IPOSTAZE ALE FEMEII ÎN LIRICA LUI GRIGORE VIERU-FIGURA MAMEI-

Prof. Corina MihalacheLiceul Tehnologic „Ion Bănescu” Mangalia

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935 în localitatea Pererita de pe malul bucovinean al Prutului, într-o căsuţă însingurată, „casă văduvă şi tristă”, marcată de lipsa tatălui, pierit în cel de-al Doilea Război Mondial. De aceea, devine foarte apropiat de mamă care înseamnă pentru el nu numai alinare duioasă, ci şi spirit de toleranţă, model de răbdare în faţa tuturor necazurilor vieţii, înţelegere calmă a destinului, aşa cum însuşi mărturiseşte în poezia „Formular”: „-Părinţii?/-Am numai mamă./ -Numele mamei?/ -Mama./ -Ocupaţia ei?/ -Aşteaptă (...)/ -Rubedenii peste hotare ai?/ -Da. Pe tata. Îngropat./ În pământ străin. Anul 1945.”

Studiile primare şi secundare le face în satul natal şi la Lipcani, după care se înscrie la Facultatea de Filologie a Institutului „Ion Creangă” din Chişinău, pe care o termină în 1958. Debutul său literar are loc încă din studenţie, când în 1957 îi apare primul volum de poezii, intitulat simbolic „Alarma”. Urmează apoi o serie de poezii pentru copii: „La fereastra cu minuni”, „Bună ziua, fulgilor”, „Făt Frumos, curcubeul” etc. Poezia de maturitate artistică începe cu volumul „Numele tău” din 1968 şi continuă cu poezia marilor frământări existenţiale, poezia de dor şi de dragoste din volumele „Aproape”, „Fiindcă iubesc”, „Cel care sunt”, „Mama” etc.

Poezia lui Grigore Vieru stă sub semnul dorului: de viaţă, de tradiţie, de patrie, de dragoste, de mamă. Sentimentul dorului, unic în spiritualitatea românească, se suprapune autobiograficului, simplităţii omului legat de glie, al cărui noroc extraordinar în viaţă este mama, cea care „mi-a dat inima ei”, şi mâinile ei, şi steaua, şi izvorul, şi cuvântul. Întrebat ce înseamnă pentru el dragostea faţă de mamă, poetul mărturisea:

„Înseamnă neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă, limbă - totul. Cine n-are mamă n-are nimic, glăsuieşte un proverb bengalez, vorbind parcă din gura Mioriţei. (...) Mama este copilăria noastră îmbătrânită”.

Făptura neasemuită a mamei este pentru eul liric din poezia lui Grigore Vieru totul, este sărbătoarea continuă a vieţii sale, sărbătoare care s-a numit „mama”, căci „nici războiul cu urgiile sale, nici foamea necruţătoare n-au putut întuneca această Sărbătoare”.

Mama-patrie, „mama-graiul”, mama-izvor, mama-stea, mama-tăcere, laolaltă cu sumare elemente de portret, „mâinile mamei”, „buzele mamei”, „părul mamei”, „pâinea mamei”, „nopţile mamei”, „cântecul mamei”, cele două inimi ale mamei alcătuiesc un întreg univers liric, o cântare a cântărilor pentru cea zămislitoare de dor, de dragoste, de muncă, de viaţă. Mama este cheia întregii poezii a lui Grigore Vieru, fiind evocată în zeci de poeme în diverse ipostaze: de la femeia harnică, tânără ce coace pâine, până la încrustarea ei în zidul „Meşterului Manole”:

„Pe mine mă iubeau toate femeile./ Mă simţeam puternic şi sigur/ Ca Meşterul Manole (...)/ Am început lucrul/ Şi le-am chemat la mine pe toate:/ Pe Maria, pe Ana,/ pe Alexandra, pe Ioana,/ care va ajunge întâi,/ pe aceea în perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ a venit una singură:/ Mama”.

Forţă generatoare a existenţei, chiar şi după moarte, mama continuă să vieţuiască în copii, dispariţia ei fiind mai degrabă o plecare temporară „în moarte,/ ci aproape, nu departe”.

În poezia „Mamă, de-ai fi o stea” poetul stabileşte o legătură indisolubilă între mamă şi elemente ale naturii terestre şi cosmice. De obicei, stelele sunt corespondentele ochilor fiinţei iubite, ca în poezia populară românească sau ca în poezia eminesciană, de care Grigore Vieru nu era străin („Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”). Lumina stelei, punte între Cer şi Pământ, se va oglindi pe chipul blând, în privirea lină a mamei regăsite şi în grija fiului pentru odihna ei:

„Mamă, de-ai fi o stea în cer linăTe-aş găsi după lumină,Rostire-aş în faţa ta:Când dormi, maică, dumneata?!”Strofa a doua completează portretul mamei asemănate cu spicul de secară, simbol

al pământului, al bogăţiei şi bunăstării. Povara spicelor se transferă mamei apăsate de greutăţile vieţii („Nu ţi-i, măiculiţă, greu?”), pentru ca în versurile următoare eul liric să compare glasul păsărilor din codru cu acela al mamei, un glas plin de dor şi de lacrimi:

„De-ai fi-n codru-o păsăruică,După glas aflate-aş, muică,Zice-aş ud de roua ta:Ce dor ai de cânţi aşa?!”Chipul mamei se întregeşte în ultima strofă prin suprapunerea de imagini - floarea

de câmp şi frumuseţea mamei - exprimate de poet cu uimire, în „vorbe cereşti”: „Maică, tot frumoasă eşti!”, în ciuda bătrâneţii şi a necazurilor care au urmărit-o în viaţă. Floarea din văi nu este doar simbolul frumuseţii lumii vegetale, ci şi al vieţii în infinit temporal şi spaţial; mama poate fi căutată şi regăsită în „suflarea” florii, în respiraţia ei:

„De te-ai face-n văi o floare,Te-aş găsi după suflare...”Poezia este scrisă în manieră populară, cu rimă împerecheată, ritmul trohaic,

măsura predominantă a versurilor de 7-8 silabe. La nivel lexical se observă folosirea cu precădere a limbajului popular („maică”, „povară”, „păsăruică”, „muică”), iar la nivel stilistic se remarcă inversiunea („rostire-aş”, „aflate-aş”, „zice-aş”, „spune-ţi-aş”), exclamaţia şi interogaţia retorică, epitetul („stea lină”).

Tonul elegiac al poetului creează sentimentul de melancolie, de nostalgie, de dor şi de dragoste faţă de fiinţa mamei. Prin menirea ei de a zămisli, mama, ca orice creator autentic, dobândeşte accesul la nemurire, intră în universalitate, sfidând timpul ireversibil.