Capitolul 1.Investitiile straine

1.1. Investiţia. Definiţie

Ne referim la investiţii în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei

sume de bani în vederea obţinerii unor profituri viitoare. Investiţiile echivalează cu a

renunţa la satisfacţia imediata şi sigură, pe seama economiilor şi veniturilor de care

dispunem în prezent contra unei speranţe viitoare,al cărui suport îl reprezintă tocmai bunul

investit.1

Sacrificiul are loc în prezent şi e sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă

vine, şi oricum mărimea ei este incertă. In unele cazuri elementul care predomină este

timpul, in altele riscul este atributul dominant, iar alteori, ambele aspecte sunt importante.

Noţiunea de investiţii poate fi privită din mai multe puncte de vedere si anume:

„Lato-sensu” într-un cadru mai cuprinzător,cȃnd putem înţelege prin investiţie, nu

numai cheltuirea unei sume de bani ci, mai degrabă, o intenţie, o acţiune umană

privind destinarea, direcţionarea unui anumit capital spre a fi cheltuit pentru a se

realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect îmbunătăţit substanţial, în

scopul producerii unor bunuri materiale sau servicii de pe urma cărora să se poată

obţine unele venituri suplimentare peste capitalul investit. Din acest punct de vedere

conceptul de investiţie constituie mobilul realizării unei dorinţe de dezvoltare, de

mobilizare pentru îndeplinirea unui scop propus. Sub acest aspect, investiţia este,

mai degraba, un factor de acţiune al societăţii, un îndemn pentru membrii săi de a da

activităţii economice şi vieţii, in general, un sens ascendent, de continuă dezvoltare.

„Stricto sensu” noţiunea de investiţie se identifică, de regulă, cu unele cheltuieli

făcute pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale sau servicii, a căror

valoare este, îndeosebi, mare, iar durata lor de folosinţă este îndelungată.

Trebuie avută în vedere şi relaţia distinctă dintre investiţie şi economisire. Economisirea

poate fi definită mai curând ca un simplu consum amânat, în timp ce, în timp ce investiţia

1 Florea Staicu, Dumitru Pirvu, Maria Dumitru, Marian Stoian, Ion Vasilescu, Eficienta

economica a investitiilor, Ed.Didactica si Pedagogica,Buc.1995,pag.7

1

reprezintă de fapt un consum sacrificat în prezent în intenţia obţinerii unui consum viitor

mai mare. Investiţia mai are în plus şi un caracter real, în sensul că ea poate determina

creşterea în viitor a producţiei naţionale.

1.2. Tipuri de investiţii. Tipuri de investitori.

În economie există mai multe tipuri de investiţii. Unele dintre acestea presupun

tranzacţii financiare între agenţii economici, altele presupun implicarea în tranzacţii şi a

unor bunuri materiale cum ar fi clădirile, echipamentele industriale, mijloacele de transport

etc. În primul caz, investitorul intră în posesia unor active specifice: acţiuni, obligaţiuni,

certificate de depozit . În al doilea caz activele rezultate au cu totul altă natură: fabrici,

companii de transport, hoteluri sau magazine. În primul caz este vorba despre investiţii

financiare, iar în al doilea caz de investiţii reale. De cele mai multe ori nu se poate face o

delimitare precisă, deoarece cele două tipuri coexistă.

Trebuie de reţinut că în perioadele precapitaliste majoritatea investiţiilor reale nu

implicau nici un fel de tranzacţii financiare. În societatea modernă, aproape orice investiţie

reală are şi o importantă latură financiară. De la cel mai mic magazin până la marile

corporaţii internaţionale, activitatea de investiţii se sprijină pe credit, acţiuni, obligaţiuni

etc.

În ceea ce priveşte tipurile de investitori, nu există vreo diferenţă de esenţă între

cele două concepte: cel de investitor şi cel de speculator, termenul “speculaţie” fiind folosit

de multe ori în sens peiorativ.

Speculatorul reprezintă un tip aparte de investitor, care se individualizează printr-un

comportament specific:

speculatorul are o atitudine diferită faţă de risc, în comparaţie cu investitorul

obişnuit, primul este atras puternic de investiţiile cu risc deosebit de mare, cel

de-al doilea preferă un risc cât mai scăzut;

2

decurgând din această atitudine, speculatorul mizează pe un profit anormal de

mare corespunzător cu riscul pe care şi-l asumă, în timp ce investitorul obişnuit

contează pe un câştig normal de mare;

speculatorul acţionează mai mult pe termen scurt, în timp ce pentru o investiţie

obişnuită orizontul de timp este relativ mai mare;

în timp ce majoritatea agenţilor economici consideră că informaţiile şi semnalele

furnizate de piaţă sunt corect interpretate de către toţi, speculatorul crede că are

un avantaj informaţional faţa de ceilalţi, anticipând o evoluţie pe care alţi nu o

întrevăd.

Contrar aparenţelor, speculatorul nu este un factor de dezechilibru al pieţei, ci

dimpotrivă, un puternic factor de echilibru. Dacă nu ar exista agenţii economici care să

preia riscul pe care alţi îl evită, mecanismele economice ar avea tendinţă de blocare. Prin

speculaţie are loc redistribuirea stimulentelor legate de risc.

1.3. Rolul investiţiei

Înainte de a defini investiţiile internaţionale, este necesară cunoaşterea rolului

economic al investiţiei la nivelul economiei naţionale. Această chestiune de maximă

importanţă a ocupat un loc central în toate curentele de gândire economică.

Investiţiile în model clasic

Economiştii clasici şi mai târziu cei neoclasici, au constatat că “oferta îşi creează

propria cerere”. Astfel s-a creat şi dezvoltat suportul teoretic al rolului statului în economie.

Aceştia susţin că:

procesele şi fenomenele economice se autoreglează. Pe termen lung, economia

îşi găseşte mereu poziţia de echilibru. În poziţia de echilibru, oferta îşi găseşte

întotdeauna propria ei cerere şi, în consecinţă, folosirea deplină a forţei de

muncă este asigurată;

investiţiile au forme contrarii la scara întregii economii. Economisirea înseamnă

retragerea din circulaţie a unei puteri de cumpărare egală cu sumele

3

economisite. Efectul este resimţit de cererea agregată care se diminuează. Are

loc astfel contracţia activităţii la scara întregii economii, fenomen denumit în

mod uzual recesiune;

investiţiile joacă un rol economic expansionist. A investii înseamnă a cumpăra

bunuri şi servicii, întreţinând şi extinzând activitatea altor agenţi economici,

efect reflectat în creşterea outputului economic total, adică a PNB sau PIB;

deoarece intre momentul efectuării investiţie şi momentul în care se fac simţite

efectele sale există un interval mai scurt sau mai lung, are loc apariţia unei cereri

suplimentare care nu are încă corespondent în bunuri şi servicii;

deoarece economia revine mereu la starea de echilibru, pe termen lung sumele

economisite vor fi perfect compensate de către sumele investite. Pe termen

scurt, pot exista neconcordanţe. Sumele economisite pot depăşi uneori sumele

investite şi invers.

Creşterea sumelor economisite va duce la creşterea ofertei de depuneri la vedere

sau la termen. În consecinţă, rata dobânzii se va reduce, încurajând investiţiile şi

descurajând depunerile. În cele din urmă echilibrul se va restabili.

Creşterea nivelului activităţilor investiţionale peste nivelul economiilor existente va

duce la creşterea cererii de capital de împrumut. Nivelul dobânzii va cunoaşte o tendinţă

ascendentă, descurajând investiţiile şi încurajând depunerile.

După cum se observă, în cadrul modelului clasic elementul primordial care

determină nivelul activităţii investiţionale dintr-o economie este rata dobânzii.

Multiplicatorul investiţiilor

M=

Unde: M = multiplicatorul investiţiilor;

b = înclinaţia marginală spre consum (el ne arata cu cât va creşte consumul

la o creştere cu o unitate a venitului disponibil2 ).

2 Ilie Gvrilă,Paul Tănase Ghiţă,Dan Niţtescu,Constantin Popescu , Economie Ed.Economică,Buc.,pag.145

4

Chiar dacă în prezent intervenţia statului în economie e din ce în ce mai mult criticată

ca principiu, politica în domeniu investiţiilor internaţionale continuă să fie o realitate. Ea nu

reprezintă doar apanajul guvernelor ci şi al marilor corporaţii transnaţionale.

Investiţiile se dovedesc a avea un profund caracter novator în cadrul economiei

naţionale.Prin proiectele de investiţii se asigura implementarea in practica a solutiilor

oferite de cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, a tehnicii şi tehnologiilor de

performanţă pe plan mondial ceea ce conduce la ridicarea nivelului tehnic al producţiei ,la

îmbunatăţirea şi diverificarea calităţii produselor şi serviciilor,la creşterea eficienţei

economice.3

1.4. Riscul investiţional

Riscul investiţional este, de fapt, problema pe care şi-o pune orice investitor. Ce se

va întampla cu capitalul investit? Va reuşi sa aducă un profit care sa asigure exploatarea

obiectivului într-un timp scontat, sau va aduce o pierdere de capital? De aici concepţia

firească despre incertitudine şi risc, pentru că, în activitatea oricărei întreprinderi,

incertitudinea genereaza riscul.

În general, incertitudinea este acea situaţie care creeaza o anumită îndoiala generată

de apariţia oricărui eveniment viitor şi deci, oricărui obiectiv nou de investiţii. Cȃt priveşte

riscul, el este, nu numai o noţiune economică, dar si politică si socială, care aparţine în mod

normal omului , mai ales atunci cȃnd, în momentul luării unor decizii, respectiv, decizii de

investiţii, nu dispune de toate informaţiile care ar putea conduce la tragerea celor mai juste

concluzii. De aceea, cei care elaboreaza proiectul de investiţii, au datoria sa analizeze

problema din multiple unghiuri de vedere, pornind de la premiza care să evidenţieze cȃt

mai corect gradul de probabilitate a desfaşurării activitaţii viitoare. Cu cȃt caracterul

informaţiilor de care dispun este mai relativ, cu atat gradul de risc poate fi mai mare, astfel

pentru preîntampinarea unei situaţii dezavantajoase, se impune efectuarea unui temeinic

3 Florea Staicu, Dumitru Pirvu, Maria Dumitru, Marian Stoian, Ion Vasilescu, Eficienta

economica a investitiilor, Ed.Didactica si Pedagogica,Buc.1995,pag.12

5

studiu de piaţă care trebuie sa ia în considerare şi unele variante mai puţin favorabile

investitorului, variante ce pot duce la risc.

În economie riscurile se pot grupa in : riscuri în afaceri – date de evoluţia

progresului tehnic cu toate consecinţele sale: piaţa materiilor prime, piaţa beneficiarilor

consumatori, modificări în gusturile şi deprinderile oamenilor, instabilitatea economică şi

politică, etc.; şi riscuri financiare – reprezentate de modul în care o firmă va fi in masură să

ramburseze creditele obţute de la societăţile bancare, de evoluţia nivelului dobȃnzilor, de

rentabilitatea activităţii desfăşurate, etc..

Acestea duc la concluzia că incertitudinea şi riscul trebuie să constituie pentru

fiecare investitor o problemă de mare importanţă, pe care proiectanţii sunt datori s-o ia în

calcul cȃt mai atent, numai in acest fel munca de proiectare a investiţiilor poate contribui cu

succes la obţinerea unor rezultate încurajatoare pentru investitori şi la o evoluţie

satisfăcătoare a capitalului.

1.5. Investiţia internaţională – formă şi tipologie

Formele investiţiilor internaţională reprezintă modalităţile concrete prin care un

agent economic realizează o investiţie internaţională, adică ori de câte ori:

cumpără acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară;

cumpără obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;

construieşte “pe loc gol” o societate nouă sau deschide o filială în altă ţară;

acordă un credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent

economic străin ce operează în propria ţară;

preia (achiziţionează) o firmă străină sau fuzionează cu o firmă străină;

participă cu capital investiţional la construirea de societăţi mixte;

încheie contracte internaţionale de leasing sau franchising.

Din cele prezentate se poate deduce şi definiţia termenului de investiţie

internaţională, care este acea investiţie care încorporează un element de extraneitate.

6

Tipologia investiţiei internaţionale se referă la faptul ca aceasta presupune existenţa

a cel puţin doi agenţi economici: agentul economic emitent şi agentul economic receptor al

investiţiei. Ca atare , există două tipuri de investiţii internaţionale – directe şi de portofoliu

– care se referă la raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor.

Atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de

control şi decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba despre o investiţie directă.

În restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unu asemenea raport, este vorba

despre o investiţie de portofoliu.

Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o

investiţie pur financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex

plasamentul financiar cu investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze

agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţia apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o

consistenţă reală: fluxul de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi

chiar fluxuri de bunuri şi servicii.

De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri

este foarte dificilă. Intre investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă “gri”, în care cu

greu se poate desluşi frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie

achiziţionarea de acţiuni pe piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de control al

acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la

caz, investiţia, la rândul ei, se va încadra în unul sau altul din tipurile menţionate.

În mod cu totul convenţional, reglementările şi statisticile din SUA cuprind în

categoria investiţiilor directe toate tranzacţiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai

mult de 10% din acţiunile emise de către o firmă. În Franţa procentul este de 20%, iar în

Germania de 25%. În general, mărimea pachetului de control al acţiunilor variază invers

proporţional cu dimensiunea firmei şi numărul de acţiuni emise de ea.

7

1.6. Procesul de internaţionalizare a firmelor: aspecte teoretice şi evoluţii în timp

Delocalizarea, ca formă a internaţionalizării

Marii economişti liberali din sec. 19 au considerat că schimburile comerciale între ţări depind de gradul de dotare în factori de producţie şi de costul de producţie de care dispune fiecare ţară . Astfel , Adam Smith considera că o ţara poate participa la un schimb comercial internaţional dacă are avantaj absolut în producerea unui bun (consuma cel mai mic efort financiar ). David Ricardo , la rândul său, pune accent pe avantajul comparativ, atunci când comerţul între două ţări implica specializarea fiecăreia în producerea unui bun pe care îl realizează mai repede şi mai bine decât partenerul său comercial. Joseph Schumpeter a identificat ,, procesul de inovaţie ‘’ca factor generator de dezechilibru economic ce duce în timp la diminuarea profitului . Asta înseamnă că deşi firmele vor produce mereu alte bunuri , tehnologii mai performante şi noi tipuri de pieţe , ele se vor uza rapid din punct de vedere moral datorită gradului ridicat de inovaţie existent. Şi nu în ultimul rând, Raymond Vernon, în teoria sa asupra ciclului productiv explica transferul procesului de producţie din ţările dezvoltate, creatoare de inovaţie, către ţările slab dezvoltate.

La modul general, delocalizarea semnifica mutarea într-o ţară străină a activităţii producţiei de bunuri şi servicii destinate a fi ulterior exportate în ţara care a investit pentru a fi în continuare vândute sau utilizate în procesul de producţie . Pe de altă parte, termenul de ,,delocalizare’’ este utilizat pentru a identifica orice tip de internaţionalizare datorită firmelor , cu o atenţie particulară asupra aspectului productiv şi asupra organizării şi divizării forţei de muncă .

În economia contemporană există două sisteme : cea a firmelor şi cea a statului . Dacă atât capitalurile , precum şi bunurile şi serviciile circula din ce în ce mai liber , şi la preţ scăzut , este în interesul firmelor de a localiza diferitele lor activităţi în teritoriile cele mai avantajoase pentru ele. Din momentul în care unele firme se angajează în acest tip de mutare a activităţii şi posedă( obţine ) anumite avantaje comparative , celelalte firme sunt obligate să le urmeze exemplul pentru a nu dispărea de pe piaţă .

Delocalizarea vizează transferul activităţilor , a capitalurilor şi a locurilor de muncă în ţară sau oriunde în lume beneficiind de un avantaj comparativ precum: un preţ mai mic, un pol de competenta tehnologică, o piaţă locală asigurând perspective mai largi, o infrastuctura mai bine adaptată sau un mediu comercial mai atrăgător. Delocalizările , aşa cum sunt ele înţelese apar ca o expresie de punere în practică a concurenţei la nivel mondial, şi asta pentru că firmele vor concura de acum pe plan mondial şi nu naţional . Sectoarele în care se practică fenomenul de delocalizare sunt în special cele de pielărie, textile, îmbrăcăminte, metalurgie, electrocasnice, automobile, electronică, precum şi

8

centrele de telefonie şi informatică . În general , întreaga producţie de masă este predispusă la a fi delocalizata în spaţii unde costul forţei de muncă este evident mai mic .

De fapt , delocalizarea are loc prin intermediul :

demontării instalaţiilor interne şi relocalizarea lor în diverse tari ; realizării sau utilizării unei instalaţii în exterior pentru a extinde producţia ; deciziei de a încredinţa o fază a procesului de muncă firmelor străine ; achiziţionării unei linii de produse sau componente, iniţial realizate în interiorul

firmei de către distribuitorii prezenţi în localitatea îndepărtată ; substituirii distribuitorilor locali cu cei externi , în acest ultim caz delocalizarea

fiind văzută ca o deplasare a activităţii lucrative spre o altă ţară .

Elementele favorabile delocalizării

Reprezintă procesul de externalizare către societăţile prestatoare de servicii specializate

Recurgerea tot mai mare la personalul interimar ( o persoană ce ţine loc temporar angajatului efectiv ce nu poate fi prezent din motive întemeiate la servici pe o anumită perioadă )

Multiplicarea treptelor ( gradelor ) de lucrări subantreprenoriale Fragmentarea procesului productiv prin I.T.– uri Scăderea continuă a preţului de transport Creşterea ponderilor schimburilor între grupe în cadrul comerţului internaţional

Modalităţile cele mai avantajoase de implantare pe piaţa firmei receptoare sunt :

Crearea unei societăţi mixte cu firma receptoare Crearea unei filiale proprii , deţinută 100 % de firma investitoare Achiziţionarea firmei receptoare ( prin preluare sau fuziune ) Includerea firmei receptoare într-un aranjament de alianţă strategică dezvoltat de

firma investitoare .

Crearea unei societăţi mixte între o corporaţie transnaţională ( CTN ) şi un partener din ţara gazda reprezintă o strategie viabilă de implantare numai atunci când se poate găsi partenerul local potrivit .

9

Implantarea prin societate mixtă

Avantaje Dezavantaje

Partenerul local trebuie să fie în măsură să asigure un management competent , nu numai pentru conducerea de vârf a societăţii , ci şi pentru nivelele ierarhice medii.

Societăţile mixte nu sunt la fel de mult folosite ca modalitate de implantare precum în cazul filialelor proprii.

Explicaţia : CTN se tem de interferenţă partenerilor locali în luarea deciziilor critice .

Partenerul local cunoaşte şi înţelege obiceiurile, moravurile şi instituţiile mediului local . Acest lucru ar putea necesita ani pentru o corporaţie transnaţională , dacă s-ar implanta pe piaţa printr-o filială proprie .

Unele ţări gazda , cer sau prefera , ca firmele străine să partajeze proprietatea cu partenerii locali . În astfel de cazuri , o filială proprie ( deţinută 100% de CTN ) nu poate reprezenta o acţiune realistă şi o alternativă viabilă pentru constituirea unei societăţi mixte .

Accesul pe pieţele de capital ale ţării gazda poate fi facilitat de contactele şi reputaţia partenerului local .

În unele cazuri ,partenerul local poate poseda tehnologii adecvate mediului local , sau care pot fi folosite pe scara internaţională .

Dacă scopul investiţiei este acela de a servi piaţa locală , atunci imaginea publică a unei firme parţial deţinută de capital local , poate spori posibilităţile de vânzare locală .

10

Implantarea prin achiziţii internaţionale

Avantaje Dezavantaje

Este o modalitate mult mai rapidă de a stabili o prezenţă operaţională într-o ţară gazdă,sau într-o întreagă piaţa geografică /regionala , precum este U.E

Diferenţele de ordin cultural pot inhiba combinarea între firme ce diferă prin naţionalitate , obiceiuri , valori ;

Reprezintă o modalitate mai eficientă de dobândire a tehnologiei de valoare , decât prin dezvoltarea ei prin resurse proprii

Preţul plătit de firma achizitoare poate fi prea ridicat , iar metodă de finanţare prea costisitoare ;

Implantarea prin achiziţie poate deveni o necesitate de ‘’inrudire’’ cu o firmă din interiorul unei grupări regionale integrate puternic , precum U.E. după crearea pieţei unice europene ;

Pot apărea reacţii poitice nefavorabile în ţara gazda atunci când firma achizitoare este o firmă străină ;

Favorizează economia de scală Pot apărea probleme legate de forţă de muncă ,datorită unor contracte sindicale inegale , favoritismul etc. ;

Expunerea faţă de riscul valutar poate fi redusă prin operarea directă pe baza unei activităţi pe o piaţă locală , decât prin exporturi pe orice piaţă .

Aranjamentele contractuale , primele de licenţă , preţurile de transfer şi alte aspecte ale relaţiilor comerciale între ţări sunt mai sever controlate şi investigate în cazul achiziţiilor, faţă de perioada când firmele erau independente .

Achiziţiile reprezintă o altă posibilitate pentru o firmă în a-şi valorifica prin internalizare ‘’ avantajele de proprietate ‘’ ( cunoaştere şi produse ) atunci când nu există pieţe externe eficiente ;

Atunci când moneda naţională este slăbită pe pieţele valutare , iar conjunctura economică este nefavorabila ( recesiune ) , achiziţiile internaţionale reprezintă opţiuni avantajoase sub aspectul preţurilor de transferuri .

11

Delocalizările în contextul noii economii globale

Evoluţiile şi tendinţele ce se manifestă în economia mondială actuala evidenţiază clar că are loc o schimbare rapidă şi profundă a contextului în care se dezvolta ţările lumii . La baza acestei schimbări se afla o serie de factori ce operează la nivel internaţional , regional şi naţional .

La nivel internaţional, tehnologiile noi şi în rapidă schimbare, expansiunea globală a industriilor cheie precum şi ascensiunea sectorului de servicii sunt factori ce schimba natura proceselor de producţie şi modul în care statele lumii ( ţările dezvoltate ) participa la diviziunea internaţională a muncii. La nivel regional, se tinde a se concentra activitatea economică mondială în Asia , America de Nord şi Europa Occidentală , în condiţiile în care creşterea economică şi procesele de integrare sunt determinate de cei trei poli de putere economică din economia mondială actuala ( ţările membre ale ‘’Triadei ‘’ : Japonia , S.U.A şi Uniunea Europeană ) . La nivel naţional , s-a observat în anii anteriori o ‘’deschidere ‘’ a majorităţii ţărilor lumii către firmele private şi către economia de piaţă creând un nou context al dezvoltării economice în configuraţia economiei mondiale .

In istoria investitiior straine directe au existat doua tipuri de delocalizari

Primul val de delocalizări :

Îndreptat către Asia de sud-est , între 1965-1980.

Acest val coincide cu debutul unei ponderi mări a venitului din schimburile internaţionale, simţit considerabil în P.I.B –ul mondial. Prin urmare, firmele au căutat să reducă costul de producţie şi implicit cheltuielile salariale, profitând de flexibilitatea forţei de muncă .

Al doilea val de delocalizări :

Acest al doilea val şi-a făcut apariţia în mod simţit la sfârşitul anilor 80. Pe de o parte , zonele de investiţie au evoluat . Anumite ţări cu forţa de muncă ieftină au avut de suferit deoarece salariile au început să crească odată cu apariţia de noi tari emiţătoare de producţie . Cu precădere , delocalizările s-au intensificat între marile blocuri economice , precum Statele Unite , Japonia şi Uniunea Europeană , şi zonele de proximitate care sunt atât ,, atelierul lor ‘’ cât şi noi deschideri către export . Astfel , firmele japoneze au delocalizat masiv producţia lor către Asia Orientală : în 2002 au realizat 25 % din vânzările lor . Firmele americane au delocalizat de asemenea o parte din producţia lor către Mexic , în special în sectoarele : textile , automobile , sau electronice . Aceste uzine aparţinând firmelor americane, produc în condiţii fiscale avantajoase bunuri , a căror materie primă e importată din S.U.A . , fiind apoi exportate în proporţie de 90 % pe piaţa americană .Cât

12

despre statele din U.E., acestea au investit în Ţările Europei Centrale şi Orientale după căderea zidului Berlinului.

În sfârşit, modernizarea progresivă la nivel tehnologic în unele din aceste ţări şi apariţia unor giganţi economici , au oferit , în cursul unui al treilea val de delocalizări , cel pe care noi îl cunoaştem astăzi , noi oportunităţi de a delocaliza şi relocaliza nu numai activităţi manufacturier, în game de produse mai înalte , dar şi de a învesti în domeniul serviciilor.

Cu toate acestea, în domeniul industrial, caracteristica esenţială a mişcării actuale este importanţa pe care investitorii o acorda pentru a cuceri din timp segmentele de piaţă din zonele emiţătoare : analiza fluxurilor investiţiilor străine directe către aceste zone devine mult mai complexă pentru că ea trebuie să distingă ceea ce poate fi cu adevărat un proces de delocalizare de ceea ce este doar o strategie de penetrare ofensiva în piaţa pentru a satisface cererea internă .

Sectoarele ce se aveau în vedere de mult timp pentru aplicarea procesului de delocalizare 

Foarte intensive în forţă de muncă , sectoarele manufacturiere tradiţionale ( textile , încălţăminte , sticlărie ,. jucării lemnărie , metalurgie ) au pierdut între 1989 şi 2001 , 500.000 de locuri de muncă .Dacă o parte esenţială a acestei scăderi ţine de ameliorarea productivităţii , câteva zeci de mii de locuri de muncă au dispărut în mod clar ca urmare a strategiilor de delocalizare adoptate pentru anumite din aceste ramuri , acţiune începând din încă anii ‘ 60 .

Una din primele industrii ce a apelat la procesul de delocalizare pentru a se confruntă de la începutul anilor ’60 cu concurenta ţărilor cu forţa de muncă ieftină este industria textila, de încălţăminte şi cea de pielărie. Sectorul de textile – îmbrăcăminte francez număra în anii ’60 în jur de un milion de salariaţi : astăzi sunt cel mult 200.000 de salariaţi . Sectorul de textile avea 130.000 de salariaţi în 1996 şi doar 107.000 salariaţi în 2002 . În sectorul de îmbrăcăminte, raportat la aceeaşi perioadă că mai sus , s-au înregistrat 126.000 , respectiv 77.000 de salariaţi , în schimb ce în cele de ţesut , tricotat şi filatura se are anual în vedere a nu se depăşi numărul de 15.000 de angajaţi . Aceasta scădere a forţei de muncă e cu mult mai marcată în îmbrăcăminte , acolo unde se pune accent pe manufactura , decât în textile ce are la baza capitalul . În industria sticlei asistăm de asemenea la fenomenul de delocalizare , care vizează atât marile companii cât şi firmele mici ce prezintă salarii atractive. În afară de Turcia, Indonezia, Mexic şi Brazilia, principalul rival al industriei sticlăriei este industria chineză a cărei producţie foloseşte forţa de muncă de 10 ori mai ieftină decât cea utilizată în Franţa. Delocalizările ar trebui să continue căci aceasta industrie e cu atât mai fragilă cu cât China constitue un sector de

13

prosperitate foarte promiţător , chinezii fiind puţin dotaţi în sticlă până în prezent , în timp ce piaţă europeană este prea bogată în această privinţă .

Drept ilustrare a celor de mai sus putem da următorul exemplu : salariaţii de la sticlăria din Arc Internaţional, ce face parte din departamentul din Pas – de – Calais , se tem de apropiată concurenta din partea noii uzine chinezeşti , inaugurata în aprilie 2004 la Nanjing, la nord de Shanghai pentru fabricarea produselor de calitate inferioară. După abia câteva luni de exploatare, randamentul acestui sit de producţie a atins deja nivelul uzinei d’Arc .

Aceasta recentă investiţie în China pune în lumina toată complexitatea mişcărilor de localizare a mijloacelor de producţie ca urmare a constrângerilor de preţ şi piaţa. Sectorul jucăriilor , puternic atins de delocalizare , prezintă particularitatea de a fi optat pentru o ,,Asie totală ‘’ : Thailanda, Indonezia şi, în special China, care angajează 1.2 milioane de angajaţi, în 6000 de uzine ce fabrică jucării .

Cât despre sectorul de metalurgie , acesta a înregistrat între 2001 şi 2003 pierderi medii anuale de 14.900 de angajaţi , care ar trebui să fie comparate cu statisticile făcute între 1989 şi 2001 ce înregistrau pierderi de minim 5100 de angajaţi . Această creştere vizibilă între anii 2001 şi 2003 putea să crească încă . Pierderile de locuri de muncă constatate în general în industria franceza , mai ales în sectorul metalurgiei , sunt inferioare celor observate în alte ţări industriale , ceea ce ar putea însemna că un anumit număr de restructurări , nefiind realizate în trecut vor fi realizate în viitorul apropiat .

Factorii ce stau la baza noii economii individuale

Sectorul particular a jucat un rol foarte important prin ponderea ocupată înascensiunea în multe industrii de servicii înlocuind astfel puterea statului în ţările în curs de dezvoltare (telecomunicaţiile, transporturile).Expansiunea tehnologiei , comprimarea spaţiului economic si creşterea economică s-a datorat în mare măsură utilizării noilor tehnologii şi mai puţin resurselor naturale . Acest aspect demonstrează faptul că producţia e acum mai intensivă în competenţa profesională , cunoaştere şi tehnologie decât în resursele materiale .

Globalizarea industriilor şi a firmelor a inceput odată cu accentuarea sectorului privat şi a utilizării noilor tehnologii , accentuandu-se totodata şi concurenta între multe firme, pieţe, ramuri industriale care au dobândit un caracter global, în sensul că activităţile generatoare de valoare adăugată se desfăşoară în mai multe ţări, atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare , precum şi între diferitele regiuni ale lumii. Piaţa tranzacţiilor financiare reprezintă un exemplu de piaţă globalizata, în timp ce industria automobilelor şi cea a bunurilor de consum electronice reprezintă exemple de industrii globalizate, industrii în

14

care corporaţiile transnaţionale integrează, coordonează şi controlează activităţile extra - naţionale generatoare de valoare adăugată. Trebuie să reţinem ca globalizarea face ca statul – naţiune să-şi diminueze important aca instituţie centrală pentru desfăşurarea activităţii economice . Un alt efect al globalizării industriilor e dezvoltarea avantajului comparativ între acestea. Concurenţa se realizează între firme ce se concurează simultan în mai multe ţări. Sursele generatoare de avantaje comparative precum capitalul, know-how-ul, experienţa şi tehnologia sunt transferate dincolo de graniţele naţionale într-o măsură mai mare .

Globalizarea pieţelor de servicii

În ultimul deceniu , comerţul internaţional şi relaţiile economice globale au suferit mutaţii structurale semnificative , cea mai amplă mutaţie fiind expansiunea dinamică a comerţului internaţional cu servicii Se prevede şi pentru următoarele decenii o extindere a schimburilor internaţionale cu servicii şi a amplificării rolului serviciilor în economia internaţională .

În acest context , se conturează trei dimensiuni ale comerţului cu servicii care prezintă o relevanţă deosebită pentru strategiile naţionale de dezvoltare , şi care vizează rolul acestui comerţ ca :

factor determinant al competitivităţii ţărilor în comerţul internaţional

potenţial agent al transferului de tehnologii moderne

factor de atragere a investiţiilor străine

afirmarea corporaţiilor transnaţionale ca motor al creşterii şi că agenţi integratori ai dezvoltării

Corporaţiile transnaţionale devin un factor critic în caracteristicile economiei globale prin rolul sporit al investiţiilor din sectorul privat în plan naţional şi internaţional ; dezvoltarea şi transmiterea de noi informaţii şi tehnologii de producţie şi participarea la activitatea industriilor globalizate . Toate acestea fac din corporaţiile transnaţionale , organizatii-cheie ale activităţilor economice şi pieţelor , precum şi agenţi creatori de valoare , care aloca la scala globală o mare parte din resursele necesare susţinerii procesului de creştere economică în special într-un mediu concurenţial internaţional . Se constată că aproximativ o treime din capitalul fix productiv aflat în proprietate privată pe plan mondial este în prezent deţinut de corporaţiile transnaţionale .

Nu în ultimul rând, s-a constatat că evoluţia spre crearea unor sisteme de producţie internaţională integrată este un fenomen cu rol major în globalizarea economiei mondiale .

15

Analiza Swot a procesului de delocalizare

Amploarea reală a delocalizărilor poate fi apreciată ( determinată ) pe o perioadă prestabilita , combinând observaţiile macro-economice a marelor agregate, precum ( ISD , balanta comercială , producţie şi loc de muncă industriale ) , cu analizările micro-economice a motivaţiilor şi efectelor pe care le au investiţiile unei ţări în străinătate .

De asemenea , pentru măsurarea fenomenului şi a pierderilor locurilor de muncă din ţările bogate datorită schimbului efectuat cu ţările aflate în curs de dezvoltare , economiştii avansează cu prudenţă sprijinindu-se pe analizarea marilor agregate . Cu toate acestea , oricare ar fi criteriile folosite , delocalizările n-ar fi pentru moment un fenomen statistic important şi efectele lor asupra capacităţii industriale a ţării , ca şi asupra locurilor de muncă , ar fi extrem de limitate .

Dacă se încearcă identificarea punctelor forţe şi a celor slabe în ceea ce priveşte procesul de delocalizare, prima concluzie ce se poate trage este aceea că întreprinderile au mai mult de câştigat decât de pierdut în urmă acestui proces.

Puncte forte : Puncte slabe :

-asigură o productivitate superioară firmelor ce se limitează la piaţa naţională

-determină o ameliorare a posturii concurenţiale a firmei în sânul pieţei de origine (adesea , firmele delocalizează activităţile nerentabile că profit şi îşi intensifică activităţile de cercetare – dezvoltare pe sectoarele mai puţin sensibile la variaţia preţului )

-ajută ţările să aplice noi politici , mai dinamice , ameliorând astfel activitatea lor economică şi ducând la crearea de noi activităţi

-incita la forme de conducere foarte descentralizate, permiţând astfel să coordoneze , fără a învesti mult capital, cele mai bune surse de producţie şi competente în diverse locuri de pe planetă şi de a fi astfel prezente pe pieţele cele mai atractive

Cost ridicat al producţiei , generat de  :

-studiile de piaţă în străinătate

-adaptarea produselor la caracteristicile şi cererile locale

-riscul economic şi financiar

-lipsa capitalurilor

-absenţa organizării interne , a măsurilor strategice pentru conducerea procesului de fabricaţie

Oportunităţi : Ameninţări:

16

-dobândirea know-how-ului

( cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea unei sarcini ), ca şi element de accentuare a concurenţei

- avantajele fiscale şi financiare acordate de state

- posibilitatea de a asigura o aprovizionare continuă a materiei prime, în special

- scăderea continuă a costurilor de transport

- cost şi disponibilitate a forţei de muncă

- proastă evaluare a costurilor de producţie

- proastă alegere a ţărilor unde să se implanteze capital

- slabe garanţii ale capitalului

- risc de transfer a beneficiilor

- pierdere de ,,imagine de brand’’(made în…), şi prin urmare , riscul de a interzice produsul

- proprietate intelectuală

Concluzie

Astfel , procesul de delocalizare este un fenomen vechi , masiv , existând la origine în anumite ramuri din sectorul industrial , dar care între timp ( până în zilele noastre ) s-a extins pe o scară tot mai largă . Este aici vorba de unele strategii aplicate de firme pentru a se adapta la conjunctura economică dorind să păstreze sau să crească segmentele lor de piaţă care influenţează într-un mod diferit fiecare sector de activitate economică .

Tranziţia de la comerţul internaţional la investiţiile internaţionale

Cel mai vechi flux economic internaţional este fără îndoială comerţul internaţional . Cunoscut încă din antichitate , acesta a evoluat relativ linear o lungă perioadă de timp . Rând pe rând i-au dat strălucire fenicienii, grecii romanii , arabii, popoarele din nordul Europei .În Evul Mediu timpuriu orasele-state din Italia devin cunoscute prin negoţul pe care-l practică în întreg spaţiul geografic cunoscut al lumii de atunci.Urmează descoperirile geografice ce lărgesc brusc cadrul spaţial al comerţului internaţional şi propulsează Portugalia şi Spania într-o perioadă de înflorire fără precedent .

În secolul XVII şi XVIII cele două ţări din vestul Europei preiau supremaţia comercială  : Olanda şi Anglia . Odată cu ele , aspectul comerţului internaţional începe să se modifice rapid şi fundamental : creşte ca volum şi se îmbogăţeşte sub aspectul diversităţii . Olanda şi Anglia aduc însă ceva absolut nou , spre deosebire de celelalte naţiuni care au jucat un rol

17

de promotor al schimburilor economice : un sistem economic diferit de cele existente până atunci , capitalismul , capitalismul ce stătea la baza organizării lor economice şi sociale .

1.7. Corporaţia transnaţională – principalul operator cu investiţiile internaţionale

De la comerţ internaţional la investiţiile internaţionale

Cel mai vechi flux economic internaţional este fără îndoială comerţul internaţional.

Cunoscut încă din antichitate, acesta a evoluat relativ liniar o lungă perioadă de timp.

Capitalismul influenţează relaţiile economice internaţionale datorită a cel puţin două

procese pe care le provoacă:

dislocarea economiei naturale de autoconsum şi înlocuirea ei cu economia de

piaţă;

apariţia unui nou tip de agent economic ; întreprinderea capitalistă.

Proprietatea capitalistă şi funcţiile acţiunilor

Există în economia de piaţă două mari tipuri de proprietate privată: proprietatea

privată individuală şi proprietatea privată colectivă.

Întreprinderea individuală prezintă următoarele caracteristici :

se constituie relativ rapid şi cu cheltuieli minime;

nu plăteşte taxă pe venitul corporaţiei, veniturile sunt impozitate ca şi când ar fi

vorba de veniturile unei persoane fizice;

transferul proprietăţii către alţi investitori se face intr-un mod relativ greoi şi

foarte complicat;

răspunderea proprietarului pentru debitele întreprinderii este solidară şi

nelimitată;

durata de viaţă a întreprinderii e limitată de durata de viţă a proprietarului

acesteia;

accesul la capitalul de împrumut este relativ limitat.

18

Ca urmare aceste întreprinderi au dimensiuni relativ reduse şi se ocupă de activităţi

care nu necesită capitaluri mari şi tehnologii sofisticate. Deşi foarte numeroase, ponderea

lor în fluxurile internaţionale nu este mare.

Întreprinderile care au la bază proprietatea privată colectivă sunt reprezentate , în

principal, de societăţile pe acţiuni. Principalele lor trăsături economice sunt:

înfiinţarea întreprinderii este un proces complex şi destul de costisitor,

necesitând un minim de capital şi de personal;

datorită existenţei acţiunilor, transferul proprietăţii se face rapid şi cu cheltuieli

minime;

răspunderea este limitată în raport cu mărimea participării la capital;

durata de viaţă a întreprinderii este relativ mare;

veniturile obţinute în urma desfăşurării activităţii economice sunt taxate dublu;

odată ca venituri ale întreprinderii şi odată ca venit al acţionarilor.

Definiţia corporaţiei transnaţionale (CTN)

Nu există o definiţie a CTN concisă şi general acceptată, ci mai multe puncte de

vedere cu privire la acestea:

unele definiţii pun accentul pe caracteristicile structurale ale firmelor

respective, cum ar fi: numărul de ţări în care operează firma, naţionalitatea

acţionarilor, compoziţia multinaţională a managementului de la vârful ierarhic;

altele pun accentul pe caracteristicile de performanţă ala firmei, cum ar fi:

volumul absolut sau ponderea relativă a veniturilor, vânzărilor, activelor sau

angajaţilor provenind din/sau implicaţi în operaţiunilor la scară internaţională

ale firmei respective;

unele se bazează pe caracteristicile comportamentele ale conducerii de vârf a

firmei, cum ar fi aceea de a gândi ă mod global.

Ca atare, corporaţia transnaţională poate fi definită ca fiind acea entitate economică

formata dintr-o firmă mamă şi filialele ei din mai multe ţări.4

1.8. Investiţiile străine directe de capital

4 Liviu Voinea, Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global,Ed.Polirom 2007,pag.18

19

Definire. Rol

Investiţiile străine directe sunt definite ca proprietatea directă sau indirectă a unei

entităţi străine de a deţine cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale unei întreprinderi.

O investiţie directă străină poate însemna o achiziţie, o fuziune, o nouă fabrică, extinderea

fabricii sau o absorbire.Investiţia străină directă nu este neapărat apanajul corporaţiei

transnaţionale,ea putând fi făcută şi de către o persoană fizică.5

Sunt cel puţin patru caracteristici care le disting direct de portofoliul de investiţii:

1. Un aspect fundamental al investiţiilor directe, ca opuse investiţiilor de portofoliu aste că

investitorul cumpără puterea de a exercita controlul asupra managementului investiţiei

şi tocmai de aceea nu implică doar capital. Acest lucru implică abilităţi manageriale şi

tehnice sau cunoştinţe de marketing. Puterea controlului va varia în funcţie de

distribuţia acţiunilor în firma respectivă. Explicaţia acestui fapt este aceea că dacă un

investitor deţine peste 30% din acţiunile unei companii şi nici un alt investitor nu deţine

mai mult de 10% aste foarte posibil să fie apt de a exercita controlul cu toate că este

minoritate, nedeţinând 51% din acţiunile unei companii.

2. O altă diferenţă fundamentală este ţinta finală a investitorului direct ţi a investitorului

de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta în unele sectoare din ţări

străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest avantaj va fi

reflectat de un profit superior. Acest lucrul impus este posibil să se întâmple cu o

investiţie directă intr-o industrie în care ţara sursă are avantajul dar unde acest avantaj

poate fi transferat unei ţări străine în folosul acesteia.

3. Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizată de persoane fizice sau

instituţii şi nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinţa să investească în

persoane fizice şi instituţii străine prin intermediul mecanismului pieţei de capital străin.

În cazul investiţiilor directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica

cumpărarea unei întregi companii sau numai unei părţi din aceasta constituind un

schimb de proprietate sau, alternativ, poate consta în clădirea unei întregi noi fabrici în

străinătate într-o formă pe ? verticală sau orizontală? , cu toate că acestea, reprezentând

5 Liviu Voinea, Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global,Ed.Polirom 2007,pag.14

20

încă o extensie geografică a acestei firme. Acestea pot fi motivele diferite de

maximizare a profitului imediat. Rezultatul analizei generale făcute la CERT a

confirmat acest lucru.

4. Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţară la alta. Economişti

obişnuiau să se gândească la investiţiile directe ca la o mişcare internaţională a

capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acţiuni, anumite forme de

obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile

de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen

scurt. Singura diferenţă pe care economişti ar accepta-o a fost aceea că investiţiile

directe sunt însoţite de grade diferite de control şi mişcare de management şi

tehnologie.

Investiţiile directe străine pot să joace un rol crucial în restructurarea şi refacerea

economică românească pe o creştere susţinută. Firmele vestice prin introducerea

tehnologiei de vârf şi a modelelor de management modern la filialele lor deschise România

vor pune sub presiune companiile româneşti care vor fi obligate, la rândul lor, să realizeze

astfel de îmbunătăţiri.

Sunt şi alte beneficii pe care o investiţie străină le-ar putea aduce, ca de exemplu:

sporirea producţie şi a calităţii produselor în concordanţă cu standardele vestice;

realizarea cantităţii necesare tuturor pieţelor potenţiale străine sau interne;

crearea de noi locuri de muncă;

accesul la noi pieţe

Firmele multinaţionale îşi pot folosi legăturile lor deja formate pentru a importa şi

exporta produse din şi în România sporind astfel greutatea economiei româneşti în

economia mondială.

Pe de altă parte investiţiile sunt componenta cea mai volatilă a PIB. Când exportul de

bunuri şi servicii trece printr-o perioadă de recesiune şi acest declin este, de obicei, datorat

unei scăderi a cheltuielilor pentru investiţii. Cu mult mai puţin volatile decât investiţiile

naţionale, investiţiile străine directe răspund la mult mai multe determinante decât

investiţiile domestice (naţionale).

Investiţiile străine directe depind de factori interni dintre care închiderea în climatul

politic este cea mai importantă dar depinde, de asemenea, şi de starea de bum sau de

21

recesiune a economiei mondiale. Astfel prevederile investiţiilor directe străine sunt

inevitabil hazardate. În această lucrare mai multă atenţie va fi acordată factorilor interni din

România.

Investiţiile externe – nevoie reală şi obiectivă pentru economiile în tranziţie

Nevoia de capital şi de investiţii, care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile

economice actuale, impune ca o condiţie obiectivă apelarea la capital străin sub forma

atragerii de investiţii directe de capital, caracteristică comună a tuturor statelor ex-

comuniste.

În acest sens, există deja un interes de ambele părţi, atât din partea investitorilor şi

capitalului străin, cât şi din partea investitorilor interni.

Integrarea statelor din estul şi centrul Europei alături de cele vest – europene în UE,

stimulată de interese strategice de ambele ţări, impune atât o extindere a cooperării

internaţionale cu alte state şi mai ales cu cele dezvoltate, cât şi o accelerare a tranziţiei la

economia de piaţă, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaţionale. De altfel,

imediat după destrămarea sistemului socialist, ţările din Europa Centrală şi de Est au iniţiat

diverse demersuri pentru anumite acţiuni regionale de cooperare cum ar fi între ţările

riverane Mării Negre, crearea de zone economice transfrontaliere etc. De asemenea, acestea

au trecut la solicitarea unor înţelegeri cu Comunitatea Europeană, cu care au şi semnat mai

târziu acorduri de asociere, iar pe de altă parte, acestea au semnat acorduri de liber schimb

cu AELS.

Forţa necesară accelerării acestui proces de tranziţie la economia de piaţă şi a aderării

la UE rezidă numai în disponibilul de capital. Conştiente de aceste realităţi, statele vest –

europene, interesate în procesul de atragere a fostelor state socialiste la sistemul economiei

de piaţă, au demarat ele însele o serie de programe de sprijin comunitar al statelor aflate în

tranziţie. Au fost încheiate acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană de către toate

statele est şi central – europene. Condiţia primordială a acestei asocieri constă tocmai în

realizarea unei stabilităţi economice şi politice ca o garanţie a ordinii de drept şi a

democraţiei, precum şi la un sistem economic bazat pe economia de piaţă, care să creeze

22

condiţii de compatibilitate între economiile naţionale asociate şi cele ale statelor

comunitare.6

Pentru a sprijini acest proces, statele vest – europene şi-au declarat disponibilitatea de a

acorda statelor asociate o serie de facilităţi în relaţiile comerciale şi de cooperare, precum şi

anumite ajutoare de capital prin programe comune cum este programul PHARE, care

prevede acordarea de consultanţă şi de tehnologie, de know-how necesare retehnologizării

economiilor de tranziţie.

În acordurile de asociere, U.E. s-a angajat în mod explicit în sprijinirea eforturilor de

consolidare a democraţiei şi a celor de finalizare a tranziţiei la economia de piaţă şi de

creare a unei economii competitive în aceste state. Mai mult, în acordurile de asociere s-a

stipulat că “comunitatea v-a examina acordarea în anumite circumstanţe, a unor fonduri

pentru stabilitatea macroeconomică” pe care le-a legat şi de sprijinul celorlalte state din

grup şi al instituţiilor financiare internaţionale.

Conştiente, la rândul lor, că obstacolul principal pe care îl au de înfruntat statele în

tranziţie, îl constituie lipsa de capital şi de investiţii în domeniul privat, productiv şi al

serviciilor, ţările vest-europene dezvoltate manifestă real interes în acordarea de ajutoare

financiare economiilor în tranziţie.

Tranziţia spre economia de piaţă este caracterizată în toate statele est şi central-

europene de o instabilitate a economiilor naţionale, de declin economic, de o adevărată

criză de capital şi o rată periculos de mică a investiţiilor, mai ales a celor productive.

Toate economiile naţionale aflate în tranziţie sunt marcate de profunde dezechilibre.

Rata formării brute a capitalului a scăzut la niveluri de-a dreptul alarmate lucru datorat atât

scăderii productivităţii muncii şi a timpului efectiv lucrat cât şi presiunii sindicale asupra

salariilor şi scăderii capacităţii manageriale a noii echipe de conducere.

Rata mare a dobânzilor, la care România se află pe primul loc în rândul ţărilor în

tranziţie a constituit o altă cauză a scăderii ratei de acumulare, precum şi a înclinaţiei spre

investiţii. În aceste condiţii este evidentă incapacitatea fiecărei economii naţionale foste

comuniste de a face faţă singură nevoii absolute de capital pentru a asigura o minimă

creştere economică.

6 Ioan Denuta, Investitiile straine directe ( in tarile est si central-europene)

23

Nevoia de capital străin rezidă deci tocmai din incapacitatea propriilor economii

naţionale de a satisface nevoia de capital pentru refacerea economică şi pentru relansarea

investiţiilor, care în situaţia menţinerii reculului din anii imediat după ’90 riscă să arunce

aceste economii în totală dependenţă de lumea dezvoltată, cu grave consecinţe pe termen

mediu şi lung.

Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată şi de nivelul

tehnologic mult rămas în urmă al dotărilor şi producţiei industriale din ţările aflate în

tranziţie. Retehnologizarea întreprinderilor din aceste ţări este pusă în prim planul

strategiilor de dezvoltare pe termen scurt de către toate statele est-central-europene,

retehnologizare fără de care competitivitatea produselor acestor economii devine deosebit

de precară.

Capitolul II. Efectele investitiilor straine directe

Din punct de vedere conceptual, implicaţiile pozitive la nivel macroeconomic se

referă, în principal, la următoarele aspecte:

Susţin creşterea economică, fapt ce se realizează diferenţiat funcţie de forma pe care o

îmbracă investiţia străină directă. În cazul unei investiţii „pe loc gol” (greenfield), creşterea

economică se datorează creării unei noi capacităţi de producţie, locurilor de muncă

suplimentare, apariţiei unui nou consumator şi plătitor de taxe. În cazul participării la

privatizare, efectele pozitive apar în situaţia eficientizării activităţii agentului economic şi

creşterii competitivităţii acestuia, permiţând supravieţuirea pe termen lung a întreprinderii

privatizate.

Stimulează investiţiile interne, întrucât producătorii autohtoni vor fi interesaţi în

creşterea eficienţei activităţii şi îmbunătăţirea calităţii output-urilor fie pentru a face faţă

concurenţei datorate prezenţei investitorilor străini în sectorul de activitate respectiv, fie

pentru a dobândi calitatea de furnizori ai investitorului străin. În plus, firmele locale pot

dobândi acces la canalele de distribuţie ale investitorului străin, caz în care vor fi interesate

în creşterea producţiei şi a calităţii bunurilor realizate.

Sprijină restructurarea şi privatizarea, aspect care prezintă o importanţă deosebită în

cazul statelor central şi est europene, în special în cazul firmelor care necesită un volum

24

mare de capital şi capacitatea de a reorganiza şi eficientiza activitatea. Astfel,

investitorii străini pot contribui nu numai cu resursele financiare necesare privatizării, în

măsura în care efectuează ulterior investiţii în vederea eficientizării rapide a activităţii

firmei.

Susţin creşterea investiţiilor de capital, datorită accesului investitorilor străini la

sursele externe de capital. În cazul în care pieţele locale de capital nu dispun de resurse

financiare pentru finanţarea unor proiecte importante, investiţiile străine pot acoperi acest

deficit deoarece reprezintă o sursă directă de capital străin. Astfel, pot avea efecte pozitive

asupra balanţei de plăţi externe, prin finanţarea deficitului de cont curent.

Generează efecte pozitive asupra balanţei comerciale, dacă investitorul direct

produce prioritar pentru export sau în cazul producţiei destinate pieţei interne care

substituie importurile.

Susţin creşterea veniturilor la bugetul statului datorită apariţiei de noi contribuabili în

economia ţării gazdă. Chiar şi în cazul în care se acordă anumite stimulente fiscale,

veniturile bugetare cresc ca urmare a creşterii încasărilor din impozitele pe salarii.

Deşi investiţiile străine directe pot genera o serie de efecte pozitive la nivelul ţării de

implantare, nu este exclusă posibilitatea apariţiei unui impact negativ atât la nivel

macroeconomic, cât şi la nivel sectorial.

O parte dintre aceste efecte negative sunt inerente şi se manifestă, în general, pe termen

scurt, apariţia lor fiind strâns legată de implementarea investiţiei şi/sau eficientizarea

acesteia, ca de exemplu:

Creşterea importurilor, reflectată negativ asupra soldului balanţei comerciale, se

datorează importului de maşini şi utilaje finanţat de investitorul străin, fără de care

implementarea investiţiei nu ar fi posibilă. Pe termen lung, în măsura în care

retehnologizarea activităţii se concretizează în creşterea productivităţii şi competitivităţii, se

poate înregistra o diminuare a deficitului comercial, în principal, atunci când investitorul

străin este orientat preponderent către export sau substituirea importurilor.

25

Creşterea şomajului datorită restructurării întreprinderilor privatizate cu scopul

eficientizării rapide a activităţii. Este evident că, în acest caz, se poate înregistra o reducere

a numărului locurilor de muncă în întreprinderile privatizate. În opinia noastră, pe

termen lung, acest dezavantaj este nesemnificativ în situaţia în care întreprinderile

restructurate beneficiază de creşterea eficienţei şi competitivităţii activităţii, caz în care,

prin efecte de antrenare, pot genera noi locuri de muncă (prin dezvoltarea unor activităţi

aflate în amonte sau în aval).

Impact negativ asupra bugetului datorat, pe de o parte, facilităţilor fiscale acordate

investitorilor străini (politica de stimulente) care au ca efect imediat reducerea veniturilor

bugetare. Pe de altă parte, creşterea numărului şomerilor ca urmare a privatizării şi

restructurării întreprinderilor de stat generează cheltuieli suplimentare la buget, întrucât

forţa de muncă disponibilizată de sectoarele restructurate nu este imediat absorbită de

activităţile aflate în dezvoltare. Pe termen lung, pe măsură ce investiţiile realizate ajung la

maturitate, se poate înregistra o creştere a veniturilor la bugetul statului datorită impozitelor

şi taxelor plătite de noii contribuabili (firme şi salariaţi).

Aşadar, impactul ISD asupra economiei ţării gazdă este diferit de la o ţară la alta, în

funcţie de condiţiile concrete existente la nivel economic, social şi politic şi de gradul de

pătrundere a capitalului străin.

2.1 Efectele ISD la nivel macroeconomic

Rolul ISD în susţinerea creşterii economice

Relaţia bidirecţională dintre investiţiile străine directe şi creşterea economică se

datorează pe de o parte, impactului acestora asupra mediului economic din fiecare ţară şi pe

de altă parte , influenţelor pozitive pe care creşterea economică susţinută şi durabilă le are

asupra fluxurilor de capital străin receptate. Potrivit specialiştilor în domeniu, pentru o ţară

26

dată, perioadele de creştere economică intensă sunt caracterizate prin atragerea unor fluxuri

importante de investiţii străine directe.7

România deşi a cunoscut ritmuri înalte de creştere economică, aceasta nu a fost

susţinută în aceeaşi măsură de investiţii străine directe. La nivelul anului 2005, ponderea

stocului de investiţii străine directe în PIB reprezenta 24,2% , valoare situată sub media

europeană UE-25 (31,7%).

În consecinţă, în contextul globalizării şi al integrării economice concretizate, în

principal, în internaţionalizarea producţiei, investiţiile străine susţin creşterea economică,

într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de condiţiile concrete existente în fiecare

ţară.

Impactul ISD asupra balanţei de plăţi

Efectele investiţiilor străine directe asupra balanţei de plăţi sunt numeroase şi,

uneori, contradictorii, fiind determinate de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi

sunt: tipul investiţiei, eficienţa economică, domeniul de activitate, accesul la resurse,

costurile tranzacţiilor clasice şi intervenţiile ţării gazdă.

Analiza impactului ISD asupra balanţei de plăţi trebuie să aibă în vedere atât

fluxurile comerciale (balanţa comercială), cât şi „posibilele ieşiri semnificative de

capital sau deturnarea unor fluxuri potenţiale din partea altor investitori”8. În acest sens, cel

mai bun exemplu îl constituie cazul companiei de telefonie fixă Romtelecom, la

privatizarea căreia, investitorului străin i s-a garantat monopolul pe piaţă pe o

durată de 5 ani (1998-2003), timp în care tarifele au crescut semnificativ. Aceste profituri

mai mari obţinute ca urmare a unor tehnici anti-concurenţiale se pot transforma în ieşiri de

capital, sub forma salariilor excesive ale expatriaţilor şi a taxelor de redevenţă ridicate,

influenţând negativ balanţa de plăţi. În cazul ţărilor în tranziţie la economia de piaţă,

situaţiile de acest gen nu sunt singulare, dacă avem în vedere concentrarea ISD pe pieţele

de tip oligopol.

7 Lipsey R.,Crystal K.A., Economie,Ed.Economică,Buc.2000,pag 728 Dăianu Daniel, Vrânceanu Radu, Romania si Uniunea Europeana: inflatie, balanta de plati, crestere

economica , Ed.Polirom,2002,pag.188

27

O altă problemă pe care o ridică analiza impactului investiţiilor străine directe este

cea a modalităţii de finanţare, care influenţează direct nivelul datoriei private externe.

Efectele negative asupra balanţei de plăţi apar în cazul companiilor străine care se

împrumută în străinătate şi se concentrează ulterior asupra recuperării rapide a investiţiei

prin utilizarea unor tehnici de eludare fiscală (preţuri de transfer sau redevenţe mari).

Un alt aspect al analizei impactului ISD asupra balanţei de plăţi vizează urmărirea în

timp a efectelor generate de proiectele investiţionale, astfel: în prima fază (realizarea

investiţiei), intrările de capital se înregistrează în contul financiar, constituind un mijloc

de echilibrare a balanţei de plăţi, prin finanţarea deficitului de cont curent; în faza a doua

(implementarea investiţiei) datorită importurilor masive realizate de firmele străine

(echipamente, utilaje, materii prime etc) se înregistrează un efect negativ asupra balanţei

comerciale;

In faza a treia (maturitatea investiţiei) efectele asupra balanţei de plăţi, respectiv

balanţei comerciale sunt diversificate. Efecte pozitive asupra contului curent apar atunci

când profiturile obţinute se reinvestesc în ţara gazdă, iar ieşirile de capital sub forma

dobânzilor, redevenţelor şi cele generate de sistemul preţurilor de transfer administrative

nu sunt semnificative.

Aşadar, există o multitudine de canale prin care investiţiile străine directe pot afecta

pozitiv sau negativ balanţa de plăţi externe a ţării receptoare.

Influenţa ISD asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Un alt efect agregat al investiţiilor străine directe este cel asupra bugetului, impact

ce se poate manifesta atât sub forma unor contribuţii pozitive, cât şi negative. În esenţă,

specialiştii consideră că într-o primă fază impactul asupra bugetului este negativ pentru ca

ulterior, odată cu dezvoltarea activităţilor şi crearea de noi locuri de muncă, acesta să

devină pozitiv.

28

Contribuţii negative şi pozitive asupra bugetului:

Contribuţii negative

Faza iniţială (de implantare a investiţiei) :

Reducerea veniturilor bugetare datorită facilităţilor fiscale acordate investitorilor

străini (politica de stimulente fiscale)

Cheltuieli suplimentare la buget, de natură socială, datorită creşterii numărului

şomerilor ca urmare a privatizării şi restructurării întreprinderilor de stat

Faza ulterioară (de maturitate a investiţiei):

Pot micşora taxele şi impozitele plătite statului gazdă prin utilizarea

mecanismului preţurilor de transfer şi a altor mecanisme.

Contributii pozitive (apar numai in faza de maturitate):

Venituri suplimentare la bugetul statului constând în taxe şi impozite plătite

de noi contribuabili (salariaţi şi agenţi economici)

Impactul ISD asupra investitiilor de capital

Dimensiunea cantitativă a aportului de capital al influxurilor de investiţii străine

directe este exprimată de raportul procentual dintre fluxurile de ISD primite şi formarea

brută a capitalului fix (FBCF). Investiţiile străine suplimentează capitalul intern fie

atunci când se realizează „pe loc gol” conducând la dezvoltarea unei noi activităţi, fie în

cazul schimbării formei de proprietate (privatizări sau preluări de firme) dacă firma astfel

achiziţionată ar fi fost închisă sau dacă, prin realizarea investiţiei străine, sunt îmbunătăţite

performanţele acesteia. Evident că, din acest punct de vedere, impactul intrărilor de

capital străin este mai puternic în cazul investiţiilor de tip „greenfield”.

29

Rolul ISD in imbunatatirea standardului de viata

Unul dintre cele mai importante efecte ale ISD, resimţit direct de către consumatorii

locali, îl reprezintă reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor cu impact pozitiv asupra

standardului de viaţă al populaţiei autohtone. Prin pătrunderea în economia locală a

firmelor străine preţurile scad, ca urmare a accentuării concurenţei .

Desigur, în situaţia în care investitorul străin reuşeşte să acapareze piaţa şi să deţină

o poziţie de monopol, efectele sociale şi economice sunt negative datorită creşterii preţului

bunului sau serviciului respectiv în vederea obţinerii unor câştiguri suplimentare. Un

exemplu în acest sens îl constituie privatizarea companiei româneşti de telefonie

Romtelecom urmată de creşterea semnificativă a tarifelor, ca urmare a poziţiei de

monopol deţinută de investitorul grec şi garantată de statul român pentru o perioadă

de 5 ani (1998-2003).

În consecinţă, impactul net al ISD asupra standardului de viaţă al

populaţiei autohtone este dificil de cuantificat. Dacă avem în vedere numai aspectul

legat de reducerea preţurilor este evident că standardul de viaţă se îmbunătăţeşte întrucât

consumatorii locali vor beneficia atât de noile preţuri, mai mici, cât şi de o diversitate mai

mare de produse. Dacă avem, însă, în vedere aspectele mai complexe, respectiv efectele

directe şi indirecte pe termen lung, situaţia se schimbă, întrucât pot apărea fenomene

nedorite la nivel economic şi social. Cu alte cuvinte, creşterea standardului de viaţă ca

urmare a investiţiilor străine directe care vizează piaţa locală (market-seeking) are un preţ

concretizat, în esenţă, în adâncirea decalajelor dintre membrii societăţii.

30

2.2 Efectele ISD la nivel microeconomic

Impactul ISD asupra forţei de muncă

Efectele investiţiilor străine directe asupra forţei de muncă locale depind substanţial

de următorii factori: mărimea şi tipul investiţiilor; modalitatea de intrare a investitorului

străin; domeniul vizat; strategia firmelor investitoare; condiţiile specifice din ţara gazdă.

La nivel social, investiţiile au rol de reglare/compensare a forţei de muncă, dar şi

influenţe asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii. Implementarea unor programe sau proiecte de

investiţii antrenează modificări pe piaţa muncii, creând o nevoie suplimentară de forţă de

muncă în sectoarele care pregătesc şi realizează acţiuni investiţionale ca cercetare –

proiectare sau construcţii, care exploatează noile capacităţi de producţie. Investiţiile pot fi

privite şi ca un liant între generaţii, prin crearea de noi locuri de muncă pentru generaţia

tânără, dar şi prin capitalul fix pe care aceasta îl primeşte de la generaţiile anterioare.

Investiţiile în general, investiţiile efectuate în sectorul agroalimentar şi în mediul rural în

mod special, capătă o importanţă deosebită deoarece acestea au legătură directă cu mediul

natural şi cu populaţia cea mai expusă la modificările climatice, ecologice şi economice,

adică populaţia rurală.9

Mărimea investiţiei (firmei) afectează forţa de muncă locală atât din punct de

vedere cantitativ cât şi calitativ. Sub aspect cantitativ, societăţile transnaţionale, deşi

reduse ca număr (aproximativ 2% din numărul de societăţi cu capital străin) atrag cea mai

mare parte a forţei de muncă (peste 60% din angajaţii firmelor cu capital străin),

comparativ cu investitorii mici şi mijlocii care predomină ca număr, dar atrag numai o

mică parte a angajaţilor locali (circa 35%). Din punct de vedere calitativ, mărimea şi forţa

financiară a firmei determină măsura în care aceasta se implică în procesul de pregătire şi

formare profesională a angajaţilor săi. Acesta este principalul motiv pentru care

activităţile de „training” sunt mult mai numeroase în cazul marilor societăţi

transnaţionale (ca de exemplu cele de telefonie mobilă, societăţile financiare etc.)

comparativ cu firmele mici şi mijlocii. În acelaşi timp, companiile transnaţionale, datorită

9 Anghel, I., 2002, Investiţiile străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti

31

comportamentului competitiv şi tehnologiilor deţinute generează, de cele mai multe ori,

mai puţine locuri de muncă decât firmele locale de aceeaşi mărime.

Tipul investiţiei, respectiv motivaţia acesteia, reprezintă un alt determinant

major al impactului ISD asupra resursei umane. Astfel, în cazul investiţiilor străine

motivate de costul scăzut al forţei de muncă (pentru ramurile intensive în muncă) şi/sau

calitatea forţei de muncă, caracteristicile resursei umane autohtone influenţează

semnificativ decizia de a investi, constituind principalul avantaj de localizare al ţării

gazdă.

Modalitatea de intrare a investitorului străin influenţează cantitativ structura

populaţiei active. Astfel, prin investiţiile de tip „greenfield” se creează noi locuri de muncă

cu efecte pozitive asupra ocupării. Situaţia este complet diferită în cazul ISD atrase în

procesul de privatizare, întrucât întreprinderile achiziţionate se confruntă, în general, cu

reduceri dramatice de personal, ca urmare a restructurării activităţii, cu impact negativ

asupra pieţei

muncii. Cu toate acestea, în contextul în care investitorul străin reuşeşte, prin eficientizarea

activităţii, să salveze de la faliment compania în cauză, pe termen lung, efectul înregistrat

este benefic, datorită conservării unor locuri de muncă.

Domeniul de activitate al firmei influenţează atât cantitativ cât şi calitativ forţa de

muncă locală.Astfel, în funcţie de tipul de produse realizate (intensive în muncă, în capital

sau în cunoştinţe) poate predomina unul dintre factorii de producţie. În situaţia în care

factorul predominant este munca, investiţiile străine directe au un impact cantitativ

semnificativ asupra forţei de muncă.

Strategia firmei investitoare are efecte directe asupra forţei de muncă locale, sub

aspect cantitativ. Astfel, în situaţia în care compania multinaţională produce direct în ţara

gazdă impactul este cu mult mai semnificativ decât în cazul în care înfiinţează doar filiale

(reţele) de distribuţie. De remarcat că, în România, ca şi în celelalte ţări central şi est

europene au fost adoptate ambele strategii - producţie directă, respectiv reţele de distribuţie.

32

Efectele ISD asupra restructurarii

Societăţile transnaţionale susţin restructurarea economică a ţării gazdă atât în mod

direct, cât şi indirect. Efectele directe se datorează: introducerii de noi tehnologii şi/sau

modernizării celor deja existente, în interes propriu; dezvoltării unor activităţi noi;

stimulării furnizorilor locali în vederea integrării verticale în sistemul corporatist.

Impactul indirect este generat de intensificarea concurenţei dintre firmele străine şi cele

autohtone. Astfel, pentru a putea concura cu producătorii străini, firmele locale sunt

interesate să-şi restructureze şi modernizeze activitatea.

In funcţie de nivelul la care se realizează restructurarea, literatura de specialitate

identifică următoarele tipuri:

restructurare intersectorială: reflectă parţial revoluţia informaţională şi constă în

restructurarea tututor sectoarelor de activitate ale economiei, tendinţa fiind aceea de

creştere a ponderii serviciilor în detrimentul agriculturii;

restructurarea intrasectorială: presupune trecerea, în cadrul fiecărui sector, de la

activităţi caracterizate prin productivitate scăzută (intensive în muncă) la activităţi înalt

productive, generatoare de valoare adăugată mare, intensive în cunoştinţe şi tehnologie;

restructurarea firmei: prin utilizarea unor tehnologii noi, moderne şi realizarea unor

activităţi generatoare de valoare adaugată mare.

Efectele ISD asupra tehnologizării

Specialiştii consideră că una dintre cele mai importante contribuţii ale investiţiilor

străine directe o reprezintă transferul de tehnologie, un rol deosebit revenind, în acest sens,

societăţilor transnaţionale.

Din punctul de vedere al ţării receptoare, transferul tehnologic prin ISD, prezintă o

multitudine de avantaje, dintre care cele mai importante sunt:

utilizarea unor tehnologii noi, a căror implementare presupune îmbunătăţirea

cunoştinţelor şi abilităţilor muncitorilor;

difuzia de tehnologie, cunoştinţe şi capabilităţi se repercutează pozitiv şi asupra

agenţilor economici cu care ST intră în relaţii de afaceri (furnizori,

33

subcontractori, firme concurente), reflectându-se asupra costurilor şi calităţii

bunurilor şi serviciilor furnizate;

dezvoltarea relaţiilor dintre ST şi instituţiile locale (institutele de cercetare,

universităţile, institutele de standardizare şi controlul calităţii, centrele de pregătire

profesională);

stimularea concurenţei şi impulsionarea firmelor autohtone să-şi direcţioneze

eforturile pe linia tehnologizării activităţii;

prin atragerea angajaţilor ST de către firmele locale apare un fenomen de dispersie a

practicilor tehnologice şi manageriale.

ISD şi activitatea de cercetare-dezvoltare (C&D)

Evoluţiile din ultimul deceniu au demonstrat că, urmare a accentuării presiunilor

concurenţiale pe plan internaţional şi dezvoltării tehnologice rapide, tot mai multe societăţi

transnaţionale îşi sporesc permanent cheltuielile de cercetare-dezvoltare pentru a-şi

menţine avantajele competitive generate de inovarea tehnologică.

În esenţă, societăţile transnaţionale care dezvoltă activităţi de C&D în străinătate se

înscriu în una din următoarele categorii:

ST care urmăresc exploatarea activelor (assets exploiting): acestea sunt, în

general, originare în ţările dezvoltate şi îşi internaţionalizează producţia

pentru a avea acces la resurse naturale sau la forţă de muncă ieftină, astfel

încât situează activităţile de C&D pe un plan secundar;

ST care urmăresc sporirea activelor (augmenting exploiting): sunt, de cele

mai multe ori, originare în economiile în curs de dezvoltare şi caută ca prin

realizarea de ISD să câştige acces la capabilităţile de cercetare-dezvoltare

locale (cu scopul creşterii competitivităţii prin inovare tehnologică)

motiv pentru care situează în centrul activităţii lor activităţile de C&D.

34

Rolul ISD în economia cunoaşterii

Construirea economiei cunoaşterii presupune trecerea de la „abordarea industrială”

a economiei la „abordarea informaţională” a cărei caracteristică principală o reprezintă

viteza schimbărilor.

În consecinţă, concurenţa acerbă la nivel global a transformat „cunoştinţele” în

forţa vitală a economiei, astfel încât pentru a supravieţui, societăţile transnaţionale sunt

obligate să aloce resurse importante în vederea obţinerii de cunoştinţe.

Importanţa cunoştinţelor în noua economie mondială a fost recunoscută oficial la

nivelul Uniunii Europene odată cu adoptarea Agendei Lisabona care a stabilit ca prioritate

pentru statele membre construirea economiei bazate pe cunoştinţe în vederea asigurării

creşterii competitivităţii şi a unei dezvoltări economice susţinute.

Efectele investiţiilor străine directe diferă de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile

concrete existente la nivel economic, social şi politic, gradul de pătrundere a capitalului

străin şi structura influxurilor de ISD.

2.3.Strategii de atragere a investiţiilor străine

Crearea cadrului legislativ favorabil ISD

În condiţiile lipsei de capital autohton, corelate cu existenţa unor disponibilităţi

considerabile de capital în ţările dezvoltate, soluţia investiţiilor externe în ţările ex –

comuniste devine nu numai necesară, dar chiar absolut indispensabilă pentru economiile

naţionale. Având în vedere principiul economiei de piaţă, cererea de astfel de investiţii

fiind foarte mare iar oferta bine controlată, preţul investiţiilor străine nu poate fi decât mai

mare şi greu de suportat. Succesul acestuia în planul intereselor naţionale ale statelor în

tranziţie depinde în mare măsură de orientarea strategică a acestor factori în corelare şi

compatibilitate cu factori interni şi cu capacitatea de acumulare internă de capital autohton.

Pentru strategiile de tranziţie devine o componentă esenţială tocmai atragerea şi

buna orientare a noilor investiţii private spre ţelurile majore: relansarea economică, crearea

economiei de piaţă şi asigurarea bunei funcţionalităţi a acesteia, crearea unor condiţii reale

35

de atractivitate a investiţiilor străine pe calea consolidării acumulării de capital autohton,

impulsionarea procesului de creare de noi întreprinderi private, mai ales în domeniul

producţiei de bunuri necesare pieţei deja conturate, externe şi interne precum şi menţinerea

deplinului control asupra evoluţiei pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale, în

scopul asigurării independenţei economice şi politice, elemente ce vor constitui, multă

vreme, coordonate esenţiale ale existenţei socio-economice a popoarelor.

O atenţie deosebită este acordată de investitorii străini infrastructurii din statele

central şi est-europene, care este apreciată pozitiv în Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia şi

nesatisfăcătoare în Bulgaria şi România.

Impozitarea societăţilor cu capital străin în totalitate sau chiar parţial se face diferit

de la o ţară la alta, fluctuând între 30 şi 50%. Se aplică politicii de discriminare a

investitorilor autohtoni, lucru ce nu poate fi găsit în practicile statelor dezvoltate.

Multe state în cauză aplică investitorilor străini tratamente complet egale cu cele ale

investitorilor autohtoni. Chiar dacă la început s-au prevăzut anumite stimulente pentru

aceştia, majoritatea statelor central şi est europene au renunţat la asemenea facilităţi şi

discriminări ale propriilor cetăţeni în favoarea străinilor. Anumite facilităţi sunt acordate

doar unor proiecte deosebite la care, în actualele condiţii, investitorilor particulari

autohtoni nu ar avea posibilităţi financiare de acces.

În toate statele respective există anumite restricţii care însă sunt similare celor

practicate de statele OECD, iar statele dezvoltate şi investitorii din aceste state nu la

consideră ca obstacole şi măsuri deranjante.

Cercetări de specialitate efectuate la Institutul Est-European din München relevă că

toţi investitorii potenţiali occidentali intervievaţi consideră ca factor determinant al

evoluţiei investiţiile străine directe în ţările de tranziţie regimul juridic din aceste ţări cu

privire la investiţiile străine.

Accelerarea procesului de privatizare

O componentă esenţială a strategiei de atragere de investiţii străine constă tocmai în

accelerarea procesului de privatizare, expresia cea mai elocventă a tranziţiei spre economia

de piaţă, în cadrul căreia un rol deosebit de important şi de convingător revine creării şi

36

stimulării investiţiilor private autohtone şi formării unui sector puternic de întreprinderi

mici şi mijlocii.

În România, în urma ajutoarelor primite de la Comisia Comunităţii Europene pentru

dezvoltarea sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii, guvernul a alocat în primii ani de

tranziţie 3 miliarde de lei pentru acţiuni de sprijinire a acestui sector, prin care s-a înfiinţat

o fundaţie numită Centrul Român pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, care a primit spre

gestionare un fond milioane ECU den partea Comunităţii Europene.

Diminuarea şi eliminarea riscului de ţară

Aceasta constituie o altă componentă strategică în politica de atragere de investiţii

străine. Riscul de ţară care vizează posibilitatea unor pierderi financiare ale investitorilor

străini, urmare a unor probleme survenite în ţara primitoare de investiţii în legătură cu

anumite probleme politice şi macroeconomice, este coordonata esenţială a investitorilor

străini în luarea deciziilor de a investii într-o ţară sau alta.

Elementele componente ale acestui risc de ţară: politica macroeconomică, strategia

comercială, priorităţile de investiţii, politica şi stabilitatea financiară, stabilitatea monetară

sunt elemente cărora investitorii străini le acordă o deosebită atenţie

Integrarea europeană şi euroatlantică

Participarea la procesul de integrare europeană poate fi, de asemenea, o componentă

esenţială a strategiei de atragere a investiţiilor străine. Aşa cum se precizează în Acordul de

Asociere a României cu UE, părţile semnatare sunt “convinse că prezentul acord va crea un

nou climat pentru relaţiile lor economice şi în special pentru dezvoltarea comerţului şi a

investiţiilor, instrumente indispensabile pentru restructurarea economică şi modernizarea

tehnologică”.

37