înălţimea;

• se amplasează pe curbele de nivel în şiruri continui sau

întrerupte. După execuţia gărduleţelor, terenul se însămânţează

cu ierburi perene.

9. Supraînsămânţarea

• è Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de

bază, după fertilizare, pentru sporirea producţiei şi îmbunătăţirea

valorii furajului obţinut.

• è Supraînsămânţarea se face pe pajiştile permanente

cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierbosă, precum şi la

cele cu compoziţie floristică necorespunzătoare, în special

cu procent redus de leguminoase, în condiţiile menţinerii

covorului vegetal existent.

• è Supraînsămânţarea este obligatorie pe pajiştile

fertilizate prin târlire, pe cele la care s-au făcut lucrări

tehnico-culturale simple sau complexe (combaterea

buruienilor, îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, distrugerea

muşuroaielor, combaterea eroziunii) şi pentru prelungirea

duratei de folosire a pajiştilor temporare.

• è Reuşita instalării speciilor prin supraînsămânţare este în

mare măsură legată de diminuarea capacităţii de

concurenţă a vegetaţiei existente; crearea condiţiilor

pentru instalarea noilor specii;

• se realizează înainte de semănat: Ö prin păşunat ras, cu

încărcătură mare de animale, curăţirea vegetaţiei cât mai

aproape de sol cu maşini de curăţat ori cosit pajiştea, sau prin

erbicidare cu Gramoxone 5 l/ha, care întrerupe temporar (2-3

săptămâni) vegetaţia pajiştilor .

• În funcţie de relief, supraînsămânţarea pajiştilor se

poate face: mecanizat sau manual.

• Ö rezultate bune se obţin cu maşina combinată de

prelucrat în rânduri şi semănat MCR-2,5, în agregat cu tractor de

60-100 CP pe roţi sau pe şenile, pe teren fără denivelări.

• Maşina prelucrează vegetaţia şi solul în rânduri de 3 cm

lăţime şi introduce sămânţa în rândul prelucrat. Distanţa dintre

rânduri este de 12,5 cm;

• pe terenuri în pantă semănatul se face pe curbele de nivel.

• è Pe suprafeţe denivelate, unde nu se poate folosi maşina

MCR-2,5, pregătirea solului se face cu grapa cu colţi sau cu

grapa cu discuri, în funcţie de gradul de tasare, urmată de

însămânţarea cu semănătoarea universală şi tasarea cu tăvălugul

inelar prevăzut cu greutăţi suplimentare.

• è Supraînsămânţarea manuală este indicată pe pante

inaccesibile sistemei actuale de maşini sau pe suprafeţe izolate,

unde s-au aplicat în prealabil diferite lucrări tehnico-culturale.

• Pregătirea terenului se face prin mobilizarea superficială cu

grapa cu tracţiune animală sau greblatul vetrelor,

muşuroaielor, etc. După semănatul manual, seminţele se

încorporează în sol prin trecere cu turme de ovine.

• Pentru supraînsămânţare se folosesc amestecuri de ierburi

adecvate condiţiilor staţionale şi modului de folosire.

• norma de sămânţă se diminuează cu 25-50%, conform

proporţiei vetrelor de supraînsămânţat faţă de suprafaţa totală a

pajiştii.

• è Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este

primăvara devreme, când temperatura nu coboară sub 00C,

solul are rezervă suficientă de apă şi vegetaţia existentă face

concurenţa redusă instalării noilor plante.

• Seminţele se introduc în sol la adâncimea de 1,5-2 cm.

• Fertilizarea, în anul supraînsămânţării, se face cu 60 P2O5

kg/ha şi 60 K2O kg/ha. Azotul se foloseşte în doze reduse, 40-

50 kg/ha N şi se aplică după răsărirea tinerelor plante, iar dacă

vegetaţia veche s-a înălţat, după cosirea acesteia.

• è În primul an de la supraînsămânţare pajiştea se

foloseşte numai ca fâneaţă.

B. Lucrări radicale

- refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate şi

îmbunătăţirea prin lucrări de suprafaţă - nu se exclud, ci se

completează reciproc, funcţie de condiţiile staţionale

- lucrările radicale se aplică pe pajiştile aflate într-un

stadiu avansat de degradare (acoperire cu vegetaţie <50-60%,

ponderea buruienilor >30%, muşuroaie >30% etc.)

- constau în înfiinţarea de pajişti temporare

TEME :

1. Precizaţi particularităţile şi efectele aplicării îngrăşămintelor

pe pajişti.

2. Descrieţi principalele lucrări de combatere a eroziunii

solului pe pajişti.

3. Care sunt principalele procedee de eliminare a excesului de

umiditate de pe pajişti ?

MODULUL 4ÎNFIINŢAREA PAJI{TILOR TEMPORARE

• Se pot înfiinţa:

• è în locul pajiştilor permanente degradate

• è în teren arabil.

• 1. Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor

permanente degradate

• è se impune o analiză foarte amănunţită în legătură cu

necesitatea şi condiţiile de înfiinţare a pajiştilor temporare

(vegetaţie, sol, climă, relief), încât producţiile realizate să fie

economice să nu se afecteze echilibrul ecologic din zonă.

• 1.1. Alegerea terenului

• Pajiştile permanente se pot desţeleni pentru transformarea

în pajişti temporare, în situaţiile următoare:

• è- ponderea în covorul vegetal a plantelor fără valoare

furajeră sau cu valoare furajeră slabă este de >70-80%;

• è- potenţialul natural de producţie redus (< 4-5 t/ha

m.v.) şi de calitate slabă, capacitatea de păşunat <0,4-0,5

UVM/ha;

• è- gradul de acoperire cu vegetaţie sub 55-65%;

• è- gradul de acoperire cu muşuroaie înţelenite >30%;

• è- pajiştile de pe terenurile în pantă, cu o acoperire slabă a

vegetaţiei, pe care se poate declanşa uşor procesul de eroziune;

• è- alte situaţii în care lucrările de suprafaţă nu dau

rezultate bune.

• Ö Nu se desţelenesc, indiferent de starea lor

fitocenotică şi productivă:

• è pajiştile situate pe terenuri cu panta > 15-170

(30%);

• è cele situate în apropierea ogaşelor şi ravenelor;

• è cele de pe soluri cu stratul arabil sub 10-12 cm

grosime şi cu fragmente de rocă la suprafaţă;

• è pajiştile de pe soluri cu apa freatică la adâncime

mică (sub 40-50 cm).

• è Se recomandă înfiinţarea cu prioritate a pajiştilor

temporare în regiunile bogate în precipitaţii (peste 500-550

mm/an) şi cu cerinţele de mai sus satisfăcute sau în condiţii de

irigare.

• 1.2. Pregătirea terenului

• Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte:

• è distrugerea vechiului covor vegetal

• è crearea condiţiilor pentru semănat.

• Ö Înainte de desţelenire, numai unde este cazul, se fac

unele lucrări pregătitoare: îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, a

cioatelor şi pietrelor, eliminarea excesului de umiditate,

distrugerea muşuroaielor înţelenite, nivelarea terenului.

• è Pregătirea terenului è prin mai multe metode în

funcţie de grosimea stratului de ţelină, vegetaţia existentă şi

panta terenului.

• Se disting trei metode de bază:

• 1.- pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a

solului (3-5 cm);

• 2.- pregătirea terenului cu mobilizarea medie a

solului (5-12 cm);

• 3.- pregătirea terenului cu mobilizarea profundă a

solului (20-25 cm).

1. Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a

solului (3-5 cm).

• a. Metoda se poate aplica pe suprafeţele unde vegetaţia

existentă a fost distrusă cu un erbicid de contact, de tip

Gramaxone (Paraquat) 5-10 l/ha în 600-800 l apă, sau cu

acţiune sistemică de tip Roundup (Glyphosate), 5-7 l/ha în 200-

500 l apă.

• -tratamentul è vara sau toamna, când plantele sunt în

plin proces de creştere şi au înălţimea de 15-20 cm (se evită

perioadele cu secetă).

• b. è La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se lucrează

terenul cu maşina combinată MCR 2,5 sau freza de tip

Rotaseeder,

• Tehnologia se poate aplica pe toate tipurile de pajişti, dar

mai ales unde nu se poate face desţelenirea (strat arabil subţire,

pantă mare, soluri predispuse la eroziune etc.).

• c.è semănatul direct, fără o lucrare de desţelenire,

poate avea un eşec parţial sau chiar total, datorită atacului

de boli şi dăunători, fitotoxinelor provenite de la materia organică

în descompunere sau a eventualelor reziduuri de la erbicide,

performanţelor semănătorilor, condiţiilor climatice.

• Pe pajiştile cu pante mari (>30%), cu vegetaţie rărită,

supuse eroziunii, se recomandă lucrarea superficială cu grapa

cu colţi trasă de animale, făcută primăvara devreme, pentru a

favoriza încorporarea seminţelor în sol.

• 2. Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a

solului.

• è se folosesc grape cu discuri sau freze pentru pajişti.

Folosirea frezei se recomandă pe pajiştile bine înţelenite, fără

pietre, cioate sau vegetaţie lemnoasă şi fără denivelări .

• è cu freza se efectuează una sau două treceri şi nu mai

sunt necesare alte lucrări pentru pregătirea patului germinativ.

• La folosirea frezelor combinate, semănatul se face

concomitent cu pregătirea terenului.

• lucrarea cu freza necesită un consum ridicat de

combustibil comparativ cu plugul, utilizându-se numai în situaţii

bine justificate economic.

• è pe pajiştile cu stratul de ţelină mai subţire, afectate de

forme ale eroziunii de suprafaţă, pregătirea terenului se poate

face prin 2-3 lucrări, cu grapa cu discuri în sensuri diferite.

Astfel, se mobilizează solul pe ad. de 10-14 cm, suficientă pentru

semănat.

• Ö Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel

cu curbele de nivel, admiţându-se abateri de 2-3% pe distanţe

lungi şi de până la 5% pe distanţe < de 200 m.

• Pe versanţi lungi, cu panta >20%, se recomandă

pregătirea terenului în benzi cu lăţimea de 15-30 m, care

alternează cu benzi de aceeaşi lăţime nelucrate.

• 3. Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a

solului.

• è Lucrarea se face cu plugul, la 20-25 cm adâncime, în

raport cu grosimea stratului arabil.

• pe pajiştile cu strat gros de ţelină, pentru a obţine o

arătură de bună calitate, lucrarea trebuie să fie precedată de

prelucrarea ţelinei prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri, în

sensuri diferite.

• odată cu arătura se încorporează şi îngrăşăminte organice,

amendamentele, precum şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.

• epoca optimă è toamna, urmând ca în primăvară să se

facă pregătirea patului germinativ şi semănatul.

• În regiunile mai bogate în precipitaţii sau în condiţii de

irigare, desţelenirea se poate face după 1-2 cicluri de

păşunat sau prima coasă pentru fân, apoi semănatul, încât

la venirea îngheţurilor noul covor vegetal să fie bine încheiat.

• Ö O atenţie deosebită è nivelarea terenului, deoarece

adâncimea de încorporare a seminţelor de ierburi perene este

foarte mică (max.2,5-3 cm)

• 1.3. Culturile premergătoare

• În funcţie de calitatea patului germinativ, maşinile folosite

la semănat şi tehnologia utilizată, pajiştile temporare se pot

înfiinţa:

• è direct după desţelenire (“regenerarea rapidă”)

• è după 1-2 ani, timp în care terenul se cultivă cu culturi

anuale furajere: porumb siloz sau masă verde, sfeclă furajeră,

gulie furajeră, varză furajeră, cartof, raigras aristat, borceaguri,

ovăz masă verde etc

• 1.4. Fertilizarea de bază şi aplicarea

amendamentelor

• Pajiştile temporare, prin producţiile ridicate pe care le

realizează, sunt mari consumatoare de elemente nutritive

din sol.

• pentru o nutriţie echilibrată a plantelor, solul trebuie să

conţină: 35-44 ppm PAL (8-10 mg P2O5 mobil la 100 g sol) şi

100-125 ppm KAL (12-15 mg K2O mobil la 100 g sol).

• Pajiştile temporare dau rezultate bune şi de calitate când

reacţia solului este neutră sau slab acidă (pH = 5,8-6,8).

• se recomandă folosirea amendamentelor pe solurile cu

un pH < 5,2 şi conţinutul în Al mobil >100 ppm (10 mg Al /100

g sol), pentru a evita dezvoltarea plantelor nevaloroase,

rezistente la aciditate .

• pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente,

valorifică mai eficient îngrăşămintele organice, cele chimice mai

greu solubile şi amendamentele, deoarece pot fi încorporate în

sol odată cu desţelenirea sau cu lucrările de pregătire a patului

germinativ.

• Ö Dozele de îngrăşăminte Ö în funcţie de conţinutul

solului în elemente nutritive, de zonă şi de materialul biologic

folosit la semănat.

• Se recomandă: - doze de 30-60 kg P2O5, 40-60 K2O,

70-120 kg/ha N - la folosirea amestecurilor numai din graminee

;

• - doze < de azot, 40-60 kg/ha, la cele formate

din graminee şi leguminoase perene.

• Pe solurile acide cu pH <5,2 se impune aplicarea

amendamentelor înainte de desţelenire, în doze de 4-5 t/ha

CaO (7-9 t/ha CaCO3).

• Ö Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se recomandă

folosirea gunoiului de grajd bine fermentat în doze de 20-40

t/ha.

• 1.5. Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor

temporare

• La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează:

• Ö - amestecuri alcătuite din specii de graminee şi

leguminoase perene valoroase;

• Ö - graminee în cultură pură;

• Ö - amestecuri formate numai din graminee.

• În ţara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt:

Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne,

Phleum pratense, Bromus inermis, Festuca arundinacea,

Festuca rubra, dintre graminee;

• Trifolium repens, Medicago sativa, Trifolium

pratense, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, dintre

leguminoase.

• 1.6. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi

leguminoase perene

• Ö cele mai valoroase pajişti se realizează când se folosesc

amestecuri de graminee şi leguminoase perene, acestea

prezentând numeroase avantaje:

• 1- productivitate ridicată;

• 2- producţiile sunt mai uniform repartizate în timpul

perioadei de vegetaţie;

• 3- calitate superioară a furajului;

• 4- realizarea unui furaj echilibrat în glucide şi

proteine, dând posibilitatea conservării acestuia în bune condiţii

sub formă de siloz sau semisiloz;

• 5- folosirea unor cantităţi reduse de îngrăşăminte cu

N.

• s-a constatat că Medicago sativa aduce un aport de circa

5 kg/ha N, Trifolium repens de 3 kg/ha N , pentru fiecare

procent de participare în amestec, la o pondere de 50%, respectiv

55% din covorul vegetal.

• avantajele enumerate Ö când leguminoasele au o

pondere în covorul vegetal de minim 10-15%.

• Alcătuirea amestecurilor Ö una din cele mai importante

lucrări din tehnologia de înfiinţare a pajiştilor temporare.

• În vederea alcătuirii amestecurilor de graminee şi

leguminoase perene se parcurg succesiv mai multe etape de

lucru:

1- Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor

temporare.

• În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se

împart în trei categorii:

• - pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani);

• - pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani);

• - pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani).

• Ö În ceea ce priveşte modul de folosire, pajiştile de scurtă

durată se folosesc numai prin cosit, cele cu durată medie prin

cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă prin păşunat sau mixt.

2. -Stabilirea numărului de specii din cadrul

amestecurilor

• În general, numărul speciilor din covorul vegetal al

pajiştilor temporare este mult mai mic decât cel de pe pajiştile

permanente şi se stabileşte în funcţie de durata de folosire

proiectată şi de intensitatea sistemului de cultură.

• pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-

3 specii, pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-

5 specii, iar pentru pajiştile cu durată lungă de folosire 4-6 specii.

• În cazul aplicării tehnologiilor intensive de cultivare

numărul speciilor din amestecurile pentru pajişti cu durată lungă

de folosire se reduce la 3-4.

• Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite

amestecuri simple, iar cele alcătuite din peste 3 specii poartă

denumirea de amestecuri complexe.

• În general, pentru fâneţe se recomandă amestecuri

simple, iar pentru păşuni şi folosire mixtă, amestecuri

complexe.

• Din numărul total de specii utilizate în amestec, 1-2 specii

trebuie să fie leguminoase.

3. Stabilirea numărului de specii din cadrul

amestecurilor

• În general, numărul speciilor din covorul vegetal al

pajiştilor temporare este mult mai mic decât cel de pe pajiştile

permanente şi se stabileşte în funcţie de durata de folosire

proiectată şi de intensitatea sistemului de cultură.

• pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-

3 specii, pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-

5 specii, iar pentru pajiştile cu durată lungă de folosire 4-6 specii.

• În cazul aplicării tehnologiilor intensive de cultivare

numărul speciilor din amestecurile pentru pajişti cu durată lungă

de folosire se reduce la 3-4.

• Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite

amestecuri simple, iar cele alcătuite din peste 3 specii poartă

denumirea de amestecuri complexe.

• În general, pentru fâneţe se recomandă amestecuri

simple, iar pentru păşuni şi folosire mixtă, amestecuri

complexe.

• Din numărul total de specii utilizate în amestec, 1-2 specii

trebuie să fie leguminoase.

4. Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor

în cadrul amestecurilor.

• Ö funcţie de durata şi modul de folosire a pajiştilor,

precum şi de particularităţile biologice ale speciilor componente.

• în amestecurile cu durată scurtă de folosire, leguminoasele

au o pondere ridicată; pe măsură ce se măreşte durata de

folosire a pajiştii proiectate, se diminuează procentul de

participare al leguminoaselor şi creşte cel al gramineelor din

amestec.

• În amestecurile destinate folosirii prin păşunat, ponderea

cea mai mare o au gramineele, la folosirea prin cosit,

leguminoasele, iar la folosirea în regim mixt proporţiile sunt

asemănătoare cu cele de la folosirea ca păşune, dar predomină

speciile cu talie înaltă.

• Amestecurile cu o pondere ridicată a leguminoaselor oferă

un furaj de calitate superioară şi necesită doze mai mici de

îngrăşăminte cu azot.

5. Alegerea speciilor şi stabilirea ponderii a fiecărei specii

în amestec

• Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale

ale zonei, durata şi mai ales modul de folosire, ritmul de

dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective.

• În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de

participare în amestec al fiecărei specii se stabileşte în funcţie

de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la condiţiile

pedoclimatice, pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de

direcţia de evoluţie dorită a viitorului covor vegetal (dominanţa

uneia sau alteia din speciile folosite în amestec).

6. Calculul cantităţii de sămânţă

• Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie

din amestec pe baza următoarelor elemente:

• - cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha) la

valoarea utilă de 100% (N);

• - procentul de participare în amestec (p);

• - procentul de sămânţă utilă (S.U.).

• Cantitatea de sămânţă în cultură pură (N) la valoarea utilă

de 100% s-a calculat pe baza densităţii de semănat şi a masei a

1000 de boabe (MMB).

• Cunoscând elementele amintite mai sus, cantitatea de

sămânţă pentru fiecare specie (Q) se determină cu relaţia:

• Q (kg/ha) = (pxN)/SU

• Cantitatea se sămânţă rezultă din calcul se corectează în

funcţie de capacitatea de concurenţă a speciilor din amestec,

separat în cadrul fiecăreia din cele două grupe de plante şi apoi,

dacă este cazul, în funcţie de condiţiile de cultivare.

• Prin însumarea cantităţilor de seminţe corectate, de la

speciile din amestec, rezultă cantitatea de sămâmţă amestec

necesară pentru un hectar, pe baza căreia se fac reglajul maşinii

de semănat şi planul de aprovizionare pentru suprafaţa

proiectată.

1.7. Sămânţa şi semănatul

• Semănatul – rol major în realizarea unei pajişti temporare

corespunzătoare.

• La semănat trebuie să se folosească numai seminţe de

calitate, conform STAS-urilor în vigoare, certificate de

laboratoarele judeţene de controlul calităţii seminţelor.

• Semănatul amestecurilor de ierburi perene se poate realiza

cu sau fără plantă protectoare.

• Semănatul cu plantă protectoare se recomandă în

condiţii de irigare sau în zone cu aport pluviometric ridicat.

• se aleg ca plante protectoare, specii cu perioada scurtă de

vegetaţie cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi persan,

borceaguri recoltate pentru masă verde sau chiar soiuri timpurii

de cereale pentru boabe, cu o normă de semănat de până la 50%

faţă de cultura normală, pentru a diminua concurenţa dintre

acestea şi vegetaţiei pajiştii.

• de asemenea, se impun restricţii la folosirea erbicidelor şi a

îngrăşămintelor.

• Epoca de semănat

• epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când

solul premite intrarea maşinilor agricole, iar temperatura este

constant peste O0C.

• Pe terenurile cu umiditate suficientă sau în condiţii de

irigare semănatul se poate efectua şi la sfârşitul verii începutul

toamnei, 20 august-10 septembrie în regiunile de câmpie şi 1

august-1 septembrie în regiunile colinare, încât de la semănat

până la încetarea vegetaţiei să se acumuleze, în medie, 800-

13000C.

• Semănatul de vară-toamnă asigură producţii mari şi un

covor bine încheiat chiar din anul I.

• Metoda de semănat

• Semănatul se poate realiza prin mai multe metode ce

variază în funcţie de configuraţia şi panta terenului, însuşirile

seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa plantei

protectoare etc.

• Pe terenurile plane sau slab înclinate semănatul se face în

rânduri distante la 12,5-15 cm, folosind semănători universale

(SUP-21, SUP-29), de tip Saxonia sau speciale.

• O altă metodă, mai puţin răspândită în ţara noastră, este

semănatul prin împrăştiere, care se poate face mecanizat, cu

semănători speciale sau universale, la care se îndepărtează

tuburile ori manual. În acest caz sunt necesare lucrări, cu grapa

cu colţi sau cu tăvălugi inelari, care să favorizeze încorporarea

seminţelor în sol.

• Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile maşinilor agricole,

semănatul se face numai manual prin împrăştiere. Pentru a

favoriza încorporarea seminţelor în sol sunt necesare lucrări cu

grape trase de animale sau trecerea cu o turmă de ovine, când

solul are o umiditate suficientă în stratul superficial.

• la culturile cu plantă protectoare de toamnă,

amestecurile de seminţe, se seamănă primăvara, perpendicular

pe rândurile acesteia, după o prelucrare superficială a solului cu

grapa cu colţi. Când planta protectoare este o cultură de

primăvară, semănatul ierburilor se face după semănarea plantei

protectoare, tot perpendicular pe rândurile acesteia.

• Adâncimea de semănat

• se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor,

puterea de străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între

1(1,5) – (2,5)3 cm.

• Pentru respectarea adâncimii - se impune tăvălugitul

înainte şi după semănat, lucrări ce sunt eliminate la utilizarea

maşinilor moderne, care efectuează tăvălugitul odată cu

semănatul.

8. Lucrările de îngrijire

• aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales

în anul I, favorizează realizarea unui covor vegetal uniform şi bine

încheiat, premiza obţinerii unor producţii ridicate.

• irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după

semănatul de la sfârşitul verii, dar uneori şi în primăverile

secetoase

• se recomandă o normă de udare de 150-200 m3/ha, ce

poate fi repetată, la nevoie, după 12-15 zile. În acest caz se poate

renunţa la tăvălugitul de după semănat.

• distrugerea crustei

• crusta formată în primele zile după semănat se poate

distruge, pe cale mecanică utilizând tăvălugul neted, înfăşurat

cu sârmă ghimpată, grape cu colţi îndreptaţi în sus sau o

grapă de mărăcini.

• pentru a nu dezrădăcina tinerele plante în curs de răsărire

se impune ca viteza de înaintare a agregatului să fie mică.

• efectul negativ al crustei poate fi înlăturat şi prin irigare cu

o normă de 150-200 m3/ha.

• Completarea golurilor.

• Lucarea se poate efectua fie în anul înfiinţării pajiştii dacă

se asigură condiţiile de umiditate, fie în primăvara anului

următor.

• Când suprafeţele cu goluri sunt mari, operaţiunea se face

cu maşini de semănat, iar pe suprafeţe reduse se poate face

manual. Înainte de semănatul pentru completarea golurilor, dacă

se efectuează în primăvara anului următor, se impune

mobilizarea superficială a solului cu grapa cu colţi şi după

semănat lucrarea cu tăvălugul.

• Combaterea buruienilor

• lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie la

pajiştile temporare. Combaterea acestora se poate face pe cale

mecanică sau chimică.

• Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a

buruienilor, cu coasa cu diferite cositori uşoare, înainte ca

acestea să fructifice. Cositul se face la înălţimea de 8-10 cm de

la sol, încât speciile semănate să fie cât mai puţin afectate..

• Pe terenurile cu o îmburuienare puternică se recomandă

folosirea erbicidelor.

• pe pajiştile formate numai din graminee perene se pot

folosi erbicidele: Icedin-3 l/ha, Icedin forte-2 l/ha când

temperatura aerului este de minim 10-120C sau Sare de

dimetilamină (S.D.M.A) 2-3 l/ha, când temperatura este de cel

puţin 150C, în minimum 200 l apă.

• Tratamentul se face când buruienile sunt în faza de rozetă,

în gramineele înfrăţite.

• Pe pajiştile formate din G. şi L. se recomandă pentru

combaterea buruienilor dicotiledonate: Aretit, Acetadin,

Basagran sau Basagran forte. Aretitul sau Acetedinul se aplică

în cantitate de 5-6 l/ha când leguminoasele au 3-5 frunze. Este

indicat ca tratamentul să se efectueze pe timp noros sau în

amurgul zilelor însorite pentru a evita apariţia arsurilor pe frunze.

Basagranul, în doze de 2,5-3 l/ha, se aplică fie în faza de 3-5

frunze trifoliate, fie numai la 1-2 frunze, când gradul de

îmburuienare este puternic:

• În cazul infestării pajiştilor temporare cu cuscută, se

recomandă combaterea acesteia din anul înfiinţării culturii cu

soluţii de Reglone sau Gramaxone în concentraţie de 1% sau cu

Aretit ori Acetadin în concentraţie de 2-3%.

• Tratamentul se face numai pe vetre infestate când, după

cosit, lăstarii leguminoaselor şi filamentele de cuscută au

reapărut, folosind 1 litru soluţie/m2 suprafaţa tratată .

• Fertilizarea.

• Sistemul de fertilizare este diferenţiat în funcţie de anul de

vegetaţie al pajiştii, ponderea leguminoaselor la alcătuirea

covorului vegetal, starea de fertilitate a solului etc.

• În primul an de vegetaţie, de regulă, plantele folosesc

îngrăşămintele aplicate la pregătirea patului germinativ şi la

fertilizarea de bază, recomandându-se o doză de 50 kg/ha N,

după coasa I, în condiţii de irigare sau de climat umed, indiferent

de structura amestecului.

• În anii următori, fertilizarea se face în funcţie de ponderea

leguminoaselor în covorul vegetal şi modul de folosire.

• Pajiştile cu < 40% leguminoase, folosite prin păşunat, vor fi

fertilizate cu 100-(120)150 kg/ha N, aplicat în 3-4 reprize, iar

cele cu 40-60% leguminoase, folosite mixt, cu (60)80-100 kg/ha

N, în 2 fracţii.

• Când ponderea leguminoaselor este > 60-70% şi modul de

folosire prin cosit, doza de azot va fi de numai 35-50 kg/ha şi se

va aplica primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie.

• În cazul amestecurilor formate numai din graminee, se

recomandă doze cu azot de 200-300 kg/ha, aplicate fracţionat

în 3-5 reprize, funcţie de modul de folosire.

• În condiţii de irigare dozele pot fi >, fracţionarea lor

obligatorie.

• Îngrăşămintele cu P şi K se vor aplica funcţie de conţinutul

solului în aceste elemente, asigurându-se câte 50-60 kg/ha

P2O5 şi 50-60 kg/ha K2O pentru fiecare an de folosire.

• îngrăşăminte organice : 20-40 t/ha gunoi de grajd sau 150-

300 m3/ha gülle (în 3-5 reprize, când este necesar să se aplice şi

îngrăşăminte cu fosfor).

• Paj.temporare folosite prin păşunat pot fi fertilizate şi prin

târlire.

• Irigarea.

• în regiunile secetoase sau cu precipitaţii neuniform

repartizate, se impune irigarea cu o normă de udare de 400-600

m3/ha, la intervale de circa 15-20 de zile. Este indicat ca udările

să se facă la 4-5 zile după cosit sau păşunat;

• Pentru 1 tonă de substanţă uscată, plantele au nevoie de

cel puţin 50 mm precipitaţii, deci peste 500 mm la o producţie de

10 t/ha s.u.

• Irigarea se poate face prin aspersiune sau prin revărsare,

cu rigole orizontale sau înclinate, în funcţie de panta terenului

(max.15-20%).

• Din anul II: fertilizare, distrugerea muşuroaielor, irigare etc.

• 9. Folosirea pajiştilor temporare

• Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la pajiştile

temporare apar câteva particularităţi:

• în anul I de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile

temporare, indiferent de destinaţia lor ulterioară, să fie folosite ca

fâneaţă, la înspicarea-înflorirea gramineelor şi înflorirea

leguminoaselor, deci ceva mai târziu decât în ceilalţi ani.

• Când covorul vegetal este bine încheiat, iar solul cu

umiditate normală, se poate face păşunatul chiar din anul I,

începând cu ciclul II de vegetaţie, dar cu o încărcătură mult mai

redusă şi numai pentru un timp scurt.

• Începând cu anul al doilea de vegetaţie se va aplica

modul de folosire stabilit la înfiinţarea pajiştii.

• Pe terenurile cu pante de peste 20% se recomandă ca

pajiştile temporare să fie folosite numai prin cosit pentru a

preveni degradarea solului prin eroziune.

• 10. Refacerea pajiştilor temporare

• durata de folosire economică a paj. temp. este limitată.

• După 3-5 ani de folosire covorul vegetal începe să se

rărească mai ales prin dispariţia treptată a leguminoaselor şi la

apariţia de specii nevaloroase. În aceste situaţii se impune

refacerea pajiştilor respective, care se poate realiza prin două

procedee: supraînsămânţare sau reînsămânţare.

• Supraînsămânţarea pajiştilor temporare se face ca şi în

cazul celor permanente, numai că se foloseşte ca material de

semănat mai mult seminţe sau fructe de leguminoase (lucernă,

trifoi, sparcetă);

• În anul supraînsămânţării se recomandă fertilizarea cu doze

moderate de azot (50-60 kg/ha) şi folosirea numai prin cosit.

• Reînsămânţarea pajiştilor temporare presupune

desţelenirea covorului vegetal devenit necorespunzător,

alegându-se, ca şi în cazul pajiştilor permanente degradate,

tehnologia cea mai potrivită şi apoi semănarea unui amestec de

graminee şi leguminoase perene..

2. Înfiinţarea pajiştilor temporare în teren

arabil

• în apropierea fermelor zootehnice, pe terenul destinat bazei

furajere, dând posibilitatea utilizării economice a îngrăşămintelor

organice şi a producţiilor ridicate de fitomasă care se produc. Ele

se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt, iar în cadrul cositului

fie pentru masă verde administrată la iesle, fie pentru fân sau

conservare prin însilozare (siloz, semisiloz sau semifân).

• Cele mai bune premergătoare sunt plantele care lasă

terenul curat de buruieni şi permit o bună pregătire a patului

germinativ. Sunt indicate plantele prăşitoare (porumb boabe,

masă verde sau siloz, sfeclă, cartof etc.) sau cerealele pentru

boabe ori masă verde.

• Pregătirea terenului se face după tehnologiile folosite la

plantele cu seminţe mici, diferenţiat în funcţie de planta

premergătoare. La semănatul de primăvară terenul trebuie

nivelat încă din toamnă, iar la pregătirea patului germinativ,

indiferent de epoca de semănat, să se evite folosirea grapei cu

discuri. Se recomandă folosirea combinatoarelor în a căror

componenţă sunt şi tăvălugi inelari.

• Celelalte verigi tehnologice: fertilizarea şi

amendamentarea, alcătuirea amestecurilor, semănatul, lucrările

de îngrijire, sunt asemănătoare cu cele de la înfiinţarea pajiştilor

temporare în locul pajiştilor permanente degradate, numai că la

fertilizare se pot folosi mai mult îngrăşămintele organice (gunoi

de grajd 40-60 t/ha; gülle, 150-200 hl/ha; compost, 30-40 t/ha

urină.

TEME :1. Enumeraţi etapele de lucru pentru alcătuirea

amestecurilor de graminee şi leguminoase perene.

2. Alcătuiţi un amestec pentru înfiinţarea unei pajişti

temporare în suprafaţă de 10 ha, folosire prin păşunat, etajul

forestier, teren slab înclinat, seminţe din clasa a II-a de calitate.

3. Enumeraţi lucrările de îngrijire a pajiştilor temporare din

anul I.

MODULUL 5FOLOSIREA PAJI{TILOR

FOLOSIREA PAJI{TILOR PRIN PĂ{UNAT

1. Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana

animalelor

• Iarba de pe păşuni - furaj complet, echilibrat, constituind

cea mai ieftină sursă de furaje pentru animale în timpul perioadei

de vegetaţie (150-180 zile).

• Valoarea furajeră deosebită a ierbii de pe păşuni:

• - plantele sunt consumate în stadiu tânăr, când au un

conţinut foarte ridicat în substanţe nutritive, vitamine, săruri

minerale şi însuşiri organoleptice superioare;

• - digestibilitatea subst. organice- 70-80%, superioară

fânului;

• - 100 kg s.u. = 6,5-10 kg PD şi 65-100 UN, precum şi

de circa 5-10 ori mai mult caroten decât fânul pregătit din

aceeaşi iarbă.

• valoarea nutritivă a plantelor de pe păşune este foarte mult

influenţată de momentul când are loc folosirea.

• - animalele crescute pe păşune nu se îmbolnăvesc de

rahitism datorită formării vitaminei D, antirahitice, care

influenţează asimilarea calciului şi fosforului.

• - masa verde a păşunilor reprezintă circa 40% din totalul

anual de furaje inclus în balanţa furajeră.

2. Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de

pe păşuni

• Ritmul de creştere sau viteza de creştere - reprezintă

dinamica acumulării zilnice de substanţă uscată în plante.

• Se exprimă prin:

• creşterea medie zilnică în înălţime;

• sporul mediu zilnic de s.u. pe hectar.

• Ritmul de creştere este o însuşire de specie şi soi, fiind

influenţat de condiţiile de vegetaţie, starea de întreţinere şi

modul de folosire a păşunii.

• În regiunile cu 600 mm precipitaţii anual:

• -soiurile precoce de graminee perene au ritmul de creştere

în înălţime, la prima folosire, de peste 1 cm/zi, începând cu

fenofaza în care apexul are 4-6 cm,

• -soiurile tardive au acest ritm (1 cm/zi) de la înălţimea de

8-10 cm a apexului.

• Sporul mediu zilnic de substanţă uscată până la apariţia

inflorescenţei:

• - 80-100 kg/ha, la soiurile timpurii

• - 60-80 kg/ha, la cele tardive.

• Ritmul de creştere constituie elementul pe baza căruia se

poate stabili precis momentul începerii păşunatului şi durata

necesară refacerii plantelor după păşunat.

• Perioada dintre două folosiri consecutive poartă

denumirea de durata ciclului de păşunat.

• În condiţiile din ţara noastră durata medie a ciclului de

păşunat este de 30-40 zile în regiunile secetoase şi de 25-35

zile în zonele mai bogate în precipitaţii sau în condiţii de irigare.

• Durata ciclului de păşunat nu este constantă pe parcursul

perioadei de vegetaţie.

• Indiferent de tehnica şi metoda de păşunat, gradul de

consum al producţiei păşunilor nu ajunge la 100%, datorită

calităţii diferite a speciilor care formează vegetaţia şi

particularităţilor de nutriţie a animalelor.

3. Sisteme de păşunat

• ý păşunatul liber, neraţional, nesistematic

• ý păşunatul în front

• ý păşunatul sistematic, raţional, pe parcele,

porţionat

• ý păşunatul dozat

• ý păşunatul în fâşii sau cu porţia

• 1. Păşunatul liber

• animalele umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând

de primăvara timpuriu şi până toamna târziu.

• nu se calculează numărul de animale care păşunează pe

unitatea de suprafaţă (supraîncărcate cu animale).

• Păşunatul liber prezintă numeroase dezavantaje:

• -înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii datorită

păşunării repetate a plantelor valoroase şi neconsumării pl.

nevaloroase;

• -distrugerea stratului de ţelină datorită unei încărcări mari

cu animale, favorizând declanşarea eroziunii pe pante;

• -tasarea şi denivelarea solului datorită călcatului

animalelor, mai ales când păşunatul se face pe timp umed;

• -lucrările de îngrijire se fac cu mari dificultăţi datorită

prezenţei permanente a animalelor pe păşune;

• -posibilitatea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze, etc. .

• 2. Păşunatul în front

• Reprezintă o variantă îmbunătăţită a păşunatului liber-

animalelor li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită

porţiune din suprafaţa păşunii; sunt dirijate să înainteze în mod

treptat, de către păstori;

• Păşunatul în front elimină o parte din neajunsurile

păşunatului liber.

• 3. Păşunatul raţional

• Acest sistem constă în împărţirea păşunii în mai multe

parcele sau tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie,

într-o anumită succesiune, de mai multe ori în cursul unui sezon

de vegetaţie.

• Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem modern de

păşunat, fiind cunoscut şi sub denumirea de păşunat rotaţional

sau sistematic, deoarece înlătură neajunsurile păşunatului

liber şi este o formă intensivă de folosire a păşunilor.

• 4. Păşunatul dozat

• - este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi

constă în atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor

suprafeţe necesare turmei de animale, pe timp de o zi sau chiar

jumătate de zi.

• Delimitarea suprafeţelor necesare se face prin gard electric.

• Animalele se găsesc în permanenţă între două garduri

electrice, unul ce delimitează păşunea pe care animalele o

păşunează pentru prima dată şi altul care delimitează suprafaţa

păşunată anterior.

• Pentru o unitate vită mare (1 UVM) este necesară o

suprafaţă zilnică de 150-200 m2 la primele două cicluri şi 300

m2 la ciclurile următoare.

• 5. Păşunatul în benzi sau în fâşii ( păşunatul cu

porţia)

• - se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub

forma unei fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m.

• - Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie de numărul de

animale, atribuind 1,5 m/cap tineret bovin şi 2,0 m/cap

bovină adultă care păşunează.

• - Delimitarea fâşiei se face tot cu ajutorul gardurilor

electrice. Cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod

treptat, pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cel din

spatele frontului de furajare se mută la 3-4 zile.

• Acest sistem dă rezultate foarte bune la păşunatul culturilor

furajere, cum sunt borceagurile, porumbul, iarba de Sudan,

pajiştile temporare etc.

• Păşunatul dozat şi păşunatul cu porţia se pot aplica şi fără

împărţirea păşunii în parcele, mai ales la păşunile foarte

productive, pajiştile temporare şi la plantele de nutreţ cultivate,

pentru a se reduce procentul plantelor neconsumate.

4. Principiile folosirii raţionale a păşunilor

• În vederea folosirii raţionale a păşunilor se aplică o serie de

măsuri tehnico-organizatorice pentru sporirea producţiei,

îmbunătăţrea compoziţiei floristice şi valorificarea maximă a

plantelor, cum ar fi:

• - determinarea producţiei păşunilor

• - stabilirea capacităţii de păşunat

• - împărţirea păşunii în parcele

• - întocmirea graficului de păşunat şi stabilirea modului de

folosire a parcelelor

• - stabilirea lucrărilor ce trebuie efectuate înainte, în timpul

şi după terminarea păşunatului.

1. Determinarea producţiei păşunilor

• 2 metode: metoda cosirilor repetate şi metoda zootehnică.

• Metoda cosirilor repetate. Numită şi metoda “directă”,

constă în cosirea ierbii din interiorul unor suprafeţe de probă ori

de câte ori iarba ajunge la înălţimea de păşunat, cântărirea şi

raportarea la hectar.

• - În cazul păşunilor cu producţii uniforme se aleg 4-5

parcele de 1-2 m2, iar pe păşunile cu producţie neuniformă, 10

parcele. Pe păşunile pe care se practică păşunatul liber, suprafaţa

unei parcele de probă poate fi până la 100 m2.

• - Suprafeţele de probă se îngrădesc.

• Prin însumarea producţiilor de iarbă de la fiecare ciclu de

păşunat, se obţine producţia globală a păşunii (P).

• Pg = p1 + p2 + p3 + ….+ pn (kg/ha); în care: p1, p2,

p3, pn reprezintă producţia fiecărui ciclu de păşunat.

• ý După fiecare ciclu de păşunat, se determină cantitatea de

plante neconsumate, refuzate (R):

• R = r1 + r2 + r3 + .... + rn (kg/ha); în care: r1, r2, r3, rn

reprezintă producţia de resturi pe cicluri de păşunat.

• Pentru stabilirea producţiei reale a păşunii (Pr) se foloseşte

relaţia;

• Pr= Pg – R (kg/ha)

• Cunoscând producţia globală şi producţia reală a păşunii, se

poate stabili coeficientul de folosire sau consumabilitate (K) al

păşunii, după relaţia:

• K = (Pr/Pg) x 100 (%)

• Coeficientul de folosire este un indicator al calităţii păşunii

şi variază de la un tip de pajişte la altul (25-95%).

• Metoda zootehnică, denumită şi metoda “indirectă”,

constă în determinarea producţiei păşunii prin transformarea

produselor animaliere obţinute în perioada de păşunat în unităţi

nutritive, iar acestea în masă verde, pe baza unor coeficienţi

stabiliţi experimental (0,7-1,2 UN/ 1l lapte; 7,5-11 UN/1 kg spor

greutate).

2. Capacitatea de păşunat.

• Capacitatea de păşunat sau încărcarea păşunii

reprezintă numărul de animale exprimat în U.V.M. (unitate vită

mare) care poate fi repartizat pe 1 ha de păşune într-o perioadă

de păşunat, în funcţie de producţia acesteia.

• Lipsa calculării Cp - supraîncărcarea sau subîncărcarea

păşunii cu animale

• Capacitatea de păşunat se determină după relaţia:

• Cp = Pr/G (UVM/ha); în care:

• Pr- producţia reală a păşunii;

• G- necesarul de m.v. pentru 1 U.V.M. pe durata

sezonului de păşunat; G = Nz x T

• - rezultatul obţinut prin calcul se diminuează cu până la

30%.

• Pentru a transforma în U.V.M. diferitele specii şi categorii de

animale care păşunează, se folosesc anumiţi coeficienţi.

3. Desimea animalelor (D) se determină pe păşunile

parcelate şi reprezintă numărul de animale exprimat în U.V.M. ce

revine la 1 ha de parcelă. Se calculează cu relaţia:

• D = Cp x N (UVM/ha parcelă), în care:

• Cp – capacitatea de păşunat, N – numărul de parcele.

4. Împărţirea păşunii în parcele.

• - este în funcţie de durata medie a ciclului de păşunat (C),

timpul de ocupare a unei parcele (O), numărul de turme cu care

se păşunează (n) şi numărul de parcele care se lasă pentru

refacere (pr);

• Durata ciclului de păşunat (C) este echivalentă cu numărul

zilelor de refacere a ierbii după folosire (Rf) şi numărul zilelor cât

rămân animalele pe o parcelă (O).

• C = Rf + O (zile)

• -Durata ciclului de păşunat depinde de condiţiile climatice,

de compoziţia floristică a păşunii şi modul de îngrijire.

• -în regiunile sărace în precipitaţii, durata ciclului de păşunat

va fi de peste 35-40 de zile.

• -în regiuni cu precipitaţii suficiente, plantele se refac mai

rapid, iar durata ciclului de păşunat durează 25-35 de zile.

• Numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă (O) să nu

depăşească 6 zile. În cazul depăşirii acestei durate, se

înregistrează dezavantaje;

• Numărul de parcele (N) se determină împărţind durata

ciclului de păşunat (C) a numărul de zile cât animalele ocupă o

parcelă (O), după relaţia:

• N = C/O; în care:

• Numărul de parcele rezultat din calcul se poate majora cu

1-2, în cazul când se aplică anumite lucrări ce nu permit

păşunatul în anul respectiv, acestea fiind folosite prin cosit.

• Suprafaţa unei parcele se stabileşte în funcţie de

uniformitatea producţiei păşunii.

• - cand producţia păşunii este uniformă:

• - s = S/N (ha).

• - când producţia păşunii este neuniformă sunt necesare

câteva operaţiuni suplimentare, cum ar fi: împărţirea păşunii în

trupuri cu producţii uniforme, calcularea producţiei reale totale a

păşunii (Prt), determinarea producţiei medii ce trebuie realizată

pe o parcelă (Pm), calcularea numărului de parcele din fiecare

trup delimitat (n1…n) şi apoi suprafaţa unei parcele din trupurile

respective (s1…n). În acest sens se folosesc relaţiile:

• - Prt = Pr1xS1 + Pr2xS2 + Pr3xS3 + … + PrnxSn (kg),

în care: Pr1…n – producţiile reale la hectar din fiecare trup de

păşune; S1…n – suprafeţele trupurilor respective;

• - Pm = Prt/N (kg), în care:

• - n1 = Pr1xS1/Pm ; n2 = Pr2xS2/Pm, …,

• - s1 = S1/ n1 (ha); s2 = S2/ n2 (ha); …,

• Forma parcelelor se stabileşte în funcţie de configuraţia

terenului, de preferat dreptunghiulară, cu lungimea de 2-3 ori mai

mare decât lăţimea şi cu orientare de-a lungul curbei de nivel.

5. Lucrările care se fac pe păşuni în vederea începerii,

în timpul şi după încheierea păşunatului

• - înainte de începerea păşunatului: curăţirea de buruieni,

mărăcinişuri şi resturi organice aduse de ape, înlăturarea

excesului de umiditate, fertilizarea, repararea sau construirea de

drumuri de acces la păşune, de poduri şi podeţe peste şanţuri sau

canale, asigurarea surselor de apă pentru animale.

• se repară sau se construiesc umbrarele şi adăposturile

pentru animale şi pentru personal, stânele, căşăriile, cantoanele

pastorale.

• Unele din aceste lucrări se fac şi în timpul sezonului de

păşunat.

• -În timpul perioadei de păşunat se fac o serie de lucrări cu

scopul îmbunătăţirii compoziţiei floristice, refacerii plantelor şi

prevenirii îmbolnăvirii animalelor: cosirea plantelor nepăşunate,

împrăştierea dejecţiilor solide pentru a preveni îmburuienarea, se

pot aplica îngrăşăminte cu azot după fiecare ciclu de păşunat

(N50) şi eventual irigarea păşunii.

• - după încetarea păşunatului: cosirea resturilor, fertilizarea

de toamnă, conservarea infrastructurii.

• 6. Întocmirea graficului de păşunat se face în funcţie

de: numărul de parcele, durata de refacere a ierbii, timpul cât

animalele păşunează pe o parcelă, numărul turmelor de animale,

data începerii păşunatului şi durata perioadei de păşunat.

Tehnica păşunatului se referă la:

• Ä - data începerii şi încetării păşunatului;

• Ä - înălţimea de păşunat;

• Ä - frecvenţa păşunatului;

• Ä - modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei

parcele.

• 1. Data începerii păşunatului influenţează: vegetaţia

pajiştilor, producţia, însuşirile solului şi sănătatea animalelor.

• Păşunatul primăvara devreme, pe sol umed:

• - solul se tasează, înrăutăţindu-se regimul de aer al

acestuia, iar speciile valoroase vor dispare cu timpul.

• - se formează denivelări, muşuroaie, iar pe terenurile în

pantă se declanşează procesele de eroziune a solului.

• - se înregistrează şi o scădere a producţiei, deoarece după

păşunat, refacerea plantelor pentru ciclul următor se face numai

pe seama substanţelor de rezervă acumulate în plante,

• - iarba tânără are un conţinut ridicat de apă şi scăzut în

celuloză, se rumegă greu, iar animalele se pot îmbolnăvi.

• Păşunatul primăvara prea târziu:

• ý- conţinutul de celuloză din plante creşte, iar conţinutul de

proteină scade Ä scade consumabilitatea şi valoarea nutritivă.

• Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului:

• funcţie de înălţimea ierbii (apex 6-10 cm) (prod. 4-7

t/ha)

• gradul de umiditate a solului.

• Pe păşunile alcătuite din specii mai înalte, păşunatul poate

începe la înălţimea plantelor de 15-20 cm, iar în cazul păşunilor

cu ierburi scunde, la înălţimea plantelor de 10-15 cm. Pajiştile

temporare se păşunează când plantele au atins înălţimea de 20-

25 cm. Animalele au acces pe păşune când solul este zvântat.

• 2. Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât

plantele să-şi refacă rezervele de substanţe nutritive în organele

subterane, sporind astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă

încetarea păşunatului cu 3-4 săptămâni înaintea îngheţurilor

permanente.

• 3. Înălţimea de păşunat (intensitatea păşunatului).

• Păşunatul se face până la o anumită înălţime de la

suprafaţa solului, considerată ca optimă, pentru regenerarea

plantelor şi menţinerea nivelului de producţie al pajiştii.

• - Dacă păşunatul se face prea de jos Ä se întârzie refacerea

plantelor şi în felul acesta se reduce nr. ciclurilor de păşunat.

• - Dacă păşunatul se face prea de sus Ä refacerea plantelor

are loc mai rapid, însă scade producţia păşunii,

• - Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor. În cazul

pajiştilor cu plante de talie mică, păşunatul se realizează

până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaşa solului, iar în cazul

păşunilor în care domină plante de talie medie şi înaltă, la 4-

6 cm de la suprafaţa solului.

• La ultimul ciclu, păşunatul se face mai de sus, ceea ce

permite refacerea plantelor şi acumularea substanţelor de

rezervă pentru o bună rezistenţă la iernare.

• 4. Frecvenţa păşunatului reprezintă nr. de recoltări .

• Recoltările dese şi prea de jos reduc capacitatea de

regenerare a plantelor, acestea pot dispare din covorul ierbos şi

în final producţia scade.

• Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt:

Lolium perenne, Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens,

Lotus corniculatus ş.a. suportă păşunatul repetat, pe când

speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot fi

păşunate de mai multe ori.

• 5. Modul de efectuare a păşunatului în interiorul

fiecărei parcele prezintă importanţă pentru compoziţia floristică

a păşunilor şi pentru producţia animalelor.

• liber pe toată parcela; treptat (porţionat).

Folosirea pajiştilor prin cosit

• 1. Importanţa fânului pentru asigurarea bazei

furajere

• În regiunile bogate în precipitaţii, cu suprafeţe mari de

pajişti, fânul poate reprezenta peste 40% din totalul furajelor din

raţie.

• Importanţa fânului Ä - prin valoarea nutritivă ridicată

• 100 kg fân de calitate superioară Ä - până la 65 U.N. şi 7

kg P.D.,

• 100 kg fân de cantitate slabă Ä - valoare nutritivă redusă la

jumătate, apropiată de aceea a paielor de cereale.

• - fânul de calitate mijlocie conţine 15-17% apă, 8-9%

substanţe proteice, 2-2,5% grăsimi, 23-28% celuloză, 39-43%

substanţe extractive neazotate, 6-8% săruri minerale şi cantităţi

apreciabile de vitamine.

• Valoarea nutritivă a fânului variază funcţie de:

• - compoziţia floristică a pajiştii

• - epoca de recoltare

• - modul de pregătire şi păstrare

2. Recoltarea fâneţelor

• - epoca de recoltare

• - înălţimea de recoltare

• Ä - productivitatea în anii următori şi compoziţia

floristică.

• a- Epoca de recoltare a fâneţelor are o influenţă majoră

asupra cantităţii şi calităţii fânului.

• - Recoltarea fâneţelor cu întârziere, ceea ce are loc

frecvent în practică, prezintă numeroase neajunsuri: un conţinut

mai scăzut în proteină, săruri minerale şi vitamine, dar cu

conţinut mai ridicat în celuloză, ceea ce reduce

consumabilitatea şi digestibilitatea

• Refacerea plantelor după cositul cu întârziere se face

mai greu, deoarece coincide cu o perioadă secetoasă şi ca atare

se reduce producţia recoltei următoare şi se întârzie recoltatul,

producţia din anii următori având de suferit (-50%),

deoarece nu se poate acumula din vreme rezerva de hrană

pentru anotimpul rece. De asemenea, se produce şi o

îmburuienare a fâneţei, deoarece multe specii nevaloroase

ajung la diseminare.

• - Recoltarea timpurie a fâneţelor prezintă avantajul

obţinerii unui fân bogat în proteine, cu un conţinut redus de

celuloză, un grad ridicat de consumabilitate şi

digestibilitate, dar cu o producţie mai redusă la unitatea de

suprafaţă. Prin repetarea recoltării timpurii, mai mulţi ani

consecutiv, are loc dispariţia treptată a gramineelor şi

leguminoaselor valoroase.

• Pentru stabilirea epocii optime de recoltare a fâneţelor,

trebuie să se ţină seama de:

• producţie şi calitatea nutreţului

• recoltareÄ - atunci când se realizează cea mai mare

producţie de proteină la hectar, respectiv cea mai mare

producţie de U.N. la hectar.

• Acest obiectiv se realizează Ä - când gramineele sunt în

faza de înspicare-începtul înflorii, iar leguminoasele se

află în faza de îmbobocire.

• Rezultă că epoca de recoltare a fâneţelor se stabileşte în

funcţie de specia dominantă.

• b- Înălţimea de recoltare a fâneţelor. Înălţimea de la

sol la care se recoltează plantele influenţează producţia şi

calitatea fânului.

• ý Recoltatul prea aproape de sol (ras) Ä -plantele se

refac mai încet, deoarece rezervele de hrană depozitate la partea

inferioară a tulpinilor se epuizează, iar cu timpul unele specii pot

să dispară din covorul ierbos.

• ý Recoltarea prea de sus Ä - producţie mai mică de fân,

iar calitatea fânului va fi mai slabă, nefiind recoltate o parte din

organele plantelor cu talie joasă (lăstarii scurţi şi frunze ale

gramineelor, în special).

• Înălţimea de recoltare a fâneţelor este de 4-5 cm de

la suprafaţa solului. În cazul fâneţelor de mare producţie,

ultima coasă se va face la 6-7 cm de la sol, pentru a permite

plantelor să acumuleze rezerve de hrană necesare pentru a

rezista condiţiilor nefavorabile din iarnă.

• Metode de recoltare

• În funcţie de condiţiile orografice, climatice, mărimea

suprafeţelor, starea terenului şi posibilităţile tehnico-

organizatorice, recoltarea fâneţelor se poate face

• manual, cu coasa

• mecanic, cu cositori

• Ä - CP-2,1 (1,1-1,6 ha/oră) şi CPM-2,1 (1,5 ha/oră);

vindrovere. Pe terenurile accidentate se poate folosi

motocositoarea “Carpatina”.

• 3. Pregătirea fânului

• Pregătirea fânului cuprinde procedeele tehnice necesare

pentru reducerea umidităţii plantelor, de la 75-85% cât are masa

verde, la 15-17%, cât trebuie să fie umiditatea de păstrare a

fânului.

• Cu cât durata de uscare a fânului este mai mare, cu atât

pierderile sunt mai ridicate, plantele supuse uscării suferă unele

modificări ale structurii chimice, înregistrându-se astfel pierderi

de substanţe nutritive.

• Pierderile din timpul uscării plantelor sunt de natură

cantitativă şi calitativă.

• Pierderile cantitative sunt datorate scuturării, mai ales a

frunzelor şi florilor, îndeosebi în cazul leguminoaselor;

• foliolele fiind subţiri se usucă mai repede, decât tulpinile .

Ca urmare a acestui fapt, când tulpinile ajung la umiditatea de

17-20%, foliolele cad la cea mai mică atingere. În cazul

gramineelor, pierderile de acest fel sunt mult mai reduse, iar

frunzele rămân în masa fânului.

• Pierderile calitative sunt datorate spălării cu apa de

ploaie, oxidărilor şi fermentaţiilor.

• ý Procesul de uscare: 2 faze (de ofilire; uscare propriu-

zisă).

• a).după recoltare plantele nu mai sintetizează

substanţe organice deoarece încetează procesul de

fotosinteză, ele continuă să respire, pe seama glucidelor

solubile, atât timp cât celulele sunt încă vii. Amidonul

hidrolizează în monozaharide, iar substanţele proteice

sunt scindate până la amoniac (degradarea aminoacizilor şi

hidroliza parţială a amidonului), care se pierde în atmosferă.

• Pierderi asemănătoare au loc şi datorită proceselor

fermentative, biochimice

• Moartea celulelor survine atunci când umiditatea plantelor

scade la 60-65% (2-5; 12-15 ore de la recoltare). Din acest

moment membrana celulară devine permeabilă, iar apa din

precipitaţii sau rouă, solubilizează unele substanţe şi le

îndepărtează din plante. Aceste pierderi sunt estimate la peste

15% din conţinutul de substanţe nutritive. În acest timp se pot

dezvolta unele specii de ciuperci (mucegaiuri în special) care pot

deprecia total fânul.

• b). A doua parte a procesului de uscare, de la moartea

celulelor până la umiditatea de păstrare durează mai mult,

înregistrându-se noi pierderi, deoarece după moartea celulelor,

plantele pierd mai greu apa (2-3 zile).

• Pierderile din această perioadă se datoresc atât proceselor

microbiologice (15%), cât şi celor de natură mecanică (3-10,

25%), în procesul pregătirii fânului (întoarcerea brazdelor,

formarea valurilor, strânsul în căpiţe, transport, etc.).

• Ä -Reducerea la minimum a pierderilor, la pregătirea

fânului, se poate face prin scurtarea perioadei de uscare.

• Metodele de uscare a fanului:

• pe sol; pe suporturi; prin balotare; prin strivirea plantelor;

ventilare cu aer rece şi cald; deshidratare.

• 1. Pregătirea fânului pe sol. Este o metodă specifică

regiunilor mai sărace în precipitaţii, când în perioada de pregătire

a fânului cad puţine ploi. Deşi este una din metodele care

realizează cele mai mari pierderi şi totodată cheltuieli mari, totuşi

această metodă se practică pe scară largă.

• Se disting două procedee de pregătire a fânului pe sol:

• - uscarea în brazde, constă în aceea că brazdele rezultate

la recoltare, rămân pe sol două sau mai multe zile, în funcţie de

mersul vremii şi grosimea lor.

• Când brazdele sunt subţiri, procesul de uscare poate avea

loc fără întoarcerea brazdelor şi durează 1-2 zile în condiţii

favorabile.

• În cazul recoltării fâneţelor productive, rezultă brazde

groase, care trebuie întoarse la 6-8 ore de la recoltare, deoarece

brazdele se usucă mult pe partea superioară şi foarte puţin pe

partea inferioară.

• După întoarcere, procesul de uscare continuă până la

umiditatea de 25-30%, când brazdele se adună în căpiţe de 2-3

m în diametru şi circa 3 m înălţime, având 250-300 kg greutate.

Pe timp frumos uscarea până la umiditatea de păstrare de 15-

17% durează 2-3 zile, după care fânul se transportă la locul de

depozitare.

• - uscarea în valuri Ä constă în strângerea brazdelor în

valuri, cu ajutorul greblei rotative (G.R.-4,2), după ce plantele s-

au pălit (se realizează la câteva ore de la recoltare). Uscarea în

valuri se continuă până la umiditatea de 25-30%, după care

fânul este adunat în căpiţe, unde uscarea poate dura pe timp

frumos 3-4 zile. În cazul ploilor torenţiale, căpiţele se desfac şi se

refac din nou după uscarea fânului. Menţinerea căpiţelor un timp

îndelungat poate produce etiolarea plantelor de sub ele sau chiar

distrugerea lor, dacă această perioadă depăşeşte 8-10 zile.

• 2. Pregătirea fânului pe suporturi. Se practică în

regiunile umede, în zona de munte şi chiar de deal. Este posibilă

în unităţile cu suprafeţe mici de fâneţe, care dispun de suficientă

forţă de muncă.

• Suporturile folosite pentru uscare sunt: prepelecii, caprele

piramidale, caprele colibă şi gardurile.

• Prepelecii sunt pari de lemn, cu înălţimea de 2-2,5 m şi

diametru de circa 5 cm, prevăzuţi cu braţe orizontale de 30-40

cm lungime, distanţate la 40 cm, primul etaj la 60 cm de la sol.

Cantitatea de nutreţ verde ofilit care se poate depozita pe un

asemenea suport este de 50-100 kg. La 1 ha de fâneaţă sunt

necesari 200-500 prepeleci, în funcţie de producţia realizată.

• Aşezarea nutreţului se face manual, începând de jos în sus.

• Caprele piramidale sunt realizate din 3 pari lungi de 2-3

m, dispuşi sub formă de piramidă şi legaţi cu sârmă la vârf. La

înălţimea de 60-70 cm de sol, între pari se fixează 2-3 rânduri de

şipci, peste care se aşează nutreţul ofilit, până ce se formează o

căpiţă. Pe capră se pot aşeza 300-500 kg de nutreţ. Pentru 1 ha

sunt necesare circa 25-40 capre piramidale.

• Caprele colibă sunt alcătuite din două garduri, aşezate în

formă de colibă. Fiecare gard este confecţionat din 2 stâlpi cu

înălţimea de 2 m, pe care se prind stinghii orizontale de circa 3 m

lungime, la 50-60 cm una de alta. Pe o colibă se pot aşeza 500-

1000 kg nutreţ ofilit, fiind necesare cca 15-20 capre colibă/1 ha.

• Gardurile/garduri suedeze, sunt alcătuite din stâlpi de

lemn de 2 m înălţime, care se înfing în sol la 2-3 m unul de altul.

Pe aceşti stâlpi se fixează mai multe rânduri de stinghii de lemn

sau sârmă, la 30-40 cm distanţă, primul rând fiind de 60-70 cm

de la sol. În locul sârmelor se pot folosi sfori de cânepă sau hârtie.

Pe acestea se aşează nutreţul ofilit, tot de jos în sus. Pe 1 metru

lungime de gard se poate aşeza o cantitate de 100-150 kg nutreţ.

După uscare, descărcatul începe din partea superioară.

• După uscarea fânului se procedează invers, se demontează

sârma din partea superioară care se înfăşoară pe o rolă, operaţia

repetându-se cu sârmele următoare. În alte cazuri, sârmele se

înlocuiesc cu sfori de hârtie care se taie la încărcarea fânului.

Pentru 1 ha este necesară o lungime totală de 80-150 m gard

(40-50 stâlpi şi 400-500 m.l. de sârmă cu diametrul de 1 mm).

- suporturi pentru uscarea fânului :

• La pregătirea fânului pe suporturi trebuie respectate câteva

condiţii:

• Ä nu se aşează pe suporturi iarba plouată sau cu rouă,

• Ä umiditatea la care se aşează iarba pentru uscare trebuie

să fie de 40-50%,

• Ä este necesară greblarea marginilor suportului

• Indiferent de felul suporturilor, uscarea pe aceştia se

desfăşoară mai rapid decât în brazdă. Transportul fânului la locul

de depozitare se face când umiditatea acestuia a ajuns la 17-

20%.

• Acest procedeu de uscare este mai bun decât pregătirea

fânului pe sol, deoarece se reduc pierderile de natură mecanică,

iar fânul îşi păstrează culoarea, aroma şi gustul.

• 3 . Pregătirea fânului prin balotare. Acest procedeu

este folosit frecvent în regiunile de câmpie, mai ales pentru fânul

de leguminoase.

• După recoltare cu cositoarea mecanică sau vindroverul, se

întorc brazdele, la fel ca la pregătirea fânului pe sol.

• Când umiditatea scade la (25)30-35% se face balotarea

cu presa de balotat. Presa de balotat se reglează în funcţie de

umiditatea fânului, cunoscându-se că presarea este mai puternică

la un conţinut mai mic de apă şi invers.

• Baloturile rămân pe câmp 3-4 zile, pentru ca umiditatea să

scadă la 15-17%, sau se adună, se transportă şi se clădesc

în şire, lăsându-se canale de aerisire pentru ca desăvârşirea

uscării să se facă cu curenţi de aer, folosind instalaţii de

ventilare.

• Balotarea nu se face la o umiditate mai mare de 35%,

deoarece fânul poate mucegăi.

• În urma balotării, volumul fânului se reduce de 3-5 ori, 1

m3 de fân cântărind 250-400 kg, în timp ce 1 m3 de fân

nepresat cântăreşte 60-80 kg. Greutatea unui balot cu fân este

de 35-60 kg.

• 4. Pregătirea fânului prin ventilare cu aer rece sau

cald.

• Pregătirea fânului prin această metodă constă în eliminarea

apei din nutreţ într-un timp mai scurt, prin folosirea curenţilor de

aer. În acest fel, pierderile de substanţe nutritive şi vitamine,

precum şi pierderile de natură mecanică sunt mult mai mici.

Fânul recoltat are culoare verde, aromă plăcută şi un conţinut

ridicat de vitamine.

• Iarba cosită rămâne pe câmp, în brazde, 1-2 zile până când

umiditatea scade la 35-45%, după care se transportă la locul de

depozitare. Uscarea se face în cele mai dese cazuri direct în şiră,

alteori în încăperi speciale sau în fânare. Prin această metodă se

pregătesc fânurile cele mai valoroase (de lucernă, trifoi, pajişti

semănate, fâneţe permanente de mare productivitate).

• Instalaţia de ventilare:

• Ä - un ventilator de mare capacitate

• Ä - canalul principal (distribuitorul de aer)

• Ä - grătarele laterale

• Ä - hornurile dop.

• Canalul principal trece prin mijlocul şirei, capătul opus

ventilatorului fiind astupat. De o parte şi de alta a acestui canal

se aşează grătarele (până la 1 m de marginea şirei).

• Atât pe grătar, cât şi pe canalul principal se aşează

hornurile dop. Hornurile dop se confecţionează din lemn, material

plastic sau tablă, având înălţimea de 2,5 m, diametrul la partea

superioară de 45 cm, iar la partea inferioară 35 cm.

• Ä 1 horn-dop revine la 5-7 m2 din suprafaţa şirei.

• Pentru uscare, nutreţul se aşează pe grătare şi canalul

principal în straturi succesive, de 1,5-2,5 m înălţime şi se începe

ventilarea. Când nutreţul a ajuns la 20-25% umiditate, hornurile-

dop se ridică şi se aşează un nou strat de furaj.

• Această operaţiune continuă până la terminarea şirei, când

se atinge circa 5-6 m înălţime.

• Fânul se consideră uscat când umiditatea din ultimul strat

este de 20%, iar aerul care iese din şiră este rece.

• Ventilarea cu aer cald. Aerul este încălzit, în prealabil, la

40-500C şi apoi antrenat cu ventilatorul.

• Durata uscării Ä maximum trei zile, pentru a nu favoriza

dezvoltarea mucegaiurilor.

• 5. Pregătirea fânului prin deshidratare are loc în

instalaţii speciale, la temperaturi foarte ridicate.

• Ä instalaţia UFV-400 Ä uscarea are loc la o temperatură de

100-1050C, cu un randament de circa 400 kg/oră.

• Ä instalaţia SDFV-90-28, usucă material la temperaturi mult

mai ridicate (500-10000C), cu un randament de 1500-3000

kg/oră, rezultând în final făina de fân.

• Prin folosirea acestei metode se reduc considerabil piederile

de substanţe nutritive.

• Depozitarea şi păstrarea fânului

• - fân de calitate superioară Ä asigurarea condiţiilor optime

pentru depozitare şi păstrare.

• Condiţia principală a păstrării - depozitarea la umiditatea de

15-17%.

• Fânul se păstrează în aer liber (şire, stoguri) sau în

fânare, amplasate în apropierea adăposturilor pentru animale,

într-un spaţiu delimitat .

• Locul pentru depozitare trebuie să fie mai ridicat, uscat,

cu apa freatică în profunzime. Înainte de depozitare suprafaţa se

curăţă de buruieni, se nivelează şi se delimitează cu un şănţuleţ

de circa 30 cm adâncime. Peste suprafaţa delimitată se aşează

un strat de paie de 50 cm grosime sau grătare din material

lemnos, pentru ca fânul să nu fie depozitat direct pe sol.

• La depozitarea fânului cu umiditate ridicată, sau la

înfiltrarea apei din precipitaţii, se poate produce autoaprinderea

(prin acumulare de subst. volatile şi gaze de combustie: alcooli,

acetone, eter, metan, hidrogen). Datorită activităţii unor specii de

bacterii şi ciuperci, temperatura din interior poate creşte la 60-

800C, producându-se unele procese biochimice, precum şi

caramelizarea fânului, iar temperatura poate ajunge la 3000C.

• Scoaterea fânului din şiră sau stog se face prin tăiere, de

la vârf la bază, cu ajutorul unor cuţite speciale.

• Apreciarea calităţii fânului

• Calitarea fânului depinde de compoziţia botanică,

compoziţia chimică, digestibilitatea substanţelor organice şi

consumabilitate, toate acestea fiind condiţionate de mediul

natural în care au crescut plantele, faza şi metoda de recoltare,

tehnica de uscare şi păstrare.

• Pentru aprecierea calităţii fânului se iau în considerare

unele însuşiri fizice şi rezultatele analizelor chimice de laborator.

• însuşirile fizice se determină pe cale organoleptică şi se

referă la: tipul şi subtipul fânului; faza de recoltare; umiditatea;

culoarea; mirosul; gradul de prăfuire; gradul de scuturare; gradul

de încingere; prezenţa plantelor toxice.

• Prin analize chimice se determină: PB, CB, P, Ca

• Fânul de caliate bună: este dominat de specii cu valoare

furajeră bună şi foarte bună; plante neconsumate <1%; plante

toxice max. 0,5%; floare de fân max. 2%; recoltarea în faza

optimă; fără urme de mucegai; culoare verde; miros plăcut;

umiditate 14-15%; plante cu tulpini fine; PB >9-10%; CB <25%;

P>0,6%; Ca >1,3%; rap. Ca/P=1,5-2.

TEME :

1. Descrieţi principalele sisteme de păşunat.

2. Care sunt principiile păşunatului raţional ?

3. Să se determine: Cp, efectivul de animale (ovine), N, pe o

păşune de 20 ha, cu o producţie globală de 18000 kg/ha, K=85%,

perioada de păşunat de 160 zile, timpul de refacere al ierbii de 35

zile şi timpul de ocupare de 5 zile.

4. Care sunt procedeele de pregătire a fânului?

MODULUL 4

GRAMINEE ANUALE FURAJERE• Gramineele anuale furajere Ä însuşiri:

• -Ä sunt mai puţin pretenţioase faţă de condiţiile de

creştere, mai ales faţă de umiditate, multe fiind rezitente la

secetă;

• -Ä realizează producţii ridicate când li se asigură

condiţii optime de creştere şi dezvoltare;

• -Ä sunt bogate în hidraţi de carbon (fiind considerate

furaje energetice), însă conţin mai puţine proteine decât

leguminoasele;

• -Ä au o folosire multiplă: nutreţ verde, fân, nutreţ

murat, nutreţ concentrat, materiale de aşternut pentru animale

etc.;

• -Ä se pretează la tehnologii complet mecanizate;

• -Ä suportă mai bine păşunatul decât leguminoasele şi

nu provoacă meteorizaţii (timpanisme) când sunt consumate în

stare proaspătă;

• -Ä unele specii pot fi cultivate succesiv, fiind

importante pentru conveierul verde în zone secetoase.

• Din această grupă de plante fac parte: porumbul,

orzul, ovăzul, secara, sorgul, iarba de Sudan, raigrasul

aristat, meiul, dughia şi ciumiza.

1. Porumbul furajer - Zea mays L.

• Importanţă

• Porumbul Ä originar din America Centrală şi de Sud,

adus în Europa în secolul XVI. În ţara noastră a fost cultivat

pentru prima dată la sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul

secolului XVIII (mai întâi în Transilvania, apoi în Muntenia şi după

aceea în Moldova).

• Ä ocupă locul al treilea, ca suprafaţă, după grâu şi

orez şi locul al doilea, ca producţie, după grâu.

• Ä- pe glob - cca 130 mil. ha (Anuarul FAO, 1994);

• Ä- în ţara noastră - aprox. 3,0 mil. ha .

• Întrebuinţări: în alimentaţia omului, ca nutreţ pentru

animale şi ca materie primă în ind. alimentară (spirt, amidon,

glucoză, dextrină, ulei).

• În furajarea animalelor Ä sub formă de concentrate,

nutreţ verde, nutreţ murat, fân, coceni etc.

• Porumbul boabe conţine: 1,17-1,30 UN şi 70-80 g

PD/kg.

• Boabele conţin în medie: apă 13,5%, proteine 10%, glucide

70,7% (din care amidon 61,0%), grăsimi 4%, săruri minerale

1,4%, substanţe organice acide 0,4%.

• Porumbul pentru siloz (5-10 plante/m2) Ä

multiple avantaje.

• Porumbul pentru masă verde (50-60 plante/m2);

Ä grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate; neajuns Ä are

un conţinut scăzut în substanţe proteice (cultivarea în amestec cu

leguminoase anuale).

• Pentru fân Ä pe suprafeţe mici, datorită producţiilor

scăzute şi a faptului că nutreţul este grosier.

• Pentru siloz Ä hibrizi din grupele de peste 400, cum ar fi:

Fundulea 322 (HS), Fundulea 340 (HS), Fundulea 410

(HS), Pioneer 3362 (HS), Ä în cultura succesivă şi în zone de

deal şi munte se folosesc hibrizi din grupa 300: Oana (HS), Saturn

(HS), Turda 260.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Porumbul germinează la 8-10oC, Ä > 13oC în luna

mai şi Ä >18oC în lunile iunie-august.

• Porumbul rezistă foarte bine la secetă.

• Producţii ridicate Ä în regim irigat sau când în

perioada de vegetaţie cad > 250-270 mm precipitaţii, uniform

repartizate, mai ales în lunile iunie-iulie.

• perioadă critică pentru apă: de la apariţia paniculului

până la coacerea în lapte Ä micşorarea producţiei.

• Porumbul oferă rezultate bune Ä pe soluri adânci, fertile,

luto-nisipoase, cu pH = 6,5-7,5, care permit dezvoltarea unui

sistem radicular puternic..

Tehnologia de cultivare a porumbului pentru siloz

• Porumbul pentru siloz poate fi cultivat:

• Ä în cultură principală

• Ä în cultură succesivă.

• Rotaţia. Ä puţin pretenţios faţă de planta

premergătoare Äse autosuportă, în monocultură, o perioadă

lungă de timp.

• Ä rotaţia Äo serie de avantaje.

• Rezultatele cele mai bune: Ä după leguminoasele

anuale pentru boabe şi furajere, cerealele păioase de toamnă,

inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea soarelui.

• Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.

• Porumbul Ä este o bună premergătoare pentru

culturile de primăvară şi chiar pentru grâu Ä atenţie la

erbicidele triazinice!

• Fertilizarea.

• Ä 1 tonă de s.u. Ä porumbul pentru siloz are nevoie de 14-

15 kg N; 5,5-6,0 kg P; 13-14 kg K şi 4-5 kg Ca.

• Ä gunoiul de grajd administrat la plantele

premergătoare sau încorporat sub arătura de bază Ä 20-40 t/ha.

• Ä 70-100 kg/ha N; 50-60 kg/ha P pe cernoziomuri şi

soluri aluvionare şi 80-90 kg/ha pe celelalte tipuri de sol.

• Ä pe podzoluri şi la altitudini mariÄ aplicarea de gunoi de

grajd şi amendamente.

• Lucrările solului.

• Ä arătura de vară sau toamnă la adâncimea de 20-22 cm.

• Ä pregătirea patului germinativ Ä cu grapa cu discuri în

agregat cu grapa cu colţi, care afânează solul pe ad. de 8-10 cm.

• Sămânţa şi semănatul.

• Ä Porumbul pentru siloz se seamănă în epoca a II-a Ä când

temperatura în sol este de 8-10oC.

• Ä Calendaristic Äîn zona de câmpie între 1-20 aprilie şi

între 15-30 aprilie în celelalte zone.

• Semănatul Ä cu semănători de precizie SPC-6, SPC-8,

la distanţa între rânduri de 70-80 cm şi o adâncime de 5-6 cm pe

soluri grele şi de 6-8 cm pe soluri uşoare, uscate.

• Desimea Ä 60-70 mii plante/ha, pe soluri fertile şi

îngrăşate şi de 50-60 mii plante/ha în zonele secetoase pe soluri

mai puţin fertile.

• Ä în regim irigat Ä 80-90 mii plante/ha.

• Norma de semănat Ä 15-25 kg/ha

• Tratamentul seminţei împotriva: Ä atacului de

viermi sârmă şi răţişoară Ä cu produse pe bază de carbofuran

(Furadan, Carbodan, 28 l/t sămânţă).

• Lucrările de îngrijire.

• 1.Ä combaterea buruienilor Ä prin 2-3 praşile mecanice,

folosind CPU-4,2 la interval de circa 2 săptămâni între ele, la

adâncimi din ce în ce mai mici.

• Ä erbicidele: Atrazin (2,0 l/ha), Eradicane (6-7 l/ha),

Diizocab (7-8 l/ha), Frontier (1,1-1,6 l/ha) pentru buruienile

monocotiledonate şi Sanrom ( 1 l/ha), Oltisan (1 l/ha), Cambio

(2-2,5 l/ha) pentru buruienile dicotiledonate.

• 2.Ä irigarea Ä 1500-3000 m3/ha, administrată în 2-

4 udări a câte 600-800 m3/ha.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• Ä în faza de lapte-ceară Ä plantele conţin 70-75% apă.

• Ä mecanizat Ä cu combina de siloz universală (CSU)

sau combinele autopropulsate (CHF) care taie, toacă şi încarcă

nutreţul în remorcă.

• Ä depozitarea se face în silozuri speciale.

• Ä Producţia Ä 30-40 t/ha masă verde, iar în condiţii

de irigare poate fi de 70-80 t/ha.

Tehnologia de cultivare a porumbului pentru m. v. şi fân

• Rotaţia. Ä după grâu, prăşitoare fertilizate cu gunoi

de grajd sau după sole săritoare.

• Fertilizarea. Porumbul pentru masă verde este mai

pretenţios faţă de substanţele nutritive din sol, decât porumbul

pentru siloz Ä desime mai mare.

• Ä 20-40 t/ha gunoi de grajd, Ä 70-100 kg/ha N; 30-50

kg/ha P2O5; Ä 40-60 kg/ha K2O pe terenurile nisipoase şi

podzoluri.

• Lucrările solului. Ä idem porumb siloz.

• Sămânţa şi semănatul.

• Ä se folosesc hibrizi din grupele de precocitate 100-200,

• Ä se recomandă însămânţarea la aceeaşi epocă a 2-3

hibrizi diferiţi ca precocitate.

• Ä în cultură principală Ä se seamănă: în epoca a II-a,

temperatura este de 8oC, Ä distanţa între rânduri de 25-30 cm,

cu o desime de 400-600 mii plante/ha în cultură neirigată şi la 30-

40 cm între rânduri, cu o desime de 250-300 mii plante/ha în

cultură irigată, Ä folosindu-se o cantitate de 80-150 kg/ha

sămânţă.

• Ä Pe terenurile îmburuienate se recomandă ca semănatul

să se facă la 60-80 cm între rânduri, cu o normă de semănat

de 30-50 kg/ha.

• Semănatul se face la adâncimea de 6-8 cm, cu

semănători universale.

• Lucrările de îngrijire.

• Ä în rânduri dese Ä nu sunt necesare lucrări de îngrijire.

• Ä în rânduri rare Ä ca la porumbul pentru siloz.

• Ä irigarea se poate face prin aspersiune sau prin brazde.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• Ä Porumbul semănat des şi folosit pentru nutreţ verde se

recoltează (cosit) când plantele au atins înălţimea de 60-70 cm şi

durează până la înspicare, timp de cca. 20-30(40) de zile.

• Ä Folosirea prin păşunat în cadrul conveierului verde se

poate face mai devreme, când plantele au înălţimea de 50 cm şi

numai porţionat sau dozat cu ajutorul gardului electric.

• Producţia. Ä 20-30 t/ha la neirigat şi 40-60 t/ha în

condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare

Tehnologia cultivării porumbului în amestec cu alte

plante

• Ä în amestec cu leguminoase anuale, cum ar fi: soia,

mazărea, bobul furajer, latirul etc.

• Ä cele mai bune rezultate s-au obţinut la cultivarea

amestecului de porumb cu soia, pentru nutreţ verde şi pentru

nutreţ murat.

• Ä Pentru nutreţ verde, porumbul şi soia se seamănă

împreună, pe aceleaşi rânduri, la 25-30 cm distanţă între rânduri,

folosind 45-50 kg/ha soia şi 50-70 kg/ha porumb.

• Ä Pentru însilozare, semănatul se face împreună, pe acelaşi

rând, la distanţa de 70-80 cm, folosind 35-40 kg/ha soia şi 12-

15 kg/ha porumb, sau în rânduri alternative, cu 2-4 rânduri de

soia şi 2-4 rânduri de porumb.

• Ä conţinutul de proteine creşte de la 7,6-8,5% la

11,8-13,5%, realizându-se un spor de proteină de 100-300 kg/ha.

Ovăzul - Avena sativa L.

• Importanţă

• Ovăzul este folosit în alimentaţia omului, sub formă de

grişuri, fulgi, făină şi în furajarea animalelor ca furaj concentrat,

nutreţ verde, fân.

• Valoarea alimentară ridicată a produselor din boabe de

ovăz le recomandă în alimentaţia copiilor sau a bolnavilor.

• Boabele de ovăz – un forte bun nutreţ concentrat pentru

cabaline, conţinând în medie 13,3% apă, 10,8% proteină, 5,2%

grăsimi, 57,7% extractive neazotate, 10% celuloză, 3% cenuşă.

• Valoarea nutritivă Ö 1 kg boabe = 1 U.N.

• Pentru nutreţ verde sau fân - se cultivă în cultură pură sau

în amestec cu o leguminoasă anuală (măzăriche de primăvară,

mazăre, latir), formând borceagul de primăvară.

• Paiele şi pleava de ovăz sunt superioare celor de secară şi

grâu, având o valoare nutritivă de 37,7 U.N. la 100 kg.

• Însuşiri morfologice

• Ö un sistem radicular bine dezvoltat, profund şi cu putere

mare de solubilizare a elementelor nutritive.

• Masa de rădăcini cu 40% mai mare decât cea a orzului Ö

mai puţin pretenţios faţă de sol.

• Ovăzul - cultivat în ţara noastră, mai ales ca plantă de

primăvară.

• Sistematică şi soiuri

• Avena sativa; Soiuri: Cory, Mureş, Someşan.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Deşi este o plantă de climat umed şi răcoros, ovăzul

suportă mai bine ca alte plante condiţiile secetoase.

• Temp. min. de germinaţie este de 2-3oC, iar tinerele plante

suportă temperaturi de -7oC.

• Cerinţele faţă de apă - destul de ridicate, având cel mai

mare coeficient de transpiraţie dintre cereale (400-600).

• Faţă de sol - cerinţe reduse.

Tehnologia de cultivare

• Rotaţia. Ovăzul nu este pretenţios; premergătoare

foarte bune sunt leguminoasele anuale sau perene. Nu se

recomandă cultivarea după el însuşi, nici după sfeclă, decât

după 3-4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi.

• Ovăzul este bună premergătoare pentru plantele

prăşitoare şi leguminoase.

• Fertilizarea. Deşi este puţin pretenţios faţă de elementele

fertilizante din sol, ovăzul consumă cantităţi mari de substanţe

nutritive.

• Ö pentru 1 t boabe şi producţia de paie aferentă, ovăzul

consumă: 27,2 kg N, 13,4 kg P2O5, 27,4 kg K2O şi 6,5 kg CaO.

Ovăzul reacţionează bine la fertilizarea organo-minerală pe toate

tipurile de sol

• Se recomandă N50-75P45-60 , funcţie de sol. Pe soluri

sărace în potasiu se aplică şi 40-60 kg K2O.

• Lucrările solului - arătura -la 20-25 cm,

• Ö pregătirea patului germinativ cu grapa cu discuri în

agregat cu grape cu colţi reglabili sau cu combinatorul-primăvara

devreme.

• Patul germinativ trebuie să fie foarte bine mărunţit şi

nivelat.

• Sămânţa şi semănatul. Sămânţa: P=98% şi G=

90%. Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago

avenae) şi tăciune îmbrăcat (Ustilago Kölleri), sămânţa se

tratează cu Vitavax 75% (1,5 kg/t), Criptodin (1,5 kg/t) sau

T.M.T.D. (4 kg/t). Se obţin rezultate bune şi prin tratamentul cu

formaldehidă.

• Semănatul se face în urgenţa I, când temperatura solului

este de 2-3oC, la distanţa de 12,5-15 cm; desimea de 450-

550 b.g./m2;

• - cantitatea de sămânţă de 120-140 kg/ha.

• Lucrările de îngrijire.

• tăvălugitul

• Combaterea buruienilor - prin respectarea rotaţiei şi cu

ajutorul erbicidelor SDMA (1,5-2 l/ha), Icedin forte (1-1,5 l/ha).

• Pentru combaterea gândacului bălos (Oulema melanopa L.)

se tratează la avertizare cu Sinoratox (l,5-3,5 l/ha).

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Alegerea

momentului recoltării şi scurtarea duratei ei au mare importanţă,

deoarece coacerea este eşalonată .

• Recoltarea pentru boabe se face la începutul maturării

depline, cu combina pentru cereale.

• Recoltarea ovăzului pentru masă verde are loc în faza

de burduf, până la apariţia paniculului, iar pentru fân, de la

apariţia paniculului până la înflorire.

• Producţia - în funcţie de condiţiile de cultivare. În general

producţia medie de boabe din ţara noastră este de 1500-2000

kg/ha.

• Raportul boabe:paie este de 1:2

Secara - Secale cereale L. var vulgare

Körn.

• Importanţă

utilizare în hrana omului, fiind a doua cereală

panificabilă după grâu, în zonele cu climă rece şi umedă din

ţările nordice.

În furajarea animalelor se foloseşte ca nutreţ

concentrat, masă verde sau fân.

Se cultivă singură sau în amestec cu măzărichea de

toamnă, formând borceagul de toamnă.

Ca nutreţ verde - se poate folosi prin păşunat sau cosit

se cultiva în condiţii mai vitrege, unde alte culturi mai

pretenţioase nu reuşesc, valorificând solurile acide sau cele

nisipoase ;

Gozurile cu scleroţi de cornul secarei, >1%, produc

îmbolnăviri animalelor, cunoscute sub numele de ergotisme, ce

se datoresc conţinutului în alcaloizi toxici (cornutină, ergotină,

ergotoxină etc.).

Valoarea nutritivă a 100 kg boabe este de 118 U.N.

Însuşiri morfologice

Ö sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare capacitate de

solubilizare a compuşilor greu solubili din sol.

cerinţe reduse faţă de sol.

Tulpina are 5-6 internoduri, iar înălţimea la formele

cultivate este de 120-180 cm.

o creştere mai rapidă decât a plantelor de grâu sau

ovăz, astfel că secara valorifică mai bine rezervele de apă din

zăpadă şi înăbuşă mai uşor buruienile.

Sistematică şi soiuri

Ö aparţine genului Secale;

Soiuri Ö Amando, Apart, Gloria, Impuls, Marlo, Orizont,

Rapid, Suceveana.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Perioada de vegetaţie este de 280-290 zile ;

Secara este o plantă rezistentă la iernare, depăşind în

această privinţă grâul şi orzul de toamnă. Faţă de umiditate,

cerinţele sunt moderate, având un coeficient de transpiraţie de

250-400.

Secara reuşeşte şi în zonele mai reci şi umede. Având o

creştere rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică bine rezerva

de apă din timpul iernii, reuşind şi în zonele mai secetoase.

Valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă

faţă de sol, datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii

mari de absorbţie. Reuşeşte pe soluri sărace, pietroase,

nisipoase, acide.

Tehnologia de cultivare pentru furaj Rotaţia. Plantă puţin pretenţioasă faţă de planta

premergătoare, însă rezultate bune se obţin după premergătoare

care părăsesc terenul devreme: mazăre, borceag, porumb furajer,

in, cartof.

Fertilizarea

reacţionează bine la îngrăşăminte. Se recomandă 50-60

kg/ha N, în primăvară la pornirea în vegetaţie, 50-70 kg/ha

P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O, toamna sub arătură.

Lucrările solului.

Ö arătura la 20-22 cm, menţinută curată de buruieni.

Ö pregătirea patului germinativ - cu combinatorul; Ö bine

tasat şi mărunţit, deoarece secara formează nodul de înfrăţire

mai la suprafaţă.

Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă

puritatea de 98%, germinaţia de peste 85% şi să fie liberă de

scleroţi de cornul secarei. Sămânţa se tratează cu Vitavax (2 l/t

de sămânţă) sau Criptodin (1-1,5 kg/t de sămânţă).

Semănatul Ö cu semănători universale (SUP-21, SUP-29)

toamna devreme, între 25 septembrie-5 octombrie în sud şi

între 15-25 septembrie în zonele subcarpatice.

Distanţa între rânduri 12,5-15 cm, adâncimea de semănat

de 3-4 cm pe solurile mijlocii şi de 5-6 cm pe solurile

nisipoase.

Desimea Ö 500-600 b. g./m2, folosind 140-200 kg/ha

sămânţă.

Lucrările de îngrijire

control permanent al semănăturilor pe timpul iernii,

deoarece plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă

şi autoconsumului.

În primăvară se recomandă tăvălugirea culturilor cu plante

dezrădăcinate.

Combaterea buruienilor se face prin respectarea rotaţiei

sau prin erbicidare cu 2,4 D (1,5-2,0 l/ha), Icedin forte (2 l/ha),

Illoxan (2,5 l/ha), Avadex (3-5 kg/ha).

La nevoie, toamna se aplică o udare de răsărire cu 300-

400 m3/ha, în timpul vegetaţiei 1-2 udări cu norme de 300-500

m3/ha.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

Secara pentru nutreţ verde:

Ö prin păşunat când plantele au 20-25 cm înălţime

Ö cosit şi administrat la iesle la 30-35 cm înălţime

Ö se foloseşte timp de 15-20 zile, până la ieşirea din

burduf.

Recoltarea pentru boabe la umiditatea de 14%.

la folosirea prin păşunat, 15-25 t/ha m.v., iar la

folosirea prin cosit şi administrat la iesle de 25-35 t/ha.

în zona optimă: 3-5 t/ha boabe, rap. boabe:paie 1:2

Sorgul - Sorghum bicolor (L.) Mnch.

• Importanţă

• se cultivă pentru boabe, mături, sirop bogat în zahăr,

furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc..

• pe glob - 43,7 mil. ha, iar în ţara noastră - 6 mii ha .

• Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentaţia

oamenilor sub formă de făinuri în unele zone din Africa, India,

China, Egipt, Orientul Apropiat.

• În industrie se utilizează la fabricarea amidonului,

alcoolului şi berii în amestec cu boabele de orz.

• Sorgul tehnic serveşte pentru confecţionarea măturilor,

a periilor şi altor împletituri, iar din cel zaharat se extrage un

suc dulce, bogat în zaharoză.

• Ca furaj se cultivă pentru masă verde, nutreţ murat şi

seminţe, folosit mai ales în alimentaţia taurinelor la îngrăşat.

• Fânul de sorg este relativ sărac în proteine, dar conţine în

schimb cantităţi mari de caroten, săruri de calciu şi fosfor,

fiind superior porumbului din acest punct de vedere.

• În stare verde, plantele de sorg conţin principii toxice

sub forma glicozidului cianogen "durrhina", care, în contact

cu o enzimă din rumenul animalelor (emulsina) se descompune şi

pune în libertate acid cianhidric.

• Mai sensibile la intoxicaţiile cu sorg sunt rumegătoarele.

• Doza letală de acid cianhidric este de 1 mg/kg greutate

vie la taurine şi de 0,1 mg/kg greutate vie la ovine. Prevenirea

intoxicaţiilor cu sorg se realizează prin folosirea furajului verde

numai după minim 3-4 ore de la recoltare.

Însuşiri morfologice

• Ö sistemul radicular foarte bine dezvoltat, care ajunge la

adâncimi de cca. 2 m şi prezintă un număr aproape dublu de

perişori absorbanţi, faţă de porumb.

• Tulpina este formată din 7-20 internoduri pline cu măduvă,

având înălţimea de 1,5-3 m şi o capacitate mare de lăstărire.

• Frunzele, lungi de 50-80 cm ; inflorescenţa este un panicul

ovat-alungit, erect, adunat sau lax, de până la 50 cm ; fructul

este o cariopsă albă sau gălbuie, comprimată, acoperită de palee

şi glume roşiatice, brune sau gălbui.

• Sistematică şi soiuri

• Sorgul cultivat prezintă varietăţile:

• Ö cu panicul lax (var. saccharatum şi var. tehnicum)

• Ö cu panicul dens (var. bicolor şi var. cernuum).

• Pentru furaj se cultivă varietăţile saccharatum, tehnicum

şi bicolor.

• În afară de hibrizii: sorg x iarbă de Sudan F-1104,

Sweetleaf şi Tutova care sunt foarte productivi, cu un conţinut

scăzut în durrhină, se mai cultivă hibrizii: Aralba, Argence,

B.864, Fundulea 21, Fundulea 30, Fundulea 32, Nutricane.

• Sorgul furajer se caracterizează prin tulpini înalte, subţiri,

bogate în zahăr şi o capacitate mare de lăstărire.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• cerinţele faţă de căldură sunt mari; temp. minimă de

germinaţie este de 10oC, iar temperatura medie zilnică favorabilă

creşterii de 21-22oC. Suportă arşiţele de 38-40oC, iar

temperaturile de sub 15oC stânjenesc creşterea.

• Sorgul este mai puţin pretenţios faţă de umiditate,

coeficientul de transpiraţie fiind de 153-190. Datorită rezistenţei

mari la secetă, sorgul este denumit "cămila vegetală".

• Faţă de sol este pretenţios, reuşind pe soluri cu pH= 6,5-

8,5, mijlocii, fertile. Valorifică eficient solurile nisipoase şi pe

cele sărăturate.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Ritmul lent de creştere din primele faze de

vegetaţie impune cultivarea sorgului după plante care lasă

terenul curat de buruieni, de obicei culturile prăşitoare. Se

poate practica şi monocultura de sorg timp de 3-5 ani.

Fertilizarea. În condiţii de umiditate optimă, sorgul

reacţionează favorabil la fertilizarea cu azot. Se recomandă

fertilizarea cu 50-100 kg/ha azot, primăvara, la pregătirea

patului germinativ şi 30-60 kg/ha fosfor, toamna la arătura de

bază.

• Gunoiul de grajd, 30-40 t/ha se aplică plantei

premergătoare, cu excepţia culturilor de sorg de pe solurile

nisipoase, unde se recomandă aplicarea lui directă, sub arătura

de bază.

• Lucrările solului. arătură de vară sau toamnă, la

adâncimea de 20-25 cm, cu pluguri echipate cu

scormonitori.

• pregătirea patului germinativ cu grapa cu discuri la

adâncimea de încorporare, plus 1-2 cm.

• Sămânţa şi semănatul. Sămânţa, cu P= 97% şi G > 85%,

se tratează:Tiradin 75 (3 kg/t), Sudox (12,5 kg/t), Furadan (2,5

kg/t).

• Semănatul se face primăvara, după ce a trecut pericolul

brumelor târzii, când temperatura solului este de >10oC, la

adâncimea de semănat.

• Distanţa între rânduri şi între plante pe rând Ö în funcţie de

scopul culturii şi caracteristicile solului; cu SPC sau SUP

• Ö sorgul pentru boabe – la 70-80 cm între rânduri, cu o

desime de 180-200 mii plante recoltabile/ha, folosind o

cantitate de sămânţă de 10-15 kg/ha,

• Ö sorgul pentru siloz - la 50-60 cm între rânduri, cu o

cantitate de sămânţă de 20-25 kg/ha,

• Ö sorgul pentru masă verde sau fân - la 25-30 cm între

rânduri, cu o normă de sămânţă de 40-50 kg/ha.

• Adâncimea de semănat: 3-4 cm pe solurile mijlocii şi grele

şi de 5-7 cm pe solurile uşoare.

• Sorgul pentru furaj Ö se poate semăna şi împreună

cu soia: 25 kg/ha sorg + 60 kg/ha soia - pentru m. v. şi 20

kg/ha sorg + 40 kg/ha soia - pentru însilozare

• Lucrările de îngrijire. tăvălugirea imediat după semănat.

• În culturile neerbicidate se fac 2-3 praşile mecanice şi

1-2 praşile manuale. Pentru combaterea pe cale chimică a

buruienilor solul se erbicidează preemergent cu Propazin 50 PU

(6-8 kg/ha), când după sorg urmează porumb sau cu Propazin 50

PU 3-4 kg/ha + Satecid 4-6 kg/ha, când urmează grâu, orz sau

mazăre. Pentru buruienile dicotiledonate se pot folosi erbicidele

SDMA sau Icedin forte (2 l/ha).

• În primele faze sunt necesare 1-3 tratamente pentru

combaterea păduchelui verde al cerealelor, cu Carbetox 37 (2

l/ha).

• Culturile de sorg pentru siloz nu se răresc, iar

cele pentru nutreţ verde sau fân nu necesită lucrări de

îngrijire.

• În anii secetoşi, prin irigare se obţin producţii ridicate.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• Ö Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină,

când umiditatea acestora este de 17%, cu combina de cereale.

• Ö Sorgul pentru siloz se recoltează în faza de lapte-ceară

sau ceară, iar amestecul cu soia, la sfârşitul înfloritului sorgului.

• Ö Pentru nutreţ verde, sorgul se recoltează când plantele au

înălţimea de 40-50 cm şi se continuă 20-25 zile până la

apariţia paniculului, iar pentru fân la apariţia paniculului.

• Ö Înălţimea de recoltare este de 8-10 cm de la sol,

pentru a stimula refacerea plantelor şi obţinerea otavei.

• Producţia. La sorgul pentru boabe Ö 5-8 t/ha, la cel

pentru nutreţ verde Ö 25-35 t/ha, iar la sorgul pentru siloz de

40-50 t/ha.

Iarba de Sudan - Sorghum sudanense

Importanţă :

Ö producţii mari

Ö rezistenţă deosebită la secetă

Ö calitate bună a nutreţului.

Ö Productivitatea ridicată se datoreşte capacităţii mari

de regenerare (2-4 recolte pe an).

Ö Se utilizează în furajarea animalelor sub formă de

nutreţ verde, semisiloz şi siloz. Având o perioadă lungă de

vegetaţie, constituie o componentă de bază a conveierului

verde, mai ales în zonele secetose şi în perioadele critice din a

doua jumătate a verii şi începutul toamnei.

Ö Iarba de Sudan produce un nutreţ valoros, bogat în

substanţe nutritive şi cu un grad ridicat de consumabilitate şi

digestibilitate.

Ö Fânul de iarbă de Sudan conţine 15% apă, 10,6%

proteină, 2,4% grăsimi, 39% extractive neazotate, 25,6%

celuloză, 7,4% cenuşă.

Ö suportă bine păşunatul.

Însuşiri morfologice

• sistemul radicular - fasciculat, ramificat şi profund,

ajungând la 2-2,5 m adâncime şi care explorează un volum

mare de sol, fapt ce îi conferă o rezistenţă deosebită la secetă.

• Tulpinile sunt formate din noduri şi internoduri, înalte de 2-

2,5 m, iar frunzele alterne, late.

• Inflorescenţa este un panicul dens, până la 40 cm lungime,

cu spiculeţe uniflore grupate câte 3.

• Fructul este o cariopsă ovoidală, acoperită de palee şi

glume brun-roşiatice sau verzi-gălbui.

• Sistematică şi soiuri

• Iarba de Sudan are în cultură în ţara noastră,

numeroase soiuri, însă cele mai valoroase sunt Sirius şi Sonet.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• plantă modestă în privinţa cerinţelor faţă de climă şi

sol

• iarba de Sudan are nevoie în primul rând de căldură.

Pentru germinare sunt necesare 12-13oC, iar la temperaturi < -

3o - - 4oC tinerele plante dispar.

• Reuşeşte în condiţii de secetă excesivă. Când

aprovizionarea cu apă este satisfăcătoare, fie din irigaţii, fie din

precipitaţii, iarba de Sudan produce 3-4 recolte pe an.

• Iarba de Sudan se comportă bine pe solurile a căror pH

este de 6,5-8,5. Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Având o creştere lentă în primele faze de

vegetaţie, iarba de Sudan este sensibilă la îmburuienare. Se

recomandă cultivarea după prăşitoare sau leguminoase anuale,

care lasă terenul curat de buruieni. Se poate cultiva 4-5 ani în

monocultură, iar după iarbă de Sudan solul este secătuit în apă şi

azot nitric, putând urma porumb pentru boabe sau furaj.

• Fertilizarea. Pentru a produce 1 t kg s.u., iarba de

Sudan, consumă 16-17 kg azot, 6-7 kg fosfor, 28-30 kg potasiu şi

9-10 kg calciu.

• Îngrăşămintele cu azot în doze de 100-120 kg/ha

se aplică fracţionat (2/3 primăvara devreme şi 1/3 după prima

coasă), iar cele cu fosfor în doză de 40-80 kg/ha se aplică sub

arătura de bază.

• Gunoiul de grajd în doză de 20-40 t/ha este foarte

bine valorificat când iarba de Sudan urmează în rotaţie în primii

doi ani de la administrare.

• Lucrările solului. Arătura se face toamna, cu pluguri

cu scormonitori, la 20-25 cm.; pregătirea patului germinativ cu

grapa cu discuri, la adâncimea de semănat.

• Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie curată,

lipsită de costrei (Sorghum halepense), cu puritatea de 97% şi

germinaţia de peste 70%. Semănatul se face primăvara târziu,

când temperatura solului este de 10-12oC şi există tendinţe de

creştere a acesteia.

• Ö Pentru masă verde sau fân se seamănă cu

semănători universale (SUP), la 12,5 cm între rânduri, cu 600

plante/m2,

• Ö pentru siloz sau sămânţă, la 50-60 cm între rânduri cu

desimea de 150-200 plante/m2.

• Norma de sămânţă este de 35-40 kg/ha pentru masă

verde sau fân şi 15-20 kg/ha când se seamănă pentru siloz

sau sămânţă.

• Lucrările de îngrijire. În anii cu primăveri secetoase

este de dorit ca după semănat solul să se lucreze cu un tăvălug

inelar, la nevoie - distrugerea crustei.

• Combaterea buruienilor, în special a celor anuale

dicotiledonate şi a pălămidei, se realizează printr-un tratament cu

2,4 D, în doză de 1,5-2 kg/ha, în faza de înfrăţire a plantelor.

• Irigarea este necesară în cazurile în care se

urmăreşte realizarea unor producţii mari, repartizată pe 3 sau 4

cicluri de producţie. După fiecare coasă se aplică o normă de

udare de 600-700 m3/ha.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• Ö Pentru nutreţ verde administrat la iesle, iarba de Sudan

se recoltează eşalonat, începând cu momentul în care plantele au

70-80 cm înălţime şi terminând cu începutul fazei de burduf.

Ö Recoltarea pentru fân se face la apariţia paniculului

• Ö pentru însilozare la începutul formării boabelor.

• Pentru a stimula regenerarea plantelor se recomandă ca

înălţimea de recoltare să fie de 10 cm.

• Ö Pentru sămânţă, recoltarea se face când inflorescenţele

de pe tulpinile principale au ajuns la maturitate deplină, în două

faze: mai întâi se taie şi se leagă în snopi, iar după ce plantele

s-au uscat, se treieră cu combina.

• Conservarea ierbii de Sudan prin însilozare este

uşor de realizat, dat fiind conţinutul ridicat al plantelor în zaharuri

fermentescibile, care depăşesc de regulă 20% din s.u.

• Producţia de masă verde este de 30-40 t/ha, fân de 8-

10 t/ha, iar cea de siloz de 40-50 t/ha. Când se cultivă pentru

sămânţă se poate obţine o producţie de 1500-2000 kg/ha.

Raigrasul aristat - Lolium multiflorum

• Importanţă:

• Raigrasul aristat prezintă deosebită importanţă, datorită:

• Ö potenţialului mare de producţie,

• Ö valorii nutritive ridicate Ö(1 kg s.u.=0,8-0,9 UN şi

conţine 130-160 g P.D.),

• Ö consumabilităţii şi digestibilităţii mari,

• Ö perioadei lungi de folosire (20-25 zile la primul ciclu de

producţie şi 15-18 zile la ciclul al doilea),

• Ö oferă un nutreţ verde foarte timpuriu,

• Ö este o bună premergătoare pentru culturile succesive (în

cazul folosirii a 1-2 recolte),

• Ö este o bună plantă amelioratoare a solului (lasă în sol 7-

12 t/ha rădăcini uscate, echivalente cu 25-40 t/ha gunoi de

grajd),

• Ö se conservă uşor prin însilozare

• Ö produce cantităţi mari de sămânţă (1000-2000 kg/ha în

primul an, în condiţii de irigare).

• În ţara noastră raigrasul aristat pentru furaj, se cultivă pe

circa 100 000 ha.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Raigrasul aristat este o specie rezistentă la temperaturi

scăzute, până la - 270C fără a fi acoperit de strat de zăpadă, dar

este o plantă pretenţioasă faţă de umiditate. Nu rezistă la

secetă, ceea ce impune cultivarea în condiţii de irigare; preferă

solurile cu fertilitate ridicată şi reacţie neutră.

• Tehnologia de cultivare

• Rotaţia. Sunt considerate ca bune premergătoare pentru

cultivarea raigrasului aristat, plantele care eliberează devreme

terenul; cartofii timpurii, cerealele de toamnă şi primăvară,

plantele anuale furajere recoltate până la începutul lunii august.

Contraindicate sunt culturile prăşitoare tratate cu erbicide

triazinice. Raigrasul aristat este o bună plantă premergătoare

pentru porumbul boabe sau siloz.

• Fertilizarea. Raigrasul aristat consumă cantităţi mari

de elemente minerale din sol şi reacţionează favorabil la

fertilizare.

• Se recomandă: fosfor 50-80 kg/ha, azot 150-300

kg/ha, se aplică fracţionat (N50-100 pe sol îngheţat şi

N60-70 după prima şi următoarele coase).

• Lucrările solului. Arătura de vară sau toamnă se

efectuează la adâncimea de 20-25 cm, arătură care se

prelucrează cu grapa cu discuri, iar înaintea semănatului se

pregăteşte patul germinativ cu combinatorul.

• Sămânţa şi semănatul.

• puritatea 90% şi germinaţia >75%.

• Semănatul se face în prima decadă a lunii septembrie

în zona de câmpie şi în a doua jumătate a lunii august în

zona colinară; distanţa între rânduri este de 12,5-15 cm,

adâncimea de semănat de 2-3 cm, cantitatea de sămânţă de 25-

30 kg/ha, iar semănatul se face cu semănători universale (SUP).

• Lucrările de îngrijire.

• Combaterea buruienilor se face prin respectarea rotaţiei şi

în caz de nevoie, prin aplicarea erbicidelor (2,4 D în doză de 1,5-2

kg/ha în 300-400 l apă) primăvara, când buruienile dicotiledonate

sunt în faza de rozetă.

• Irigarea culturii: 1 udare de răsărire cu 300 m3/ha şi apoi

după fiecare recoltare, norme de 600-700 m3/ha.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• Ö pentru masă verde se recoltează la primul ciclu de

producţie când înălţimea plantelor este de 40-50 cm şi

apoi după fiecare 25-30 zile, interval când are loc regenerarea

plantelor.

• Ö pentru fân se recoltează la începutul înfloririi

• Öpentru însilozare în faza de burduf.

• Producţiile: în condiţii de irigare ajung până la 120-150

t/ha masă verde, iar în condiţii neirigate se obţin 60-80 t/ha

masă verde.

• Cultivarea raigrasului aristat pentru producerea de

sămânţă

• unele diferenţieri faţă de tehnologia pentru furaj.

• Ö fertilizarea cu îngrăşăminte cu azot se face cu doze

mai mici (N50-70 kg/ha), primăvara timpuriu, iar în condiţii de

irigare, când sămânţa se realizează la coasa a doua, se mai poate

administra o doză de N50-70 kg/ha după prima recoltare;

îngrăşămintele cu fosfor se administrează toamna, odată cu

arătura sau la pregătirea patului germinativ, doza 50-80 kg/ha.

• Ö Semănatul se poate face în rânduri obişnuite sau la

25-30 cm distanţă, cu o normă de sămânţă de 20-25 kg/ha,

respectiv 15 kg/ha.

• Ö În condiţii de neirigare prima recoltă se lasă pentru

sămânţă, iar în condiţii de irigare se poate obţine sămânţă şi de

la a doua coasă.

• Recoltarea se poate face într-o fază, direct cu combina,

când umiditatea seminţelor este de 30-40%, sau în două

faze, la umiditatea seminţelor de 40-50%, cu vindroverul,

după care plantele rămân 1-2 zile în brazdă, apoi se treieră cu

combina.

• Pentru a se evita scuturarea seminţelor se recomandă ca

recoltarea să se facă dimineaţa şi seara. Seminţele se usucă până

la umiditatea de 13-15%, se condiţionează şi se păstrează în saci

sau în vrac, într-un strat gros de 35-40 cm.

• Producţia de seminţe este de 600-900 kg/ha, în condiţii de

neirigare şi de 1000-1500 kg/ha la irigat, la prima recoltă şi de

500-700 kg/ha la recolta a doua.

TEME :

1. Care sunt deosebirile tehnologice între cultura

porumbului, sorgului şi ierbii de Sudan ?

2. Care sunt avantajele şi dezavantajele cultivării raigrasului

aristat ?

MODULUL 7

GRAMINEE PERENE FURAJERE• Pentru România, prezintă importanţă următoarele specii de

graminee perene furajere: Bromus inermis, Agropyron

pectiniforme, Lolium perenne, Festuca pratensis, Festuca

arundinacea, Dactylis glomerata, Festuca rubra,

Arrhenatherum elatius, Poa pratensis, Agrostis

stolonifera, Phleum pratense.

• În cadrul principalelor specii de graminee perene cultivate

sunt multe soiuri care se deosebesc între ele prin productivitate,

precocitate, capacitate de otăvire, mod de folosire etc., adaptate

la folosire prin cosit, păşunat sau mixt.

Cultivarea gramineelor perene furajere pentru producerea

de sămânţă

• Producerea de seminţe se face în culturi speciale, după o

tehnologie specifică.

• La înfiinţarea loturilor semincere trebuie ţinut cont de

cerinţele ecologice specifice fiecărei specii.

• În general loturile semincere se amplasează pe soluri

mijlocii spre grele, cu reacţie slab acidă-neutră, moderat

aprovizionate cu substanţe nutritive.

• Solurile fertile nu sunt recomandate deoarece stimulează

creşterea lăstarilor vegetativi, iar în anii mai ploioşi are loc

căderea plantelor, datorită creşterii puternice a lăstarilor.

Tehnologia de cultivare

• Suprafaţa ocupată èØ max. 100 ha.

• gramineele perene fiind plante alogame, se cere ca

distanţa de izolare să fie de cel puţin 200 m pentru elită şi

superelită şi de cel puţin 100 m pentru înmulţirea I.

• Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune sunt culturile

prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni, leguminoasele

pentru boabe şi plantele anuale furajere.

• nu este recomandată după porumb, iarba de Sudan, pe

terenuri desţelenite cu 1-3 ani înainte sau pe cele unde culturile

au fost tratate cu erbicide triazinice.

• După semincerii de graminee perene este bine să urmeze

culturi prăşitoare, inclusiv porumbul, deoarece lucrările de

întreţinere duc la curăţirea terenului.

• Revenirea pe acelaşi teren este permisă după cel puţin 4

ani

• Lucrările solului - în funcţie de planta premergătoare şi

de caracteristicile solului.

• arătură la adâncimea de 20-22 cm, după care se

discuieşte pentru a se asigura mărunţirea bulgărilor şi distrugerea

buruienilor; dacă este posibil, după arătură se face nivelarea

terenului.

• se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau

cu combinatorul. Dacă înaintea semănatului solul este prea

afânat, se execută lucrarea de tăvălugire, cu tăvălugul neted pe

solurile mai uşoare şi cu tăvălugul inelar pe solurile mai grele.

• Fertilizarea. Gramineele perene extrag mari cantităţi de

elemente, în special în faza de înfrăţire-înspicare. Se urmăreşte

să se menţină un raport optim între elementele nutritive.

• Gunoiul de grajd (30-40 t/ha) se administrează plantei

premergătoare.

• Îngrăşămintele cu azot, pe fond de potasiu, se folosesc în

doze de N60-90kg/ha;

• Sămânţa şi semănatul. Pentru loturile semincere se

foloseşte numai sămânţă din soiuri şi populaţii recunoscute şi

omologate, din clasa I de calitate.

• Seminţele speciilor care curg greu şi neuniform prin tuburile

maşinii de semănat se prelucrează pentru ruperea aristelor

(Lolium multiflorum, Arrhenatherum elatius), înlăturarea paleelor

(Bromus inermis), a perişorilor (Poa pratensis) sau pentru

desprinderea de pe axul spiculeţului (Agropyron pectiniforme).

• Seminţele de graminee perene au facultatea germinativă

mai redusă decât plantele anuale: 80-90 % clasa I; 70-80 % clasa

a II-a; 60-75 % clasa a III-a.

• Epoca optimă de semănat este determinată în special de

factorul apă şi mai puţin de temperatură.

• Cele mai bune rezultate se obţin la semănatul timpuriu de

primăvară, dar solul trebuie să fie pregătit din anul precedent.

• În regiunile umede sau în regim irigat, semănatul se poate

face şi primăvara mai târziu sau chiar în prima jumătate a verii,

îndeosebi la speciile genului Lolium .

• Semănatul la sfârşitul verii sau toamna nu dă rezultate

sigure, punând în pericol tinerele plante ce pot dispărea în timpul

iernii.

• Având în vedere că cele mai multe graminee produc

sămânţă în anul al II-lea, cu excepţia lui Lolium perenne şi

Phleum pratense, semănatul de vară ar fi indicat, cu condiţia

asigurării umidităţii necesare.

• Semănatul se face fără plantă protectoare, deoarece

aceasta are o influenţă negativă asupra culturii de sămânţă, chiar

şi în regiuni mai umede.

• Semănatul loturilor semincere se face în rânduri rare, la

distanţa de 50-70 cm, sau în rânduri dese, la 12,5 cm. Ambele

metode prezintă avantaje şi dezavantaje.

• Între talia plantelor şi distanţa între rânduri la semănat este

o corelaţie directă.

• Semănatul la distanţe intermediare, de 25 cm între rânduri,

experimentat la Lolium perenne, Festuca pratensis, F. rubra,

Phleum pratense, duce la obţinerea de producţii mari .

• Semănatul în benzi, cu alternarea rândurilor rare cu cele

dese, are avantajul unei mai rapide acoperiri a micilor goluri de la

semănat sau a celor create cu lucrările de întreţinere.

• Semănatul se face cu maşini obişnuite de semănat,

prevăzute cu echipament pentru seminţe mici, singure sau în

amestec cu superfosfat granulat.

• Pentru norme f. mici de sămânţă, în scopul realizării unei

desimi optime de 50-100 plante/m2, se foloseşte maşina SPC-6,

echipată cu discuri speciale cu orficii mici.

• Adâncimea de semănat depinde de mărimea seminţelor,

textura solului şi aprovizionarea sa cu apă în momentul

semănatului.

• Seminţele mari (Bromus inermis, Arrhenatherum elatius),

se introduc la 2,5 -3,5 cm adâncime; seminţele mijlocii (Lolium

perenne, Festuca pratensis, Dactylis glomerata) la 1,5-2,5 cm, iar

seminţele mici (Phleum pratense şi Poa pratensis) se seamănă

la 1,0-1,5 cm .

• Pentru a respecta adâncimea de semănat, semănătorile se

echipează cu limitatoare de adâncime la brăzdare.

• Lucrările de întreţinere.

• Imediat după semănat este necesară lucrarea cu

tăvălugul în agregat cu o grapă cu mărăcini,

• Distrugerea crustei, înainte de a răsări plantele, se face

cu un tăvălug de lemn pe care se înfăşoară sârmă ghimpată sau

se bat cuie de 2-3 cm. După răsărirea plantelor se lucrează cu

grapa stelată, la o viteză mică de înaintare. În condiţii de irigare,

crusta se poate distruge cu o udare uşoră.

• Completarea golurilor se face manual sau cu maşina de

semănat.

• Combaterea buruienilor se face prin pliviri, praşile, cosiri

sau pe cale chimică.

• În culturile semănate des, în anul întâi, combaterea

buruienilor se face prin cosiri sau erbicidare cu 2,4 D în doză de

1,5-2 kg/ha pentru distrugerea buruienilor dicotiledonate, când

plantele au format 4-5 frunze, iar în ceilalţi ani, înainte de

alungirea tulpinilor, tot cu 2,4 D sau cu Dicotex 4-5 l/ha,

Icedin 3-5 l/ha, Igran 3-4 kg/ha etc..

• În culturile semănate în rânduri rare, combaterea

buruienilor se face mai uşor prin praşile mecanice sau manuale

între rânduri şi prin pliviri sau erbicide pe rând.

• Aplicarea fazială a îngrăşămintelor minerale se face

astfel: în primul an de vegetaţie, eventual după cosire, se mai

administrează o doză mai mică (N30-50 kg/ha), în anii

următori primăvara se fertilizează cu N50-100 kg/ha, iar

toamna cu 50 kg/ha P2O5 şi eventual cu 50 kg/ha K2O.

• Grăparea semincerilor de graminee perene se face din al

doilea an de vegetaţie, după aplicarea îngrăşămintelor; lucrarea

se repetă şi toamna după cosire, ^ pe direcţia rândurilor.

• Dacă primăvara se constată descălţarea plantelor(de obicei

în anul II de vegetaţie) se execută tăvălugirea, cu tăvălugul

neted.

• Combaterea dăunătorilor şi a bolilor, ce pot produce

pagube foarte mari, se face prin măsuri preventive. Pentru

aceasta se alege corect terenul, se aplică tehnologiile adecvate

de cultură şi se însămânţează soiuri rezistente

• Irigarea semincerilor se face numai în perioadele

secetoase, înainte de înspicarea plantelor, cu norme, de 300-500

m3/ha.

• Cosirea otavei se face toamna, cu 3-4 săptămâni înaintea

venirii îngheţurilor permanente, la 10-12 cm înălţime, după care

se grăpează; la culturile rare se execută şi o praşilă.

• Purificarea biologică se face manual, la apariţia

inflorescenţelor şi constă în îndepărtarea gramineelor străine sau

a plantelor netipice soiului.

• Polenizarea suplimentară este necesară, căci

gramineele perene sunt plante alogame; se execută la înfloritul

majorităţii plantelor, cu ajutorul unei frânghii, de 1-2 ori, în

prima parte a zilei.

• Recoltarea. Gramineele perene produc sămânţă

începând din anul II de vegetaţie.

• În cadrul fiecărui an sămânţa se ia de la prima recoltă.

Durata de exploatare a semincerilor este diferită (2-4 ani): 2 ani

la Lolium perenne, 3 ani la Festuca pratensis şi 4, eventual 5 ani

la celelalte specii.

• Maturitatea seminţelor are loc în mod eşalonat, iar

seminţele se scutură foarte uşor, în special la

Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Lolium

perenne, Phleum pratense. Din această cauză întârzierea

recoltării duce la pierderi importante de seminţe.

• Recoltarea. Gramineele perene produc sămânţă

începând din anul II de vegetaţie.

• În cadrul fiecărui an sămânţa se ia de la prima recoltă.

Durata de exploatare a semincerilor este diferită (2-4 ani): 2 ani

la Lolium perenne, 3 ani la Festuca pratensis şi 4, eventual 5 ani

la celelalte specii.

• Maturitatea seminţelor are loc în mod eşalonat, iar

seminţele se scutură foarte uşor, în special la

Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Lolium

perenne, Phleum pratense. Din această cauză întârzierea

recoltării duce la pierderi importante de seminţe.

• Condiţionarea şi păstrarea seminţelor de graminee

perene

• Umiditatea de păstrare a seminţelor de graminee perene

este de 13-15%. Din această cauză, după recoltare seminţele se

usucă fie direct la soare, pe prelate sau platforme, fie în magazii,

în straturi de 5-35 cm grosime.

• Uscarea în straturi necesită lopătarea seminţelor, pentru

a nu se încinge.

• După uscarea la 13-15% umiditate, urmează condiţionarea

cu selectoare, trioare şi vânturători.

• Păstrarea seminţelor se face în magazii bine aerisite,

curate, în straturi de 50 cm grosime.

• Seminţele gramineelor perene pot fi păstrate fără riscuri

până la 4 ani, pierderile de germinaţie fiind de 10% după 2 ani

şi până la 25 % după 4 ani .

• Producţia de seminţe variază în timpul perioadei de

folosire a loturilor semincere. În anul II şi III se obţin cele mai mari

producţii, cu excepţia lui Lolium perenne care oferă cea >

producţie în anul I. Se pot realiza producţii de 500-600 (1000)

kg/ha.

TEMĂ :

1. Care sunt lucrările de îngrijire a loturilor semincere din anul I ?

MODULUL 8LEGUMINOASE ANUALE FURAJERE

• Leguminoasele anuale furajere sunt folosite în alimentaţia

animalelor sub formă de:

• èØ concentrate (mazăre, bob, soia, lupin),

• èØ nutreţ verde sau fân, de obicei în amestec cu o

cereală (mazăre, măzăriche, latir, lupin, seradelă, fasoliţă),

• èØ nutreţ murat obţinut tot în amestec cu alte plante (bob,

lupin etc).

• Leguminoasele anuale furajere sunt plante slab rezistente

la secetă, în majoritatea lor productive.

• Datorită perioadei mai scurte de vegetaţie, valorifică mai

slab gunoiul de grajd şi îngrăşămintele cu azot, fiind în schimb

pretenţioase faţă de fosfor, potasiu şi calciu.

• Nutreţul obţinut conţine cantităţi mari de proteină şi din

această cauză se cultivă în amestec cu gramineele anuale de

nutreţ, obţinându-se în acest fel un furaj mai echilibrat în principii

nutritivi.

• Mazărea comună - Pisum sativum L.

• Mazărea furajeră - Pisum sativum

ssp. arvense L.

• Importanţă

• Mazărea se cultivă pe suprafeţe mari, fiind utilizată în

alimentaţia omului, în industria conservelor;

• ca plantă de nutreţ : concentrate, fân, nutreţ verde sau

însilozat.

• Boabele de mazăre se folosesc în furajarea vacilor pentru

lapte, a porcilor şi a tineretului, având un conţinut mare de

proteine cu un ridicat grad de digestibilitate.

• Consumul în cantităţi mari a boabelor provoacă un

exces proteic în organism sau formarea unor compuşi toxici prin

degradarea proteinelor (când mazărea este veche).

• Seminţele de mazăre bogate şi în vitamine: A, B1, C;

• 100 kg seminţe echivalează cu 109 U.N..

• Vrejii de mazăre conţin aproape de trei ori mai multe

proteine în comparaţie cu paiele de cereale;

• 100 kg vreji echivalează cu circa 33 U.N.

• Pentru folosirea ca fân sau masă verde, mazărea se

seamănă în amestec cu: secară, orz, orzoaică, ovăz, formând

borceagul sau cu porumb, sorg etc..

• Soiurile cultivate:

• mazărea comună sunt: Alina, Atol, Corina, Dora,

Marina, Profi, Renata, Rodil, Turbo, Vedea;

• mazărea furajeră, forma de toamnă (hiemale) soiul

Caracal 39, iar din forma de primăvară (aestivale), soiul

Magistra.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Mazărea este puţin pretenţioasă faţă de factorii de

vegetaţie.

• Cerinţele faţă de căldură sunt moderate, temperatura

minimă de germinare este de 1-20C; plantele în primele faze de

vegetaţie pot suporta temperaturi scăzute de - 4 - -60C, iar

formele de toamnă ale mazării furajere rezistă până la - 18 - -

200C.

• Ambele specii de mazăre au cerinţe mari faţă de apă.

• Nu pot suporta seceta prelungită, mai ales în perioada

înflorire-fructificare, dar nici excesul de apă.

• Solurile cele mai bune pentru cultivarea mazării sunt cele

mijlocii, fertile, bogate în calciu, cu reacţie neutră sau slab

alcalină; nu sunt bune solurile grele, acide. Mazărea furajeră se

poate cultiva şi pe soluri nisipoase.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Mazărea poate urma după culturi bine îngrijite,

care lasă terenul curat de buruieni. Sunt bune premergătoare

prăşitoarele şi cerealele de toamnă şi primăvară. Mazărea nu se

autosuportă şi nu trebuie să revină pe acelaşi teren decât după

4-6 ani.

• Mazărea este o foarte bună premergătoare pentru toate

plantele şi în primul rând pentru cerealele de toamnă.

• Fertilizarea: mazărea nu este pretenţioasă la

îngrăşăminte.

• Pe solurile sărace se pot folosi 30-35 kg/ha N şi 40-60

kg/ha P2O5; gunoiul de grajd se administrează plantei

premergătoare.

• Lucrările solului. Se efectuează arături adânci, vara sau

toamna, în funcţie de planta premergătoare, iar pregătirea

patului germinativ se face cu grapa cu discuri sau combinatorul,

la adâncimea de semănat.

• Sămânţa şi semănatul. Se foloseşte numai sămânţă

sănătoasă, care se tratează în ziua semănatului cu Nitragin.

• Semănatul mazării se face primăvara devreme şi toamna,

la mazărea furajeră formele de toamnă, cu semănători universale

la distanţa de 12,5-15 cm între rânduri şi 5-8 cm adâncime.

• La mazărea comună, semănată în cultură pură, se

foloseşte o cantitate de sămânţă de 250-350 kg/ha, iar în

amestec cu ovăzul se foloseşte 140-200 kg/ha mazăre şi 60-

80 kg/ha ovăz.

• La mazărea furajeră în cultură pură se foloseşte 150-200

kg/ha sămânţă, iar la borceagul de primăvară 100-150 kg/ha

mazăre şi 50-60 kg/ha ovăz; borceagul de toamnă se

seamănă cu o normă de sămânţă de 120-150 kg/ha, din care

80-100 kg/ha mazăre şi 40-50 kg/ha secară, orz sau grâu.

• Lucrările de îngrijire. Culturile de mazăre pentru nutreţ

nu cer îngrijiri speciale.

• tăvălugitul după semănat este necesar când stratul

superficial al solului este uscat.

• distrugerea buruienilor, - cu sapa rotativă cu colţii întorşi

sau cu grapa stelată însă trebuie făcută cu multă atenţie şi numai

până când plantele au ajuns la 6-8 cm înălţime.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Culturile

pure de mazăre pentru masă verde, se recoltează în faza de

înflorire, iar borceagurile cu mazăre în momentul formării

primelor păstăi.

• Recoltarea borceagului cu mazăre pentru însilozare se face

la formarea seminţelor în păstăi.

• Pentru boabe, mazărea în cultură pură se recoltează când

plantele şi 2/3 din păstăi s-au îngălbenit. Gărgăriţa (Bruchus

pisorum) se combate cu sulfură de carbon 1 l/ t sămânţă.

• Producţia. Culturile pure şi borceagurile cu mazăre dau

producţii 25-35 t/ha masă verde; sămânţă 1500-3000 kg/ha.

Măzărichea de toamnă - Vicia villosa Măzărichea păroasă - Vicia pannonica

Măzărichea de primăvară - Vicia sativa

• Importanţă

• Măzărichile se cultivă împreună cu o cereală, alcătuind

borceagurile, pentru masă verde, fân, semifân, nutreţ

murat.

• Furajul obţinut este bogat în proteină, cu un grad ridicat de

consumabilitate şi digestibilitate.

• Valoarea nutritivă: 1 kg m.v. = 0,10-0,15 U.N., fiind

posibilă realizarea a 3500-4500 UN/ha la măzărichile de toamnă

şi 3000-3500 UN/ha la măzărichea de primăvară.

• Seminţele se utilizează în cantităţi mici, în amestec cu alte

concentrate, deoarece pot produce intoxicaţii datorită

glicozidului vicianină.

• Însuşiri morfologice

• Măzărichile sunt plante anuale, cu rădăcina pivotantă,

profundă; talie înaltă, frunzele paripenat-compuse, terminate cu

cârcei, cu foliole eliptice, alungit-lanceolate până la obovate,

mucronate; florile divers colorate; fructul-păstaie dehiscentă.

• Soiuri: Suceava 54 la măzărichea de primăvară,

Fundulea 39 şi Crantz, la măzărichea albă şi I.C.A..-H., la

măzărichea păroasă.

Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Măzărichile de toamnă urmează după cereale,

culturi furajere sau alte culturi care părăsesc terenul

devreme.

• Măzărichea de primăvară se poate cultiva după un număr

mare de culturi, dar cele mai bune premergătoare sunt

prăşitoarele.

• Măzărichile se pot cultiva mai mulţi ani pe acelaşi

teren, fără diminuarea producţiei.

• Lucrările solului. Pentru borceagurile de toamnă arătura

se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare,

numai dacă solul este suficient de umed.

• În condiţii de secetă se face o mobilizare superficială a

solului, la 8-10 cm, imediat după recoltarea plantei

premergătoare, iar cu 8-10 zile înainte de semănat, se execută

arătura.

• patul germinativ - cât mai bine mărunţit şi nivelat.

• Fertilizarea. La aplicarea îngrăşămintelor se va ţine

seama şi de cultura succesivă, sistemul de fertilizare stabilindu-

se pentru ambele culturi.

• Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de măzăriche trebuie

tratată cu Nitragin, când în rotaţie nu s-au cultivat şi alte

leguminoase timp de 4-6 ani, iar sămânţa cerealelor se tratează

cu fungicide pentru combaterea mălurii şi tăciunelui.

• Borceagurile de toamnă se seamănă-de la sfârşitul lunii

august până la jumătatea lunii septembrie, iar dacă solul este

uscat, semănatul se prelungeşte până la sfârşitul lunii

septembrie.

• Borceagul de primăvară se seamănă primăvara devreme.

În cadrul conveierului verde, borceagul de primăvară se poate

semăna eşalonat, la interval de 10-15 zile între epoci.

• Norma de sămânţă la borceagul de toamnă: 140-180

kg/ha, raportul dintre măzăriche şi cereală fiind de 2:1 sau 1:1,

iar borceagul de primăvară de 160-180 kg/ha, cu raportul dintre

măzăriche şi cereală de 2:1 pentru fân sau semifân şi de 1:1

pentru masă verde.

• Toate borceagurile se seamănă în rânduri obişnuite

(12,5-15 cm), la adâncimea de 3-6 cm.

• La culturile semincere, normele de sămânţă sunt

următoarele:

• 50-60 kg/ha măzăriche păroasă+50-60 kg/ha grâu de

t-nă;

• 60-80 kg/ha măzăriche albă+50-60 kg/ha grâu de

toamnă;

• 120-130 kg/ha măzăriche în cultură pură;

• 80-100 kg/ha măzăriche de primăvară + 40-50 kg/ha

ovăz.

• Se seamănă în rânduri apropiate, în aceleaşi epoci ca şi

culturile pentru furaj.

• Lucrările de întreţinere - ca la borceagurile cu mazăre.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru

sămânţă, se recoltează într-o singură fază, direct cu combina din

lan., când 80-90% din păstăi s-au brunificat sau în două

faze, când masa vegetativă cosită, se lasă în brazde 1-2 zile

după care se treieră.

• Pentru masă verde, borceagurile se recoltează eşalonat,

din momentul când planta de susţinere a ajuns la 40-50 cm

înălţime (faza de burduf), iar producţia este de cel puţin 10 t/ha

masă verde.

• La borceagurile de toamnă cu secară, perioada de

folosire pentru masă vede se reduce la 10-12 zile, datorită

creşterii conţinutului în celuloză.

• epoca finală de recolatre pentru folosirea nutreţului verde

în hrana animalelor corespunde cu începutul înspicării cerealei la

borceagul de toamnă cu secară şi cu orz şi cu înspicarea

completă a cerealei la borceagul de toamnă cu grâu şi la

borceagul de primăvară.

• pentru însilozare - recoltarea borceagului poate întârzia

până la formarea primelor seminţe în păstăile de

măzăriche.

• Pentru fân, borceagul de primăvară se recoltează în faza de

înflorire a măzărichii, iar dacă proporţia de ovăz este mai

mare, se recoltează până la înflorirea ovăzului.

• Producţia. La borceagurile de toamnă producţia este de

1000-1600 kg/ha sămânţă, din care 400-600 kg măzăriche.

• La borceagul de primăvară se obţine 1500-2000 kg/ha

sămânţă, din care 800-1000 kg măzăriche.

• Borceagurile de toamnă dau producţii medii de > 30 t/ha

masă verde, la epoca finală de recoltare, iar borceagul de

primăvară de 25-30 t/ha.

Bobul - Vicia faba L.

• Importanţă

• Bobul se foloseşte în alimentaţia oamenilor sau în hrana

animalelor, ca: furaj concentrat, nutreţ verde şi murat.

• Seminţele - conţin 22-28% proteine, 4-6% celuloză şi

însemnate cantităţi de săruri de calciu şi fosfor.

• se folosesc în alimentaţia taurinelor supuse îngrăşării şi a

porcinelor, constituind 8-10% din raţia de concentrate.

• Masa verde este folosită în hrana taurinelor, sub formă

tocată în amestec cu alte nutreţuri.

• în ţara noastră bobul se cultivă pe suprafeţe mici, în

regiunile umede, pe glob suprafaţa ocupată de bob este cca 2,9

mil. ha.

• Însuşiri morfologice

• rădăcină pivotantă, bine dezvoltată, tulpină tetramuchiată,

glabră, înaltă de 70-150 cm, frunze paripenat compuse, cu 2-3

perechi de foliole, eliptice, glabre, flori albe, cu o pată negricioasă

la baza aripioarelor, grupate câte 2-8 în raceme mici, axilare;

păstaie polispermă, dehiscentă, cilindrică.

• Bobul are trei varietăţi: Vicia faba var. major - bobul

mare, Vicia faba var. aequina - bobul mijlociu sau furajer şi

Vicia faba var. minor - bobul mic (bobuşorul)-soiul Cluj 84

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Bobul este puţin pretenţios faţă de căldură, temperatura

minimă de germinare 3-40C, iar cea optimă din perioada

fructificării de 18-200C.

• Bobul este foarte pretenţios faţă de umiditate.

• Solurile potrivite pentru cultivarea bobului sunt cele grele,

luto-argiloase sau argiloase, bogate în humus şi calciu.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Bobul urmează în cultură după prăşitoare gunoite

şi cereale de toamnă şi este o bună premergătoare, în special

pentru cerealele de toamnă.

• Fertilizarea. Având o perioadă lungă de vegetaţie,

valorifică bine gunoiul de grajd aplicat toamna, în cantitate de

40-50 t/ha. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, în cantitate de

40-60 kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O, măresc semnificativ

producţia.

• Lucrările solului. Ca la mazăre sau alte leguminoase

timpurii.

• Sămânţa şi semănatul. Se seamănă primăvara

timpuriu, când germinaţia este favorizată şi se previne atacul

afidelor, la distanţa de 45-60 cm între rânduri şi la 6-8 cm

adâncime.

• Norma de sămânţă este de 120-150 kg/ha la bobul mic,

150-200 kg/ha la bobul mijlociu şi 200-250 kg/ha la bobul

mare.

• Pentru masă verde se seamănă la 25 cm între rânduri, de

obicei în amestec cu porumb, ovăz, floarea soarelui etc.,

folosindu-se 80-100 kg/ha bob şi 80-100 kg/ha porumb sau

25-30 kg/ha floarea soarelui.

• Semănatul amestecului de seminţe se face pe acelaşi rând

sau în rânduri alternative.

• Lucrările de îngrijire. Distrugerea crustei - cu grapa

stelată în prima săptămână de la semănat; combaterea

păduchilor (Aphis fabae). ; combaterea buruienilor – rotaţie,

praşile în culturile semănate în rânduri distanţate.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• Pentru masă verde recoltarea se face la începutul

înfloririi, iar pentru siloz la sfârşitul înfloririi, ceea ce

corespunde cu perioada de maturitate ceară a păstăilor situate la

baza tulpinii.

• Pentru sămânţă se recoltează în momentul când păstăile

situate la baza tulpinii au culoarea neagră sau brună şi

seminţele sunt tari.

• Producţia. Producţia de boabe variază între 3000-3500

kg/ha, iar la masă verde, între 30-40 t/ha.

TEMĂ :

1. Ce importanţă prezintă borciagurile de toamnă şi de

primăvară ?

MODULUL 9

LEGUMINOASE PERENE FURAJERE

• Lucerna albastră - Medicago sativa L.

• Importanţă

• Lucerna albastră, este cea mai veche plantă de nutreţ,

originară din sudul Caucazului şi Asia de sud-vest, Se cultivă din

anul 1300 î.Cr. în Asia şi din anul 700 î.Cr. în Babilon.

• Lucerna este o plantă de climat temperat, cu o

plasticitate ecologică foarte largă, fiind adaptată la diferite

condiţii de climă şi sol.

• pe glob ocupă o suprafaţă de peste 35 mil. ha. Cele mai

mari suprafeţe cu lucernă se cultivă în S.U.A. (12 mil. ha)

Argentina (7 mil. ha), Rusia (4,5 mil. ha), Italia şi Franţa (peste

1,5 mil. ha).

• În ţara noastră suprafaţa cultivată cu lucernă a crescut de

la 136,3 mii ha în 1938, la cca 350 mii ha .

• Calităţile lucernei: productivitate ridicată, însuşirile

biologice deosebite şi calitatea superioară a furajului. În

condiţii normale se pot realiza 7-8 t/ha s.u. în cultură neirigată şi

12-15 t/ha s.u. în cultură irigată.

• Lucerna se foloseşte sub formă de: nutreţ verde, fân,

nutreţ însilozat, granule sau brichete;

• Lucerna este planta furajeră ce produce cea mai mare

cantitate de proteină digestibilă la unitatea de suprafaţă (1022

kg/ha P.D., la o producţie de 7 t/ha s.u., recoltată la îmbobocit-

înflorit).

• Conţinutul lucernei în substanţe nutritive este ridicat şi

variază în limite largi, în funcţie de faza de vegetaţie în momentul

recoltării.

• Proteina din lucernă are un conţinut bogat în aminoacizi

esenţiali, conferindu-i o valoare biologică ridicată.

• Pe lângă proteină, lucerna conţine cantităţi mari de săruri

minerale (Ca, K, Mg, Na), vitamine (A, B2, C, D, E, K) şi substanţe

extractive neazotate. Conţinutul în fosfor este uneori insuficient

(<0,15%), aspect ce poate fi evitat printr-o fertilizare adecvată

cu îngrăşăminte fosfatice.

• La lucerna în stare prospătă -prezenţa saponinelor (0,3-

1,8 % din s.u.), care se consideră că reprezintă cauza principală

a apariţiei meteorizaţilor la rumegătoare.

• Lucerna are un grad ridicat de digestibilitate atât în stare

verde cât şi sub formă de fân sau nutreţ însilozat. Astfel, valorile

coeficienţilor de digestibilitate sunt în medie de 80,5% la P.B. din

masa verde, 77,3% la P.B. din fân, 49,1% la C.B. din masa verde

şi 44,8% la C.B. din fân, la recoltarea în faza de îmbobocire.

• Valoarea nutritivă a lucernei variază între 0,60-0,73

U.N./1 kg s.u. în funcţie de momentul recoltării.

• Lucerna este importantă şi prin unele din însuşirile

biologice, cum ar fi: rezistenţa la secetă şi ger, reacţia pozitivă

la aprovizionarea suficientă cu apă şi elemente nutritive, energia

mare de regenerare (3-4 coase la neirigat, 5-6 coase la

irigat).

• plantă amelioratoare a solului, pe care-l îmbogăţeşte în

azot datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium meliloti, îl lasă

curat de buruieni, cu o bună structură şi previne salinizarea

secundară în condiţii de irigare.

• Lucerna este şi o bună plantă meliferă.

• Însuşiri morfologice

• Lucerna este o plantă perenă, ce trăieşte 8-10 ani sau mai

mult, însă producţii economice se obţin în primii 3-5 ani.

• Rădăcina este pivotantă, profundă, ce poate ajunge până la

10-12 m adâncime sau mai mult, dar masa principală de

rădăcini (80-85%) se găseşte în primii 40-50 cm ai solului.

• Cel mai intens ritm de creştere a rădăcinilor se

înregistrează în anul I, până la înflorit, când pivotul ajunge la 1 m

adâncime.

• Tulpina primară se întâlneşte numai la plantele tinere în

anul I, după care din ea rămâne partea inferioară numită

“colet”.

• Din mugurii de pe colet, situat la 1-3 cm în sol, se

formează lăstari în fiecare primăvară şi după fiecare folosire

(cosit, păşunat).

• Lăstarii sunt ramificaţi, muchiaţi, glabri sau slab păroşi,

erecţi sau ascendenţi şi au înălţimea de 60-100 cm.

• Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovate sau lanceolate

dinţate în treimea superioară, foliola mediană mai lung peţiolată

decât cele laterale.

• Florile sunt albastre-violacei, zigomorfe, pe tipul cinci,

grupate în raceme axilare alungite.

• Fructul este o păstaie polispermă, răsucită, cu 2-4 spire.

• Seminţele sunt reniforme sau drepte, de culoare galben-

verzuie sau galben-brunie, cu luciu slab, MMB = 1,2-2,5 g. Prin

învechire seminţele îşi pierd luciul şi devin brune.

• Sistematică şi soiuri

• Lucerna face parte din familia Fabaceae, (Leguminosae),

tribul Trifolieae, genul Medicago, care cuprinde 62 de specii,

din care 11 şi pe teritoriul ţării noastre.

• prezintă importanţă ecnomică ridicată doar trei specii:

Medicago sativa L., M. falcata L. şi M. media (M. varia sau

M. hybrida), care au fost introduse în cultură.

• în cultură - o gamă largă de soiuri create la ICPCPT

Fundulea:

• Fundulea 652 (1963), Luxin (1973), Luteţia (1981),

Gloria (l982), Triumf (1986), Adonis (1987), Selena

(1991), Topaz (1994), Granat (1998), Satelit ( 1998); soiuri

importate: Capri, Cinna, Diane, Maya, Norla, Sigma

• Cerinţele faţă de climă şi sol

• Lucerna are o plasticitate ecologică largă;

• Temperatura minimă de germinare: 10C, iar cea maximă de

370C.

• Suma de temperatură pentru ca plantele de lucernă din

anii II-III de vegetaţie să ajungă la începutul înfloririi este de cca

9000C pentru coasa I şi 800-8500C pentru coasele II şi III .

• Astfel, sporul mediu de s.u. este de 73,4 kg/ha/zi. Cel mai

intens ritm de creştere a organelor vegetative se realizează la

temperaturi cuprinse între 21-270C.

• La temperaturi de peste 350C, în condiţii de neirigare,

creşterea lucernei încetează.

• Lucerna matură este rezistentă la temperaturi scăzute, însă

plantele tinere, la semănatul de primăvară, sunt distruse la

temperaturi de -5 - -60C.

• În timpul iernii lucerna matură suportă bine temperaturi

de - 250C şi chiar peste -400C, când solul este acoperit cu

zăpadă.

• Datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat

lucerna are o mare rezistenţă la secetă, deşi este mare

consumatoare de apă.

• pentru producerea unei unităţi s.u., lucerna consumă 700-

800 unităţi apă în cultură irigată şi 500-600 unităţi la neirigat.

• Cele mai mari producţii se realizează în zone cu precipitaţii

anuale de 500-650 mm, bine repartizate în timpul perioadei de

vegetaţie.

• Lucerna nu suportă băltirea apei la suprafaţa solului şi nici

excesul de apă din sol.

• Stagnarea apei, imediat după cosire, timp de 3-9 zile

determină diminuarea masei sistemului radicular cu 30-

80% şi a producţiei cu 20-60%.

• Pe terenurile cu apa freatică la o adâncime < 1,2-1,5 m,

creşterea rădăcinilor şi activitatea bacteriilor fixatoare de azot

sunt mult stânjenite, diminuând producţia şi vivacitatea lucernei.

• Lucerna este o plantă de zi lungă, având cerinţe ridicate

faţă de lumină mai ales la începutul creşterii.

• Creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor se realizează cu

o fotoperioadă de 15-16 ore/zi şi o intensitate luminoasă de

16-18 mii de lucşi.

• Faţă de sol lucerna are pretenţii ridicate. Cele mai

indicate soluri sunt cele profunde, permeabile, fertile, bogate în

humus, cu activitate microbiană intensă, bine aprovizionate în

fosfor, potasiu şi calciu, cu o reacţie neutră sau slab alcalină, cum

ar fi cernoziomurile, solurile aluvionare, brun-roşcate sau brune.

• Lucerna valorifică bine şi solurile slab sărăturoase, drenate,

precum şi cele nisipoase. Nu sunt recomandate solurile acide,

grele, argiloase, compacte şi cu exces de umiditate.

• Zonele de cultură cele mai favorabile pentru cultura

lucernei se întâlnesc în Câmpia Dunării, Câmpia Banatului, centrul

Câmpiei Transilvaniei, partea de NV şi NE a ţării, luncile

principalelor râuri din zonele de stepă, silvostepă şi nemorală.

Rezultate bune se obţin şi în centrul şi estul Câmpiei Române,

nordul Dobrogei, SE şi centrul Moldovei.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Lucerna nu este pretenţioasă faţă de planta

premergătoare, dar se obţin rezultate bune când se cultivă după

plante care lasă terenul curat de buruieni. Nu sunt bune

premergătoare iarba de Sudan, sorgul, hibrizii sorg x

iarbă de Sudan, hibrizii tardivi de porumb care eliberează

terenul târziu şi lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive. De

asemenea, lucerna nu trebuie să urmeze după plante tratate

cu erbicide triazinice în ultimii 3 ani, precum şi după ea

însăşi decât după o perioadă egală cu minimum o dată şi

jumătate timpul cât cultura a fost menţinută pe acel teren. Se

evită în acest fel aşa numita ,,oboseală a solului” pentru

lucernă.

• Fertilizarea şi amendamentarea. Lucerna este o mare

consumatoare de elemente nutritive. Pentru 1 t/ha s.u. lucerna

extrage din sol 34 kg azot, 7 kg fosfor, 20 kg potasiu şi 20

kg calciu .

• Azotul este asigurat în cea mai mare parte pe cale

simbiotică, dar în regiunile secetoase, se recomandă aplicarea

unor doze mici de azot (N30-35) la desprimăvărare. Pe solurile

cu conţinut redus de humus (< 2%) şi azot total, dozele de azot

pot fi mai mari (N40-60), aplicate primăvara devreme sau

fracţionat după primele coase.

• Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de conţinutul solului

în aceste elemente. Pentru lucernă conţinutul optim al solului în

fosfor este de 8-10 mg/100 g sol, iar în potasiu de 18-19

mg/100 g sol.

• lipsa fosforului din această perioadă nu poate fi compensat

în anii următori. Îngrăşămintele cu fosfor, în doze de P40-100

(doze mai mari în condiţii de irigare şi pe soluri acide

amendamentate), se aplică odată cu lucrările solului şi apoi la 2-3

ani.

• Potasiul are rol important în sporirea rezistenţei plantelor

la secetă, prin diminuarea transpiraţiei. Îngrăşămintele cu potasiu

se aplică în acelaşi mod ca şi cele cu fosfor.

• Gunoiul de grajd este bine valorificat de lucernă pe toate

tipurile de sol, dar mai ales pe cele acide şi pe terenurile irigate.

Cele mai eficiente doze sunt de 35-40 t/ha la neirigat şi 60-80

t/ha în regim irigat.

• Amendamentele se încorporează sub arătura de bază, bine

mărunţite, împrăştiate uniform şi omogenizate cu stratul

superficial al solului prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri.

• Lucrările solului. Lucerna este foarte pretenţioasă la

modul de pregătire a terenului deoarece are seminţe mici,

adâncimea de încorporare a acestora în sol este mică, iar

puterea de străbatere a plantelor este redusă.

• Pe terenurile denivelate se recomandă ca înainte de

aplicarea îngrăşămintelor şi efectuarea arăturii să se facă

nivelarea, fără a disloca un strat de sol mai adânc de 10-15 cm.

• Lucrarea se execută vara sau toamna cu nivelatoare (NT-

2,8), după 1-2 treceri cu grapa cu discuri.

• Arătura se face vara sau toamna, în funcţie de planta

premergătoare, la 20-25 cm adâncime. Pe solurile cu hardpan se

folosesc pluguri cu scormonitori.

• Pe podzoluri se recomandă efectuarea unei lucrări de

afânare fără întoacerea brazdei, cu maşini de afânat solul (MAS),

la 50-70 cm adâncime, apoi arătura la 23-25 cm, perpendicular

pe direcţia de lucru a maşinii de afânat solul.

• Lucerna cere un pat germinativ foarte bine pregătit,

afânat la suprafaţă şi bine aşezat mai în profunzime.

• în a doua jumătate a toamnei se efectuează lucrări cu

grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi pentru mărunţirea

bulgărilor şi o uşoară nivelare a solului. Primăvara când terenul

permite, patul germinativ se pregăteşte cu agregat de grape

cu colţi, prevăzut cu bare metalice pentru nivelare sau cu

combinatorul. Se recomandă evitarea folosirii grapelor cu

discuri la această lucrare.

• După semănat, când solul este uscat în stratul superficial,

se poate efectua un tăvălugit uşor al semănăturii. Lucrarea

se recomandă uneori şi înainte de semănat.

• Sămânţa şi semănatul. Sămânţa utilizată pentru

înfiinţarea lucernierelor trebuie să fie curată, liberă de cuscută,

certificată biologic şi cu facultate germinativă ridicată. Pe solurile

acide amendamentate şi pe cele nisipoase se recomandă

bacterizarea seminţelor de lucernă cu tulpini selecţionate de

Rhizobium meliloti, care determină sporirea producţiei cu peste

30-50%.

• Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când

temperatura solului la adâncimea de semănat este de (2)4-50C,

iar umiditatea de minimum 2,5 ori > decât apa higroscopică.

• Calendaristic, aceste condiţii se realizează în prima

jumătate a lunii martie în sudul ţării şi în a doua jumătate

a lunii martie sau începutul lunii aprilie în celelalte zone

de cultivare a lucernei.

• Lucerna se poate semăna şi la sfârşitul verii-începutul

toamnei, în condiţii de irigare, când de la semănat până la

intrarea în iarnă însumează 850-11000C.

• Semănatul se face cu semănătorile pentru cereale păioase,

(SUP-21, 29), la 12,5-15 cm între rânduri, utilizând o cantitate de

sămânţă de 18-22 kg/ha, în funcţie de calitatea patului

germinativ, umiditatea solului şi însuşirile seminţelor, pentru a se

realiza 750-1000 s.g./m2.

• Adâncimea de semănat este de 2-3 cm pe cernoziomuri,

soluri brune şi de 3-4 cm pe soluri uşoare.

• Lucrările de îngrijire.

• Distrugerea crustei se poate realiza cu tăvălugi inelari,

tăvălugi de lemn înfăşuraţi în sârmă ghimpată, grape de

mărăcini, iar în condiţii de irigare, printr-o udare cu norma de

100-150 m3/ha.

• Completarea golurilor se face de obicei numai în anul I

după răsărirea plantelor.

• Combaterea buruienilor este lucrarea cea mai

importantă din anul I de vegetaţie, deoarece lucerna are la

început un ritm lent de creştere şi poate fi mai uşor invadată de

buruieni.

• Combaterea acestora se realizează prin metode

preventive, agrotehnice şi chimice.

• preventive: descuscutarea seminţelor, folosirea de site

pentru reţinerea seminţelor de buruieni (mai ales de Stelaria sp.,

Amaranthus sp.) din apa de irigaţie, precum şi folosirea de

îngrăşăminte organice bine fermentate.

• măsurile agrotehnice: premergătoare neîmburuienate,

efectuarea lucrărilor solului şi de pregătire a patului germinativ

de bună calitate şi la epoca optimă, precum şi la efectuarea

cosirilor de curăţire. Coasa de curăţire este indicată numai în anul

I şi se face la îmbobocitul lucernei când buruienile nu au format

încă seminţe, la 10-15 cm de la sol, manual sau cu cositori

mecanice. Materialul rezultat trebuie îndepărtat de pe teren într-

un timp cât mai scurt.

• pe cale chimică - metoda cea mai eficace.

• combaterea buruienilor monocotiledonate cu

erbicidele: Eradicane (4-5 l/ha), Diizocab (5-7 l/ha), Balan

(4-5 l/ha), Lasso (3,5-5 l/ha) şi Dual (3-5 l/ha), aplicate

preemergent, ultimele două încorporate superficial în sol;

Fusilade sau Targa (1,5-3 l/ha), aplicate postemergent.

• combaterea buruienilor dicotiledonate cu erbicidele:

Acetadin (5-7 l/ha), Basagran (4-5 l/ha), Aretit (5-7 l/ha),

aplicate când lucerna are 3-5 frunze trifoliate. Se poate folosi şi

Basagranul forte (2-2,5 l/ha în 300 l apă) când buruienile

dicotiledonate au 2-3 frunze, iar temperatura aerului este peste

180C şi umiditatea atmosferică mai mare de 40%; Pivot (0,7-1

l/ha) aplicat în faza de 2-4 frunze trifoliate, care combate o

gamă largă de buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate.

• combaterea cuscutelor, care uneori pot compromite

cultura.

• din cele peste 200 specii ale genului Cuscuta, în ţara nostră

s-au identificat 18, mai răspândite fiind: Cuscuta campestris,

C. europaea, C. trifolii, C. epithymum şi C. epilinum.

• Combaterea se poate realiza pe cale agrotehnică sau

chimică.

• Pe cale agrotehnică: se cosesc vetrele de cuscută numai

înainte de a forma seminţe şi se răzuieşte solul până la 1-2 cm

adâncime.

• Plantele cosite se pot da în furajare, iar pământul răzuit se

adună în grămezi în afara culturii.

• Pe cale chimică cuscutele se combat prin stropiri cu

soluţie de Aretit, Acetadin, Reglone sau Dibutox, în

concentraţie de 1-4%, folosind 1 l soluţie la m2. Tratamentul se

face numai pe vetrele de cuscută, când după cosit lăstarii de

lucernă şi filamentul de cuscută au reapărut.

• Rezultate foarte bune s-au obţinut prin folosirea erbicidului

Pivot, aplicat pe toată suprafaţa, la circa două săptămâni după

răsărirea lucernei, în doză de 1 l/ha, când distrugerea cuscutei a

fost de 98%.

• Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se

realizeze în primul rând prin metode agroculturale şi mai puţin

prin metode chimice pentru a reduce cheltuielile şi poluarea

solului.

• Cele mai răspândite boli sunt: Pythium de Baryanum

(căderea plantelor), Erysiphae pisi f. sp. medicaginis

(făinarea lucernei),

• Pseudopeziza medicaginis (pătarea brună a frunzelor),

Uromices striatus (rugina lucernei), Fusarium

oxisporum f. sp. medicaginis (vestejirea fuzariană a

plantelor).

• Pentru loturile semincere se recomandă tratamente în

vegetaţie cu produsele Tecto (1,5 kg/ha), Fundazol sau

Benlate (0,5 kg/ha).

• Principalii dăunători ai lucernierelor sunt:

Ottiorrhynchus ligustici (gărgăriţa rădăcinilor), Tychius

flavus (gărgăriţa seminţelor), Sitona ssp. (gărgăriţa frunzelor şi

rădăcinilor de leguminoase), Phytodecta fornicata (gândacul

roşu al lucernei), Subcoccinella 24-punctata (buburuza

lucernei), Contarinia medicaginis (musculiţa galicolă a florilor).

• Pe lângă măsurile agrotehnice, se recomandă şi folosirea

metodelor biologice, iar în loturile semincere, după caz,

efectuarea a trei tratamente cu insecticide piretroide (Fastac 10

CE - 150 ml/ha, Decis 2,5 CE sau Karate 2,5 CE - 300 ml/ha,

administrate în 300 l apă) în următoarele fenofaze: butonizare,

începutul înfloritului şi sfârşitul înfloritului.

• Grăpatul se efectuează pe lucernierele îmbătrânite, cu

grape cu discuri, în scopul întineririi acestora prin afânarea

superficială a solului şi fracţionarea coletelor.

• Lucrarea dă rezultate bune dacă este însoţită de aplicarea

îngrăşămintelor, supraînsămânţare cu raigras aristat (20 kg/ha) şi

irigare.

• Lucrarea se efectuează la sfârşitul verii sau primăvara.

• Irigarea este măsura tehnologică ce asigură producţii mari

şi constante, deoarece lucerna este o mare consumatoare de

apă.

• Sporuri însemnate de producţie se înregistrează când

conţinutul în apă al solului în stratul biologic activ (0-80 cm) este

între jumătatea intervalului activ şi capacitatea de câmp

pentru apă.

• plafonul umidităţii la care se intervine prin irigare variază

între 60-80% din capacitatea de câmp.

• În anii cu ierni sărace în precipitaţii se recomandă o udare

la începutul lui aprilie cu 500-600 m3/ha.

• În timpul vegetaţiei - 600-700 m3/ha pe solurile

permeabile şi 500 m3/ha pe cele mai puţine permeabile.

• În cazul semănatului la sfârşitul verii-începutul toamnei, iar

solul este slab aprovizionat cu apă, se impune o udare de

răsărire, cu o normă de 300-350 m3/ha. Când timpul este secetos

lucrarea se repetă după circa 0-10 zile.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• Epoca de recoltare influenţează atât nivelul şi calitatea

recoltei, cât şi longevitatea lucernei.

• În anul I de vegetaţie lucerna se recoltează în intervalul

cuprins între sfârşitul fazei de îmbobocire şi mijlocul fazei de

înflorire; recoltarea în anul I influenţează producţia anilor

următori şi durata de folosire a lucernierei.

• În anul II de vegetaţie şi în următorii, lucerna se

recoltează în intervalul dintre mijlocul fazei de îmbobocire şi

înflorirea a 20-25% din plante.

• În condiţii favorabile de umiditate, pentru ca plantele să

ajungă la începutul înfloritului au nevoie de 850-9000C la coasa I

şi 750-8500C la coasele II-IV.

• practicarea alternanţei intervalelor de recoltare în timpul

unei perioade de vegetaţie, în aşa fel încât fiecare suprafaţă să

fie recoltată cel puţin o dată la înflorirea a 20-25% din plante

pentru a se da posibilitatea refacerii rezervelor de substanţe

nutritive.

• În condiţii de secetă prelungită se impune recoltarea

lucernierei înainte de epoca optimă, pentru a evita consumul

inutil al rezervelor de substanţe nutritive din colet şi mărirea

intervalului de timp până la coasa următoare.

• Întârzierea recoltării duce la scăderea conţinutului

plantelor în proteină, fosfor şi potasiu, la sporirea procentului de

celuloză şi impregnarea acesteia cu fenoli.

• Fenolii inhibă dezvoltarea microorganismelor utile din

rumenul animalelor, diminuând consumabilitatea şi

digestibilitatea furajului.

• În condiţii de neirigare se pot realiza 2-4 coase/an, iar

pe terenurile irigate 4-6 coase/an.

• Înălţimea de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol,

cu excepţia ultimei coase care se efectuează la 7-8 cm şi trebuie

realizată cu cel puţin 2-3 săptămâni înainte de venirea primelor

îngheţuri.

• Nu se recomandă păşunatul lucernei deoarece se

distrug o parte din mugurii de pe colet, se înrăutăţesc condiţiile

de creştere a plantelor, precum şi datorită faptului că plantele

proaspete pot provoca meteorizaţii la animalele poligastrice.

• la nevoie, acesta trebuie efectuat cu efective mici, după ce

s-a ridicat roua şi după o pregătire prealabilă a animalelor.

• Conservarea lucernei se poate realiza prin uscare (sub

formă de fân, făină, brichete) sau însilozare (sub formă de

semisiloz sau semifân).

• Uscarea se poate efectua pe cale naturală, cu ajutorul

curenţilor de aer sau cu instalaţii speciale pentru deshidratare pe

cale industrială.

• Uscarea pe cale naturală se face pe sol, pe suporturi sau

prin balotare.

• pregătirea fânului pe sol: recoltarea cu coasa (manual), cu

cositori mecanice sau cu vindroverul, uscarea în brazde timp de

8-10 ore, după care acestea se întorc, iar după alte 10-12 ore,

când umiditatea plantelor scade la 28-30%, lucerna se adună în

căpiţe de 150-200 kg; după 1-2 zile, timp în care umiditatea

scade la 15-17%, lucerna se transportă la locul de depozitare.

• pregătirea fânului pe suporturi se practică în zonele

relativ umede şi este asemănătoare cu cea de pregătire a fânului

de pe pajiştile naturale; rezultă un fân de bună calitate, cu un

conţinut mai mare în proteine şi caroten.

• pregătirea fânului prin balotare: recoltarea cu cositori sau

vindrover, de preferinţă dotat cu valţuri de strivire, pentru a

reduce timpul de uscare în câmp; în acest caz pierderile totale se

reduc de circa 2 ori, cele de frunze de circa 4 ori, iar cele de

carotenoizi cu 20-25%, faţă de sistemul clasic cositoare-greblă;

• la folosirea vindroverului brazdele se întorc cu grebla

rotativă, după 15-20 ore, iar după încă 10-15 ore de timp frumos,

când umiditatea plantelor ajunge la 30-35%, are loc balotarea la

o presiune medie; în acest caz baloturile se transportă în baza

furajeră şi se continuă uscarea cu ajutorul curenţilor de aer;

• dacă definitivarea uscării se va realiza în câmp, balotarea

va avea loc la umiditatea de 25-30%, iar baloturile se vor aşeza

în grupuri de câte 3-4, în formă de piramidă, cu baza mică pe sol,

unde vor rămâne 2-3 zile, pentru ca umiditatea să scadă la 15-

17%.

• Uscarea cu ajutorul curenţilor de aer rece se

realizează la locul de depozitare, cu instalaţii specifice.

• Plantele se usucă în câmp până la umiditatea de 40-

45%, după care se transportă la instalaţiile de uscare, unde se

aşează în 3-4 straturi succesive.

• Uscarea prin deshidratare pe cale industrială se

realizează cu ajutorul unor instalaţii speciale (UFV-400, SDFV-90-

28);

• Plantele, prin intermediul unor temperaturi foarte ridicate,

sunt deshidratate într-un timp foarte scurt şi transformate în

făină.

• Făina de lucernă se foloseşte ca materie primă la

prepararea nutreţurilor combinate sau se brichetează.

• Lucerna se poate conserva şi prin însilozare, după

metoda cu umiditate redusă ( metoda ofilirii – (50)55-65%, prin

lăsarea în brazde pentru ofilire timp de 4-24 ore) sau prin

folosirea aditivilor (amestec cu plante verzi bogate în glucide -

porumb, sorg, floarea soarelui, iarbă de Sudan etc.- în raport de

1-2 părţi G., la 1 parte leguminoasă; adaos de tărâţe, uruieli

de porumb sau orz, în cantitate de 30 kg / tona de nutreţ verde,

făinuri de cereale, în proporţie de 10%, apă melasată - formată

din o parte melasă şi 2-3 părţi apă -, în cantitate de 100 l/t; 1 kg

Lactosil la tona de furaj sau 1% preparat “Micoacid”).

• Producţia. Cele mai mari producţii, la semănatul de

primăvară, se obţin în anii 2-4 de folosinţă şi în fiecare an la

prima coasă. La coasa a II-a se realizează circa 50-60% din

producţia coasei I, iar la a III-a 25-30%.

• Producţiile sunt de circa 30-40 t/ha masă verde la

neirigat şi 50-60 (80) t/ha la irigat. Producţia de fân este de 25-

28% din cea de masă verde.

• Tehnologia de cultivare a lucernei pentru sămânţă

• Sămânţa de lucernă se poate obţine din culturile

obişnuite pentru furaj sau din culturi speciale, înfiinţate în

acest scop.

• Cerinţele lucernei pentru sămânţă faţă de climă şi sol-

• Se recomandă în zonele unde în perioada înflorire-

fructificare temperaturile sunt de circa 250C ziua şi 180C

noaptea;

• umiditatea aerului < 50%, iar zilele să fie senine şi fără

vânt.

• Solul trebuie să fie permeabil, apovizionat cu elemente

nutritive, fără aport freatic şi cu pH>6,5.

• Cele mai potrivite sunt cernoziomurile, solurile aluvionare

şi chiar cele nisipoase, în condiţii de irigare.

• Temperatura medie multianuală să fie de peste 9,5-100C,

iar suma precipitaţiilor anuale sub 500-550 mm.

• Cele mai favorabile zone sunt centrul şi nord-estul

Dobrogei, centrul, estul şi nord-estul Câmpiei Române, sudul

Olteniei, centrul şi sudul Moldovei, sud-vestul ţării.

• bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul

devreme, cum ar fi plantele anuale furajere, mazărea, cartofii

timpurii, orzoaica şi cerealele de toamnă.

• fertilizarea – moderată, evitarea lăstăririi abundente a

lucernei.

• nu se recomandă fertilizarea cu azot, iar premergătoarele

să nu fi primit gunoi de grajd.

• Îngrăşămintele cu fosfor sunt recomandate pe toate

tipurile de sol şi în toţi anii; conţinutul solului de 7-8 mg fosfor

mobil la 100 g sol. Dozele orientative de fosfor sunt de 60-80

kg/ha.

• Îngrăşăminte cu potasiu se aplică în situaţiile când solul

conţine sub 16 mg potasiu mobil la 100 g sol.

• Lucrările solului - ca la cultura pentru furaj.

• Semănatul se face primăvara devreme în tehnologia

tradiţională şi la începutul toamnei în tehnologia intensivă,

încât de la semănat şi până la intrarea în iarnă suma gradelor

termice să fie între 750-9500C;

• Calendaristic, epoca optimă de semănat în tehnologia

intensivă corespunde cu intervalul 1-12 septembrie în zonele de

câmpie şi 25 august-5 septembrie în cele colinare.

• La semănatul de primăvară desimea este de 150-200

s.g./m2, cantitatea de sămânţă de 2,5-3 kg/ha, distanţa între

rânduri de 50-60 cm, iar adâncimea de semănat de 1,5-2 cm.

• La semănatul de la începutul toamnei:

• 50-60 cm între rânduri, cu 200-250 s.g./m2; 4-5 kg/ha

sămânţă;

• 25 cm între rânduri , cu 500 s.g./m2; 10-12 kg/ha.

• Adâncimea de semănat de 2-2,5 cm.

• În cazul utilizării de sămânţă drajată :

• 50-60 cm între rânduri, 20-50 s.g./m2

• 20-25 cm între rânduri, 80-100 s.g./m2

• Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele la

cultura pentru furaj.

• În combaterea buruienilor, pe lângă folosirea erbicidelor,

la semănatul în rânduri rare se recomandă efectuarea de praşile

mecanice sau manuale. Prima praşilă mecanică se face la

adâncimea de 4-5 cm şi la 5-6 cm distanţă de rândurile de plante,

când lucerna este bine înrădăcinată şi are 1-2 lăstari.

• La praşila a 2-a, ce se face când lucerna are 30-35 cm

înălţime, se ataşează cultivatorului aripioare, care realizează o

acoperire a bazei plantelor cu sol, diminuând procesul de

lăstărire.

• Irigarea - pentru răsărire în cazul semănatului de la

începutul toamnei (1-2 udări cu 300-350 m3/ha) şi pentru a

completa necesarul de apă înainte de îmbobocire, în anii f.

secetoşi (1 udare cu 300-350 m3/ha).

• Pentru obţinerea de sămânţă se folosesc lucernierele din

anii 1-3, în funcţie de tehnologia aplicată.

• Coasa de la care se realizează sămânţa - în funcţie de

condiţiile climatice şi tehnologie, încât perioada de înflorire-

fructificare să coincidă cu o vreme însorită şi relativ secetoasă.

• Pentru zonele mai secetoase şi la practicarea tehnologiei

intensive se recomandă obţinerea de sămânţă la coasa I.

• În anii cu primăveri bogate în precipitaţii se recomandă

recoltarea coasei I pentru furaj la începutul îmbobocirii şi

realizarea de sămânţă la coasa a II-a, dar producţiile vor fi <.

• Recoltarea pentru sămânţă se face când 75-80% din

păstăi s-au brunificat; într-o singură fază sau în două faze.

• într-o singură fază: se aplică un tratament cu desicantul

Reglone, în doză de 3,5-4,5 l/ha, cu 4-5 zile înainte de recoltare.

• în două faze: se face întâi cosirea plantelor cu vindroverul,

iar după 3-4 zile însorite se treieră cu combina echipată

corespunzător.

• Producţiile de sămânţă pot fi de 200-400 kg/ha la

tehnologia clasică şi 700-1000 kg/ha la tehnologia intensivă,

terenuri irigate.

Trifoiul roşu - Trifolium pratense L

• Importanţă

• Trifoiul roşu se foloseşte în hrana animalelor sub formă de

masă verde, fân, făină de fân sau nutreţ însilozat.

• Recoltat la înflorire, fânul de trifoi conţine circa 14,5% PB,

20,4% CB, 22-26 mg caroten/kg furaj şi cantităţi însemnate de

vitamine (B, C, D, E etc.).

• Digestibilitatea substanţelor organice are valori ridicate

atât în masa verde (>70%) cât şi fân (60%).

• Valoarea nutritivă a 1 kg de trifoi recoltat la începutul

înfloririi este de 0,62 UN la fân şi 0,18 UN la masa verde.

• importanţă în ameliorarea unor însuşiri ale solului.

Acţiunea de refacere a structurii solului este mai mare decât la

lucernă şi sparcetă.

• În stare proaspătă poate produce meteorizaţii la

rumegătoare.

• Însuşiri morfologice

• Trifoiul roşu este o plantă perenă, cu rădăcina pivotantă,

care în anul I se dezvoltă în stratul de 20-30 cm, iar în următorii

ani poate ajunge la 175 cm adâncime.

• Cea mai mare parte din masa de rădăcini se găseşte în

stratul 0-10 cm (68-73%), în timp ce în stratul 10-20 cm numai

19-20%, în cel de 20-30 cm, doar 7-8% .

• simbioza cu bacteria Rhizobium trifolii, care este mai puţin

pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu, fiind activă şi la pH

<6,0;

• O activitate intensă a bacteriilor: pe soluri bine

aprovizionate cu fosfor, potasiu, calciu, microelemente (bor,

molibden, mangan etc.) şi apă, iar temperaturile de minim 10-

120C.

• Tulpinile, (lăstarii aerieni), înalte de 70-80 cm, sunt

fistuloase, ramificate, erecte şi bogat foliate (indicele foliar este

de 4-5/m2).

• Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu foliole ovate , obovate

sau eliptice, ce prezintă pe faţa superioară o pată albicioasă în

forma literei V.

• Florile sunt sesile, roşii-purpurii, grupate în capitule

globuloase sau ovate. Fructul este o păstaie ovată, mică,

monospermă, dehiscentă. Seminţele sunt ovat-asimetrice, brun-

gălbui sau verzi-gălbui cu nuanţe violacei, cu dimensiunile 1,6-

2,3/1,2-1,8/1,0-1,2 mm, iar MMB de circa 1,6-2,0 g.

• Sistematică şi soiuri

• Trifoiul roşu face parte din familia Fabaceae, tribul

Trifolieae, genul Trifolium, care cuprinde 250 de specii, din

care 45 au fost identificate şi pe teritoriul ţării noastre.

• Specia Trifolium pratense L. cuprinde mai multe varietăţi

şi forme ce aparţin la două subspecii: ssp. eupratense şi ssp.

frigidum.

• Trifolium pratense ssp. eupratense are trei varietăţi:

• - var. sativum Afzelius, ce include cele mai multe tipuri de

trifoi roşu cultivate şi care, în funcţie de precocitate, sunt grupate

în două forme de bază; forma precox (sin. hispanicum) (trifoi

roşu precoce), care rezistă în cultură 2-3 ani, produce 2-3 coase

pe an, are tulpini subţiri, ritm de dezvoltare rapid, înfloresc în

anul I > 90% din plante şi forma serotinum (trifoi roşu

tardiv), cu o perenitate de 3-4 ani sau mai mult, dar cu ritm de

dezvoltare lent, proporţia plantelor înflorite în anul I < 10% şi

energie de otăvire slabă (o coasă pe an).

• - var americanum (sin. Trifolium expansum), (trifoiul

roşu american), ce a fost adusă în Europa din America de Nord

la sfârşitul sec. XIX, are tulpini mai rigide, păroase, cu foliole

mari, lanceolate sau ovat-eliptice.

• - var. spontaneum (trifoiul roşu sălbatic), răspândită

spontan pe trifoiul ţării noastre, cuprinde 10 forme;

• Trifolium pratense ssp. frigidum are două varietăţi: var.

nivale şi var. frigidiforme, cuprinzând genotipuri cu tulpini

scunde, ascendente, bine adaptate la condiţiile din etajul alpin.

• în cultură: populaţii locale (de Transilvania, de Suceava) şi

soiuri autohtone sau importate: Select, Napoca Tetra, Apollo

Tetra, Dacia Tetra, Roxana; Maro (D), Triel (F) şi Verdi (F).

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Trifoiul roşu este mai pretenţios decât lucerna faţă de

climă, dar mai puţin exigent faţă de sol.

• Este o plantă de climat umed şi răcoros.

• temp. minimă de germinare este de 10C, iar cea optimă

între 20-300C; până la începutul înfloritului sunt necesare 800-

9000C, iar până la maturarea seminţelor 1200-14000C.

• Rezistă bine la ger în condiţiile unui sol cu strat protector

de zăpadă. Recoltările târzii de toamnă şi producerea de

sămânţă micşorează rezistenţa trifoiului la ger.

• Creşterea vegetativă intensă are loc la temperaturi

cuprinse în intervalul 15-270C, iar la peste 320C se reduce mult

dezvoltarea sistemului radicular şi a rozetei de frunze.

• Se pot realiza producţii normale şi la 32-350C, dacă

umiditatea în stratul biologic activ este > 60% .

• Trifoiul roşu, deşi nu este un mare consumator de apă, este

foarte pretenţios la regimul hidric, dând rezultate bune în zonele

cu precipitaţii de peste 600 mm.

• Perioada critică pentru apă este la îmbobocire.

• Trifoiul roşu este sensibil la excesul de apă din stratul

biologic activ al solului, dar şi la băltirea apei la suprafaţă.

• Inundarea după cosire timp de 3-6 zile determină

distrugerea sistemului radicular până la 90% şi < producţiei cu

până la 80%.

• Trifoiul roşu este o plantă de zi lungă. Creşterea intensităţii

luminii corelată cu temperaturi moderate determină sporirea

biomasei aeriene şi subterane.

• La începutul vegetaţiei suportă umbrirea, fiind posibil

semănatul sub formă de cultură ascunsă.

• preferă soluri mijlocii, profunde, permeabile, bogate în

humus şi calciu, cu pH peste 6,0. Aceste condiţii pot fi întâlnite pe

soluri brune de pădure, cenuşii şi pe podzoluri secundare.

Rezultate bune se obţin şi pe cernoziomuri, când se asigură un

regim hidric corespunzător.

• Nu se recomandă pe solurile nisipoase, cele cu pH peste

7,5 şi cele puternic acide.

• Cele mai favorabile zone pentru cultura trifoiului roşu se

întâlnesc în regiunile subcarpatice ale Transilvaniei, Olteniei,

Munteniei şi Moldovei, Podişul Transilvaniei, Maramureş, N-E şi N-

V ţării şi în Banat.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Trifoiul roşu se cultivă după plante care eliberează

terenul devreme şi-l lasă curat de buruieni. Sunt preferate

prăşitoarele fertilizate organic, culturile furajere anuale, cerealele

de toamnă şi de primăvară.

• Nu se recomandă prăşitoarele târzii, cele tratate cu

erbicide triazinice, leguminoasele perene, precum şi revenirea pe

aceeaşi solă la mai puţin de 3-4 ani, datorită fenomenului

de ,,oboseală a solului”.

• După trifoi - culturile exigente faţă de azot şi care au o

perioadă scurtă de vegetaţie, cum ar fi: porumbul siloz, hibrizii de

porumb semitimpurii pentru boabe, cartoful timpuriu, plantele

furajere anuale. În condiţii climatice foarte favorabile şi în regim

irigat după trifoi se pot cultiva şi hibrizi de porumb mai tardivi,

soiuri tardive de cartof, sfeclă sau in.

• Fertilizarea şi amendamentarea. Pentru realizarea

producţiei trifoiul consumă cantităţi mari de substanţe nutritive.

La o producţie de 8 t/ha fân, trifoiul extrage din sol circa 220-

250 kg N, 80 kg fosfor, 170 kg potasiu şi 210 kg calciu.

• Se recomandă aplicarea a 40-50 kg N, pe solurile cu un

conţinut în humus < 1,5%.

• La culturile în amestec cu graminee perene, când trifoiul

participă cu < 50% doza de azot poate creşte la N100-120.

• Dozele de îngrăşăminte cu fosfor se calculează în funcţie de

aprovizionarea solului cu acest element, conţinutul optim pentru

trifoiul roşu fiind de 7-8 mg la 100 g sol. În absenţa datelor de

cartare agrochimică, dozele orientative de fosfor sunt de 90-100

kg/ha, aplicate o dată la doi ani.

• Îngrăşămintele cu potasiu sunt necesare pe solurile acide,

când conţinutul în potasiu mobil este sub 16 mg la 100 g sol. Se

recomandă aplicarea anuală a 60-80 kg/ha K2O.

• Gunoiul de grajd - pe solurile acide, slab permeabile, în

doză de 30-40 t/ha. În timpul vegetaţiei, gunoiul bine fermentat

se poate aplica primăvara devreme sau în ferestrele iernii, în

doze anuale de 15-20 t/ha.

• Pe solurile acide, cu pH <5,8-6,0 se recomandă

administrarea de amendamente calcaroase, în doze de 5-6

t/ha, o dată la 6-7 ani.

• Lucrările solului - să asigure o bună mărunţire şi

nivelare a solului care favorizează o răsărire uniformă şi rapidă.

În general, trifoiul roşu se cultivă sub plantă protectoare, iar

lucrările solului care se efectuează trebuie să satisfacă

exigenţele ambelor culturi.

• Când semănatul se face fără plantă protectoare, lucrările

solului sunt asemănătoare cu cele de la lucernă.

• Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de trifoi trebuie să fie

descuscutată, sănătoasă, cu P şi G ridicate.

• Epoca de semănat - primăvara devreme, când utilajele

agricole pot intra pe teren.

• La cultivarea cu plantă protectoare de primăvară

semănatul se face după amestecarea seminţelor de la cele

două culturi sau se seamănă întâi planta protectoare şi apoi

perpendicular pe rândurile acesteia trifoiul roşu.

• Când planta protectoare este o cereală de toamnă,

primăvara devreme se grăpează cultura, se seamănă trifoiul, apoi

se tăvălugeşte. Norma de sămânţă la planta protectoare < 20-

30%.

• În zonele colinare umede sau în regim irigat, trifoiul se

poate semăna şi la sfârşitul verii - începutul toamnei

(20.08-5.09).

• Cantitatea de sămânţă utilă în cultură pură este de 18-20

kg/ha, asigurând o desime de 900-1000 s.g./m2 şi o suprafaţă

de nutriţie de 10-16 cm2/plantă.

• Semănatul se realizează cu semănători universale, la 12,5-

15 cm între rânduri şi la adâncimea de 1,5-2 cm pe solurile mai

grele şi de 2-3 cm pe solurile cu textură mai uşoară.

• Trifoiul roşu se comportă bine şi în amestecuri simple sau

complexe cu graminee perene (timoftică, golomăţ, raigras hibrid,

raigras aristat şi păiuş de livezi).

• Lucrările de îngrijire. Lucrările de îngrijire care se aplică

culturilor de trifoi sunt asemănătoare cu cele de la lucernă,

dar cu multe particularităţi pentru combaterea buruienilor la

cultivarea cu plantă protectoare.

• Când planta protectoare este o cereală de toamnă -

erbicidele se aplică înainte de răsărirea trifoiului, folosind doze <

20-25% faţă de cele utilizate în mod curent în culturile de cereale

de toamnă şi dizolvate într-o cantitate de apă cât mai mică (max.

200 l/ha); eficiente: Icedin sau Oltisan.

• la îmburuienare puternică - erbicidul Basagran (2-2,5

l/ha), în faza optimă pentru planta protectoare, fiind bine tolerat

de trifoi.

• Când planta protectoare este o cereală de primăvară

combaterea buruienilor se poate face prin aplicarea

Basagranului (2-2,5 l/ha) în faza de înfrăţire a cerealei. Dacă

se vor folosi erbicidele Icedin sau Oltisan se impune semănarea

trifoiului la circa 20-25 zile după însămânţarea cerealei şi

respectarea măsurilor prezentate la cultura cu plantă protectoare

de toamnă.

• Când trifoiul se cultivă în ogor propriu, combaterea

buruienilor se face folosind aceleaşi erbicide ca la lucernă; se

remarcă eficienţa erbicidului Pivot, în doză de 0,6-0,7 l/ha,

aplicat la 2-3 săptămâni după răsărirea trifoiului. În anii de

exploatare, erbicidul Pivot (0,8-1 l/ha) are o eficienţă deosebită

în trifoiştile infestate cu buruieni dicotiledonate, inclusiv ştevie

(Rumex sp.), aplicat la 20-25 zile după desprimăvărare când

buruienile sunt în faza de rozetă, iar trifoiul are 5-6 cm înălţime.

• Combaterea sp. din g. Cuscuta se face ca la lucernă.

• Combaterea bolilor - arsura bacteriană (Xanthomonas

alfalfae Dowson), făinarea (Erysiphe martii Lév.), pătarea

brună a frunzelor (Pseudopeziza trifolii Fuck.), mana

(Peronospora trifoliorum de Bary.), antracnoza (Gloeosporium

caulivorum Kirchn.) şi rugina trifoiului (Uromyces trifolii Lév.),

care pot provoca pierderi, de>50% din producţia de fân se

combat prin metodele agroculturale şi cele chimice recomandate

la cultura lucernei.

• În cultura trifoiului acţionează un număr mai redus de

dăunători decât la lucernă, mai des întâlniţi fiind gărgăriţele

florilor de trifoi (Apion apricans Hbst., A. aestivum Germ.). În

acest caz se recomandă la culturile semincere efectuarea a 2

tratamente, primul la îmbobocire, iar al doilea la sfârşitul

înfloritului, cu Fastac 10 CE (150 ml/ha), Decis 2,5 CE sau

Karate 2,5 CE (300 ml/ha).

• Consumul specific la trifoi este de 500-700 mm/an,

maximul fiind în lunile iunie-august, când consumă 4-5 mm/zi. Se

apreciază că 1 mm precipitaţii produce 21-22 kg s.u. sau 100 kg

m.v.

• În culturile semănate la sfârşitul verii se aplică o udare de

răsărire de 300-350 m3/ha. În toamnele secetoase se impune ca

după 7-8 zile să se mai aplice o udare de 350-400 m3/ha.

• În timpul vegetaţiei se recomandă udări la intervale de 10-

12 zile în lunile iulie-august şi la 15-18 zile în mai-iunie, în afara

perioadelor ploioase, cu norme de 600-650 m3/ha pe

cernoziomuri şi soluri aluviale şi de 500-550 m3/ha pe celelalte

tipuri de soluri.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. La trifoiul

semănat în ogor propriu recoltarea plantelor în anul I de

vegetaţie se face pe parcursul perioadei de înflorire, la toate

coasele, iar în anii umători, la mijlocul fazei de înflorire. De obicei

se realizează 2 coase şi 1 otavă.

• trifoiul roşu prezintă o plasticitate mai largă în privinţa

epocii de recoltare decât lucerna deoarece îmbătrânirea plantelor

este mai lentă.

• la trifoiul cultivat cu plantă protectoare, recoltarea în

anul I se face o singură dată, cu 4-5 săptămâni înainte de întrarea

în iarnă pentru a permite plantelor să-şi formeze un sistem

radicular viguros şi să acumuleze cantităţi mari de substanţe de

rezervă.

• Conservarea fitomasei de trifoi roşu se poate face sub

formă de fân sau furaj însilozat. Pregătirea fânului se face ca la

lucernă, iar metoda de uscare se alege în funcţie de condiţiile

climatice ale zonei în care se află cultura.

• trifoiul se însilozează mai uşor decât lucerna, datorită

conţinutului mai ridicat al plantelor de trifoi în zaharuri solubile

(10-11%, faţă de 5-7% la lucernă) şi a puterii tampon mai

reduse.

• se recomandă lăsarea plantelor în brazdă 1-2 zile, până ce

conţinutul în substanţă uscată ajunge la 35-40%, apoi se toacă şi

se însilozează după metodele cunoscute; se indică utilizarea

preparatului Lactosil (0,2%), ca şi la lucernă.

• Producţia. În zonele favorabile de cultură se pot obţine 6-

10 t/ha s.u. (30-50 t/ha masă verde).

Tehnologia de cultivare a trifoiului roşu pentru sămânţă

• particularităţi: cerinţele relativ modeste faţă de apă

comparativ cu cultura pentru furaj, lăstărirea este mai redusă

decât la lucernă, plantele sunt mai rezistente la cădere,

polenizarea poate fi făcută în proporţie mai mare decât la lucernă

de către albina domestică (deoarece coloana staminală se

eliberează mai uşor din carenă), iar potenţialul de înflorire la

coasa a II-a este egal cu cel de la prima coasă.

• Pentru realizarea unor producţii ridicate de sămânţă se

impune înfiinţarea de culturi destinate numai producerii de

sămânţă şi renunţarea la obţinerea acestora din culturi pentru

furaj.

• zonele colinare cu veri relativ secetoase, unde cerinţele

termice şi hidrice sunt satisfăcute: Transilvania, centrul şi nordul

Moldovei, nordul Câmpiei Române. Condiţii favorabile se întâlensc

şi pe solurile fertile din Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei

şi Câmpia Banatului, în condiţii de irigare.

• Plantele premergătoare pentru culturile semincere de trifoi

roşu sunt asemănătoare cu cele de la cultura pentru furaj, cu

condiţia ca acestea să nu fi fost infestate cu ştevie sau cuscută.

• Trifoiul roşu este mai puţin pretenţios faţă de conţinutul

solului în fosfor decât lucerna. Rezultate bune se obţin când

conţinutul în fosfor mobil este de 7-8 mg/100 g sol, iar cel de

potasiu de 16-18 mg/100 g sol.

• se recomandă 50-80 kg/ha P2O5 şi 50-80 kg/ha K2O,

pe solurile acide.

• Nu se recomandă aplicarea de îngrăşăminte cu azot direct

semincerilor de trifoi. Gunoiul de grajd aplicat plantei

premergătoare, pe solurile acide, nu dăunează trifoiului pentru

sămânţă. În acest caz se reduce doza de fosfor cu 30-40% şi cea

de potasiu cu 70-100%.

• pe solurile acide (pH <5,8) se recomandă aplicarea

amendamentelor, o dată la 6-8 ani, în doză de 5-6 t/ha CaCO3.

• Lucrările solului sunt ca la cultura pentru furaj.

• În tehnologia clasică, semănatul se face primăvara

devreme când terenul permite intrarea utilajelor agricole.

• În tehnologia intensivă semănatul se face între 5-15

august în zonele colinare umede şi între 25 august - 10

septembrie pe terenurile irigate din sudul ţării, încât de la

semănat până la venirea îngheţurilor să se acumuleze 850-

10000C.

• Semănatul se face de regulă la 50-60 cm între rânduri,

fără plantă protectoare, cu o normă de 3-4 kg/ha. Se poate

semăna şi la 25 cm între rânduri, folosind 10-12 kg/ha sămânţă.

Lucrarea se face cu semănătorile universale SUP-21, SUP-29 sau

SPC-6, SPC-8, folosind discuri cu orificii de 0,8 mm.

• Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 1,5-2 cm

când semănatul se face primăvara şi de 2-2,5 cm când se

însămânţează la sfârşitul verii-începutul toamnei. În acest caz se

impune tăvălugirea solului înainte şi după semănat.

• Combaterea buruienilor: prin folosirea erbicidelor şi

efectuarea de praşile mecanice. Pentru combaterea buruienilor

monocotiledonate se poate folosi unul din erbicidele: Diizocab

(6-7 l/ha), Eradicane (6-7 l/ha), încorporate în sol odată cu

pregătirea patului germinativ, sau alte erbicide antigramineice.

Buruienile dicotiledonate se pot combate cu erbicidul Pivot (0,6-

0,8 l/ha), aplicat în faza de răsărire a buruienilor dominante sau

cu Basagran (2-2,5 kg/ha), aplicat în faza de rozetă a buruienilor.

• La culturile semănate în rânduri rare (50-60 cm) se

efectuează 2-3 praşile mecanice, prima când plantele de trifoi au

10-15 cm, apoi la intervale de 12-15 zile.

• Combaterea dăunătorilor, în special a gărgăriţei florilor

(Apion apricans) se face prin 2 tratamente cu Lindatox 1,5 (25

kg/ha), Pinetox 10% (25 kg/ha) sau alte insecticide (Fastac - 150

ml/ha, Decis 2,5 CE - 350 ml/ha), primul la îmbobocire, iar al

doilea după 10-12 zile.

• Irigarea semincerilor de trifoi roşu se impune pe terenurile

din sudul ţării, sudul Moldovei, Dobrogea şi Câmpia de Vest. Se

aplică 1-2 udări de răsărire cu 300-350 m3/ha, apoi la începutul

îmbobocirii plantelor, o udare cu 400-450 m3/ha şi după 12-14

zile încă o udare cu 450-500 m3/ha.

• recoltarea - În zonele colinare cu veri secetoase se face la

coasa I, ca şi în cazul loturilor semincere de pe terenurile irigate

din sudul ţării. În zonele colinare mai umede recoltarea pentru

sămânţă se face la coasa a II-a, prima coasă recoltându-se

pentru furaj la începutul îmbobocirii.

• Loturile semincere din cultura intensivă se menţin în cultură

1-2 ani, recoltarea realizându-se la coasa I sau a II-a în funcţie de

condiţiile climatice. Recoltarea se poate face în două faze sau

printr-o singură trecere.

• În primul caz plantele se cosesc cu vindroverul când 80-

85% din capitule s-au brunificat, apoi după 3-4 zile se treieră

cu combina echipată şi reglată corespunzător.

• În cel de-al doilea caz se impune tratarea culturii cu un

desicant (Reglone 5 l/ha) când 80% din capitule au culoarea

brună, apoi după 5-6 zile se face recoltarea direct din lan. În

condiţii favorabile se pot realiza 300-500 kg/ha sămânţă.

Sparceta - Onobrychis viciifolia

• Importanţă

• Sparceta este utilizată în alimentaţia animalelor sub formă

de fân, masă verde sau nutreţ murat.

• În zonele secetoase şi pe versanţi sparceta dă producţi mai

bune decât lucerna.

• Valoarea nutritivă - 100 kg m.v = 17 UN sau 100 kg fân

= 60 UN. Sparceta este bogată în proteină de bună calitate

(3,6% în m.v. şi 15,4% în fân) şi conţine însemnate cantităţi de

săruri minerale (cu Ca şi P) şi vitamine.

• În stare verde sparceta nu produce meteorizaţii;

• Sparceta este şi o foarte bună plantă meliferă, cu

durata perioadei de înflorire de circa 23-27 zile, realizându-se

până la 300 kg/ha miere.

• Valorifică bine terenurile erodate, uscate, unde alte plante

nu dau rezultate satisfăcătoare, sparceta nu intră în

competiţie cu lucerna şi trifoiul, ci le completează unde

acestea nu reuşesc.

• Ca şi celelalte leguminoase, sparceta are o puternică

acţiune amelioratoare asupra solului prin cantităţile mari de

rădăcini (cca 6 t/ha) şi azot ce le lasă în sol.

• În cultură se cunosc două tipuri de sparcetă comună:

• - Onobrychis viciifolia var. communis (sparceta de o

coasă), răspândită mult în cultură, se adaptează uşor la

condiţiile vitrege de viaţă, dar otăveşte slab şi nu suportă

păşunatul intensiv, pretându-se mai ales la folosirea prin

cosit;

• - Onobrychis viciifolia var. bifera (sparceta de două

coase sau gigant), otăveşte rapid, realizează două coase, se

pretează la o folosire mixtă (cosit, păşunat), dar este ceva mai

pretenţioasă la condiţiile de mediu.

• Sparceta este mai precoce decât lucerna cu circa 10 zile,

ceea ce reprezintă un avantaj pentru folosirea sa în conveier.

• În condiţii favorabile de cultură la coasa a II-a se poate

realiza 30-35% din recolta primei cosiri.

• Sistematică şi soiuri

• Pe glob se cunosc circa 100 de specii ale genului

Onobrychis, din care în ţara noastră se întâlnesc doar cinci:

Onobrychis viciifolia, O. alba, O. arenaria, O. gracilis şi O.

transilvanica.

• Cele mai răspândite în cultură sunt soiurile: Sparta (de o

coasă), care dă rezultate bune pe terenurile supuse eroziunii în

amestec cu Bromus inermis şi Splendid (de două coase).

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Sparceta dă rezultate bune în zona de cultură a lucernei.

Temperatura minimă de germinare este de 2-30C, iar cea optimă

pentru creştere şi dezvoltare, de 20-250C.

• Sparceta de o coasă are o mare rezistenţă la temperaturile

scăzute şi factorii nefavorabili din timpul iernii.

• după înrădăcinare sparceta este foarte rezistente la secetă,

putându-se cultiva şi în zone cu 400-500 mm precipitaţii

anuale.

• Sparceta nu suportă excesul de umiditate.

• Pentru sparcetă, cele mai indicate soluri sunt cele

permeabile, drenate şi bogate în calciu, însă se obţin rezultate

bune şi pe solurile nisipoase, pe cele erodate, cu strat arabil

subţire, de pe coline şi coaste aride. Se consideră că un conţinut

de 0,5-0,7% calciu în sol este optim pentru cultura sparcetei.

• Plantele suportă o anumită salinitate a solului şi reacţie

alcalină până la pH = 8,5, dar nu dau rezultate bune pe solurile

acide, impermeabile, umede şi reci, cu apa freatică aproape de

suprafaţa solului.

• Zonele de cultură: ca la lucernă, dar ocupă terenurile mai

sărace, versanţii supuşi eroziunii, unde lucerna dă rezultate mai

slabe.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Deoarece are un ritm lent de creştere în

primele faze de vegetaţie, sparceta preferă ca premergătoare

plante care lasă terenul curat de buruieni.

• sparceta este o bună premergătoare pentru majoritatea

culturilor, întrucât lăstăreşte după desţelenire.

• Nu se recomandă revenirea pe aceeaşi solă, decât după 6-

7 ani.

• Fertilizarea - răspunde cu sporuri mari de producţie la

fertilizarea cu doze moderate de azot şi fosfor (N30-60 P30-60).

• Lucrările solului. Ca în tehnologia de cultivare a

lucernei, însă pe terenurile în pantă se va aplica sistemul de

lucrări recomandat pentru aceste terenuri.

• Sămânţa şi semănatul. La sparcetă se foloseşte ca

material de semănat fructul, care este o păstaie monospermă,

indehiscentă. Facultatea germinativă trebuie să fie de minimum

85% şi puritatea de peste 95%, la materialul corespunzător clasei

I de calitate. Faţă de alte specii sămânţa de sparcetă pierde uşor

facultatea germinativă.

• În condiţiile ţării noastre sparceta se seamănă primăvara

devreme şi mai rar la sfârşitul verii-începutul toamnei.

• Se poate semăna cu sau fără plantă protectoare, în funcţie

de condiţiile staţionale.

• Pe terenurile în pantă şi în zonele secetoase se

recomandă cultivarea fără plantă protectoare.

• Semănatul se face cu semănători universale, la 12,5-15

cm între rânduri şi la 3-4 cm adâncime pe solurile mai grele şi 4-

6 cm pe cele uşoare şi mijlocii, folosind 70-90 kg/ha păstăi,

pentru a se asigura o desime de 400-600 s.g./m2.

• Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat, în anii

secetoşi, se recomandă efectuarea tăvălugitului, cu tăvălugi

inelari.

• Celelalte lucrări sunt asemănătoare cu cele de la lucernă.

• Când se cultivă cu plantă protectoare, se impune ca

aceasta să fie recoltată la o înălţime de la sol de 15-20 cm,

pentru a nu stânjeni creşterea tinerelor plante de sparcetă.

• Începând cu anul doi de cultură, se recomandă grăparea

culturii de sparcetă în fiecare primăvară.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Sparceta se

foloseşte în condiţii economice 3-5 ani.

• Epoca optimă de recoltare pentru fân este între mijlocul

fazei de îmbobocire şi începutul înfloririi (10-15% din plante).

• Întârzierea recoltatului duce la scăderea accentuată a

calităţii;

• Metodele de pregătire a fânului sunt asemănătoare cu cele

de la lucernă.

• Nu se recomandă păşunatul intensiv al sparcetei. Se poate

folosi prin păşunat, începând din anul II de vegetaţie, când

plantele au 15-20 cm înălţime, dar pe o durată de 2-3 ore/zi/tarla,

la o încărcare optimă cu animale.

• Producţia. În condiţii bune de cultură, la sparcetă se obţin

25-35 t/ha masă verde (5-7 t/ha s.u.) şi chiar mai mult la

sparceta de două coase.

• Tehnologia de cultivare a sparcetei pentru sămânţă

• înfiinţarea semincerilor de sparcetă - ca la lucernă.

• Semănatul se face primăvara devreme, fără plantă

protectoare la distanţa de 50-60 cm între rânduri, cu 20-25

kg/ha, pentru a asigura o desime de 75-100 s.g./m2.

• Fertilizarea se efectuează numai la înfiinţarea culturii cu

60-70 kg/ha P2O5.

• Lucrările de îngrijire sunt ca şi la lucernă.

• Polenizarea suplimentară - prin amplasarea a 2-6 stupi de

albine la hectar, în apropierea loturilor semincere.

• Recoltarea pentru sămânţă se face la coasa I, începând

din anul II de cultură, cu coasa sau cositoarea, când 50-60% din

păstăi au culoarea brună-deschis, sau direct cu combina din

lan, când 70% din păstăi au această culoare. Pentru a evita

pierderile prin scuturare, se recomandă ca recoltarea să se

facă noaptea sau dimineaţa şi seara.

• Producţia de seminţe (fructe) este de 500-600 kg/ha în

culturile obişnuite şi de 1000-1500 kg/ha, în culturile speciale

Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.

• Importanţă

• Ghizdeiul se cultivă pentru masă verde, fân sau semifân,

mai ales în amestec cu graminee, fiind un component important

în amestecurile folosite pentru înfiinţarea pajiştilor temporare .

• Ghizdeiul produce un furaj bogat în proteine, cu o valoare

nutritivă ridicată, dar mai scăzută decât la lucernă, trifoi şi

sparcetă. Conţine circa 11-14% PB, 22-31% celuloză brută, în

funcţie de faza de recoltare şi cantităţi apreciabile de Ca şi Mg.

• În stare verde are un grad mai redus de consumabilitate

datorită gustului amărui (imprimat de un glicozid) .

• Ghizdeiul rezistă foarte bine la păşunat, se reface cu mare

uşurinţă şi nu produce meteorizaţii la animale.

-Datorită creşterii în toată perioada de vegetaţie şi masei mari

de rădăcini pe care o formează, ghizdeiul se remarcă printr-o

capacitate ridicată de a proteja solul împotriva eroziunii. .

• Însuşiri morfologice

• În primele faze de vegetaţie ghizdeiul creşte încet, însă

semănat fără plantă protectoare şi în condiţii optime se poate

obţine chiar din primul an o coasă şi o otavă. În anii următori

porneşte devreme în vegetaţie, având o energie de regenerare

destul de ridicată (2-3 coase/an).

• În comparaţie cu lucerna şi trifoiul, ghizdeiul prezintă unele

particularităţi:

• - este rezistent la ger, secetă şi la excesul de umiditate;

• - are o slabă capacitate de competiţie în faza de plantulă;

• - atât în fâneţe, cât şi în păşuni, se autoînsămânţează,

menţinându-se timp îndelungat în cultură;

• - lăstarii se lignifică mai lent şi mai puţin;

• - se poate înmulţi şi pe cale vegetativă, prin fragmente de

rădăcini;

• - nu produce meteorizaţii la animale;

• - este răspândit în condiţii foarte variate, privind

umiditatea, pH-ul şi fertilitatea solului;

• - tolerează mai bine aciditatea accentuată a solului.

• Sistematică şi soiuri

• Genul Lotus cuprinde mai multe specii, dintre care prezintă

importanţa mai mare: Lotus corniculatus - ghizdeiul comun,

Lotus tenuis - ghizdeiul sărăturilor şi Lotus uliginosus,

întâlnită mai des în pajiştile umede.

• În cultură este răspândită specia Lotus corniculatus

subsp. eucorniculatus, care prezintă mai multe varietăţi:

alpestre, ciliatus, hirsuta, major, silvaticus şi vulgaris.

• Se cultivă diverse populaţii locale şi soiurile autohtone:

Alina, Livada şi Nico.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Ghizdeiul are cerinţe moderate faţă de căldură;

• temperatura minimă de germinare este de 1-20C, iar

plantele pot rezista până la -250C, chiar fără strat protector de

zăpadă.

• Suportă bine variaţiile de nivel din sol şi acoperirea

temporară cu apă (circa 30 zile).

• Ghizdeiul dă rezultate bune pe solurile cu pH = 5,4-

7,2, dar şi pe cele acide sau erodate, sărace şi chiar slab

salinizate.

• Este singura leguminoasă cultivată care creşte destul de

bine pe soluri cu pH<5, fără aplicarea de amendamente,

datorită toleranţei ridicate pe care o manifestă bacteria

Rhizobium loti faţă de condiţiile de aciditate.

• Tehnologia de cultivare a ghizdeiului pentru furaj

• Rotaţia. Ghizdeiul, în cultură pură sau în amestec, se

cultivă după plante care lasă terenul curat de buruieni. Cele

mai bune premergătoare sunt prăşitoarele, cerealele de toamnă

bine întreţinute şi gramineele de nutreţ. Ghizdeiul este o bună

premergătoare pentru majoritatea culturilor.

• Fertilizarea - sistemul de fertilizare este asemănător cu

cel de la trifoiul roşu, însă reacţia la fertilizarea cu P şi K este <.

• Lucrările solului. Sunt asemănătoare cu cele de la trifoiul

roşu, acordându-se o atenţie sporită pregătirii patului germinativ.

• Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie liberă de

cuscută, cu puritatea de peste 96% şi germinaţia de minim 85%.

• Semănatul se face de regulă primăvara devreme, cu sau

fără plantă protectoare, în rânduri la distanţa de 12,5-15 cm, la

adâncimea de 1,5-2 cm, cu semănători universale. Norma de

semănat în cultură pură este de 12-15 kg/ha. În condiţii de

irigare sau în zonele cu precipitaţii corespunzătoare în timpul

verii, semănatul se poate face şi la sfârşitul verii. În regiunile

sărace în precipitaţii se recomandă semănatul fără plantă

protectoare.

• Lucrările de îngrijire. Sunt asemănătoare cu cele de la

trifoiul roşu, lucrarea cu tăvălugul după semănat fiind necesară în

toate zonele de cultură a ghizdeiului.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Când ghizdeiul

se seamănă cu plantă protectoare, aceasta trebuie recoltată ceva

mai devreme decât în mod normal pentru a permite consolidarea

ghizdeiului, realizându-se în acest caz şi o recoltă de ghizdei.

• Fără plantă protectoare, ghizdeiul în primul an se

recoltează o singură dată, la înflorirea deplină.

• În anii următori de la ghizdei, se pot realiza 2 coase şi o

otavă.

• recoltarea pentru fân se face în intervalul începutul

înfloririi şi înflorirea deplină a plantelor.

• pentru masă verde se recomandă ca recoltarea să se

facă înainte de înflorire, când consumabilitatea este mai

ridicată.

• Ghizdeiul, mai ales în amestec cu graminee, se poate folosi

şi prin păşunat, începând cu a II, când plantele sunt de 15-20

cm.

• se recomandă ca recoltarea prin cosit să se facă în

toate cazurile la 7 cm de la sol.

• Ultima recoltare trebuie să se realizeze cel târziu la sfârşitul

lunii septembrie pentru a favoriza acumularea substanţelor de

rezervă în rădăcini; ghizdeiul îşi întrerupe creşterea ceva mai

devreme.

• Pregătirea fânului se face ca la lucernă şi trifoi.

• Producţia. În anii favorabili se pot realiza 3-4 coase,

obţinându-se 25-35 t/ha masă verde sau 5-7 t/ha fân.

• Tehnologia de cultivare a ghizdeiului pentru

sămânţă

• Se cultivă în regiunile cu suficientă umiditate din zonele de

silvostepă şi nemorală.

• Se pot folosi pentru sămânţă fie loturi din culturile

obişnuite pentru furaj, care îndeplinesc condiţiile pentru un lot

semincer, fie culturi special înfiinţate în acest scop.

• se recomandă terenuri plane, bine drenate şi curate de

buruieni.

• Se recomandă aplicarea sub arătura de bază a 50-60

kg/ha P. În anii următori nu se mai administrează îngrăşăminte.

• Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele recomandate la

cultura trifoiului roşu,

• Semănatul se efectuează primăvara devreme, fără plantă

protectoare, în rânduri obişnuite (12,5-15 cm), cu 14-16 kg/ha

sămânţă sau în rânduri distanţate, la 25 cm sau 50-60 cm între

rânduri, cu 7-8 kg/ha, respectiv 5-6 kg/ha sămânţă, la

adâncimea de 1,5-2,5 cm.

• Lucrările de îngrijire sunt ca la cultura trifoiului.

• Pentru producerea de sămânţă se foloseşte coasa a doua,

începând din anul doi de vegetaţie.

• Recoltarea se face dimineaţa şi seara sau în zilele noroase,

în două faze sau într-o singură fază, când 60% din păstăi au

culoarea brună, respectiv 80% din acestea, situaţie în care se

impune şi folosirea în prealabil a desicanţilor (Reglone 3-5 l/ha).

Condiţionarea şi păstrarea seminţelor se face ca la trifoi.

• Producţiile de seminţe sunt de 200 - 400 kg/ha.

TEME :

1. Precizaţi lucrările de îngrijire de la lucernă în anul I.

2. Care este epoca de recoltare şi modul de conservare al

lucernei ?

3. Ce deosebiri există între tehnologia de cultivare pentru

furaj a trifoiului roşu şi cea a lucernei ?

MODULUL 10RĂDĂCINOASE FURAJERE

• Culturi: sfecla furajeră, morcovul, gulia furajeră şi napii de

mirişte.

Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp.

crassa D.B.

• Importanţă

• productivitate ridicată;

• calitate f. bună a furajului.

• În hrana animalelor: rădăcinile tuberizate şi frunzele Ø în

stare proaspătă sau însilozate sub formă tocată şi amestecate cu

alte plante furajere.

• Corpul tuberizat Ø un valoros furaj suculent, cu 8-14% s.u.,

bogat în hidraţi de carbon;

• 1 kg s.u. = 1 UN.

• Însuşiri morfologice

• Sfecla furajeră Ø plantă bienală din familia

Chenopodiaceae;

• Frunzele sunt mari, lucioase pe faţa superioară, dispuse în

rozetă pe colet şi reprezintă aproximativ 20-25% din corpul

tuberizat.

• Florile sunt sesile, inserate în jumătatea superioară a

ramificaţiilor lăstarilor; fructul este nuculă; mai multe nucule

formează glomerulul.

• Sistematică şi soiuri

• Ø soiuri plurigerme:

• Eckdogelb şi Polifurajer 2

• Ø soiuri monogerme: Abondo, Dimonogal, Jamon,

Monro şi Vermon.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Sfecla furajeră Ø plantă de climat temperat, cu veri calde,

suficient de umede.

• Temperatura minimă de germinare = 5-70C. Plantele sunt

sensibile la brumele şi îngheţurile timpurii din toamnă, însă şi la

temperaturile ridicate din timpul verii, asociate cu o insuficientă

aprovizionare cu apă.

• Ø este mai pretenţioasă faţă de umiditate decât sfecla

pentru zahăr şi mai modestă faţă de lumină.

• Se cultivă în zonele cu peste 550 mm precipitaţii anual,

până la 1000-1200 m altitudine.

• Ø este mai puţin pretenţioasă faţă de sol decât sfecla

pentru zahăr, reuşind pe soluri uşoare până la grele, slab

sărăturate sau slab acide. Cele mai bune soluri sunt

cernoziomurile, solurile brun-roşcate, brune argiloiluviale şi cele

aluvionare.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune pentru sfecla

furajeră sunt: cartoful, inul, cerealele păioase, plantele

anuale şi perene furajere şi leguminoasele. După lucernă,

sfecla furajeră se va cultiva în anul al doilea sau al treilea de la

desţelenire.

• nu suportă monocultura din cauza apariţiei unor boli

specifice şi a atacului de dăunători, însă poate reveni pe acelaşi

teren după 4 ani dacă solul nu a fost infestat cu nematozi şi

după 6-8 ani în cazul infestării.

• Nu sunt bune premergătoare pentru sfecla furajeră

culturile de porumb boabe şi în special porumbul tratat cu

erbicide triazinice, iarba de Sudan, sorgul, care părăsesc terenul

toamna târziu şi lasă solul sărac în apă; rapiţa, muştarul şi ovăzul,

datorită pericolului infestării solului cu nematozi.

• După sfeclă se cultivă, cu bune rezultate, cereale şi

leguminoase de primăvară, culturi perene, sorg ş.a.

• Fertilizarea. În comparaţie cu sfecla pentru zahăr, cea

furajeră necesită cantităţi mai mari de îngrăşăminte organice şi

îngrăşăminte cu azot

• Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de aprovizionarea

solului cu aceste elemente; optim peste 7-8 mg P2O5

mobil/100 g sol şi peste 14-16 mg K2O mobil/100 g sol.

• Se recomandă 80-120 (200) kg/ha N, 50-70 kg/ha

fosfor şi 40-60 kg/ha potasiu, acesta pe solurile podzolice

amendamentate.

• gunoi de grajd în doze de 30-40 t/ha în cultură neirigată şi

40-60(80) t/ha în cultură irigată, administrate toamna sub

arătură împreună cu îngrăşămintele cu fosfor şi eventual cu

potasiu.

• Dozele mari de îngrăşăminte cu azot măresc conţinutul de

nitraţi din furaj (până la 1100 mg/100 g s.u. la fertilizarea cu

N300), dar nu prezintă toxicitate pentru rumegătoare, datorită

conţinutului în zahăr;

• Lucrările solului.

• Arătura la 25-30 cm adâncime, imediat după eliberarea

terenului de planta premergătoare, fiind urmată de nivelarea

terenului.

• Primăvara, pregătirea patului germinativ se face cu

combinatorul sau grape cu colţi, evitându-se lucrarea cu

grapa cu discuri;

• Sămânţa şi semănatul.

• sămânţa plurigermă şi monogermă genetic, şlefuită în cazul

soiurilor plurigerme şi neşlefuită la soiurile monogerme.

• Înainte de semănat seminţele se tratează cu Heptaclor

(1,25 g/kg sămânţă), Tiradin sau Criptodin (0,8 g/kg sămânţă),

pentru prevenirea putrezirii plantelor şi împotriva atacului

dăunătorilor.

• se seamănă când temperatura solului la 2-5 cm adâncime a

ajuns la 7-8oC.

• desimea de 80.000 plante/ha pentru culturile neirigate şi

de 100.000 plante/ha în condiţii irigate.

• Semănatul se face la distanţa de 45-50 cm între rânduri,

iar pe urma roţilor tractorului la 60-70 cm sau echidistant la 50-

60 cm .

• Distanţa între glomerule pe rând va fi de 10 cm pe solurile

bine pregătite şi de 5-8 cm pe solurile mai slab pregătite.

• Norma de sămânţă plurigermă, segmentată şi şlefuită este

de 9-12 kg/ha, iar de sămânţă monogermă genetic, 4-6 kg/ha.

• adâncimea de 2-3 cm pe solurile mai grele şi reci şi 3-4

cm pe solurile mai uşoare.

• sămânţa monogermă genetic sau mecanic se va semăna

mai la suprafaţă, având o putere de străbatere mai redusă.

• Semănatul: cu SPC, prevăzute cu limitatoare de adâncime.

• Lucrările de îngrijire.

• tăvălugitul;

• după10-12 zile, dacă s-a format crustă la suprafaţa solului

sau au apărut buruieni, se face praşila oarbă, cu cultivatorul

echipat cu discuri de protecţie a rândurilor şi cuţite tip săgeată,

când planta indicatoare (rapiţă, muştar, salată etc.) a marcat

rândurile.

• răritul la distanţa de 20-25 cm între plante pe rând se

face când plantele au 2-3 frunze, în cazul soiurilor plurigerme.

• combaterea buruienilorØ 2-4 praşile: a doua se efectuează

imediat după lucrarea de rărit şi apoi încă 1-2 praşile, în funcţie

de gradul de îmburuienare a culturii; Ø şi cu erbicidele Ro-Neet,

Venzar, Betanal, Dual. Erbicidul Ro-Neet acţionează asupra

unor buruieni monocotiledonate, iar Venzarul asupra

dicotiledonatelor, aplicându-se cantităţile de 6-8 kg/ha + 1,0-

2,0 kg/ha.

• combaterea dăunătorilor şi bolilor care pot reduce

considerabil producţia. Bolile ( rizomania, putregaiul inimii şi

cercosporioza) produc pagube însemnate şi pot fi combătute

prin tratare cu fungicide la semănat şi în timpul vegetaţiei.

• Dăunătorii (puricii şi răţişoara) pot distruge sfecla

furajeră în primele faze de vegetaţie şi se combat cu insecticide

granulate.

• irigarea: o udare de răsărire cu o normă de 150-200

m3/ha apă. În timpul perioadei de vegetaţie: 5-6 udări, cu norma

de udare de 500-600 m3/ha apă. În regiunile cu precipitaţii mai

mari, 3-4 udări, cu norme de 400-500 m3/ha apă.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea.

• În cadrul conveierului verde sfecla furajeră se recoltează

eşalonat, ţinându-se seama de mărimea corpului tuberizat şi de

producţie.

• Pentru conservare în timpul iernii, se recoltează la

maturitatea fiziologică, când frunzele încep să se îngălbenească,

înaintea îngheţurilor de toamnă, pe vreme frumoasă, pentru ca

pământul să se scuture de pe rădăcini.

• Lucrarea se face manual sau cu dislocatorul. După

scoaterea din sol se rup frunzele şi rădăcinile se curăţă de

pământ.

• Frunzele se pot însiloza în amestec cu paie tocate sau

pleavă.

• Silozurile construite la suprafaţa solului: 1,5-3 m lăţime,

1,5-2 m înălţime şi 20-25 m lungime. Pe mijlocul silozului, în

lungul acestuia, se execută un canal lat de 40-50 cm şi adânc

de 30-40 cm, care se acoperă cu un grătar, pe care se aşează

din 2 (4) în 2 (4) m coşuri de aerisire din şipci de lemn, tulpini

de floarea soarelui etc..

• Se acoperă cu un strat de paie de 50-60 cm, peste care se

aşează un strat de pământ de 20-30 cm, coama lăsându-se

descoperită până când temperatura aerului coboară şi ar putea

afecta rădăcinile neacoperite.

• Silozurile de sfeclă se pot clădi şi de-a lungul şirelor de

paie

• Temperatura optimă de păstrare a sfeclei în siloz este de 1-

3oC.

• Nu se vor depozita în siloz rădăcinile rănite, tăiate şi

mucegăite,

• Sfecla se poate păstra în silozuri timp de 4-6 luni, iar în

această perioadă pierderile sunt de circa 15-20%.

• Producţia. În cultura neirigată, producţia de rădăcini este

de 100-130 t/ha, iar în cultura irigată, de circa 170-200 t/ha.

Producţia de frunze este de peste 10-12 t/ha.

Gulia furajeră-Brassica napus L. var.

napobrassica

• Importanţă

• se cultivă pe suprafeţe relativ mici;

• corpul tuberizat reprezintă un nutreţ suculent valoros

• utilizare în stare proaspătă sau însilozate cu alte plante

furajere.

• Conţinutul în substanţă uscată este de 10-14%, din care

extractivele neazotate au cea mai mare pondere.

• Nutreţul produs are un grad ridicat de consumabilitate şi

digestibilitate, fiind folosit mai ales în furajarea vacilor cu lapte.

• Se cultivă în regiunile mai reci şi umede din etajele

forestiere;

• Însuşiri morfologice

• Gulia furajeră este plantă bienale din familia

Brassicaceae. În primul an de vegetaţie formează corpul

tuberizat şi o rozetă de frunze, iar în cel de-al doilea an ramuri

florifere. Florile sunt grupate în raceme, fructul este silicvă, iar

seminţele sunt mici, sferice, de culoare brun-închis.

• perioada de vegetaţie în primul an este de 90-120 zile ;

• Sistematică şi soiuri

• Se cultivă în ţara noastră populaţii locale (Local de

Braşov, de Covasna, de Suceava) şi soiurile Oana şi

Victoria.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• are cerinţe reduse faţă de căldură, temperatura minimă de

germinare a seminţelor este de 2-3oC, iar plantele tinere pot

suporta temperaturi scăzute de -3 - -4oC primăvara şi toamna

până la -8oC.

• Cerinţele faţă de apă sunt mari la gulia furajeră; faţă de sol,

manifestă cerinţe moderate, favorabile fiind solurile mijlocii,

profunde, fertile.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Gulia furajeră este pretenţioasă faţă de planta

premergătoare. Bune premergătoare sunt plantele care

eliberează terenul mai devreme: culturi furajere anuale, cereale

de toamnă, leguminoase pentru boabe ;

• poate fi cultivată în cultură succesivă după culturi furajere

folosite pentru masă verde (secara de furaj, borceagurile cu

mazăre şi măzăriche etc.). Nu suportă monocultura, revenind

pe acelaşi teren după 4-6 ani.

• Fertilizarea.

• Gunoiul de grajd Ø sub arătură, în doze de 25-40 t/ha.

Îngrăşămintele chimice sunt bine valorificate, sporurile de

producţie, la o fertilizare medie (N90P60K60) în zonele mai

umede, fiind de circa 55-60%.

• Pe solurile acide Ø administrarea de amendamente cu

calciu, pentru neutralizarea a cel puţin 50% din aciditatea

hidrolitică.

• Lucrările solului.

• Arătura de toamnă la adâncimea de 20-25 cm, iar

primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul sau

cu grape cu colţi la adâncimea de 5-6 cm.

• La semănatul în cultură succesivă, terenul se pregăteşte

printr-o arătură superficială, urmată de discuiri repetate şi

grăpat sau numai prin discuire şi grăpare

• Sămânţa şi semănatul. Gulia furajeră şi napul de mirişte

se seamănă primăvara timpuriu, în prima epocă.

• în cultură succesivă, după plante care eliberează terenul

devreme, atunci când este asigurată umiditatea necesară.

• semănatul cu semănătoarea SPC-6 (8), la adâncimea de

2-3 cm, folosindu-se 3-4 kg sămânţă/ha.

• Se seamănă la distanţa de 50-60 cm între rânduri sau 45

cm între rânduri şi 60 cm pe urma roţilor tractorului;

• Lucrările de îngrijire.

• tăvălugirea culturii imediat după semănat.

• la 1-2 frunze se execută răritul, la distanţa de 20-25 cm

între plante, realizându-se o desime de 100-110 mii

plante/ha.

• Pentru combaterea buruienilor se poate folosi preemergent

erbicidul Treflan, în cantitate de 3-4 kg/ha, încorporat în sol la

pregătirea patului germinativ. În perioada de vegetaţie,

buruienile se combat prin erbicidare cu Lasso sau Ramrod, 6-

8 kg/ha; se efectuează 1-2 praşile mecanice, şi 1-2

manuale;

• combaterea dăunătorilor, cu Heclotox sau Duplitox, 25-

30 kg/ha, deoarece cultura este atacată de puricii de frunze.

• Irigarea - o udare de răsărire, cu 150 m3 apă/ha, în

primăverile secetoase şi la semănatul de vară şi 1-3 udări, cu

500-600 m3 apă/ha, în cursul perioadei de vegetaţie.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. În cadrul

conveierului verde recoltarea se face eşalonat, din momentul

îngălbenirii primelor frunze, până la căderea brumelor.

• Pentru conservare pe timp de iarnă, rădăcinile se

depozitează în silozuri, după ce s-au îndepărtat frunzele. Tehnica

însilozării rădăcinilor este asemănătoare ca la sfecla furajeră.

• Producţia. Producţia de rădăcini este de 40-70 t/ha, iar

cea de frunze de 4-8 t/ha. În cultură succesivă se pot realiza

producţii de peste 35 t/ha

Morcovul furajer - Daucus carota L. ssp.

sativus

• Importanţă

• corpul tuberizat obţinut în primul an, reprezintă un nutreţ

suculent f. bun pentru tineret şi reproducătorii tuturor speciilor de

animale.

• În medie, morcovul are 12-14% s.u., din care circa 70%

sunt extractive neazotate.

• Morcovul are un conţinut ridicat în glucide şi în vitamine, în

special provitamina A (100-250 mg caroten/1 kg rădăcini).

• Însuşiri morfologice

• Morcovul este o plantă bienală din familia Apiaceae, care

formează în anul I un corp tuberizat şi o rozetă de frunze, iar în

cel de al doilea an florile grupate în umbele compuse, fructul fiind

o pseudo-diachenă.

• Sistematică şi soiuri

• Se cultivă numeroase soiuri autohtone şi străine,

productive, ca: Banat, RB1, RB2, Uriaş alb cu capul verde,

Cartel, Napoli, Berlanda etc..

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• are cerinţe moderate faţă de căldură, însă nu suportă

variaţiile de temperatură. Plantele tinere rezistă până la -5oC.

• Este pretenţios faţă de apă, mai ales în primele faze de

creştere. Solurile favorabile pentru cultivarea morcovului sunt

cele uşoare sau mijlocii, profunde, fertile, cu reacţie neutră.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. - urmează după prăşitoare sau după cereale, în

general după plante care lasă terenul curat de buruieni.

• Fertilizarea. Gunoiul de grajd se administrează culturii

premergătoare în doză de 30-40 t/ha.

• Îngrăşămintele minerale se recomandă în doze de P30-40

şi N60.

• Lucrările solului. Ø ca la sfecla furajeră.• Sămânţa şi semănatul. Morcovul furajer se seamănă

primăvara devreme, în urgenţa întâi.

• Distanţa între rânduri este de 30-40 cm, dar se poate

semăna şi în benzi, la 45 x 15 x 15 cm. Norma de sămânţă

este de 3-4 kg/ha. Adâncimea de semănat este de 1-1,5 cm.

• Lucrările de îngrijire- praşila oarbă; răritul plantelor pe

rând, la distanţa de 10-12 cm, când rândurile de plante sunt

încheiate.

• praşile mecanice şi manuale funcţie de gradul de

îmburuienare.

• În zonele secetoase este necesară irigarea, aplicându-se 4-

6 udături, cu o normă de udare de 300-400 m3 apă/ha.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Morcovul se recoltează toamna târziu, pe timp frumos.

• Recoltarea se face manual, cu plugul, dislocatorul sau cu

combina de recoltat morcovi.

• După recoltare, frunzele se rup la 3-4 cm deasupra

coletului, rădăcinile se sortează şi se păstrează peste iarnă în

silozuri cu dimensiuni mai mici ca cele de la sfeclă: lungime 10-

12 m, lăţime 1-1,5 m şi înălţime 0,8-1 m.

• Morcovii se mai pot păstra în pivniţe uscate şi bine aerisite,

stratificaţi cu nisip. Păstrarea este posibilă pentru o perioadă

de 2-3 luni, după care pierderile în greutate şi în caroten sunt

mari.

• Producţia este de 30-50 t/ha.

Topinamburul - Helianthus tuberosus L.

• Importanţă

• Tuberculii se folosesc în hrănirea porcilor, iar părţile aeriene

ale plantei se pot însiloza în amestec cu alte plante, formând un

nutreţ murat utilizat în hrana taurinelor.

• Tuberculii de topinambur conţin 19-22% s.u., în cea mai

mare parte extractive neazotate (inulina), cantităţi mici de

proteine (1,5%) şi vitamine; 100 kg tuberculi = 20-22 U.N.

• Însuşiri morfologice

• Topinamburul este o plantă anuală din familia Asteraceae,

care formează în sol stoloni şi tuberculi de formă neregulată, cu

peridermul subţire, motiv pentru care se deshidratează repede

şi se păstrează greu. Tulpina aeriană este dreaptă, înaltă de până

la 2,5-3 m. Florile sunt galbene, dispuse în calatidii mici, iar

fructul este o pseudoachenă.

• Sistematică şi soiuri

• Se cultivă în ţara noastră numeroase populaţii locale şi

soiurile Compact şi Dornburg.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Øplantă subtropicală, puţin pretenţioasă faţă de factorii de

vegetaţie.

• Tuberculii încolţesc la temperatura de 5-60C, rezistă iarna

le temperaturi scăzute (-450C) datorită conţinutului ridicat în

inulină.

• Deşi are cerinţe mari faţă de apă, topinamburul rezistă la

seceta de scurtă durată.

• Valorifică bine solurile nisipoase, pietroase, lutoase, sărace,

cu reacţie neutră; nu suportă solurile prea umede, grele şi reci.

• Tehnologia de cultivare

• Rotaţia. Urmează după un număr mare de plante anuale

pentru boabe sau furaj, iar după topinambur se cultivă prăşitoare

sau plante furajere pentru m. v., pentru a se distruge samulastra.

• Fertilizarea. Gunoiul de grajd se administrează direct, la

înfiinţarea culturii sau la planta premergătoare, în doză de 30-40

t/ha, împreună cu 32-64 kg/ha P şi 40 kg/ha K. Anual se

administrează şi 64-96 kg/ha N.

• Lucrările solului. Constă în arătura adâncă de toamnă, iar

primăvara se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau

combinatorul.

• Plantarea. Se folosec tuberculi de 30-50 g, se plantează

toamna sau primăvara, la 70-80 cm între rânduri şi 30-40 cm

pe rând, la adâncimea de 6-8 cm; cu 1500-2500 kg/ha.

• Lucrările de îngrijire. În anul I se efectuează 2-3 praşile

mecanice. În anii următori, de cele mai multe ori, cultura se

încheie şi nu mai sunt necesare lucrările de îngrijire.

• Se menţine în cultură timp de 10 ani sau chiar mai mult.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Toamna, după

formarea inflorescenţelor, plantele se recoltează şi se însilozează.

• Tuberculii se pot recolta toamna sau primăvara, manual

sau mecanic, în funcţie de necesităţi, mersul vremii şi

posibilităţile organizatorice. O parte din tuberculi sunt consumaţi

direct cu porcii, atât timp cât solul nu este îngheţat sau acoperit

cu strat gros de zăpadă. În primăvară se refac rândurile cu rariţa.

• Producţia. Se obţin producţii de 30-35 t/ha tuberculi şi

30-50 t/ha tulpini şi frunze.

TEMĂ :

1. Care sunt asemănările şi deosebirile între tehnologiile de

cultivare la sfecla furajeră şi gulie ?

MODULUL 11

CUCURBITACEE {I ALTE PLANTE

FURAJERE

CUCURBITACEE FURAJERE

• Importanţă

• nutreţ suculent, cu 75-90% apă, cu grad ridicat de

digestibilitate.

• În furajarea animalelor se folosesc fructele care conţin

10% substanţă uscată, din care 1,3% proteină brută, 6,1%

extractive neazotate, 1,2% celuloză, 0,8% grăsimi şi 1,6%

cenuşă.

• Se utilizează mai ales în furajarea vacilor cu lapte şi a

porcilor, în stare proaspătă sau însilozate.

• Turtele rezultate de la extragerea uleiului din seminţe,

reprezintă un valoros nutreţ concentrat, bogat în grăsimi (25%)

şi proteine (30%).

• sunt bune plante melifere, conţinut ridicat al florilor în

nectar.

• Însuşiri morfologice

• Speciile bostănoase cultivate pentru furaj sunt: Cucurbita

pepo Willd. (dovleacul comun, bostanul sau dovleacul porcesc),

Cucurbita maxima Duch. (dovleacul alb sau turcesc),

Cucurbita pepo L. var. oblonga Ser. (dovlecelul) şi Citrullus

colocynthis (L) Schrad. (pepenele verde furajer).

• Cucurbitaceele sunt plante anuale cu tulpini târâtoare, cu

frunze mari, acoperite cu perişori. Florile sunt unisexuate, iar

plantele monice (raportul flori femele/flori mascule este de 1/5-

9). Fructul este o pseudobacă (numită popular melonidă la

dovleac şi dovlecel şi peponidă la pepenele furajer).

• Sistematică şi soiuri

• Se cultivă populaţii locale şi soiurile: Mariţa (Cucurbita

maxima), cu fructe mari de 60-80 kg, Miracol 42 (Cucurbita

pepo), Pekin şi Banat (Citrullus colocynthis).

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Bostănoasele furajere sunt plante pretenţioase faţă de

căldură şi lumină. Temperatura minimă de germinare a

seminţelor este de 12-140C. Deşi sunt mari consumatoare de

apă, rezistă la secetă, datorită sistemului radicular profund şi

ramificat. Sunt puţin pretenţioase faţă de sol, obţindu-se rezultate

bune pe soluri uşoare, nisipoase, lutoase, fertile şi pe terenurile

desţelenite.

• Tehnologia de cultivare

• Rotaţia. Bostănoasele urmează în cultură după cereale de

toamnă sau după leguminoase perene. La rândul lor sunt plante

bune premergătoare, în special pentru cerealele de toamnă.

• Fertilizarea. Datorită consumului ridicat de substanţe

nutritive, bostănoasele reacţionează bine la îngrăşăminte, în

special la fertilizarea cu gunoi de grajd în doză de 30-40 t/ha sau

cu îngrăşăminte minerale (N50-100 P40-80 K40-60 kg/ha).

• Sămânţa şi semănatul. Bostănoasele se seamănă în

cultură principală sau intercalat (dovleacul), în rânduri la (1,5) 2-

3 m distanţă şi la (1,5) 2 m între plante pe rând, folosind 2-3

kg sămânţă la hectar la pepenele furajer şi 5-6 kg la dovleac.

• Adâncimea de semănat este de 4-6 cm la pepenele furajer şi 8-10 cm la dovleac.

• Lucrările de îngrijire. Constau în efectuarea a 3-4

praşile mecanice. Odată cu praşila a doua se face şi răritul,

lăsând 1-2 plante în cuib.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Bostănoasele

se recoltează eşalonat, după necesităţi, începând din luna august,

iar dovlecelul şi mai devreme. Pentru păstrarea peste iarnă se

recoltează târziu, după primele brume, când tulpinile şi frunzele

au început să se usuce. Păstrarea se face în grămezi acoperite cu

paie, la suprafaţa solului..

• Producţia. Dovleacul - 40-60 t/ha, pepenele furajer - 100

t/ha, iar soiul Mariţa în cultură pură 150-200 t/ha.

Rapiţa - Brassica napus L. ssp. oleifera (rapiţa mare, Colza) - Brassica rapa ssp. oleifera (rapiţa mică,

Naveta)

• Importanţă• èØ Ca plantă furajeră se foloseşte mai ales sub formă de

nutreţ verde, bine consumat mai ales la vacile cu lapte, oi şi

porci.

• Produce un furaj foarte timpuriu primăvara, cu valoare

nutritivă ridicată (100 kg = cu 16 UN şi conţine 2 kg proteină

digestibilă).

• Rapiţa poate fi folosită şi pentru însilozare, de obicei în

amestec cu melasa (1-2 kg melasă la 100 kg m.v.).

• Turtele rămase de la extracţia uleiului, pot fi folosite în

furajare, însă în cantităţi mici, pentru a nu produce deranjamente

stomacale, datorită conţinutului în tioclicozizi.

• Rapiţa este o bună plantă meliferă.

• Însuşiri morfologice

• Rapiţa este o plantă anuală hibernantă, din familia

Brassicaceae; rădăcina pivotantă, profundă, cu tulpini înalte de

1,2-1,6 m. ramificate, florile galbene, grupate în raceme, fructul

silicvă.

• Sistematică şi soiuri

• Se cultivă soiurile Liho, Rafina, Ratona.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Rapiţa are cerinţe mici faţă de căldură, rezistă la

temperaturile scăzute din iarnă, de - 18 - -200C;

• temp. min. de germinaţie 1-20C.

• este pretenţioasă faţă de umiditate, fiind slab rezistentă la

secetă. Se obţin rezultate bune în condiţii de irigare.

• Rapiţa are cerinţe ridicate faţă de sol, reuşeşte bine pe

soluri cu textură medie, cu reacţie neutră, fertile şi profunde.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Rotaţia. Rapiţa de toamnă urmează în cultură după

premergătoare timpurii, ca cereale păioase, in, cartofi timpurii,

plante furajere anuale. La rândul său, este o foarte bună

premergătoare pentru majoritatea plantelor.

• Fertilizarea. Fertilizarea se face cu îngrăşăminte minerale

în doze de N80P30K60 kg/ha.

• Lucrările solului. Rapiţa solicită o foarte bună pregătire şi

mărunţire a solului, datorită faptului că seminţele sunt foarte mici

şi cu putere de străbatere redusă.

• Sămânţa şi semănatul. Rapiţa se seamănă toamna, în

prima parte a lunii septembrie, sau la sfârşitul lunii

august.

• Se poate semăna şi în primăvară, odată cu cerealele de

primăvară.

• Semănatul se face la 12,5 cm între rânduri şi la 2-3 cm

adâncime, folosind 12-15 kg sămânţă/ha. Rezultate bune se

obţin şi dacă se seamănă la 40 cm între rânduri duble. În

acest caz, norma de semănat se reduce la 6-9 kg/ha.

• Lucrările de îngrijire. tăvălugit după semănat;

distrugerea crustei; lucrarea se repetă, la nevoie, şi primăvara

timpuriu. Cultura semănată la distanţă mai mare între rânduri se

prăşeşte de două ori, o dată în toamnă şi a doua oară în

primăvară.

• Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Recoltarea

pentru însilozare se face în intervalul cuprins între începutul şi

mijlocul fazei de înflorire.

• Rapiţa se poate folosi şi ca nutreţ verde cosit şi administrat

la iesle sau prin păşunat. În acest caz, recoltarea se face când

plantele au 25-30 cm înălţime.

• Producţia. Rapiţa produce 20-25 (35) t/ha masă verde.

Varza furajeră - Brassica oleracea L var.

acephala

• Importanţă

• produce un nutreţ suculent ce se poate folosi târziu, către

sfârşitul toamnei.

• Furajul obţinut are un conţinut scăzut în s.u. (10-15%), cu

puţine proteine (1,5-2,5%), dar cu grad ridicat de

consumabilitate, fiind utilizat în conveierul verde în hrănirea

vacilor cu lapte, a ovinelor şi suinelor.

• Ca nutreţ murat se foloseşte în amestec cu paie, coceni

tocaţi etc..

• Însuşiri morfologice

• Varza furajeră este plantă bienală din familia Brassicaceae,

cu rădăcina pivotantă, profundă, cu tulpini erecte, ajungând la

1,0-1,5 m înălţime, frunze alterne, lucioase, lirate, inflorescenţa

racem, fructul silicvă.

• Sistematică şi soiuri

• Se cultivă populaţii locale, cum ar fi varza vacii, varza cu

miez şi soiurile Cavalier şi SR 2502.

• Cerinţe faţă de climă şi sol

• Varza furajeră este pretenţioasă faţă de umiditate.

• plantă rezistentă la temperaturi scăzute, temperatura

minimă de germinare a seminţelor fiind de 2-30C. Se cultivă pe

soluri mijlocii, cu textură luto-argiloasă, fertile, cu reacţie neutră.

• Tehnologia de cultivare pentru furaj

• Varza furajeră se seamănă direct în câmp sau se

plantează la sfârşitul lunii aprilie. În ambele cazuri, terenul

trebuie foarte bine pregătit. Varza furajeră reacţionează bine la

îngrăşăminte, mai ales când se folosesc doze mari: N80-100

P60-80 kg/ha.

• Distanţa între rânduri este de 50-70 cm, iar între plante

pe rând de 30-40 cm.

• La seamănatul direct în câmp se folosesc 4-6 kg sămânţă

la hectar, iar dacă se planteză este nevoie de 0,5-1,0 kg

sămânţă pentru a realiza răsad pentru 1 ha.

• se recoltează eşalonat;

• Varza furajeră poate să fie folosită şi prin păşunat;

• Producţia. 40-50 t/ha masă verde.

TEMĂ :

1. Ce deosebiri există între cucurbitaceele cultivate pentru

furaj ?

MODULUL 12

CONVEIERUL VERDE• Conveierul verde reprezintă sistemul de organizare a

producerii şi folosirii nutreţurilor verzi şi suculente, de primăvara

timpuriu până toamna cât mai târziu, în vederea asigurării

cantităţilor necesare furajării raţionale a animalelor.

• 1. Tipuri de conveier verde

• Ø După sursele de nutreţuri se deosebesc trei tipuri de

conveier verde:

• - conveier verde natural, alcătuit din nutreţul produs de

pe pajiştile permanente (iarba de pe păşuni şi otava fâneţelor), se

organizează în zonele cu suprafeţe mari de pajişti, în special

pentru ovine şi tineret taurin.

• - conveier verde artificial, se organizează în zone fără

suprafeţe cu pajişti permanente, producerea nutreţului verde

fiind asigurată de pajiştile temporare şi plantele furajere anuale şi

perene;

• - conveier verde mixt, este cel mai răspândit în ţara

noastră şi constă în producerea nutreţului verde de pe pajiştile

permanente şi temporare, de la plantele furajere anuale şi

perene. Acest tip de conveier verde se organizează în zonele cu

suprafeţe mici de pajişti permanente.

• După speciile de animale, conveierul verde se organizează

pentru taurine, ovine şi mai rar pentru suine.

• Pentru taurine, din componenţa conveierului verde fac

parte pajiştile permanente şi temporare, porumbul furajer,

lucerna, trifoiul roşu, raigrasul aristat, rădăcinoasele furajere.

• Pentru ovine, conveierul verde cuprinde pajiştile

permanente şi temporare, precum şi plantele furajere care

suportă păşunatul (secara, orzul masă verde, iarba de Sudan).

• Pentru suine, conveierul verde se organizează mai rar şi va

cuprinde lucerna, topinamburul, bostănoasele furajere, sfecla

furajeră etc.

• 2. Principii de organizare a conveierului verde

• în organizarea conveierului verde trebuie să se ţină cont de

zona naturală, specia şi categoria de animale, perioada de

hrănire, eficienţa economică etc. Aceste obiective pot fi realizate

respectându-se următoarele principii:

• - stabilirea unui sortiment optim de plante, adaptate zonei

şi speciei de animale;

• - însămânţarea eşalonată, în epoci diferite, a aceleiaşi

plante;

• - însămânţarea în aceeaşi epocă a mai multor soiuri sau

hibrizi, cu perioade diferite de vegetaţie

• - folosirea unei agrotehnici diferenţiate (desime, agrofond,

irigare etc.), cu scopul eşalonării producerii nutreţului verde;

• - obţinerea nutreţului verde din culturi succesive,

însămânţate după premergătoare timpurii;

• - folosirea speciilor anuale sau perene furajere, care

regenerează de mai multe ori într-o perioadă de vegetaţie;

• - aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire la pajiştile

permanente, pentru ridicarea potenţialului productiv.

• 3. Sortimentul de plante furajere din conveierul

verde

• Alegerea plantelor pentru organizarea conveierului verde se

face în funcţie de zona naturală, condiţiile pedoclimatice şi specia

de animale.

• Plantele respective trebuie să fie foarte productive, să

suporte păşunatul sau cosirile repetate, să regenereze rapid, să

fie rezistente la secetă, atac de boli şi dăunători.

• În zona de câmpie, cele mai potrivite sunt borceagul de

toamnă şi primăvară, porumbul, secara, raigrasul aristat, orzul,

sorgul, iarba de Sudan, sfecla furajeră, rapiţa, pepenele furajer,

lucerna, sparceta, pajiştile temporare şi pajiştile permanente.

• În zonele colinare sunt recomandate pajiştile permanente

şi temporare, trifoiul roşu, ghizdeiul, mazărea furajeră,

secara, borceagurile, porumbul, sfecla furajeră, gulia

furajeră, varza furajeră etc

• 4. Întocmirea schemelor de conveier verde

• Organizarea conveierului verde impune efectuarea unor

lucrări pregătitoare şi cunoaşterea anumitor elemente:

• - stabilirea tipului de conveier (după sursa de furaje şi

specia de animale);

• - stabilirea perioadei calendaristice şi a duratei (zile) pentru

conveier;

• - calcularea necesarului de furaj verde pe zi, decadă, lună şi

pentru toată perioada, pentru specia şi numărul de animale

căruia se organizează conveierul verde;

• - cunoaşterea însuşirilor agrobiologice şi productive ale

plantelor din coveierul verde (durata de timp de la semănat

până la recoltare, durata de folosire optimă, producţia,

numărul de recolte pe an şi eşalonarea producţiei).

• Durata şi perioada calendaristică a conveierului depinde de

zona naturală: 170-180 zile în stepă (15 IV - 1 10 X), 160-165

zile în silvostepă (20-25 IV - 30 IX), 80-100 zile în zona

forestieră (15 V - 5-25 IX).

• Necesarul de furaj verde, rezultat din calcul se majorează

cu 10-15% pentru a compensa eventualele nerealizări de

producţii.

• Suprafaţa fiecărei culturi în cadrul conveierului verde se

stabileşte în funcţie de necesarul de furaj (Nf) verde din

perioadele de folosire a speciei respective, raportând această

cantitate la producţie medie (t/ha) planificată (P), după relaţia:

• S (ha) = Nf/P

• În general, se apreciază că, fără irigaţie, suprafaţa din

conveierul verde trebuie să fie de 30-40 ha pentru 100 UVM,

iar în condiţii de irigare, de circa 15-20 ha /100 UVM.

• Schemele de conveier verde pot fi prezentate sub formă de

grafic sau tabel şi vor cuprinde următoarele elemente: speciile de

plante, data semănatului, producţia planificată, suprafaţa,

necesarul de furaj verde de la fiecare plantă, eşalonat pe luni şi

decade.

• 5. Eşalonarea producţiei de furaj verde

• Pe lângă folosirea unui sortiment de plante cu perioadă de

vegetaţie diferită, eşalonarea producerii furajului verde, în

cadrul conveierului se poate realiza şi pe alte căi:

• - semănatul aceleiaşi plante în mai multe epoci ;

• - extinderea culturilor succesive de porumb, sorg, iarbă de

Sudan;

• - semănatul aceleiaşi plante cu desimi diferite;

• - folosirea, în cadrul aceleiaşi specii, a hibrizilor şi soiurilor

cu perioadă de vegetaţie diferită;

• - recoltarea în diferite perioade de dezvoltare a speciilor;

• - aplicarea unui sistem diferenţiat de fertilizare pe parcele,

în cadrul aceleiaşi specii şi folosirea irigaţiilor.

• 6. Folosirea culturilor din conveierul verde

• Plantele din conveier pot fi folosite prin păşunat, cosit şi

mixt.

• Plantele care se pretează la păşunat sunt: secara, iarba de

Sudan, pajiştile permanente, otava fâneţelor, culturile succesive.

Prin aplicarea păşunatului în fâşii, cu gardul electric, pot fi folosite

şi borceagurile, porumbul, sorgul, etc., însă este mai bine ca

aceste culturi să se cosească şi să se administreze la iesle.

• Oile şi tineretul bovin folosesc mai bine nutreţul verde prin

păşunat. Pentru vacile cu lapte se recomandă folosirea mixtă,

când pe lângă păşunat, necesarul de masă verde va fi completat

prin administrare la iesle. Pentru suine se practică păşunatul şi

furajarea la adăpost.

• Păşunatul începe când plantele au talia de 25-30 cm la

secară şi iarba de Sudan, 30-40 cm la borceaguri şi 50-60

cm la porumb sau sorg. Folosirea prin cosit se face în faza de

înspicare a gramineelor şi la îmbobocire-începutul înfloririi, la

leguminoase.

CULTURI FURAJERE SUCCESIVE

• Culturile furajere succesive sau în mirişte, reprezintă o

importantă sursă de obţinerea furajelor, realizându-se de pe

aceeaşi suprafaţă de teren, două sau chiar trei recolte pe an.

• Cerinţele culturilor furajere succesive.

• Reuşita culturilor furajere succesive este dependentă de

mai mulţi factori, printre care un rol hotărâtor îl au clima, solul,

plantele premergătoare şi sortimentul de plante folosit.

• Factorii climatici şi edafici. Pentru a obţine cantităţi cât

mai mari de furaje din culturile succesive, este necesară o

anumită cantitate de căldură şi de apă. Astfel, în timpul perioadei

de vegetaţie, culturile furajere succesive au nevoie de 1200-

20000C şi min. 125 mm precipitaţii. Condiţii favorabile din

punct de vedere termic şi pluviometric se întâlnesc în majoritatea

zonelor, mai ales în câmpia Dunării, Câmpia din vest, Dobrogea şi

jumătatea sudică a Moldovei.

• Cele mai potrivite soluri pentru culturile succesive neirigate

sunt aluviunile, cu apă freatică la 1,0-1,5 m adâncime pe

solurile bine structurate, cu capacitate mare de reţinere a apei,

fertile.

• Plantele premergătoare.

• Culturile furajere succesive dau cele mai mari producţii

când urmează după premergătoare care părăsesc terenul

devreme: rapiţa, secara furajeră, borceagul de toamnă şi

primăvară, mazărea furajeră şi mazărea pentru boabe,

orzul de toamnă şi chiar cartofii timpurii. Culturile de

toamnă sunt premergătoare mai bune decât cele de primăvară.

După premergătoare timpurii, în condiţii de irigare, se pot realiza

două culturi succesive de porumb masă verde.

• Limita maximă de însămânţare a culturilor furajere

succesive este 5-7 iulie în regiunile colinare şi 12-15 iulie în

regiunile sudice, iar în condiţii de irigare, 20 iulie, respectiv 1

august.

• Sortimentul de plante care se pretează în cultură

succesivă.

• Plantele furajere folosite în culturi succesive trebuie să fie

rezistente la secetă, să suporte semănatul târziu, să aibă

un ritm de creştere mai rapid şi o perioadă de vegetaţie

mai scurtă. Având în vedere aceste cerinţe, cele mai potrivite

plante pentru culturi succesive sunt: porumbul pentru masă

verde sau siloz, sorgul pentru siloz sau masă verde, iarba

de Sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan, mazărea

furajeră, soia, rapiţa, varza furajeră, napii de mirişte etc.

• Un alt criteriu de care trebuie să se ţină seama în

extinderea culturilor furajere succesive este eficienţa lor

economică.

• Limita minimă de economicitate este considerată

producţia de 10-12 t/ha masă verde în cultură obişnuită.

• Tehnologia culturilor furajere succesive.

• Pregătirea terenului. Terenul se ară imediat după

eliberarea lui sau odată cu recoltatul culturii premergătoare.

• Arătura se execută cu plugul în agregat cu grapa stelată, la

adâncimea de 16-18 cm. Dacă solul nu are suficientă umiditate,

arătura se face la 14-16 cm adâncime.

• Pentru realizarea unei bune mărunţiri şi nivelări, după arat

se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi

reglabili sau cu nivelatorul; la nevoie se tăvălugeşte;

• Pe terenurile suficient de umede, pregătirea solului se face

cu grapa cu discuri, lucrarea executându-se de două ori pe

direcţii perpendiculare, cu mobilizare la 10-12 cm adâncime.

Dacă miriştea de la planta premergătoare este înaltă, ca în cazul

grâului recoltat cu combina, lucrarea cu grapa cu discuri este

necesară înainte de arat.

• Fertilizarea. Gunoiul de grajd se aplică la planta

premergătoare în doză de 40 t/ha. Îngrăşămintele minerale cu

azot se aplică în doze de 30-60 kg N/ha, iar în cultură irigată,

150-200 kg N/ha, în funcţie de planta premergătoare şi de

specia cultivată. Îngrăşămintele cu fosfor se administrează tot

plantei premergătoare, în doză de 50-70 kg P2O5/ha.

• Semănatul. Culturile furajere succesive trebuie semănate

îndată ce terenul a fost pregătit după recoltarea plantei

premergătoare. Distanţa între rânduri variază în funcţie de

plantă: 70-80 cm la porumb, sorgul pentru siloz şi la varza

furajeră, 25-30 cm la porumbul masă verde, 12,5-15 cm la iarba

de sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan şi rapiţă.

• Norma de sămânţă se măreşte cu 20-30% faţă de norma

folosită la semănatul în ogor propriu, iar adâncimea de semănat

este mai mare cu 1-2 cm faţă de semănatul în primăvară

• Lucrările de întreţinere. Imediat după semănat se face

tăvălugitul, iar după răsărire, la culturile semănate în rânduri

distanţate se combat buruienile prin praşile sau erbicidare.

• O lucrare foarte importantă este irigarea.

• La răsărire, culturile de porumb, iarbă de Sudan şi hibridul

sirg x iarbă de sudan se irigă cu o normă de udare de 200-300

m3/ha, iar varza furajeră cu 150-200 m3/ha.

• În cursul perioadei de vegetaţie, în funcţie de regimul

pluviometric, se fac 2-5 udări, normele de udare fiind de 500-

650 m3/ha.

• Culturile care otăvesc se irigă şi după recoltare, pentru a

stimula formarea lăstarilor.

• Recoltarea. Momentul recoltării variază în funcţie de

modul de folosire (cosit, păşunat, însilozat), faza de vegetaţie şi

de înălţimea plantelor, ca şi în culturile obişnuite, semănate

primăvara.

• În anumite situaţii (după premergătoare târzii, în cultură

irigată), culturile furajere succesive se recoltează mai devreme,

pentru ca plantele să nu fie surprinse de brumele târzii.

• Varza furajeră şi rapiţa Liho pot fi recoltate mai târziu,

deoarece nu sunt afectate de îngheţurile timpurii de toamnă.

• Producţiile: funcţie de specia cultivată, planta

premergătoare, tehnologia de cultivare şi modul de folosire.

TEMĂ : Care sunt etapele întocmirii conveierului verde ?

MODULUL 13

ÎNSILOZAREA FURAJELOR• Importanţa însilozării furajelor

• Însilozarea – metodă eficientă de conservare a nutreţurilor

suculente, precum şi a unora din produsele secundare şi

subprodusele cu destinaţie furajeră.

• avantaje:

• - nutreţul însilozat păstrează cea mai mare parte din

substanţele nutritive, precum şi alte însuşiri valoroase ale

plantelor verzi (suculenţa, acţiunea dietetică, gradul ridicat

de consumabilitate şi digestibilitate);

• - se îmbunătăţesc însuşirile nutritive ale unor furaje

grosiere;

• - pierderile de substanţe nutritive sunt mici (5-10% faţă de

25-40% la pregătirea fânului pe sol);

• - depozitarea unor cantităţi mari de furaje şi cu un conţinut

mai mare de apă;

• - conservarea prin însilozare este mai puţin condiţionată de

factorii climatici, putându-se realiza cu pierderi minime chiar când

condiţiile atmosferice nu sunt favorabile preparării fânului;

• - prin însilozare se pot valorifica unele plante din flora

spontană sau cultivată, care obişnuit nu sunt consumate de

animale s-au sunt puţin consumate (rogozuri, culturi distruse de

grindină sau atacate de boli şi dăunători etc.);

• - realizarea unor economii de forţă de muncă;

• - pericolul de producere a incendiului este foarte mic;

• - furajele însilozate - se pot păstra de la un an la altul;

• conservarea prin însilozare se aplică şi la boabele de

orz şi porumb cu umiditate ridicată, procedeu care oferă o serie

de avantaje:

• - recoltarea mecanizată cu ajutorul combinelor pentru

cereale;

• - fluidizarea procesului tehnologic, eliminând unele

operaţiuni costisitoare;

• - reducerea spaţiului de depozitare şi posibilitatea folosirii

unor construcţii simple, mai puţin costisitoare;

• - reducerea preţului de cost al nutreţului;

• - eliberarea terenului mai devreme pentru culturile

succesive şi pregătirea în condiţii mai bune a terenului;

• compoziţia chimică foarte apropiată de boabele de porumb

sau orz uscate, iar pierderile de substanţe nutritive sunt sub 10%.

• Categoriile de furaje însilozate

• După conţinutul în apă în momentul însilozării - trei grupe

de nutreţuri murate:

- silozul; semisilozul; semifânul.

• Pierderile de substanţe nutritive, în câmp şi în timpul

preparării şi păstrării, sunt diferite, în funcţie de categoria de

furaj însilozat.

• Silozul este un furaj ce conţine peste 70% apă.

• pierderile de substanţe nutritive în câmp sunt reduse,

deoarece plantele sunt însilozate imediat după recoltare, însă

pierderile în timpul preparării şi păstrării silozului sunt cele mai

mari.

• sub această formă se conservă plantele care au un conţinut

mare de glucide solubile, uşor însilozabile, cum ar fi: porumbul,

iarba de Sudan, sorgul etc..

• Semisilozul - plantele, după recoltare, rămân pe câmp

până ce conţinutul în apă ajunge la 55 (60)-65 (70)%, după care

se toacă şi se transportă la locul de însilozare.

• pierderile de substanţe nutritive în câmp cresc, dar scad

cele din timpul preparării şi păstrării.

• Semifânul se caracterizează printr-un conţinut în apă în

momentul însilozării de 45 (50)-55 (60)%, iar pierderile totale

de substanţe nutritive sunt cele mai scăzute.

Pierderile ce au loc la pregătirea categoriilor de nutreţ murat :

• Procesele biochimice din timpul însilozării

• Însilozarea furajelor este rezultatul interacţiunii mai multor

factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

• conţinutul plantelor în glucide;

• conţinutul lor în apă/s.u. în momentul însilozării;

• conţinutul de aer din masa plantelor ce se

însilozează;

• prezenţa şi înmulţirea bacteriilor acidolactice în

timpul însilozării.

• dimensiunea tocăturii;

• - puterea tampon a plantelor însilozate.

• Substanţele nutritive din nutreţul însilozat suferă o serie de

modificări determinate atât de respiraţia plantelor şi producerea

CO2 (procese biologice), cât şi de acţiunea microorganismelor

(procese biochimice).

• 1. Procesele biologice

• După recoltare, respiraţia celulelor continuă cât timp se

găseşte aer în masa furajului. Prin respiraţie, glucidele solubile

sunt oxidate, rezultând apă, bioxid de carbon şi energie:

• C6H12O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H2O + 674 kcal

• Cu cât masa furajului este mai afânată, cu atât durata

procesului de respiraţie este mai mare, fiind de 10-12 ore la

furajul tocat şi bine tasat şi > o lună la furajul întreg, netasat.

• După epuizarea oxigenului din aerul existent în siloz, are

loc respiraţia intracelulară, oxigenul fiind furnizat din procesul

de reducere a substanţelor proprii din furaj.

• În urma acestui proces se formează CO2, NH3, apă,

cantităţi mici de alcooli, acizi graşi, metan şi o cantitate

însemnată de căldură.

• respiraţia încetează după moartea celulelor în urma

acumulării de CO2 în furajul însilozat.

• dacă nu se iau măsuri de oprire a proceselor de respiraţie,

temperatura în siloz se poate ridica la 60-700C sau mai mult. În

acest caz, au loc pierderi de substanţe nutritive, nutreţul se

caramelizează, îşi pierde suculenţa, substanţele proteice se

coagulează şi devin greu digestibile şi există pericolul de

încingere şi chiar autoaprindere a nutreţului.

• Pierderea de glucide în procesul respiraţiei celulare este

foarte importantă la leguminoase;

• Pentru limitarea pierderilor este necesară oprirea cât mai

rapidă a respiraţiei celulelor, respectiv a oxidării glucidelor

solubile, prin eliminarea completă a aerului din masa nutreţului.

• 2. Procesele biochimice

• După moartea celulelor se produce plasmoliza conţinutului

celular, ceea ce permite o dezvoltare puternică a

microorganismelor care favorizează desfăşurarea proceselor de

fermentaţie.

• În masa furajului au loc, în principal, o fermentaţie lactică,

dar şi fermentaţii secundare: acetică, butirică şi alcoolică.

• Predominarea uneia sau a alteia depinde de mai mulţi

factori, dintre care un rol hotărâtor îl au prezenţa sau absenţa

oxigenului, reacţia mediului şi conţinutul plantelor însilozate în

glucide solubile.

• Fermentaţia lactică este cea mai importanţă deoarece

duce la acumularea acidului lactic, agent conservant, de care

depinde calitatea nutreţului însilozat.

• fermentaţia lactică este produsă de bacteriile lactice

(Streptococus, Leuconostoc, Lactobacillus, Pediococus)

care transformă glucidele în acid lactic şi cantităţi mici de acid

acetic, succinic, formic şi propionic.

• bacteriile lactice acţionează atât în prezenţa cât şi în

absenţa aerului, spre deosebire de bacteriile care duc la

fermentaţii nedorite, care sunt numai aerobe.

• acidul lactic se formează şi se acumulează progresiv în

masa silozului şi poate ajunge la valori de 8-11% din substanţa

uscată, în silozurile de bună calitate.

• pe măsură ce creşte conţinutul în acid lactic, scade

valoarea pH, precum şi posibilitatea declanşării fermentaţiei

butirice.

• un siloz în care predomină acidul lactic şi valoarea pH < 4,2

, este considerat un siloz stabil, ce se poate păstra mai mult

timp.

• la valori de pH<4,5 bacteriile de fermentaţie butirică

precum şi celelalte bacterii care duc la fermentaţii secundare

nedorite îşi încetează activitatea.

• mucegaiul se dezvoltă până la reacţia mediului ce

corespunde la un pH = 1,2-1,8 , dar nu suportă anaerobioza.

• Pentru dezvoltarea microflorei din masa însilozată este

necesar un anumit substrat nutritiv, reprezentat de un

substrat azotat pentru înmulţire şi un substrat de

glucide solubile pentru activitatea vitală.

• Între aceste două grupe de substrat trebuie să fie un

anumit raport, rolul cel mai important avându-l conţinutul în

glucide solubile.

• gramineele perene, recoltate în faza optimă pentru

însilozare, au un conţinut de glucide solubile cuprins între 20-

28% din s.u., în funcţie de specia şi tehnologia de cultivare, în

timp ce la leguminoase proporţia de glucide solubile este de

numai 9-10% din s.u., insuficientă pentru realizarea cantităţii

necesare de acid lactic.

• În funcţie de conţinutul în glucide solubile :

• plante ce se însilozează uşor (porumbul, sorgul, iarba

de Sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan, raigrasul aristat, secara

de nutreţ, varza furajeră, floarea soarelui etc.);

• - plante care se însilozează greu (lucerna, trifoiul,

borceagul cu peste 50% măzăriche);

• - plante care nu se însilozează (stuful, vrejii de roşii

etc.).

• Activitatea bacteriilor lactice din siloz este condiţionată şi

de gradul de umiditate a plantelor în momentul însilozării.

• Bacteriile lactice se dezvoltă şi activează bine când furajul

însilozat are o umiditate de 60-70%, deci 30-40% s.u.

• plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele,

cu un conţinut mare de proteină şi redus de glucide solubile, pot

fi însilozate după o prealabilă ofilire, prin care se reduce

umiditatea şi creşte conţinutul în substanţă uscată. În acest caz,

se realizează semisilozul sau semifânul, când se impune o

tasare foarte puternică a furajului însilozat.

• aceste plante se mai pot însiloza şi prin folosirea unor

aditivi care măresc conţinutul în glucide solubile sau crează un

mediu acid, ceea ce permite declanşarea fermentaţiei lactice.

• O condiţie esenţială pentru o bună însilozare o constituie

crearea în masa însilozată a unui mediu anaerob, favorabil

bacteriilor acido-lactice şi nefavorabil micoorganismelor care

produc fermentaţii nedorite.

• anaerobizarea se realizează prin tocarea plantelor la

dimensiuni corespunzătoare, tasarea puternică şi continuă în tot

timpul însilozării.

• Prin respectarea la însilozarea nutreţurilor a condiţiilor

prezentate, aciditatea totală a furajului realizat trebuie să fie de

1,5-2,5%, din care, 70-75% acid lactic.

• Fermentaţia butirică este produsă de bacterii specifice şi

are loc când plantele însilozate sunt sărace în glucide solubile,

umiditatea este ridicată (>70)%) şi reacţia mediului

corespunzătoare unui pH > 4,5. În acest caz se înmulţesc

bacteriile aparţinând genului Clostridium, care oxidează acidul

lactic şi aminoacizii, rezultând acid butiric, amoniac şi diverse

amine (histamină, cadaverină, putrescină, triptamină) ce sunt

dăunătoare sănătăţii animalelor, iar nutreţul capătă miros şi gust

neplăcut.

• Nutreţul bine însilozat nu trebuie să conţină > 0,3% acid

butiric.

• Fermentaţia butirică poate fi evită prin îmbogăţirea

mediului în glucide solubile şi adăugarea unor substanţe organice

sau neorganice care reduc reacţia mediului la valori de pH <4,5.

• Fermentaţia acetică este produsă de activitatea

bacteriilor coliforme (Aerogenes şi Colibacilii), rezultând

acid acetic.

• Sub acţiunea bacteriilor din grupa Colibacililor glucoza este

transformată în acid lactic, gaze, acid acetic şi alcool etilic.

2 C6H12O6 + H20 = 2 C3H6O3 + 2 CO2 + 2 H2 +

C2H4O2 + C2H5OH

• Acidul acetic mai poate rezulta ca produs secundar din

activitatea bacteriilor lactice heterofermentative.

• fermentaţia acetică are loc în condiţii de aerobioză şi de

aceea este mai frecventă la suprafaţa silozului unde nutreţul este

în contact cu aerul sau când se prelungeşte durata de însilozare

şi tasarea nu este corespunzătoare.

• poate fi evitată prin eliminarea completă a aerului din

furajul însilozat, dar prezenţa acidului acetic nu poate fi înlăturată

datorită activităţii bacteriilor lactice heterofermentative.

• Acidul acetic în cantităţi mari depreciază calitatea

nutreţului, imprimându-i un gust acru şi miros înţepător.

• Se cere ca acidul acetic să nu depăşească 1/3 din

aciditatea totală a silozului.

• Fermentaţia alcoolică-produsă de microorganisme din

categoria drojdiilor, care transformă glucidele în alcool etilic şi

CO2.

• C6H12O6....è. 2 C2H5OH + 2 CO2

• Drojdiile se pot dezvolta atât în prezenţa cât şi în lipsa

aerului şi sunt rezistente la aciditate. Drojdiile se dezvoltă în

primele zile ale însilozării şi sunt consumatoare de oxigen, creând

condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea bacteriilor ce produc

fermentaţii nedorite.

• Dacă fermentaţia alcoolică se menţine în limite restrânse

nu este dăunătoare, ci dimpotrivă, imprimă nutreţului o aromă şi

un gust plăcut.

• Într-un siloz normal, acizii rezultaţi din fermentaţiile

prezentate, trebuie să se încadreze înanumite limite.

Bacteriile de putrefacţie sunt mult răspândite în natură şi

pot deprecia calitatea nutreţului însilozat. Pot fi distruse prin

crearea unui mediu acid, cu pH <4,5.

Procesul de mucegăire este determinat de microorganisme

aerobe ce aparţin genurilor Penicillium, Aspergillus,

Cladosporium şi altele. Mucegăirea este frecventă la însilozarea

nutreţurilor netocate, cu umiditate scăzută, care se tasează greu

şi eliminarea aerului din furajul însilozat s-a făcut

necorespunzător. Nutreţul mucegăit provoacă tulburări digestive

şi intoxicaţii grave la animale.

Tehnologia însilozării furajelor

• Cuprinde o succesiune de operaţiuni care conduc la

realizarea unui nutreţ murat de bună calitate: pregătirea spaţiilor

de depozitare; stabilirea epocii de recoltare; recoltarea şi

transportul; însilozarea propriu-zisă.

• Repararea şi curăţirea silozurilor

• înainte cu 2-3 săptămâni de însilozare să se efectueze

curăţirea spaţiilor ce urmează a fi folosite pentru însilozarea

nutreţurilor. Dacă este cazul se execută şi reparaţiile necesare.

• după curăţire este obligatoriu dezinfectarea spaţiilor cu var

stins în concentraţie de 5%, sulfat de cupru 1% ş.a.

• Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea

plantelor

• recoltarea plantelor să se efectueze când se înregistrează

producţia maximă din punct de vedere cantitativ şi prezintă cel

mai mare conţinut de substanţe nutritive.

• umiditatea plantelor trebuie să fie de 60-70% sau mai

redusă, în funcţie de planta care se însilozează şi felul nutreţului

murat pe care dorim să-l obţinem (siloz, semisiloz, semifân).

• Faza optimă de recoltare - în funcţie de specie, condiţiile de

cultivare şi categoria de siloz pe care dorim să o realizăm.

• Recoltarea şi transportul

• recoltarea se face mecanizat, preferându-se utilajele care

concomitent cu tăierea execută şi tocarea nutreţului.

• ritmul de recoltare trebuie corelat cu posibilităţile de

transport şi însilozare.

• transportul nutreţului la locul de însilozare se face cu

mijloace prevăzute cu dispozitive pentru descărcarea

automată şi în număr suficient;

• un siloz de 500-1000 tone trebuie încheiat în 5-10 zile.

• după descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de

30-35 cm grosime şi se tasează, în mod continuu de la primul la

ultimul strat, cu tractoare pe şenile sau pe roţi echipate cu pneuri

duble şi lamă nivelatoare.

• la vârf, silozul se lasă cu coamă, pentru uşurarea scurgerii

apei, după care se acoperă cu diferite materiale (folie de material

plastic, tăiţei de sfeclă, paie, baloturi de paie etc.) pentru

menţinerea condiţiilor de anaerobioză realizate prin tasare.

• Neizolarea sau izolarea defectuoasă determină pierderi

mari, până la 50% în cazul silozurilor din plante verzi şi peste

50% la silozurile din amestecuri cu grosiere.

Metode de însilozare

• Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la

cald, însilozare la rece, însilozarea prin folosirea de aditivi şi

însilozarea cu umiditate scăzută.

• Alegerea metodei se face în funcţie de compoziţia

materialului vegetal de însilozat, în special conţinutul în glucide

solubile, conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile

unităţii;

• a) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practică

deoarece pierderile de substanţe nutritive digestibile ajung la 20-

30%.

• Temperatura ridicată (>300) favorizează dezvoltarea

bacteriilor de fermentaţie butirică, iar însuşirile organoleptice ale

nutreţului se înrăutăţesc.

• Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine

tocat, cu o umiditate de peste 70%, se aşează în straturi de

1,5-2 m grosime. După 1-2 zile, timp în care temperatura din

masa silozului se ridică la 50-600C, se tasează şi se aşează

starturile următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se

umple silozul, când se izolează de mediu prin acoperire.

• încărcarea unui siloz durează mai mult, iar calitatea este

inferioară.

• b) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele

cu un conţinut în apă, de peste 70%, bogate în glucide solubile,

dar şi la plantele care se însilozează mai greu, prin adăugarea

unor nutreţuri bogate în zaharuri, în scopul ridicării conţinutului în

glucide solubile la circa 12,6-16,1%.

• fluxul tehnologic: plantele se recoltează din câmp cu

combine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai

fină prin tocare şi se aşează în siloz în straturi succesive.

Concomitent cu aşezarea, se face nivelarea şi o puternică tasare

pentru eliminarea aerului din masa însilozată.

• în final să se asigure o cât mai bună etanşeizare, prin

acoperire cu diferite materiale.

• Temperatura în masa silozului se ridică la 25-300C, iar

pierderile prin oxidare sunt < faţă de însilozarea la cald (cca 12-

17%).

• c) Însilozarea prin folosirea de aditivi. Se recomandă în

cazul conservării furajelor sărace în glucide solubile.

• Tehnologia este asemănătoare cu cea obişnuită, cu

deosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi

pentru a mări conţinutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a

scădea aciditatea din masa însilozată la valori de pH sub 4,5.

• Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în trei

grupe: aditivi furajeri, chimici şi biologici.

• Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele:

• - uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantităţi de 50-100 kg/t

de m.v.;

• - fân tocat sau paie tocate în proporţie de 10-30% din

masa ce se însilozează, pentru reducerea umidităţii;

• - melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de

material proaspăt, pentru însilozarea leguminoaselor fără ofilire;

• - melasă soluţie, diluată cu 1-2 părţi apă, în proporţie de

2-4%;

• - zahăr furajer în proporţie de 2%;

• - graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru

însilozarea leguminoaselor, în proporţie de 1,5-2 părţi

graminee la o parte leguminoase bine tocate.

• Aditivi chimici: acizi organici sau anorganici, precum şi

unele preparate (Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu

acţiune bacteriostatică pentru organismele ce provoacă

fermentaţia butirică.

• în ţările nordice-metoda Virtanen, constă în stropirea

silozului cu un amestec de acid sulfuric (15%) şi acid clorhidric

(85%), diluat cu apă în raport de 1:7, 1 parte amestec la 7

părţi apă.

• se folosesc 5-7 l soluţie la 100 kg material de

însilozat, în funcţie de conţinutul plantelor în glucide solubile,

doza mai mare fiind pentru leguminoase.

• soluţia Virtanen scade pH-ul mediului sub 4,0, inhibă

respiraţia celulară şi înlătură microflora nedorită. Metoda este

dificilă, iar silozul rezultat poate provoca decalcifieri în organismul

animal.

• acidul formic are acelaşi scop, fiind însă mai puţin

dăunător organismului animal. Se folosesc soluţii în concentraţie

de 5-7%, în doze de 4-5 l/100 kg nutreţ verde. Metoda este

costisitoare şi din această cauză nu s-a extins.

• Metabisulfitul de sodiu şi sarea “Kofa”, inhibă

fermentaţia butirică, dar nu împiedică proteolaza şi nici pierderile

de substanţe nutritive. Se administrează în cantităte de 0,3-0,5

kg la 100 kg masă însilozată.

• preparatul românesc “Microacid”, sub formă de pulbere,

obţinut prin trecerea acidului sulfuric pe rumeguş de lemn. Se

administrează în proporţie de 0,5-1%, pe timp frumos şi de

1,5%, pe timp nefavorabil, din greutatea nutreţului însilozat.

• Aditivi biologici. Din acaestă grupă face parte preparatul

biologic românesc pe bază de bacterii acidolactice de tipul

“Lactosil”, care este utilizat pentru îmbunătăţirea proceselor

fermentative din plantele furajere însilozate, dar şi direct în hrana

tineretului animal pentru prevenirea tulburărilor

gastrointestinale .

• preparatul conţine culturi de bacterii acidolactice din genul

Lactobacillus şi se prezintă sub formă lichidă (15-18% s.u.)

sau semiumedă (55-60% s.u.).

• se foloseşte în cantitate de 1 l sau 1 kg/t de furaj însilozat,

bine tocat.

• d) Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un

procedeu modern aplicat pe scară largă la însilozarea nutreţurilor

bogate în proteine şi cu conţinut mai redus în glucide

fermentescibile, în special la leguminoase perene, dar şi la

graminee, fiind foarte economic, cu pierderi mici de substanţe

nutritive.

• Metoda se bazează pe reducerea umidităţii prin ofilire,

purtând denumirea şi de metoda ofilirii.

• În funcţie de umiditatea plantelor la însilozare se pot realiza

următoarele tipuri de furaje: semisilozul şi semifânul.

• Semisilozul, se obţine din însilozarea culturilor pure de

leguminoase sau graminee de nutreţ (lucernă, trifoi, iarbă de

Sudan, sorg x iarbă de Sudan) sau a culturilor în amestec de

graminee şi leguminoase.

• Tehnologia prevede reducerea conţinutului furajului în apă

la 55-65%, prin lăsarea în brazde pentru ofilire timp de 4-24

ore, în funcţie de durata şi intensitatea luminii solare, precum şi

de tehnologia recoltării.

• La recoltarea cu strivirea plantelor pierderea apei până la

conţinutul de 60% se poate realiza în numai 4-10 ore, iar la

folosirea cositorilor purtate, în 10-24 ore .

• după ofilire materialul vegetal se adună şi se mărunţeşte

prin tocare, apoi se transportă la locul de însilozat unde se aşează

în straturi succesive de 35-40 cm grosime, presându-se

energic fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un timp cât

mai scurt şi acoperit imediat cu folie de material plastic sau alte

materiale pentru a evita contactul cu mediul extern.

• În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de

fermentaţie ca şi în cazul silozului obişnuit.

• pierderile prin fermentaţie şi scurgere sunt mai mici;

• fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea

furajului realizat este mai bună, în comparaţie cu silozul obişnuit.

• prepararea semisilozului presupune şi anumite riscuri

legate de ofilirea în câmp, unde se pot produce pierderi

însemnate de substanţe nutritive, când timpul este nefavorabil.

• Recoltarea se face în două faze, mărind astfel, numărul de

treceri pe lan şi consumul de carburanţi, costuri >.

• Valoarea nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35

U.N./kg, faţă de 0,15-0,20 U.N./kg la nutreţul însilozat

obişnuit.

• Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor

cu umiditate de 45-55%.

• Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare

cu cea aplicată la semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp

este mai intensă, realizându-se în timp de 24-48 ore. În acest

caz, riscurile de pierderi datorate de timpul nefavorabil sunt mai

mari.

• atenţie deosebită trebuie acordată mărunţirii cât mai

fine a plantelor, îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai

rapide şi izolării cu folii de material plastic.

• procesul de fermentaţie este mai redus, de aceea semifânul poate avea un conţinut mai scăzut în acid lactic, un pH >;

Tehnologii specifice de însilozare• Tehnologia însilozării porumbului

• a) Însilozarea porumbului plantă întreagă. Momentul optim de recoltare pentru însilozare este în faza de lapte-ceară la porumbul neirigat şi în faza de ceară la cel irigat.

• La porumbul siloz din cultură succesivă, faza optimă de

recoltare corespunde cu perioada 10-25 octombrie, funcţie de

zona şi evoluţia vremii.

• Recoltarea se face cu combine specifice, plantele se

mărunţesc prin tocare la dimensiuni de 2-3 cm, iar tasarea şi

acoperirea se fac în mod obişnuit. Datorită conţinutului ridicat în

glucide solubile, porumbul se însilozează singur sau în amestec

cu plante greu însilozabile.

• maturarea silozului - 3-4 săptămâni.

• Valoarea nutritivă este de 0,21-0,24 U.N. la 1 kg siloz.

• b) Însilozarea ştiuleţilor de porumb. Conservarea

eficientă a ştiuleţilor de porumb cu umiditate ridicată la recoltare

se realizează prin însilozare.

• Se pot însiloza ştiuleţi cu pănuşi (pentru rumegătoare) sau

fără pănuşi (pentru porci şi păsări) sub formă de pastă.

• Umiditatea ştiuleţilor în primul caz trebuie să fie de 35-

50%, iar în al doilea caz de 30-35%, pentru ca însilozarea să se

desfăşoare în bune condiţii.

• se transformă în pastă prin măcinare cu mori cu ciocănele,

utilizând site cu Ø >5 mm, astfel ca dimensiunile particulelor să

fie între 5-8 mm când umiditatea ştiuleţilor este < 35% şi de 7-

10 mm, la o umiditate de > 35%.

• Pasta obţinută se conservă prin metoda de însilozare la

rece, cu tasarea fiecărui strat şi izolarea de aer.

• În cazul când umiditatea ştiuleţilor >40%, pasta se poate

însiloza şi în amestec cu 5-10% făinuri de concentrate sau

făină din fân de lucernă, pentru corectarea nivelului proteic şi

prevenirea fermentaţiilor nedorită (alcoolică, acetică).

• maturarea silozului se realizează în 30-60 zile, în funcţie

de intensitatea fermenţiei lactice.

• Valoarea nutritivă este de 0,44-0,45 UN la 1 kg nutreţ

murat.

• c) Însilozarea cocenilor de porumb. Valorificarea mai

bună a cocenilor de porumb se poate face prin însilozare la rece

sau cu adaos de aditivi.

• Hibrizii de porumb din grupele 300-400, la maturitatea

ştiuleţilor, au tulpinile verzi, cu un conţinut de circa 50%

umiditate.

• Se pot conserva după tehnologia însilozării porumbului

plantă întreagă, dar tocarea trebuie făcută mai fin (1-2 cm),

tasarea mai puternică, pentru desfăşurarea în bune condiţii a

fermentaţiei lactice.

• Dacă umiditatea cocenilor de însilozat este <50%, se

foloseşte metoda însilozării cu diferiţi aditivi (saramură,

melasă, tăiţei de sfeclă, borhot de la fabrica de spirt,

nutreţuri verzi sau suculente etc.).

• Însilozarea cu adaos de saramură prezintă avantajul că

asigură, odată cu administrarea nutreţului, şi cantitatea de sare

necesară pentru rumegătoare. Se folosesc 70-90 l saramură în

concentraţie de 1-3% pentru 100 kg coceni, fără a influenţa

negativ procesele de fermentaţie lactică.

• Tehnologia însilozării este asemănătoare cu cea obişnuită

(la rece), cu particularitatea că straturile de coceni se stropesc cu

saramură.

• Însilozarea cocenilor cu adaos de melasă. Se utilizează

melasă în concentraţie de 2%, uneori şi cu adaos de 1% sare,

sporind conţinutul cocenilor în apă şi zahăr, fapt ce influenţează

pozitiv fermentaţia lactică.

• Tehnologia - ca la însilozarea cu saramură.

• Însilozarea cocenilor în amestec cu tăiţei proaspeţi

de sfeclă sau borhoturi de la fabricile de spirt şi bere. Se

aplică în unităţile din apropierea fabricilor de zahăr sau spirt,

folosind cantitatea de 30-50 kg tăiţei la 100 kg coceni tocaţi

mărunt.

• Distribuirea tăiţeilor se poate face în straturi alternative cu

coceni sau prin amestecare cu aceştia.

• În primul caz se începe cu stratul de coceni, iar tasarea se

face de fiecare dată înaintea distribuirii stratului de tăiţei.

• Grosimea straturilor de coceni se stabileşte în aşa fel încât

umiditatea din tăiţei să asigure umectarea corectă a masei de

coceni .

• Însilozarea cocenilor în amestec cu nutreţuri verzi

sau suculente. Se pot folosi în acest scop floarea soarelui şi

porumbul semănat în culturi succesive, sfecla furajeră, frunzele şi

coletele de la sfecla pentru zahăr, dovlecii şi pepenii furajeri;

• Se recomandă adăugarea a 100-150 kg nutreţuri verzi

sau suculente la 100 kg coceni tocaţi la dimensiuni sub

1,5 cm.

• Se procedează la aşezarea în straturi alternative a celor

două componente, cu tasarea puternică a fiecărui strat.

• d) Însilozarea ciocălăilor de porumb se poate realiza

numai în amestec cu nutreţuri bogate în apă, cum ar fi tăiţeii de

sfeclă umezi, borhoturile şi melasa, care îmbogăţesc în

acelaşi timp şi conţinutul în glucide fermentescibile.

• Pentru o bună însilozare se impune mărunţirea cât mai fină

a ciocălăilor (particule cu diametrul sub 5 mm) şi amestecarea

acestora, fie cu melasă în concentraţie de 2-4%, folosind 50-60

l la 100 kg ciocălăi tocaţi, fie cu tăiţei sau borhoturi în părţi

egale.

• După omogenizare, amestecul se aşează în straturi

succesive de 40-45 cm grosime şi se tasează ca şi în cazurile

precedente.

• Calitatea nutreţului se va îmbunătăţi mult, dacă la structura

amestecului se adaugă: 0,5% uree, 1% sare, 3-5% gozuri, tărâţe

sau 5-10% făinuri.

• Se acordă o atenţie deosebită izolării silozului.

• Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20 UN la 1 kg nutreţ.

Tehnologia însilozării gramineelor perene cultivate şi a

plantelor de pe pajiştile permanente

• Gramineele perene cultivate au un conţinut ridicat de

glucide solubile, suficient ca însilozarea să decurgă normal, în

timp ce plantele recoltate de pe pajiştile permanente au în

general un conţinut mai scăzut în glucide solubile, în funcţie de

compoziţia floristică şi cantităţile de îngrăşăminte minerale cu

azot aplicate.

• Când în compoziţia floristică există un procent ridicat de

leguminoase sau fertilizarea s-a făcut cu doze numai de

îngrăşăminte cu N, conţinutul în glucide solubile scade sub

10% din s.u., iar furajul obţinut este greu însilozabil.

• Acestea, precum şi gramineele din culturile perene cu peste

70% umiditate, se pot însiloza cu rezultate bune fie prin

metoda cu umiditate scăzută (prin ofilire), obţinându-se

semisilozul sau semifânul, fie prin folosirea aditivilor.

• În cazul însilozării cu umiditate scăzută, plantele se lasă în

câmp pentru ofilire, apoi sunt tocate mărunt (2-4 cm) şi

transportate la locul de însilozare, unde are loc o presare

puternică şi continuă până la umplerea silozului.

• Folosirea aditivilor permite crearea unui mediu acid necesar

desfăşurării normale a proceselor fermentative şi îmbogăţirea

substratului nutritiv. Dintre aditivi furajeri, se pot folosi: uruieli

de porumb, 50-100 kg/t de furaj însilozat, fân tocat sau paie

tocate, în proporţie de 15-20% din masa furajului însilozat,

melasă 2-4%, malţ de orz uscat 1-1,5%, făinuri de cereale 3-

5%, borhot uscat 2-3%.

• Aditivii chimici au o utilizare redusă, rezultate mai bune

realizându-se prin folosirea acidului formic, 3,5-5 l/t de furaj

însilozat şi a preparatului “Microacid”, în proporţie de 0,5-1%.

• Un interes deosebit prezintă folosirea aditivului biologic

“Lactosil”, în doză de 1 kg/t de nutreţ însilozat. Silozul din

plantele de pe pajişti conţine 0,21 UN/kg de nutreţ.

• Tehnologia însilozării leguminoaselor perene

• Leguminoasele furajere perene se însilozează când

condiţiile climatice nu permit pregătirea fânului.

• Însilozarea se poate realiza prin metoda cu umiditate

redusă sau prin folosirea aditivilor.

• Momentul optim de recoltare este la începutul înfloririi.

• Se practică însilozarea prin amestec cu plante verzi bogate

în glucide (porumb, sorg, floarea soarelui, iarbă de Sudan etc.), în

raport de 1-2 părţi G., la o parte leguminoase.

• Se însilozează în condiţii bune şi prin adaos:

• tărâţe, uruieli de porumb sau orz, în cantitate de 30 kg/t

de m.v.;

• făinuri de cereale, în proporţie de 10%;

• apă melasată (1 parte melasă şi 2-3 părţi apă), 100 l/t;

• preparatul Lactosil – 1 kg/t de furaj sau 1% preparat

“Micoacid”.

• Însilozarea cu umiditate redusă se face ca la plantele de

graminee perene. Pentru ca însilozarea să decurgă normal, este

necesar ca leguminoasele să fie tocate (2-3 cm), foarte bine

tasate şi corect izolate de mediul extern.

• Valoarea nutritivă a nutreţului - 0,16-0,20 UN/kg.

• Tehnologia însilozării bostănoaselor şi

rădăcinoaselor

• Lucrările constau în tocarea şi amestecarea cu nutreţuri

fibroase sau grosiere bine tocate, în proporţie de 30-50% în

cazul bostănoaselor şi 20-25%, în cazul rădăcinoaselor.

• Aşezarea în siloz se face în straturi alternative, începând cu

nutreţul fibros sau grosier, iar presarea se face numai peste

straturile de nutreţ uscat.

Tipuri se silozuri

• Însilozarea nutreţurilor se face în spaţii special construite

sau amenajate, numite silozuri.

• Pierderile de substanţe nutritive la însilozare şi calitatea

nutreţului sunt condiţionate şi de tipurile de siloz utilizate.

• Acestea au fost grupate în trei categorii: silozuri de

suprafaţă, silozuri semiîngropate şi silozuri îngropate,

fiecare cu mai multe variante.

• Silozuri de suprafaţă

• Acestea pot fi orizontale şi verticale:

• Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite, fiind

practice şi economice şi pot avea caracter permanent sau

temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea - 500-1500

tone.

• Silozurile în formă de stivă sunt cele mai simple silozuri

orizontale. Acestea au dezavantajul că nu permit o presare bună

a furajului şi pe marginile stivei, iar pierderile sunt relativ mari.

• silozul se clădeşte sub formă paralelipipedică, dimensiunile

depinzând de cantitatea de nutreţ ce se însilozează (20-40 m

lungime, 6-12 m lăţime şi 3-5 m înălţime).

• După tasare, marginile silozului se taie până la nutreţul

bine tasat, dându-i o formă paralelipipedică sau de trunchi de

piramidă.

• Uneori pe marginile laterale ale stivei se clădesc baloţi de

paie.

• Silozurile platformă pot fi cu pereţi nedemontabili,

construiţi din materiale durabile (beton, piatră, cărămidă) sau cu

pereţi demontabili, din panouri care se înlătură după terminarea

silozului, platforma fiind folosită în alte scopuri.

• La silozurile cu pereţii nedemontabili, platforma se

construieşte cu două pante: pe linia lăţimii (3-5%) şi longitudinal

(1-3%).

• Dimensiunile silozurilor platformă variază între: l=6-12

(15) m, h=2-2,5 (3) m şi până la 40 (50) m lungime.

• Silozurile în formă de movilă (grămadă) permit tasarea

întregii mase de furaj, însă suprafaţa de contact cu aerul este

mare.

• Se pot folosi în locul silozurilor de suprafaţă în formă de

stivă fără pereţi laterali, la care pierderile de substanţe nutritive

ajung la peste 30%.

• cele mai indicate sunt silozurile platformă.

• Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălţimi de

8-20 m şi sunt construite din beton, cărămidă, piatră, tablă etc..

• capacitate de 100-500 tone şi sunt prevăzute în pereţi cu

canale verticale, iar la bază cu guri şi bazine de colectare pentru

evacuarea excesului de umiditate.

• Încărcarea şi descărcarea nutreţului se face mecanizat, iar

tasarea se realizează prin greutate proprie.

• Sunt mai puţin răspândite datorită costurilor ridicate.

• Silozuri semiîngropate

• Se construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă

adâncime şi au formă de tranşee sau de celule.

• Pereţii de deasupra solului se confecţionează din panori de

lemn, plăci prefabricate, baloturi de paie etc., iar pereţii

subsolului din pământ bătătorit.

• În cazul silozurilor căptuşite în sol cu piatră, cărămidă sau

beton şi partea de la suprafaţă se face din acelaşi material, în

special la cele sub formă de celule.

• Dimensiunile silozurilor tranşee sunt de 20-30 m lungime,

5 m lăţime la bază, respectiv 6 (6,5) m la suprafaţă şi de 2-2,5

m înălţime, din care 1-1,5 m în interiorul tranşeei;

• capacitatea este de 200-700 t.

• silozurile sub formă de celule au dimensiuni mult mai mici,

cu o capacitate de 30-50 tone, se construiesc numai sub

acoperişuri, cu 2/3 din înălţime în sol şi 1/3 la suprafaţă;

• se utilizează pentru însilozarea nutreţurilor valoroase

destinate în special porcinelor.

• se amplasează în apropierea adăposturilor şi sunt

prevăzute cu sisteme mecanizate pentru efectuarea operaţiunilor

de încărcare, descărcare şi distribuire a furajului însilozat.

• Silozuri îngropate

• Se pot construi numai pe terenurile cu apă freatică la o

adâncime mai mare de 3-4 m şi au formă de tranşee sau gropi, cu

pereţii verticali sau oblici.

• capacitate de 50-500 t ;

• dimensiuni: lungimea 10-40 m, lăţimea la bază 4-5 m, la

suprafaţă 5-6 m, iar înălţimea de 2,5-3 m. Pereţii laterali şi baza

acestor silozuri se căptuşesc cu piatră, cărămidă sau alte

materiale, pentru reducerea pierderilor, iar pentru evacuarea

excesului de apă se prevăd guri de colectare.

• Pentru uşurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se

fac în pantă de 450.

• Silozuri în pungi sau saci de plastic individuali

• reuşita însilozării este condiţionată de aceleaşi reguli ca în

celelalte sisteme de însilozare.

• se utilizează pentru realizarea semisilozului şi semifânului.

• Nutreţul de însilozat se introduce din maşina de adunat,

tocat şi presat direct în punga (sacul) de material plastic, care

după umplere este închisă ermetic.

• Anaerobioza este asigurată de bioxidul de carbon rezultat

din procesele de fermentaţie sau prin procedeul vidării.

• Rezultă un furaj de foarte bună calitate, pierderile sunt

foarte mici, însă costurile sunt mari datorită plasticului utilizat.

• Deschiderea silozurilor

• silozurile din porumb, sorg, alte cereale furajere, precum şi

cele din plante ofilite, se maturează în timp de 30-60 zile;

• silozurile din grosiere se maturează în circa 60-90 zile;

• Deschiderea silozului se face de la unul din capete,

îndepărtându-se materialul cu care a fost acoperit şi eventual

nutreţul degradat.

• Se taie pe verticală porţiunea descoperită, cu ajutorul

cuţitelor speciale sau cu hârleţul şi se scoate cantitatea necesară

animalelor, după care se acoperă cu folii de material plastic.

• Calitatea furajului însilozat

• depinde de o multitudine de factori: valoarea nutritivă a

materialului ce se însilozează, tipul de siloz, tehnologia aplicată,

metoda de însilozare folosită etc.

• Prelevarea probelor din silozurile de suprafaţă orizontale

sau din cele îngropate şi semiîngropate probele se ridică de la

nivelul treimii mijlocii din înălţimea silozului şi de la o depărtare

de 70-80 cm de pereţii laterali; din silozurile turn, proba se ia de

la partea superioară, din centru, la adâncimea de 1 m.

• Probele medii vor avea o greutate de circa 2-3 kg.

• Aprecierea calităţii nutreţului murat:

• organoleptic - culoarea, mirosul, gustul, structura;

• prin analize chimice:, valoarea pH, conţinutul în acizi

şi raportul dintre aceştia, conţinutul în PB etc..

• Se apreciază că nutreţul este de calitate bună dacă are o

culoare apropiată de aceea a plantelor din care a provenit, un

miros plăcut (de pâine proaspătă, de mere coapte), un gust

acrişor-dulceag, aromat, o structură apropiată de cea iniţială a

plantelor, valoarea pH între 3,8-4,5, cantitatea totală de acizi

între 1,5-2,5%, din care cel puţin 2/3 să fie acid lactic, acidul

acetic maximum 1/3, iar acidul butiric să lipsească.

• La un siloz şi semisiloz de bună calitate, conţinutul în acid

lactic trebuie să fie cuprins între 6-11% din substanţa uscată.

Factorii care influenţează calitatea nutreţului însilozat :

PLANTA

RECOLTAREA

SILOZUL

CARACTERISTICILE

NUTRE}ULUI

~NSILOZAT

Specia

Temperatura

Aditivii

Faza de dezvoltare

Partea din plant\ care se ̀ nsilozeaz\

SILOZ Umiditate >70% pH = 3,8-4,2

Factorii tehnologici

SEMISILOZ Umiditate 60-70% pH = 4,0-4,5

Factorii climatici

SEMIFÂN Umiditate 40-60% pH-nu este criteriu

NUTRE}UL ~NSILOZAT PREG| TIT PENTRU FURAJARE

COMPOZI}IA MATERIALULUI VEGETAL

Pierderi la recoltarea direct\ Pierderi prin ofilire

Umiditatea

Aerul (O2)

Con]inutul ̀ n glucide solubile

Capacitatea tampon Dimensiunea toc\turii

Pierderi prin suc scurs

Pierderi marginale

Pierderi prin fermenta]ie

TEME :

1. Care sunt procesele biochimice din timpul însilozării ?

2. Care sunt factorii care condiţionează o bună însilozare?

3. Care sunt tehnologiile specifice de însilozare la: porumb,

rădăcinoase, graminee perene cultivate, leguminoase

perene?

4. Care sunt tipurile de silozuri?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel Gh., 1984 – Pajişti intensive. Editura Ceres,

Bucureşti.

2. Bărbulescu C. şi colab. ,1991 - Cultura pajiştilor şi a

plantelor furajere. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1983 - Păşunile mulţilor înalţi.

Editura Ceres, Bucureşti.

4. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987 - Pajiştile de deal din

România. Editura Ceres, Bucureşti.

5. Dumitrescu N. şi colab., 1979 - Pajişti degradate de

eroziune şi ameliorarea lor. Editura Ceres, Bucureşti..

6. Iacob T., Vîntu V., Samuil C., 1997 - Plante furajere -

tehnologii de cultivare. Ed. Junimea, Iaşi.

7. Iacob T., Vîntu V., Dumitrescu N. Samuil C., 1998 -

Îmbunătăţirea şi folosirea pajiştilor. Ed. “Ion Ionescu de la

Brad”, Iaşi.

8. Iacob T., Vîntu V., Samuil C., 2000 - Tehnologia producerii

şi conservării furajelor. Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.

9. Ionel Adrian, 1997 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere.

Editura Dosoftei, Iaşi.

10. Ionel Adrian, Vîntu Vasile, 1999 - Cultura pajiştilor şi a

plantelor furajere-îndrumar practic. Editura “Ion Ionescu de la

Brad” Iaşi.

11. Moga I. şi colab., 1996 - Plante furajere. Editura Ceres,

Bucureşti.

12. Moga I., 1993 - Cultura leguminoaselor perene. Editura

Ceres, Bucureşti

13. Motcă Gh. şi colab., 1994 - Pajiştile României - tipologie şi

tehnologie. Editura Tehnica Agricolă, Bucureşti.

14. Varga P. şi colab., 1973 - Lucerna. Editura Ceres,

Bucureşti.

15. Varga P., 1993 - Producerea furajelor - ghid practic. Editura

Ceres, Bucureşti.

16. Vintilă M., 1989 - Tehnologii actuale de însilozare a

nutreţurilor. Editura Ceres, Bucureşti.

17. Vîntu Vasile, 2002 – Posibilităţi de îmbunătăţire a pajiştilor

permanente degradate din Depresiunea Jijia-Bahlui. Ed. “Ion

Ionescu de la Brad”, Iaşi.

18. *** - Colecţia de reviste “Fourrages”

19. *** - Colecţia de reviste “Lucrări ştiinţifice ale ICPCP

Măgurele - Braşov”

20. *** - Colecţia de reviste “Lucrări ştiinţifice ale U.S.A.M.V.

Iaşi”

21. *** - Colecţia de reviste “Revue suise de agriculture”