POPESCU H., MOGOŞANU G.D.

ISTORIA FARMACIEIEd. Sitech, Craiova (2010)ISBN 978-606-11-0667-7

INTRODUCERE

Motto: Cunoaşterea trecutului este cea care iluminează mersul ştiinţei. Pe de altă parte, prezentul iluminează trecutul.

(Gaston Bachelard)

Ideea alinării unei suferinţe prin administratrea unui preparat s-a născut în mintea omului care a inventat primul leac. Câţi bolnavi s-au însănătoşit cu ajutorul medicamentelor? Despre penicilină s-a scris că, în primele trei decenii de utilizare, ea singură a salvat mai multe vieţi decât s-au pierdut în cele două războaie mondiale. Câte vieţi omeneşti vor fi salvat medicamentele de-a lungul mileniilor?

Cuvântul farmacie are trei înţelesuri : profesia preparatorului de medicamente, ştiinţa sa, precum şi instituţia cu spaţii şi amenajări corespunzătoare normelor de lucru.

Farmacia este una dintre profesiile care salvează viaţa.În Antichitate, necesitatea îngrijirii bolnavilor a generat formarea de vindecători,

dedicaţi cunoaşterii semnelor diferitelor suferinţe şi a leacurilor.Întâiul farmacist din istorie a fost unul dintre vindecători, căruia confraţii i-au

încredinţat prepararea remediilor, pentru că aveau prea mult de lucru, pentru că el era disciplinat, avea răbdare, îndemânare şi meticulozitate. A fost unul dintre sacerdoţii din templele Egiptului antic. Cu mai mult de 4000 de ani în urmă, în limba lor uitată, preparatorul de remedii s-a numit urmas. Simbolul său era un bărbat care ţine în mână mojarul cu pistil. Ca toţi marii preoţi din vremea faraonilor, înainte să înveţe secretele artei, urmasul era obligat să rostească un jurământ înfricoşător, prin care se lega să nu se îndeletnicească niciodată cu vin şi cu femei. Cuvântul urmas este primul termen înregistrat de istorie pentru a numi specialistul care se îndeletniceşte cu prepararea medicamentelor.

Templul din Luxor

Termenii farmacie, farmacist, derivă din cuvântul pharmakon. Cu 3000 de ani în urmă, în greaca veche, cuvântul însemna leac, remediu şi chiar otravă. Termenul apothiki, din aceeaşi limbă antică, era denumirea cămării în care medicul păstra medicamentele. Din el derivă Apotheke, cuvântul german pentru farmacie.

Cu timpul, apărarea şi redarea sănătăţii populaţiei diferitelor ţări a trebuit asumată de autorităţi. A devenit necesară întemeierea spitalelor şi a farmaciilor.

Prima farmacie din istoria lumii s-a înfiinţat la Bagdad, în anul 754. În Occident, prima farmacie s-a deschis la Neapole, în 1140. Cea dintâi farmacie de spital a fost înfiinţată sub domnia împăratului creştin Ioan Comnen, în Spitalul Pantocrator din Constantinopol, în anul 1135.

Cunoaşterea bolilor şi prepararea leacurilor s-au născut şi au evoluat împreună. Pharmacia soror medicinae est, a scris, acum un secol, la începutul tratatului său de farmacognozie, profesorul elveţian Alexander Tschirch.

Diferenţierea farmaciei de medicină a devenit necesară când cunoştinţele acumulate s-au înmulţit peste măsură. Între vindecători s-a produs diviziunea muncii şi a început specializarea în fiecare dintre cele două profesii. În anul 1240, la Parma, Frederic II Hohenstaufen, regele Siciliei, a dat întâia dispoziţie legală care a stabilit o distincţie între medici şi farmacişti. În ea se preciza că farmacistul prepară şi eliberează remediile prescrise de medic. De-a lungul secolelor, la intervale de timp mai mari sau mai mici, autorităţile din diverse părţi ale lumii au reluat tema şi au cerut, iar şi iar, respectarea unor norme asemănătoare.

Dominată de evoluţia doctrinelor medicale şi dependentă de progresele ştiinţei, istoria farmaciei cuprinde studiul evoluţiei artei preparării medicamentelor pe care le inventează şi – în egală măsură – istoria farmacistului ca producător, distribuitor de medicamente, analist şi consilier de sănătate, în raporturile sale cu profesiile înrudite şi cu publicul.

Izvoarele istoriei se află în mijloace de expresie durabile şi inteligibile. Izvoarele istoriei farmaciei se găsesc deci în inscripţii, documente şi însemnări, în cărţi, legende, gravuri, picturi şi sculpturi.

În acest caz, preistoria – lipsită de mijloacele de expresie durabile şi inteligibile – devine neglijabilă, chiar dacă deformările oaselor descoperite printre vestigiile sutelor de mii de ani şi trepanaţiile craniene reuşite acum patru-cinci milenii sunt veritabile

revelaţii despre vechimea luptei omului cu bolile.Strict dependentă de fenomenele din natură şi societate, înregistrând apariţia şi

evoluţia faptelor din propriul domeniu, farmacia traversează, la braţ cu medicina, toate epocile civilizaţiei. Ca urmare, istoria farmaciei îmbracă şi anumite caractere particulare diverselor secţiuni din fiecare epocă. În Antichitate prezintă specificităţi egiptene, babiloniene, indiene, chineze, elene, elenistice şi romane, în Evul Mediu poartă peceţi bizantine, occidentale şi islamice, în Renaştere înalţă flamurile propriilor sale revelaţii şi aşa mai departe.

Reaşezarea propriilor date în tablouri ample şi sugestive, în vederea ilustrării cuprinzătoare a fiecărei etape, necesită extinderea cunoaşterii până în domeniul analizei ideilor filosofice, religioase, artistice, al realizărilor tehnice şi al evoluţiei celorlalte ştiinţe, pentru descifrarea vieţii spirituale a fiecărei epoci şi înţelegerea spiritului vremii.

Istoria farmaciei este un capitol al istoriei ştiinţei. În acelaşi timp, încărcată cu nenumărate semnificaţii şi învăţături din lanţul său de şovăiri şi succese, este – de bunăseamă – una din părţile cele mai însemnate ale culturii profesionale a farmacistului. Este ştiinţa care dezvăluie relaţiile existente între tehnologia farmaceutică, farmacognozie, chimia farmaceutică, farmacodinamie, toxicologie, managementul şi marketingul farmaceutic, ca discipline de învăţământ.

Din punct de vedere moral, pentru binemeritată recunoştinţă, istoria farmaciei este datoare să caute, să redea şi să păstreze pentru eternitate şi informaţiile despre marile personalităţi care, de-a lungul secolelor, au contribuit cu geniul lor la întemeierea şi dezvoltarea farmaciei.

Egiptul antic. Urmas, preparatorul remediilor

Întâia civilizaţie urbană. Artă impunătoare şi gravă. Hieroglife. Ştiinţă empirică, tradiţională, convenţională, stagnantă.

Medicină renumită. Temple - spital. Medicii - sacerdoţi şi magicieni. Sacerdotul preparator de medicamente se numea urmas. Medicamente din plante, animale, minerale, excremente.

Ingrediente în părţi egale, măsurate în volume.Incantaţii la preparare. Farmacii de casă. Imhotep.

Tradiţia a blocat accesul spre noi deschideri.

Civilizaţia Egiptului antic, întâia între civilizaţiile timpurii, s-a dezvoltat în aproape trei milenii, între anii 3300 şi 525 î.Hr. Apoi a fost acoperită de nisipuri şi de uitare, mai

mult de două milenii. Tot ce se mai ştia din trecutul Egiptului şi tot ce mai putea fi văzut, devenise misterios şi greu de înţeles.

După anul 1822, în care Jean-François Champollion (1790-1832) a descifrat hieroglifele, Egiptul antic a uimit lumea. Egiptologia, care a devenit de atunci o pasionantă specialitate a istoriei, îl face mai uşor de abordat şi de înţeles. Istoria a reintrat în drepturile sale, iar scriitorii şi cineaştii au creat opere de excepţie, cum sunt romanele Faraonul de Boleslav Prus, Egipteanul de Mika Waltari, capitolul Isit din Adam şi Eva de Liviu Rebreanu, filmul Cleopatra cu actriţa Liz Tailor etc.

Cronologia Egiptului antic începe în jurul anului 3300 î.Hr., cu perioada thinită, a Imperiului timpuriu, ce durează cca 500 de ani, sub dinastiile I şi II.

Egiptenii au creat întâia civilizaţie urbană. Începuturile ei datează chiar din protoistorie şi reprezintă principalul factor care i-a imprimat accelerarea evoluţiei. Fazele dezvoltării civilizaţiei antice din Valea Nilului, sunt recunoscute de unii specialişti după numele oraşelor care au înflorit acolo, de la o etapă la alta, în ordinea : Thinis, Memphis, Theba, Luxor + Karnak, Sais.

Există şi două cronologii oficiale care fac posibilă studierea raţională a istoriei Egiptului antic. Una a adoptat sistemul dinastiilor, propus acum 2300 de ani de preotul egiptean elenizat Manethon şi alta se serveşte de sistemul imperiilor sau regatelor, propusă în secolul al XIX-lea de germanul Lepsius.

CRONOLOGIA EGIPTULUI ANTIC anul civilizaţia urbană sistemul imperiilor sistemul dinastiilor 3300 î.Hr. Thinis Imperiul timpuriu D. I-II2800 î.Hr. Memphis Vechiul imperiu D. III-VI2200 î.Hr. Theba Imperiul mijlociu D. X-XIV1600 î.Hr. Luxor, Karnak Noul imperiu D. XVIII-XX1100 î.Hr. Sais Imperiul târziu D. XXI-XXXI 332 î.Hr. epoca elenistică - - 30 î.Hr. romanii - -

Aglomerările urbane au impus de timpuriu perfecţionarea organizării sociale, diviziunea mai netă a muncii şi specializarea, evoluţia meşteşugurilor şi a artei, perfecţionarea tehnicii construcţiilor. S-au creat astfel condiţii care asigurau desfăşurarea normală a vieţii, apărarea colectivităţii, aplicarea unor măsuri igienice etc.

Organizarea societăţii se întemeia pe sistemul sclavagist, care – în cazul Egiptului antic – a rămas în faza primitivă, de sclavagism casnic, cu toată capacitatea sa de utilizare mai eficientă a forţei de muncă. Însă desigur, una din cauzele principale ale stagnării a fost piaţa de desfacere limitată.

Harta Egiptului antic

În fruntea clasei stăpânitoare se afla faraonul (împăratul), urmat de marii sacerdoţi, miniştri şi scribi. Puterea lor se întemeia pe armată. Restul societăţii, de fapt marea ei majoritate, se compunea din agricultori, păstori, pietrari, dulgheri, ceramişti, metalurgişti, sticlari, tăbăcari, berari, ţesători.

Cu trei milenii î.Hr., egiptenii inventaseră scrierea. Tot atunci stăpâneau tehnica de preparare a foliei de papirus, pe care nu o fragmentau în coli de anumite dimensiuni. Scrierile lor sunt aşternute pe papirusuri înguste şi lungi, care se păstrează rulate. Papirusul descoperit de egiptologul german Georg Ebers (1827-1898), pe o tarabă din piaţa de la Giseh, este lat de 30 cm şi lung de 20 m. Redactat pe la anul 1550 î.Hr., specialiştii îl consideră ca fiind de cea mai mare importanţă medico-istorică.

Activităţi într-un atelier de prelucrare a papirusului

Arta lor a fost tradiţională şi convenţională. Remarcabilă mai ales prin arhitectură şi sculptură, se prezintă ca o artă de idei, între care dominantă este ideea veşniciei, născută din credinţa neclintită în nemurirea sufletului. Arta oficială avea caracter religios şi funerar, era impunătoare şi gravă, maiestuoasă, demnă, severă, în deplină concordanţă cu cel mai frecvent motiv de inspiraţie – moartea.

Ştiinţa vechilor egipteni nu a depăşit caracterul empiric. În plus, ca şi arta, era dominată de tradiţii şi de convenţionalism.

Temple, piramide, mastabe, statui (Sfinxul, Scribul, Şeic-el-Beled, Nefertiti), obeliscuri, basoreliefuri, se prezintă ca viziuni ce tind spre eternitate. Covârşitoare prin dimensiuni şi desăvârşite prin simplitate, piramidele rămân cele mai mari şi admirabile creaţii ale arhitecturii Vechiului imperiu. Şi cum ziceau elinii : „totul pe lume se teme de scurgerea timpului şi numai piramidele egiptene bagă groaza în timp”.

Piramidele faraonilor Keops şi Kefren

În Egiptul antic, societatea avea o mare stabilitate. Faraonul era însăşi divinitatea pe pământ, patronul suprem al artelor şi meşteşugurilor. Prinţesele aveau drept de succesiune după soţi şi deveneau faraoni. Influenţaţi probabil de climatul intens magic, erau rafinaţi într-un stil aparte, în vestimentaţie, bijuterii şi cosmetice. Bine tratate, femeile încheiau contracte de căsătorie şi aveau drepturi egale în caz de divorţ. În păr purtau parfum, într-un con mic, picurător. Cochetăria lor se poate evalua după cântecul de dragoste scris pe un ciob din Giseh : „Vin ... să mă scald în faţa ta. Te las să-mi vezi farmecele prin cămaşa din cea mai fină pânză regească udată de apă ... Vino şi priveşte !”

Egiptenii luau în serios legile dreptăţii divine. Se îngrijeau de soarta supuşilor. Respectau un fel de contract social nescris, în virtutea căruia toţi contribuiau la îndeplinirea dorinţelor faraonului. Şi sclavii beneficiau de anumite drepturi.

Societatea era departe de a aspira la ceea ce s-a numit umanizarea zeilor, dar aprecia scrierile şi învăţăturile mai mult decât piramidele. Preoţii erau servitorii zeilor. Unii erau funcţionari şi administratori. Scribii, autori ai literaturii şi ai învăţăturilor, înşirau povestiri pe papirus, pentru delectarea postumă a defunctului. Tot ei scriau şi mesaje justiţiare.

Scribul

Medicii egipteni erau preoţi şi magicieni. Templele în care primeau, consultau şi tratau bolnavii erau un fel de spitale. Date obţinute din cercetări mai atente arată că existau şi alţi medici, diferiţi de cei aparţinând tagmei sacerdoţilor din temple. Mai erau şi medici laici, precum şi alţii consideraţi medicii-scribi.

Medicii antichităţii greceşti şi romane au luat ca model organizarea îngrijirii bolnavilor în templele din Egipt.

În terapeutica Egiptului antic se disting două categorii de medicamente : cele preluate din tratate de magie şi cele concepute de medici, după ideile şi experienţa lor. Dintre ingredientele medicamentelor derivate din magie, reţin atenţia excrementele de tot felul. Cele rezultate din experienţă se preparau din plante, animale şi minerale.

Egiptenii din antichitate făceau o distincţie între preparatorul de produse farmaceutice şi medicul curant.

Farmacistul se numea, în limba lor, urmas, aparţinea unei tagme superioare din clasa sacerdoţilor şi era simbolizat printr-un om ţinând în mâini mojarul cu pistil.

Ca preoţi şi magicieni, farmaciştii erau discipolii lui Toth, zeul sapienţial, inventatorul activităţilor intelectuale, deţinătorul tainelor magiei şi al reţetelor secrete cu care vindeca toate bolile, reprezentat prin pasărea ibis. În perioada elenistică, Toth a fost supranumit Hermes Trismegistos. Alchimiştii l-au declarat patronul lor spiritual şi inspiraţi de noul său nume, care înseamnă de trei ori cel mai mare, însemnările lor secrete au fost denumite hermetice.

Înainte de a fi instruiţi în secretele artei farmaceutice, urmasii erau obligaţi să jure, între altele, că nu se vor îndeletnici niciodată cu vinul şi cu femeile. Acele exigenţe au fost anulate mai târziu de faraonul Amenemhet I (1991-1962 î.Hr.), fondatorul Dinastiei a XII-a.

Toth (Hermes Trismegistos)

În temple erau anumite spaţii organizate ca laboratoare, în care lucrau urmasii. Pe pereţii lor erau scrise principalele reguli şi tehnici ale artei. În acele încăperi s-au găsit cuţite, mori manuale, mojare şi mensuri. Materiile prime, aşa-zisele droguri medicinale, se păstrau în cutii, vase de gresie şi lăzi etichetate cu denumirea fiecărui produs şi cu data. Medicamentele se eliberau contra cost, unele la cerere, altele numai cu reţetă.

S-au descoperit şi un fel de truse, considerate farmacii de casă. În Muzeul de Egiptologie din Berlin se află farmacia de casă şi de călătorie a reginei unuia dintre cei patru faraoni Mentuhotep, care au domnit în jurul anului 2000 î.Hr.

Imagini cu sculpturi reprezentând faraoni

În timpul preparării produselor farmaceutice, pentru a le înzestra cu puteri magice, miraculoase, urmasii pronunţau incantaţii asupra amestecurilor diferitelor ingrediente. Însă în acelaşi preparat asociau şi ingrediente cât de cât active, ceea ce a adus medicilor egipteni un renume de care s-au bucurat atât în lumea greco-romană, cât şi la curtea lui Darius I, regele perşilor.

Exemplu de remediu contra guturaiului, preparat cu o incantaţie şi contând pe administrarea unor ingrediente cât de cât active :

„Scurge-te coriza, fiul lui coriza, care sfărâmi oasele, care zdrobeşti craniul, care sfredeleşti creierul, care îmbolnăveşti cele şapte orificii ale capului, servitorii lui Ré şi adoratorii lui Thot. Iată, am adus un leac anume împotriva ta : laptele (unei femei) care

a adus pe lume un băiat şi gumă mirositoare”. (Papirusul Ebers – cca 1550 î.Hr.)Magia era considerată capabilă să transfere bolile, uneori transfera materie

sănătoasă, putea să aducă forţa unor cuvinte magice, să încarce apa cu virtuţi miraculoase, să vindece cu preparate excremenţiale.

Prin puterea magiei, transferarea bolilor însemna să mute suferinţa în animale. Spre exemplu, migrena urma să fie transferată în capul unui peşte (somn).

Când, în ureche se turna umoarea colectată din ochii sănătoşi ai unui porc, se urmărea transferul de materie sănătoasă, cu scopul de a înlocui pe cea afectată din ochii stinşi ai pacientului.

Puterea cuvintelor magice se invoca identificând bolnavul cu Horus (soarele), pe care astfel îl chemau în ajutor. În acelaşi scop, repetau incantaţii ale zeiţei Isis, iar în cazul unei înţepături de scorpion – incantaţiile lui Thot.

Într-un papirus din vremea lui Ramses II (cca 1250 î.Hr.), bolnavul care suferea de o rană la cap este numit Horus, „învingătorul propriului său tată Osiris”. „Este Horus, o, Doamne, stăpânul vieţii, care se apropie pe drept de casa tatălui său ! Ca nimeni, oricine ar fi, zeu sau zeiţă, spirit de bărbat sau de femeie, mort sau moartă, sau orice altă creatură vrăjmaşă, să nu fie în stare să se facă stăpân pe membrele cuiva, ale fiului oricărei femei, pentru a săvârşi ceva fatal sau vătămător”. Iar cu cerneală roşie, instrucţiuni pentru farmacist : „Se va pronunţa deasupra ghearelor unui şoim, sau a unei carapace de ţestoasă. Se vor fierbe şi se vor pune în ulei. Se va unge cu acesta un rănit, pe rănile sale. Nimic fatal sau vătămător nu-l va mai putea atinge. Un remediu sigur, care şi-a dovedit puterea de milioane de ori”.

Introducerea din Papirusul Ebers o invocă pe Isis, zeiţa tămăduirii, fecundităţii, naşterii, maternităţii, ocrotitoarea supremă a vieţii : „Tu, care eşti marea vrăjitoare, scapă-mă de toate relele şi bolile demonice şi mortale care se abat asupra mea !”

Alt leac era apa apa încărcată cu virtuţi magice, urmare contactului cu figurine vindecătoare sau cu formule sacre gravate pe statui lecuitoare.

Medicamentele excremenţiale : găinaţul de pelican, excrementele de crocodil, de hipopotam, de om (uscate şi pulverizate), de muscă, urina de copil, se utilizau la tratarea cataractei, la prognosticarea naşterii, la reducerea prolapsului uterin, la vindecarea hematuriei parazitare. Excrementele de muscă se administrau în alopecie, în caz de stagnare a creşterii genelor, în maladii ale sânilor, la confecţionarea unor bujiuri vaginale şi a unui medicament pentru liniştirea ţipetelor sugarului.

„Leac pentru a-i împiedica pe copii să ţipe tare : Un grăunte de opiu, cât excrementele de muscă de pe pereţi, se amestecă cu acestea; amestecul obţinut se bate; se dă copilului timp de patru zile; ţipetele încetează imediat ” (Papirusul Ebers).

Din diverse părţi de plante se obţineau ingrediente cât de cât active, în special din acacia, sicomor, curmal, mandragoră, roşcov, ienupăr, rodie, persea, smochin, ricin, castravete, pepene verde, pepene galben, colocintă, ţelină, usturoi, ceapă, mazăre, mac, căprişor, grâu, alac, orez, dura. Frecvent erau utilizate vin de struguri, vin de curmale, bere etc. Miezul de pâine servea ca masă pentru prepararea pilulelor.

În papirusul Ebers sunt înscrise reţete din care rezultă cunoştinţele lor despre efectele medicinale ale unor plante :

„Remediu pentru a libera pântecele şi a face să dispară boala din pântecele cuiva – seminţe de ricin. De mestecat şi de înghiţit cu bere, până ce iese tot ce este în pântece”.

„Remediu împotriva căldurii la anus şi la vezică – planta-ibu, sare, pepene verde, miere (în părţi egale). De frământat laolaltă, făcând apoi un supozitor care va fi pus în anus”.

Alte ingrediente active erau carnea proaspătă, carnea grasă, fierea (de bou, broască ţestoasă, capră, porc), ficat (de bou, de măgar), grăsime (de leu, crocodil, hipopotam, pisică, şarpe, ţap de munte, bou, gâscă, grangure), sânge (de măgar, bou, porc, câine, capră, şopârlă, liliac), lapte (de femeie, vacă, oaie), miere, ceară, peşti din Nil şi animale din bălţi.

Desen şi hieroglife pe un fragment de papirus

Mineralele lor active erau arsenic, aramă, mercur, aur, argint, alabastru, granit, natron (un carbonat de sodiu hidratat), ţiţei, asfalt, pulbere de piatră, de silex, crisocol sau colir verde (silicat de cupru hidratat), galenă sau colir negru (sulfură de plumb), sulf.

În chirurgie, medicii egipteni cunoşteau şi câteva reţete de anestezie. Local, pe plagă sau pe locul inciziei, presărau praf de marmură (piatră de Memphis), peste care picurau oţet. Rezulta dioxidul de carbon, cu efect de micşorare a sensibilităţii. Pentru efecte generale, administrau intern vin de palmier, precum şi preparate din mac şi din mandragora.

Medicina şi farmacia vechilor egipteni sunt dominate de îmbinarea credinţelor şi miturilor sacre cu date pe care le acumulaseră prin observaţii fine asupra produselor şi fenomenelor din natură. Într-o foate veche legendă sacerdotală se povesteşte că fructele de mandragora, aduse din Nubia, fuseseră oferite unei zeiţe în bere. Efectele psihotrope pe care le produc hiosciamina şi scopolamina, alcaloizii tropanici prezenţi în ele, sunt descrise, în legendă, cu toată exactitatea : zeiţa se ameţise, dădea semne de beţie, ochii îi deveniseră strălucitori şi nu mai era capabilă să vadă, la lumina puternică a soarelui care se înălţase.

Sfinxul şi piramida lui Keops

Egiptenii ştiau să prepare tot felul de forme farmaceutice : prafuri, poţiuni, pilule, colire, macerate, decocturi, soluţii în apă, în ulei şi în lichide alcoolice (bere), electuarii, unsori, uleiuri pentru masaj, cataplasme, emplastre, supozitoare, bujiuri vaginale, clisme, fumigaţii, inhalaţii.

Ingredientele se măsurau în unităţi de volum şi adeseori se amestecau în părţi egale. Ca operaţiuni farmaceutice, practicau zdrobirea, măcinarea, amestecarea, fierberea, răcirea, strecurarea prin textile.

Ruinile templului de la Abu-Simbel

Se ştie că medicii şi preparatorii de medicamente îşi exercitau arta după precepte elaborate şi transmise de medici vechi şi renumiţi, care le redactaseră ca texte sacre. Urmând acele învăţături, erau consideraţi cu totul nevinovaţi, dacă pacienţii lor sucombau. Când însă se abăteau de la textele sacre, îşi riscau viaţa. Condamnarea lor la moarte se întemeia pe credinţa că era ca şi imposibilă găsirea unei reţete sau conduite terapeutice mai bune decât cea aplicată vreme atât de îndelungată şi recomandată de cei mai buni specialişti.

Totuşi, în papirusurile medicale, în special în Papirusul Smith, redactat în preajma anului 1550 î. Hr., mulţimea de însemnări asupra cunoştinţelor practice,

empirice, arată marele interes pe care îl aveau ca observatori ai realităţii.Printre materiile prime medicinale cunoscute de egipteni din cele mai vechi

timpuri, se numără unele cu efecte reale, nete şi puternice, ca – de exemplu – rădăcina de mandragora, opiul, capsulele de mac, uleiul de ricin etc. În Materia Medica a lui Dioscoride, scrisă pe la anul 60 d.Hr., sunt recomandate aproximativ 80 de plante medicinale din flora Egiptului. De mai multe secole, medicii greci care se instruiau în Egipt, erau foarte apreciaţi. Se presupune că şi cei mai renumiţi dintre ei acumulau cunoştinţe înalte învăţând în templele-spital din Egipt, sub îndrumarea unor mentori foarte respectaţi. Se crede că însuşi Hipocrate, în cei 20-30 de ani de activitate ca medic peregrin, s-a instruit un timp în Egipt, înainte de a se dedica şcolii medicale din insula Cos. La fel se presupune că Dioscoride a reuşit să acumuleze cunoştinţe de medicină egipteană, ca medic al legiunilor romane, în timpul campaniilor din nordul Africii.

Farmacia – ca şi medicina din Egiptul faraonilor – a fost prea tare încorsetată în tradiţia instituită la începuturile sale, ceea ce i-a blocat accesul spre noi deschideri.

Lipsa de curiozitate şi poate mai mult lipsa de îndrăzneală i-au condus pe urmasi la pierderea multor ocazii de a cerceta şi de a se instrui.

În istoria Egiptului antic se află înscris Inhotep, primul medic cunoscut după numele său.

Astronom, arhitect strălucit, savant universal şi sacerdot, Imhotep pare să fi fost un medic excepţional dotat, care a trăit în perioada Thinită, în secolele al XXIX-lea şi al XXVIII-lea î.Hr.

La început a fost scrib, apoi a urcat toate treptele ierarhiei, până la aceea de sacerdot şi ministru.

Pentru faraonul Zoser (Djeser), a proiectat şi a condus construirea celei mai vechi piramide funerare, la Saqqarah, în jurul anului 2800 î.Hr. Structurată în trepte, piramida era destinată a îndeplini şi rolul de scară, pe care defunctul faraon trebuia să-şi înceapă urcuşul spre zeul solar Ré.

Imhotep a conceput şi reţeaua canalelor de irigaţie din zona riverană a Nilului, cu care se preîntâmpinau consecinţele secetei.

Ca medic, se consideră că a fost un vindecător celebru şi autorul unei cărţi sapienţiale pierdute.

A fost zeificat în secolul al V-lea î.Hr., ca vindecător. Statuile sale înfăţişează un preot, uneori studiind un papirus, alteori ţinându-l pe genunchi.

Imhotep

Într-o ultimă evaluare a datelor despre preparatorii de medicamente, se poate afirma că activităţile numeroase, interesante şi bine organizate ale urmasilor, ca cei dintâi farmacişti din istoria lumii, au fost dominate de tradiţii şi de convenţionalism, asemeni culturii, ştiinţei şi întregii civilizaţii din Egiptul antic. De aici a rezultat stagnarea timp de milenii, rămânerea la caracterul empiric al cunoaşterii şi tot de aici perpetuarea influenţei şi amestecului magiei şi al ritualurilor sacre în prepararea medicamentelor.

Mesopotamia şi primele femei farmacişti

Scriere cuneiformă pe tăbliţe de lut. Artă viguroasă, convenţională.

Construcţii de cărămidă. Hamurabi. Iarba vieţii. Buruiana zămislirii.

Plante medicinale. Boala sinonimă cu păcatul. Penitenţă purificatoare.

Sacerdoţi prezicători, descântători, vrăjitori, exorcişti, magicieni.

Medici sacerdoţi. Animism şi demonism. Pulberea de simpatie.

Unguentul armar. Descântece. Pazuzu – demonul febrei. Amulete.

Unguentele şi fardurile erau preparate numai de farmacişti.

Farmacişti femei. Strada vânzătorilor de droguri medicinale.

Informaţiile lui Herodot.

Mesopotamia, ţinutul fertil dintre Tigru şi Eufrat, lipsit de şiruri muntoase protectoare şi aflat astfel la discreţia tuturor năvălitorilor, a creat condiţii pentru dezvoltarea unei culturi specifice tot aşa de veche ca a Egiptului antic.

Harta Mesopotamiei

Prima populaţie care a lăsat urme de civilizaţie înaltă şi fermă, începând de pe la 3300 î. Hr., a fost aceea a sumerienilor, inventatorii cuneiformelor pe care le sceijeau pe tăbliţe de lut. În diferitele etape ulterioare, scrierea lor a fost preluată de alte popoare, cu limbi diferite, pentru a-şi păstra şi dezvolta culturile proprii. Reprezentând sunetele vorbirii, cuneiformele sumerienilor au îmbogăţit civilizaţia cu scrierea fonetică, superioară ideogramelor din scrierea cu hieroglife. În perioada sumeriană, ţinutul dintre cele două fluvii s-a aflat sub hegemonia mai multor cetăţi rivale. În ordinea atingerii unei dezvoltări superioare, s-au ridicat Kish, Uruk, Akkad şi Lagash.

CRONOLOGIA MESOPOTAMIEIa. 3300 î.Hr. Sumerienii 2400 î.Hr. Akkadienii 2000 î.Hr. Amoriţii 1600 î.Hr. Hitiţii 1400 î.Hr. Asirienii 600 î.Hr. Caldeenii 589 î.Hr. Perşii 312 î.Hr. Seleucizii

Cu timpul, supuşi de seminţii semitice războinice ca akkadienii pe la 2400 î.Hr. şi amoriţii către anul 2000 î.Hr., cultura lor mult mai avansată a dăinuit şi a ajuns la apogeu, în vreme ce declinul lor etnic a avut drept consecinţă o absorbţie

progresivă în elementul semit.Sub stăpânii cei noi, vechea aşezare a Babilonului a cunoscut o mare

strălucire, mai ales după anul 1800 î.Hr., sub Hammurabi (1792-1750 î.Hr.). Autoîntitulat zeul regilor şi rege al Sumerului şi Akkadului, Hammurabi a unificat partea de jos a ţinutului, în jurul Babilonului şi a fondat un vast imperiu, atât prin diplomaţie, cât şi prin cuceriri militare. În religie, l-a ridicat la rang de zeu suprem pe Marduk, divinitatea primitivă agrară a Babilonului şi l-a impus întregului imperiu. Administraţia centralizată creată de el a fost foarte eficientă, prin activitatea emisarilor lui, împuterniciţi să supravegheze întregul teritoriu. Hammurabi este cunoscut ca dătătorul primei colecţii de legi din istoria civilizaţiei. Codul lui Hammurabi, descoperit de arheologi în 1901 la Susa, este un text cuneiform scris pe o stelă de diorit. Între legile sale sunt remarcabile cele care precizează existenţa oamenilor liberi, semi-liberi şi sclavi, dezvăluind structura socială a ţării. La fel atrag atenţia prevederile care au favorizat progresul vieţii intelectuale şi artistice din Babilon.

Ruinele Babilonului

După 1600 î.Hr., regiunea a fost dominată de hitiţi, care deveniseră puternici prin minereul de cupru pe care-l exploatau şi prin ştiinţa prelucrării lui.

Pe la anul 1400 î.Hr. au intrat în zonă asirienii, care, după anul 700 î.Hr., mereu progresând, au devenit stăpânii putrnici ai cetăţii Ninive, ai Babilonului şi – de asemenea – forţa cea mai de temut a întregului Orient. La anul 650 î.Hr., regele lor Asurbanipal a adunat, a depozitat şi a organizat transcrierea tuturor operelor literare, religioase şi ştiinţifice, pe cca 24.000 de tăbliţe de lut, în biblioteca din Ninive, cea dintâi mare bibliotecă din lumea antică.

Anterior anului 600 î.Hr., apoi timp de un secol, un alt popor, caldeenii au creat şi dezvoltat al doilea regat al Babilonului. Statul lor, cu o strălucire nouă, a durat până la cucerirea persană din anul 539 î.Hr., când Ninive şi alte cetăţi au fost pustiite şi apoi acoperite de nisipuri, timp de 2500 de ani.

Zigurat

Sumero-babilonienii au creat o cultură timpurie, care a excelat prin originalitate, atât în scrieri, cât şi în arte.

Primele lor construcţii mari, palate şi temple, sunt clădite din cărămidă. Pereţii sunt foarte groşi, pentru a susţine bolta, inventată de ei. Introducerea pietrei de calcar în fundaţii a fost realizarea asirienilor, pe la anul 1400 î.Hr. Ferestrele lipsesc, pentru a nu diminua rezistenţa construcţiei. Zidurile lor sunt verticale. Închiderea în partea superioară dă clădirii forma de zigurat, care este un turn în trepte.

Sculptura are caracter realist şi sobru. Statuile sunt scunde şi pline de vigoare. Urmând această manieră, femeia a fost exclusă din tematică. Rarele excepţii au trăsături virile şi vulgare. Ca şi la egipteni, întreaga sculptură e dominată de convenţionalism şi de o imobilitate hieratică.

Una din cele mai cunoscute statui este Regele Gudea, supranumit Arhitectul din Tello. Monarhul stă înţepenit pe tron, ţinând pe genunchi o planşetă, pe care se află o riglă şi un condei.

Abundente sunt basoreliefurile enorme cu regi, divinităţi, genii înaripate, combinaţii fantastice de oameni şi animale sau păsări, atrăgătoare totuşi prin îmbinarea proporţionată, prin realism şi nobleţe.

Regii, ca şi sclavii, au o expresie a corpului convenţională, impasibilă, indiferentă şi străină. Doar gesturile sunt diferite. Convenţionalismul artei lor s-a născut din prejudecata pudoarei : nu vedeau şi nu puteau să reprezinte nudul, iar îmbrăcămintea greoaie este exagerat tratată, dăunătoare expresiei artistice.

Redarea animalelor atinge perfecţiunea, în capodopere ca Leoaica rănită, care îşi dă sfârşitul împunsă de săgeţi şi de o suliţă ce-i rupe şira spinării. Sângerând se îndoaie dureros şi încă ridicată pe labele din faţă, îşi înalţă capul cu gura larg deschisă strigându-şi chinul.

Basorelief sumero-babilonian

Sculptura sumero-babilonienilor nu avea scop artistic. Era oficială, epică, patriotică şi religioasă. Frumosul n-a fost idealizat. Convenţionalismul figurilor făcea ca regii să se deosebească de supuşii lor numai prin dimensiunile exagerate şi prin cantitatea operelor în care erau reprezentaţi.

Între valorile cultural-artistice sumero-babiloniene se remarcă Epopeea lui Ghilgameş, Legenda lui Adapa, Poemul despre Etana şi mitul despre facerea lumii.

Epopeea lui Ghilgameş redă fantasticele fapte de vitejie ale unui erou hotărât să-i facă nemuritori pe supuşii săi oferindu-le Iarba vieţii, să le aducă pacea şi fericirea. Ghilgameş era 2/3 zeu şi 1/3 om, sau – în altă variantă – un conducător al cetăţii Uruk de pe la anul 2800 î.Hr.

Adapa, fiul unui zeu cu o sumeriană şi deci muritor, s-a urcat în locaşul celest al zeilor, de unde a izbutit să se întoarcă, după ce a străbătut abisul. Şi pentru că reuşise să cunoască toate tainele universului, i-a învăţat pe oameni cum să lucreze pământul şi să-şi procure hrana.

Poemul despre regele Etana narează o ascensiune a eroului spre cer, până la zei, pe spatele unui vultur, pentru a aduce reginei sale Buruiana zămislirii. Foarte realistă este imaginea pământului şi mării, micşorându-se treptat pe măsura ascensiunii până la dispariţie, în timpuri în care omul era atât de departe de a zbura.

Mitul cu caracter liturgic, consacrat celei de a doua faceri a lumii, după Potop, era recitat o dată pe an, de marele preot al templului zeului Marduk, primăvara, la sărbătoarea Anului Nou.

Vechimea şi dimensiunile lor aşează aceste opere înaintea tuturor creaţiilor literare ale Antichităţii şi ale omenirii în general.

Poarta cu boltă, a templului zeiţei Iştar

Din punctul de vedere al istoriei farmaciei, este remarcabilă credinţa în miraculoasele Iarba vieţii şi Buruiana zămislirii, în puterile binefăcătoare ale plantelor.

În Mesopotamia, oamenii erau supuşi zeilor, iar boala era sinonimă cu păcatul. Maladia trecea drept pedeapsă divină şi numai purificarea prin penitenţă putea aduce vindecarea păcătosului. De aceea, vindecarea era lăsată în seama sacerdoţilor, între care se puteau deosebi prezicători, descântători, vrăjitori, exorcişti, magicieni şi medici.

Sacerdoţii prezicători erau astrologi, care îşi formulau profeţiile citind în stele, dar şi haruspici, pricepuţi să citească viitorul cercetând măruntaiele vietăţilor sacrificate pe altarele zeilor.

Sacerdoţii descântători, vrăjitori, exorcişti sau magicieni nu interveneau decât în bolile care treceau drept fenomene supranaturale. Şi nu erau puţine. În celelalte cazuri, dacă cei din jurul bolnavului nu puteau să-i aplice un tratament, sfatul lor era să se adreseze sacerdotului medic.

Gândirea şi sensibilitatea sumero-babilonienilor erau dominate de animism şi demonism.

Conform concepţiei animiste, fiecare din obiectele şi fenomenele naturii poseda un spirit, o forţă vitală şi intelectuală.

Când substanţa spirituală imaginată de animişti, se afla în pericol de volatilizare din organismul uman în urma unor maladii, se proceda la înlocuirea ei, cu ajutorul unui medicament aducător de forţă vitală şi intelectuală.

Magicienilor caldeeni şi colegilor lor egipteni li se datorează primele cunoştinţe despre un remediu animist rămas în terapeutică milenii de-a rândul. Remediul, numit Pulbere de simpatie, a supravieţuit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea d.Hr. Se credea că Pulberea (pudra) de simpatie avea puterea de a închide şi vindeca de la distanţă orice rană, chiar de la mare distanţă şi chiar în absenţa bolnavului. Compoziţia remediului era păstrată în mare taină. În plus, mai era necesar să fie la îndemână puţin sânge de-al bolnavului, iar vindecătorul să aibă el însuşi capacitatea de a emana fluidul binevoitor, fără de care, virtuţile produsului nu dădeau întotdeauna rezultate. În lipsa unei picături de sânge, era suficient un veşmânt pătat de sânge sau de puroi din rană, sau măcar un obiect care fusese în contact cu rana. Ideale erau spada sau cuţitul care provocaseră

nenorocirea. Pudra de simpatie trebuia presărată pe sânge, pe veşmintele pătate, sau pe armă de către vindecătorul care emana fluidul uman, ideea ce ar fi decurs din dorinţa de bine, atât de puternică, încât, ca o influenţă supranaturală, să fuzioneze cu virtuţile balsamice ale pudrei şi să vindece plaga.

Cele mai vechi ingrediente ale secretului remediu erau firele muşchiului vegetal din genul Usnea, recoltat din cranii umane, caolin de Armenia şi pulbere de mumie egipteană. Grăsimea de ursoaică a fost inclusă în reţetă mult mai târziu, când preparatul a avut o variantă numită Unguent vulnerar şi încă una ca Unguent armar.

Sacerdoţi la patul unui bolnav

Pulberea de simpatie a atins apogeul celebrităţii sale pe la mijlocul secolului al XVII-lea d.Hr. Atunci îşi găsise şi apărători care încercau să-i dea o explicaţie în acord cu credinţele din vremea lor. Unul dintre ei a fost Nicolas Papin, unchiul cunoscutului Denis. În 1657, el a scris chiar un tratat, întitulat De pulvere sympathetica dissertatio. Succesul acelei iluzii a fost asigurat de credinţa în existenţa unei aşa-numite simpatii universale, de unde venea însuşi numele remediului, de cunoştinţele primitive despre magnetism, de publicitatea care se făcea cazurilor care s-ar fi vindecat şi netratate, precum şi de misterul legat de natura preparatului.

Demonismul, cealaltă concepţie antică, se întemeia pe credinţa că originea unei boli era în posibilitatea ca un demon să pună stăpânire pe om.

În concordanţă cu demonismul, medicamentul era şi el locuit de un spirit, care dacă era mai puternic, putea să alunge spiritul bolii.

Între demonii de care era plină religia sumero-babilonienlor, se află şi Pazuzu, demonul febrei. Într-o sculptură în bronz, demonul Pazuzu este reprezentat ca un om, cu figura făcând o strâmbătură îngrozitoare, cu degete terminate cu gheare, cu picioarele îngroşându-se sub genunchi până devin oribile labe, de asemenea cu gheare. De spate îi sunt prinse patru aripi mari, orientate două în sus şi două lungindu-se în jos, solidare cu braţele şi cu spinarea.

Sacerdoţii descântători confecţionau din lemn, aluat, ceară sau lut, chipuri de demoni, pentru a le arde în timpul unor ceremonii magice, cu scopul de a

învinge spiritul rău din trupul bolnavului.Conform textelor de pe tăbliţele de lut, descântecele rostite în timpul

ceremoniei de alungare a demonilor sunau cam astfel :

“ Zburaţi, zburaţi ! Plecaţi departe, departe ! Întoarceţi-vă, plecaţi, fugiţi ! Răutatea voastră să dispară ca fumul spre cer ! De trupul lui (numele bolnavului) îndepărtaţi-vă ! Din trupul lui (....) plecaţi ! Din trupul lui (....) ieşiţi ruşinându-vă ! De la trupul lui (....) aleragţi ! În trupul lui (....) să nu vă întoarceţi ! De trupul lui (....) să nu vă apropiaţi ! Spre trupul lui (....) să nu veniţi ! Trupul lui (....) să nu-l mai chinuiţi ! ” 

Vrăjitorii din Evul Mediu rosteau în descântecele lor cuvintele neînţelese hilka, beşa !, care au fost regăsite peste tot, în incantaţiile asiro-babiloniene, cu înţelesul dispăreţi, ruşinaţi-vă !

În demonism au originea multe expresii, precum : “ îl apucă frigurile “, “ l-a doborât boala “, “l-a trântit la pat “.

Scrierea cuneiformă Tăbliţă de lut

În aceeaşi concepţie, fie ţinute în casă, fie purtate pe corp, obiectele stăpânite de spirite bune, cunoscute sub numele de amulete, puteau apăra casa şi oamenii, ţinând la distanţă demonii.

Este sigur că mesopotamienii aveau farmacişti. Ca şi la egipteni, cu prepararea remediilor se îndeletniceau unii dintre sacerdoţi. În special unguentele şi fardurile erau preparate exclusiv de farmacişti. Foarte avansat şi original pentru acel timp îndepărtat apare faptul că farmaciştii lor erau uneori femei.

O amplă scriere pe trei coloane, cunoscută cu titlul Tăbliţa lui Nabû-Leû, dovedeşte că prepararea medicamentelor avea la bază o lungă tradiţie. Tăbliţa

înşiră în prima coloană peste 150 de preparate vegetale, indică partea utilă care se prelucra din planta medicinală şi regulile de recoltare. În coloana a doua, e scrisă boala în care se administrează, iar în coloana a treia – prepararea şi modul de administrare.

FRAGMENT DIN TĂBLIŢA LUI NABǗ-LEǗColoana I Coloana II Coloana III . Colţ de malţ împotriva se macină şi se bea. tusei cu ulei şi cu bere . Rădăcină de împotriva se pune pe dinteiarba ursului durerilor de dinţi .

Foarte importantă este şi observaţia că din acele tratate şi tăbliţe lipsesc ritualurile şi incantaţiile referitoare la demoni.

Sumero-babilonienii utilizau în reţetele lor cca 250 de materii prime vegetale, 180 de produse animale şi 120 de minerale. Multe aveau denumiri intraductibile, fie că erau secrete, fie fanteziste, iar înţelesul lor s-a pierdut.

În prescripţiile lor utilizau ca ingrediente obişnuite răşina asa-foetida, bradul, caisa, capsula de mac, ceapa, chimionul, cimbrul, haşişul, mandragora, măselariţa, mirtul, muştarul, opiul, părul, salcia, smirna, şofranul, usturoiul etc. Aveau reţete în care prescriau aproape oricare parte din corpul animalelor sălbatice sau domestice, dar mai ales creier, ficat, testicule. Prelucrau şi administrau, ceară, grăsimi animale şi vegetale, lapte, miere etc. Din regnul mineral foloseau sarea de bucătărie, salpetrul, argile, prafuri alcaline preparate din cenuşile unor plante, prafuri calcaroase şi silicioase etc. Ca vehicule utilizau apa, berea şi vinul de palmier. Mai întrebuinţau şi ingrediente din flora şi fauna unor teritorii străine.

Spre deosebire de contemporanii lor egipteni, care măsurau ingredientele în volume şi frecvent le prescriau în părţi egale, asiro-babilonienii le cântăreau. Balanţele destinate activităţii farmaceutice au fost destul de precise, luând în considerare faptul că cea mai mică subunitate de greutate avea mai puţin de o jumătate de miligram.

Reţetele lor conţin prea multe ingrediente şi polipragmazia face neinteligibilă raţiunea recomandării multora dintre cele cunoscute. Rezultate din observaţii atente, medicamentele lor asigurau succesul unor tratamente, din care succes au profitat atât astrologia, cât şi magia.

Formele farmaceutice prescrise mai frecvent erau infuzii, poţiuni, unguente, supozitoare, clisme, cataplasme, fumigaţii.

Poţiunile amare, fumigaţiile fetide şi drogurile excremenţiale sunt considerate rezultate ale demonismului.

Mesopotamienii erau renumiţi în toată lumea orientală, pentru priceperea cu care utilizau plantele în domeniul farmaceutic şi în parfumerie. Cu extracte medicinale, făceau un mare comerţ. După anul 1800 î.Hr., sub domnia lui Hamurabi, în oraşul Sippar pare să fi existat o stradă a vânzătorilor de droguri medicinale.

Denumirile akkadiene ale multor plante medicinale au ajuns până în

timpurile prezente, prin intermediul grecilor şi romanilor.Pe de altă parte, marele Herodot (484-425 î.Hr.), într-un fragment din

renumitele sale Istorii, relatează un comportament foarte diferit de cunoştinţele adunate din tăbliţele de lut, cu privire la medicina de acolo : “... în Babilonia, pe bolnavi ei îi scot în mijlocul pieţelor, deoarece nu au medici. Trecătorul se apropie de cel suferind şi amândoi stau de vorbă, discutând despre boala celui în cauză ; cel care s-a apropiat poate a suferit el însuşi cândva de aceeaşi maladie ca şi cel care zace, sau a văzut-o manifestându-se la altcineva. Astfel oamenii discută cu bolnavul şi îi recomandă aceleaşi mijloace cu ajutorul cărora s-au vindecat ei înşişi de o boală asemănătoare, sau au văzut cum s-au tămăduit alţii. Nu-ţi este îngăduit să treci pe lângă bolnav şi să taci din gură, fără să te interesezi de boala de care suferă”.

Relatarea lui Herodot despre inexistenţa medicilor în Mesopotamia trebuie privită ca verosimilă. Scrierea lui nu se referă la cetatea Babilonului, ci la Babilonia. Informaţiile par primite de la contemporanii săi. Revăzând cronologia locurilor, se poate constata că nu prea departe de timpul în care a trăit Herodot, ţara dintre Tigru şi Eufrat fusese cucerită şi pustiită de oastea lui Cirus. De aproape un secol, se afla sub stăpânirea perşilor. Relatând la timpul prezent, Herodot arată cum se trata populaţia de rând din Babilonia, în epoca sa, valorificându-şi ea însăşi cunoştinţele tradiţionale despre boli şi despre resursele naturale medicinale. Despre medicii din Mesopotamia se găsesc referiri şi în legile din Codul lui Hamurabi, redactat în anul 1680 î.Hr. Una dintre legi prevede dispoziţii referitoare la onorariul şi la responsabilitatea profesională a chirurgilor babilonieni.

Existenţa medicinii şi a preocupărilor de farmacie în Mesopotamia este confirmată cu mult înainte de epoca Istoriilor lui Herodot, de nenumăratele tratate medicale, dintre care, cele mai cunoscute se află pe tăbliţele de la Nippur, scrise pe la anul 2100 î.Hr.

India antică, şcoli medicale, brahmanii preparatori de remedii

Dravidienii. Iranienii vedici. Religia lui Zarathustra. Darius I. Alexandru. Dinastia Maurya. Budismul.Vrăjitori şi vraci, ritualuri

şi reţete magice. Plante medicinale eficiente. Preparate vegetale descântate. Indienii vedici - idei ştiinţifice, metodologie evoluată, explicaţii raţionale. Mai puţin loc pentru supranatural.Alimentaţie dietetică. Animism. Şcoli de medicină, durata şapte ani. Medicul -

vaidya. Medicul pelerin - kaviraj. Brahmanii prepară medicamentele rostind formule magice. Transfer de cunoştinţe

vedice spre Occident, dar nu o influenţă reală.

În jurul anului 3000 î.Hr., în sudul peninsulei India şi în Ceylon s-au făcut cunoscuţi dravidienii, mai multe populaţii de limbă tamilă. Civilizaţia lor s-a răspândit în toată peninsula şi în Afganistan.

Dravidienii s-au remarcat prin creşterea animalelor, navigaţie fluvială şi schimburi economice cu Mesopotamia. Au inventat roata olarului, au realizat mari construcţii din cărămidă, precum şi canalizări pentru apă curentă. Oraşele lor mai importante au fost spre vest, Mohenjo-Daro şi Chandu-Daro în Afganistan, Harappa în Pakistan.

Ruinele oraşului Mohenjo-Daro Ruinele oraşului Harappa

După un mileniu, au început să câştige teren arienii sau indo-iranienii preistorici, intrând prin răsăritul teritoriului. Unii dintre ei erau iranienii propriu-zişi sau perşii, care cu timpul s-au organizat la vest de peninsulă. Ceilalţi, cunoscuţi ca iranienii vedici, au ajuns să domine întreaga peninsulă pe la 1500 î.Hr. şi să se impună cultural şi religios, propagând aşa-numita lor ştiinţă, veda.

Pe la anul 550 î.Hr., s-a dezvoltat religia clasică iraniană, fondată pe baza ideilor lui Zarathustra (Zendavesta).

În anul 520 î.Hr., tertoriul din nord-vestul peninsulei, numit Pundjab, a fost cucerit de perşii lui Darius I. În anul 326 î.Hr., Alexandru Macedon, învingându-l pe legendarul Por-împărat, şi-a condus armatele spre răsărit până dincolo de Ind.

În sfârşit, în anul 315 î.Hr., regele Chandragupta (313-289 î.Hr.) a rezistat armatelor generalului macedonean Seleucos I Nikator şi a fondat întâiul imperiu indian cunoscut. Chandragupta şi-a aşezat capitala în valea Gangelui, la Pataliputra şi a fondat Dinastia Maurya, care a stăpânit India până în anul 185 î.Hr. Regele Asoka (264-226 î.Hr.) a extins imperiul indian în întreaga peninsulă, cu excepţia extremităţii sudice. Asoka s-a convertit la budism, apoi prin numeroase edicte a predicat şi a impus noua ideologie locuitorilor din întregul imperiu.

Dravidienii credeau că bolile sunt produse de forţe supranaturale. Vrăjitorii şi vracii dravidieni cunoşteau ritualuri şi reţete magice, pe care le combinau cu preparate vegetale descântate. Multe din plantele întrebuinţate de ei în scopuri medicinale s-au dovedit eficiente şi au fost menţinute în terapeutica modernă.

Regele Asoka

CRONOLOGIA INDIEI ANTICE cca. 3300 î.Hr. Dravidienii

2000 î.Hr. pătrunderea arienilor 1500 î.Hr. Iranienii vedici, hinduismul 1200 î.Hr. Rig-Veda 550 î.Hr. religia lui Zarathustra 520 î.Hr. Perşii

Buddha (560-480) 326 î.Hr. Alexandru cel Mare 315 î.Hr. Dinastia Maurya 264 î.Hr. Asoka

budismul – ideologie oficială

Leii lui Asoka

În jurul anului 1500 î.Hr., iranienii vedici au impus în peninsulă hinduismul, care venerează 3562 de zei din care 33 fundamentali, precum şi cele patru Vede. Conform cu Rig-Veda, în ordinea normală a lumii, societatea are patru caste : Brahma, Ksatrija, Vaişina şi Şudra. Brahmanii studiază Vedele, se sacrifică pentru ei şi pentru alţii, fac şi primesc daruri. Ksatrijii apără poporul, dăruiesc, fac sacrificii, comerţ şi împrumută bani. Vaişinii cultivă pământul. Cei din Şudra servesc celelalte caste.

Urmând această ordine, fiecare sat hindus este înconjurat cu un zid circular şi un

drum exterior, paralel cu zidul. Alte două drumuri se intersectează în centrul aşezării şi separă sectoarele atribuite castelor. Castele nu se amestecă şi drumul exterior este singurul pe care se circulă pentru a merge de la o castă la alta. Fiecare îşi cunoaşte locul şi îşi face datoria. În intersecţia din centru se află smochinul bătrânilor satului.

În Vede se desluşesc unele idei ştiinţifice şi o metodologie destinată să explice raţional fenomenele naturale. În medicină, Vedele lasă mai puţin loc supranaturalului. Cunoştinţele ştiinţifice se referă la aştri, boli, plante medicinale şi alimentaţia dietetică.

Atharva-Veda şi fragment din Rig-Veda

În Ayur-Veda este un aforism despre medici, conform căruia „Oricine cunoaşte numai o singură ştiinţă nu poate aspira să ajungă maestru în acea ştiinţă; medicul trebuie să cunoască multe ştiinţe pe lângă cea medicală....”

În centre mari, precum Nalada şi Taksasila, au înfiinţat şcoli de medicină şi de perfecţionare în diverse domenii.

Medicul urma şapte ani de şcoală şi se numea vaidya. Medicul care devenea pelerin, se numea kaviraj. Mai târziu, în Europa, Hipocrate, Dioscoride ş.a. au fost şi ei medici pelerini (medici vagantes), în special pentru a se instrui.

În textele vedice, prin credinţa în „forţa organică”, circulantă în organism prin canale misterioase este prezent animismul. Considerată suflul divin sau spiritul, „forţa organică” este o constituentă a naturii, ca şi cele cinci elemente : vântul, focul, apa, pământul şi spaţiul eteric. Continuând aceeaşi gândire, iranienii vedici credeau că din spirit derivă intelectul, care, combinându-se cu cele cinci elemente, dă simţurile noastre.

Religia clasică iraniană răspândită în India pe 550 î.Hr., se întemeia pe o teologie dualistă, iar omul era dator să întărească puterea lui Ahura-Mazda, zeul binelui, pentru a diminua şansele răului întruchipat de Ahriman. Un text din religia lui Zarathustra se referă la medic, precizând că lecuieşte cu ajutorul cuvântului, al ierburilor şi al cuţitului.

Buddha

Hinduismul a fost reformat de Sakya Muni supranumit Buddha (560-480 î.Hr.), care a formulat doctrina budistă. Propunând renunţarea la orice dorinţă, proclamând nonviolenţa şi urmărind să instaureze triumful dreptului asupra forţei, budismul a creat condiţiile pentru unificarea întregii peninsule.

După anul 264 î.Hr., sub domnia regelui Asoka, s-au înfiinţat azile-spital şi grădini cu plante de leac, iar populaţia a crescut la 50 de milioane.

Prin secolul I î.Hr., hinduismul a dezvoltat yoga, o tehnică de meditaţie şi de concentrare mintală spre interior, destinată să aducă gradual conştiinţa în extazul mistic în care eul individual se contopeşte cu Spiritul universal.

În hinduism, brahmanii stăpâneau secretele magiei, ale creşterii fecundităţii şi succesului în dragoste, puteau ghici sexul unui prunc înainte de a se naşte.

Rostind formule magice, brahmanii preparau medicamentele, le administrau şi ştiau dacă un bolnav se va însănătoşi. Preparau infuzii, prafuri, electuarii, unguente, pilule, spălături interne şi mai ales erine, când contemporanii lor dinspre apus nu prea administrau medicamentele pe mucoasa nazală. Ca vehicule foloseau frecvent uleiul de susan etc. Foloseau în reţetele lor plante ca ajowanul (Carum copticum, bogat în timol), piperul, cardamomum, amarele Andrographis paniculata şi Ophelia chirayta (comparabilă cu Gentiana), tamarindul ca laxativ, apoi rodie, mac, usturoi, muştar, trestie de zahăr, scorţişoară. Aconitul era considerat calmant hepatic. În scrierea medicului Susruta sunt menţionate mai mult de 700 de plante laxative, tonice, calmante, revulsive, colorante, condimentare etc. Dintre minerale, mercurul administrat intern era afrodisiac şi extern – topic. Ca antidoturi, contra muşcăturilor de şerpi administrau Rauwolfia, iar contra ciumei – bezoarul de Goa – concreţiunile din stomacul unor capre.

Fructe de Carum copticum Fructe de Elettaria cardamomum

Expansiunea persană din secolele al VI-lea şi al V-lea î.Hr., la vest până în lumea elenă şi la est până în India, a făcut posibile unele contacte între medicina indiană şi cea greacă. În textele hipocratice, piperul şi unele reţete indiene arată transferul unor cunoştinţe vedice spre Occident, dar nu o reală influenţă, iar evoluţia celor două lumi va fi paralelă în ştiinţele medicale.

Johann Martin Honigberger

Îndepărtată, misterioasă şi plină de curiozităţi, civilizaţia din India a provocat interesul multor europeni.

Mircea Eliade (1907-1988), în nuvela Secretul Doctorului Honigberger, a redat cu mult talent aventura indiană a eroului cu acelaşi nume, care a descoperit cum să devină invizibil. Pentru istoria farmaciei este interesant de ştiut că, originar din Braşov, doctorul Johann Martin Honigberger a trăit între anii 1795 şi 1869. Înainte de a deveni celebru, a urmat singurele sale studii în farmaciile din Braşov şi Bistriţa. Existenţa sa l-a condus prin Europa, Asia Mică, Egipt, Siria, precum şi prin în Lahore şi Kasmir, în trei etape, de-a lungul mai multor ani. După ce a fost medicul de succes al domnitorului indian Gulab Singh şi a devenit maharajah, a publicat la Viena, în 1851, cartea aventurilor sale ca medic peregrin şi autodidact, întitlulată Fructele Orientului (Früchte aus dem Morgenlande oder Reise-Erlebnisse).

China antică, farmacopee originală, yi-shen

Tehnică avansată. Ştiinţă empirică, fără perspective. Daoismul şi confucianismul. Shan Nong Ben Cao (Farmacopeea lui Şan-Nong).Yi-shen – farmacist. Controlul calităţii materiilor prime medicinale.

Clasificarea remediilor : inofensive, utilizabile cu grijă şi otrăvitoare.

Doze terapeutice pentru săruri de mercur, arsen, plumb ş.a.Numeroase plante binefăcătoare. Vraci şi vrăjitori.

Viziune raţională asupra lumii. Nimic transcendent şi inexplicabil.

Asemănări cu ştiinţa indiană.

Motto :A studia şi a nu gândi este o risipă. A gândi şi a nu studia este periculos.

(Confucius)

Chinezii sunt singurul popor însemnat care şi-a început evoluţia în aceeaşi ţară pe care o locuiesc şi astăzi.

China a intrat în istorie în jurul anului 2000 î.Hr., când a fost invadată frecvent de nomazi veniţi din nord. Pe la jumătatea mileniului, în plină epocă a bronzului, chinezii descoperiseră tehnica preparării ceramicii albe, ţesutul etc. În secolul al XIII-lea î.Hr., China a fost ocupată de mongoli, din care s-a ridicat o linie dinastică. Limba chineză, în care cuvintele sunt monosilabice, s-a cristalizat după anul 1066 î.Hr., sub cea de a III-a dinastie. În epoca următoare, în China s-a format o numeroasă clasă cultivată.

Harta Chinei

În secolul al V-lea î.Hr., chinezii erau poporul cel mai avansat al lumii, din punct de vedere tehnic, sub aspectul răspândirii pe un teritoriu foarte întins, probabil şi numeric. Organizaea politică timpurie a chinezilor s-a datorat unităţii geografice şi izolării de celelalte regiuni civilizate. Orientarea socială proprie le-a fost favorizată de importanţa agriculturii, pe care au dezvoltat-o incomparabil mai mult decât creşterea vitelor şi navigaţia. Preponderenţa producţiei agricole, lipsa schimburilor maritime şi absenţa unor popoare vecine la fel de civilizate, nu au permis o dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a sclavagismului până la nivelul atins în Occident.

În secolul al III-lea î.Hr., au început construirea Marelui Zid, ca o măsură de apărare împotriva hunilor.

Marele Zid

Cu puţin înainte de era creştină, chinezii dezvoltaseră matematica, astronomia, medicina etc. Totuşi, ştiinţa lor nu a progresat pe măsura cunoaşterii tehnice. În primul secol creştin, au inventat hârtia. Ei au inventat roaba, restaurantul ca loc pentru mâncare şi întâlnire, apoi praful de puşcă şi tiparul, au dat valoare şi strălucire prelucrării mătăsii, porţelanului şi jadului.

CRONOLOGIA CHINEI ANTICE cca. 2000 î.Hr. primele invazii ale nomazilor

1300 î.Hr. Mongolii1066 î.Hr. Dinastia a III-a, limba chineză 550 î.Hr. daoismul 480 î.Hr. confucianismul 400 î.Hr. yang şi yin, elixirul vieţii 350 î.Hr. yi-shen (farmacognost, farmacist) 221 î.Hr. Marele Zid, unificarea Chinei 150 î.Hr. Shan Nong Ben Cao

Încă din antichitate, chinezii au avut o viziune raţională asupra lumii. Pentru ei, nimic nu era transcendent şi inexplicabil. Totuşi, limitaţi strict la observaţii practice, metoda lor nu i-a condus dincolo de nivelul ştiinţei empirice.

Deoarece nu au trecut la etapa superioară care necesită experiment şi verificare, nu au ajuns la concluziile care devin definiţii, nu au făcut pasul spre ştiinţa propriu-zisă. Din acest punct de vedere, există mai multe analogii între ştiinţa chineză şi cea indiană, decât între ştiinţa indiană şi cea occidentală.

În China antică au fost elaborate daoismul şi confucianismul, doctrinele filosofice specifice Extremului Orient.

În jurul anului 550 î.Hr., un fost arhivar imperial, pe nume Lao-Tzî a elaborat daoismul. Cartea scrisă după dictarea lui Lao-Tzî se întitulează Dao-de-jing, ceea ce înseamnă Cartea despre dao şi acţiunea sa.

Dao este considerat principiul ordinii necesare în univers. Conform daoismului, omul trebuie să fie modest, cufundat în introspecţie şi pasiv, idealul său fiind retragerea din viaţa socială.

Între altele, dorind să descopere ierburile nemuririi, daoismul a stimulat căutarea unor noi remedii.

Ceva mai târziu, confucianismul recomanda supunerea, omenia şi curajul.Confucius (Kung-Fu-tseu), descendent al unei familii princiare, a trăit între anii

551 şi 479 î.Hr. El a ocupat înalte funcţii oficiale, la curtea suveranilor Lu din statul Song (actuala provincie Shan-dong. În anul 496 î.Hr. a început un exil de 13 ani, în care timp a călătorit. A revenit la suveranii săi, iar după alţi 4 ani şi-a încheiat viaţa. Ca învăţat foarte renumit, a avut vreo 3000 de elevi. Aforismele, discursurile şi ideile înregistrate de elevii săi constituie lucrarea Lun-Yu (Convorbiri) este organizată în 20 de secţiuni şi singura din cele 5 cărţi ale confucianismului clasic, la care Confucius a colaborat direct.

Mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem filosofic, confucianismul se întemeiază pe interesul practic, mai mult decât pe determinarea teoretică.

În confucianism, natura este impregnată de esenţa divină, celestă, din care derivă şi natura umană.

Ideea care a generat confucianismul a fost imaginarea unui sistem de guvernare care să asigure ordinea în societate. Confucius a fost adversar al revoltelor populare, recomanda poporului supunere faţă de conducători, iar conducătorilor grijă faţă de popor. A dorit răspândirea învăţăturii în popor şi a întemeiat prima şcoală particulară din antichitatea chineză.

Conform doctrinei lui Confucius, buna înţelegere între oameni şi ordinea socială se realizează prin desăvârşirea interioară a individului şi prin înţelegerea necesităţii structurilor sociale şi culturale, ideal care se împlineşte prin respectarea riturilor, obiceiurilor şi tradiţiilor din cele mai îndepărtate vremuri. Pe acest sistem s-a construit respectul ierarhic în familie şi societate, respectul pentru învăţătură şi învăţaţi, pentru binele public.

Virtuţile admirate de Confucius rămân pietatea filială, respectul de frate, loialitatea, fidelitatea, iubirea şi curajul. Însă virtutea cardinală rămâne ren, principiul iubirii între oameni.

Confucius a fost gânditorul care a influenţat covârşitor civilizaţia Extremului Orient antic. Confucianismul s-a răspândit din China până în Coreea, Indochina şi Japonia, ca şi budismul.

După o evoluţie de trei secole, confucianismul s-a transformat treptat într-o doctrină religioasă.

Confucius

Cunoştinţele despre medicament s-au dezvoltat empiric. Farmacia chineză a atins un prim apogeu în secolul al doilea î.Hr., de la finele căruia datează Shan Nong

Ben Cao (Farmacopeea lui Şan-Nong), cuprinzând 365 de remedii. În Farmacopeea lui Şan-Nong sunt înscrise 230 de produse obţinute din plante, 89 din regnul animal şi 46 de minerale. Printre produsele vegetale cunoscute în acel timp se află iarba de Ephedra, rădăcinile de Ginseng şi frunzele de Ginkgo. După toxicitatea lor, remediile din Farmacopeea lui Shan-Nong erau grupate în trei categorii : inofensive, utilizabile cu un anumit discernământ şi otrăvitoare.

Se crede că datele din Shan Nong Ben Cao sunt mai vechi cu 1-2 secole, din timpul în care legendarul împărat Shan-Nong a fost considerat descoperitorul plantelor cu virtuţi terapeutice şi adorat ca zeu al medicinii, iar cartea sa a devenit manual oficial.

Valoarea acestei scrieri se explică prin cucerirea unor cunoştinţe mai temeinice despre efectul plantelor tămăduitoare, graţie înfiinţării cu 2-3 secole mai înainte, a unei profesii foarte interesante pentru istoria farmaciei. Personajul se numea yi-shen şi avea datoria de a verifica personal calitatea fiecărei materii prime medicinale cu care urma să prepare reţetele. În prezent, aceste verificări revin expertizei farmacognostice şi farmacistului analist.

Farmaciştii Antichităţii chineze ştiau să prepare colire, decocturi, emplastre, infuzii, mixturi, paste, pilule, prafuri, soluţii, sucuri de plante, unguente.

Rezultă că începând din secolul al IV-lea î.Hr., farmacistul din China antică se numea yi-shen, dar prezenţa şi priceperea lui nu a însemnat dispariţia vracilor şi a vrăjitorilor.

Hangzhou - Lacul de Vest

Magia vindecătoare din China antică a dat naştere unei concepţii bizare despre existenţa principiilor antagoniste yang şi yin. Lui yang (cel luminat) îi corespund numeroase lucruri şi noţiuni, dar şi sexul masculin. Lui yin îi corespund întunericul, celelalte noţiuni, numerele impare şi – bineînţeles – sexul feminin. De aici o serie de deducţii despre legături stranii, oculte, care ar exista între diverse obiecte, fenomene, fiinţe, organele corpului etc, iar ca urmare – ideea căutării înverşunate a apei vieţii (elixirul vieţii), devenită foarte rentabilă alchimiştilor, în Evul Mediu european.

Urmărind această idee, au stabilit cantităţile active terapeutic ale unor substanţe minerale. Asemenea cantităţi se numesc în prezent doze terapeutice. Cu secole înaintea elaborării farmacopeilor pe principii galenice, farmacia Chinei antice precizase aceste cantităţi pentru unele săruri de mercur, arsen, plumb ş.a. Probabil că la obţinerea acestor date au contribuit şi cei şapte împăraţi care şi-au găsit sfârşitul otrăviţi cu pilule de nemurire. Ei au făcut parte din dinastia Than, care a dat Chinei 22 de împăraţi.

Farmacia Chinei antice rămâne apreciabilă în istoria medicamentului, prin selecţionarea unui mare număr de plante cu adevărat binefăcătoare.

De-a lungul secolelor, originalitatea civilizaţiei chinezilor au stârnit curiozitatea europenilor. Medicina lor tradiţională este renumită şi încă prea puţin cunoscută lumii.

Spătarul Nicolae Milescu şi coperta operei sale

În secolul al XVII-lea, Spătarul Nicolae Milescu (1636 - 1708), întors dintr-o misiune diplomatică în China, în lucrarea Descrierea Chinei a scris : “Ei au tipărit multe cărţi despre medicină şi despre multe alte meşteşuguri, iar cât priveşte pe cel al tămăduirii, acesta este la ei mai presus decât al doctorilor noştri ... Ei au multe cărţi doctoriceşti în care sunt descrise şi desenate tot felul de ierburi, rădăcini şi pietre ...În spiţerii se vând foarte multe rădăcini de leac, dintre care unele nu se găsesc în Europa.”

Grecia antică

Preelenii. Practici mistico-magice, zei, vrăjitori, tălmăcitori de vise. Umanizarea zeilor. Hygeea, prima farmacistă din istorie. Elenii.

Secolul lui Pericle. Aristotel – definiţia, demonstraţia, ştiinţa. Naşterea raţionalismului occidental. Iatros - medicul, farmacistul şi

chirurgul. Iatrion, apothiki. Pharmakon - medicament şi otravă. Rhizotomi, pharmacopoles, migmatopoles, myropoles. Influenţa şcolilor ioniene. Şcoala din Cos. Eliberarea de religie şi magie. Hipocrate - măsuri dietetice, medicamente naturiste, plante

medicinale. Jurământul lui Hipocrate.

Epoca Preelenă şi Epoca Elenă sunt cele două etape mari ale istoriei antice a

Greciei. Epoca Preelenă, a început pe la 2600 î.Hr. şi de-a lungul ei, succesiv, mai multe populaţii s-au aşezat în teritoriu. A doua, aproximativ între 600 î.Hr. şi 300 î.Hr., a fost Epoca Elenă în care poporul rezultat din amestecul multelor şi diferitelor neamuri şi-a afirmat geniul capabil să dea naştere trăsăturilor spiritului european.

Epoca Preelenă, cu valuri de năvăliri, cu două milenii de manifestări ale spiritului războinic, a început în insule, cu civilizaţia minoică, numită astfel după regele Minos.

Triburile egeo-cretanilor care migraseră din Asia Mică pe la anul 2600 î.Hr., trăiau din pescuit, jafuri şi piraterie. Viaţa lor era salubră, dar mediocră şi chiar meschină. Navigatori limitaţi la cabotaj, făceau un negoţ mărunt, între insule. Erau superstiţioşi şi încrezători în amulete, semne ale animismului. Au trecut secole până la unirea triburilor unei insule sub un singur şef, pe care să-l urmeze în expediţii de jaf, pe continent, pentru aur, femei şi produse.

Regele Minos a trăit în jurul anului 2000 î.Hr. În palatul său din Cnossos, construit cu deschideri largi, frescele şi statuetele revelează o artă naturistă, plină de candoare, cu aspiraţii decadente. Femeile aveau decolteuri exagerate, rochii cu volane şi farduri. Civilizaţia minoică s-a sfârşit, pe la anul 1100 î.Hr., sub avalanşa dorienilor.

Pe continent, în nord-estul Peloponezului, spre anul 2000 î.Hr., s-au afirmat micenienii. Ei şi-au înzestrat cetatea Micene cu ziduri ciclopice şi sculpturi viguroase, precum Poarta cu Lei. Ceramica lor este împodobită cu imagini de plante, cu spirale şi curbe. Anterior anului 1200 Î.Hr., Agamemnon, regele din Micene, a condus atacul împotriva Troiei.

În jurul anului 1500 î.Hr., au venit din Tesalia aheii, care s-au stabilit la nord de Golful Corint şi în Ahaia, partea nordică a peninsulei Peloponez.

În jurul anului 1200 î.Hr., dorienii, porniţi din Carpaţi, i-au izgonit pe ahei spre sud, silindu-i să se concentreze în Ahaia.

Templu doric Homer

Pe la 1100 î.Hr., dorienii au declanşat două evenimente mari, cu urmări durabile : marea colonizare şi sfărşitul vechilor civilizaţii locale.

Expansiunea dorienilor, colonizarea ţărmurilor Mediteranei, pornită de marinarii lor, a provocat un transfer de populaţie până în sudul Franţei. Vechile civilizaţii locale ajunse sub lut, în uitare, sunt cunoscute ca Evul Mediu Elen.

Dorienii au întemeiat Sparta şi militarismul extrem, apoi timp de şase secole şi-au lovit şi hărţuit vecinii, provocând ruinare economică neîntreruptă, cruzime şi înapoiere. Ei au introdus în artă stilul geometric. Arhitectura lor sobră, puternică şi severă a inventat ordinul doric, considerat masculin, în care coloanele templelor sunt

groase şi capitelurile simple, trapezoidale. În epoca lor, pe la 850 î.Hr., au trăit marii poeţi Homer şi Hesiod.

În jurul anului 700 î.Hr., au năvălit dinspre nord ionienii, ocupând Atica, Eubeea (Evia), alte insule şi vestul Asiei Mici. Ionienii au întemeiat Atena, au inventat aristocraţia, apoi democraţia. Au fondat colonii pe ţărmurile Mediteranei de vest şi ale Mării Negre. Arhitectura lor este graţioasă, feminină. În ordinul ionic, coloana este subţire, iar capitelul ornat cu volute.

Medicina şi farmacia din Epoca Preelenă au fost încorsetate în practici mistico-magice, tradiţionale şi religioase.

În practicile mistico-magice se apela la zei, vrăjitori şi tălmăcitori de vise. Zeii tămăduitori erau Apollo – soarele, Artemis – luna, şi Asklepios. Apollo era invocat cu cântece magice numite paiane, după zeul ahaic Paian,

medicul zeilor olimpieni. Visele nefaste, aducătoare de boli, nu se mai împlineau, dacă erau povestite lui Apollo, la răsăritul soarelui. Artemis le vindeca pe femei, dacă nu-şi trădau castitatea, dacă nu erau trufaşe sau infidele.

Vrăjitorii tămăduitori rosteau incantaţii, de la care se aşteptau miracole.Tălmăcitorii de vise prevesteau suferinţe grele sau uşoare, influenţaţi adesea de

cuantumul onorariului pe care-l primeau. Când prevesteau moartea, ofereau spre consolare exemple ca Antigona, Andromaca sau Electra, care şi ele muriseră.

Asklepios era patronul practicilor tradiţionale şi religioase. În aventurile din secolul al XI-lea î.Hr., povestite în Iliada, Asklepios era un prinţ din Tricca, medic foarte priceput, pe care centaurul Chiron îl instruise în tainele vindecării cu ierburi. A fost declarat zeu abia în secolul al VI-lea î.Hr. În acţiunile sale era ajutat de cele trei fiice : Hygeea, Panakeia şi Akeso. Hygeea era cunoscătoarea artei păstrării sănătăţii şi preparatoarea medicamentelor, iar Panakeia era a-toate-vindecătoarea. Diferite alte feluri de asistenţă primea de la Akeso, de la Mahon – patronul chirurgilor şi de la Epione, alintătoarea.

Ca preparatoare de medicamente, Hygeea, deşi doar o legendă, este prima farmacistă al cărui nume a intrat în istorie. În mitologie este reprezentată de o tânără cu veşminte greceşti clasice, ţinând în mână un castron în care îneacă un şarpe.

Templele închinate lui Asklepios în Tricca, Epidaur, Cos, Cnidos, Atena, Pergam, funcţionau ca nişte spitale, probabil după model egiptean. Erau construite în locuri salubre, în apropierea unor izvoare, erau dotate cu instalaţii balneare şi de gimnastică. Bolnavii erau supuşi unui ritual care începea cu baie obligatorie, ofrande, rugăciuni, posturi şi purificare cu fumigaţii pentru care aprindeau ramuri de ienupăr. Medicaţia empirică bazată pe ierburi şi rădăcini, precum şi masajele făcute cu pricepere, asigurau tratamentelor o oarecare eficienţă.

Cunoscând practicile magice şi religioase, ritualurile de igienă corporală, medicaţia empirică şi necesitatea ambianţei psihoterapeutice, medicii din temple se considerau urmaşii lui Asklepios şi sunt numiţi asklepiazi. Cunoştinţele lor aveau originea în cea mai serioasă medicină homerică, anterioară invaziei doriene. Asklepiazii îi desconsiderau pe vrăjitorii tămăduitori. Pentru că nu se amestecau cu ei, constituiau două lumi distincte, care nu comunicau între ele. Ţinând în mare taină cunoştinţele lor rituale şi empirice, asklepiazii au fost o confrerie secretă, până la sfârşitul secolului al V-lea, când a învins în medicină raţionalismul promovat de şcolile filosofice ioniene şi mai ales de Şcoala din Milet.

După trecerea celor aproximativ 2000 de ani, în care triburile egeo-cretane s-au amestecat cu valurile de ahei, ionieni şi dorieni, pe la anul 600 î.Hr. s-a născut poporul elen (în latină grec), care, în următoarele trei secole, a dat naştere unei originale spiritualităţi, avansată şi durabilă.

CRONOLOGIA GRECIEI ANTICEanul (aprox) epocile evenimente majore unele personalităţi

Epoca Preelenă2600 î.Hr. Egeo-cretanii Minos 2000 î.Hr. Micenienii 1500 î.Hr. Aheii 1200 î.Hr. Dorienii colonizarea - prima expansiune 1100 î.Hr. Sparta 800 î.Hr. Hesiod, Homer 700 î.Hr. Ionienii Atena 600 î.Hr. formarea poporului elen Thales, Pitagora

Epoca Elenă 500 î.Hr. secolul lui Pericle 400 î.Hr. Sparta Hipocrate, Herodot 323 î.Hr. Macedonenii imperiul - a doua expansiune Aristotel, Teofrast

Epoca Elenă a început pe la anul 600 î.Hr. cu intrarea în scenă a noului popor şi a durat până spre anul 300 î.Hr., când, a doua mare expansiune, a declanşat Elenismul, cunoscuta epocă a răspândirii geniului grec în largul teritoriu al imperiului creat de Alexandru cel Mare.

Epidaur - Stadionul Epidaur - Amfiteatrul

Splendoarea geniului grec a ieşit la lumină în artă. Creaţiile artistice ale grecilor au reprezentat frumosul, iar nu – ca în Orient – somptuosul care distanţează şi înspăimântă. Geniul grec i-a adus pe zei printre oameni.

Elie Faure constată că istoria Greciei antice, deşi măcinată aproape fără pauză de războaie, este înveşmântată într-o neasemuită splendoare, de ficţiunea plastică şi poetică, devenită posibilă după umanizarea zeilor. Prin zeii pe care i-a creat, geniul grec a dat pe faţă pornirile înspăimântătoare ale unei lumi de negustori şi piraţi, comedianţi,

retori, sclavi, proxeneţi şi politicieni. Zeii lor nu sunt, ca ai iranienilor vedici, fatalităţi elementare, ca naşterea, moartea, mareele, anotimpurile, mişcarea astrelor, nişte entităţi de instinct, irezistibile. Sunt entităţi psihologice, monştri perfect conştienţi, făcuţi după chipul şi pe măsura omului. Zeus şi Ares, Atena şi Afrodita, Hermes şi Hera, câteodată admirabili prin curaj şi autoritate, de cum e vorba să-şi potolească pasiunile sunt nişte desfrânaţi autentici, rând pe rând vicleni şi cruzi, mincinoşi, răzbunători, mişei, sadici adesea şi neghiobi pe deasupra. Nu pare a fi niciun neajuns în aceasta, de vreme ce sunt oameni. Dar atunci se naşte întrebarea : cum de au trecut drept zei atâta vreme? Dacă în final geniul grec nu este decât un relativ omenesc, el este un absolut elenic şi deocamdată european. Şi rămâne de explicat cum o asemenea perfecţiune a putut să izvorască dintr-o asemenea abjecţie. Pe de altă parte, misterul universal scapă spiritului grec, pentru că el îl îngrădeşte în limitele raţiunii. Acest lucru se observă cel mai uşor în arta elenă care, fiind cea mai puţin misterioasă din câte se cunosc, este misterul artei. Ea este în contradicţie radicală cu principiul adânc al artei însăşi, care constă în a imagina pentru noi o lume interioară vie, care se îmbată cu o iluzie atotputernică, şi de a da o imagine a acestei lumi, care să nu fie reprezentarea exactă a lumii noastre exterioare. Orice simbolism îi este străin. Este naturalistă. Şi dacă, în dorinţa sa de absolut realizabil, ea înfrumuseţează natura, o face în sensul îngust în care aceasta a învăţat-o. Ea nu transpune, nu stilizează, nu schematizează, nici chiar nu rezumă. Exprimă în mod perfect. Împinge splendoarea fizică a vieţii, fizică, doar atât, până la limita indiciilor formale pe care viaţa i le-a revelat. Spune totul, cum nu se va şti spune niciodată mai bine, şi nici, fără îndoială, la fel de bine, dar nu sugerează aproape nimic. Iată dece e incomparabilă şi limitată. Este antropomorfică, dar nu antropocentrică. Limitând expresia pe care o dă lumii, la reprezentarea obiectului, perfecţionat printr-un studiu atent, îşi interzice să caute în omul însuşi mijloacele de a lărgi lumea şi de a-i spiritualiza la infinit şi în mod inepuizabil aspectele. Se pare, de altfel, că a făcut cotitura în momentul în care a ajuns, cu Fidias, culmea neasemuită a idealismului său naturist pe care forţa lui Fidias o impune succesorilor lui ca pe o limită raţională a cărei depăşire o interzice. Morala şi raţiunea înving, în secolul al V-lea, spre binele mulţimilor, poate, şi al explorării drumului unic pe care politica şi ştiinţa au apucat în cele din urmă. Dar aceasta, în detrimentul beţiei grandioase care dă celei mai umile forme ieşite din mâinile sculptorului din Egipt, China sau Hindustan, privilegiul de a părea că aparţine întotdeauna unui ansamblu invizibil care ne depăşeşte şi ne înconjoară şi ale cărui unde subtile o pătrund neîncetat.

Spiritualitatea elenă a dat naştere umanismului, pasiunii şi ştiinţei, a creat democraţia, filosofia, teatrul şi olimpiadele, a reinventat literatura, arhitectura, sculptura şi pictura. În şcolile ioniene din Atena, Milet, Colofon, Mitilene, Chios şi Megara s-au născut filosofia şi ştiinţa greacă, atât de strălucitoare.

Socrate

În Epoca Elenă, al cărui apogeu a fost Secolul lui Pericle, Grecia a dat lumii o pleiadă de genii : Empedocle, Democrit, Socrate şi Platon în filosofie, Thales şi Pitagora în matematică, Herodot, Tucidide şi Xenofon în istorie, Aristotel şi Teofrast în biologie, Hipocrate în medicină, Eschil, Sofocle, Euripide şi Aristofan în teatru, Miron, Fidias, Praxitele şi Lisip în sculptură.

În secolul al V-lea î.Hr., medicii greci formaţi în tagma asklepiazilor se diferenţiaseră în civili, militari şi princiari. Indiferent de categoria căreia aparţineau, toţi se bucurau de libertate intelectuală. În Cnidos, Cos, Rhodos, Crotona, Cirene, Chios, Cition, medicii din templele lui Asklepios s-au organizat în cercuri profesionale. De-a lungul timpului, cercurile au evoluat, iar în secolul al IV-lea î.Hr. s-au transformat în şcoli medicale.

Încă din secolul al VI-lea î.Hr., strălucirea ştiinţei civilizaţiilor egipteană şi mesopotamiană a apus treptat, umbrită de ştiinţa elenă, ale cărei progrese surprinzătoare se îmbinau cu o concepţie mult mai profundă, mai abstractă şi mai raţională despre menirea şi esenţa cunoaşterii.

În Epoca Elenă s-a făcut trecerea la medicina raţională, sub influenţa şcolilor filosofice ioniene, în care s-a născut raţionalismul occidental.

Începutul a fost făcut de Şcoala din Milet, în spiritul căreia au fost educaţi mulţi gânditori, printre care şi Hipocrate, devenit medic independent.

În Grecia antică, medicul se numea iatros. El întrunea în aceeaşi persoană medicul, farmacistul şi chirurgul. Localul în care executa intervenţii chirurgicale şi prepara medicamente se numea iatrion, iar cămara în care păstra medicamentele se numea apothiki.

În apothiki erau cutii de medicamente, amfore, vase de decantare, retorte, recipiente ceramice, flacoane pentru sucuri, cântare şi greutăţi. În istoria farmaciei, grecii au fost cei dintâi care au utilizat cântare şi greutăţi, spre deosebire de urmasii Egiptului care măsurau ingredientele în volume.

Activitatea medicilor era multiplă şi de aceea aveau famuli, adică ajutoare, care erau fie elevi învăţăcei, fie sclavi pentru muncile manuale.

Ajutaţi de famuli, medicii preparau apozeme, poţiuni, sucuri vegetale, pastile purgative, mixturi, paste, pilule, unguente, emplastre, pomezi oculare, gargarisme, fumigaţii.

Pentru cultivarea unor plante medicinale, medicii aveau, pe coline însorite, grădini pe care le irigau. Medicii recoltau personal frunzele, florile şi rădăcinile binefăcătoare. Cu timpul au lăsat în grija ajutoarelor acest efort, ceea ce, peste secole, a dus la confuzii şi la decăderea calităţii remediilor.

În Grecia antică, plantele spontane de interes medicinal erau recoltate de rhizotomi, tăietorii de rădăcini, care le vindeau în pieţe, în magazine sau medicilor. Aristotel însuşi a fost în tinereţe rhizotom. Unii dintre ei deveniseră cunoscuţi prin reclama pe care şi-o făceau. Eudemos din Chios se declara mâncător de Helleborus. Trasias din Mantino şi elevul său Alexias ofereau cucută şi mac, asigurându-şi clienţii de moarte fără dureri. Cartea Rhizotomikon a fost scrisă pe la anul 360 î.Hr., de către Diocles din Carystos, care era şi autorul unei anatomii. Rhizotomii făceau comerţ şi cu alifii şi oficiau ritualuri ermetice, ca cele inspirate de efectele rădăcinilor de Mandragora.

Pharmakon însemna medicament şi otravă. În pieţe erau pharmacopoles – vânzătorii profani de leacuri şi otrăvuri,

migmatopoles – vânzătorii de mixturi cosmetice şi myropoles – vânzătorii de parfumuri.Metodele riguroase de observaţie şi clasificare, propuse de Aristotel în tratatele

sale de ştiinţe naturii, au exercitat o influenţă decisivă asupra farmaciei. Aristotel – părintele zoologiei şi Teofrast – părintele botanicii au promovat cunoaşterea ştiinţifică a principalelelor resurse ale preparatorilor de medicamente.

În secolul al V-lea î.Hr., elenii au elaborat primele noţiuni clare despre necesitatea metodei pentru cunoaşterea ştiinţifică. Este vorba despre conceptul care impune verificarea datelor şi explicarea fenomenelor observate. În secolul următor, Aristotel a explicat clar că definiţia şi demonstraţia sunt singurele metode adecvate ştiinţei. Concepţiile metodologice ale lui Aristotel au la bază faptul că noţiunile universale cu care va opera definiţia şi care vor constitui principiile demonstraţiei rezultă din senzaţii. Modul de a concepe cercetarea ştiinţifică pleacă de la obiecte percepute prin simţuri, într-o ascensiune care, prin clasificări şi generalizări, conduce, pas cu pas, spre adevăratul domeniu al ştiinţei, care rămâne cel al conceptelor.

Aristotel (384-322 î.Hr.), fiul unui medic de la Curtea Macedoniei, pe nume Nicomah, a urmat la Atena Academia lui Platon, a deschis o şcoală la Assos, s-a mutat la Mitilene, apoi a fost preceptorul lui Alexandru Macedon. În anul 334 î.Hr. a deschis la Atena Lykeionul, şcoala peripatetică devenită rivala Academiei lui Platon. Cele 47 de scrieri ale sale, în 400 de cărţi – tratate de istorie naturală, politică, poetică, logică şi fizică – l-au consacrat ca cel mai de seamă reprezentant al enciclopedismului antic şi creatorul necontestat al limbajului filosofic.

Se consideră că Aristotel a schimbat soarta lumii şi că omenirea trăieşte astăzi în logica lui Aristotel.

Ştiinţa grecilor antici, pe de o parte s-a eliberat de religia şi de magia mereu prezente în preocupările Egiptului şi ale Orientului, pe de altă parte s-a ridicat deasupra preocupărilor practice. Nu mai este o sumă de cunoştinţe empirice, nu mai caută pur şi simplu să utilizeze, ci doreşte să înţeleagă faptele pe care le înregistrează şi adevărurile pe care le pătrunde.

În măsura în care este explicativă şi ontologică, ştiinţa este o creaţie a geniului grec. Şi dacă se consideră că aceste două trăsături sunt esenţiale, se poate afirma că şltiinţa s-a născut în Grecia. Progresele ei rapide reprezintă răsplata meritată a ambiţiei sale dezinteresate şi a ţelurilor ei teoretice.

La Şcoala din Cos, medicina şi farmacia, ale căror origini se aflaseră în practicile sacrale ale tămăduitorilor şi în vrăjitorie, au ajuns la concepţii teoretice pe cât de originale, pe atât de fecunde.

Hipocrate din Cos (460-370 î.Hr.) a fost iatrosul genial care până la vârsta de 50 de ani a profesat câte 2-3 ani în multe cetăţi de pe ţărmurile Mediteranei, ca medic peregrin. Se presupune că ar fi fost şi în Egipt, în templele lui Imhotep. Apoi s-a afirmat în Şcoala din Cos, aflată în contradicţie cu Şcoala din Cnidos a asklepiazilor.

Hipocrate Scrierile lui Hipocrate Jurământul lui Hipocrate

Cu acumulările din propria experienţă şi cu forţa libertăţii intelectuale, Hipocrate a devenit autorul celor mai eficiente polemici pentru despărţirea medicinii de zei, de magie şi de mister. Ştiinţa şi raţionamentele sale au declanşat trecerea de la explicarea magico-religioasă la cea pur raţională a sănătăţii şi bolilor. Ideile lui, tratate în 58 de lucrări, scrise în 73 de cărţi, constitiue celebrul Corpus Hippocraticus, una dintre marile capodopere ale Antichităţii.

Hipocrate, fiul lui Heraclide şi elevul lui Herodicos din Selymbria, provenea dintr-o familie care, în trei secole, a dat şapte medici cu numele Hipocrate. În istoria universală este considerat o mare personalitate. Practician remarcabil, excepţional înzestrat şi savant de mare clasă, a fost capabil să realizeze sinteze grandioase. El a instituit necesitatea observării atente a debutului şi simptomelor bolii, fără o clipă de delăsare, ceea ce înseamnă medicina clinică. După el, în organism există patru umori : sângele, flegma, fierea galbenă şi fierea neagră. Răspunzătoare de stările : cald, rece, umed şi uscat, umorile corespundeau elementelor primordiale : foc, aer, apă şi pământ. Hipocrate considera organismul un tot unitar, sănătatea – o stare de echilibru între cele patru umori, iar boala – disproporţia umorilor. Predominenţa uneia sau alteia dentre umori definea tipurile temperamentale : sangvinic, flegmatic, coleric şi melancolic. În terapie, excludea aproape total magia, medicamentele excremenţiale şi animale. El recomanda măsuri dietetice şi medicamente naturiste, cu efecte reale diuretice, purgative, astringente, febrifuge, stomahice, hipnotice. În scrierile lui sunt recomandate 236 de plante. Bazată pe teoria celor patru umori şi pe principiul alopatiei – contraria contrariis oppodenda – concepţia hipocratică a dominat medicina timp de două milenii. Cunoscutele aforisme ale lui Hipocrate sunt fraze sentenţioase care rezumă în câteva cuvinte ceea ce este esenţial de reţinut. Iată unul dintre ele : Bolile datorate pletorei se vindecă prin evacuare, cele datorate lipsurilor se vindecă prin supraalimentaţie. Mai general, contrariile se vindecă prin contrarii.

De 2400 de ani, întâiul document de solidaritate profesională din istoria lumii, Jurământul lui Hipocrate, promovează etica medicală, menită să inspire o mare solidaritate umană şi socială. Însăşi solidaritatea profesională nu a mai atins niciodată un asemenea grad de dezvoltare.

Textul Jurământului lui Hipocrate : Jur pe Apollo medicul, pe Asklepios, Hygeea,

Panakeea şi pe toţi zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi împlini complet, după puterea şi judecata mea, acest jurământ şi acest legământ scris. Voi considera egal părinţilor mei pe cel care m-a învăţat această artă şi voi împărţi cu el cele necesare traiului, şi dacă va fi nevoie îi voi da ajutor, socotindu-i pe urmaşii lui ca pe fraţii mei şi învăţându-i arta fără plată sau legământ scris, dacă vor avea nevoie să şi-o însuşească. Îi voi ajuta prin precepte, lecţii şi toate celelalte învăţături, pe copiii mei, pe aceia ai magistrului meu sau pe elevii care au făcut legământ scris şi jurământ după legea medicală şi pe nimeni altul. Voi întrebuinţa regimurile în folosul celor bolnavi, după puterea şi judecata mea şi mă voi feri să-i vatăm şi să-i nedreptăţesc. Nu voi da nimănui un medicament care să-i provoace moartea şi nici nu voi sugera o asemenea intenţie. De asemenea, nu voi aplica vreunei femei un mijloc abortiv. Voi petrece viaţa mea şi voi practica arta mea în cinste şi sfinţenie. Nu voi face litotomie, ci o voi lăsa în seama bărbaţilor care execută această practică. În toate casele în care voi merge, voi intra pentru folosul bolnavilor, străin de orice nedreptate voită şi vătămătoare şi de acte nedemne faţă de femei şi de bărbaţi, de oameni liberi sau sclavi. Asupra celor ce voi vedea sau auzi în timpul tratamentului şi în afara tratamentului, privind viaţa oamenilor, şi care nu trebuie divulgate în afară, voi păstra tăcere, socotind că nu trebuie spuse. Dacă voi executa astfel, în chip desăvârşit, acest jurământ şi nu îl voi călca, să mă bucur de viaţă şi de arta mea, stimat de toţi oamenii, iar dacă îl voi călca, să mi se întâmple dimpotrivă.

Grecia antică şi-a lărgit apoi teritoriul, în numai 13 ani, în care Alexandru cel Mare a cucerit aproape întreaga lume cunoscută până la el. Însă mult mai importantă a fost consecinţa acestei expansiuni, anume răspândirea cvasiuniversală a geniului Antichităţii elene. Genială în gândire, artă şi ştiinţă, Antichitatea elenă a declanşat douăzeci de secole de aspiraţie continuă spre realizarea unui spirit european.

Epoca Elenistică

Alexandria. Civilizaţia elenistică, viaţa cultural-ştiinţifică. Centrele elenistice din Pergam, Antiohia etc. Materia medica şi toxicologia.

Şcoala Empirică a scepticilor. Eliminarea unor erori mai vechi. Theriaca şi Alexipharmaca. Mitridatizarea, Rhizotomikon. Declinul

ştiinţei.Avântul astrologiei, magiei, alchimiei.

Epoca Elenistică sau Epoca Alexandrină este perioada istorică dintre anii 323 şi 31 î.Hr., adică de la cuceririle lui Alexandru Macedon până la supunerea Egiptului de către romani. Este timpul celor trei secole în care strălucita civilizaţie elenă s-a răspândit dincolo de hotarele Greciei.

Au fost mulţi factori care au contribuit la fenomenul amplu şi complex numit elenizare. Chiar dacă se iau în considerare lărgirea teritoriului de expansiune,

curiozitatea şi interesul faţă de noile idei şi valori, precum şi emulaţia declanşată între savanţii de pretutindeni, lista nu este completă.

Lărgirea teritoriului s-a petrecut în numai 13 ani, în care Alexandru cel Mare a cucerit aproape întreaga lume cunoscută până la el.

Alexandru al III-lea al Macedoniei, Alexandru cel Mare, s-a născut la Pella, în anul 356 î.Hr., din regele Filip al II-lea şi soţia sa Olimpia, prinţesă de Epir.

Între anii 343 şi 334 î.Hr., a studiat ştiinţele, filosofia şi politica, avându-l ca preceptor pe genialul Aristotel.

În secolul al VI-lea î.Hr., macedonenii îşi unificaseră ţara Grecii, vecinii lor dinspre sud, îi considerau barbari. Pentru că aspirau la statutul de greci, macedonenii s-au elenizat cei dintâi. În jurul anului 400 î.Hr., când au început să-şi urbanizeze ţara şi au ales Pella drept capitală, elenizarea lor s-a intensificat. Biruitor în mai multe războaie, regele Filip al II-lea a învins şi trupele Atenei şi Tebei, la Cheroneea, în anul 338 î.Hr., asigurându-şi astfel supunerea Greciei.

În anul 336 î.Hr., la vârsta de 20 de ani, Alexandru a devenit regele Macedoniei, în fruntea unei armate care l-a urmat orbeşte. Cu 30.000 de fantasini şi 5.000 de călăreţi, a parcurs 20.000 de km, războindu-se pe trei continente, fără întrerupere, timp de 13 ani. Pe mare, avea în sprijin, 160 de triere.

Alexandru Macedon

Prima vitejie a lui Alexandru Macedon a fost victoria de la Teba (Siva de astăzi), împotriva grecilor care se răsculaseră. În anul 335 î.Hr., a făcut Teba una cu pământul. Din respect pentru cultura pe care o acumulase, din toată aşezarea a protejat numai casa în care trăise poetul liric Pindar (518-438 î.Hr.). În afara hotarelor Greciei, a dus numeroasele, nesfârşitele lui bătălii, în trei etape.

În prima etapă a cucerit Asia Mică şi a eliberat cetăţile ioniene de pe ţărmurile ei : Trapezonda, Sinope, Heracleea, Abydos, Phoceea, Ephes, Milet, Halicarnas etc.

În etapa a doua a cucerit întregul Imperiu Persan. În etapa a treia a desăvârşit construirea vastului său imperiu, întins de la Marea

Adriatică până la Oceanul Indian şi de la Dunăre până în Nubia. Pe lângă victoriile sale militare, Alexandru a cucerit Gaza şi Egiptul fără luptă, a

fondat Alexandria – cel mai important port devenit metropola culturală a lumii elenistice. Căsătorindu-şi soldaţii cu localnice, a întemeiat 10.000 de familii în Susa, la nord de Golful Persic.

Aexandru a murit la 13 iunie 323 î.Hr., în Babilon, răpus de o febră violentă.După descrierea lui Plutarh, Alexandru a fost un barbar aspru şi rezistent, dar

grec rafinat. Voinţă de fier neabătută, temperament vulcanic, dar pasionat, capabil de nebănuită tandreţe. Minte visătoare, dar acţiune lucidă şi pragmatică. Inspiraţie înflăcărată, dar cu decizii ghidate de cea mai rece raţiune de stat. Inegalabil geniu strategic şi tactic în pregătirea bătăliilor, dar anihilat de angajarea totală în luptă, prin care pierdea controlul conducerii ulterioare a confruntării. Curaj nebun, generozitate extravagantă, prietenie copleşitoare şi izbucniri nestăpânite duse până la crimă. Spirit enciclopedic şi raţionalist, capabil să urmeze drumurile dictate de raţiune, dar şi cele ale iluminărilor, viziunilor abisale şi mistice.

Prin faptele sale, Alexandru Macedon a rămas în istorie ca autorul ideii de imperiu universal realizată într-o singură viaţă. Teritoriul imperiului său a devenit apoi universul alexandrin al civilizaţiei elenistice.

Rămaşi stăpâni pe cuceririle marelui rege, generalii armatelor sale sunt numiţţi în istorie diadohi. Cuvântul înseamnă succesori. Diadohii au împărţit între ei vastul imperiu, iar în anul 305 î.Hr. s-au declarat basilei, adică regi. Cei mai importanţi dintre ei au fost Lisimah, Seleucos I şi Ptolemeu I.

Lisimah (360-281 î.Hr.) a fost regele Traciei, apoi al Macedoniei. Seleucos I (358-281 î.Hr.) a fondat Regatul Seleucid, întins de la Hellespont la

Indus, precum şi Dinastia Seleucizilor, care a condus regatul până în anul 64 î.Hr.Ptolemeu I (367-283 î.Hr.), fiul generalului Lagos, a întemeiat Regatul Egiptean

Elenistic, întins şi peste Siria şi Libia, precum şi Dinastia Lagizilor. Ultimul seleucid a fost celebra regină Cleopatra a VII-a, în timpul căreia, în anul 30 î.Hr., Caesar a pus capăt Regatului Egiptean Elenistic.

Fosta satrapie persană Pont, în Asia Mică, pe ţărmul Mării Negre, a revenit persanului Mithridate Ktistês (Mithridate Întemeietorul), care în anul 301 î.Hr. şi-a proclamat independenţa şi a devenit regele Pontului.

Alexandria Dinastiei Ptolemeilor, întemeiată de marele rege la anul 332 î.Hr., a fost capitala civilizaţiei elenistice. Prin înzestrările cu care a fost dotată şi prin facilităţile pe care le oferea poeţilor, filosofilor, scriitorilor şi savanţilor, a devenit centrul mondial al vieţii cultural-ştiinţifice eleniste.

Construirea celebrelor înzestrări ale oraşului : Farul, Muzeionul, Serapeum şi faimoasa Bibliotecă, a început chiar în prezenţa inspiratului întemeietor.

Farul din port, înalt de cca 125 de metri, a dat importanţă portului, le-a oferit navigatorilor mai multă siguranţă, a contribuit la intensificarea circulaţiei călătorilor şi a mărfurilor.

Farul din Alexandria

Muzeionul, un institut academic de înalte studii, avea săli şi locuinţe, promenade pentru desfăşurarea activităţilor peripatetice, oferea poeţilor, filosofilor, scriitorilor şi savanţilor masa în comun, le acorda indemnizaţii din bugetul ţării, fără a-i constrânge să ţină lecţii după un program fix.

Serapeum, un templu cu sanatoriu şi cu 300.000 de papirusuri proprii, era închinat zeului hibrid eleno-egiptean Serapis. Reprezentând lumea morţilor, fecunditatea şi medicina, Serapis adunase, într-o singură divinitate, vechile zeităţi Osiris, Zeus, Dionyssos şi Asklepios.

Biblioteca din Alexandria, celebră prin cele 900.000 de papirusuri şi pergamente, era la dispoziţia filologilor, filosofilor şi savanţilor.

Distrugerea Bibliotecii s-a săvârşit în trei etape şi a însemnat o pierdere enormă pentru civilizaţie. Prima etapă a fost în anul 48 î.Hr., după victoria lui Caesar la Pharsala, în Grecia. A doua – în anul 390 d.Hr., în timpul luptelor cu barbarii închinători la vechii zei, pe vremea împăratului Teodosie cel Mare, cunoscut pentru împărţirea Imperiului Roman între fiii săi Honorius (partea de apus) şi Arcadius (partea de răsărit). A treia etapă, distrugerea definitivă, s-a petrecut în anul 641 d.Hr., la ordinul califului Omar I, care a poruncit ca toate cărţile să servească drept combustibil în băile publice, zicând : Dacă scrierile acelea greceşti concordă cu Coranul, sunt inutile şi nu trebuie păstrate. Dacă se abat însă de la Coran, atunci sunt primejdioase şi trebuie distruse.

Biblioteca din Alexandria a fost reconstruită abia în 1988. La scurt timp după aceea, a fost înzestrată cu un prim lot de 250.000 de cărţi şi manuscrise, unele descoperite pe teritoriul Egiptului, altele primite din străinătate.

Timp de şapte secole, zeci de personalităţi, minţile cele mai strălucite ale lumii elenistice, au îmbogăţit gândirea şi ştiinţa, în Alexandria Egiptului. Trebuie amintiţi măcar câţiva dintre ei. De exemplu, în secolul al III-lea î.Hr., Euclid, Straton, apoi medicii Herofilos şi Eratistratos, precum şi creatorul geografiei matematice Eratostene ; în secolul al II-lea î.Hr., astronomul Hiparh ; în secolul I î.Hr., Sosigene care la cererea lui Caesar a reformat calendarul ; în secolul al II-lea d.Hr., faimosul astronom Ptolemeu, iar din secolele al III-lea şi al IV-lea d.Hr., faimoul matematician Pappus şi filosoful Theon, tatăl frumoasei savante Hypatia, ultima mare figură a matematicii şi filosofiei alexandrine.

În Şcoala din Alexandria au fost veneraţi cei şapte reprezentanţi de seamă ai vechilor şcoli ioniene : Thales din Milet, Pittacos din Mitilene, Bias din Priena, Solon din

Atena, Periandros din Corint, Cleobulos din Lindos şi Chilon din Lacedemon, consideraţi înţelepţii lumii antice.

În Epoca Alexandrină s-au pus bazele geometriei moderne şi ale calendarului iulian, au înflorit ştiinţele în general şi medicina, pentru care elenismul a însemnat răspândirea doctrinei lui Hipocrate.

Importantele centre elenistice din Pergam, în vestul Asiei Mici la răsărit de Insula Lesbos şi din Antiohia, la nord de Liban, se întreceau cu Şcoala din Alexandria.

Regele Pergamului Attalos al III-lea (171-133 î.Hr.) se dedica studiilor botanice şi agronomice, în timp ce neglija interesele cârmuirii. Avea o grădină cu plante şi a scris câteva tratate. Avea ambiţia ca biblioteca lui, cu 200.000 de cărţi, să devină rivala celei din Alexandria. Pentru că n-a avut moştenitori, Attalos a lăsat Pergamul în stăpânirea Romei, ceea ce a grăbit constituirea provinciei Asia a Imperiului Roman.

Specifică helenismului, a fost instruirea medicilor din Lumea Veche la Şcoala din Alexandria, unde consultau papirusuri şi pergamente, urmăreau practicile şi tratamentele care se aplicau în sanatoriul din Serapeum, precum şi peripatetic, pe promenade, conversând cu medicii-savanţi şi cu colegii veniţi acolo din toate părţile lumii. Studiile pe care medicii din lumea antică la făceau în Egipt erau cele mai prestigioase din acel timp.

Răspândirea cunoştinţelor medicale în universul civilizaţiei elenistice se făcea şi prin deplasările medicilor peregrini, numiţi mai târziu medici vagantes. Hipocrate, ca medic, până la vârsta de 50 de ani, şi-a însuşit multe cunoştinţe profesând câte 2-3 ani în numeroase cetăţi de pe ţărmurile Mediteranei. Medicii formaţi la Şcoala din Cos i-au urmat exemplul. Preluată de medicii Epocii Elenistice, această manieră a fost extrem de favorabilă pentru vehicularea noilor practici, întemeiate pe raţionamente ştiinţifice, a cunoştinţelor despre remedii noi, descoperite în zone îndepărtate, cu resurse specifice, diferite de cele din teritoriile europene.

Şcoala Alexandrină de medicină a fost înfiinţată chiar în secolul al III-lea î.Hr., de medicii Herofilos şi Eratistratos. Anatomistul Herofilos, convins că medicamentele sunt un dar divin, s-a ocupat de dezvoltarea studiului botanicii şi al materiei medica – farmacognozia de astăzi. Eratistratos, fiziolog, studia modul diferit de acţiune al unor medicamente asupra organismului şi cerceta cazurile de incompatibilităţi pe care le constata când amesteca unele droguri. Principiul după care se conducea Şcoala Alexandrină era cunoaşterea anatomiei şi fiziologiei pentru a putea aplica o terapie cât mai eficientă. Pentru a studia anatomia, au promovat disecţia pe cadavre. Ei au fost primii care au identificat în medicină trei părţi distincte : Dietetica, Farmaceutica şi Chirurgia.

Deoarece nu aveau încredere în ştiinţă, pe la anul 200 î.Hr., Serapion din Alexandria şi alţi sceptici au constituit Şcoala Empirică. Ei proclamau că scopul medicinii trebuie să rămână vindecarea bolilor şi nu studierea corpului omenesc. Susţinând că este inutil să se caute cauzele ascunse, pentru că natura este de nepătruns, recomandau medicaţia în mod empiric şi experimentau pe ei înşişi medicamente, otrăvuri şi antidoturi. Prin autoexperiment au adus şi ei contribuţii la progresele farmacologiei şi toxicologiei.

Heraclide din Tarent, adept important al Şcolii Empirice, a scris o lucrare despre prepararea şi verificarea medicamentelor, în care, punând la îndoială calităţile unor medicamente, le-a experimentat şi a reuşit să elimine o serie de erori care se

acumulaseră de-a lungul timpului.În Epoca Elenistică au progresat cunoştinţele de toxicologie şi materia medica.

Pe animale şi pe condamnaţi la moarte s-au experimentat proprietăţile unor compoziţii otrăvitoare şi antidoturi.

În jurul anului 150 î.Hr., poetul Nicandru din Colofon a scris tratatele Theriaca şi Alexipharmaca.

În Theriaca, un poem cu 958 de versuri, s-a ocupat de animalele şi plantele veninoase. Titlul poemului derivă din therson, care înseamnă viperă, sau poate din thyr, animal veninos. Subiectele sale din regnul animal au fost vipera, alţi 14 şerpi, 7 specii de păianjeni veninoşi şi insecte, iar din regnul vegetal, 125 de plante. Autorul s-a ocupat şi de remediile potrivite împotriva lor. Ulterior, cuvântul theriaca a fost dat ca nume unui medicament, de fapt un electuar celebru, utilizat în cele două milenii care au urmat.

În poemul Alexipharmaca, lung de 630 de versuri, Nicandru a descrs mijloacele de tratament în cazurile de otrăviri cu plante şi diverse alte materii toxice. În reţetele sale sunt descrise antidoturile şi administrarea lor orală sau prin aplicaţii externe. Titlul poemului derivă din asocierea termenilor alexo şi pharmacon. Alexo însemna a se apăra şi pharmakon, în acest caz, însemna otravă. Unul din alexifarmaceuticele originale din poemul lui Nicandru era sângele de raţă.

De-a lungul istoriei, versificaţia a avut o foarte mare importanţă, ca mijloc de păstrare şi transmitere a datelor, legilor, evenimentelor şi legendelor. Legende din mitologia greacă şi evenimente din Războiul Troian, anterioare anului 1100 î.Hr., s-au transmis oral timp de aproape patru secole, până la Homer. Două milenii mai târziu, situaţia nu se schimbase. La Şcoala din Salerno, cu acelaşi scop a fost versificat poemul didactic Flos medicinae vel Regimen sanitates salernitanum (Floarea sănătăţii sau regimul de sănătate salernitan), reprodus în peste 300 de ediţii, după ce s-a inventat tiparul.

Mithridate al VI-lea Eupator (132-63 î.Hr.), regele Pontului, pentru a se feri de otrăvire, s-a tratat după procedeul denumit ulterior mitridatism.

Considerat ultima mare figură politică a lumii antice, Mithridate a fost cel mai neînduplecat adversar al Romei, după Hanibal. Avea motive să se ferească de otrăvire. În anul 112 î.Hr. s-a încoronat rege după ce şi-a ucis mama şi fratele. Cu mai bine de două secole înaintea lui, câţiva regi ai Macedoniei, Epirului şi Pontului muriseră otrăviţi. Filip al II-lea a fost otrăvit chiar de soţia sa Olimpia, pentru ca regatul să revină imediat fiului ei Alexandru. Otrăvit a murit şi Alaxandru al IV-lea, fiul lui Alexandru Macedon, la vârsta de 13 ani, în anul 310 î.Hr. După ce a eliberat Provincia Asia, Mithridate a ordonat uciderea a 80.000 de romani într-o singură zi. Ştia dece se teme.

În faţa acelui pericol, medicul său Cratevas a inventat mitridatismul, sfătuindu-l pe rege să ingereze, de la o zi la alta, doze crescânde de otrăvuri, pentru a-şi obişnui organismul să reziste în caz de nevoie. Pentru regele său, a inventat şi un alexifarmaceutic, preparat din 20 de frunze de Ruta, un bob de sare, două nuci şi două smochine. Acel antidot a devenit celebru, după ce fost descoperit de Pompei şi adus la Roma în triumf, în anul 63 î.Hr. Cu acea ocazie solemnă, preparatului alexifarmaceutic i s-a dat numele mithridaticum. Mitridatizarea mai este folosită acum numai de alpinişti, care se antrenează cu doze crescânde de arsenic, pentru a deveni rezistenţi la eforturile cerute de profesia lor.

Cratevas a scris cartea Rhizotomikon (Erboristica), despre virtuţile tămăduitoare

şi toxicitatea plantelor. Peste şase secole, în jurul anului 512 d.Hr., desenele foarte reuşite din Rhizotomikon i-au inspirat pe ilustratorii cărţii lui Dioscoride Materia medica, ale cărei desene se pierduseră.

Expansiunea culturii elene, ca urmare a cuceririlor lui Alexandru cel Mare, a fost însoţită de o dezvoltare rapidă a cunoştinţelor, însă ştiinţa elenistică atât de strălucită a cunoscut un declin brusc. Cuceririle romane au accentuat acel declin, cu toate că elenizarea a cuprins şi Imperiul Roman, după ce armatele Romei au supus Grecia.

Pe la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr., au luat avânt ştiinţele oculte: astrologia magia şi alchimia.

Scenă din laboratorul unui alchimist

Lumea nu s-a despărţit niciodată de magie şi astrologie.Alchimia, arta himerică ale cărei vocaţii erau nemurirea şi transmutaţia, a luat

mare amploare în Alexandria elenistică. În laboratoarele lor, prin cercetări febrile, alchimiştii sperau să descopere panaceul sau elixirul de viaţă lungă şi piatra filosofală, cu care să transforme în aur alte metale.

În secolul al II-lea î.Hr., Bolos din Mendes, considerat fondatorul alchimiei, a scris tratatul întitulat Despre arta vopsirii, înţelegând prin vopsire tehnicile de aurire şi argintare.

Imperiul Roman şi cea dintâi farmacie publică

Enea, Romulus şi Remus. Roma Regală. Republica. Imperiul Roman. Absorbirea şi răspândirea elenismului. Şcoala Metodicilor. Pharmaceutae, apothecarii, unguentarii, herbarii. Lex Sulla, Lex

Scantinia, venenum, venenum malum. Farmacia publică din

Pompei. Manualele Materia medica şi Compositiones medicamentorum. Galenus. Farmacia galenică. Theriaca Magna

Andromachi.

Conform Eneidei lui Virgilius, învinşii din Războiul Troian, conduşi de Enea, au rătăcit pe mări până în Italia, unde, în Latium, Enea s-a căsătorit cu principesa Lavinia, fiica regelui Latinus. În teritoriul populat de etrusci, în anul 753 î.Hr., gemenii Romulus şi Remus, descendenţi din urmaşii lui Enea, au consultat sorţii, iar Romulus a devenit rege. Pe Palatin, în terenul pe care l-a marcat cu patru brazde, a întemeiat Roma quadrata.

A început cronologia evenimentelor războinice ale statului minuscul Roma Regală. Anul 753 î.Hr. a fost considerat anul 1 U.C., prescurtare de la 1 ab Urbe Condita, adică de la fondarea Romei.

În anul 509 î.Hr., după luptele dintre patricieni şi plebei, Roma a devenit republică. Au urmat confruntările cu alte populaţii, până când romanii s-au extins în întreaga peninsulă.

Imperiul Roman a fost proclamat de Octavianus Augustus, în anul 27 î.Hr., după aproape cinci secole şi nenumărate războaie pentru anexarea Cartaginei, Greciei, Iliriei, Macedoniei, Asiei Mici, Orientului Apropiat şi Mijlociu, Galiei şi Egiptului.

Octavianus Augustus

Ambiţiile imperiale ale diferiţilor conducători care s-au simţit puternici au fost experimentate cu mult timp înainte de întemeierea Romei. În secolele al XVI-lea şi al XV-lea î.Hr., hitiţii din Asia Mică au acaparat Orientul Apropiat şi Egiptul. Imperiul Persan s-a întins de la râul Indus până la Dunăre, iar între anii 525 şi 332 î.Hr. a stăpânit şi Egiptul. Alexandru Macedon, după fulgerătoarele sale bătălii, a rămas în istorie ca autorul ideii de imperiu universal realizată într-o singură viaţă.

Roma a adus sub stăpânirea sa toate ţărmurile Mării Mediterane, astfel încât a şi numit-o, pe drept, Mare Internum. De jurîmprejurul Mării Interioare, Iliria, Grecia, Macedonia, Provincia Asia, Orientul, Egiptul, Provincia Africa, Iberia şi Galia, erau părţi ale Imperiului Roman. De la Gibraltar până în Arabia şi din Britania până în Egipt, Roma a creat cel mai vast şi compact imperiu al Antichităţii, cea mai durabilă macroformaţiune teritorial-politică din istoria omenirii.

EXPANSIUNEA DIFERITELOR IMPERII ANTICE. . SPANIA ITALIA GRECIA EGIPT MESOPOTAMIA INDIA CHINAGERMANIA GALIA ASIA ORIENTULBRITANIA MICĂ APROPIAT .

. [ HITIŢII ] . [ PERŞII ]

. [ ALEXANDRU CEL MARE ] [ ROMANII ]

Romanii au absorbit elenismul timpuriu şi temeinic. Arhitectura şi măreţia templelor pe care le-au construit imitând stilul din Grecia Mare arată că influenţele etrusce asupra romanilor stagnaseră încă din secolul al V-lea î.Hr. În prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr., când înfocatul Cato (234-149) se străduia, fără succes, să combată influenţa greacă, era prea târziu.

Roma i-a supus pe greci la destulă vreme după ce geniul lor demonstrase că evoluţia civilizaţiei se accelerează şi faţa lumii se va schimba. Imperiul Roman s-a fondat după ce gândirea, cultura, ştiinţele şi noul nivel de civilizaţie determinaseră înălţarea pe treapta elenistică. În timpul Imperiului, Roma a devenit centrul cultural al lumii. Dincolo de limitele universului alexandrin, zeci de popoare au primit lumina geniului grec de la romanii cuceritori. Arhitecţii, generalii şi soldaţii Imperiului Roman au dus cu ei elementele geniului grec, le-au răspândit şi le-au impus în toată Lumea Veche, de la Atlantic până la malul râului Indus.

Elenismul a influenţat Roma antică în toate domeniile. Romanii au absorbit religia grecilor cu aceeaşi aviditate cu care şi-au însuşit şi au răspândit arhitectura elenă. Foarte superstiţioşi, romanii s-au înclinat în faţa multor zei străini, în special egipteni şi din Orient, dar zeii greci i-a copleşit. Umanizaţii Ares, Atena, Afrodita, Hermes, Hera etc, au devenit zei romani şi au primit nume latineşti : Marte, Minerva, Venus, Mercur, Iunona etc. Asklepios a devenit Esculap, dar pentru a fi cât mai siguri că fac tot ce se poate pentru a scăpa de boli şi pericole de tot felul, romanii au continuat să aduceă ofrande şi anticei lor zeiţe Salus, care simboliza sănătatea etc.

CRONOLOGIA ROMEI ANTICEa.800 î.Hr. etruscii 753 î.Hr. Roma regală – an. 1 U.C. (ab Urbe Condita) 509 î.Hr. Republica Romană 275 î.Hr. supunerea Italiei 146 î.Hr. cucerirea Greciei, Cartaginei (Provincia Africa) 133 î.Hr. moşteneşte Pergamul 85 î.Hr. cucerirea Asiei Mici (Provincia Asia) 73 î.Hr. cucerirea Spaniei (Provincia Iberia) 63 î.Hr. cucerirea Siriei (Provincia Orient) 50 î.Hr. cucerirea Galiei 45 î.Hr. Dictatura lui Iulius Caesar 31 î.Hr. supunerea Egiptului 27 î.Hr. Imperiul Roman, Secolul lui August

30 d.Hr. Celsus scrie De medicina43 d.Hr. cucerirea Britaniei45 d.Hr. Scr. Largus scrie Compositiones medicae60 d.Hr. Dioscoride scrie Materia medica70 d.Hr. Plinius scrie Naturalis historia

106 d.Hr. cucerirea Daciei 201 d.Hr. moare Galenus 395 d.Hr. Împărţirea Imperiului Roman

Imperiul Roman

Romanii nu au avut medici. Orice medic străin era bine primit de romani, iar cei din Grecia Mare, ca şi cei din coloniile siciliene, cu atât mai mult. Medicii greci aveau un bun renume, iar cei care se instruiau şi în Şcoala din Alexandria se bucurau de cel mai înalt prestigiu. Medicii personali ai împăraţilor Claudius, Marcus Aurelius, Commodus etc au fost greci.

După anul 146 î.Hr., din învinsa Grecie au fost aduşi şi medici sclavi. Văzând toate acestea, Cato, neîmpăcatul adversar al elenizării concetăţenilor săi, le cera

romanilor ca fiecare pater familias, conform tradiţiei, să-i trateze pe cei din casa lui cu leacuri simple, culese din propria grădină, fără ajutorul medicilor greci. După părerea sa, grecii erau un neam perfid şi neastâmpărat, care urmăreau nimicirea romanilor cu ajutorul medicinii. Totuşi, cu timpul, prestigioşii medici greci au fost acceptaţi, iar Caesar, în anul 47 î.Hr., i-a declarat cetăţeni romani.

Esculap Salus

În secolul I î.Hr., s-a remarcat la Roma Asclepiade din Bitinia, medicul grec al consulului Marcus Antonius şi al lui Cicero (106-43 î.Hr.). El a elaborat o concepţie medicală originală. După Asclepiade, toate bolile se clasificau în numai două grupe, în funcţie de cele două feluri de modificare a stării porilor din organism: status laxus şi status strictus. În afecţiunile cu status laxus, porii erau dilataţi, iar ca tratament recomanda măsuri constrictive : apă rece, băi şi comprese reci, oţet şi vin. În cele cu status strictus, porii se îngustau, iar ca tratament se potriveau măsurile relaxante : băi calde, masaj cu ulei cald, sângerare. Asclepiade a exclus din terapeutica sa medicamentele puternice, a promovat măsuri dietetice, a studiat malaria, a diferenţiat pneumonia de pleurezie.

Succesele lui Asclepiade, respectul urmaşilor lui, noua sa concepţie, arătau că venise vremea ca romanii să-şi facă o şcoală de medicină. Aşadar, spre sfârşitul secolului I î.Hr., Temison, un urmaş al lui Asclepiade, a întemeiat la Roma o şcoală de medicină care a funcţionat până în secolul al III-lea. Şcoala s-a numit metodică, deoarece concepţia lui Asclepiade se numea metoda. Medicii ieşiţi de la şcoala fondată de Temison erau consideraţi metodici.

În Antichitate, studiile de medicină durau mulţi ani. În şcoala metodicilor de la Roma, studiile aveau durata de numai şase luni. Se poate spune că şi în domeniul medicinii, ştiinţa atât de înfloritoare în Epoca Elenistică întra în declin.

Trecuse ceva vreme de când iatrosul elen era el singur medic, chirurg şi preparator de medicamente. La Roma, diviziunea muncii progresase şi în medicină. Se avansa spre specializare. Medicii romani începuseră să se ocupae numai de câte o parte a artei lor. Unii se diferenţiau în clinicii, ocularii, chirurgicii, iar ceilalţi erau pharmaceutae, apothecarii, unguentarii, herbarii.

Pharmaceutae se numeau preparatorii de medicamente.Apothecarii erau preparatorii care dispuneau şi de un depozit de medicamente.Unguentarii se grupaseră în vicus unguentarii, un mic sector de pe Via Sacra.Herbarii erau cei care se specializau în plante medicinale. Ca foarte buni organizatori ai societăţii, romanii au elaborat legi care interesau,

coordonau şi protejau activitatea de preparare a medicamentelor.Legea dată de Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr.), Lex Sulla, prevedrea

verificarea greutăţilor şi măsurilor de către cenzori, care controlau întregul comerţ. Mai prevedea şi împuternicirea edililor să autorizeze persoanele care puteau comercializa medicamente.

Lex Scantinia, dată în timpul lui Octavianus Augustus, făcea diferenţa între venenum şi venenum malum. Cele dintâi erau produsele cu efecte terapeutice, iar venenum malum erau cele otrăvitoare.

Sub straturile de lavă care au acoperit oraşul Pompei în anul 79 d.Hr. s-a păstrat şi o farmacie deschisă publicului. Astfel se demonstrează că, în secolul I, romanii aveau farmacii publice care arătau şi funcţionau aproape ca cele de astăzi.

Pompei – şantierul arheologic Farmacia din vechiul Pompei - interior

Deasupra intrării farmaciei, atrăgea atenţia un obiect simbolic înfăţişând doi şerpi împletiţi pe un con de pin. Tot spre stradă era afişată o listă de specialităţi, cu preţurile lor. Alături era şi inscripţia încurajatoare bene emo, bene vende – cumpăr ieftin, vând ieftin.

În interior, pereţii sunt pictaţi cu artă, cu gust. O inscripţie, la vedere, avertizează : otiosus locus / hic non est discere moratur (loc liniştit / aici nu e îngăduit a face gălăgie). O placă de marmură acoperă tara, masa farmacistului. Pe rafturile sculptate stau recipientele pentru unguente, numite alabastri, flacoane pentru lichide şi dopurile lor unse cu răşină, diferite vase, cutii din lemn de tei, pe care manualul lui Dioscoride le recomanda pentru aromate.

În încăperea alăturată s-au găsit oale, cupe metalice, un cântar roman, balanţe cu cursor, mojare, pistile. Lângă cuptorul în care se topea minereu de mercur sau aur pe care îl trăgeau în foi etc, s-au găsit cleşti de forme diferite şi lemne pentru foc. Era laboratorul.

Oficina din Pompei avea o organizare foarte avansată. La fel era şi activitatea farmaciei, după cum se poate deduce din prevederile legilor şi din existenţa unui registru de intrări şi ieşiri (Codex accepti et expensi).

Farmacii ca cea din Pompei vor mai fi existat şi în alte municipii romane. Este greu de presupus că nu a existat cel puţin una asemănătoare în Roma. Se poate admite chiar că arabii au cunoscut farmaciile romane şi le-au folosit ca model când au atins nivelul corespunzător, aşa cum au procedat cu scrierile anticilor greco-latini pe care le-au păstrat şi le-au asimilat.

În domeniul medicamentului, theriaca, alexifarmaceuticul inventat de Cratevas

pentru regele Mithridate al VI-lea, a avut la Imperiul Roman cea mai mare aventură. Preparatul adus la Roma în triumf, în anul 63 î.Hr., a fost numit mai întâi mithridaticum. Iniţial conţinea 20 de frunze de Ruta, un bob de sare, două nuci şi două smochine. La Roma, compoziţia sa a fost amplificată de Andromac, medicul lui Nero, la 36 de ingrediente. Ulterior i-a mai adăugat carne de viperă şi opiu. Pe la anul 65 d.Hr., Andromac a mărit numărul ingredientelor la 54. Noua compoziţie a fost cea care a traversat apoi 18 secole de succes, până la ediţia din 1884 a farmacopeii franceze – Codex Medicamentarius. Pe la anul 100, Criton, medicul împăratului Traian, i-a dat numele theriaca. Tot Criton, suspendând în miere toate ingredientele, a transformat preparatul în electuar.

Pe vechile borcane din muzee stă scris Theriaca Magna Andromachi. Succesul preparatului lăudat în multe poeme greceşti, latine şi renascentiste, a fost asigurat de-a lungul timpului de inexistenţa unor antiinfecţioase specifice şi de acţiunea analgezică universală a opiului.

Theriaca a fost oficinală şi în Farmacopeea Română ed.I, din anul 1862.

Teatrul Coloseum

Introducerea cărnii de viperă în mithridaticum era legată de groaza transmisă multor generaţii de romani, din vremea Războaielor Punice. După ce trecuseră două secole şi jumătate, romanii încă mai erau îngroziţi de ceea ce suferiseră în războiul din anul 218 î.Hr., când, într-o noapte, soldaţii generalului cartaginez Hanibal strecuraseră sute de vipere în corturile luptătorilor Romei.

Deosebit de important este faptul că la Roma, în secolul I d.Hr., Celsus, Scribonius Largus, Dioscoride şi Plinius au scris cărţile lor. Preparatorii de medicamente le-au folosit ca manuale şi s-au instruit din ele de-a lungul a 1500 de ani.

Celsus – Cicero al medicinii – pe numele întreg Aulus Cornelius Celsus, a scris, în jurul anului 30 d.Hr., o operă vastă cu titlul De artibus – Despre profesii. Părţile care tratează arta militară, agricultura şi medicina s-au păstrat. S-au pierdut retorica, dreptul şi filosofia. Scrierea despre medicină – De medicina – se compune din opt cărţi, în care textele sunt foarte explicite. Cărţile V şi VI sunt considerate dispensatorium, pentru că se aseamănă cu formularele de reţete. Ele redau cunoştinţele depre 250 de plante, pe care Celsus le-a grupat corect în 16 categorii terapeutice. Celsus prezintă critic cele trei doctrine medicale : empirică, hipocratică şi metodică, istoricul şi doctrina remediilor,

istoricul şcolilor medicale. Lui Celsus i s-a spus Cicero al medicinii, pentru stilul său clar. Contemporanii l-au defăimat, pentru că nu era specialist, ci doar un teoritician erudit, printre însoţitorii lui Tiberius în campania din Orient.

Aulus Cornelius Celsus

Scribonius Largus, medicul palatului în timpul lui Claudius, a scris în anul 45 d.Hr. prima carte despre medicamentele compuse, De compositiones medicamentorum, sau Compositiones medicae. Secole de-a rândul, cartea lui a fost transcrisă şi utilizată în şcolile medicale. Cu cele 271 de reţete, este întâia carte importantă despre asocierea simplelor în forme farmaceutice. De la antici până în zilele noastre, se numesc simple, diferitele materii prime naturale de interes medicinal, aşa cum sunt prezentate în farmacognozie şi în farmacopei. Simplele pe care Scribonius Largus le asocia în reţetele lui sunt 242 de materii prime vegetale : frunze, rădăcini, flori etc, 25 de produse animale şi 36 de minerale. El a fost primul care a descris corect obţinerea opiului. În anul 43, Scribonius Largus l-a însoţit pe Claudius în campania din Britania. În palatul din Roma, a fost medicul Messalinei, care a trăit numai 23 de ani, renumită prin frumuseţe, intrigi, cruzime şi desfrâu.

Dioscoride – părintele farmacognoziei – pe numele întreg Pedanios Dioscoride din Anazarbe, a fost grec. A însoţit armatele romane, ca medic, în campaniile duse de Claudius şi Nero în Spania, Africa şi Siria. Pe la anul 60 d.Hr., a scris în limba greacă Peri hyles iatrikes (Despre produsele medicinale). Titlul iniţial a fost Peri hyles. În latină a devenit De medicinali materia, prescurtat – Materia medica.

Redactată în şase cărţi, scrierea i-a adus lui Dioscoride renumele de cel mai vestit farmacolog al Antichităţii. În cărţile I-V sunt prezentate simplele. Sunt cca 600 de monografii, din care 500 vegetale : frunze, flori, rădăcini etc, de la plante din Asia Mică, Grecia, Egipt, Italia. Descrierile sumare, însemnările despre conservare, doze, recoltare şi falsificări, sunt urmate de comentarii vaste privind utilizarea. În cartea VI sunt datele despre otrăvuri şi antidoturi.

Timp de 16 secole, Materia medica a fost singurul manual de simple. După inventarea tiparului, prima tipăritură a fost Biblia, iar a doua, pentru importanţa ei – Materia medica a lui Dioscoride. Deoarece desenele originale s-au pierdut, în anul 512 d.Hr., ilustratorii le-au refăcut, inspirându-se după desenele din cartea lui Cratevas, scrisă pe la anul 100 î.Hr. Recuperată, Materia medica este păstrată la Viena, alături de

alte opere antice, în monumentalul manuscris Codex Constantinopolitanus.Din tematica scrierii lui Dioscoride au luat naştere farmacologia şi

farmacognozia. Când cele două discipline s-au diferenţiat, vechiul titlu i-a revenit farmacognoziei. În limba franceză, până la sfârşitul secolului al XX-lea, farmacognozia s-a numit Matière médicale.

Materia medica, în l. latină Materia medica, planşă şi text în l. greacă

Plinius, pe numele întreg Caius Plinius Secundus, supranumit Plinius cel Bătrân (23-79 d.Hr.) a fost procurator în Spania şi apoi prefectul flotei la Misenum. În anul 52 a participat la războiul cu germanii. Informat din peste 2000 de cărţi şi preocupat să reţină orice afla, în anul 70 a scris Naturalis historia. În cele 37 de cărţi, a cuprins tot ce ştia : geografie, antropologie, zoologie, mineralogie, medicină, botanică, agricultură. Astfel a descris cca 1000 de plante. Antonius Castor, un herbarium care cultiva plante de leac în grădina proprie, i-a furnizat lui Plinius multe informaţii. Medicina este cuprinsă în cărţile XX-XXVIII. În cartea XXIX a scris istoria medicinii. Pentru că însemna absolut orice, fără discernământ, scrierile lui Plinius conţin multe informaţii fanteziste. Plinius şi-a pierdut viaţa în ziua de 24 august 79, în timp ce s-a dus să observe prea de aproape erupţia vulcanului Vezuviu.

Galenus este considerat părintele Farmaciei galenice, numită recent Tehnologie farmaceutică. Claudius Galenus sau Clarissimus Galenus era grec, născut în Pergam, în anul 130 d.Hr. La Roma s-a stabilit în anul 163. A murit în Sicilia, în anul 201.

Galenus a fost ultima mare personalitate a Antichităţii. A studiat mai întâi matematica şi filosofia. La 21 de ani, la Smirna, a studiat cu Pelops medicina, începând cu scrierile lui Aristotel şi Teofrast. A început ca medic al unei şcoli de gladiatori din Pergam. A vizitat, în etape, Asia Mică, Siria, Palestina, Egiptul, Ciprul. La Roma, în anul 169, a devenit medicul împăraţilor Marcus Aurelius, Lucius Verus, Commodus, Pertinax.

Operele lui, 153 de scrieri, în peste 500 de cărţi, constituiau împreună Compendia Galeni. După ce au ars toate într-un incendiu la biblioteca din Via Sacra, le-a rescris în bună parte. Este apreciat ca o figură de prim rang a medicinii universale.

Tratatele lui sunt întitulate Despre theriaca, Despre simple după efectul şi temperamentul lor, Despre compoziţia medicamentelor după gen, Despre compoziţia medicamentelor după loc, Despre micşorarea suferinţei etc.

În opera lui Galenus sunt descrise vechile formele farmaceutice : pilule, trohisci, unguente, pomezi, colire, uleiuri, emplastre, cataplasme etc. La prepararea medicamentelor galenice se introduceau, ca ingrediente active, pulberi, sau extracte de plante în apă, vin, oţet sau ulei.

Prepararea medicamentelor, denumită după el farmacia galenică, s-a îmbogăţit cu metode chimice abia după Paracelsus (1493-1541), când distilarea a reuşit prepararea alcoolului, a tincturilor şi a aşa-ziselor preparate spagirice (chimice).

Dilema Claudius sau Clarissimus vine de la prescurtarea Cl., în toate scrierile antice. Influenţa operei lui Galenus a durat proximativ 1500 de ani şi este comparabilă numai cu a lui Aristotel.

Pacientul său imperial Marcus Aurelius devenise opioman, pentru că îi cerea theriaca la toate indispoziţiile şi la toate mesele, iar Galenus i-o administra. El prepara adeseori theriaca în faţa împăratului şi totdeauna după celebra compoziţie denumită Theriaca Magna Andromachi.

Clarissimus Galenus

Se poate considera că, după cum Aristotel este părintele Zoologiei şi Teofrast al Botanicii, pentru ştiinţele farmaciei Dioscoride este părintele Farmacognoziei, Scribonius Largus părintele preparatelor compuse, iar Galenus – părintele farmaciei clasice, de la care şi-a luat numele de farmacie galenică.

Decăderea Imperiului Roman a făcut ca, în Evul Mediu, medicina şi farmacia să se refugieze în mânăstiri, păstrătoarele civilizaţiei creştine.

Evul Mediu. Farmaciştii occidentali, bizantini şi arabi.

Occidentul. Vivariile, transcrieri şi traduceri. Şcoala din Salerno. Albertus Magnus. Universităţi. Farmacii publice. Farmacia din

Pompei a fost uitată. Separarea de medicină. Bizanţul. Unitatea Biserică-Stat. Capitolium din Constantinopol,

prima universitate europeană. Codex Constantinopolitanus. Şcoli şi scrieri de medicină. Doctorii fără-de-arginţi. Asistenţa medicală şi

socială. Farmacia din Spitalul Pantocrator. Arabii. Îndreptarul Grabaddin. Avicenna, Ibn el-Baitar, Maimonide.

Îndreptar de oficină şi deontologie. Albertus Magnus, Geber, Rhazes, Serapion cel Tânăr. Remedii premergătoare farmaciei

chimice.

Străduindu-se să stăpânească lumea, Imperiul Roman a îmbătrânit. Creştinismul triumfa. În anul 313, Constantin cel Mare (288-337) a proclamat libertatea religioasă, iar în 324 a aşezat capitala imperiului la Constantinopol, pe străvechiul Bizanţ. Goţii au acceptat noua religie şi numeroşi barbari au devenit coloni şi soldaţi în legiunile imperiului. În anul 380, Teodosie cel Mare (347-395) a declarat creştinismul religie de stat, iar în 395 a împărţit imperiul între Honorius şi Arcadius. Colosul militar, politic şi administrativ a fost măcinat de multe dificultăţi, însă decisive au fost năvălirile barbarilor goţi, vandali, burgunzi, suabi, heruli, huni, alani, franci etc. În anul 410, Roma a fost cucerită de vizigoţii conduşi de Alaric, iar în 455 a fost devastată de vandali.

În anul 402, Honorius (384-423) şi-a instalat capitala în Ravenna. Imperiul Roman de Răsărit şi Constantinopolul i-au revenit lui Arcadius (377-408).

Imperiul Roman de Apus a fost nimicit, în anul 476, de barbarii heruli conduşi de Odoacru.

A început Evul Mediu, lung de aproape 1000 de ani, din 476 până în 1461, când căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană a provocat destrămarea Imperiului Bizantin şi a marcat sfârşitul Evului Mediu.

Constantinopolul sub asediu (1453-1461)

Divizarea Imperiului Roman a dus la împărţirea Europei pe termen lung. Partea

apuseană a evoluat sub influenţa catolicismului Romei, iar partea răsăriteană sub influenţa ortodoxiei greceşti. După 16 secole, diferenţele religioase dintre Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană îşi dau întâlnire aproximativ pe aceeaşi linie geografică din anul 395.

Odată cu Imperiul Roman de Apus, ştiinţa antică a sucombat. Totuşi, viaţa ştiinţifică a continuat în Imperiul Bizantin, cu toate că era lipsit de puternicul centru de cultură care fusese Alexandria.

Dinspre sud-estul bazinului mediteranean s-au ridicat arabii, uniţi de islam în anul 630. În expansiunea lor spre vest au înfiinţat Califatul Africii de Nord, iar după anul 756, Califatul de Cordoba. În ştiinţă, au început cu traducerea şi asimilarea operelor anticilor greci şi latini. Prin secolele IX-XI, şcolile lor au dat o seamă de personalităţi care au îmbogăţit ştiinţa.

De-a lungul celor 1000 de ani ai Evului Mediu, farmacia a evoluat diferit în zonele occidentală, bizantină şi arabă.

Evul Mediu occidental a realizat tranziţia între ştiinţa din Antichitate şi cea din Renaştere. Tiparul nu se inventase, de aceea scrierile anticilor, adăpostite în mânăstiri, erau transcrise de călugări caligrafi. Ştiinţa preparării medicamentelor a intrat în tematica universităţilor, s-a îmbogăţit cu tehnici din alchimie, cu noutăţi din lumea arabă, iar profesia a fost separată de medicină. În secolele IX-XI, ştiinţele au avut chiar o perioadă de înflorire.

Pe la anul 480, în sudul Italiei, în mânăstirea Vivarium din Squillace, Cassiodor adunase toate manuscrisele anticilor, înfiinţase o academie monahală şi un atelier de copiere. După exemplul dat de Cassiodor, s-au înfiinţat şi alte şcoli monahale. În secolul al IX-lea, în mânăstirile din Tours, Chartres, Winchester, Canterbury, Fulda, Sankt Gall, Monte Cassino, Reichenau, Saint Rupert, călugării copiau scrierile anticilor, precum şi pe cele arăbeşti. Atelierelor în care lucrau copiştii li s-a spus vivarii, după numele mânăstirii Vivarium.

Mulţi copişti nu cunoşteau termenii ştiinţifici, nici greaca sau araba şi caligrafiau literele, fără să înţeleagă textul. Secole de-a rândul, literele transcrise greşit s-au înmulţit şi au viciat manuscrisele. Unele texte, în special descrierile de plante din manuscrisele de materia medica, erau explicate cu termeni care deveniseră de neînţeles. Faptul nu părea un neajuns, deoarece, în Evul Mediu, ştiinţa a devenit dogmatică şi scolastică, iar învăţământul impunea însuşirea textelor pe de rost.

Monte Cassino Sankt Gall Sankt Gall

Un mare renume şi-a făcut şcoala medicală din mânăstirea de pe Monte Cassino, fondată de Sfântul Benedict (480-547), cunoscuta Şcoală din Salerno.

Înfiinţată în anul 549, şcoala a dezvoltat şi activităţi laice. În secolul al VII-lea, şi-a

organizat un spital. Activităţile medicale din secolele al X-lea şi al XI-lea, i-au adus Şcolii din Salerno epitetul de Civitas Hippocratica.

La renumele Şcolii din Salerno a avut o contribuţie de seamă medicul de origine arabă Constantin Africanul. El s-a creştinat în Cartagina s-a călugărit şi apoi s-a mutat la Salerno, unde a şi murit, în anul 1087.

Scrierile originale ale anticilor greci se pierduseră. Mai rămăseseră traducerile în necunoscuta limbă arabă. Constantin Africanul a realizat retroversia în latină a capodoperelor pierdute, ca şi traducerea scrierilor medicilor arabi.

În Şcoala din Salerno a s-a făcut sinteza cunoştinţelor medicale antice greceşti, ebraice şi arabe. În cele 5-6 secole care au urmat, importante cărţi scrise de salernitani : Liber de simplicis medicina, dictus Circa instans (Cartea despre simple, zisă Circa instans), Antidotariul lui Nicolai, De viribus herbarium (Despre puterile plantelor), Flos medicinae (Floarea medicinii) etc, au fost foarte utile studiilor de medicină şi farmacie.

Cartea Circa instans, scrisă pe la 1170 de către Mattheus Platearius, a stat la baza redactării manualelor de plante medicinale, precum şi a primelor herbarii de la sfârşitul Evului Mediu. Antidotariul lui Nicolai, un precursor al farmacopeilor, redactat în jurul anului 1200, a fost manual în universităţi, până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Existenţa Antidotariului a fost obligatorie în toate farmaciile, iar farmaciştii erau obligaţi să ştie bine latineşte, ca să poată citi şi comenta cele aproximativ 150 de reţete din celebrul manual. În Franţa, această obligaţie a fost întărită de regele Jean le Bon (1319-1364), care a dat în 1339 un edict, conform căruia toţi farmaciştii erau datori să ştie să citească reţetele scrise în limba latină şi să cunoască Antidotariul lui Nicolai.

Înfiinţată în anul 1309 de Matthaeus Sylvaticus, grădina de plante medicinale a Şcolii din Salerno, a fost renumită.

La nord de Alpi, abatele Strabo de la mânăstirea benedictină de pe insula Reichenau, eruditul pe care Ludovic Germanul îl trimisese ambasador la Carol cel Pleşuv, a scris, în jurul anului 870, Grădina – Hortulus, în care, pe lângă descrieri, a adăugat sfaturi despre cultivarea unor plante medicinale etc.

Călugăriţa benedictină Hildegard von Bingen (1099-1179), stareţa abaţiei Saint Rupert a lăsat scrieri savante de interes medical. A elaborat şi un tratat întitulat Despre felurile arborilor, ierburilor, păsărilor, elementelor, pietrelor, reptilelor, metalelor (De arboribus, plantis, avibus, elementis, lapidibus, reptilibus, genere metallorum). Pe lângă plantele medicinale recomandate de antici, în majoritate mediteraneene, savanta călugăriţă, mai târziu sanctificată, a descris şi plante care cresc în zonele europene temperate, a menţionat utilizările lor medicinale tradiţionale în acele zone.

Un alt erudit în ştiinţele naturii, filosoful Albertus Magnus (1193-1280), călugăr dominican, a predat teologia la Ratisbonne, Strasbourg, Köln şi Paris. A studiat lucrările arabilor, rabinilor şi mai ales scrierile lui Aristotel. A acordat mare atenţie ştiinţelor naturii şi alchimiei, a descris distilarea, sublimarea şi reducerea. A lăsat scrieri savante, apreciate de contemporani. Ca profesor la Roma, Albertus Magnus a fost preceptorul lui Thomas d’Aquino, militantul sanctificat pentru pledoaria lui de armonie între credinţă şi raţiune. Albertus Magnus a fost sanctificat în anul 1931. Renumele lui în ştiinţă a fost exploatat de şarlatani, care şi-au scris aberaţiile pseudoştiinţifice într-o cărţulie întitulată Marele şi Micul Albert.

Pe un drum original au pornit, din Ierusalim, în secolul al XI-lea, păstrătorii cunoştinţelor despre medicină şi medicamente, numiţi la început ioaniţi, călugări

ospitalieri ai Sfântului Ioan, iar mai târziu cavaleri ai Ordinului de Malta. Nobili, excelenţi organizatori şi incoruptibili, s-au făcut cunoscuţi îngrijind bolnavii, răniţii şi săracii, iar – cu deosebire – pelerinii veniţi la locurile sfinte din Siria şi Palestina, unde a trăit Hristos. În anul 1291, învinşi de sarazini la Acra, s-au refugiat în insula Rhodos. În 1522, au fost învinşi de Soliman Magnificul şi s-au fortificat în Insula Malta. Cavalerii de Malta s-au ocupat neîntrerupt de acţiuni medicale şi sociale bazate pe etica Bisericii lui Hristos, care promovează credinţa, speranţa şi iubirea de oameni. Ei au grupe de acţiune pe toate continentele, iar la Geneva, un centru propriu de cercetări medicale.

În Europa Occidentală, universităţile s-au înfiinţat ca şcoli laice, în care, pe lângă teologia obligatorie, se studia jurisprudenţa şi medicina, care îngloba farmacia.

În Şcoala din Paris, înfiinţată în anul 1110, s-a creat, după modelul corporaţiilor sau breslelor, uniunea profesorilor şi studenţilor – Universitas magistrorum et scholarium. De atunci, şcolile superioare se numesc universităţi.

A urmat înfiinţarea universităţilor din Bologna (în 1158, posibil chiar 1088), Oxford (1168), Montpellier (1180), Cambridge (1209), Padova (1222), Neapole (1224), Toulouse (1234), Roma (1303), Pisa (1343), Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386) etc.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, erau în Europa 40 de universităţi, în care se studiau teologia, dreprtul, greaca, latina – supranumită limba ştiinţei – şi medicina, care era singura reprezentantă a ştiinţelor naturii. Lecţiile constau în repetarea textelor anticilor, elaborarea celor mai scolastice deducţii logice şi raţionamente prin analogie.

În vremea înfiinţării Universităţii din Paris, medicii au primit titlul de phisiciens, o demnitate ecleziastică cu celibat obligatoriu, abolit abia în 1452, când a devenit oficială şi diferenţierea între medici, chirurgi şi farmacişti.

Se afirmă că primele farmacii publice din Occident au fost în Neapole (1140), Paris (1180), Arles, Florenţa, Avignon, Marsilia, Köln (1248), Perpignan, Rouen, Basel (1250), Praga (1278). În anul 1292, numai în Paris erau 37 de farmacii publice.

Sunt autori care afirmă chiar că acele oficine erau organizate după modelelul unei farmacii arabe, înfiinţată la Bagdad în anul 754. Cum poate fi adevărat, când în anul 79, Vezuviul a acoperit în Pompei o farmacie perfect organizată şi astfel s-a păstrat pentru istorie ca un model viabil până în zilele noastre ? Cine poate să creadă că farmacia din oraşul de sub lavă a fost singura din Imperiul Roman, că n-au existat farmacii şi în Roma etc ? Se ştie şi că, înainte de a fi productivi în ştiinţă, arabii au copiat masiv antichitatea greco-romană. Nu aflaseră ei şi nu se informaseră despre farmaciile din Imperiul Roman ? Ce nevoie vor fi avut napolitanii din anul 1140, să caute modele în depărtări ? Este greu de crezut că prima farmacie publică europeană s-a înfiinţat după un model arab, chiar la Neapole, în apropiere de Pompei şi nu departe de Roma. Când ştiinţele înfloreau în Alexandria, toţi anticii se instruiau aclo şi copiau modelele alexandrine. Există informaşii despre europeni creştini care au mers să se instruiască la Bagdad şi să copieze modele arăbeşti ? Afirmaţia organizării oficinelor europene după modelul unei farmacii publice din Bagdad necesită o argumentaţie temeinică pentru a se menţine.

Prima delimitare a farmaciei de medicină, s-a decis în anul 1240. Autoritatea care a legiferat această despărţire a fost împăratul Frederic al II-lea Hohenstaufen, al Sfântului Imperiu Roman de Naţie Germanică şi rege al Siciliei între anii 1202 şi 1241. Crescut şi educat de Papa Inocenţiu al III-lea, a gândit şi a trăit ca un prinţ din secolul al

XVI-lea : sceptic, anticlerical, petrecăreţ, tiranic şi filosof. Legea dată de el a impus pentru întâia oară o distincţie între medicină şi farmacie ca profesii, a precizat atribuţiile medicului şi ale farmacistului, vânzarea remediilor numai în baza unei prescripţii medicale, precum şi reglementarea preţurilor.

Legea lui Frederic al II-lea a fost ca un semnal. Numărul farmaciştilor crescuse, activităţile lor de asemenea. Autorităţile au dat atenţie acestor dezvoltări. În anul 1258, regele Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt, abia întors din Cruciada a VII-a, a dat un statut pentru farmacişti. Cel dintâi. În anul 1312, Filip al IV-lea cel Frumos le-a acordat farmaciştilor, sub forma unui privilegiu, autoritatea de a verifica greutăţile utilizate de toţi negustorii. În timpul său, Facultatea de Medicină din Paris le-a ordonat medicilor să nu se mai ocupe cu prepararea medicamentelor. În Neapole, în anul 1353, inspectorii : doi medici şi trei farmacişti, controlau farmaciile de două ori pe an.

Evul Mediu bizantin a însemnat un efort neîntrerupt de rezistenţă şi de apărare a Imperiului, din război în război, la nord de Constantinopol cu barbarii, spre sud cu sarazinii, iar spre răsărit cu otomanii.

Amintind că Evul Mediu a durat aproape 1000 de ani, se naşte întrebarea din ce energii a izvorât atâta rezistenţă ? Poate că a fost mai mult decât forţa nenumăratelor armate. Poate că a existat, în plus, un factor de îndârjire izvorât dintr-o altă spiritualitate.

Cultura bizantină pare să fi însemnat ceva mai mult decât suma elementelor rezultate din ultimele zvâcniri ale elenismului şi din influenţa Orientului. Mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol a încurajat naşterea unui imperiu spiritual unic prin stilul şi rezonanţa pe care i le-a dat modul propriu de abordare a problemelor, prin arhitectura, legile şi literatura sa. Autoritatea noii capitale se întindea peste părţi însemnate din Asia, Europa şi Africa. Şi în timp ce Occidentul se refugia din aşezările vandalizate în bastioane şi mânăstiri fortificate, Constantinopolul înflorea exotic, aducând lumii ştiinţei şi politicii un nou stil intelectual, o viziune nouă. Adevărat vlăstar al Mediteranei, temperamentul său a ieşit la iveală în spiritul religios şi artistic.

Din punct de vedere politic, Imperiul s-a caracterizat prin unitatea de neînfrânt între Biserică şi Stat, iar Biserica Greco-Ortodoxă – principala sa instituţie şi unicul mentor – a continuat să înflorească în interiorul statului modern grec. Omul bizantin nu putea concepe vreo idee politică în care să nu se contopească în mod absolut Biserica şi Statul. Iar unitatea socială fundamentală a acestei mari culturi s-a exprimat într-un corp de credincioşi, structurat ca un consens suveran al doctrinei creştine. Nu ca o entitate geografică, nici ca un model rasial. Această doctrină s-a exprimat fără alegeri democratice şi fără majoritate. Acordul sau dezacordul erau exprimate în adunările anuale care se ţineau în biserică şi al căror obiectiv era acela de a lua decizii asupra afacerilor şi tranzacţiilor de natură seculară şi religioasă.

Mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, în anul 324 şi declararea creştinismului ca religie de stat în anul 380, au fost evenimente cu urmări deosebit de importante pentru cei 1000 de ani ai Evului Mediu. Între altele, a crescut necesitatea de legislatori, medici, literaţi şi filosofi. Academiile din Atena şi Alexandria nu mai existau. A fost necesară înfiinţarea unui învăţământ superior.

Împăratul Theodosie al II-lea (401-450), fiul şi succesorul lui Arcadius, a înfiinţat în Constantinopol, în anul 425, cea dintâi universitate europeană, numită Capitolium. Creaţia lui Theodosie al II-lea avea 10 catedre de limba latină, 10 de greacă, 5 de retorică şi 3 de elocvenţă latină. La acestea s-au adăugat ulterior o catedră de filosofie

şi una de jurisprudenţă. Au trecut şapte secole până la ctitoriile similare din Occident. Activităţile din

Capitolium s-au dezvoltat, instituţia a câştigat o mare reputaţie, a făcut posibile realizări însemnate. Conform dorinţei împăratului, în anul 439, au fost adunate toate legile imperiului în manuscrisul Codex Theodosianus. În anul 512, la Curtea Bizanţului, Anicia Iuliana a reuşit o mare operă de recuperare a manuscriselor medicilor greci ai Antichităţii, printre care celebra Peri hyles a lui Dioscoride. Copiştii şi ilustratorii pe care i-a angajat nobila doamnă au elaborat monumentalul manuscris întitulat Codex Constantinopolitanus, numit şi Codex Vindobonensis, ceea ce înseamnă Codexul vienez, pentru că se păstrează la Viena.

Şcolile de medicină din Imperiul Bizantin au fost renumite pentru calitatea învăţământului şi severitatea examenelor. Medicii, în special cei din secolul al V-lea, instruiţi în şcolile elenistice din Pergam, Lesbos, Antiohia, unii chiar în Alexandria, au respectat vechile învăţături, au scris opere pentru continuatori, au acordat mare atenţie organizării asistenţei medicale.

În primii ani ai imperiului, trăia în Constantinopol Oribasios din Pergam (325 - 403), care a fost elevul lui Zenon din Cipru, unul dintre cei mai renumiţi medici din Alexandria. Iulian Apostatul l-a luat pe Oribasios în campania din Orient, până în Persia. Pe la anul 360, la cererea împăratului, Oribasios a scris Synagogai iatrikai, o colectie medicală de 70 de cărţi, cuprinzând operele lui Galenus şi Dioscoride, precum şi un volum rezumativ cu titlul Privire generală – Synopsis. În varianta latină, opera extinsă este întitulată Collectanea artis medicae.

Aetius din Amida (502-575), preocupat în special de anatomie, chirurgie şi obstetrică, a scris, pe la anul 550, opera întitulată Cele patru cărţi – Tetrabiblion – după texte din Hipocrate, Galenus şi Oribasios.

Alexandros din Tralles (525-605), care studiase medicina la Efes, Pergam, Atena şi Alexandria, studiind scrierile lui Hipocrate şi Galenus, a redactat, în jurul anului 580, Biblia iatrika dyokaideka - Douăsprezece cărţi de medicină.

Pavel din Egina (625-690), în opera sa medicală enciclopedică, scrisă pe la anul 675, a redactat şi şapte tratate despre medicamentele simple şi compuse, despre otrăvuri şi antidoturi.

Nicolaus Alexandrinos (sec. XIII) a fost supranumit Myrepsos (Cel care prepară alifii), spre a nu fi confundat cu alţi Nicolaus. Cea mai cunoscută operă a lui, întitulată Despre virtuţile medicamentelor – Dynameron, cuprinde 2656 de reţete greceşti, romane şi arabe, clasificate după acţiune. Foarte apreciată şi în Occident, Dynameron a fost codexul farmaceutic al Facultăţii de Medicină Paris, până în anul 1651.

Urmând morala noii religii, medicii creştini au practicat arta vindecării după preceptele carităţii şi dezinteresului material. În semn de recunăştinţă şi pentru încurajarea acestei conduite, ortodoxia a sanctificat câţiva medici, între care şi trei perechi de fraţi gemeni. Doi sunt sfinţii romani Cosma şi Damian. Alţi doi sunt arabi creştinaţi, care au fost decapitaţi, iar alţii sunt sfinţi asiatici, care au murit de moarte naturală. Toţi sunt consideraţi protectorii profesiilor medicale şi li se spune Sfinţii vindecători, Sfinţii doctori fără-de-arginţi, având în vedere că refuzau orice fel de plată, sau, după cuvântul grecesc anarghiros, Sfinţii anarghiri. Cei mai cunoscuţi sunt fraţi martiri Cosma şi Damian, ucişi la Roma, cu pietre, în anul 295, sub Diocleţian, pentru refuzul de a se închina şi a aduce jertfe vechilor zei. În anul 587, Împăratul Iustinian a

construit un templu, dedicat Sfinţilor Cosma şi Damian. Ortodoxia le-a închinat biserici, catolicismul i-a adoptat şi sunt reprezentaţi cu însemne care arată că Damian este farmacist, iar Cosma – medic. În frescele din biserici, Damian ţine în mână un vas de farmacie, în care amestecă ceva. De obicei, vasul este o albarelă – un borcan de porţelan pentru unguente – şi mai rar, un mojar. Calendarul ortodox îi sărbătoreşte la 1 iulie şi 1 noiembrie, iar în biserici, conform canoanelor, sunt reprezentaţi împreună, pe peretele din dreapta. Alţi sfinţi vindecători sunt Chir şi Ioan – sărbătoriţi la 31 ianuarie, Ermolae, Pantelimon, Iulian, Maximilian, Therapion, Tecla, Martin.

Sfinţii doctori fără-de-arginţi, ajutând un bolnav Damian – preparatorul de medicamente şi Cosma – medicul

Sub dubla autoritate a împăratului din Bizanţ, care era şi şeful Bisericii Ortodoxe, organizarea asistenţei medicale a fost exemplară, un adevărat model urmat mai apoi de Europa Occidentală.

În Imperiul Bizantin s-au înfiinţat primele spitale, s-au organizat tot felul de aşezăminte de binefacere, s-au continuat eforturile pentru cunoaşterea şi recoltarea plantelor medicinale sălbatice, s-a organizat cultivarea lor.

Cel dintâi spital a fost înfiinţat în anul 370, pe ţărmul de răsărit al Mării Mediterane, la Cezarea, distrusă de arabi în secolul al XIII-lea. În Constantinopol a fost Spitalul Sfânta Fecioară, ctitorit de împăratul lsaac Comnen, în scurta lui domnie din perioada 1057-1059. Împăratul loan al II-lea Comnen a întemeiat în anul 1137 Spitalul Pantocrator (Atotstăpânitorul).

Spitalul Pantocrator

Prima farmacie de spital din istorie a existat în Spitalul Pantocrator. Farmaciştii din Spitalul Pantocrator şi – în general – farmaciştii din Bizanţul secolului al XII-lea erau numiţi pimentariori. Acel nume li s-a dat din cauză că farmaciştii erau interesaţi de drogurile vegetale, ca şi negustorii de condimente. Termenul era derivat din latinescul pigmentum, care însemna culoare şi condiment.

Spitalul Sfântul loan Prodrom a fost înfiinţat în secolul al XIV-lea, iar organizarea lui era reglementată de Tipika theoretika – regulamentul de funcţionare, care impunea să existe în fiecare secţie câte doi medici, personal auxiliar, gardă de noapte şi personal administrativ, precum şi un ambulatoriu cu chirurgi şi ajutoare.

În secolul al VI-lea, bizantinii au întemeiat şi organizat mai multe feluri de aşezăminte de binefacere : infirmerii, pe care le numeau nosocomii, aziluri de bătrâni – gerontocomii, orfelinate – orfanotrofii, creşe – brefotrofii, leprozerii – lavotrofii, ospătării (cantine pentru săraci) – ptochotrofii, case de adăpost pentru călătorii obosiţi şi bolnavi – xenodochii.

Călugării culegeau unele plante medicinale din natură, iar pe altele le cultivau în grădinile mânăstirilor. După ce le uscau, le păstrau în câte un dulap (Armarium pimentorium), în încăperi potrivite.

Creaţiile ştiinţei bizantine nu sunt prea lăudate, însă roadele ei sunt de apreciat. În medicină şi farmacie, gândirea şi acţiunile bizantinilor au fost exemplare.

Arabii, interesaţi de medicină şi farmacie, au început cu traducerea şi asimilarea scrierilor anticilor. În şcolile lor medicale, studiile se făceau după Galenus şi alexandrinul Serapion. Progresele proprii i-au făcut cunoscuţi abia în secolele IX-XI.

Farmacia din Bagdad

La Bagdad a existat, în anul 754, o farmacie publică arabă, considerată prima din istorie. Se uită faptul că farmacia publică, uimitor de bine organizată, dezgropată de sub lava Vezuviului, era activă în anul 79. În imperiu vor fi existat şi alte farmacii, în secolele care au urmat. Este de presupus că arabii au cunoscut farmaciile romane şi le-au folosit în Bagdad, aşa cum au procedat cu scrierile anticilor greco-latini pe care le-au păstrat şi le-au asimilat.

Conducătorul spitalului din Gondişapur, pe nume Sabur a redactat, în anul 862, un îndreptar pentru prepararea medicamentelor, cu titlul Grabaddin. El a introdus în

medicină „limba saburală”. Limbajul care îi poartă numele este încărcat cu vorbe inutile şi fără rost, „cu un depozit alb”.

Prin secolul al X-lea, în actuala Tunisie, medicul Ibn al Jazzar separa farmacia de medicină, scriind reţete pe care le încredinţa unui preparator.

Canonul medicinii

Ibn Sina sau Avicenna (980-1037) a trăit în Persia, apreciat în egală măsură ca om politic şi ca medic. Din opera lui s-a păstrat Al-kânûn fi al-ţibb – Canonul medicinii, cuprinzând ştiinţa medicală din vremea lui, în cinci cărţi riguros organizate. În cartea a II-a a descris 760 de simple, iar cartea a V-a este un akrâbâdhîn – o culegere de reţete compuse. A fost supranumit prinţul medicilor arabi, sau – mai degrabă – primul, cel dintâi între medicii arabi. Între altele, în reţetarul lui avea un unguent mercurial, o poţiune cu arsenic şi recomanda aurirea şi argintarea pilulelor pentru potenţarea efectului rmedicamentos. Avicenna a versificat un memorator, un poem conţinând esenţa teoriei şi practicii sale, tradus în latină cu titlul Cantica Avicennae. Din secolul al XIV-lea până într-al XVII-lea, Canonul medicinii a fost unul dintre manualele utilizate în învăţământul medical, ca şi Dynameron, culegera de reţete a lui Nicolaus Alexandrinos (Myrepsos).

Universitatea din Salamanca

În limba arabă, farmacistul era numit sandalani, pentru că, între alte mirodenii şi condimente prelucra şi comercializa santal – Santhalum album. Aportul ştiinţei arabe în domeniul farmaciei a însemnat şi îmbogăţirea cunoştinţelor despre medicamente. Farmaciştii arabi preparau medicamente şi din resursele aduse din Orient, alte plante şi animale decât cele cunoscute europenilor. Ei au preparat – de asemenea – remedii chimice, spre exemplu cu derivaţi de mercur, pentru afecţiuni dermatologice. De altfel, medicii arabi promovau o polipragmazie avansată. În reţetele lor asociau frecvent cca 100 de ingrediente.

Pe la anul 1240, Ibn el-Baitar a scris cunoscuta Liber magnae collectionis simplicis medicamentorum et ciborum – Cartea marii colecţii de medicamente simple şi alimente, care conţine referiri la cca 2500 de remedii, cu mult peste cele cunoscute de antici. Aproximativ 200 dintre ele sunt egiptene şi siriene, îndicate pentru prima dată. Tot el a scris despre greutăţile şi măsurile folosite în farmacia arabă, lucrarea tradusă cu titlul De ponderibus et mensurae ad medicinae usum. Acelaşi Ibn el-Baitar a cerut să nu se mai lase în grija sclavilor recoltarea plantelor medicinale, ci să fie culese chiar de medici, pentru a se evita numeroasele substituiri foarte dăunătoare.

Arabii au înfiinţat o universitate în Salamanca, în anul 1243.Evul Mediu a fost epoca răspândirii alchimiei, care a reuşit descoperirea unor noi

tehnici de laborator. Cauzele specifice care au condus la Diferenţierea farmaciei de medicină în lumea arabă s-a petrecut din necesitatea

de specializare. Se cereau cunoştinţe speciale pentru folosirea corectă a substanţelor chimice noi produse de alchimişti, pentru mânuirea aparaturii speciale necesare la prepararea lor şi pentru prelucrarea drogurilor medicinale aduse din Orient.

Alchimia, arta ale cărei căutări febrile erau nemurirea şi transmutaţia, luase amploare în Alexandria, cu mult înainte de anul 641, când a ajuns în puterea califului Omar I. În laboratoare, alchimiştii sperau să descopere panaceul sau elixirul de viaţă lungă şi piatra filosofală, cu care să transforme metalele în aur. Sub stăpânirea arabă, în secolul al VIII-lea, alchimiştii au descoperit, între altele, sublimarea.

Geber (Jahir ibn Hayyan) ştia să prepare apă tare – acid azotic, acid sulfuric, apă regală – amestec de acid azotic şi acid clorhidric, lapis infernalis – azotat de argint.

Rhazes sau Magister magistrorum, medicul Abu-Bacr Muhamad Ibn Zacaria Al Razi (850-932), autorul scrierilor Antidotarium, Continens – Continentul şi Summa perfectionis magisterii, adică Tezaurul celei mai înalte învăţături, ştia să folosească oxidul de fier ca astringent şi prepara laptele de sulf, pentru unguente şi fumigaţii.

Serapion cel Tânăr (Ibn Sarabi) a scris tratatul Breviarum practica, în care recomanda ca vermicide seminţele de Croton tiglium şi de Artemisia cina.

Alchimia Evului Mediu prevestea iatrochimia : chimia medicală, chimia farmaceutică.

Maimonide (1135-1204), în ebraică Mosheh ben Maymon sau în arabă Abu Imran Ibn Mymun ' Abd Allah, filozof şi medic evreu supranumit Cordobanul, pentru că s-a născut şi a petrecut prima parte a vieţii în Cordoba, fugind de persecuţii, a devenit lider spiritual al comunităţii evreilor din Egipt. Ca medic, a devenit renumit prin marele număr de pacienţi, prin credinţa lui în natura care vindecă, în igienă şi în terapeutică. În scrierile sale : Cartea explicării drogului medicinal şi Otrăvurile şi antidoturile lor, sunt

menţionate cca 1800 de droguri.

Maimonide

În jurul anului 1250, Cohen Kubin al-Attar a scris Manualul de oficină, un adevărat îndreptar pentru farmacişti. Cuvântul attar se traduce farmacist, deci numele său înseamnă Cohen Kubin Farmacistul. Manualul lui Cohen Kubin este redactat în 25 de capitole, în care expune aprovizionarea cu droguri medicinale şi mirodenii, întreţinerea oficinei, recoltarea şi conservarea plantelor medicinale. În capitolele dedicate deontologiei profesionale, dă cele mai înţelepte sfaturi privind atitudinea faţă de cumpărători, cinstirea înaintaşilor, conştinciozitatea în prepararea medicamentelor, caritatea faţă de cei sărmani.

Şi mai trebuie evocat faptul că omenirea nu s-a despărţit niciodată de magie şi astrologie, pe care le-a alăturat medicinii. În Evul Mediu, cu atât mai puţin.

Istoria Modernă. Farmacia în perioada Renaşterii

Activitate intelectuală intensă. Marile descoperiri geografice. Plante medicinale din Orient şi din Indiile Occidentale. Tiparul.

Materia Medica. Paracelsus. Medicina spagirică. Farmacia chimică. Studii, examene, ordonanţe şi legi. Oficine diverse. Gândirea

eliberată de dogme. Prima catedră de farmacognozie. Studiul după natură. Grădinile botanice. Botanica farmaceutică. Farmacopeile.

Pseudoştiinţele. Farmacişti de spital. Comunităţi profesionale. Nicolas Houel. Cea dintâi farmacie din România.

Renaşterea, prima parte a Istoriei Moderne, a început în oraşele-cetăţi ale Italiei, în secolul al XV-lea, s-a răspândit în Europa Centrală şi de Vest şi a durat până în

primele decenii ale secolului al XVII-lea. A fost o perioadă de intensă activitate intelectuală, cu accent pe valorile formale şi spirituale ale Antichităţii. În Renaştere s-au realizat mari transformări şi reînnoiri socio-culturale, în cadrul cărora au fost reconsiderate unele principii din dreptul roman, s-au constituit state centralizate, s-au promovat fastul vieţii de curte, gustul sărbătorii şi al operelor de artă.

Chiar din etapa târzie a Evului Mediu se anunţase o nouă percepţie a vieţii şi a lumii. Începând din vestul Europei, oraşele se dezvoltau, schimburile comerciale se intensificau, se constituiau bresle, popoarele începeau să-şi descopere propria existenţă. Busola şi tiparul deschideau noi direcţii de evoluţie. Era Prerenaşterea.

Busola i-a ajutat pe marii navigatori şi exploratori să găsească drumuri spre ţinuturi necunoscute, dincolo de marginile Lumii Vechi. Lumea a devenit mai largă, mai atractivă şi mai bogată.

În anul 1436, Gutenberg (1394-1468) a inventat tiparul. Cu literele mobile, cerneala grasă şi presa, realizarea lui a fost aproape perfectă, chiar din primul moment.

Până la invenţia lui Gutenberg, un copist caligrafia manuscrisul unei cărţi în 21 de luni, iar pentru 1000 de exemplare ar fi trebuit să lucreze 1750 de ani. Tiparul a deschis calea răspândirii noilor cunoştinţe despre natură, a spiritului ştiinţific, a operelor umanismului renascentist.

După premergătorii Dante, Petrarca, Boccaccio şi Villon, literatura a înflorit prin operele lui Rabelais, Ronsard, Montaigne, Machiavelli, Ariosto, Cervantes, Hans Sachs, Shakespeare, Erasmus. Pictura – prin Ghirlandaio, Botticelli, Leonardo, Michelangelo, Rafael, Tiziano, Tintoretto, Veronese, El Greco, Dûrer, Holbein, Van Eick, Brueghel. Sculptura – prin Donatello, Ghiberti, Verocchio, Bontemps, Pilon, Palissy, Cellini. Arhitectura – prin Lescot, Goujon, Delorme, Bramante, Palladio, Sansovino. Muzica – prin Palestrina şi Monteverdi.

Leonardo da Vinci

Catedrala San Pietro, Castelele de pe Loire, Les Tuilleries, Fontainbleu, Escurial, Mânăstirea Belem, Catedrala din Granada, Castelul Heidelberg, Hampton Court, Castelul Wavel, Kremlinul, împodobesc lumea şi stârnesc admiraţia.

Prin intensa efervescenţă creatoare, Renaşterea poate fi asemănată numai cu secolul lui Pericle.

Mişcării culturale renascentiste i s-a dat numele de umanism. Cărturari erudiţi şi multilaterali, umaniştii au fost adepţii unei ideologii laice, în centrul căreia se află omul cu libera sa dezvoltare spirituală, idealul său fiind întruchipat de cultura antică. Aspiraţia umaniştilor la realizarea şi răspândirea unei culturi autentice a condus la formarea limbilor literare naţionale – bazele creaţiei literare europene moderne, la întemeierea unei concepţii avansate în ştiinţele naturii, pe baza metodei cercetării experimentale.

În domeniul farmaciei, marile descoperiri geografice, tiparul, evoluţia universităţilor, grădinile botanice, medicina spagirică (iatrochimia), farmacopeile, studiile, examenele, ordonanţele şi legile, specialităţile şi oficinele, au însemnat un impresionant şir de progrese.

Pe aceeaşi scenă au înflorit pseudoştiinţele : alchimia, hermetica, medicina excremenţială, astrologia.

Drumul pe ape spre Orient

Pe drumuri neştiute, în călătorii riscante, marii navigatori şi exploratori au pornit interesaţi de cunoaştere şi de mirodenii.

Vasco da Gama, în 1498, a ajuns în India, deschizând Europei calea maritimă spre Orientul Îndepărtat. Occidentul deprinsese gustul rafinat al aromelor Orientului. Din banale şi monocorde, fripturile, pateurile, supele, cofeturile, deveneau o delectare, doar prin câteva adaosuri. Dincolo de ceapă, usturoi şi câteva ierburi aromate, veneau în arta culinară piperul, ghimberul, nucşoara, cuişoarele, scorţişoara, vanilia. Bucatelor destul de grosolane chiar şi pe mesele princiare, dulciurilor şi băuturilor, mirodeniile le dădeau pe loc o savoare neîntâlnită. Miresmele plantelor orientale – frunzele, fructele, coaja lor – parcă au vrăjit Occidentul.

Medicul Garcia da Orta (1515-1575), le-a adus europenilor primele informaţii despre medicina din India. În 1563, a publicat la Lisabona, Colloquios dos simples e drogas e cousas medicinaes da India (Convorbiri despre plantele medicinale, drogurile şi problemele medicale din India). Între remediile cunoscute de indieni a descris pao da cobra – pâinea de cobră, preparată din rădăcina de Rauwolfia serpentina, pentru a trata muşcăturile de şerpi veninoşi. Cuvântul simples, din titlul cărţii, înseamnă plante medicinale, ca în medicina Antichităţii. Cuvântul drogas (droguri) a fost adoptat de farmacişti în Evul Mediu, din olandezul droog, care înseamnă uscat. Se referă la diverse părţi de plante medicinale în stare uscată. De 40-50 de ani, în gazetărie, termenul se utilizează exclusiv pentru drogurile psihotrope.

În căutarea aceleiaşi Indii, Columb, în 1492-1504, a descoperit Lumea Nouă. Nicolás Monardes (1493-1588), întors din Lumea Nouă, fiind medic, a făcut la

Sevilla, în 1554, o expoziţie cu Jalapa, Sarsaparilla, Coca, Sassafras, balsamuri şi alte droguri exotice. În 1560 a introdus în terapeutica europeană balsamul de Peru, iar în 1565 a publicat De las cosas de las Indias Occidentales qui sirven al uso de medicina (Despre cele provenite din Indiile Occidentale şi întrebuinţate în medicină).

Navigatorul englez Sir Walter Raleigh (1552-1618) după ce a explorat Virginia, în 1585 a adus în Europa tutunul şi tomatele, iar 1595 a adus din Guyana primul eşantion de curara.

Dintre mărfuri, nici o categorie nu era atât de râvnită ca especeria, cum numeau spaniolii mirodeniile. Farmaciştii le foloseau şi ei, adăugând pe listă remedii noi, esenţe şi balsamuri. Pe sticluţele cu leacuri tămăduitoare, elixire şi balsamuri, farmaciştii au scris, în latină, atribute ca indicum, arabicum, orientalis, peruvianum. Toate acestea dădeau speranţe noi, exprimau exoticul şi măreau desfacerea. Din Orient s-au adus în farmacii ginseng, ceai chinezesc, anason stelat, cuişoare, scorţişoară, camforă, cardamom. Din Africa – aloe, cafea etiopiană etc. Din Americi – cacao, coca, cinchona, curara, ipeca, lobelia, hidrastis, senega, balsam peruvian şi de Tolu. Lemnul de Guaiacum officinale – gaiac – adus din Caraibe a fost supranumit lignum sanctum şi utilizat timp de trei secole ca cel mai bun remediu antisifilitic.

Magellan, încrezător în sfericitatea pământului, în 1519-1521, a găsit strâmtoarea din sudul Americii, apoi Pacificul şi a început înconjurul lumii pe ape.

Tiparniţa lui Gutenberg

Tiparul a accelerat enorm răspândirea ştiinţelor. În farmacii, Antidotariul lui Nicolai, Materia Medica a lui Dioscoride, scrierile lui Scribonius Largus şi Mesue cel Tânăr, erau manuale indispensabile. Atât de acută era necesitatea de cărţi în farmacii încât imediat după Biblie, prima carte ieşită din tiparniţă a fost De Medicinali Materia a lui Dioscoride. Până în secolul al XVII-lea, cartea s-a tipărit în 40 de ediţii şi traduceri şi a devenit cea mai răspândită operă ştiinţifică. Cu mare interes au fost tipărite scrieriele de medicină şi farmacie ale renascentiştilor Brunfels, Cordus, Hieronymus Bock, Fuchs, Rondelet, Gessner, Matthiolus, Garcia da Orta, Clusius, Lobel etc.

Pe de altă parte, în şcoala superioară din Paris, înfiinţată în anul 1115, s-a creat, după modelul breslelor, uniunea profesorilor şi studenţilor – Universitas magistrorum et scholarium. Cu timpul – şcolile superioare s-au numit universităţi.

A urmat înfiinţarea de universităţi în Bologna (1158), Oxford (1168), Montpellier (1180), Cambridge (1209), Padova (1222), Neapole (1224), Toulouse (1234), Roma (1303), Pisa (1343), Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386) etc.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, erau în Europa 40 de universităţi în care se făceau studii de teologie, drept, medicină, greacă şi latină – limba ştiinţei. În spiritul Renaşterii, profesori celebri prin ştiinţa lor au inaugurat drumul spre gândirea eliberată de dogme. A început predarea cursurilor în limbile naţionale, iar în ştiinţe a fost promovat studiul direct după natură.

Se ştia de mult timp despre confuziile care se făceau la recoltarea plantelor medicinale. În 1240, Ibn el-Baitar cerea în scrierile lui să nu se mai lase în grija sclavilor recoltarea plantelor medicinale, ci să fie culese chiar de medici, pentru a se evita numeroasele substituiri foarte dăunătoare. Se ştiau şi erorile şi imprecizia descrierilor din textele anticilor. În prima parte a secolului al XVI-lea, Otto Brunfels, Valerius Cordus, Conrad Gessner, Pietro-Andrea Matthiolus, Gaspar Bauhin, Leonhard Fuchs, au scris despre confuzii, despre erorile anticilor şi despre altă serie de erori, introduse de călugării caligrafi din vivarii în textele pe care le-au transcris. Acei erudiţi ai începutului de secol au atras atenţia asupra însemnătăţii studierii în natură a plantelor medicinale.

Medicul Otto Brunfels (1488-1534) era în 1524 profesor de medicină şi botanică la Strasbourg. În anul 1530, a publicat Historia plantarum, care conţinea şi un atlas botanic, pentru care l-a angajat ca ilustrator pe pictorul Hans Weidlitz. Urmând indicaţiile profesorului, artistul a reuşit să redea în gravuri imaginile plantelor, după natură. Pretinzându-i lui Hans Weidlitz să picteze după natură, Brunfels a abandonat maniera autorilor dinaintea lui, care lăsau totul în grija pictorilor, iar ei lucrau adesea din imaginaţie. Prin ideile sale, Otto Brunfels se apropiase de umanism, deşi nu se detaşase de Dioscoride şi Plinius. El s-a străduit să identifice plantele rău descrise şi desenate în lucrările anticilor, apoi a făcut ordine în nomenclatură. Tot el l-a îndrumat pe Hyeronimus Bock (1498-1554) să-şi publice opera întitulată Herbarium oder Kräuterbuch – Herbar sau carte despre plante.

La Nürnberg, Valerius Cordus a scris, în 1535, Dispensatorium pharmacopolarum – Dispensatorul farmaciştilor. La Basel, în 1542, Leonhard Fuchs (1501-1566) a publicat De historia stirpium – Despre istoria speciilor, cel dintâi tratat de Botanică. Sub nfluenţa operei lui Brunfels, Fuchs a redactat după natură descrierea fiecărei plante, iar pentru ilustraţii a angajat şi el un pictor, pe nume A. Mayer. La Veneţia, în 1554, s-a tipărit lucrarea lui Matthiolus Comentarii in sex libros Pedanii Dioscoridis adjectis quam plurimis plantarum et animalium imaginibus – Comentarii la cele şase cărţi ale lui Pedanius Dioscoride, însoţite de numeroase imagini ale plantelor şi animalelor. Gaspard Bauhin (1560-1624) a încercat una dintre primele clasificări naturale ale plantelor. În 1596, la Basel, a publicat Phytopinax seu Enumeratio plantarum – Botanica sau Enumerarea plantelor.

Profesorul Francesco Buonafede (1474-1558) de la Universitatea din Padova, înţelegând că învăţământul trebuie să renunţe primul la acele erori, a înfiinţat în 1533 Lectura simplicium – catedra de simple. A fost cea dintâi catedră de farmacognozie, cu mult înainte de a se găsi acest nume pentru bătrâna şi actuala ştiinţă. Catedre similare s-au înfiinţat după aceea la universităţile din Bologna (1534), Pisa (1547), Montpellier (1565) etc.

Dar studiile se continuau exclusiv pe cărţi. De aceea, în 1545, profesorul din Padova a înfiinţat Orto dei Simplici – grădina de simple a universităţii, pentru ca studenţii să înveţe observând plantele, nu memorând descrierile lor. Astfel, Francesco Buonafede a creat prima grădină botanică din lume.

În anul 1545, cu Orto dei Simplici, a început în universităţi înfiinţarea grădinilor botanice ale Renaşterii. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, universităţile din Pisa (1543), Roma (1556), Bologna (1568), Paris (1576), Heidelberg (1577), Leipzig (1580), Leyda (1587), Montpellier (1595), au reuşit să-şi facă propriile grădini pentru ca plantele medicinale să fie studiate corect, după natură.

În vechime, cu alte scopuri se înfiinţaseră grădinile suspendate ale Semiramidei, apoi cele în care anticii iatroşi cultivau plantele de leac, grădinile aflate sub poruncile date de Carol cel Mare în Capitulare de villis, cele ale benedictinilor de pe insula Reichenau şi de pe Monte Cassino.

Create după modelul inventat de Francesco Buonafede, grădinile botanice ale universităţilor se pot defini ca laboratoare în aer liber, de tip renascentist, cu scopul dezvoltării celor două noi direcţii de evoluţie în ştiinţele naturii : activităţile didactice şi observaţiile ştiinţifice.

Cu scrierile lor exacte despre plantele medicinale, medicii Otto Brunfels, Hieronymus Bock şi Leonhard Fuchs au întemeiat botanica farmaceutică şi sunt părinţii recunoscuţi ai botanicii ştiinţifice.

În acele şcoli înalte, medicina era singura reprezentantă a ştiinţelor naturii. Pentru farmacie ca ştiinţă, sunt de remarcat, ca produse ale spiritualităţii

renascentiste în universităţi, catedrele de farmacognozie, grădinile botanice de plante medicinale şi fondarea botanicii farmaceutice.

În Antichitate, unii medici greci îşi făceau profesia mutându-se dintr-un loc în altul, în etape de doi-trei ani. Pentru acest pelerinaj, erau numiţi medici vagantes. Dar trecând prin mai multe ţinuturi, medicii pelerini cunoşteau tradiţii şi plante medicinale din alte zone floristice, cu care îşi îmbogăţeau experienţa.

În Renaştere, pelerinajul pentru învăţătură a creat aşa-numiţii călugăraşi rătăcitori (clerici vagantes). Studenţii purtau straie călugăreşti, căci universităţile erau catolice. Ei migrau de la Padova la Paris, de la Montpellier la Heidelberg etc., de la o universitate la alta, pentru a audia cursurile erudite şi inovatoare ale câte unui profesor care devenise celebru, ca Vesal, Paracelsus, Lobel, Clusius etc.

Utilizarea limbilor naţionale în universităţi, în locul latinei, a fost începută de contestatarul germanofon Paracelsus, în 1526, la cursurile sale de la Facultatea de Medicină din Basel.

Dar Paracelsus a făcut şi mai mult. Pe adevăratul său nume Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, Paracelsus s-a născut în 1493 la Einsideln, ca fiu al bastardului unei familii nobile. A studiat medicina migrând din loc în loc, şi-a luat doctoratul la Ferrara, a fost chirurg pe galerele veneţiene şi 10 ani a cutreierat Europa.

În 1526, era medic al oraşului Basel şi profesor la universitate. Contesta teoriile lui Avicenna, Rhazès şi Galenus, considerând că sunt naive, confuze, dogmatice şi fără legătură cu realitatea practică. Şoca auditorii, arzând în public câte un exemplar din scrierile lui Avicenna şi Galenus şi îi blama pe farmacişti, pentru preparatele galenice.

În 1527, a dat în judecată un canonic pe care l-a vindecat ca prin minune cu tinctura sa Laudanum. Însă pacientul nu-i achitase un fabulos onorariu promis. La proces, Paracelsus l-a insultat pe judecător. Cu fuga a scăpat de închisoare. Neputând reveni în Basel, a fost 13 ani medic rătăcitor prin Germania, Elveţia, Austria, Boemia, Transilvania şi Valahia. În 1541, a murit la Salzburg.

Paracelsus credea în magie, dar a fost reformatorul medicinii, anchilozată de 14 secole în textele autorilor antici. Paracelsus este fondatorul iatrochimiei şi al chimiei farmaceutice. Aducerea chimiei în serviciul medicinii a rămas cel mai mare merit al gândirii sale. El recomanda să se extragă quinta essentia din plante, cu alcool. Adică fracţiunea activă. În locul galenicelor preparate cu extracte de plante în apă, vin, oţet sau ulei, a propus tincturi şi extracte alcoolice. A susţinut că medicamentele trebuie să fie chimice, pentru că fenomenele fiziologice sunt în esenţă de natură chimică. După criterii primitive, concordante cu nivelul ştiinţei în vremea lui, a încercat să facă ordine în domeniul prea numeroaselor preparate farmaceutice. În acest scop, a clasificat medicamentele în 5 grupe : quinta essentia, magisteria, specifica, elixiria, extrinseca.

A fost adversarul alchimiei şi al polipragmaziei din medicina arabă. Dar a apărat teoria semnelor, a signaturilor, conform căreia forma este expresia funcţiei. Credea că plantele poartă semne din care se pot deduce efectele lor terapeutice. Frunzele cordiforme de liliac şi tei ar trata bolile de inimă, plantele cu spini – bolile cu înţepături, seva de rostopască – icterul etc. Mai propunea ca fiecare boală să poarte numele plantei vindecătoare. Spre exemplu, sifilisul să se numească morbus guajaci, reumatismul – morbus terpentinus etc. După trei secole, Hahnemann a hotărât ca totalitatea semnelor unei suferinţe să facă trimitere la patogenezia care poartă numele remediului homeopatic corespunzător.

Paracelsus

În Renaştere s-a ivit şi problema uniformizării preparării medicamentelor. Diferenţele cu care acelaşi preparat ieşea dintr-o farmacie sau din alta, puneau la îndoială calitatea. Urmând manualele vechilor autori Scribonius Largus şi Celsus, Antidotariul lui Nicolai şi Krabaddinul, acel neajuns nu se rezolvase. Nu au reuşit mai mult nici Saladino d'Ascoli în 1450, Nicolas Prévost în 1490 şi Ludovic Toscanelli în 1499. Devenise necesară uniformizarea şi deci farmacopeea. Pentru redactarea celor dintâi farmacopei, s-a pornit de la dispensatorii, antidotarii şi aromatarii.

Prin grija lui Conrad Gessner s-a publicat, în 1546, sub patronajul municipalităţii din Nürnberg, Dispensatorium Pharmacopolarum, scris de farmacistul Valerius Cordus (1515-1544). Autorităţile din Nürnberg i-au obligat pe farmaciştii din oraş să respecte normele din Dispensatorium, invocând adevăratul devotament, frica de Dumnezeu şi credinţa în Hristos (Vera pietas, timor Dei et fides in Christum).

Procedeul imperativ a avut succes. De atunci, fiecare farmacopee este impusă

printr-o lege. Până în 1670, Dispensatorium Pharmacopolarum a fost tipărit în 53 de ediţii şi a fost utilizat în multe ţări. În 1547, cartea lui Toscanelli, Nuovo Receptario, a fost tipărită la Florenţa, în italiană, cu titlul Ricettario Fiorentino. Operele lui Cordus şi Toscanelli au fost concepute şi legalizate pentru uzul farmaciştilor din oraşele respective. Amândouă lucrările pot fi considerate prefarmacopei.

Cea dintâi farmacopee a fost Pharmacopoeia Augustana, a oraşului Augsburg. În 1564, la prima ediţie, a apărut cu titlul Pharmacopoeia seu medicamentarium pro Republica Augustana. Era destinată, de asemenea, unui singur oraş. Asemănătoare au fost farmacopeea din Köln în 1565, cea din Bergamo în 1580, din Londra în 1618, din Paris în 1639, din Bordeaux în 1643 etc.

Farmacopeile au redactat primele norme unitare impuse oficial în domeniul preparării medicamentelor, cu scopul de a le garanta eficienţa şi reproductibilitatea. Noile exigenţe au avut un mare impact în domeniul produselor vegetale, din care derivau 88 % din medicamentele recunoscute oficial. Evoluţia acestor lucrări normative poate fi urmărită până la ediţiile actuale ale farmacopeilor statale, internaţionale şi europene.

Colegiu elaborând o farmacopee (sec. XVI)

În Renaştere s-au răspândit şi au proliferat şi pseudoştiinţele : alchimia, hermetica, farmacia excremenţială, astrologia.

Alchimia a continuat să-şi cultive idealurile pe care, în Alexandria elenistică, în secolul al III-lea, le-a aşezat sub egida zeului Hermes Trismegistos : transmutaţia metalelor şi elixirul nemuririi. Obligaţia secretului i-a condus pe alchimişti spre hermetism, denumire derivată din numele zeului care era patronul lor spiritual.

În secolul al VII-lea, alchimia s-a răspândit din Egiptul cucerit de arabi, în lumea musulmană. În secolul al VIII-lea, arabii reuşiseră sublimarea, Geber ştia să prepare acid azotic, acid sulfuric, amestecul numit apă regală, lapis infernalis – azotat de argint. Rhazes folosea oxidul de fier ca astringent şi prepara laptele de sulf (probabil sulf coloidal), pentru unguente şi fumigaţii.

Din secolul al XIII-lea, alchimia s-a ilustrat prin europeni. Arnaldo de Villanueva obţinea alcool pentru scopuri medicinale, cu tehnica distilării vinului de la Şcoala din Salerno, unde se prepara aqua viva. R. Lullus prepara uleiuri volatile şi calomel. Călugărul german Basilius Valentinus (1394-1450) scria despre compuşii de antimoniu

şi bismut, despre sublimatul corosiv şi prepara esteri anorganici, ca sulfatul şi clorura de etil. Paracelsus prepara eterul şi utiliza alcoolul, căruia i-a dat numele, în locul vechilor aqua viva sau aqua ardens. Bernard Palissy (1500-1589) a inventat ceramica emailată, care a introdus în farmacie vase de calitate mai bună. Blaise de Vignère a sublimat acidul benzoic din răşina de Benzoe. În 1595, Andreas Libavius (1546-1644) a scris prima carte de specialitate, pe care a întitulat-o Alchymia, revendicată ca primul lor tratat atât de alchimişti, cât şi de chimişti. Renumit preparator de medicamente secrete, Johann Rudolf Glauber (1603-1670) a înlocuit la cuptor foalele cu hornul înalt, apoi a reuşit să obţină industrial acizi minerali şi sulfatul de sodiu – sal mirabile, supranumită şi sarea lui Glauber.

Glauber a publicat în 1654 Pharmacopoea Spagyrica. Alchimiştii au fost cei dintâi care au stăpânit distilarea. Adunau picătură cu picătură distilatul, sperând să obţină licoarea secretă a nemuririi. Termenul spagyric a fost inventat alipind două vechi cuvinte greceşti. După înţelesurile lor, termenul spagyric ar fi însemnat care adună extractul (picătură cu picătură). Căutătorii elixirului de viaţă lungă i-au dat noului cuvânt înţelesul de chimic. Pharmacopoea Spagyrica era farmacopeea chimică. Farmacia spagirică era farmacia chimică. De peste un secol, Paracelsus recomandase să se prepare din plantele medicinale tincturi şi extracte alcoolice, mult mai active decât preparatele galenice. Cu adevărat erau mai active decât soluţiile extractive apoase, uleioase sau în oţet. În alcool extracţia era mai bună, la fel şi conservarea principiilor active. De pe la jumătatea secolului al XX-lea, farmacia chimică a luat numele de chimie farmaceutică. Medicina spagirică înseamnă medicina chimică sau iatrochimia.

Farmacia excremenţială era fiica magiei. Promovată mai întâi în templele Egiptului antic, ea nu-şi încetase existenţa. Egiptenii recomandau excrementele de crocodil, de om (uscate şi pulverizate) şi de hipopotam, găinaţul de pelican, de muscă, urina de copil etc. În Renaştere s-a intensificat subit credinţa în virtuţile medicinale ale unor materii din regnul animal : sânge, deşeuri organice, excremente de tot felul, urină. Lângă cele din listele antice, europenii au adăugat materii fecale şi excrete de la animale din zonele cunoscute de ei : urs, măgar, cerb, taur etc. Denumirea germană Dreckenapotheke, dată sortimentului de astfel de produse, înseamnă farmacie excremenţială. Vechile farmacopei au oficializat astfel de produse. Pharmacopeia Colegii Regalis Londini, cu 18 ediţii între 1618 şi 1815, era cea mai bună susţinătoare a ideii Dreckenapotheke. Pentru că a înscris cele mai multe monografii de excremente, faracopeea Londrei este dată ca exemplu de coprofarmacopee.

Paris – Hôtel Dieu

Spre sfârşitul Renaşterii s-au adus importante perfecţionări asistenţei sanitare şi s-au înfiinţat spitale. După etapa în care nu existaseră farmacii şi doar medicul oraşului avea un stoc de medicamente, oficinele s-au înmulţit şi s-au divresificat. Farmacia orăşenească era patronată de comunitatea urbană, care hotăra cărui farmacist să acorde administrarea şi funcţionarea ei. Cele mai numeroase au devenit farmaciile proprietăţi particulare deschise publicului. S-au înfiinţat şi farmacii militare. În farmacia de spital, deservtă iniţial de câte un monah, s-a promovat ideea angajării unui farmacist.

De mare importanţă a fost angajarea câte unui farmacist în noile aşezăminte spitaliceşti, ca în anul 1137, la Spitalul Pantocrator din Constantinopol. În Lyon, în anul 1618, a fost angajat primul farmacist de spital, în Hôtel Dieu. Apoi farmaciştii au devenit necesari în spitalele din Marsilia şi Bordeaux. În Paris, astfel de necesităţi s-au creat în anul 1648, în Hôpital Incurables – spitalul de bolnavi cronici şi în Hôtel Dieu.

Cuvântul hôtel înseamnă, ca şi acum, casă de oaspeţi, iar primele spitale din Franţa au fost casele monastice în care călătorii erau oaspeţi sub protecţia lui Dumnezeu. Cele mai vechi spitale din Franţa au originea în aşezămintele similare din Evul Mediu bizantin, unde mânăstirile aveau case de adăpost pentru călătorii obosiţi şi pentru bolnavi, încă din secolul al VI-lea.

Farmaciile din Renaştere respingeau orice asemănare cu prăvăliile. În interior, se remarcau prin etajere, mese de lucru şi dulapuri din lemn sculptat, balanţe cu aspect caracteristic, ornamente, oglinzi, statuete, borcane şi sticle cu forme deosebite şi cu inscripţii latineşti.

Renaşterea însăşi se defineşte prin asumarea valorilor formale şi spirituale ale Antichităţii. În primul secol al Erei Creştine, farmacia din Pompei avea, în interior, rafturi sculptate, pereţii pictaţi cu artă, cu gust, iar masa de lucru a farmacistului, numită tara, era acoperită cu o placă de marmură. Camera pentru laborator era şi ea deosebită şi foarte caracteristică. Interiorul specific şi cu atât mai mult arta afişată în farmacii, au originea în Antichitate.

Devenind numeroşi, farmaciştii din acelaşi oraş s-au asociat în comunităţi profesionale, după modelul breslelor sau corporaţiilor. Activităţile membrilor comunităţii erau coordonate după cel dintâi statut al farmaciştilor, elaborat şi impus în perioada 1311-1322, de Etienne Boileau, magistratul negustorilor din Paris. În Franţa, cele mai multe comunităţi ale farmaciştilor s-au constituit la sfârşitul secolului al XV-lea.

În anul 1484, sub Carol al VIII-lea (1470-1498), s-a înfiinţat corporaţia droghiştilor şi farmaciştilor (la Corporation des Épiciers-Apothicaires) din Paris. Tot atunci au fost oficializate în Franţa condiţiile ferme care se cereau pentru acordarea calificării tânărului farmacist. Anume, erau necesari patru ani de învăţătură într-o farmacie, examenul în faţa unei comisii din care făceau parte medicul oraşului şi câţiva magiştri farmacişti, o probă practică ce consta în executarea unui preparat magistral şi depunerea jurământului profesional.

Interiorul unei vechi farmacii de spital

Cu privire la organizarea unui învăţământ de farmacie instituţionalizat, un început timpuriu a făcut magistrul farmacist Nicolas Houel (1524-1587), în anul 1578, la Paris, în rue de l'Arbalète. El a creat aşezământul de binefacere Maison de la Charité Chrétienne, unde a înfiinţat o capelă, un orfelinat, o farmacie şi o grădină de simple. Orfanilor le asigura adăpost, hrană, îmbrăcăminte şi învăţământ. Îi instruia ca să poată trata şi „medicamenta” pe săracii umili, care nu mai ieşeau din locuinţele lor. Orfanilor de sub protecţia lui Houel li se preda doctrina creştină, literatura de bună calitate, ştiinţa farmaciei şi cunoaşterea simplelor. În schiţa de plan a Aşezământului lui N. Houel, grădina de simple (plante medicinale) ocupă suprafaţa patrată. Filantropul, umanistul Houel, a avut un avans de 218 ani faţă de întâia şcoală de farmacie a parizienilor.

Schiţa aşezământului lui N.Houel

Printre farmaciile înfiinţate în secolul al XV-lea se numără şi farmacia militară (Feldapotheke) din Sibiu, atestată documentar în anul 1460. Acea primă oficină a

garnizoanei trupelor imperiale din Marele Principat al Transilvaniei a fost preluată în 1494 de autorităţile civile ale oraşului şi este considerată cea dintâi farmacie publică atestată documentar pe teritoriul actual al României.

Farmacia în partea a doua a Istoriei Moderne

Enciclopedismul. Descoperiri şi invenţii. Climat favorabil pentru ştiinţă. Microscopia drogurilor vegetale. Pharmacopoea Spagyrica.

Istorii şi legende cu remedii secrete. Renunţarea la hermetism. Pharmacopée Universelle. Medicamente noi. Linné şi

nomenclatura binară. Fitochimia farmaceutică. Scheele. Lavoisier. Sfârşitul alchimiei. Asociaţii profesionale. Învăţământul de

farmacie. Actualizări. Vechile farmacopei. Primele farmacopei naţionale. Mai multe farmacii. Farmacii în Principatele Dunărene şi

în Banat. Începuturile industriei farmaceutice. Reviste de farmacie.

Prima parte a Istoriei Moderne, Renaşterea, începută la finele Evului Mediu (1461), a luat sfârşit în cele dintâi decenii ale secolului al XVII-lea. A doua parte a evoluat sub imboldul iluminismului şi al enciclopedismului promovate de Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Helvétius, Diderot etc. şi a durat până la Revoluţia Franceză (1789-1799).

Elaborată în 35 de volume, între 1751 şi 1780, Enciclopedia raţională a ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), a avut ca scop prezentarea unui „tablou general al eforturilor depuse de spiritul omenesc în toate domeniile şi în toate secolele”. Monumentala operă a înregistrat succesele civilizaţiei şi contribuit la instaurarea celui mai favorabil climat ştiinţific. Sub influenţa noii gândiri, medicina şi farmacia au cunoscut dezvoltări remarcabile.

În cea de a doua parte a Istoriei Moderne, secolul al XVIII-lea a fost timpul unor importante descoperiri şi invenţii : pompa cu foc (1705, Thomas Newcomen şi Thomas Savery), pianul (1709, Bartolomeo Cristofori), porţelanul (1710, Johann Friederich Böttger), diapazonul (1711, John Shore), termometrele (Daniel Fahrenheith şi Anders Celsius), paratrăznetul (1752, Benjamin Franklin), maşina cu aburi (1769, James Watt), aerostatul (1783, fraţii Montgolfier), paraşuta (1785, Jean Pierre Blanchard), efectele biologice ale curentului electric (Luigi Galvani, 1797), pila electrică (Alessandro Volta, 1800).

De-a lungul Renaşterii, medicii, farmaciştii şi alchimiştii căutaseră, plini de speranţă, semnele aparente ale virtuţilor remediilor naturale. Totuşi teoria signaturilor,

susţinută de Paracelsus, nu se confirmase. Frunzele de liliac, de tei ş.a. erau cordiforme, dar efectul favorabil în tratarea bolilor de inimă nu se confirma. Nici plantele cu spini nu calmau suferinţele cu junghiuri, nici tuberculii testiculiformi de la Orchis militaris nu atenuau impotenţa etc. Prin studierea plantelor în natură, botanica ştiinţifică a adus multe clarificări, dar nu avea cum să dezvăluie tainele plantelor de leac.

În secolul al XVII-lea, savanţii au continuat cercetarea plantelor medicinale, obţinând date mai detaliate, prin aplicarea unor tehnici noi.

Farmacistul Denis Dodart (1634-1707), fiind démonstrateur, ţinea lecţii la Jardin des Simples, pentru viitorii farmacişti din Paris. Inspirat de feluritele descoperiri pe care le făcuse Antoine Van Leeuwenhoeck (1632-1723), Dodart s-a hotărât să cerceteze la microscop plantele medicinale. A studiat secţiunile făcute prin câteva simple, iar în 1676, în cartea Sur la description des plantes et leur structure observés au microscope, a publicat imaginile şi observaţiile sale asupra structurii frunzelor şi rădăcinilor cercetate. Astfel Dodart a introdus tehnica microscopiei în cercetarea structurii celulare caracteristice fiecărei plante.

În laboratoarele de farmacognozie, didactice sau de cercetare, microscopia a devenit tehnica uzuală de precizare a identăţii drogurilor vegetale. Dintre metodele curente, microscopia a rămas un argument puternic în expertiza farmacognostică. Nivelul de cunoaştere inaugurat de Dodart a fost amplificat numai de tehnicile cromatografice, dar abia în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Nici microscopia nu a scos la iveală originea virtuţilor remediilor. Efortul trebuia să fie orientat spre alte direcţii.

În lucrările sale, alchimistul Glauber avansase spre iatrochimie, spre farmacia chimică şi publicase Pharmacopoea Spagyrica. Concepţia alchimistă despre ardere formulată de Johann Joachim Becker (1635-1682) a fost amplificată de Georg Ernst Stahl (1660-1734) care a dezvoltat teoria întemeiată pe presupusul flogiston. Deşi greşită, ideea a condus în final la înţelegerea şi desluşirea fenomenului chimic al oxidării şi a fost considerată o „eroare creatoare”.

În La Rochelle, în anul 1672, pe când neutraliza tartrul din vin, elevul farmacist Pierre Seignette (1660-1719) a adăugat din greşală hidroxid de sodiu în loc de hidroxid de potasiu. A descoperit astfel tartratul dublu de sodiu şi potasiu. Secretizând metoda de preparare, produsul a fost comercializat sub numele Sel de la Rochelle, Sel de Seignette. Condiţionat ca laxativ gazogen, în Anglia a devenit Potio Seidlitz.

Denis Papin a construit, în anul 1675, faimoasa oală cu aburi, pe care în 1679 a dotat-o cu supapa de siguranţă. Invenţia lui a dat naştere autoclavului atât de necesar pentru sterilizarea multor preparate farmaceutice, materialelor din spitale etc.

Georg Ernst Stahl

În secolul al XVII-lea au fost inventate şi comercializate ca medicamente o seamă de preparate secrete, derivate din magie şi din vrăjitorie. Alte formule secrete au generat istorii şi legende.

Preparatul rămas în istorie cu numele Oţetul celor patru hoţi a fost un amestec secret care şi-a demonstrat virtuţile antiinfecţioase în oraşul Toulouse, pe timpul epidemiei de pestă din anii 1628-1631. Într-un act din arhivele Parlamentului local se poate citi : În vremea ultimei peste au fost surprinşi patru hoţi care introducându-se în locuinţele unor persoane atinse de pestă, le-au asasinat în paturile lor şi au furat tot ce aveau în casă. Ei au fost condamnaţi să fie arşi de vii. Pentru a li se atenua pedeapsa, ei au oferit secretul imunităţii lor. După aceea au fost spânzuraţi. Ca să se apere de pestă, cei patru hoţi îşi fricţionau mâinile şi se pulverizau pe faţă.cu acel oţet medicinal. Bacteriologia şi antisepsia nu erau cunoscute. Conform reţetei dezvăluite de condamnaţi, preparatul conţinea oţet de vin alb, pelin, virnanţ, cuişoare, boabe de ienupăr, magheran, rosmarin, salvia şi camforă. În perioada următoare, în timpul epidemiilor, cu acelaşi preparat s-au apărat de molimă medicii.

L'Eau de la Reine de Hongrie (Apa Reginei Ungariei) şi-a păstrat multă vreme faima ca reţetă de întinerire. Conform legendei, Regina Isabela a Ungariei era septuagenară şi răpusă de boală. Având cunoştinţe temeinice de alchimie, ca toţi principii şi membrii familiilor regale din acel timp, singură şi-a preparat alcoolate de lavandă, de rosmarin şi de busuiocul cerbilor. Amestecându-le, a obţinut preparatul cu care şi-ar fi regăsit sănătatea şi o nouă tinereţe. Legenda este frumoasă, dar Ungaria n-a avut niciodată o regină cu numele Isabela. Cert este că preparatul a existat şi s-a răspândit cu uşurinţă. După ce trecuseră două secole, încă se mai folosea, dar numai ca parfum, cel puţin în Polonia, unde din denumire rămăsese numai Reine de Hongrie şi se pronunţa rendogra.

Gian Paolo Feminis ştia o reţetă secretă italiană de pe la 1630. În anul 1709, Giovanni Maria Farina (1685-1766) a introdus-o în fabricaţie la Köln, în casa cu numărul 4711. Preparatul s-a răspândit rapid şi a devenit cunoscut ca Eau de Cologne, după numele franţuzesc al oraşului german. Obţinută din flori de levănţică şi lansată ca medicament, Apa de Colonia (după numele latinesc al oraşului Köln) era recomandată în multe afecţiuni, atât extern cât şi ca picături de uz intern. Succesul produsului a fost

asigurat prin asocierea cu un alt ulei volatil, a cărui aromă este mai delicată, probabil uleiul din coaja de Citrus bergamia. Celebritatea ei s-a păstrat până astăzi, dar numai ca apă de toaletă, cu marca inspirată de numărul casei : 4711. În limba română, denumirea Eau de Cologne a devenit odicolon, tot aşa cum în poloneză Reine de Hongrie a devenit rendogra.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, chimia câştigase teren şi făcea progrese. S-a renunţat şi la hermetism, limbajul obscur al adoratorilor lui Hermes Trismegistos.

Johann Friederich Böttger (1684-1719), după ce, până în 1704, a fost ucenicul farmacistului Zörn din Berlin, s-a lansat în câteva aventuri ca alchimist. Apoi a inventat porţelanul, atât de necesar pentru fabricarea borcanelor de unguente, mojarelor, capsulelor, infuzoarelor şi altor ustensile de laborator farmaceutic. În anul 1710, Frederich Augustus, electorul de Saxa şi protectorul lui Böttger, a instalat în castelul Albrechtsburg din Meissen, prima fabrică de porţelan din Europa.

Farmacistul Nicolas Lémery (1645-1715), începând din 1672, a ţinut cursuri de chimie la Jardin du Roi din Paris. Cu prelegerile lui clare a atras medici, chimişti şi farmacişti din Franţa şi din străinătate, iar în 1675 a publicat Cours de Chymie. Textele sale conţineau relatările exacte şi explicite asupra proceselor chimice şi asupra verificărilor experimentale din laborator. Cu zeci de ediţii şi tradus în latină, engleză, spaniolă şi germană, tratatul său a constituit baza învăţământului de chimie din universităţile europene. Lémery a avut un succes la fel de mare cu Pharmacopée Universelle pe care a publicat-o în 1697 şi cu Traité des Drogues Simples, din anul 1698, cărţile în care a încercat să cuprindă toată ştiinţa farmaceutică din timpul său.

Venise timpul ca progresul ştiinţelor să genereze şi o orientare raţionalistă. Robert Boyle (1627-1691), printre numeroase lucrări savante, în The Sceptical Chymist, din anul 1661, a definit noţiunea de element chimic. În Tractatus de remediorum specificorum concordia cum philosophia corpusculari (Tratat despre medicamentele specifice în concordanţă cu concepţia corpusculară) publicat în 1680 şi în Of the Reconsileableness of Specific Medicines to the Corpuscular Philosophy (Despre conformitatea medicamentelor specifice cu filosofia corpusculară) publicată în 1685, a formulat explicaţii noi, afirmând specificitatea acţiunii medicamentelor în funcţie de proprietăţile fizico-chimice şi afinităţile componentelor. Friedrich Hoffmann (1660-1742) a susţinut şi el, mai târziu, că efectele terapeutice ale medicamentelor sunt dependente de proprietăţile lor fizice şi chimice. În cartea Medicinae mechanicae idea universalis, pe care a publicat-o la Halle în 1693, a prezentat sistemul său medico-biologic, întemeiat pe această concepţie.

În secolul al XVIII-lea, medicii şi farmaciştii au experimentat şi descoperit medicamente noi, rămase în terapeutică timp de două secole. Hoffmann a promovat Balsamum vitae (Elixirum Aurantii compositum) şi Liquor Hoffmanni (Spiritus aethereus), Kaspar Neumann (1683-1737) – Tinctura ferri chlorati aetherea, Thomas Dover (1660-1741) – Pulvis Doveri, William Withering (1741-1799) – cardiotonicul Digitalis purpureae folium.

Digitalis purpurea L.

În 1737, Carl von Linné (1707-1778) a introdus în ştiinţele naturii nomenclatura binară. Ideea sa a scurtat denumirea ştiinţifică latinească a oricărei vietăţi la numai doi termeni : genul şi specia. Anterior, numele unei singure vietăţi, plantă sau animal, acumulase câte trei sau mai mulţi termeni. Foarte cult, inspirându-se din mitologia greco-latină, Linné a inventat nume foarte frumoase şi expresive, atât pentru plante, cât şi pentru animale. Această reuşită i-a atras renumele de naşul naturii.

Din punctul de vedere al nomenclaturii binare, cartea Species Plantarum, publicată în 1753, este mereu actuală. În celelalte opere : Systema Naturae din 1735, Genera Plantarum etc, Linné s-a ocupat de fitomorfologie şi de clasificarea speciilor, precum şi de identificarea şi descrierea corectă a unor plante medicinale.În catedrala din Upsala, pe mormântul lui, s-a săpat inscripţia Botanicorum Principi, adică cel dintâi dintre botanişti.

În anul 1743, Linné a publicat la Leipzig Materia Medica, o farmacognozie elaborată pe baza nomenclaturii inventate de el. La ediţia din 1760, în prefaţa acelei farmacognozii, Christoph Gottlieb Ludwig, decanul Facultăţii de Medicină din Leipzig, a scris între altele : Materia Medica este disciplina pe care un farmacist priceput nu o poate învăţa destul de bine, iar un medic priceput nu poate s-o înţeleagă destul de bine. Fiind foarte apreciată de contemporani, cartea a fost tipărită de mai multe ori în ediţii pirat, ceea ce l-a supărat pe marele savant.

Înaintea lui Linné, Pierre Magnol (1638-1715) definise familia botanică, Joseph Pitton de Tornnefort (1656-1708) – noţiunea de gen, iar Bernard de Jussieu (1699-1777) – noţiunea de ordin.

Giles-François Boulduc (1675-1742), „excelentul farmacist” al regilor Ludovic al XIV-lea şi al XV-lea, démonstrateur de chimie la Jardin du Roi, membru al Academiei Regale de Ştiinţe, a publicat, în perioada 1724-1735, rezultatele analizelor sale privind sublimatul corosiv, Sel de Seignette (numită şi sarea policrestă, pentru multele ei virtuţi), planta Borrago officinalis etc. În 1734 a publicat un studiu întitulat Essai d'analyses des plantes, ca o prevestire a fitochimiei farmaceutice.

În secolul al XVIII-lea au fost separate câteva principii active din plante. Aplicând

metoda sublimării, Kaspar Neumann a izolat în 1719 timolul şi în 1724 camfora, iar Hyeronimus Gaube (1705-1780) a izolat în 1771 mentolul. A fost doar un început, ca un drum deschis către marile descoperiri ale secolului următor.

Farmacistul Andreas Sigismund Marggraf (1709-1782) a fost printre primii cercetători în fitochimie. În 1747 a elaborat procedeul de obţinere a zahărului pe care îl descoperise în sfecla albă, identic cu cel din trestia de zahăr. La 20 de ani de la moartea sa, în anul 1802, în cea dintâi fabrică ridicată după proiectele sale, Franz Carl Achard (1753-1821), elevul lui Marggraf, a produs 4500 de kg de zahăr. O fabrică modernă realizează această cantitate în numai 25 de minute. Din sfecla de zahăr (Beta vulgaris), care se cultivă şi în zonele neprielnice trestiei Saccharum officinarum, se fabrică acum, în fiecare an, cca 35.000.000 de tone de zahăr, în timp ce din trestie, producţia atinge numai 25.000.000 de tone.

Carl Wilhelm Scheele

Farmacistul suedez Carl Wilhelm Scheele (1742-1786) este considerat creatorul fitochimiei. Deşi era adept al teoriei flogistice, a descoperit hidrogenul arseniat, oxigenul, fosforul, clorul, calomelul, acizii tartric, arsenic, benzoic, uric, florhidric, cianhidric, citric, malic molibdenic, wolframic, glicerolul, oxidul de bariu etc. Cartea sa Opuscula Chymica et Physica, a fost publicată postum, în 1788, la Leipzig, apoi a fost tradusă în germană, franceză şi engleză.

Étenne-François Geoffroy (1672-1731) démonstrateur, apoi profesor de chimie şi de Materia Medica la Jardin du Roi, membru al Academiei Regale de Ştiinţe, definise afinitatea în chimie. Cartea sa, în limba latină, Tractatus de Materia Medica, a fost publicată postum, în 1741.

Antoine Baumé (1728-1804) a publicat, în 1762, Eléments de pharmacie théorique et pratique, iar în 1768, în propria lui oficină, măsura densitatea lichidelor cu areometrul pe care îl inventase. Baumé a fost cel dintâi care a întemeiat o fabrică de produse chimico-farmaceutice. În anul 1775, prezenta o listă cu 400 de sortimente, din care recomanda sarea amoniacală, fabricată după un procedeu propriu.

Antoine Laurent de Lavoisier (1743-1794), prin experienţele, descoperirile, demonstraţiile şi concluziile sale integratoare, a plasat definitiv chimia între ştiinţe şi a adus servicii enorme preparării medicamentelor. A enunţat legea conservării masei şi a elementelor chimice, a introdus întrebuinţarea sistematică a balanţei în laboratoare. A elucidat mecanismul oxidării metalelor în contact cu aerul. Considerând căldura animală ca rezultat al arderilor carbonului în organisme, a deschis calea chimiei biologice. În 1784 a publicat Traité elementaire de chimie, presenté dans un ordre nouveau et

d’après les découvertes modernes. Împreună cu Guyton de Morveau, Fourcroy şi Berthollet, Lavoisier a creat în 1787 o nomenclatură chimică raţională. Pentru meritele sale, în anul 1768 a fost primit în Academia de Ştiinţe, în 1779 a devenit fermier general, apoi a fost numit inspector general al pulberăriilor şi salpetrăriilor, în 1789 a fost ales deputat supleant al Stărilor Generale, iar în 1790 membru al comisiei pentru stabilirea noului sistem de greutăţi şi măsuri. În anul 1793 s-a predat Convenţiei revoluţionare care decretase arestarea tuturor fermierilor generali (acuzaţi pentru privilegiul lor de a percepe anumite impozite), iar în 1794 a fost condamnat la moarte şi ghilotinat.

Lavoisier

Ideile noi promovate de Lavoisier au fost atât de corecte, convingătoare şi bine înţelese, încât au generat evenimentul considerat sfârşitul alchimiei. James Price, academician cu redingotă, care susţinuse că a obţinut aur prin transmutare, a fost somat să-şi repete experienţa în faţa plenului Academiei. Dar Price, dându-şi seama că nu va reuşi, s-a sinucis, în faţa tuturor. Acel final dramatic s-a petrecut în anul 1783, la Royal Society (Academia de ştiinţe) din Londra.

Învăţământul de farmacie s-a născut greu. În secolul al XVII-lea s-a continuat tradiţia instruiri candidaţilor exclusiv în oficine, sub îndrumarea câte unui magistru atestat. Acel studiu dura minimum patru, adeseori cinci ani. La sfârşitul perioadei, elevul susţinea un examen în faţa medicului reprezentant al autorităţii orăşeneşti şi a unor magiştri farmacişti, după care primea certificatul de farmacist.

Între timp, la Paris, vechea corporaţie a droghiştilor şi farmaciştilor (la Corporation des Épiciers-Apothicaires), înfiinţată în anul 1484, câştigase prestigiu în faţa autorităţilor. Membrilor ei, împuterniciţi de la început să verifice cântarele şi greutăţile tuturor comercianţilor, li se recunoşteau meritele. Ca urmare, prin hotărârea Primăriei Parisului, în 27 iunie 1629, corporaţiei i s-a acordat dreptul de a avea o stemă, descrisă astfel : În zona superioară, pe fond de azur, o mână de argint ţine în cumpănă o balanţă de aur. În zona inferioară, pe fond de aur, două caravele cu stindardele Franţei navighează călăuzite de două stele cu câte cinci colţuri. Deasupra, o flamură poartă deviza Lances et pondera servant (Slujind balanţele şi greutăţile).

Stema Corporaţiei Farmaciştilor (1629)

Până în 1692, în Franţa exista şi rangul de apothicaire privilégié, pe care un

magistru farmacist îl obţinea după ce susţinea un examen în faţa medicilor regali şi jura că va respecta statutele Comunităţii Farmaciştilor. Între altele, privilegiul obţinut îi dădea dreptul de a-şi deschide farmacie în Paris şi nu putea fi judecat decât de o curte superioară. Privilegiaţi erau farmaciştii regelui, ai reginei, prinţilor şi principeselor, ai armatei, cei din spitale dacă rămâneau în „serviciul sărmanilor” timp de 6-12 ani şi alţii. După anul 1692, obţinerea privilegiului necesita în plus executarea unor preparate magistrale în faţa decanului Facultăţii de Medicină şi a unor apoticari privilegiaţi. Oricum, în Paris, numărul apoticarilor privilegiaţi era limitat. În 1777, apoticarii privilegiaţi au fost integraţi în noua formaţiune profesională, Collège de Pharmacie.

Cu toată opoziţia Facultăţii de Medicină din Paris, prin Declaraţia dată de Regele Ludovic al XVI-lea în 1777, a fost recunoscut dreptul farmaciştilor francezi de a avea un învăţământ propriu. Totodată, Declaraţia a aprobat înfiinţarea Colegiului Farmaciei (Collège de Pharmacie) şi i-a exclus din Corporaţia Farmaciştilor pe droghişti (les épiciers), care erau băcanii vânzători de mirodenii.

Demonstratorilor Colegiului Farmaciei : Bronginart, Deyeux, Demachy, Valmont de Bomare, Parmentier etc li s-a dat dreptul să treacă de la vechile forme de instruire, la cursuri publice. Farmacistul Antoine Augustin Parmentier a devenit cunoscut şi prin manevra iscusită cu care i-a convins pe francezi de calităţile alimentare ale cartofului.

În 1796, pe timpul agitaţiilor revoluţionare, farmaciştii s-au grupat în Societatea Liberă a Farmaciştilor din Paris. Sub protecţia Societăţii, Colegiul de Farmacie, implicat în acţiuni de de instruire, a reuşit să-şi continue cursurile publice şi demonstraţiile din Jardin des Plantes (Grădina de Plante).

Apoi Societatea Liberă a Farmaciştilor din Paris a înfiinţat Şcoala Gratuită de Farmacie. Direcţiunea şcolii a fost încredinţată magistrului farmacist Louis Nicolas Vauquelin (1763-1829), mare savant, primit în Academia de Ştiinţe în 1795. În şcoală se preda chimia, botanica, istoria naturală, farmacologia şi tehnica de laborator farmaceutic, iar mai târziu demonstratorilor li s-a recunoscut rangul de profesori.

Simplele erau studiate în Jardin des Plantes, cunoscută din 1638 ca Jardin des Apothicaires sau Hortus Pharmaceuticus Lutetianus.

Iniţiativa pariziană nu a fost singura. Farmacişti din centrul Europei, renumiţi pentru ştiinţa lor, au organizat studii particulare în oficinele proprii. În 1755, Jacob Reinhold Spielmann (1722-1783) a organizat studii la Strasbourg, apoi Georges Louis Claude Rousseau (1724-1794) la Ingolstadt. În 1760, L.C.R.Rousseau s-a mutat în München, unde în 1772 a fost numit profesor universitar. Un institut particular a înfiinţat farmacistul Johann Christian Wieglieb (1732-1800) în 1780, în oficina proprie din Langensalza. La fel a procedat, în 1795, Johann Bartholomaeus Trommsdorff (1770-1837), în Erfurt, unde în 1792 a publicat Systematische Lehrbuch der Pharmazie, apoi în 1797 cel dintâi manual de receptură şi în 1799 o merceologie farmaceutică.

Noutăţile introduse de Linné în Materia Medica şi progresele chimiei au condus la actualizări în ştiinţele farmaceutice. Cărţi noi, importante, au fost publicate şi traduse în diferite centre universitare. La Londra, William Lewis (1714-1781) a publicat în 1761 Experimental History of the Materia Medica. Johann Andreas Murray (1740-1791) a publicat Apparatus medicaminium tam simplicium tam praeparatorium et compositorum (Prepararea remediilor, atât cele simple cât şi cele elaborate şi compuse), în 1779, la Göttingen, în 6 volume. Antoine François de Fourcroy (1755-1809) a publicat, la Paris, în 1785, L'art de reconnaître et d'employer les médicaments (Arta de a recunoaşte şi întrebuinţa medicamentele). William Cullen (1712-1790) – A Treatise of the Materia Medica, la Londra, în 1789. Pentru marea lui valoare ştiinţifică, tratatul lui Cullen a fost tradus imediat în franceză, germană şi italiană. Una din traduceri a fost făcută de Samuel Hahnemann (1755-1843), iar comentariile lui la textul despre Cinchonae cortex sunt considerate de istorici primele raţionamente de homeopatie.

Samuel Hahnemann, creatorul homeopatiei, a manifestat un interes special pentru prepararea medicamentelor. În perioada 1790-1793, a publicat la Leipzig o operă în patru părţi, întitulată Lexicon farmaceutic (Apothekerlexikon). În acea scriere a sa, Hahnemann a descris pe larg unele procedee farmaco-tehnologice, prepararea alcoolaturilor (tincturile din plante proaspete), diluarea prin triturare îndelungată cu lactoză, iar din experienţă proprie – concentrarea extractelor pe baia de apă şi un nou tip de distilator.

Hahnemann

Deşi cunoaşterea medicamentelor a progresat, evoluţia în direcţia desluşirii efectelor lor a fost neînsemnată. Descoperirile lui Boerhaave şi Schelle încă nu aveau semnificaţie pentru desluşirile necesare în medicina practică.

În secolul al XVIII-lea, noile informaţii ştiinţifice au făcut necesară actualizarea vechilor farmacopei de burguri, precum şi redactarea primelor farmacopei naţionale. Din astfel de intervenţii şi iniţiative au ieşit prestigioasele Pharmacopoea Londinensis (1724), Pharmacopoea Edinbourgensis (1722) etc, Dispensatorium Pharmaceuticum Austriaco-Viennense (1729), Codex medicamentarius seu Pharmacopoea Parisiensis (1732), Pharmacopoea Russica (prima ediţie, 1798), Pharmacopoea Austriaco-Provicialis (prima ediţie, 1774).

Spre sfârşitul perioadei Istoriei Moderne, numărul farmaciilor a crescut. Populaţia din localităţi mai puţin extinse s-a bucurat de una sau două farmacii publice particulare sau administrate de comunitatea orăşenească. Tot mai multe spitale au început să-şi înfiinţeze farmacii proprii.

Farmaciile s-au dezvoltat şi au început să aibă mai mult de una sau două încăperi. Astfel, pe lângă oficina propriu-zisă, s-au extins în spaţii pentru laborator, depozit de stocuri şi materiale, pod amenajat pentru uscarea plantelor medicinale.

Primele farmacii din Principatele Dunărene şi din Banat au fost înfiinţate în secolul al XVIII-lea. În Bucureşti, Farmacia Spitalului Colţea a fost inaugurată în 1704, iar prima farmacie publică în 1740. În Banat, Farmacia Rodia din spitalul călugărilor misericordieni de la Timişoara a fost înfiinţată în 1737, iar prima farmacie publică în 1794. În Moldova, la Iaşi, Farmacia Spitalului Sfântul Spiridon a fost deschisă în 1757, iar prima farmacie publică în 1778.

Creşterea numărului de farmacii, noile concepţii ştiinţifice şi perfecţionarea dotărilor tehnice au generat iniţiative premergătoare industriei farmaceutice.

Au fost înfiinţate manufacturi pentru prepararea cantităţilor mai mari de produse chimico-farmaceutice, destinate aprovizionării oficinelor. Cel dintâi s-a făcut cunoscut Antoine Baumé, care a întemeiat o fabrică de produse chimico-farmaceutice la Paris, iar în anul 1775, prezenta o listă cu 400 de sortimente, din care recomanda sarea amoniacală, fabricată după un procedeu propriu. Manufacturi similare au dezvoltat laboratoarele unor oficine, ca Engel-Apotheke (Farmacia Îngerul), din Darmstadt, Germania. Engel-Apotheke, înfiinţată în 1654, după 14 ani a devenit proprietate a familiei Merck. Unul dintre descendenţi, Anton Johann Merck (1756-1805), farmacist şi medic, a înfiinţat Laboratorul Merck, din care fiul său Heinrich Emmanuel Merck (1794-1855) a dezvoltat arhicunoscuta firmă E. Merck. Farmacistul Caspar W. Fikentscher a înfiinţat în, 1778, prima fabrică gremană de produse chimice la Marktredwitz. În 1798, Leopold Cassella a înfiinţat la Frankfurt pe Main o mare firmă de comerţ cu chimicale şi coloranţi. În aceeaşi peroadă şi-au amplificat comerţul firmele Weinhof şi Natorp din Viena, precum şi altele, specializate în aprovizionarea farmaciilor cu droguri medicinale.

În ultima parte a Istoriei Moderne, a început publicarea unor periodice de farmacie cu conţinut ştiinţific şi profesional. Primul semnal a fost dat în Germania, în 1790, cu Almanach oder Taschenbuch für Schneidekunstler und Apotheker (Almanah sau agendă pentru chimişti şi farmacişti), editat cu perseverenţă, mulţi ani la rând.

Neobositul şi inventivul farmacist Trommsdorff a iniţiat, în 1794 la Leipzig, Journal der Pharmazie, care după 22 de ani şi-a schimbat titlul în Neues Journal der Pharmazie. La Paris, a apărut prima revistă franceză, Journal de la Société Libre des

Pharmaciens (1797-1799). Beneficiul acelor activităţi a fost – ca şi în prezent – informarea promptă şi continuă a specialiştilor de pretutindeni, răspândirea rapidă a cunoştinţelor ştiinţifice, împărtăşirea experienţei şi deschiderea spre relaţii profitabile. Editarea primelor periodice de specialitate a dus la creşterea prestigiului farmaciei între celelalte ştiinţe şi profesii.

Farmacia în secolul al XIX-lea

Civilizaţia industrială. Progresul general al ştiinţelor. Descoperirea alcaloizilor. Succesele fitochimiei farmaceutice. Compoziţia

procentuală şi structura chimică. Sinteza chimică şi semisinteza. Claude Bernard. Farmacodinamia. Experimentul preclinic. Pasteur.

Învăţământul de farmacie în universităţi. Diplome şi titluri. Liebig. Industria de medicamente. Forme farmaceutice noi.

Standardizarea medicamentelor.

Motto : „Ştiu cine sunt, spuse Bill,

cercetând cu privirea monumentul. Domnii care au inventat farmacia.”

(Hemingway)

Secolul al XIX-lea a fost etapa răspândirii tehnicii în tot mai multe sectoare de activitate. Producţia a evoluat dinspre manufacturi spre marea industrie maşinistă, puterea morilor de apă a fost înlocuită progresiv cu forţa motoarelor. Turbinele hidraulice au promovat motoarele electrice, motoarele cu ardere internă au început să le concureze pe cele cu aburi. S-a născut civilizaţia industrială.

Alessandro Volta (1745-1827), Amedeo Avogadro (1776-1850), Humphrey Davy (1778-1829), Gay-Lussac (1778-1850), Michael Faraday (1791-1876), Pierre Curie (1859-1906), Maria Sklodowska Curie (1867-1934) şi alţii au fost înteligenţele strălucitoare şi experimentatorii talentaţi care au realizat progresul general al ştiinţelor în secolul al XIX-lea. Observaţiile şi cercetările lor au condus la descoperirea unor legi noi ale ştiinţelor şi la noi invenţii.

Soţii Curie

Intrarea farmaciei într-o eră nouă era previzibilă. Cu mult înainte, o mulţime de materii prime de uz farmaceutic, aduse din Orient şi din Lumea Nouă, au amplificat şi diversificat activitatea din oficine. Succesele chimiei, fizicii, botanicii, zoologiei au grăbit debarasarea farmaciei de empirism, au făcut posibile nenumărate clarificări.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primii ani ai secoului al XIX-lea, Robert Boyle, Charles Derosne şi Armand Séguin, preparând Magisterium opii, respectiv Sel de Derosne, ajunseseră destul de aproape de separarea unei substanţe pure din opiu. Antoine de Fourcroy făcuse cercetări pentru separarea unei componente active din Cinchonae cortex. Reuşitele lor au fost preludiile descoperirii alcaloizilor.

În câteva lucrări communicate şi publicate din 1805 până în 1815, Friederich Wilhelm Adam Sertürner (1783-1841), calfă în farmacia din Einbeck, a izolat morfina din opiu şi a prezentat-o ca pe o substanţă alcalină. Succesul lui a fost ca un semnal. În anul 1817 Pelletier şi Magendie au descoperit emetina, iar Robiquet – narcotina. În 1818, Meissner a izolat veratrina şi a proclamat existenţa clasei alcaloizilor. Până atunci, nu fusese acceptată ideea că în plante ar exista substanţe alcaline. În acelaşi an, Pelletier şi Caventou au descoperit stricnina, apoi în 1819 – colchicina şi brucina, în 1820 – cafeina, iar din Cinchonae cortex au izolat chinina şi cinconina.

Şi nu au fost doar ei. În 1819, Oerstrd a descoperit piperidina. Lucrând independent, Runge a izolat cafeina în 1820. Robiquet a izolat-o şi el în 1821, apoi în 1832 a descoperit codeina. În 1848, G. F. Merck a izolat papaverina. În 1850 Nieman descoperit cocaina. Lucând independent, Wöhler a descoperit şi el cocaina, în 1862.

Până la sfârşitul secolului, au fost descoperiţi peste 20 de alcaloizi, dintre cei mai importanţi pentru terapeutică.

Friederich Sertürner

Farmacişti profesori Joseph Pelletier (1788-1842) şi Joseph Bienaimé Caventou (1795-1877) au binemeritat monumentul din faţa vechii Facultăţi de Farmacie din Paris, de pe rue de l'Observatoire, nr. 4. Monumentul care-I reprezintă pe cei doi savanţi înveşmântaţi în robe a fost distrus de bombe în 1945, dar ulterior a fost refăcut. Un erou din romanul Fiesta de Hemingway, trecând pe lângă statuie, recunoaşte în cei doi savanţi pe „domnii care au inventat farmacia”.

După succesul lor, Pelletier şi Caventou au construit o fabrică de chinină la Neuilly, în marginea Parisului. Pentru că ei au considerat chinina ca pe unul din cele mai importante medicamente, Caventou a publicat în 1827 lucrarea Sur la fabrication de sulfate de quinine şi a declarat că noua tehnologie nu trebuie secretizată, ci oferită oricui va fi în stare să o pună în slujba umanităţii. Consecinţa imediată a fost deschiderea unei fabrici concurente chiar în Paris.

În scurt timp, în Germania, farmacistul Heinrich Emmanuel Merck (1794-1855) a introdus în fabricile sale, tehnologii de extracţie şi purificare a alcaloizilor. Firma E. Merck a început să fabrice în 1827 morfină, în 1828 veratrină, în 1829 stricnină, dar şi o lactonă sescviterpenică antihelmintică, santonina, în 1830.

Neumann şi Gaube, în secolul al XVIII-lea, izolaseră în stare pură timolul, camfora şi mentolul prin procedee fizice : distilare, sublimare. Sertürner, Pelletier, Caventou şi toţi cei de mai târziu au inventat procedee complexe de extragere cu unul sau mai mulţi solvenţi, de izolare prin precipitare alcalină, concentrare etc, de purificare prin schimbări repetate de pH, cristalizări etc. În ştiinţele farmaciei s-a declanşat marea etapă a separării şi identificării principiilor active din drogurile medicinale.

Succesele fitochimiei farmaceutice au continuat. Au fost descoperite amigdalina (1830), strofantina (1869), digitoxina (1899) care sunt glicozide etc. De atunci încolo s-a înţeles că secretele din Opium, Cinae flos, Cinchonae cortex, Coffeae semen, Strychni semen, Strophanthi semen, Digitalis purpureae folium şi din celelalte droguri medicinale puteau fi cunoscute.

Se demonstrase importanţa şi utilitatea cunoaşterii proprietăţilor fizico-chimice ale fiecărei substanţe. Fără cunoaşterea acelor proprietăţi, izolarea principiilor active n-ar fi fost posibilă. În etapa abia deschisă, se putea determina compoziţia procentuală a diverselor substanţe, însă devenea tot mai necesară descifrarea complicatelor structuri chimice.

În cartea sa New System of Chemical Philosophy, pe care a publicat-o la Berlin, în 1812, John Dalton (1766-1844) a formulat teoria atomică modernă.

Cu o perseverenţă ieşită din comun, suedezul Jöns Jakob Berzelius (1779-1848) a determinat compoziţia procentuală a 2000 de combinaţii. Tot el a calculat masele atomice a 45 elemente şi a propus ca simboluri pentru elementele chimice, iniţialele denumirilor lor latineşti. A explicat reacţiile chimice prin teoria dualistă, conform căreia legătura chimică se datoreşte atracţiei electrostatice între încărcătura pozitivă şi cea negativă a diferiţilor atomi. A definit noţiunile de izomerie (1830), polimerie (1831) şi cataliză. A publicat „Lucrări de fizică, chimie şi mineralogie” în 16 volume, „Manualul de chimie” în 8 volume, a înfiinţat şi editat în trei limbi, publicaţia periodică „Rapoarte anuale asupra progresului fizicii şi chimiei”.

Totuşi, nu se ajunsese la înţelegerea structurilor produşilor naturali. Cu două teorii noi, Kekulé von Stradonitz (1829-1996) a deschis calea înţelegerii

şi cunoaşterii structurii substanţelor organice. Teoriile sale precizează tetravalenţa carbonului (1858) şi modelul hexagonal pentru structura inelului benzenic (1865). În esenţă, Kekulé a făcut posibilă înţelegerea legăturilor covalente şi a creat baza teoretică pentru descifrarea formulei structurale a compuşilor organici.

Tot în secolul al XIX-lea, chimia a realizat primele medicamente de sinteză. Drumul a fost deschis în 1828 de Friederich Wöhler (1800-1882), cu sinteza ureei, care nu este medicament. Totuşi, sinteza ureei a desfiinţat credinţa că substanţele organice se produc numai în cele două regnuri vii. Au urmat anilina (1834), nitritul de amil (1844), acetona (1857), formaldehida (1867), trinitrina (1879), antipirina (1883), fenacetina (1887), piramidonul (1896), longeviva aspirină (1899) etc. Unele sunt chimicale de mare importanţă pentru industria farmaceutică, altele sunt medicamente cu structuri chimice necunoscute în natură. Acestea din urmă, clase întregi de substanţe farmaceutice noi, sunt foarte utile, deşi pun la încercare capacitatea organismului bolnav de a produce noi sisteme enzimatice, altele decât cele cu care prelucrează produşii naturali. De aici – riscul unor fenomene secundare şi numeroase contraindicaţii.

Spre sfârşitul secolului, s-au obţinut şi cei dintâi derivaţi de semisinteză, o cale ingenioasă pentru succesele de mai târziu ale industriei farmaceutice. Începutul a fost făcut cu derivaţii semisintetici ai morfinei, heroina (1874) şi dionina (1882).

Şi tot mai lipsea ceva. În farmacii se preparau medicamente noi, din substanţe cu acţiuni puternice. Pentru a recomanda cât mai corect întrebuinţarea lor terapeutică, era necesar ca ştiinţa să descifreze efectele pe care medicamentele le produc în organism, locul şi mecanismul de acţiune.

Din cele mai vechi timpuri, s-a simţit nevoia cercetării acţiunii medicamentelor. În Alexandria, fiziologul Eratistratos studia modul diferit de acţiune al unor medicamente asupra organismului. Pe la anul 200 î.Hr., Serapion şi alţi sceptici din Şcoala Empirică experimentau pe ei înşişi medicamente, otrăvuri şi antidoturi. În secolul al XVIII-lea, elveţianul Albrecht von Haller (1708-1777) cercetase pe câini efectul midriatic al preparatelor de Belladonna. Anton von Störk (1731-1803), profesor la Facultatea de Medicină din Viena, protomedicul Imperiului Austriac şi medicul personal al Împărătesei Maria Theresia a publicat la Paris, între anii 1760 şi 1763, rezultatele experimentelor farmacologice şi toxicologice pe care le făcuse pe el însuşi cu Aconitum, Cicuta, Colchicum, Hyosciamus şi Stramonium. În efortul de fundamentare a homeopatiei, Samuel Hahnemann (1755-1843) a creat metoda determinării patogeneziilor. Pentru aceasta, subiecţilor umani sănătoşi li se adiministrează treptat doze crescânde din medicamentul cercetat, iar însemnările cu privire la simptomele succesive ale intoxicării constituie tabloul numit patogenezie. De exemplu, tabloul dat de intoxicaţia progresivă cu Tinctura Arnicae constituie patogenezia Arnica.

Rezultă că medicii erau conştienţi de necesitatea experimentului pentru cunoaşterea efectelor diferitelor medicamente asupra organismului. Totuşi, cercetările întreprinse de antici, de Haller, Störk şi Hahnemann nu au avansat până la determinarea locului şi mecanismului de acţiune. Mai mult, acei predecesori au promovat în special autoexperimentul şi experimentul pe subiecţi umani.

Savantul care şi-a închinat viaţa noii direcţii de cercetare, creatorul farmacodinamiei, a fost Claude Bernard (1813-1878). El şi-a început instruirea ca practicant de farmacie în Lyon şi a studiat medicina la Paris. Apoi a fost preparatorul lui Magendie la Collège de France şi – succesiv – profesor de fiziologie experimentală la

Sorbona şi profesor de medicină experimentală la Collège de France. Claude Bernard a elaborat teoria şi practica experimentului preclinic, pe care a

publicat-o la Paris, în 1865, în cartea "Introduction à l'étude de la médecine expérimentale". A demonstrat şi a explicat pentru prima oară mecanismul fiziologic selectiv al substanţelor active asupra organismului. El începuse, încă din 1845, cercetarea acţiunii curarei. A arătat că otrava curioasă a Amazonului provoacă pierderea progresivă a mişcărilor. Aşadar dispar în ordine : vocea şi graiul, mobilitatea extremităţilor, a feţei şi pieptului. Fără dispariţia facultăţilor mintale, a sensibilităţii organelor de simţ şi a voinţei, doar ochii se mai pot mişca înainte de moarte. A demonstrat experimental că terminaţiile nervoase motorii reprezintă punctul de atac din care curara declanşează paralizia plăcii neuromotorii. Claude Bernard a cercetat, în acelaşi mod, acţiunea stricninei, a oxidului de carbon etc. Rezultatele experimentelor sale au fost publicate în 1857 şi 1864.

Pentru medicină şi farmacie, opera lui Claude Bernard a argumentat necesitatea experimentării fiziologice sistematice a medicamentului, erorile pe care le aduce calculul statistic, necesitatea individualizării tratamentului după încercări şi observaţii medicale repetate.

Pentru studierea acţiunii medicamentelor, Claude Bernard a promovat definitiv cercetarea pe animale de laborator în experimentul preclinic. Se ştie că nu o dată, experienţele pe subiecţi umani şi mai ales autoexperimentele au generat accidente mortale.

Fundamentând metodologia experimentului preclinic, Claude Bernard este considerat părintele farmacodinamiei. Cartea sa din 1865 are şi valoarea unui adevărat compendiu de filosofia şi metodologia ştiinţelor biologice.

În linii mari, în medicină şi farmacie, ştiinţa triumfa, căile terapiei medicamentoase raţionale erau deschise.

O mare problemă a activităţii din farmacii a fost fermentaţia, cauză frecventă a degradărilor preparatelor şi a produselor din depozite în timpul conservării. Din timpuri străvechi, se preparau vinul, oţetul şi berea, se dospea aluatul pentru pâine etc, dar fenomenul fermentaţiei nu era înţeles.

Louis Pasteur (1822-1895) a fost profesor de chimie la liceul din Dijon, profesor la şcoala de farmacie din Strasbourg, apoi la cea din Lille, profesor de geologie, fizică şi chimie în Paris, iar din 1867, la Sorbona. El a cercetat şi a reuşit să descopere toate datele din care a formulat teoria fermentaţiei ca rezultat al activităţii microorganismelor, a creat bacteriologia şi inframicrobiologia, a descoperit originea bacteriană a bolilor infecţioase, asepsia şi imunizarea activă.

În domeniul farmaciei, pe lângă explicarea fermentaţiei, concluziile ştiinţifice fizico-chimice ale lui Pasteur au făcut posibilă elaborarea metodelor pentru realizarea asepsiei, a sterilizării, prepararea substanţelor antiseptice etc.

Pasteur

Până nu demult, pentru studii superioare, farmaciştii erau nevoiţi să înveţe medicina. În mod current, din cauza lipsei unui învăţâmânt de farmacie şi al numărului mic de universităţi, până după sfârşitul secolului al XVIII-lea, farmaciştii se calificau prin instruirea timp de cinci ani, în oficine, ca elevi. La sfârşitul perioadei de stagiu, elevul susţinea un examen în faţa unei comisii prezidată de medicul reprezentant al autorităţii orăşeneşti, dpă care primea atestatul de farmacist.

În secolul al XIX-lea, amplificarea cunoştinţelor ştiinţifice a determinat universităţile să ofere farmaciştilor pregătirea superioară la nivelul progresului chimiei, biologiei şi medicinii.

Universitatea din Paris şi Universitatea din Viena, au fost, de la începuturi, modele de organizare şi au influenţat evoluţia învăţământului superior din întreaga lume.

În Franţa, printr-o lege din anul 1803, învăţământul superior de farmacie a fost reorganizat ca Şcoli de farmacie în Paris, Montpellier şi Strasbourg. Se făceau 6 ani de studii, repartizaţi egal, 3 ani în şcoală şi 3 ani de stagiu practic în farmacie. În anul 1840, în mai multe oraşe din Franţa, s-au înfiinţat şi şcoli pregătitoare de medicină şi farmacie.

După anul 1846, celor trei şcoli de farmacie din Paris, Montpellier şi Strasbourg li s-a acordat rangul de Şcoli superioare de farmacie.

Doi mari şi valoroşi medici şi-au început învăţătura în sistemul de învăţământ farmaceutic din acel timp. Unul a fost Claude Bernard, care şi-a început instruirea ca practicant de farmacie în Lyon şi abia după aceea a studiat medicina la Paris. Celălalt, Carol Davila (1828-1884), a urmat studii de farmacie în şcolile din Nantes şi Angers, apoi cursurile Facultăţii de Medicină din Paris.

În anul 1874 la Lille, apoi în 1875 în Marsilia, Nantes, Toulouse, Rennes, Clermont-Ferrand, Tours, Anger, Limoges şi Grenoble, prin transformarea Şcolilor pregătitoare au luat naştere instituţii de învăţământ superior medical şi farmaceutic, numite Şcoli de exercitare deplină a medicinii şi farmaciei. În acele şcoli, elevii urmau studii complete de medicină sau de farmacie şi aveau posibilitatea să-şi susţină toate examenele, cu excepţia examenului de licenţă, care, obligatoriu, trebuia promovat într-o universitate.

Rând pe rând, Şcolile de exercitare deplină a medicinii şi farmaciei au fost transformate în facultăţi. Ultima – şcoala din Grenoble, în anul 1954.

În Europa, titlurile acordate farmaciştilor erau variate. Până spre jumătatea secolului al XIX-lea, la încheierea stagiului de 4-5 ani, ca elevi în farmacie, tinerii instruiţi fără studii universitare, promovau examenul final în faţa unei comisii prezidate de autoritatea medicală a oraşului şi deveneau calfe de farmacist. Universităţile începuseră să califice farmacişti cu studii superioare, iar ceilalţi au fost consideraţi calfe, ceea ce însemna calificaţi fără diplome universitare.

Cel puţin două calfe de farmacist au devenit celebre. Friederich Sertürner (1783-1841), în perioada 1805-1815, când a descoperit morfina, era calfă de farmacist în oraşul german Einbeck. Celebrul sas braşovean Johann Martin Honigberger (1795-1869), pornit în 1815 spre fabuloasele lui aventuri prin Orientul Apropiat, Egipt, India şi Europa, ca medic a fost autodidact. În farmaciile din Braşov şi Bistriţa îşi făcuse singurele sale studii. Era deci calfă de farmacist.

În acest timp, Statele Unite aveau farmacişti veniţi din Europa. Cel mai frecvent erau francezi sau germani şi se stabileau în marile centre New Orleans, New Yorck, Philadelphia, Chicago. În restul teritoriului, medicamentele erau comercializate, ca şi alte mărfuri, în diferite magazine, de către persoane care se calificaseră prin stagii într-o oficină, sau dând ajutor unui medic.

Marile universităţil europene eliberau şi diplome pentru un titlu mai înalt, numit magister (magistru farmacist). În acest caz, studiile universitare se prelungeau la 4 ani, după care se susţinea un examen, se prezenta o probă practică de excelenţă, chef-d’oeuvre (capodoperă) şi se depunea jurământul profesional. A fost un timp în care s-a impus şi promovarea examenelor de limba latină şi de gramatică. Magisterul farmacist avea dreptul să fie membru în comisiile universitare, când elevii în farmacie susţineau examenul tirocinal (tironum = elev). Magisterul farmacist era un superior, autorizat să se ocupe de îndrumarea elevilor care se aflau în stagiul de practică în farmacie etc.

Cu privire la învăţământul superior, merită să fie amintit chimistul Justus von Liebig (1803-1873). La Giesen, el a făcut să fie accceptat un laborator de chimie în intr-unul din spaţiile universităţii. Apoi a făcut acelaşi lucru la Universitatea din München. Până la iniţiativa lui, din cauza stilului de lucru neîngrijit, chimiştii erau izolaţi de lume în barăci, la marginea oraşelor. Liebig le-a pretins chimiştilor din laboratoare să lucreze foarte curat şi cu grijă, iar pentru a da exemplu, el însuşi făcea demonstraţiile şi cercetările lucrând în frac.

În ştiinţă, Liebig este autorul metodei clasice de analiză a carbonului şi hidrogenului din compuşii organici, descoperitorul cloroformului şi cloralului, al izomeriei etc. Tot el este şi creatorul industriei de îngrăşăminte chimice.

Începute în oficine, cercetările farmaceutice se transferaseră treptat în întreprinderile industriale. Modelul de laborator de chimie iniţiat de Liebig a antrenat universităţile în preluarea unei mari părţi din cercetarea medicamentului.

Caventou şi Pelletier

Cu producerea alcaloizilor şi a altor principii active nu s-au ocupat doar Pelletier, Caventou şi E. Merck. În secolul industrializării, mai multe firme de produse chimice şi laboratoare de farmacii s-au orientat spre fabricarea medicamentelor.

În Anglia, firma lui John Fletcher Mac Farlan a început să fabrice alcaloizi. Firma Glaxosmithkline are originea în farmacia Plough Court, cunoscută în Londra din 1715, ajunsă în 1830 în proprietatea lui John K. Smith şi transformată în 1875 în Smith Kline & Co. Farmacistul Borroughs a întemeiat cunoscuta firmă de medicamente Wellcome.

În Germania, J.D.Riedel şi-a dezvoltat firma, pornind din 1814, cu străvechea Schweitzer Apotheke din Berlin. În acelaşi mod, firma Schering a luat fiinţă în 1852, din berlineza Grüne Apotheke, iar în 1864 producea compuşi de iod şi de brom. Firma Friedrich Bayer & Co., datând din 1863, producea în 1888 fenacetina, iar în 1899, la Leverkusen devenea renumita producătoare a Aspirinei Bayer. Albert Boehringer a dezvoltat în 1885, la Ingelheim pe Rin, industria care şi-a început activitatea fabricând acid tartric şi acid lactic.

În Elveţia, la Basel, Roche era în 1889 o mică fabrică extracte, tincturi şi preparate galenice. În 1894, producea antifebrină, fenacetină, acid salicilic, apoi a evoluat în firma Hoffmann – La Roche & Co. Ltd. În 1886, tot la Basel, Jakob Alfred Kern şi Edouard Sandoz au fondat firma Sandoz.

În 1852, în industria de peste Atlantic, firma Squibb-Bristol Mayers a doctorului Edward Robinson Squibb a început să fabrice eter anestezic. Producţia de eter a fost rentabilă timp de 120 de ani, până când alte anestezice au câştigat teren. Firma Parke, Davis & Co. din Detroit, înfiinţată în 1862, producea tincturi şi extracte vegetale. W.E.Upjohn din Hastings (Michigan) a înfiinţat în 1886 o fabrică de pilule. John şi Frank Wieth din Philadelphia, prezentau în 1862, primul lor catalog, ca angrosişti de preparate livrate în sticle cu eticheta Wieth.

Pharmacia Corporation, înfiinţată de farmacistul Carlo Erba, în 1853, a devenit Farmitalia Carlo Erba.

Spre sfârşitul secolului, farmacistul John S. Pemberton din Atlanta (Georgia) a inventat un produs de mare succes. Experimentând mulţi ani, într-un cazan de aramă, în curtea casei sale, el a găsit, în 1886, proporţia ideală a unui preparat din apă, zahăr, frunze de coca, seminţe de cola, scorţişoară şi vanilie. Farmacistul a ţinut secretă reţeta sa, dar ca să-şi plătească datoriile, a vândut-o în 1892 unui afacerist, care a lansat-o sub numele de Coca-Cola. Mai întâi a fost comercializată în farmacii, ca medicament

calmant, capabil să atenueze stările de disconfort. Însă cu timpul a devenit cea mai vândută băutură din lume şi simbolul tendinţelor de mondializare a economiei.

Prepararea medicamentelor în farmacii, producerea lor industrială şi progresele farmacologiei au impus şi diversificarea formelor farmaceutice.

În anul 1835, au fost inventate capsulele gelatinoase. Centenara seringă, utilizată pentru tratamentul şi spălarea micilor cavităţi şi

fistule, a devenit, în 1845, instrumentul injecţiilor subcutanate, iar în 1852 a fost reconstruită cu corp metalic şi piston cu şurub. Seringa a devenit necesară pretutindeni, iar prepararea soluţiilor injectabile şi livrarea lor în fiole, ca forme farmaceutice noi s-a transferat în industrie.

În 1843 au fost inventate comprimatele farmaceutice. În anul următor, comprimatele au devenit forme farmaceutice produse industrial. În consecinţă, fabricantul Smith Kline & Co. a obţinut brevet şi exclusivitate pentru utilizarea termenului tabloid cu care şi-a denumit noua formă farmaceutică.

În anul 1877, au fost inventate caşetele din amidon, aşa-numitele capsule amilacee.

Pilulele enterosolubile, inventate în 1884, au creat probleme. Deoarece după administrare nu se dezagregau, au provocat observaţii din partea medicilor şi protestele pacienţilor, care le eliminau întregi. Ca urmare, W.E.Upjohn din Hastings (Michigan) a inventat în 1885 pilula friabilă şi garanta cedarea substanţei active în intestin, iar în 1886 chiar şi-a construit o fabrică de pilule.

În epoca Renaşterii, s-au observat diferenţe de aspect şi de calitate, când un medicament era preparat într-o farmacie sau în alta. S-a ivit problema uniformizării tehnicilor de preparare a medicamentelor. Rezolvarea găsită a fost redactarea farmacopeilor ca manuale oficiale şi impunerea prin lege a respectării regulilor de preparare.

După ce au trecut mai mult de trei secole de la elaborarea primei farmacopei, au avut loc două schimbări importante.

Prima schimbare a fost impusă de concluziile experimentelor lui Claude Bernard, conform cărora este necesară asigurarea caracterului reproductibil al efectului medicamentos, în funcţie de doză.

Cea de a doua derivă din cantitatea mare în care se produce industrial un medicament. O fabrică furnizează produsele ei farmaciilor dintr-o ţară întreagă şi chiar din teritoriile mai multor ţări. Un fabricat cu un eventual defect de calitate poate fi ineficient sau dăunător pentru mii şi mii de pacienţi. S-a pus problema standardizării sau, conform terminologiei franceze, problema normalizării.

Primele măsuri vizând standardizarea au fost aplicate în anul 1883, la firma Parke, Davis & Co. din Detroit, specializată în fabricarea de tincturi şi extracte vegetale. Cercetările de laborator şi elaborarea tehnologiilor corespunzătoare au fost realizate de profesorul Albert Lyons Brown. În anul 1883, firma prezenta o ofertă pe care erau înscrise 20 de Normal Liquids, iar în textul explicativ al fiecărui produs se utilizau termenii standard, standardizare. În acelaşi text se menţiona conţinutul obligatoriu cerut de Farmacopeea SUA – National Dispensatory – se arăta în ce anume consta standardizarea şi se indica metoda de control analitic. Între produsele înscrise în ofertă erau Tinctura Belladonnae cu 0,44 % alcaloizi exprimaţi în atropină, o variantă obţinută din frunze şi alta din rădăcini, tincturi din Cinchonae cortex, o variantă provenind de la

C. Calissaya şi alta de la C. Succirubra, controlabile sub aspectul unui conţinut minim de chinină, respectiv de cinconină. În 1897, firma reuşise să fabrice tincturi standardizate din Cannabis şi din Strophanthus, precum şi extract standardizat din ergot etc.

La sfârşitul secolului, farmacia, ca ştiinţă şi profesie a preparării medicamentelor, parcursese o nouă etapă şi realizase un adevărat salt în evoluţie.

Secolul al XX-lea. Tehnologia farmaceutică industrială

Conflagraţiile mondiale. Comunismul. Holocaustul. Decolonizarea. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică. Tschirch. Cromatografia. Fitoterapia

ştiinţifică. Sinteza. Chimioterapice. Hormonii. Semisinteza. Vitaminele. Antibioticele. Biotehnologia farmaceutică.

Învăţământul. Industria farmaceutică. Cercetarea medicamentului. Biofarmacia şi farmacocinetica. Farmacopeea Internaţională.

Societăţi internaţionale profesionale şi ştiinţifice.

Dintr-un anumit punct de vedere, cea de a douăzecea sută de ani a Erei Creştine a fost secolul Războaielor Mondiale, al crimelor comunismului, al holocaustului şi al decolonizării. Dintr-o altă perspectivă, a fost secolul vitezei, al revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, al medicamentului.

Cu prima conflagraţie şi-a făcut loc în lume comunismul, pe cea de a doua a provocat-o nazismul. Drepturile omului, atât de solemn proclamate şi repetate, începând din 1789, au fost monstruos încălcate. Liga Drepturilor Omului fondată la Paris, în 1898, a fluturat un ideal căruia atorităţile i-au întors spatele. Cele două sisteme totalitare şi-au folosit discreţionar puterea politică şi puterea judiciară, cu precădere împotriva propriilor cetăţeni. Până la dărâmarea Zidului Berlinului, crimele comunismului au totalizat peste 100 de milioane de victime. Cealaltă monstruozitate, soluţia finală, a ucis în holocaust cca. 6 milioane de evrei.

Un real succes în planul drepturilor şi libertăţilor a fost decolonizarea posesiunilor britanice, franceze şi belgiene din Africa, între 1955 şi 1966.

Din alt punct de vedere, a fost secolul revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, al vitezei, aviaţiei şi cosmonauticii, al chimizării, automatizării şi informatizării, al energiei nucleare, televiziunii, telefoniei mobile, al descifrării bazelor moleculare ale structurii vii, al înţelegerii mecanismului enzimatic etc.

La începutul secolului,vitrinele oficinelor etalau farmacia galenică

În secolul al XX-lea, istoria farmaciei a înregistrat o schimbare majoră. În primele cinci decenii, oficinele au dezvoltat activităţile galenice. În continuare au devenit, din ce în ce mai mult, dependente de produsele tehnologiei farmaceutice industriale.

Sub impactul noutăţilor oferite de evoluţia ştiinţei, cercetarea medicamentului s-a intensificat. S-a dezvoltat rapid identificarea şi izolarea principiilor active din plante, au luat amploare sinteza chimică şi valorificarea noilor structuri în terapeutică.

După ce fuseseră descoperiţi primii alcaloizi, compuşi aromatici, terpenoidici etc., a crescut interesul în direcţia cercetării resurselor naturale de interes medicinal şi al cunoaşterii structurilor principiilor active. Disciplina care se ocupă cu aceste cercetări a fost întitulată definitiv farmacognozie, de Profesorul Alexander Tschirch (1856-1939). Noul nume fusese propus de A. Seidler, încă din 1815, în locul anticului materia medica, dar fără succes. Opera lui Tschirch, de 1151 de pagini, cu titlul Handbuch der Pharmakognosie, publicată în anii 1908-1912, a adus noul nume şi a devenit foarte apreciată în laboratoarele şi catedrele de specialitate.

La începutul secolului al XX-lea se cunoşteau cca. 30 de alcaloizi, printre care şi doi compuşi din ergot (Secale cornutum), obţinuţi în 1875 de farmacistul Charles Joseph Tanret din Troyes. Cercetările au continuat. Începând din 1918, timp de 50 de ani, în Statele Unite Jacobs şi colaboratorii, Stoll, iar în Elveţia Hofmann şi colaboratorii, au izolat 12 alcaloizi din ergot şi au determinat structurile lor moleculare. În 1954, Schlittler a izolat reserpina.

Un eminent farmacolog francez, M. Jourdain, prezentând în 1976 rezultatele statisticilor americane şi franceze, surprindea auditoriul de la Zilele Internaţionale Farmaceutice cu observaţia că aproximativ 40 % dintre medicamentele moderne sunt substanţe de biosinteză care se obţin din plante.

Coperta volumului Medicamente de biosinteză şi extracţie. H.Popescu, Cluj, 1985

În terapeutică se utilizează curent cca 50 de alcaloizi, dar până în 1950 erau cunoscuţi vreo 500, în 1970 se identificaseră cca 6000, iar dicţionarul de alcaloizi publicat în 1988 cuprinde 10.000 de titluri.

Progresul atât de rapid al descoperirii produşilor de biosinteză a fost posibil prin intensificarea cercetărilor graţie utilizării unor noi metode de laborator. Între acestea se numără tehnicile cromatografice, care au simplificat enorm separarea produşilor naturali. Cromatografia în strat subţire, răspândită prin manualul Dünnschichtchromatographie al profesorului de farmacognozie Egon Stahl (prima ediţie în 1962) a adus cele mai mari servicii cercetărilor şi învăţământului farmaceutic.

În domeniul cardiotonicelor, după începutul făcut de Nativelle în 1871, s-au izolat 29 de glicozide din Digitalis purpureae folium, iar dn Digitalis lanatae folium alte 63. În mod asemănător, reuşita lui Fraser din 1869 a fost urmată eforturile din care a rezultat izolarea diferitelor glicozide strofantice.

Fitochimia farmaceutică a întreprins multe alte cercetări, prin care, la un moment dat se ajunsese la identificarea a cca 4000 de flavonoide, 450 de carotenoide, 150 de monoterpenoide, 1.000 de sescviterpenoide, 120 de triterpenoide etc.

În farmacognozie se află bazele fitoterapiei ştiinţifice. Termenul fitoterapie a fost creat în 1920, de medicul Henri Leclerc. Hotărât să transforme în ştiinţă modernă străvechea practică tradiţională, Leclerc a promovat cercetarea chimică, farmacodinamică şi clinică a plantelor medicinale în facultăţi. Antrenate în acţiunile sale, laboratoarele de farmacognozie din Franţa, apoi şi din alte ţări, au contribuit masiv la identificarea principiilor active din plantele medicinale, la fundamentarea şi promovarea fitoterapiei ştiinţifice.

M. Jourdain, eminentul farmacolog citat anterior, mai constata că, datorită proporţiei de 40 % medicamente obţinute din plante, când îşi formulează prescripţiile, medicii fac zilnic fitoterapie, fără să-şi dea seama.

Sinteza substanţelor organice şi-a găsit cu greu drumul până în chimia medicamentului. Wöhler a obţinut ureea în 1828, dar primele chimicale de sinteză : antifebrina, fenacetina, piramidonul, antipirina, aspirina, au intrat în terapeutică abia spre sfârşitul secolului. Adolf von Baeyer (1835-1917) a sintetizat acidul barbituric în 1865, însă veronalul a fost obţinut de Emil Fischer (1852-1919) abia în 1903.

Sinteza chimică a reuşit să producă antiepileptice, anestezice, analgezice, antihipertensive, antihistaminice, antiinflamatoare nesteriodiene, antivirale, citostatice, diuretice, psihotrope etc.

Deosebit de importantă a fost sinteza de specifice (chimioterapice). Dintre

specificele de sinteză, întâi au intrat în istorie arsenobenzolii. După sute de compuşi sintetizaţi, Ehrlich şi Hata au lansat în 1910 preparatul rezultat din încercarea nr. 606, cu efecte specifice faţă de Treponema pallida, pe care l-au numit Salvarsan. Preparatul 914, lansat de Ehrlich, în 1912, a fost numit Neosalvarsan şi a dominat terapia sifilisului mai mult de o jumătate de secol. Trebuie reamintit că primul medicament specific a fost un produs natural, chinina, activă împotriva agentului malariei, Plasmodium malariae.

Termenul chimioterapie a fost creat în 1922 şi înseamnă tratarea unor maladii cu substanţe toxice capabile să atace preferenţial anumite organisme parazitare, fără să afecteze organismul-gazdă. Sunt considerate, de asemenea, chimioterapice, medicamentele anticanceroase şi antileucemice, pentru toxicitatea lor faţă de celulele canceroase şi leucemice.

Şi sulfamidele sunt chimioterapice. Prima dintre ele a fost sintetizată în 1908, de Paul Gemo. Însă în terapeutică au ajuns abia în 1935, prin prontosil, sulfamida roşie, după doi ani de succese obţinute de Gerhard Domagk (1895-1964). Sulfanilamida, sulfapiridina etc., asocierile cu sulfametoxazol în trimethoprime, sulfamidele antidiabetice, sunt reuşite apreciabile ale chimioterapiei.

Ca specifice antituberculoase au avut succes acidul para-aminosalicilic şi mai ales hidrazina izonicotinică, sintetizată în 1952 de specialiştii din mai multe laboratoare şi lansată de firma Bayer.

Dar în secolul al XX-lea s-a dezvoltat rapid chimia biologică, pentru care descoperirea hormonilor şi a vitaminelor a însemnat un lung şir de succese.

În anul 1901, Takamine a izolat şi a cristalizat adrenalina, sintetizată în 1904 de Stolz. În 1914 s-a descoperit tiroxina, în 1921 insulina. În ritm alert au fost descoperăţi şi apoi sintetizaţi hormonii sexuali şi suprarenalieni. Estradiolul descoperit în 1933, a fost sintetizat în 1948. Au urmat apoi progesteronul (1934 şi sinteza în 1951), testosteronul (1935 şi 1951), cortizolul şi corticosteronul (1937 şi 1951), aldosteronul (1953 şi 1957), prostaglandinele (1957 şi 1966). Sinteza lor chimică a transformat curând hormonii în medicamente care au luat drumul farmaciilor.

Semisinteza în domeniul medicamentului este foarte profitabilă. După 4-9 tratamente chimice simple, spirosteranii şi solasodina din plante sunt transformaţi în hormoni sexuali, suprarenalieni şi derivaţii lor antiinflamatori sau anabolizanţi. Sinteza totală a compuşilor steroidieni este însă extrem de costisitoare, pentru că este prea lungă şi necesită câte o hală industrială pentru fiecare din cele 30-40 de operaţiuni chimice. Extracţia hormonilor din glande animale este şi mai puţin posibilă. Din ovarele a 12.000 de scroafe se obţin numai 20 de miligrame de progesteron. Însă prin semisinteză se produc anual cca. 100 de tone de hormoni şi derivaţi hormonali.

În farmacii au ajuns, una după alta, ca medicamente, vitaminele şi vitaminoidele, în ordinea alfabetică şi a numerelor cu care le-au înregistrat descoperitorii lor.

Curarizanţii de sinteză, derivaţi de decametoniu şi hexametoniu, au fost realizaţi în 1959, după ce Patton şi Zainis au formulat teoria azotului cuaternar, pornind de la secretul pe care l-au descifrat în structura tubocurarinei.

Antibioticele rămân, indiscutabil, descoperirea cu cel mai mare răsunet în era medicamentului, dată fiind eficacitatea lor în terapia antiinfecţioasă. S-a afirmat că penicilina singură salvase, până în 1979, mai multe vieţi decât suma vieţilor pierdute în ambele războaie mondiale. După rezultatele cercetărilor iniţiate de A. F. Fleming şi S. A. Waksman, au fost identificate mii de specii heterotrofe capabile să biosintetizeze

antibiotice şi alte substanţe cu însuşiri terapeutice. Dintre acestea, câteva sute de bacterii, actinomicete, ciuperci microscopice şi mucegaiuri sunt cultivate curent, în scopuri productive. Cultivarea microorganismelor heterotrofe, a celulelor şi ţesuturilor vegetale şi animale, precum şi utilizarea enzimelor în scopul obţinerii unor substanţe medicamentoase definesc biotehnologia farmaceutică.

Dezvoltarea biotehnologiei farmaceutice a început în 1941, în Statele Unite, la firma Pfizer, cu producerea industrială a penicilinei, în culturi submerse de Penicillium chrysogenum. Diferite specii de Bacillus, Streptomyces, Cephalosporium produc alte antibiotice, iar Fusarium, Trichoderma etc. produc antibiotice oncolitice.

De biotehnologa farmaceutică depinde şi fabricarea unor vitamine, între care B-12, a diferitelor enzime, a dextranilor, ergometrinei etc.

După rezultatele avantajoase obţinute cu un mutant de Escherichia coli, în care s-au încorporat genele care dirijează sinteza moleculelor insulinei umane, cultivarea celulelor pancreatice izolate in vitro, a dat primele rezultate la obţinerea insulinei, întâiul hormon realizat industrial.

Obţinerea unor glicozide cardiotonice, alcaloizi antitumorali etc. se realizează prin aplicarea procedeelor ingineriei genetice de consangvinizare la plantele medicinale superioare şi prin combinarea cu procedeele biotehnologiei farmaceutice.

Date fiind atât evoluţia rapidă şi proliferarea cunoştinţelor ştiinţifice, cât şi importantele servicii pe care le aduce profesia în planurile social, cultural şi economic, învăţământul de farmacie a evoluat mult în secolul al XX-lea. În Europa, la începutul secolului, facultăţile de medicină patronau secţii de farmacie, cu durata de 1-3 ani. Sub autoritatea facultăţii de medicină, absolvenţii stagiului de 3-5 ani ca elevi într-o farmacie deveneau studenţi după promovarea examenului în faţa unei comisii.

După întâiul Război Mondial, învăţământul de farmacie din universităţi a fost dezvoltat şi extins pe durata a doi, apoi a trei ani, fără a se fi renunţat la stagiul care se efectua în farmacii.

Înălţarea la rang de facultăţi de farmacie, a unora dintre secţiile din facultăţile de medicină, a început în 1920, la Paris, Montpellier, Nancy şi Strasbourg. În aceeaşi etapă a fost înfiinţat şi doctoratul în farmacie.

După cel de al doilea Război Mondial a crescut mult necesarul de farmacişti, pe măsură ce s-au deschis tot mai multe oficine, laboratoare şi fabrici de medicamente. În concordanţă cu necesităţile, s-au înfiinţat alte facultăţi de farmacie. În ritmul în care s-a dotat material şi s-a încadrat cu profesori, învăţământul care încă mai rămăsese la nivel de secţii în multe facultăţi de medicină, a fost ridicat la rangul de facultăţi. În Franţa, etapa transformărilor de acest fel s-a încheiat în 1954, cu ultima înălţată în rang, secţia de farmacie din Grenoble.

În aceeaşi perioadă, durata studiilor universitare de farmacie a crescut la 5 ani şi s-a renunţat la stagiul de învăţământ practic anterior studenţiei.

Pe de altă parte, progresul ştiinţelor medicale a condus la perfecţionarea politicilor sanitare naţionale. Acsetea şi alţi factori au contribuitla evoluţia demografică, prelungirea duratei vieţii, creşterea nivelului de trai. În ritmul alert în care a avansat extracţia produşilor naturali şi sinteza chimică, a crescut mult numărul de substanţe active de interes terapeutic. Împreună, toate aceste elemente au atras mărirea consumului de medicamente.

Pentru susţinerea noii situaţii, evoluţia ştiinţei şi tehnicii a făcut posibilă

transferarea masivă în industrie a efortului de preparare a diferitelor forme farmaceutice. A crescut numărul de fabrici pentru condiţionarea miilor de substanţe active noi în forme farmaceutice, tehnologiile s-au diversificat, s-au inventat forme farmaceutice noi.

Unul din sediile industriilor Merck

În cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, în farmacii a avut loc o schimbare radicală a activităţii. S-a trecut destul de rapid, de la activităţile de preparare a formelor galenice la cele de expertiză, la efortul de cunoaştere a miilor de specialităţi farmaceutice industriale, de consiliere competentă a medicilor şi pacienţilor, de aprovizionare şi dispensarizare corespunzătoare.

Avantajele specialităţilor industriale sunt numeroase şi importante : formula este constantă, incompatibilităţile sunt excluse, forma de condiţionare realizată perfect şi rapid în instalaţii specializate, controlul de calitate este sever şi permanent, conservarea este garantată pentru o perioadă declarată.

Tehnologia farmaceutică s-a dezvoltat rapid în industrie, pentru a face faţă creşterii subite a cererilor sectorului farmaceutic aflat în serviciul populaţiei, iar medicamentele preparate în farmacii au fost înlocuite cu specialităţile farmaceutice. În Franţa, la începutul secolului, 80% din medicamente erau realizate în farmacie şi numai 10% erau specialităţi. În 1966, raportul a fost inversat. În ediţiile de la sfârşitul secolului, Dictionnaire Vidal prezenta cca 5.000 de specialităţi farmaceutice. În Germania, în anul 1975, o farmacie rula până la 17.500 de produse diferite.

Specialităţile industriei de medicamente prezintă şi dezavantaje. Un studiu făcut în Franţa a dezvăluit că 3000 de medicamente erau comercializate în 11.000 de specialităţi, cu prezentări diferite. Pe de altă parte, specialităţile nu sunt întotdeauna diferenţiate. Unele nu sunt uşor de adaptat pentru un bolnav sau altul, pentru un bătrân sau un copil. Preparatele lucrate în farmacie după reţeta medicului au dozele şi asocierile gata adaptate şi astfel medicamentele sunt individualizate.

În etapa creşterii rapide a necesităţii de produse farmaceutice, fabricile s-au înmulţit şi s-au dezvoltat, s-au concurat şi s-au contopit. Multe au devenit companii cu

ramificaţii foarte întinse. O listă a giganţilor cuprinde 18 producători de medicamente, care deţin peste 80 % din cifra de afaceri mondială a domeniului. Este vorba de cunoscutele firme Abbott, Bayer, Boehringer, Elli Lilly, GlaxoSmithKline, Hoffmann-La Roche, Merck, concernul Novartis (cu Biochemie, Ciba Şi Sandoz), Pharmacia Corporation, Sanofi-Sinthélabo, Schering, Searle, Squibb-Bristol Mayers, Upjohn, Wieth.

Înainte de primul Război Mondial, firma Roche şi-a înfiinţat filiale în Milano, New York, Paris, Rio de Janeiro, Montevideo, Barcelona, Viena şi Londra. După cel de al doilea Război Mondial, în 1921, sub numele Hoffmann-La Roche şi-a reluat dezvoltarea în Bruxelles (1920), Bucureşti (1922), Varşovia şi Tokyo (1924), Shanghai (1925), Bombay (1928), B Aires (1930), Montreal şi Riga (1931), Stockholm (1939). Cu timpul, Hoffmann-La Roche a devenit unul dintre primii 10 fabricanţi din lume.

Schering are 113 agenţii şi subdiviziuni asociate în întreaga lume şi are unităţi de producţie în 18 ţări din America de Nord, America de Sud, Asia şi Europa.

De menţionat că Novartis a realizat una din cele mai mari unificări din istorie, iar GlaxoSmithKline a devenit în anul 2000, numărul 1 al industriei farmaceutice în Europa.

Politicile lor de extindere şi dezvoltare au condus la antrenarea foarte multor angajaţi şi la difuzarea produselor în multe ţări. Elly Lilly are 41.000 de angajaţi, Abbott avea, la un moment dat, 31.500 de angajaţi, Sanofi-Synthélabo 30.500, Boehringer, în 1981, 22.000 de angajaţi.

Biochemie îşi difuzează produsele în peste 100 de ţări, Abbott în cca 130 de ţări, Wyeth în 140 de ţări, iar Elli Lilly în 158 de ţări. Abbott a obţinut şi drepturi mondiale asupra producerii de seringi de unică folosinţă preumplute cu doză mică de medicament injectabil.

Marii producători de medicamente fac şi cele mai mari eforturi de cercetare. Sanofi-Synthélabo, cel mai tânăr holding farmaceutic internaţional, are ca angajaţi 6.273 de oameni de ştiinţă în cele 15 centre de cercetare ale sale. Boehringer avea în 1981, 2.200 de angajaţi în cercetare şi dezvoltare, ceea ce însemna 10 % din totalul salariaţilor.

Deosebit de importante sunt studiile care se fac în laboratoare specializate pentru a certifica bioechivalenţa specialităţilor farmaceutice industriale produse de o companie sau de alta.

În altă ordine de idei, dezvoltarea tehnologiei farmaceutice industriale nu se putea continua fără certitudinea că fiecare tabletă, fiolă, în general fiecare unitate de produs livrată de fabrici ca medicament, este garantată sub aspectul identităţii, dozei şi păstrării calităţii pe o anumită durată de timp.

Sunt cunoscute normele severe G.M.P. (Good Manufacturing Practice) regulile

de bună practică impuse şi verificate periodic în unităţile producătoare de medicamente.A devenit necesar controlul sever şi permanent al medicamentului sub aspect

fizico-chimic şi microbiologic, sub aspectul stabilităţii etc. Fabricile şi-au înfiinţat şi dotat laboratoare şi servicii proprii de control tehnologic,

analitic, microbiologic. Şi-au organizat acest fel de control complex în fiecare fază a fabricaţiei, în fiecare etapă a fluxului tehnologic.

Controlul calităţii medicamentelor a intrat în preocuparea administraţiilor naţionale, care au fost nevoite să-şi înfiinţeze unităţi, servicii şi organisme specializate. F.D.A. – Administraţia alimentelor şi medicamentelor a Statelor Unite ale Americii (Food and Drug Administration) este organismul cel mai cunoscut.

În facultăţile de farmacie s-au înfiinţat catedre de controlul medicamentului, laboratoare pentru instruirea teoretică şi practică a studenţilor, se organizează cursuri postuniversitare de specializare a farmaciştilor din serviciile implicate.

Controlul calităţii medicamentului este o politică de stat. Ca structură multistatală, Uniunea Europeană urmăreşte alinierea politicilor statelor membre la principii comune privind medicamentul. De aceea, la Strasbourg, a fost creat organismul specializat European Directorate for the Quality of Medicines (Directoratul European pentru Calitatea Medicamentelor), aflat sub autoritatea Consiliului Europei. Directoratul are între obiectivele sale principale, şi elaborarea Farmacopeii Europene (Pharmacopée Européenne, European Pharmacopoeia), din care, până la sfârşitul secolului au apărut patru ediţii.

Se ştie că farmacopeile au devenit necesare în secolul al XVI-lea, ca norme pentru practica preparării medicamentelor în oficinele câte unui oraş. De îndată însă, farmacopeile au început să circule şi au devenit utile tot mai multor comunităţi urbane. Ca un vizionar, în 1697, Nicolas Lémery a publicat celebra lui Pharmacopée Universelle. În secolul al XVIII-lea, evoluţia social-politică, a condus la elaborarea farmacopeilor naţionale.

În secolul al XX-lea, activitatea marilor producători a realizat diseminarea industriei de medicamente pe toate continentele, difuzarea produselor lor în toate ţările. În consecinţă, a devenit necesară unificarea şi internaţionalizarea normelor din farmacopei. Pentru elaborarea Farmacopeii internaţionale, experţii s-au întrunit în şedinţe de lucru preliminare, la Geneva, în 1938 şi 1939. După război, activitatea a fost reluată în 1947. Prima ediţie din Pharmacopoea Internationalis s-a publicat în 1950. Organizaţia Mondială a Sănătăţii patronează aceste lucrări şi recomandă tuturor statelor membre ale ONU să se conformeze indicaţiilor cuprinse în lucrare.

Observaţiile clinice au semnalat că situaţia este mult mai complicată din cauza necunoscutelor de care depinde efectul unui medicament în organism. Ca urmare, ştiinţei i-a revenit realizarea fundamentării teoretice şi dirijarea practică a proceselor tehnologice pentru obţinerea formelor farmaceutice cu biodisponibilitate maximă şi cu valoare terapeutică certă.

Factorii farmacotehnici şi biologici care influenţează biodisponibilitatea substanţelor medicamentoase din formele farmaceutice administrate organismului uman sau animal fac obiectul cercetărilor cu se ocupă biofarmacia. Ea utilizează aceste informaţii pentru optimizarea formulării şi activităţii farmacologice sau terapeutice a produselor farmaceutice, în cazul administrării lor clinice.

Coperta volumului Introducere în biofarmacie. S.E.Leucuţa, Cluj, 1975

Cercetările efectuate în această direcţie au întemeiat şi dezvoltat o ştiinţă nouă, farmacocinetica. Este vorba de ştiinţa care studiază dispunerea medicamentelor în organism, adică absorbţia, transportul, distribuirea, trecerea prin membrane, biotransformările şi eliminarea lor. Particularităţile farmacocinetice sunt responsabile de anumite caracteristici ale acţiunilor farmacologice şi toxice dependente de gradul de localizare tisulară, de transformările metabolice şi de alternanţa dintre absorbţie şi eliminare.

Este necesar ca aceste puncte de vedere să fie cunoscute şi luate în seamă. Este necesar ca medicamentul să fie supus studiilor de formulare a sistemului farmaceutic optim, să se determine experimental cei mai potriviţi excipienţi pentru substanţa activă în forma farmaceutică propusă.

Coperta volumului Farmacocinetica. S.E.Leucuţa, R.D.Pop, Cluj, 1981

În sfârşit, în situaţia creşterii numărului medicamentelor şi a înmulţirii categoriilor terapeutice, farmaciei ca profesie i-a devenit necesară orientarea clinică. Astfel s-a dezvoltat o specializare pentru practica farmaciei clinice în spitale, precum şi pentru o farmacie orientată clinic în oficinele publice.

Coperta volumului Elemente de farmacie clinică. Sub îngrijirea I.Simiti, Cluj, 1984 În concordanţă cu progresul rapid al cercetărilor ştiinţifice, s-a organizat la alt

nivel şi publicarea revistelor de specialitate : Anales Pharmaceutiques Françaises, International Pharmaceutical Abstracts (S.U.A.), Journal of Pharmaceutical Association (S.U.A.), Deutsche Apotheker Zeitung, Journal of Pharmacy and Pharmacology (Marea Britanie), Acta Pharmaceutica Suecica (Suedia), II Farmaco (Italia).

Publicaţii de mare prestigiu sunt, de asemenea, The Merck Index, E. Merck's Annual Report, Le Dictionnaire Vidal etc.

În anul 1912, s-a înfiinţat Federaţia Internaţională Farmaceutică (Fédération Internationale Pharmacéutique) – F.I.P., cu sediul la Haga (Olanda), ai cărei membri sunt societăţile naţionale de ştiinţe farmaceutice, în timp ce farmaciştii militanţi pentru evoluţia profesiei sunt acceptaţi ca membri asociaţi. Federaţia organizează anual Congresul Internaţional de Farmacie, manifestare deosebit de importantă pentru informarea ştiinţifică de specialitate, pentru comunicare şi coeziune profesională.

După întâiul Război Mondial, în câteva facultăţi a început predarea cursurilor de istoria farmaciei. Cursul iniţiat de Profesorul Dr. Valeriu Lucian Bologa, în anul 1929, la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, a fost primul în România şi printre cele dintâi din lume. Cu timpul, astfel de cursuri au ajuns să fie oferite studenţilor din toate facultăţile de farmacie.

În 13 iunie 1952, Prof. Dr. G. E. Dann din Kiel, Prof. Dr. D. A. Wittpo-Köning din Amsterdam şi Dr. Brans din Rotterdam au înfiinţat Academia Internaţională de Istoria Farmaciei, cu scopul reunirii elitelor profesiei care îşi consacră eforturile pentru a promova istoria farmaciei în învăţământ, muzeologie şi cercetare.

Eforturile ştiinţelor farmaceutice continuă. Unite în marele concern Novartis, reputatele firme Biochemie, Ciba şi Sandoz au integrat reţeaua Novartis Functional Genomics and Disease, care şi-a propus descoperirea de medicamente axate pe familii specifice de gene şi proteine, precum şi căutarea unor ţinte medicamentoase. În fapt, este vorba de crearea de oportunităţi pentru potenţiale intervenţii terapeutice, pentru terapii mai sigure şi preventive, bazate pe anihilarea unor mecanisme biologice simple cauzatoare de manifestări patologice.

Privind spre viitor, se constată că la sfârşitul secolului al XX-lea, cercetării farmaceutice i s-a deschis perspectiva largă a unei ştiinţe noi, farmacogenomica.

Repere pentru istoria farmaciei în România

Unde se află România ?România se află chiar în centrul geografic al Europei. Meridianul 25º E este linia

de mijloc atât pentru teritoriul României cât şi pentru continent. De o parte şi de cealaltă a meridianului, Europa se întinde câte 35º în mod egal şi spre apus şi spre răsărit. Ca latitudine, paralela 46º N traversează pe la jumătate harta României, după ce salută oraşele Lyon, Geneva şi Triest.

Teritoriul românesc este spaţiul carpato-danubiano-pontic. Arcul Munţilor Carpaţi îmbrăţişează partea centrală a României, Dunărea mărgineşte ţara la sud şi Marea Neagră la est.

În România, creştinismul occidental se întâlneşte cu ortodoxia. Lumea creştină se prezintă aici cu 13 % catolici şi protestanţi răspândiţi printre ortodocşi.

Toate evoluţiile istorice din spaţiul românesc s-au petrecut sub destinul hotărât de aceste două elemente definitorii : poziţia central-europeană şi cultura creştină.

Primul mileniu creştin în spaţiul carpato-danubiano-ponticÎn teritoriul carpato-danubiano-pontic, poporul român s-a format în Dacia Augusti

Provincia, prin amestecul geto-dacilor cu romanii. Procesul a durat şase secole. Până în secolul al VII-lea, civilizaţia romanilor, superioară celei geto-dace s-a impus în spaţiul carpato-danubiano-pontic, i-a romanizat pe autohtoni, i-a făcut mai întâi romani şi în final români.

Limba latină a fost factorul esenţial, printre numeroasele cauze care au determinat procesul de romanizare a geto-dacilor şi a Daciei. Rezultatul succesului latinofoniei în Dacia a fost formarea limbii române ca limbă neo-latină. Fondul etimologic al limbii române este constituit din latina vulgară cu elemente de limbă daco-getică.

Descendenţii neo-latini ai „barbarilor” creştinaţi de Sfântul Apostol AndreiÎn primul mileniu, credinţa creştină a fost asimilată de populaţia daco-romană

printr-o penetraţie lentă. Neo-latinii daco-romani erau adepţii „barbari” ai creştinismului timpuriu. Ei păzeau cu tenacitate credinţa primită de strămoşii lor de la Sfântul Andrei, cel dintâi chemat de Iisus să-I fie apostol.

Regiunea a dat un lung şir de martiri ai credinţei creştine. În prefaţa albumului expoziţiei Monumenta Historiae Vaticana, Cardinalul Luigi Poggi, scria în 1996 : Studiind documentele expuse, care provin din Bibliotheca Apostolica Vaticana şi din arhivele secrete ale Vaticanului, rămâi surprins de fecunditatea vieţii Bisericii Daco-Romane încă din zorii creştinismului, ca şi de tenacitatea cu care a fost apărată acolo credinţa creştină timp de aproape două milenii. Cel mai vechi document dintre cele 125 expuse descrie vieţile Sfinţilor, în special pe aceea a Sfântului Andrei care a convertit regiunea la creştinism.

Astfel se explică desfăşurarea ulterioară a unor evenimente de interes farmaco-istoric în aşezămintele religioase. Dar este foarte adevărat că, de pe la jumătatea celui

de al doilea mileniu, s-a intensificat penetrarea creştinismului occidental catolic şi reformat, în zona de centru-vest a României. În celelalte zone, evoluţia a fost determinată de relaţia cu greco-ortodoxia bizantină.

Herbarum fruticumque explorare naturasÎn Daco-Romania, ca pretutindeni, cele dintâi remedii au provenit din oferta

naturii şi mai ales din plante, care aici sunt numeroase şi variate. Teritoriul carpato-danubiano-pontic are o vegetaţie foarte variată, remarcabilă

prin cele aproximativ 3600 de specii de plante superioare care cresc necultivate din câmpii până în vârfurile munţilor. Dintre acestea, cca. 750 sunt recunoscute ca plante medicinale.

Acum 80 de ani, doctorul George Ulieru şi-a întitulat cartea sa de fitoterapie elementară, Florile bune de leac. Remarcase desigur abundenţa speciilor cu flori chiar şi printre plantele medicinale care cresc în România. În memoriile Sale, Principesa Ileana a României a scris că ceea ce face ca peisajul românesc să fie incomparabil este mulţimea florilor care colorează câmpul pretutindeni.

Tucidide (400-369 î.Hr.) a semnalat că dacii scriau pe tăbliţe leacuri din plante, împreună cu descântece de boală.

În Antichitate, coloniile pontice Hystria, Tomis, Callatis, au fost porţile deschise spre cunoaşterea dacilor şi a tradiţiilor lor privind plantele medicinale, au fost căile de pătrundere în zonă a medicilor greci şi a ştiinţei lor.

Din scrierile lui Dioscoride (sec. I) şi ale lui Pseudo-Apuleius (sec. IV), rezultă că daco-geţii aveau în limba lor denumiri originale pentru peste 50 de plante medicinale autohtone.

Observaţia are o însemnătate enormă pentru istoria medicinii în Dacia. Se ştie că terapeutica vechilor greci se îmbogăţise prin aportul acelor medici vagantes care, ca şi Hipocrate lucrau câte 2-3 ani într-o colonie sau în alta, până la marginile Lumii Vechi. Dioscoride a făcut acelaşi lucru, ca medic al legiunilor Romei, în Spania, Cirenaica, Egipt şi Siria. El nu pare să fi ajuns în Dacia dar, cu certitudine, a adunat, denumirile dacice ale plantelor medicinale de la medici vagantes. Faptul că le-a inclus în Peri hyles iatriki (De materia medica) a fost de cea mai mare importanţă. Cartea lui a fost primul manual de farmacologie-farmacognozie. Introducând în scrierea sa denumirile dacilor, Dioscoride a ştiut că le va fi de ajutor confraţilor care vor lucra în Dacia ca medici vagantes sau ca medici militari. Iar acest lucru chiar s-a întâmplat în secolele următoare, în Dacia Augusti Provincia.

În opera sa Getica, istoricul got romanizat Iordanes, care a trăit în secolul al VI-lea, scrie despre daci că erau cercetători ai naturii ierburilor şi lăstarilor : herbarum fruticumque explorare natura.

Însemnările anticilor conduc la concluzia că locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic fuseseră remarcaţi de timpuriu pentru cunoştinţele lor în domeniul plantelor şi al fitoterapiei.

Transmise oral, din generaţie în generaţie, cunoştinţele empirice asupra plantelor au fost apreciate ca deosebit de exacte şi interesante de către toţi specialiştii români şi străini din secolul al XX-lea. Este foarte semnificativă constatarea că în denumirile originale ale unora dintre ele se regăsesc adesea importante caracteristici botanice sau virtuţi medicinale.

Medicina din şcolile grecilor şi ale romanilor, preocupată de obţinerea remediilor, ajunsese la geto-daci prin practica peregrinărilor renumiţilor medici vagantes, ca şi prin medicii militari ai legiunilor romane dispuse în Dacia.

Arheologii au descoperit nume de medici, de remedii utilizate de ei : colire din plante medicinale, săruri minerale, răşini etc., precum şi mojare cu pistil, balanţe, spatule, recipiente speciale şi truse de instrumente. În săpăturile de la Gârbău, în zona dintre Cluj şi Zalău, medicul Publius Corcolonius folosea colire cu Chelidonium, iar în zona Alba-Iulia, Titus Attius Divixtus folosea Valeriana.

Prim-ajutor şi remedii la căpeteniile comunităţilor (secolele IX-XIII)Gelu, Menumorut şi Glad, semnalaţi în anul 806 în spaţiul intracarpatic, apoi,

între 1290 şi 1353, Litovoi, Tihomir, Basarab şi Dragoş în restul teritoriului, au fost primii voievozi români cunoscuţi, conducători militari şi politico-administrativi, războinici neobosiţi, cu ranguri princiare.

În acele timpuri, populaţia din sate se găsea sub autoritatea căpeteniilor locale care se numeau cneji, cuvânt de origine germană, la singular cneaz.

Ca şi în cazul farmaciilor de Curte existente la contemporanii lor din Europa Apuseană, voievozii şi cnejii par să fi avut leacuri şi cunoştinţe despre obţinerea şi utilizarea lor. Prin sate şi pe câmpul de luptă, ei înşişi sau persoane pricepute dintre însoţitorii lor acordau primul-ajutor şi remedii bolnavilor şi răniţilor. Ca vindecători, ei au fost şi păstrătorii cunoştinţelor de medicină empirică transmise de străbunii lor, care le învăţaseră de la antecesori şi de la doctorii Antichităţii greco-romane.

Medicamente din resurse locale şi exotice (secolele XIV-XV) Conform unor documente redactate în secolul al XIV-lea, prin porturile de la

Marea Neagră, de pe Dunăre şi prin vămile terestre, locuitorii ţinuturilor româneşti practicau un comerţ intens. Negustori genovezi şi greci, austrieci şi unguri, polonezi şi germani solicitau autorizaţii de import şi tarife vamale pentru diverse mărfuri, între care medicamente ca theriaca, şofran, camforă, zingiber, piper, scorţişoară, vată. Un document din 13 martie 1382 adaugă et alia speciorum genera.

Zeci de documente comerciale datate între 1367 şi 1456 sunt dovezi ale unei intense activităţi de import de medicamente. Sunt veritabile mărturii că voievozii, cnejii, călugării din bolniţe şi din xenodochii utilizau şi remedii preparate cu artă din materii prime exotice, pe lângă cele din resurse locale.

Pe de altă parte, tarifele vamale se referă şi la exportul de plante medicinale recoltate din Principatele Române.

Case de oaspeţi şi bolniţe (secolele XIV-XVIII)Pe teritoriul României, primele instituţii care şi-au asumat îndatorirea îngrijirii

bolnavilor au fost xenodochiile şi bolniţele din mânăstiri. Xenodochiile, creaţii ale secolului al VI-lea bizantin, erau aşezăminte de adăpost

pentru persoane străine de mânăstire : vârstnici, infirmi abandonaţi, călători obosiţi sau bolnavi. Erau un fel de case de oaspeţi, unde suferinzii erau primiţi, vegheaţi, îngrijiţi şi trataţi diferit, unii ca incurabili, alţii ca infecţioşi, sau pur şi simplu capabili să-şi refacă sănătatea după repaus la pat.

Un xenodochium, considerat străbunul spitalelor monastice din regiune, a

aparţinut călugărilor benedictini care se stabiliseră în anul 1061 la Mânăştur, lângă Cluj.În secolul al XII-lea, la Oradea pare să se fi înfiinţat un aşezământ de ospitalitate,

considerat de istorici ca precursorul celui care după câtva timp, în 1339, este menţionat în documente ca aşezământ laic.

În 1250 s-a înfiinţat o casă de oaspeţi la mânăstirea Cârţa din judeţul Sibiu, în 1292 la Sibiu, în 1295 la Bistriţa din judeţul Bistriţa-Năsăud, în anii următori la Feldioara, Târgu-Mureş şi Cluj, iar în 1385 la Braşov.

Morala creştină, cu exemplul Sfinţilor Cosma şi Damian şi al altor doctori-fără-de-arginţi, a dus la înfiinţarea bolniţelor ca anexe monastice, unde călugări pricepuţi şi cunoscători ai remediilor au inaugurat medicina monahală.

Cuvântul bolniţă este de origine sârbă, ca şi Nicodim, călugărul care a ctitorit mânăstirile Vodiţa şi Tismana, din sudul ţării.

În secolul al XIV-lea, s-au făcut cunoscute bolniţele mânăstirilor Neamţ, Tismana, Prislop, Râmnicu Vâlcea şi Câmpulung Muşcel. Bolniţa de la Neamţu a avut o farmacie care a funcţionat din 1791 până în 1953. În secolul al XV-lea şi-a câştigat un bun renume bolniţa mânăstirii Bistriţa (Vâlcea). În 1542, s-a înfiinţat bolniţa Simidreni de la mânăstirea Curtea de Argeş, iar ceva mai târziu cea de la mânăstirea Radu-Vodă din Bucureşti şi alta probabil la Cotnari lângă Iaşi.

Mânăstirea Cozia, ctitorită de Mircea cel Bătrân în 1386, a avut şi casă de oaspeţi şi bolniţă. Vizavi cu mânăstirea s-a construit, în 1542, Bisericuţa Bolniţei, veritabilă podoabă a Văii Oltului, model de arhitectură românească religioasă, cu structura zveltă şi o cromatică elegantă realizată prin fâşiile alternative de tencuială şi cărămidă aparentă.

Şi la mânăstirea Hurezi, în Vâlcea, construită în anul 1692, a existat o bolniţă. În interiorul sihăstriei bolniţei, peretele nordic este împodobit cu fresce în care sunt reprezentaţi Sfinţii doctori-fără-de-arginţi Cosma, Damian, Ermolae, Chir şi Ioan, iar între ei şi Sfântul mare vindecător Pantelimon.

După informaţiile din Codex Cumanicus, care datează din anul 1303, presupus a fi opera unui călugăr franciscan călător, pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, în ţinuturile româneşti din sud şi est se utilizau remediile autohtone şi exotice cunoscute în epocă.

Înainte de farmacii, farmaciştii Cercetări recente au semnalat un document din care rezultă că în anul 1408 trăia

în Oradea văduva unui farmacist al cărui nume fusese Marco. Pornind de la documentul din 1408, se poate formula ipoteza destul de

hazardată, că nu la Sibiu, ci la Oradea ar fi existat cea dintâi farmacie de pe teritoriul actual al României. Se mai poate presupune că Marco ar fi lucrat într-o farmacie din altă localitate, iar văduva lui s-a retras în Oradea. Şi nu poate fi înlăturată nici ideea că Marco ar fi lucrat în Oradea fără a avea oficină.

Sunt cunoscute numele unor farmacişti, înainte de înfiinţarea oficinelor, la Bucureşti Karajane în 1625 şi Giorgio în 1637, în Moldova Mihalco în 1670, la Piteşti Samuel Wolff în 1828, la Câmpulung Muşcel Hans Pieter Berger în 1838.

Totuşi, Marco este cel mai vechi nume de farmacist cunoscut în istoria teritoriilor României. Este cu aproape un secol mai vechi decât numele magistrului Johannis angajat de autorităţile Sibiului în 1494.

Cele dintâi farmaciiRelicve ale unei străvechi activităţi farmaceutice au fost descoperite de arheologi

în ruinele Cetăţii Oradea, într-un sit din secolul al XVI-lea. Cele câteva materii prime, ustensile şi preparate au fost recunoscute de specialişti ca ilustrând un loc în care s-au preparat medicamente. Nu este vorba despre identificarea unei farmacii, ci despre unicul set de relicve cu vechime mare, descoperit şi înregistrat ca un ansamblu nederanjat din locul său iniţial. Singurul set de acest fel din România, în timp ce muzeele alătură tematic obiecte din farmacii diferite.

Farmacia militară (Feldapotheke) din Sibiu (Hermannstadt), atestată documentar în anul 1460, a fost cea dintâi de pe teritoriul actual al României. Farmacia aparţinea comandamentului trupelor imperiale afectate Marelui Principat al Transilvaniei. În anul 1494, oficina a fost preluată de autorităţile civile, a devenit farmacie orăşenească, a fost încredinţată magistrului farmacist Johannes şi cu firma Vulturul Negru a funcţionat până în 1949.

În anul 1700, la 1 ianuarie, în Marele Principat al Transilvaniei s-au înregistrat 8 farmacii publice : câte două în Sibiu, Braşov şi Cluj, una în Bistriţa şi alta la Făgăraş.

O farmacie de mână a existat la Cluj în 1589, un mic magazin cu preparate farmaceutice s-a înfiinţat la Colegiul din Aiud în 1622 şi o farmacie de Curte la Alba Iulia în 1650.

Istoricii au descoperit în Sibiu declaraţia de fidelitate dată de un farmacist în faţa autorităţilor care patronau farmacia municipală în 1580, precum şi textul jurământului profesional depus de un farmacist în1652.

În Ţara Românească şi Moldova, cele dintâi oficine au fost Farmacia Spitalului Colţea, deschisă în 1704 şi farmacia Apollo a lui Johann Traugott Seuler în 1740, ambele în Bucureşti, apoi Farmacia Spitalului Sfântul Spiridon, în 1757, în Iaşi.

În principatele dintre imperii (secolele XVIII şi XIX)În Evul Mediu, cele două variante ale religiei creştine au hotărât soarta diferită a

Occidentului şi Orientului Europei. Occidentul a evoluat în catolicism, Orientul în ortodoxie şi în ambele părţi ale continentului, rolul clerului în problemele civile a rămas important până în secolul al XIX-lea.

Pe teritoriul României, Marele Principat Autonom al Transilvaniei a evoluat ca parte a Imperiului Austriac, iar Principatele Dunărene sub influenţă greco-ortodoxă. Astfel, înfiinţarea farmaciilor pe teritoriul României a fost dependentă total de evoluţiile din cele două zone de influenţă, de ritmul în care s-a produs urbanizarea şi s-a organizat administraţia de stat.

În Transilvania, în secolul al XVIII-lea, s-au înfiinţat farmacii particulare în Oradea, Orăştie, Târgu Mureş, Mediaş, Baia Mare, Carei, Sighişoara, Aiud, Rupea, Reghin, Turda, Gherla, Dumbrăveni, Alba Iulia, Secuieni. În câteva din aceste oraşe existau două sau mai multe farmacii.

În Banat, parte a Principatului Transilvaniei, între anii 1735 şi 1796, s-au înfiinţat 10 farmacii, patru dintre ele în Timişoara. În aceeaşi zonă, trebuie menţionat Regimentul 13 Româno-Bănăţean al Imperiului Austriac, creat pe linia Caransebeş-Mehadia-Orşova. Din anul 1762, regimentul a avut un mic spital şi o farmacie de campanie în Caransebeş, câte o farmacie la sediile celor 12 compănii din teritoriu, precum şi obligaţia de a oferi servicii medicale gratuite tuturor membrilor de familie ai

luptătorilor.La Cluj în 1732 şi la Timişoara în 1737, s-au înfiinţat farmacii mânăstireşti.Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului se

înfiinţaseră şi funcţionau 287 de farmacii publice, fără a socoti farmaciile filiale şi pe cele sezoniere din staţiunile balneare.

În secolul al XVIII-lea, în Principatele Dunărene, după primele trei farmacii menţionate, s-au mai înfiinţat Farmacia Spitalului Mânăstirii Obedeanu din Craiova în 1777, apoi la Botoşani, Roman şi la Bolniţa Mânăstirii Neamţ în 1793. În Bucureşti, în ultimele decenii ale secolului au existat 9 farmacii publice particulare.

Într-un eveniment caracteristic din istoria Principatelor Dunărene s-a jucat şi soarta farmaciei deschisede Ştefan Vasile Episcopescu în Craiova, în 1797. După nici trei ani, farmacia lui Episcopescu a ars împreună cu o mare parte din oraş în incendiul provocat de trupele turceşti de la Turnu, în 1800. Cetatea Turnu, de lângă Turnu Măgurele, este acum părăsită. Până în anul 1828, trupele Imperiului Otoman din Cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila au menţinut supravegherea, ameninţările şi atacurile distrugătoare asupra Principatelor Dunărene.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Ţara Românească şi Moldova s-au înfiinţat farmacii publice la Galaţi în 1814, Ploieşti - 1818, Târgovişte - 1822, Craiova - 1824, Piatra Neamţ - 1825, Bârlad - 1826, Buzău - 1828, Brăila - 1832, Râmnicu Vâlcea - 1832, Turnu Severin - 1834, Slatina - 1836, Piteşti - 1839, Câmpulung Muşcel - 1842, Curtea de Argeş - 1844 etc.

În anul 1860 erau 51 de farmacii publice în Muntenia şi 44 în Moldova. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul Vechiului Regat se înfiinţaseră

189 de farmacii publice, în care lucrau 541 de farmacişti, Bucureştiul avea 113 farmacii. Caracteristic este faptul că înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, farmaciştii

din cele trei principate erau străini veniţi din Europa Occidentală. Chiar şi primii farmacişti din populaţia locală şi-au făcut studiile în universităţile din vest.

Inventare, taxe, dispoziţii oficiale, instrucţiuni pentru succesoriS-au păstrat opt inventare de predare-primire redactate în secolele XVI-XVIII,

documente inestimabile pentru cunoaşterea, analiza, evoluţia şi complexitatea activităţii farmaceutice din acel timp. Trei dintre ele, întocmite în 1531, 1580 şi 1609 provin din Sibiu, unul din 1576 de la Braşov, trei din 1650, 1751 şi 1752 din Alba Iulia, iar al optulea este datat 1789 şi provine din Târgu Mureş.

Inventarul naţionalizării Farmaciei Vulturul Negru - Demeter din Caransebeş, întocmit în 1949, este primul şi singurul de acest fel dat publicităţii în România, împreună cu toate celelalte acte din dosar. Inventarul oferă posibilitatea unor analize de interes tehnico-ştiinţific, politico-economic, de management şi marketing. În acelaşi timp, oferă posibilitatea comparaţiei cu nivelul actual şi ocazia studierii evoluţiei înregistrate în mai mult de o jumătate de secol, în condiţiile reprivatizării sectorului farmaceutic şi al adaptării la nivelul şi sistemul occidental.

Taxele farmaceutice vieneze, dintre care cea de la 1443 este chiar prototipul tuturor taxelor, au fost utilizate în Marele Principat al Transilvaniei, chiar dacă cele dintâi informaţii se referă la Taxa Dresda din 1550.

În anul 1552, la Sibiu, farmacistul Gaspar Cramer a jurat să se conducă „după taxa prescrisă la vânzarea medicamentelor”. Redactarea unor proiecte originale de taxe

în Transilvania, unul în 1750, apoi alte două în 1753, reprezintă un fapt remarcabil. În Ţara Românească, în 1797 s-a adoptat oficial Taxa vieneză din 1785.În Moldova, în 1814, a fost impus Tariful Medicamentelor, rămas în uz până în

1832, când s-a oficializat Taxa vieneză. În Principatele Unite, Tariful Român de Taxe din 1859 a înlocuit Taxa vieneză.

Cauze îndeobşte cunoscute au făcut necesară introdicerea unor dispoziţii în activitatea farmaciilor. În 1753, Raportul doctorilor Felfalusi şi Zoltán s-a constituit într-un set de instrucţiuni privind organizarea şi practica farmaceutică în Transilvania. În 1770 s-a introdus în Transilvania regulamentul sanitar austriac Generale Normativum in Re Sanitatis, cuprinzând principiile organizării unitare a sănătăţii publice în imperiu. Activitatea farmaceutică, legiferată în 10 paragrafe ale cap III, se referă inclusiv la studii şi la jurământului profesional. Norma legală după care se conducea activitatea celor 42 de farmacii din 24 de localităţi transilvănene în 1808, a fost Instructio pro apothecariis redactată de Ferenc Nyulás, protomedicul Marelui Principat. Viaţa farmaceutică din tot secolul al XIX-lea s-a desfăşurat sub autoritatea acestei norme.

De o valoare ştiinţifică, etică şi istorică excepţională este opera Instructio, scrisă de farmacistul Tobias Maucksch din Cluj, în 1793, pentru fiul său, în vederea asigurării unei funcţionări corecte a farmaciei.

În Ţara Românească şi în Moldova, în 1780, respectiv în 1797, au fost impuse cele dintâi reglementări farmaceutice.

În 1799, Constantin Ipsilanti, principele Moldovei, a emis un document prin care separa definitiv farmacistul de medic şi de chirurg, precizând atribuţiile fiecăruia.

Farmacopeea RomânăCărţile scrise de Dioscoride, Plinius, Galenus, Nicolai, renascentistele Ricettario

Fiorentino, Lumen Apothecariorum, ierbarul lui Brunfels etc. au fost sursele de ştiinţă la care au apelat şi farmaciştii de pe teritoriul României, pentru a se instrui şi pentru a lucra în vechile farmacii.

Începând din 1644, în Marele Principat al Transilvaniei, a fost impusă prin ordin imperial Pharmacopoeia Augustana ediţia din 1613. După aproape un secol, în 1729, a intrat în vigoare Dispensatorium Pharmaceuticum Austriaco-Veinnensis. În 1774, a devenit oficială chiar de la apariţie, Pharmacopoea Austriaco-Provincials, atât în Transilvania ca provincie a imperiului, cât şi în Principatele Dunărene.

Necesitatea elaborării unei farmacopei naţionale a dat naştere câtorva începuturi care au importanţa lor istorică. Primul efort a fost făcut în Moldova, în 1841. Încercarea a fost reluată în 1846, cu un aşa-numit proiect de farmacopee destinat militarilor şi realizat de medicul şef al Armatei, Dr. J. N. Mayer. Zece ani mai târziu, Formularul Galenic apărut în limba latină şi Tariful Român de Taxe din 1859, au fost paşii făcuţi spre elaborarea unui codex român.

În ianuarie 1863, a intrat în vigoare ediţia I a Farmacopeii Române. La iniţiativa lui Carol Davila (1825-1884), lucrarea, în latină şi română, este opera unei comisii condusă de Dr. farm. Constantin Hepites (1802-1890), care a ţinut cont de cele mai noi descoperiri ştiinţifice. Farmacopeea a însemnat „pasul cel mai important pentru organizarea politicii farmaceutice” şi o adevărată maturizare a eforturilor de debut în ştiinţele farmaceutice din România.

Fără a socoti Ediţia Specială din 1915, Farmacopeea Română a ajuns la ediţia a

X-a, apărută în 1993.În Transilvania, din 1871 până în 1919, a fost oficială Pharmacopoea Hungarica.

Învăţământul de farmacieÎncepând din 1830, în Craiova, Bucureşti şi Iaşi, s-au înfiinţat clase de farmacie

de nivel mediu, pe lângă cele cu profil medical.Universitatea din Paris şi Universitatea din Viena, au fost, centre, modele de

organizare şi au influenţat evoluţia învăţământului superior din întreaga lume. Primii farmacişti români şi-au făcut studiile în Occident : la Viena, în Franţa, Germania, Italia.

În 1857, din iniţiativa şi sub conducerea lui Carol Davila, s-a înfiinţat la Bucureşti Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. Secţia de farmacie a Şcolii a devenit în 1923 Facultatea de Farmacie din Bucureşti. Studiile de farmacie urmate de Davila la Nantes şi Angers, ca şi cele de medicină din Paris, au imprimat Şcolii din Bucureşti modelul de învăţământ parizian.

La Cluj, din 1872 până în 1918, farmaciştii erau instruiţi în limba maghiară, în Facultatea de Medicină a Universităţii Franz Joseph, organizată după model vienez. În Universitatea Regele Ferdinand I, din 1919 până în 1934, Institutul Farmaceutic a dat 15 promoţii de licenţiaţi. Studiile în limba română au fost reluate în 1946, iar în 1948 s-a înfiinţat Facultatea de Farmacie.

La Iaşi, învăţământul de farmacie, întrerupt de mai multe ori, a început în 1913. În 1948 s-a înfiinţat Facultatea de Farmacie din Târgu Mureş, cu predare în

limbile română şi maghiară.După Revoluţia Anticomunistă, s-au înfiinţat facultăţi de farmacie la Arad (1991),

Timişoara (1991), Oradea (1992), Constanţa (1996), Craiova (1996) şi Galaţi (1999).

Cercetarea ştiinţificăPână la jumătatea secolului al XX-lea, eforturile de cercetare ştiinţifică s-au

realizat în unităţile de învăţământ din Bucureşti, Cluj şi Iaşi. În 1930 a fost inaugurat la Bucureşti, ca for de îndrumare şi control, Institutul

Farmaceutic. Din 1956, sub conducerea Profesorului Stoian Ionescu (1909-1985) s-a dezvoltat mult sub numele Institutul pentru Controlul de Stat şi Cercetări Farmaceutice – ICSMCF şi a determinat progrese importante în domeniul calităţii medicamentului.

Profesorul Stoian Ionescu

În 1954 s-a înfiinţat şi Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice – ICCF, cu

filiale la Cluj şi Iaşi.Societatea de Ştiinţe Farmaceutice din România – SSFR (Preşedinte Prof. Dr.

Sorin E. Leucuţa) are originile în Societatea Farmaciştilor Români fondată în 1869 la Bucureşti. Între 1881 şi 1888 s-a publicat periodicul Organul Societăţii Farmaciştilor din România care, după multe întreruperi şi schimbări de nume, din 1952 poartă titlul Farmacia. Altă publicaţie de interes ştiinţific este longevivul Clujul Medical, fondat în 1920, cu subtitlul Revistă de medicină şi farmacie.

Oamenii de ştiinţă ai profesiei au scris numeroase cărţi şi manuale de specialitate. La Cluj, profesorii din Facultatea de Farmacie au publicat noutăţile din ştiinţele farmaceutice în cele 15 volume apărute din 1974 până în 1998, în Seria Biblioteca Farmacistului, organizată şi condusă de Profesorul Ioan Simiti (1928-1997).

Profesorul Ioan Simiti

Congresul Naţional de Farmacie, ajuns la a 14-a ediţie, reuneşte periodic farmaciştii români în sesiuni de comunicări ştiinţifice, schimburi de experienţă şi de idei.

Colegiul FarmaciştilorPrima formă de solidarizare profesională a farmaciştilor s-a chemat gremiu,

ceea ce însemna corporaţie. Gremii s-au înfiinţat la Bucureşti în 1836, la Iaşi în 1854 şi la Timişoara în 1863. În 1836 s-a înfiinţat la Cluj o formaţiune mai largă, Asociaţia Farmaceutică din Transilvania, reorganizată în 1874. În 1856, respectiv în 1858, gremiile din Bucureşti şi Iaşi şi-au schimbat numele în colegii farmaceutice, iar în 1870 s-au renit într-un singur colegiu.

După instituirea Legeii Sanitare din 1930, s-a fondat Colegiul General al Farmaciştilor din România, în care au fost invitaţi toţi farmaciştii din provinciile alipite după Pacea de la Versailles şi din asociaţiile de proprietari, neproprietari etc.

Colegiul General al Farmaciştilor din România a fost dizolvat la 1 mai 1949, după naţionalizarea primelor farmacii, ca o măsură preventivă a regimului comunist de a face imposibilă orice tentativă de solidarizare, pericol potenţial de opoziţie politică.

După 41 de ani, în 1990, Colegiul Farmaciştilor din România a renăscut prin aderarea tuturor colegiilor judeţene reînfiinţate în urma Revoluţiei Anticomuniste.

Farmacia în România contemporană Până la situaţia actuală, în 1941, 1949 şi 1953, farmaciile din România au trecut

prin două catastrofe legislative. Prima a fost produsă de legea antisemită din 1941, prin care farmaciştii evrei au fost siliţi să-şi vândă oficinele în termen de 60 de zile. A doua catastrofă a fost naţionalizarea din 1949 şi 1953, prin care statul comunist şi-a însuşit farmaciile fără a-i despăgubi pe proprietari şi chiar i-a maltrat ca foşti exploatatori.

Consecinţele au fost foarte grave. Profesia a fost umilită, a devenit mai săracă şi mai neputincioasă. Iniţiativele particulare au fost paralizate, ceea ce a avut repercursiuni grave asupra stării de sănătate a populaţiei. Activitatea din farmaciile naţionalizate s-a caracterizat prin limitarea drastică a importului de specialităţi, dezvoltarea exagerată a lucrărilor de receptură şi lipsa cronică a substanţelor active, adjuvantelor şi excipienţilor, ca urmare a planificării centralizate. România a coborât în domeniul farmaceutic pe penultimul loc din Europa. În 1989 erau în ţară 1387 de farmacii publice, 4326 de farmacişti şi 17 depozite de stat, care aprovizionau farmaciile din marile oraşe o singură dată pe săptămână, iar pe cele din mediul rural o singură dată pe lună.

Se apropia sfârşitul secolului al XX-lea. După Revoluţia Anticomunistă, starea de lucruri s-a schimbat şi a început corectarea situaţiei. În 1998, după numai opt ani de când începuse privatizarea farmaciilor, în România erau aproximativ 2500 de farmacii, 7000 de farmacişti şi 200 de distrbuitori angro. Numărul producătorilor de medicamente crescuse la 100, iar firmele străine aveau mai mult de 50 de sucursale care facilitau importul de medicamente.

Au fost reluate relaţiile cu lumea liberă, iar cele mai sigure garanţii pentru viitor sunt date de aderarea României la Uniunea Europeană.

Istoria farmaciei : muzee, Societatea, învăţământul

În România, interesul pentru istoria profesiei a dat naştere la colecţii particulare, studii ştiinţifice, muzee, la catedre universitare şi la fondarea Societăţii Române de Istoria Farmaciei în anul 1991, de către Dr. farm. C. Iugulescu (1924-2006).

Colecţia Dr. Iuliu Orient, expusă în 1905 la Muzeul Ardelean din Cluj, a devenit proprietatea statului. A fost îmbogăţită după 1949 cu obiecte din farmaciile naţionalizate, iar în 1954, când a devenit Muzeul de Istoria Farmaciei, i s-a adăugat şi colecţia Catedrei de Istoria medicinii şi farmaciei. Muzee de istoria farmaciei s-au mai deschis la Sibiu în 1972, la Piteşti în 1986, la Iaşi.

În învăţământul din România, primele cursuri de istoria farmaciei au fost organizate la Cluj, în 1929-1934, de Profesorul Dr. Valeriu Lucian Bologa (1892-1971). Profesorul a fost primul român membru al Academiei Internaţionale de Istoria Farmaciei (AIIF). La Bucureşti, primele cursuri au fost predate în 1935-1938 de Profesorul Dr. G. P. Pamfil (1873-1965), la Târgu Mureş în 1948, la Iaşi în 1968 etc.

Pe căile deschise de I. Orient, V. L. Bologa şi C. Iugulescu, au contribuit la dezvoltarea cercetărilor şi învăţământului de istoria farmaciei Prof. Dr. J. Spielmann (1917-1986), Dr. farm. Emilian Gheorghiu (1923-1998), Prof. Dr. Marţian Cotrău (1923-1996), Prof. Dr. S. Izsák (1915-2007), Dr. farm. Graziella Baicu, membră AIIF, Prof. Dr. Ana Carată, Prof. Dr. G. Mermeze, Dr. Eva Crişan, Dr. farm. O. Maior, Dr. farm. V. I. Lipan, Şef lucr. Dr. G. D. Mogoşanu, Dr. Ş. Budaházy etc.