marin breiu, gabriela pachia lirica b ĂnĂŢ ean Ă pentru copii filemarin breiu, gabriela pachia...

Marin BREIU, Gabriela PACHIA LIRICA BĂNĂŢEANĂ PENTRU COPII

Marin Breiu, Gabriela Pachia / Lirica bănățeană pentru copii

2

Coperta: Liviu Curtuzan şi Floriana Pachia; pe copertă: «Bygone Summers» şi «Butterfly Tree», de Josephine Wall.


3

Marin Gabriela BREIU PACHIA

Lirica bănăţeană pentru copii (1960 / 1965 – 1989 / 2000)

WALDPRESS

TIMIŞOARA 2011


4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale BREIU, MARIN, PACHIA, GABRIELA,

Lirica bănăţeană pentru copii (1965 – 1989) / Marin Breiu, Gabriela Pachia. – Timişoara : Waldpress, 2011

ISBN: 978–973–7878–97–7


5

I

UNIVERSUL COPIL ĂRIEI ÎN CREA ŢIA POEŢILOR BĂNĂŢENI DIN EPOCA

PARADOXISMULUI (1960 / 1965 – 1989 / 2000)

«Copilul râde: „În ţelepciunea şi iubirea mea e jocul!“»

(Lucian Blaga, Trei feţe )


6


7

Copilăria a fost, este şi va rămâne elementul esen-ţial al vârstei mitului de aur, având – după cum sublinia criticul / istoricul literar Mircea Tomuş – «darul particular de a amesteca realul cotidian cu mitologicul, de a trăi pla-nul mitologic ca pe unul real şi de a ridica planul vieţii re-ale la dimensiunile mitului; copilăria este mitul, cel mai simplu şi cel mai durabil, în acelaşi timp, trăit după fires-cul vieţii fireşti; ea reprezintă şi naşterea, construcţia, şi experimentarea firească a mitului şi dimensiunii mitice din materialul existenţei reale; marile repere mitice sunt întruchipate de copil în dimensiuni reale, în realităţi fami-liale, iar realităţile familiale pe care el le pipăie, în fiecare moment, cu toate simţurile sale, sunt ridicate la dimensi-unile marilor repere mitice; în societăţile care trăiesc fi-resc în dimensiunea mitologică vie, fiecare individualitate umană cuprinsă într-o anume experienţă de vârstă care es-te, totodată, şi o experienţă existenţială fundamentală, contribuie, prin această latură a eului său, la însumarea şi funcţionarea structurii unitare şi coerente a ipostazei miti-ce, a „zeului“ respectiv; după cum, substanţa şi funcţiu-nea mitică a fiecărei ipostaze în parte, a fiecărui „zeu“, se răsfrânge apoi asupra vieţilor trăite de indivizi luaţi sepa-rat, în identitatea experienţelor lor de viaţă proprie, le mo-delează pe acestea după tiparul „zeului“»1. Este „tipa-rul“ zeului-copil, al copilului-zeu , în care se încearcă şi poeţii tuturor vârstelor literaturii române, de la sfântul va-lah Ioan Cassian, ori de la Eminescu, la Tudor Arghezi,


8

Elena Farago, Otilia Cazimir, Marin Sorescu, Ana Blan-diana ş. a., inclusiv personalităţile poetice contemporane din Banat, de la Ilie M ăduţa, la Eugen Dorcescu, Ion Pachia-Tatomirescu ş. a.

Cea mai veche ipostază a copilului-zeu a fost sur-prinsă în literatura română încă din anul 429 d. H., de sfântul valah, Ioan Cassian, în A douăzeci şi patra con-vorbire duhovnicească, unde elogiază vârsta de aur re-prezentată de copilăria sa fericită, cu «plinul inimilor de mamă, de tată», printre bunii, înţelepţii călugări de pe moşia părintească, din Dynogaetia / Dobrogea: «Mai ma-rea cauză a dorinţelor noastre rămânea / aducerea-aminte de evlavia, de pietatea, / din plinul inimilor de mamă, de tată. / Ştiam că ei / nu ne-ar fi-mpiedicat vreodată / de la împlinirea bunelor noastre plănuiri; / mereu ne gândeam / că mai mult lor le datorăm / înaintarea-ne-n duhovnicie. / Ne scuteau de toate grijile, / toate-ale traiului ne-asigurau, / îndeplineau cu bucurie / tot ce-ar fi trebuit să facem noi. / Pe deasupra, nutream în suflet / speranţa bucuriilor de-şarte, crezând / că primi-vom cea mai mare roadă / din convertire de mulţimi ce-ar fi urmat / să se îndrepte pe a mântuirii cale, / la îndemnul nostru şi dup-a noastră pildă. / Ne apăreau – ca-n faţa ochilor – tablouri / cu parcelele averii, strămoşească moştenire, / şi cu frumuseţile din plaiurile-ntinse, / cu singurătăţi şi cu păduri / ce pot să-n-cânte pe monah, / ce pot să-i dăruiască bunul vieţii...»2.

Pământul naşterii – moşia, satul, casa părinteas-că etc. sunt topos-uri asimilate «paradisului terestru» încă din vârsta de aur, vârsta copilăriei. Acestora li se adaugă altele ce ţin tot de sfera mirifică a temelor / motivelor li-rice ale „copilăriei copilului universal“ (G. Călinescu),


9

întâlnite şi la mai toţi autenticii poeţi bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000).

1. Casa şi ograda părintească – spaţiul sacru al

copilului-zeu; „autorităţile interne şi externe“, benefice şi malefice, ale spaţiului sacru: Bunica, Bunicul / Mo-şul, Mama, Tata, Mătuşa, Unchiul, Preotul, Vrăjitorul / Medicul ş. a.

Casa, curtea părintească, după cum atrăgea atenţia

şi Romulus Vulcănescu într-una din cele mai bune lucrări de specialitate în domeniu, Mitologie română (1985), de-vin «centrul microcosmic al activităţii» spirituale magi-co-mitice a Valahului / Dacoromânului, inclusiv a „copi-lului-zeu“, a „zeului-copil“, «în care se reflectă rânduiala microcosmosului întreg; este incinta sacră în care autoh-tonul s-a născut, întocmai ca şi înaintaşii lui, în care îşi duce traiul cu toate greutăţile vieţii, cu aspiraţiile, visele, datinile şi tradiţiile neamului său, în care în cele din urmă îşi va da sfârşitul; de rostul casei este deci legat cu toate rădăcinile lui etnoistorice, etnotonice şi spirituale magi-co-mitice; în casă se răsfrânge ecosistemul lui cultural, domestica atmosferă a acestui ecosistem cultural gene-rator de mituri, legende şi basme...»3.

Casa părintească este spaţiul sacru al zeului-copil pentru că aici învaţă să facă primii paşi în viaţă, pentru că aici, în casa părintească, articulează primele cuvinte («În fructul greu, silaba gravă sună / ca bila nopţii aruncată-n lună.» – Dulce înălţare, de Geo Galetaru), aici îşi for-mează „vocabularul fundamental“, „punând nume“ obiec-telor înconjurătoare din „primul cosmos“, aici este în cea


10

mai mare siguranţă, aici acumulează, clipă-de-clipă, „ade-vărurile fundamentale“, aici află ceea ce este bine / bun şi ceea ce este rău, aici pune temeliile primelor sale „între-prinderi“, „palate“, „armate“ etc.

În viziunea poetului Geo Galetaru, casa-copilărie ca spaţiu sacru se înfăţişează astfel: «Voi, copii, ştiţi ce mai este / dincolo de-orice poveste? // E-o poveste mai frumoasă, / cu o pajişte şi-o casă, // cu o vatră şi-un pridvor / şi, pe-aproape, un izvor. // Ei, dar iată şi-o-n-trebare: / cine locuieşte, oare, / în căsuţa minunată / cu pereţii ca de vată? // Or fi locuind bursucii, / zănatecii şi uitucii, // ursul, iubitor de ghindă, / să deretice prin tindă? // Sau, la ceasurile-amiezii, / vin să se adape iezii // la iz-vorul de afară, / să îi soarbă apa clară? // Vietăţi, şi mari şi mici, / trec adesea pe aici // şi se-opresc pe la chindie / la Casa Copilărie. // Şi mai vin să stea aici / doi pă-rin ţi şi doi bunici // şi, cât e vecia-ntreagă, / îi primeşte casa dragă. // Iar copiii şi nepoţii / s-au mutat în ea cu to-ţii...»4 (Casa-Copilărie).

Casa Părintească are şi locuri de mare taină, de „ini ţiere“ în „cele din vechime“, „în cele de demult“, un-de se pot petrece minuni, ori unde se pot releva şi revela „adevărate“ drame / tragedii: podul, sau pivniţa / „be-ciul“ , ambele surprinse în „misterioase“ lumini de Ion Pachia-Tatomirescu; căci în podul casei, lângă horn, se încearcă un Revelion al Pisicii («...dar a zărit pisici pe-rechi / cum se urcau spre-acoperiş, / printre păianjeni, la grindiş», unde «plâng cuiburile părăsite – / la căpriori şi printre site, / spânzurate tot mai sus, / ori de vr-un cui, ori de vr-un fus...»), Revelion „spart“ de sir Şory Creţul în-tr-un mod „eroic“, extrem de ingenios («C-a spart Reve-


11

lionul Mâţei, / acolo, sub aripa şiţei...!»5 – La Revelionul Pisicii); în pivniţă / beci sunt ascunse şi comori: «Acest minunat poem de primăvară [...] / a fost scris în limba Dacilor, de Ovidiu, / la Tomis, înflorindu-şi exilul; / eu l-am descoperit întâmplător, / într-o prăfuită casetă de fil-deş, / înfăşurată-n caierele groase-ale păianjenilor, / lângă podvalele uriaşei butii cu vin / din pivniţa de la castelul bunicului, / când mă jucam de-a pituluşul / cu trei veri-şoare de pluş... / Comoara am dus-o bunicului, în cerdac, / în seara de mătasă, cu privighetori; / n-a reuşit să deschidă caseta de fildeş / nici cu ajutorul celui ce-a cân-tat „pătimirea noastră“ – / că poposise, peste noapte,-n castel; / au dat-o atunci, înţelept, spre păstrare, / tatălui meu, mulţumindu-se-a urmări cu lunete / paşii de brebe-nei / ai Nebuloasei Crabului, printre cetini...»6 (Îngropa-tul viscolului).

Printre „autorităţile“ sacrului spaţiu al casei, Bu-nica, Bunicul / Moşul, Mama, Tata, Mătuşa, Unchiul, zeul-copil află şi de existenţa altor „autorităţi“, „din afa-ră“, având mai ales „rol punitiv“, „justiţiar“, ca Preotul („popa care taie limba“), Vrăjitoarea („cu briceagul cu douăsprezece limbi“), Medicul („cu seringa / injecţia“), Poliţistul („care vâră pe cei răi la zdup / temniţă“) ş. a., ori începe să cunoască „tipologiile umane“, de la „avar“ la „Zgripţuroaică“, la „Spân“, la „Omul Roşu“, la „Zmeu“, la „Zmeoaică“, „Babă-Gaie“, sau la „neasemuit de fru-moasa Cosânzeană“ şi la „atoatebiruitorul Făt-Frumos“ (Cosânzeana şi Făt-Frumos – după cum subliniază, mai întâi, prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu – «constelează într-o direcţie unică, originală, Zalmoxianismul, dinspre mitul pelasgo(> valaho)-dac al Sacrei Perechi Secun-


12

de, cei doi eroi din basmele Valaho-Dacilor reprezentând totodată „ini ţierea“ în marea taină a celor „cinci“ elemen-te-„împăraţi“ întru cunoaşterea fundamentelor Lumii / Universului: Aer, Apă, Foc, Lemn, Pământ» – PTDelrc, 269 – 273) ş. a. Ieşind în curte / grădină, dintre jocurile cu păpuşi, cu „maşinuţe“, „tractoare“, „bascule“, „autobu-ze“, „avioane“, „uneltele-jucării“ etc., copilul-zeu desco-peră „realul“, lumile extraordinare ale animalelor domes-tice, ale păsărilor, ale insectelor etc., încercându-se în „primele zboruri de recunoaştere“, totul constituindu-se mai târziu în „substanţă lirică“, graţie sensibiltăţii excep-ţionale, graţie geniului poeţilor. Această temă generoasă, „columbiană“, este abordată din inedite unghiuri şi de li-ricii bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000), bineînţeles, cu mijloace diverse, în funcţie de diapazonul şi de diametrul orizonturilor de cunoaştere ştiinţifică şi metaforică.

În sacrul spaţiu al casei, al gospodăriei, primele patru zeităţi protectoare ale copilului-zeu rămân, desigur, Mama şi Tata, Bunica şi Bunicul / Moşul; lor li se cuvi-ne respectul cel mai profund, respect la care copilul-zeu este îndemnat şi de poetul Sabin Opreanu: «Ascultă-ţi a-proapele, pe mama şi pe tata, / Ei sunt părinţii, adevărata // Cinste prin ei vei dobândi / Precum pe cer ard stelele făclii»7 (Ascultă acest timp). Mâna mamei aduce alinare copilului-zeu, după cum spune cu mult farmec, alt poet bănăţean, Geo Galetaru: «Când noaptea-n cuibul ei res-piră, / o mână-n întuneric – punte – / se lasă blând şi îţi răsfiră / şuviţa somnului pe frunte. // Iar dimineaţa,-n roua caldă / puii de rază când se scaldă, / mâna duioasă şi se-nină / îţi trece peste ochi lumină»8 (Mâna mamei, ali-


13

nare). Şi mama, zeitate prim-protectoare a zeului-copil, după cum certifică tot Geo Galetaru, dar în tonalitate coş-bucian-eminesciană, aparţine sferei tinereţii f ără bătrâneţe şi vieţii f ără moarte: «Pe pleoapa norilor cărunţi / Se stin-ge-ncet arama... / Îmbătrânesc păduri şi munţi, / Dar ni-ciodată mama... // În preajmă umbrele când cresc, / O, cum ne-nvinge teama... / Şi paşii-ades se poticnesc, / Dar niciodată mama... // Cărări şi vaduri s-au închis / Şi-i noapte-n jur, ia seama... / Mai cade uneori un vis, / Dar niciodată mama... // Şi, dacă frunzele de nuc / În vânt îşi zbat năframa, / E semn că în curând se duc, / Dar ni-ciodată mama...»9 (Cântec pentru mama). De aceea, nu trebuie să uităm „alinarea“ unei flori pentru mama, după cum glăsuiesc şi versurile poetei Silvia Negru: «Creşte soarele-n petale / Pe pământuri ca arama / Şi din mii de flori pe lume / Numai una-i pentru mama. // Ea, ce le-a sădit pe toate, / Le-a-nvăţat să crească drept, / Dar pe care dintre ele / O mai ţine azi la piept? // Împărţindu-le iubi-rii, / Să-nflorească bucurii, / Cu buchetul împlinirii / Ne-mbrăcase de copii. // Prin comorile grădinii, / Ea, cu ochii plini de soare, / Mai aşteaptă să aline / Din buchet măcar o floare»10 (O floare pentru mama). Vocile lirice în-deamnă copilul-zeu să-şi iubească mama cea „luminoasă ca o stea“ (Sabin Opreanu, Mama), să-şi iubească tatăl, neînfricatul cunoscător de poveşti «cu fata de-mpărat, / cu luna şi stelele, / cu prinţii şi cosânzenele» (ibid.), să-şi iu-bească fraţii şi semenii cu «chip senin».

În «Povestea adevărului», Ion Pachia-Tatomires-cu, apelând la rafinăriile stilistice ale melancoliei şi ale strategiei dialogului, atrage atenţia copilului-zeu asupra sacrificiilor făcute de generaţiile de bunici şi de tătici, „de


14

părinţi-eroi“, pentru anotimpul prezent, sugerând totodată că munca este sursa prosperităţii şi bucuriei urmaşilor: «Spre soare, zglobii, / ce ştiţi voi, copii, / despre taţii voş-tri, / despre bunii voştri / cu plete albite, / ori aşa, cărunţi, / cu-ncreţite frunţi, / când stau în grădină, / pe-un colţ de lumină, / când se uită-n zări / cu iluminări, / de pe-o ban-că,-n parc, / calmi, proptiţi în arc / şi-n săgeţi de gânduri, / zburând rânduri-rânduri, / departe,-n tărie, / sub cea nea-gră glie, / în copilărie...?!? // Ştiţi, prin anii grei, / dragi copii, chiar ei / au fost mititei... / Dar ei, cum se ştie, / în copilărie, / n-au avut vreodată, / moşi de ciocolată, / ie-puraşi de vată, / păpuşi, zmei şi crini, / ori albe maşini, / nici simple bomboane, / nici mici avioane; / sub fierbinte soare, / trudeau pe ogoare / pentr’-un colţ de pâine, / de azi până mâine; / trudeau în uzine – / şi chipuri străine / cu biciu-i loveau, / când pâine cereau; / şi întregul an, / mânjiţi de catran, / răniţi, / schingiuiţi, / foamea încercară / din zori până-n seară. / Pentru voi, spre vară, / greul în-durară, / foame, frig şi chin, / şerpii de venin, / şerpii ve-ninoşi, / reci, întunecoşi, / balauri, războaie, / moartea în şuvoaie, / cu negri tăuni / dinspre mari furtuni, / ca astăzi, copii, / voi să fi ţi zglobii, / mai liberi sub soare – / şi-n seri, pe răcoare, / fragi şi viorele / chiar şi dintre stele / voi să le culegeţi / şi să-i înţelegeţi – / clar să înţelegeţi, / că greul cel greu / l-au dus ei şi eu... / Şi-am adus în zori / soarele, spre flori; / şi-l poartă-n amiază / fruntea noastră trează / de moşi, de strămoşi, / cu-alese putinţi / de eroi-părinţi, / de părinţi-eroi, / de luceferi-noi!»11 (Povestea adevărului) .

O imagine iconică a Bunicului / Moşului este fi-xată cu tact pedagogico-liric de poetul Ivo Muncian: «Bă-


15

trânelul din desen / e bunicul Eugen. // Părul lui e alb, se ştie, / tocmai cum îmi place mie. // Numai că eu am uitat / şi nu l-am mai pieptănat. // De aceea-i ciufulit / moşul meu cel mai iubit»12 (Moşul). Geo Galetaru surprinde pe „pânza-i de celuloză“ un tablou cu „Bunic odihnindu-se“, copilul-zeu dovedind că ştie să respecte recreaţia vârstni-cilor: «„De ce bunicul tace?” / întreabă-n şoaptă Cristinel. / Ar vrea un pic să nu-i dea pace, / să-l tragă de mustăţi niţel. // „Şi de ce ochii lui nu sânt / deschişi, ca-n orice di-mineaţă, / şi faţa-i pare de pământ, / şi fruntea-i rece, ca de gheaţă? // Şi mâinile lui mari şi bune / de ce nu se în-tind spre mine, / să-mi dea stafide şi alune, / să ia din vie un ciorchine?“ // Codruţa vine lângă el, / îl ia de mână şi-i şopteşte: / „Hai pe afară, Cristinel, / bunicu-acum se o-dihneşte...“»13 (Bunicul).

Dar ochii copilului-zeu din satul bănăţean Seleuş, unde s-a născut şi a copilărit poetul Ioan Baba, fixează pe retină şi imagini zguduitoare, cum cea a morţii Bunicului: «Tata m-a trimis în fugă după lumânări / şi nu-mi era clar, căci / bunicul ţinea ochii deschişi»14 (Moartea Bunicu-lui) , ori a executorilor sârbi de după al II-lea război mon-dial, jecmănind şi maltratând ţăranii dacoromâni din Sele-uş-Voivodina: «... cum l-au bătut pe Moş Nica / de l-au gârbovit / prin... anul o mie nouă sute cincizeci... / în timpul achiziţiei, din pricina faptului / că nu aveau încă un porc / şi un sac de grâu pentru foamea statului»15 (Executorii).


16

2. Elogiul pământului naşterii copilului-zeu, al satului / oraşului natal

De la Lucian Blaga încoace, după cum bine se şti-e, satul românesc este topos pentru „naşterea veşniciei“, în care copilul-zeu se avântă în orizonturile cunoaşterii. Acest topos – vatra satului şi împrejurimile, cu pădurea, râul, lunca, dealul, râpa, măgura etc., are ca puncte cardi-nale pentru copilul-zeu: „polul plus“, al Binelui / Dumne-zeirii, marcat de biserică, de troiţă, de arborii sacri etc., „polul minus“, al Maleficului, marcat de „Râpa Dra-cului“, de „Malul Rău“ etc., „polul sacru-protector“, cu Casa Părintească, şi „polul cunoaşterii“, cu Şcoala, unde capătă primele „învăţături / iniţieri oficiale“.

„Aventura cunoaşterii cosmice“ începe la copi-lul-zeu imediat ce iese de sub streaşina casei, după cum se relevă şi în lirica lui Ion Pachia-Tatomirescu: «– Bu-buruză, Buburea, / Gongoriţă, Gongorea, / bună-i vremea, ori e rea – / pot să merg în poieniţă / ca să caut o rochiţă / puilor de rândunea / de lângă streaşina mea...?»16 (Gon-goriţa).

La poetul Geo Galetaru, lunca Mureşului de lângă satul natal, Cenad, miroase «a linişte şi parcă a lumină»17 (Lumină în luncă), scăldându-se într-o ninsoare de flu-turi, dintr-o „pace albă“.

Pentru poetul Sabin Opreanu, satul de munte, din Valea Cernei, de lângă Băile Herculane, unde au loc «poznaşe întâmplări cu un greieraş albastru», este «falnic ca un vultur în zbor» şi pădurea din apropiere este «o poveste neasemuit de frumoasă»18.


17

În satul Seleuş, al copilăriei poetului Ioan Baba, ca şi în Bulzeştiul lui Marin Sorescu, porcarul Trăian Trulă este fixat pe retina copilului-zeu „pocnind din bici“ şi «trâmbiţând din corn» pentru adunatul porcilor; după Trulă îşi fac apariţia: văcarul satului, alaiul gâştelor «ca nişte râuri albe...»19 etc.

La Ion Pachia-Tatomirescu, probabil, în oraşul adolescenţei / tinereţii sale, Timişoara, de vreme ce locul este marcat de minunatul Parc al Trandafirilor, eroul liric primeşte «somnul cu tramvaie pe pleoape»; este un «oraş nedreptăţit de-a lungul aerului, / oraş cu păduri poluate şi cu vieţuitoare, / cu vânzătoare de seminţe de floarea-soarelui, / cu troleibuze şi surdo-muţi frumoşi; / oraş cu catedrale şi savanţi taciturni, / oraş cu pieţe pes-triţe, unde gâlgâie timpul / din urechile unui sfinx cu clo-pote pe labe; / oraş în care melcii / migrează spre parcul trandafirilor, / urcându-şi casele şi lini ştea-ntre ramuri – / aici, nu pătrunde praful de la periferia cu animale / decât cu bilet de călătorie pe vânt, / ori strecurându-se-n mini-jupa vreunei taxatoare brunete; / zgomote târăsc şobolani pe timpane, / de sub tâmplele unui oraş superb, cu lespezi pătrate, / pe unde se plimbă arborii cu soţiile lor, / pe un-de ies doamne cu chelie / să-şi plimbe-n aer căţeii de va-tă, / închingându-le toracele-n curele cu pafta aurie; / oraş cu străzi şi limuzine / printre pantere somnambule cu por-tocale în bot; / oraş cu piramidele-n plopi, cu muzici...»20 (Burg). Şi primăvara, în parcul din oraşul copilăriei lui Ion Pachia-Tatomirescu, «zbor’ ciocănitori în arc, / pu-nând telefoane-n parc; / guguştiuci şi turturele / fac în zboruri / doar inele...»21 (Poveste cu Când...).


18

Oraşul copilăriei într-o ninsoare abundentă, cum rar se întâmplă la Timişoara, este „fotografiat“ în cele mai veridice culori de Raluca, „protagonista“ plachetei lui Eugen Dorcescu: «La trezire, în zori, să vezi ce minu-ne! / Cerul nu mai era, ca-n alte dimineţi, de cărbune. / Maşinile nu mai ridicau norişori de ţărână, / câinii nu mai alergau hămăind, prin parcul de-alături, cum aleargă la stână. / Nu. Cerul se topea, la nesfârşit, venea peste străzi, peste case, / într-un stol luminos, cu milioane de petale lucioase. / Maşinile lunecau uşurel, câinii înşişi, pe-alee, / tropoteau zgribuliţi, cu puf alb pe spinări, pe tuleie. / Ui-mită, Raluca se duce la geam, îl împinge / şi-nţelege că da, în sfârşit, s-a-ndurat Dumnezeu şi-acum ninge. / Nin-ge des, viguros, din belşug, făcând să dispară gălăgia, zumzăiala, traficul. / Ninge ca-n munte, demult (Cum i-a spus ei bunicul)»22 (Ninge).

3. Iubirea de moşie părintească a zeului-copil, iubirea de Patrie / Ţară

Copilul-zeu se dovedeşte deosebit de receptiv şi faţă de poezia autentică din sfera sacră a educaţiei patri-otice. Şi iubirea de moşie părintească a zeului-copil, iubirea de Patrie / Ţară, dragostea faţă de Tricolor, faţă de Sfânta Limbă Română, faţă de eroii istoriei româ-neşti se află în majoritatea plachetelor / volumelor sem-nate de liricii bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000). «Despre ţară să vorbeşti frumos...», încât să te simţi înmiresmat ca de glasul mamei – spune într-un Cântec despre Ţară Sabin Opreanu –, subliniind că Tricolorul este însemn al dăinuirii noastre şi «Drapelul


19

Patriei Române / Va flutura etern...»23 (Tricolorul) ; «Pes-te spice-i tricolorul, / pe el scriem viitorul...»24 (Desen), după cum ne încredinţează şi poetul Ivo Muncian; la Geo Galetaru, Patria / Ţara nu este «decât pământu-acesta / pe care ştim să fim...»25 (Cuvântul de iubire); la poeta Silvia Negru, «Patria-i cu munţii ei cărunţi, / Cu demnitatea ei săpată-n piatră / Când oamenii mai ştiu să fie munţi, / Când visele mai ştiu să fie vatră»26 (Inimă de Ţară). Şi «nişte cântece de soare pentru cei din grupa mare», de Ion Pachia-Tatomirescu, se constituie în vibrant-neasemuite, autentice poezii patriotice, unde «grădini cu albe brili-ante» cheamă receptorul în «sori de primăvară», unde lăs-tarii asediază lumina, «brazda de aur», înviorând pămân-tul ţării (cf. Primăvară), unde «e-atâta bărbăţie spre iz-voare / şi spre rostiri din vârste şi din grâne», unde «o muzică solemnă-i spre amiază», unde «ard trandafiri în inimi, pe-anotimpuri» şi «atâta dragoste cu stele ne ve-ghează / către înaltele fântâni, în câmpuri, / şi în rubiniul viu, în rug, în soare: / sublimă bărbăţie spre izvoare!»27 (E-atâta bărbăţie spre izvoare), unde «purtăm istoria în păsări, în fântâni», unde naşte în inimi «chipul soarelui de ţară», unde «argintul viu irigă o iarbă legendară / dinspre bătrâni în ore, şi iarăşi, în bătrâni» şi unde sunt «din Ma-ramureş, până-n Dunăre: aceiaşi fraţi», deoarece «suflet de fluviu-n cărămizi ne strânge» şi inima lui Decebal «ba-te în Carpaţi», în fântâna Gurii de Rai, în Ţara lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, într-un «munte cu vo-ievozi», care-i «tot câmpul transilvan», într-a poetului casă eternă – «Casa mea eternă preacurată-n grai!»28 (Odă pe Gură de Rai).


20

4. Copilul-zeu şi universul floral

Elogiul universului floral e o temă bogat repre-zentată în lirica pentru copii a poeţilor bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000).

La Ion Pachia-Tatomirescu, «brazii drepţi» din pă-dure nu trebuie să fie atinşi de secure, ci «doar cu tâmple-le fierbinţi / înălţimea lor s-o simţi!»; căprioarele au «ge-ne de viorele» (Scrisoare); fuga în poieniţă se face «pe floare de lămâiţă» (Gongoriţa); prin pana acestui poet, până şi frunzele de scai capătă valenţe lirice: «Este rouă-n vârf de pai / şi pe frunzele de scai. / La casa lui Iepuri-lă...» (Iepurilă); cufărul, lada de zestre a unei broscuţe se află «pe-o frunză de nufăr» (Broscuţa Anicuţa); mai apar la acest poet metafore ca «râul de viorele», «mările de trandafir»; «în noapte stau aprinşi / călinii, de floare ninşi, / păduceii-n văi, măceşii, / în livezi, iar ning cireşii – / de se-ntoarce-n seri albina / limpezind în ochi lumina» (Cro-codilul albastru) etc.

La Silvia Negru, întreaga plachetă stă sub titlul Carnavalul florilor (1985). „Deschiderea“ carnavalului este onorată de păpădie, în ritm topârcenian, într-o veri-tabilă direcţie lirică a „solemnizării florale“: «Suflă-n vi-sele curate / Blânde păpădiile. // Pomii-mbracă primăvara / Alandala iile, / Aurul arzând ca para / Poarte-l păpădi-ile!»29 (Blânde păpădiile). Laurul , floarea biruitorilor, apare «lângă-al viselor tezaur»; floarea-de-colţ stă cu fruntea în ceruri: «Pe catifea de stâncă, / Din pulbere-a-leasă, / E jumătate furtună / Şi jumătate mireasă. / Iubeşte vântul, / Iubeşte gerul, / La tălpi e piatra, / Pe frunte e ce-


21

rul. / Visează glorii, / Visează stea, / Floare de nimeni, / Floare a mea. / Visează gustul / Vreunei bolţi, / Floare de suflet, / Floare-de-colţ»30; ghiocelul pâlpâie «pe sub ză-padă», «în albă iie», zambilele „ne împacă zilele“, floa-rea-soarelui este «floare de poet – / numai ea, de-i, una, / face un buchet»; liliacul înfloreşte fără privighetoarea macedonskiană: «Veniţi, miroase-a rouă zarea, / Veniţi cu cei ce n-au venit; / N-a mai venit privighetoarea, / Dar liliacul a-nflorit!»31. Nu sunt uitate nici alte minunate flori: trandafirul ce „parfumează visul cu scânteieri de jar“, narcisa (căreia Valaho-Dacii îi spuneau cocoriţă – cf. PTZalp-I, 95 – 99), nufărul , «potop cu alb de suflet», frezia cu «corole de şoapte» etc.

G. Mărcanu dedică în întregime placheta sa arbo-rilor din livadă, livadă ce «pare-o casă / cu tavan de frun-ză deasă»; cireşul deschide «spre cer arcade, braţe tari», «peste pajişti / cu grăbite, roşii roade.»; la cireş, «Albă-ca-Zăpada, mică, / nici cât boaba unui strugur, / s-a refugiat de frică / în căsuţa unui mugur»; cireşele, „mulţime de fetiţe“, «toate au acum scufiţe / roşii, feţe-mbujorate / şi-n costum de acrobate / stau prin ramuri atârnate»32 (Cire-şul); nucul „umbros“, cu «armonii de catedrală» dă toam-na «grindină de nuci» (Nucul); piersicul din vie oferă parfumatele fructe «bune pentru marmeladă, / gem, dul-ceaţă şi nectar» (Piersicul); mărul rupe «fire lungi din soare / iar din curcubeu culori», culori «cu-nţelepciunea frunzei» (Mărul) ; părul are «creştet ţuguiat / de copil nepieptănat» (Părul) ; caisul este «cel mai gingaş / fructi-fer de pe colină, / cel mai însetat de soare» şi dă fructe «îmbrăcate-n puf de lună» (Caisul); vrednicul gutui îşi arată fructele de aur livezii, «cu obraz catifelat / şi cu păr


22

oxigenat» (Gutuiul); «fluviul de sevă» curge în sus» şi prin prunul ce-aduce în toamnă „cohorte“ de fructe ce «se prăvălesc în ropot / prin firele de iarbă ca stropii grei de ploaie»33 (Prunul) etc.

5. Copilul-zeu şi elogiul universului faunistic

În competiţie cu botanica, intră – în lirica poeţilor

bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000), pentru zeul-copil – şi zoologia. La Geo Galetaru, cocoşul este «Pintenat şi încrezut, / sfâşie văzduhul / Cu un strigăt de temut, / Parcă şi-ar da duhul. // Dă din aripă, apoi / Stă pe loc, să vadă / Nu cumva domnul Cotoi / Tre-ce prin ogradă. // Şi, de-l vede, se repede / Şi-l admones-tează, / Căci în sinea lui se crede / Moralist de vază. [...] „Pe nimic nu l-aş schimba, / El e... ceasul nostru...“»34; un câine, „soi rău“, «Îşi propteşte în ulucă / nasul de copoi, subţire. / Astăzi n-are chef de ducă: / treaba nici să nu vă mire. // [...] // Ia un os din farfurie, / apoi strâmbă nasul, latră, / că te-apucă o furie, / chiar dacă ai fi de piatră! // Dă apoi sfios din coadă, / parc-ar vrea să te împace, / deşi cine să-l mai creadă, / după tot circul ce-l face!...»; câi-nele mai face paradă şi printre curcile plouate, dar când «se stropşeşte / la el cumva vreo dihanie, / o tuleşte... vi-tejeşte / tocmai în şopron, sub sanie.» // «Merită să-l mai curteze / cei din jur cu mii de-atenţii? / Până când să mă sfideze / o potaie cu pretenţii? // Dar de-acum, fără cru-ţare, / îi aplic regulamentul: / îi dau patru la purtare / şi-o vedea el... repetentul!...»35. Există în poeziile lui Geo Ga-letaru şi «un gânsac vigilent» care, observând că „vitea-zul“ câine nu-şi face datoria, fiind copleşit de vise – «Ce


23

mai câine sunt şi eu! / Ochi de vultur, glas de zmeu, /.../ Pentru mine lumea-i mică!» –, îi lasă „peceţi pe spate“, căci «gâsca nu latră, dar... muşcă!»36; sunt şi gâşte bârfi-toare: «Gâştele ţin mare sfat: / Ce-a mai fost, ce s-a-n-tâmplat / Prin vecini şi prin ogradă / (Cine are ochi să vadă!): / Cum cumătrul Pisicel / Fuge după Şoricel / Alergându-l curtea toată, / Doar îi cade-n gheare-odată. / Dar degeaba-i el pisic / (Pe deasupra e şi mic!) / căci jivinele mărunte / (Dinţi de fier, măsele crunte) / Ronţăie de prin hambare / Boaba mică, boaba mare / Şi le macină cu-ncetul, / Pe când el, pisoiul, bietul, / Obosit de-atâta trudă / Nici nu vrea să mai audă / De aceste rozătoare / Care-l supără cam tare / Şi-n final, cum lenea-i dulce, / Îl tot trage să se culce...»37; gâştele mai bârfesc un pui de raţă ce confundă soarele cu o turtă mare – căreia i-ar sta mult mai bine pe masă; apoi, «Gâştele vorbesc de zor... / Voi cunoaşteţi limba lor? / Bârfa nu le stă prea bine / (Fi-ind un lucru de ruşine) / Şi pe ele, cam inculte, / Cine stă să le asculte?»38.

Fantezie original-fermecătoare se întâlneşte şi în poezia Lăbuş, somnorosul..., de Ion Pachia-Tatomirescu. La umbra corcoduşului, „botul“ unui căţel „visează“ bu-nătăţile de care a fost frustrat: «Sub corcoduş, / stă Lăbuş – / întins pe labe, / botul lui visează lapte, / când, în şoap-te, / pe silabe, / craii vântului intră-n urechi / cu vorbe vechi / şi-i spun rar: / „Lapte-amar, lapte-praf / e un vraf, / e iaurt / la pahar scurt – / lăptişor / pentru orice botişor, / ciocolate-s / fermecate / şi bomboane – / fel-de-fel, / pentru-acel / isteţ căţel!“»39 (Lăbuş, somnorosul...).

Copilul-zeu iubeşte nu numai animalele domesti-ce, păsările de curte, ci şi vietăţile câmpiei, pădurii, mun-


24

telui, văzduhului, păsăretul păduros, insectele, peştii, ba-tracienii. La „mare cinste“ se află: ariciul, barza, bubu-ruza, bursucul, calul, câinele (căţeluşii), ciocârlia, corbul, crocodilul, delfinul, dihorul, elefantul, fluturele, furnica, gaia / vulturul, girafa, linul, lupul, mânzul, mistreţul (go-dacii), mreana, oaia (mieii), privighetoarea, rândunica, somnul, stârcul, şarpele, ţânţarul, ursul, vaca (viţelul), vidra (Vidrosul), vulpea etc.

Albinele. În poezia pentru copii a lui Ion Pachia-Tatomirescu, aflăm că «se-ntoarce-n seri albina, / limpe-zind în ochi lumina»40. La Geo Galetaru, minunatele in-secte producătoare de miere, «pe-nserate, / pe-apucate, / în aceleaşi / cercuri rare / şi din ce / în ce mai dese, / se scufundă-n / zumzet mare / ca-n oglindă, / să deprindă / pe alese / şi să care / toate tainele / din floare. // Încărcate / peste poate / cu-a polenului / povară, / zburătoarele / aceste / duc acasă / (ca-n poveste) / şi aşează / în cămară / prada grea / şi preţioasă.»41.

Ariciul. Într-un amplu poem, Crocodilul albastru, de Ion Pachia-Tatomirescu, ariciul «teafăr», ferindu-se din calea „diluviului“ / „stihiei“ crocodileşti-acvatice, s-a refugiat «pe-un luceafăr»; totuşi, chiar şi din spaţiul ce-lest, a fost înghiţit de lacomul şi ferocele „rege“ al Nilu-lui; dar misteriosul şi înţeleptul arici i se opreşte în gât, metamorfozându-se într-un soare „cât cerul“ şi venindu-i – astfel – de hac (v. infra). Ariciul lui Geo Galetaru este «un ghemotoc rotund de ace», care-ţi lasă pe «degetul mare», «boabe de rubin»42. Dacă la Ivo Muncian, în Anotimpul bucuriilor, aflăm «un arici» care «sare ţanţoş şi înţeapă / cu toţi ţepii deodată»43, în Hamacul soarelui, placheta aceluiaşi autor, găsim trei arici certăreţi: «Trei


25

arici veniţi să vadă / concursul de biciclete / din nimic s-au luat la sfadă / în stratul de margarete»44 (infra) .

Barza. În viziunea lui Ion Pachia-Tatomirescu, barza aparţine «soiurilor de zburătoare / cu complicate motoare», căci: «berzele cu zbor prelung / vin cu depăr-tarea-n lung»45, din sud, de peste mări şi ţări, în fiecare primăvară.

Broasca de lac / râu şi broasca ţestoasă. După „trăirile“ extraordinare ale broscuţei Anicuţa, la apariţia lui Stârcu-Plisc-de-Fier pe marginea lacului avut în pază, din poemul lui Ion Pachia-Tatomirescu (infra) , Ivo Mun-cian ne prezintă „o adevărată“ broască ţestoasă ce ne ob-servă mirată ca printr-o ceaţă de vată: «Nu e mândră, nu-i frumoasă, / dar broscuţa e ţestoasă. / Ea nu poartă-n spate ace / ci o mare carapace. / Ne priveşte cam mirată / parcă-am fi cu toţi de vată»46.

Buburuza. Ca insectă-divinitate meteorologică se înfăţişează în poezia cu titlul Gongoriţa, de Ion Pachia-Tatomirescu; buburuza, sau gongoriţa, cum i se mai spu-ne în graiul oltean, intră în dialog cu surorile mai mici, ştie tainele măritişului, «alungă vremea rea», încât «soa-rele să înflorească, / fluturii să dănţuiască, / albinele să horească», făcând «să vină şi guguştiucii – / hoţii cu o-glinda ştiucii, / dimineaţa,-n rouă, / cum ne place nouă»47 (infra) .

Cârtiţa / sobolul. Dintr-o poezie a lui Ivo Mun-cian, aflăm şi o întâmplare cu un sobol, sau cârtiţă, veste-jind straturile de salată din grădină; «dar bunica, ştiutoare, / a adus o stropitoare / şi-a udat, cum scrie-n carte, / fie-care strat în parte. / Speriată, dintr-o dată / cârtiţa neruşi-nată / a plecat de la salată»48. Dintr-o colindă tatomires-


26

ciană, mai ştim şi de existenţa unor soboli de prin gră-dinile şcolare, căci cârtiţa iese «pe noapte / cu un muşuroi de fapte»49, desigur, şi-s «...muşuroaie – / case de soboli, / prin grădini de şcoli...!»50 (infra) .

Căprioara. Tot în poezia lui Ion Pachia-Tatomi-rescu apar şi «Căprioare, mari şi mici, / cu codiţe de ar-nici, / cu gene de viorele, / cu ochi de albastre stele...»51.

Cărăbuşul. Înzestrat cu frumos „grai“, cărăbuşul intră în dialog cu greierică, arătându-se destul de bine in-format cu privire la cele ce mişcă pe cărările dealului: «Kiri, Kiri-Greieruşul / a-ntâlnit ieri Cărăbuşul / pe po-teca din Mormùre, / ce duce spre rugi de mure: // – Cără-buş, / Cărăbuş, / spune, spune chiar acuş, / n-ai văzut al meu arcuş...?! / ... L-am pierdut pe potecuţă... / ... că mă luase pe lăbuţă / Martinică-Martinel, / mormăilă-al mititel...! // – Măi, Kirică Greieruş, / am văzut al tău arcuş / cu două fire de iarbă, / dar la Barbă-Cot, în bar-bă...!? / Auzi...?! Mai cântă sub deal... / Du-te repede şi ia-l...!»52.

Cerbul. Într-o epistolă către copii, Ion Pachia-Ta-tomirescu îndeamnă la ocrotirea superb-înstelatelor vieţu-itoare din Carpaţi: «Cerbii mei cu nestemate / nu-i alunga pe-nnoptate!»53.

Octavian Doclin are un cerb «fără stea», deoarece şi-a lăsat-o pe munte54 (infra) .

Într-un basm în versuri, Voicu şi Craiul Şerpilor, de Ilie Măduţa, un cioban retează cu bâzdoaca mândreţea de coarne înrămurate de la un cerb-cuvântător, spre a-l în-ghiţi Vizor, craiul şerpilor: «Voicu merge şi-ntr-o râpă vede / un şarpe uriaş cu-n cerb în gură, / nu poate să-l înghită, nici să-l zvârle / de-a coarnelor măreaţă crengă-


27

tură. // – Omoară şarpele, se roagă cerbul, / şi poate îţi voi face-odată bine. / – Răpune-i coarnele, şuieră şarpele, / şi îţi voi da ce-i cere de la mine»55 (infra) .

Cioara, cioroiul, corbul. La Ivo Muncian, corbul este înzestrat cu înţelepciune, nu cum cel lafontainean: «Emiluş, mai îndrăzneţ, / a făcut un corb isteţ / care-şi ţi-ne sub aripă / fără nici un pic de frică / mâncărica şi zâm-beşte. / Vulpea nu-l mai păcăleşte!»56.

Ion Pachia-Tatomirescu surprinde longevivele pă-sări ca descinzând din spaţii apocaliptic-meteorologice: «...apoi / vin cioroi / dinspre negre ploi, / mai vin şi cioroaie / din alte puhoaie...»57.

Ciocârlia. În poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, ciocârlia este strigătul pământului eliberat, însetat de cele celeste: «...zbor înalt de ciocârlii – / strigăt liberat din glii...»; de aceea, «să nu-nchizi în colivie / puii mei de ciocârlie!»58.

Octavian Doclin, amintindu-şi cântecul unei cio-cârlii despre dispariţia stelelor, mărturiseşte că tocmai printr-un astfel de cântec îşi mai caută şi astăzi copilăria: «Pierdut în visare, / culcat pe pământ, / copil fiind, / mirosind a cuvânt, / o priveam cum se-nalţă / la cer: / dreaptă, duioasă, în disperare / ca flacăra din lumânare, / şi-o ascultam cum cânta: „stelele pier, stelele pier“. // Prin acest cântec, dăruit mie, / te mai caut şi astăzi, copi-lărie.»59.

Crocodilul. În Crocodilul albastru de Ion Pachia-Tatomirescu, în poemul ce dă şi titlul volumului, este vorba despre un crocodil atoatedevorator – deopotrivă – a celor de pe pământ şi din ceruri; dar în acest poem, în trâmbe nemaipomenite ale fabulosului, crocodilul este


28

mai mult decât o «metaforă hidrografică», este un simbol stihial / apocaliptic (infra) , dar tălmăcindu-se şi în lăco-mia lumii ce înaintează vertiginos spre autodistrugere, spre un cataclism ecologic / nuclear.

Cucul. Tot într-un poem din lirica lui Ion Pachia-Tatomirescu mai aflăm că «sâmburii la nuci / sunt mân-caţi de cuci...»60.

Dihorul . Copilului-zeu din lirica lui Ion Pachia-Tatomirescu nu-i scapă nici înfăţişarea dihorului : «s-ara-tă şi dihorul / spre coteţ, călcând mohorul...»61.

Furnica. Ivo Muncian relatează şi despre necazul pricinuit unor furnici de „o baltă“ alcătuită numai din „cinci“ boabe de rouă: «Peste-un câmp cu flori de mac – / nu departe de un lac – / într-o zi cu nori şi soare / trei furnici în grabă mare / cu sacoşele-n spinare / se-ndreptau pe o cărare / către adăpostul lor – / căsuţa furnicilor. // Dar, deodată, nu ştiu cum, / toate s-au oprit din drum, / şi-au pus sacoşele noi / sub o frunză de trifoi / şi priveau cu-nfrigurare / hăt departe,-n alba zare, / şi bolboroseau ceva – / ar pleca şi n-ar pleca. // În ăst timp de cele trei / se apropie Grivei. // [...] // Zâmbind galeş, a mirare, / Grivei spuse cu glas tare: / – Staţi un pic şi veţi vedea: / balta asta va seca. / Doar să iasă de sub nor / soarele stră-lucitor. / Balta ce vă pare vouă / sunt cinci picături de ro-uă!»62.

Greierul. Ion Pachia-Tatomirescu surprinde – în-tr-o memorabilă poezie pentru copii – drama unui greie-raş, Kiri , care a pornit o aventuroasă călătorie în căutarea arcuşului de vioară pierdut pe poteca din Mormùre; din fericire, îl găseşte chiar la vestitul Barbă-Cot, în barbă (supra / infra).


29

Iepurele. Geo Galetaru pune cu măiestrie în pa-gină radiografia „meditaţiilor“ unui Iepurilă înzestrat şi cu nişte urechi „ieşite din comună“, cum ar zice Marin Sorescu: «Iepurilă Urechi-Lungi / (Nici cu gândul nu-l ajungi), / Stând pitit într-un tufiş / Meditează pe furiş: / „Frăţioare, ce să zic, / Nu mi-e teamă de nimic. / Ce ar fi s-o iau din loc, / Pâş, pâş, pâş, doar n-o fi foc, / Şi să fac vreo două ture / Pe acolo, prin pădure, / Poate-poate că găsesc / (Chiar în inima pădurii) / Câte ceva de-ale gurii, / Foamea să mi-o potolesc. / Mă strecor şi-n vreo grădină / De gulii şi morcovi plină / [...] / Poate dau de nişte varză / Şi atuncea, trai pe mine! / Sunt un iepure de vază: / Nu-mi fac neamul de ruşine, / Că-s distins şi curajos, / Sobru, nu capricios, / Cum, de pildă, ar mai fi / Coadă-Scurtă, Blană-Gri / Şi alţii din neamul nostru, / Cărora le ştiu eu rostul! / Nu-s ca ei, cu spaima-n oase!”... / Pare-mi-se că uitase / Urechilă-fără-frică / Şi cu inima voinică / De pericolele care / Îl aşteaptă pe cărare, / căci de cum a şi ieşit / Din culcuşul lui tihnit, / A zărit, pe câmp, afară, / O dihanie, o fiară / Cu spinarea ca o perie, / Gata-gata să îl sperie – / Şi, de fapt, l-a şi speriat, / Căci micuţul urecheat / Cu blăniţa roşcovană / A pornit-o glonţ la goană... // Ce ţi-e şi cu trucu-acesta: / Umbra îi jucase festa!...»63.

Lupul. Dacă la Ivo Muncian, lupul vede prin lupă cum «pe-o alee răcoroasă / jucau prinsa-un moş şi-o moa-şă, / un cocoş şi o cocoaşă. / Un alun şi o alună / se certau pe-un prun şi-o prună, / În barul deschis de-o bară / văru-şi căuta o vară / iar părul mânca o pară...»64, la Geo Ga-letaru cunoaştem şi un pedepsit lup: «...Dragul meu, cic-ar fi fost / un lup mare, dar cam prost, / care se-aţinea, ehei, / în preajma turmei cu miei / şi, cum era el flămând,


30

/ îşi punea întruna-n gând / să apuce-aşa, întreg, / un mie-luţ ceva mai bleg / [...] / Căci ciobanii, ce belea, / l-au ză-rit pe când trecea / furişat, pe lângă turmă, / ochind mielul cel din urmă / şi, cu câinii-n asfinţit, / repede l-au încolţit, / ba, dulăul zis Negrilă, / scuturându-l fără milă, / i-a pus trei peceţi pe spate: / aşa-i trebuie, măi, frate! // Şi-a fugit el ca din puşcă / de dulăii care muşcă, / şi-a fugit într-o clipită / cu blana mototolită. / (De nu s-a oprit pe drum, / poate mai fuge şi-acum...)»65.

Mistreţul. Ochiul copilului-zeu din poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu eternizează şi clipa «când sar viezuri în poteci, / când mistreţii lungi şi reci / se ascund între a-luni, / alungaţi de trei tăuni...»66.

Ursul. Cel mai mare iubitor al mierii albinelor, ursul, sau Moş Martin, după cum ne încredinţează poetul Ivo Muncian, «A venit, de bună seamă, / chiar din codrul de aramă» al lui Eminescu «Şi apoi neobservat / la un stup s-a strecurat / şi din miere a mâncat / până ce s-a să-turat.»67.

Vulpea. La Ion Pachia-Tatomirescu, «vulpea rugi-nie(-i) / alungită la bărbie...»68; şi la Ivo Muncian ruginia vulpe a devenit medic: «Se făcuse, vreau să zic, / respec-tând cele lumeşti, / doctoriţă, specialistă / pentru boli găinăreşti»69.

6. Copilul-zeu şi jocul / joaca întru dezlegarea tainelor de la litere / alfabet, cifre, rime, culori

O temă care ispiteşte mai toţi creatorii de poezie pentru copii este jocul / joaca. Geo Galetaru propune chiar şi un joc de-a rima: «– Hai să ne jucăm de-a rima. /


31

– Eu sunt primul? Tu eşti prima? / – Nu contează, dă-i nainte. / – Mi se clatină un dinte. / [...] / – Dar lumina, ce e, oare? / – Poate nu-i decât o şoaptă. / – Uite o caisă coaptă. / – Uite fluturii cum zboară. / (“Vară! Vară! Vară! Vară!”)»70.

Jocul de-a număratul, sau cu numerele sunt inte-resante şi la poeţii bănăţeni, autori de plachete pentru co-pii.

Geo Galetaru cultivă strategic în jocul de-a nume-rele şi trimiterile la capodoperele literare cunoscute celor mici, ca, de pildă, bildungsromanul «Amintiri din copilă-rie» de Ion Creangă (episodul cu celebra pupăză din tei): «Unu-doi şi unu-doi, / Hai şi tu în rând cu noi. // Doi şi trei şi doi şi trei, / Câte pupeze-s în tei? // Trei şi patru, trei şi patru, / Azi avem bilet la teatru. // Patru-cinci şi patru-cinci, / Eu fac focul, tu îl stingi. // Cinci şi şase, cinci şi şase, / Cine dă cu var pe case? // Şase-şapte, şase-şapte, / La dejun, cafea cu lapte. // Şapte-opt şi şapte-opt, / Ieri caisele s-au copt. / Opt şi nouă, opt şi nouă, / Ies doi puişori din ouă. / Nouă-zece, nouă-zece, / Cine cu cine se-ntrece? // Şi-n final, ce-ar mai urma? / O ceşcuţă de cafea?... // – La durerea de măsea? // O extracţie... sadea: / Altfel nu mai scapi de ea...»71.

Debutul Marianei Sperlea stă sub pecetea de aur a psihopedagogiei desenului şi textului versificat pentru copii. În primul catren al plachetei, Până la 10 numărăm şi multe taine aflăm, de Mariana Sperlea (1992), care răsare sub cifra 1, autoarea are în vedere şi educaţia reli-gioasă a celor mici: «Unu-i bunul Dumnezeu / Fără ase-mănare – / Tot ce vezi în jurul tău / Este-a Sa lucrare»72.


32

Sub acest catren este un sugestiv desen, reprezentând pla-neta noastră cu sudul într-o ocrotitoare mână. Pagina care urmează celei cu catrenul conţine două frumoase desene de colorat, reprezentând sacra pereche cosmică, Soarele şi Luna. Copilul este invitat să treacă de la exerciţiul de co-lorat la cel de scriere a cifrei 1, pe cele zece rânduri de pătrăţele. După acelaşi „ritual“ se derulează şi celelalte pagini dedicate cifrelor, până la 10. Cifra 2 este legată de ochi, porţi ale soarelui: «Doi sunt ochii mei frumoşi / Stând mereu de veghe – / Grija mea-i să-i am voioşi / Şi tot cu pereche»73. Cifra 3 aminteşte de cei trei «ştrengari cucuieţi» – trimiţând prin inducţie semantică, desigur, şi la triada iezilor din celebra poveste a lui Ion Creangă: «Trei , ştrengari şi cucuieţi, / Suntem noi acasă / Să pri-veşti şi să nu crezi / Casa-i toată-ntoarsă»74. Cifra 4 se proiectează inspirat pe aripile fluturelui: «Patru aripi co-lorate, / Vis şi încântare, / Fluturele în văzduh / Parc-ar fi o floare.»75. Cifra 5 priveşte degetele mâinii ca în clasice-le ghicitori româneşti: «Mâna mea – cinci ajutoare / Are fără preget / Care scriu şi fac curat / Şi-au acelaşi nume: deget»76. Cifra 6 este asociată picioarelor unui gândac de troscot: «Gândăcelul croitor / Cu şase picioare / Coase-ntr-una silitor / Pentru fiecare»77. Cifra 7 se conectează numărului de pitici din celebra poveste a fraţilor Wilhelm şi Jacob Grimm, având ca protagonistă pe Albă ca Zăpa-da: «Cei şapte pitici ţin sfat / Sub blândul clar de lună. / Săptămâna s-a-ncheiat / Cu spor şi voie bună»78. Cifra 8 trimite la un octopodal rac: «Opt picioare deformate / Racul hâtru are – / Semn că n-a ştiut să-noate / Fără


33

aripioare»79. Cifra 9 îşi revendică din basmele româneşti capetele balaurului cu guri de smoală topită: «Nouă capete ce-aruncă / Din guri foc şi moală, / E balaurul învins / Ce nu se mai scoală»80. Din păcate, există şi aici o discrepanţă între text şi desen, balaurul cu nouă capete fiind reprezentat „activ, în forţa veninos-şuierătoare a lim-bilor“, nicidecum învins. Cifra 10 vizează zece porumbei în zbor, dar textul însoţitor grăieşte de o dorită notă de ze-ce: «Zece-i nota ce doresc / S-o obţin la şcoală, / Ca astfel să reuşesc / Mamei să-i fiu fală»81.

Dacă în catrenele acestei plachete, poeta Mariana Sperlea ar fi valorificat «poemele numerice» (G. Dem. Teodorescu) din folclorul românesc, ori studiul despre Povestea numerelor la români..., de Bogdan Petriceicu Hasdeu, „rodul“ ar fi avut, mai mult ca sigur, în plus, nebănuite carate82. -Armonizarea catrenelor cu inspirate desene de colorat şi cu „subsolurile de pătrăţele“ pentru scrierea cifrelor relevă la Mariana Sperlea o măiastră lu-crare pentru uzul grădiniţelor.

7. Cultivarea spiritului eroic din lumea balade-

lor, basmelor, elogiul biruinţei Luminii asupra Întune-ricului, al Binelui învingând Răul, al Făt-Frumosului nuntind cu Ileana Cosânzeana (sau al perechii ideale)

Eroismul simbolic din basmele în versuri, Paloşul

strămoşesc şi Voicu şi Craiul Şerpilor, de Ilie Măduţa, ori din baladele lui Ion Pachia-Tatomirescu, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains (baladă având ca protagonist pe Bure-


34

bista; „conţinutul“ baladei este turnat şi în tiparul de po-veste / basm) şi Vidrosul şi Mreana de Aur (baladă valo-rificând resursele folclorice ale colindului de pescar), sau din sfâşietoarea «Colindă la Timişoara în Decembrie În-sângerat, la anul 1989», tot de Ion Pachia-Tatomirescu, oferă copilului-zeu / zeului-copil sublime „lecţii“ de via-ţă, de demnitate, de curaj, de mândrie naţională, de iubire de Patrie / Ţară şi de strămoşi (v. infra , capitolele consa-crate poeţilor Ilie Măduţa şi Ion Pachia-Tatomirescu).

8. Călătoria (aventura) copilului-zeu (zeului-copil) în spaţii miraculoase / labirintice

Frecventată şi de liricii bănăţeni, în perimetrul po-eziei pentru copii, tema călătoriei priveşte atât traseele fabuloase, cum, de pildă, călătoria protagonistului (şi „acoli ţilor“) la muntele ce pecetluieşte miraculoasa spa-dă / sabie aducătoare de prosperitate pentru întregul po-por, din basmul în versuri, Paloşul strămoşesc, de Ilie Măduţa, ori a eroului central din basmul versificat, Voicu şi Craiul Şerpilor, tot de Ilie Măduţa, între râpa înghi-ţirii Cerbului Cuvântător de către „regele balaurimii“, Vizor, şi palatul subpământean (sau, în altă împrejurare, până în „ infernul judecăţilor de apoi“ ), dar şi „călăto-ria“ subacvatic-dunăreană a lui Ion-Ăl-Tare, la palatul Mrenei de Aur, din balada-colindă de pescar, Vidrosul şi Mreana de Aur, de Ion Pachia-Tatomirescu, cât şi trase-ele „extraterestre“, cum, de exemplu, cel sugerat de poetul Ivo Muncian, către planeta Marte, în poezia «Ce culoare au marţienii», sau cel dobândit – până în Lună – de ocupantul „locului întâi“ la concursul de „memorat /


35

rostit poezii“, în „regia poetului“ Sabin Opreanu: «Cine ştie mai multe poezii / Călătoreşte pân’ la lună / Cu zâna cea bună!» (infra) .

În basme, traseele protagonistului sunt iniţiatice, copilul-zeu urmărind iniţiatul, «după o cronologie pro-priu-zisă a faptelor», după «o selectare a lor în funcţie de importanţa pe care o dobândesc în procesul „creşterii ini-ţiatice“»83, în final, personajul central dovedindu-se a fi, în general, un „desăvârşit“, o „fiin ţă supranatural-perfec-tă“, sau, într-un cuvânt, un epopt al cavalerismului / eroismului (infra ).

Sigle şi note:

• PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-lite-rar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003 (pagini A-5: 504). • PTZpl-I = Ion Pachia-Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plan-tele medicinale, vol. I, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

1 Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucu-

reşti, Editura Gramar, 1999, p. 35. 2 Sfântul Ioan Cassian (Vicus Cassianus / Casian-Constanţa,

România, 29 februarie 360 – 23 iulie 435, Marsilia / Franţa), A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească, Timişoara, Editura Aethicus, 1999, p. 6 sq.

3 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 452.

4 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mir-ton, 1999, p. 21.

5 Ion Pachia-Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 16 sq.

6 Ion Pachia-Tatomirescu, Îngropatul viscolului, în revista «Ramuri» (Craiova), nr. 8 (230), 1983, p. 9; ori Id., Bomba cu neuroni, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 42.

7 Sabin Opreanu, Cine ştie mai multe poezii, Timişoara, Edi-tura Facla, 1985, p. 7.


36

8 Geo Galetaru, Alfabetul mirării , Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 20.

9 Id., Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 17.

10 Silvia Negru, Carnavalul florilor , Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 18.

11 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 36 sqq.

12 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 7.

13 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mir-ton, 1999, p. 39.

14 Ioan Baba, Năzbâtii candide, Serbia / Panciova, Editura Libertatea, 1994, p. 23.

15 Ibid., p. 18. 16 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1975, p. 6. 17 Geo Galetaru, Alfabetul mirării , Timişoara, Editura Facla,

1987, p. 52. 18 Sabin Opreanu, Poznaşe întâmplări cu un greieraş albas-

tru, Timişoara, Editura Facla, 1988, p. 5. 19 Ioan Baba, Năzbâtii candide, Serbia / Panciova, Editura

Libertatea, 1994, p. 31. 20 Ion Pachia-Tatomirescu, Zoria, Bucureşti, Editura Cartea

Românească, 1980, p. 60. 21 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1975, p. 31. 22 Eugen Dorcescu, Poezii despre şi pentru Raluca, Timişoa-

ra, Editura Excelsior, 1997, p. 14. 23 Sabin Opreanu, Cine ştie mai multe poezii, Timişoara, Edi-

tura Facla, 1985, p. 18. 24 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1984, p. 46. 25 Geo Galetaru, Alfabetul mirării , Timişoara, Editura Facla,

1987, p 5. 26 Silvia Negru, Carnavalul florilor , Timişoara, Editura Facla,

1985, p. 47. 27 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1975, p. 41. 28 Ibid., p. 40. 29 Silvia Negru, Op. cit., p. 4. 30 Ibid., p. 8. 31 Ibid., p. 16. 32 D. Mărcanu, Livada, Timişoara, Editura Facla, 1986, p. 12.


37

33 Ibid., p. 38. 34 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mir-

ton, 1999, p. 33. 35 Ibid., p. 43. 36 Ibid., p. 75. 37 Ibid., p. 81. 38 Ibid., p. 82. 39 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1975, p. 15. 40 Ibid., 28. 41 Geo Galetaru, Alfabetul mirării , Timişoara, Editura Facla,

1987, p 38. 42 Ibid., 26 / Id., Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mir-

ton, 1999, p. 29. 43 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1984, p. 6. 44 Id., În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de Vest, 1995,

p. 21. 45 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1975, p. 31. 46 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1984, p. 17. 47 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion



Creangă, 1975, p. 29. 50 Id., Stelele dalbe... dintr-o «Colindă la Timişoara, în De-

cembrie Însângerat, la anul 1989», Timişoara, Editura Aethicus, 1998, p. 5.

51 Ibid., p. 4. 52 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1975, p. 11. 53 Ibid., p. 4. 54 Octavian Doclin, Metafore gândite-n stil pentru când voi fi

copil, Reşiţa, Editura Timpul, 1999, p. 40. 55 Ilie M ăduţa, Voicu şi Craiul Şerpilor, Timişoara, Editura

Facla, 1980, p. 47. 56 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor , Bucureşti, Editura Ion


Creangă, 1975, p. 21. 58 Ibid., p. 3.


38

59 Octavian Doclin, op. cit., p. 13. 60 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion

Creangă, 1975, p. 21. 61 Ibid., p. 29. 62 Ivo Muncian, În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de

Vest, 1995, p. 44. 63 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mir-

ton, 1999, p. 57 sq. 64 Ivo Muncian, În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de


ton, 1999, p. 65. 66 Ion Pachia-Tatomirescu, op. cit., Bucureşti, Editura Ion



Creangă, 1975, p. 29. 69 Ivo Muncian, În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de


ton, 1999, p. 27. 71 Ibid., p. 37. 72 Mariana Sperlea, Până la 10 numărăm şi multe taine a-

flăm, Timişoara, Editura Sanel, 1992, p. 2. 73 Ibid., p. 4. 74 Ibid., p. 6. 75 Ibid., p. 8. 76 Ibid., p. 10. 77 Ibid., p. 12. 78 Ibid., p. 14. 79 Ibid., p. 16. 80 Ibid., p. 18. 81 Ibid., p. 20. 82 Cf. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Povestea numerelor..., în

Cuvente den bătrâni, tomul II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pe-dagogică, 1984, pp. 402 – 431; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 233 sq.

83 Gheorghe Secheşan, Literatura română... (colecţia: «Ştiin-ţa educaţiei»), Timişoara, Editura Brumar, 2000, p. 96.


39

II

PERSONALITĂŢI ALE LIRICII B ĂNĂŢENE DIN EPOCA PARADOXISMULUI (1965 – 1989)

ŞI ZEUL-COPIL / COPILUL-ZEU


40


41

IOAN BABA – LIRISM ŞI CANDOARE

Notă biobibliografică. Ioan Baba, unul dintre cei

mai importanţi poeţi şi publicişti bănăţeni, s-a născut la 25 noiembrie 1951, în localitatea Seleuş-Banat – partea din provincia autonomă Voievodina din Republica Ser-bia. După studii liceale de profil economic, la Alibunar, a urmat cursurile unei Facultăţi de Drept, dar s-a dedicat profesiunii de ziarist, muncii de redactor – o vreme func-ţionând ca redactor la Postul de Radio Novi Sad şi, din 1995 până în prezent, ca redactor-şef la cea mai impor-tantă revistă românească de literatură / cultură, Lumina, tot din Novi Sad, fondată la 12 ianuarie 1947, de marele poet Vasile (Vasko) Popa. Din 1997, este membru al Uni-unii Scriitorilor din România şi al Societăţii Scriitorilor din Voivodina.

A debutat cu un ciclu de poeme, în 1971, în revista Lumina. După debutul editorial, din 1984, cu volumul de versuri, Popas în timp, a mai publicat cărţile de poeme: Pe şevaletul orizontului (în anul 1986), Preludiu imagi-nar (1988), În cuibul ochiului / U gnezdu oka (1989, bi-


42

lingv, română şi sârbă), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide, versuri pentru copii (1994), Inscripţie pe aer (1992), Cămaşa de ri-goare (1998), ReversAvers (1999), În urechea timpului (2003), Stare de ţăndări (2008) etc.

Opera sa a fost încununată cu Premiul «Svetozar Marcovici-Toza», cel mai înalt premiu pentru ziaristică din Voivodina, în anii 1983 şi 1987, Premiul «Cununa de Spice» al Festivalului Internaţional de Poezie de la Uzdin-Serbia (1997), Premiul «Ethos Românesc», al Ra-dioului din Iaşi (1997), Premiul «Eminescu», acordat la ediţia a VII-a a Festivalului Eminescu de la Drobeta-Tur-nu-Severin (1998), Premiul «Alma Mater Iassyensis» (1998) etc.1

Creaţia poetică a lui Ioan Baba a fost apreciată de o serie de critici literari, relevând că poezia sa «indică salvarea, trezeşte speranţa» (Dragomir Brajkovici – Bel-grad), ori că are imagini «uimitor de frumoase» (Radu Flora – Panciova), că «provoacă sentimentul difuz al exis-tenţei ameninţate» (Ion Deaconescu – Craiova), autorul fiind «în postura de Orfeu al neliniştilor sfârşitului de veac» (Ion Cristofor – Cluj-Napoca), ilustrând un «para-doxism bine temperat» (Ion Pachia-Tatomirescu – Timi-şoara), deoarece «versul său ne poartă în călătorii hime-rice, hibridând cotidianitatea (ca umanitate precară, cotro-pită de angoase) cu o lume ireală, suspendând logica şi in-ventând cu temperanţă» (Adrian Dinu Rachieru – Timi-şoara). Cel mai recent volum publicat de Ioan Baba, Re-versAvers (1999), a fost supus unei radiografii critice şi apreciat de Ion Pachia-Tatomirescu, situându-l între cele mai valoroase cărţi de poezie din ultimul an al mileniului al doilea: «Poezia lui Ioan Baba din recentul volum, Re-versAvers, paradoxal, în ciuda orizontalităţii ei de aşter-


43

nere europeană, se vrea coloană verticală / vertebrală a Fi-inţei, şi nu-i rău să se vrea chiar brâncuşiană Coloană a Credinţei fără Sfârşit, spre a aminti permanent omului că trebuie să trăiască aidoma brazilor, mereu perpendiculari, chiar şi înrădăcinând / înierbând stânca pleşuvă. După cum se relevă şi din titlu, volumul se structurează în si-metria Revers – Avers, fiecare parte având câte douăzeci şi cinci de poeme. Reversul „fixează“ imaginea unei „pi-ramide din grăunţe“, din acele seminţe destinate doar „consumului“, căci «nu mai rodesc / decât speranţe-n / pâinea cea întru Fiinţă» (p. 12), fie şi „piramidă“ cu să-mânţa mumificată faraonic a ens-ului uman de la sfârşit de secol, cu plămânii nedornici să mai traverseze „prin onoruri cu miros de pucioasă“ (p. 15), a omului ce „îm-parte agresivitatea cu animalul“. În fireasca viziune a lui Ioan Baba din revers, desigur, lumea este surprinsă în rea-lităţile ei înfiorătoare, „pe dos“: adevărurile-s „banda-jate“, „starea vremii“ acestei lumi este cam apocaliptică, „de sine stătător-apocaliptică“, bineînţeles, „cu violenţe de tot felul“, cu „armament-recoltă“ pentru dezastrul ato-mic, în spiritul programului de autodistrugere a speciei, cu „precipitaţii în formă de rachete dirijate / asortate cu radiolocatoare şi bombe fragmentare...» (p. 19); eroul liric din aceste poeme observă că tot ceea ce a fost „adevăr“ al unui timp («seducătorul şi percutantul Adevăr / peste care sângerează cezarii şi ţânţarii / porniţi la plimbare prin ziare» – p. 21) nu mai poate fi adevăr al acestui timp „prezent“, devine „eroare“, chiar şi când „focul cerce-tează adevărul“, „complice“ la crime, căci corupţia a cu-prins parcă şi elementele fundamentale ale lumii noastre – aer, apă, foc, lemn, pământ; sfâşierile neajutoratelor fi-inţe din mâinile călăilor – ca «plânsul iedului / în mâinile măcelarilor» – se metamorfozează în inscripţii pe globii


44

oculari ai protagonistului poematic; şi canceroasa „criză de adevăr“ a cuprins întreaga grenadă-planetă explozivă: «E criză de adevăr / Şi-n Apus şi-n Răsărit / Şi turbulenţii domină imprevizibil / Ca zvâcnetul din rădăcina dintelui / Vilează memoria / Fântâna / Şi lini ştea şi Via / Lovind în minte / În vreme de scindări / Şi stare de ţăndări» (Stare de ţăndări – p. 24). Se revelează prin acest poet valah din Novi Sad pecinginea planetară a războaielor – inclusiv a celor ce-au cuprins Iugoslavia / Serbia, oraşul cu casa Po-etului –, pecinginea demenţei intercontinental-generali-zate în purulentele-i culori veridice. Poetul se revoltă şi împotriva generalizării buimăcelii în societate, împotriva proliferării fiscalităţii / impozitelor, statul şi instituţiile lui jefuind fără milă, până la sânge, până la sufocarea contri-buabilului (alt cancer, altă pecingine a contemporaneităţii central-european-balcanice şi est-europene): «Eşti supra-solicitat de varii competenţe / Care au consideraţii / Pen-tru abonamentul la viaţă / Când fiscalii înzestraţi cu rapa-citate / Îşi iau lumea în cap // Chitanţă după chitanţă / [...] / Impozit pe maşină / Pentru terenul din văzduh de la etaj / Taxe şi para-taxe / Impozite şi para-impozite // Tragi linia cinstei pe ruşine / Deduci că eşti contribuabil euro-pean / Când ţi se impune o antepreţuire generală / Când luna precum caii devine fugară / Iar tu baţi toaca în ure-chea surdă...» (Contribuabil european buimac – p. 31 sq.). Tot de Revers mai ţin: «amenzile usturătoare-n buzunare», «...simptome post-traumatice / Anxietate / Halucinaţii / Paranoia / Sentimente deprimante / [...] / traficanţii de copii / Mişmaşurile lumii interlope / Cu ba-xuri de ţigări / Droguri / Arme / Şi maşini / Stop dragoste de căprioară...» (p. 34); «ploi acide / râuri negre» (p. 37); «rasa nouă de mandrili» (p. 45); «patrihoţii / ascunşi după tufişuri de urzici» (p. 47); «Vanitatea barbariei şi dra-


45

gostea cea libertină» (p. 51) etc. Avers-ul stă sub motto-ul: „Din palma fetei / Buburuza zbura – şi / După ea ochii“ (p. 59). Acest ciclu se deschide cu un superb poem paradoxist despre absurdul, despre „viceversismul“ lumii: «Poetul îşi căleşte cuvintele ca fierarul / Ce-i potcoveşte numai / Pe cei care nu se potcovesc singuri // Întrebarea bizară este / Dacă Poetul-potcovarul / Se potcoveşte pe sine sau nu // Dacă se potcoveşte / Deduc că nu face parte / Din herghelia celor care nu se potcovesc // De vreme ce nu se potcoveşte / Atunci face parte / Din mulţimea / Ce-lor care nu se potcovesc singuri // Atunci ce mai sunt eu / Călindu-mi singur poemele / Între Sens şi Non-Sens // Ciudată enunţare / Şi când spun una / Şi când spun alta / Eu mint şi nu mint deloc / Aşa este // Şi-atunci la ce-aş mai sta / Degeaba la coadă / La potcovit» (Aşa este – viceversa – p. 61 sq.). Avers-ul babian este mai luminos, dar în oglinzile lui, prin unduire, acelaşi revers dă impre-sia că se mai îmblânzeşte realitatea. Imaginile sunt mai calme, ca după furtună: „păsările cerşesc mălai mărunt“ (p. 63), protagonistul liric nu poate da „o leţcaie“ copi-ilor-cerşetori [...]. Într-o Icoană din Balcani, eroul babian se încredinţează că nu mai poate măslui realul, că nu mai poate face lumină în „interiorul casei“, că nu mai poate scoate „din plumburiul adăpost“, „nici stelele gonite şi ascunse“; şi, observând opulenţa de „pe masa cea de joc a uliilor“, de unde mai „lipsesc doar ouă roşii / crucea şi apa cu miros de busuioc“ (p. 65), dar şi icoana din perete cu îngerul apărător în blândă tăcere, cade într-o fierbinte, scrâşnită rugă către divinitatea absolută: «Aici la mine în Balcani / Caruselul vremii ne-ncearcă fragilul echilibru / Non-sensul ne oferă anunţuri mortuare / Cadavre în fur-nale / Statui orizontale // Trage Doamne cu sabia dreptăţii / Frica aproapelui şi Răul să devină pradă / Stăpâneşte-ne


46

în veacul care vine / Viaţa insolită şi Dorul cel Mare...» Dacă volumul se deschide cu o „piramidă din grăunţe“, în „închidere“, poetul pro-jetează o „piramidă argintată“, un Cogaion-piramidă cu patru feţe însorite, unde-i purtat de înaripatul Pegas ca să admire din inimă şi cuget un Banat al vremilor curate, ca „argintul strecurat“, cum zice şi descântecul zalmoxian, un Banat prosper, fără cicatricele războiului atomic, în care poetul şi semenii săi să se poată bucura, să se poată constitui într-o altfel de lume, o lume „de Crăciun înaltă“: «S-a pierdut în noapte-o stea divină / Şi perna cea de aer / Cu gura de albină / Sugea un vis în ceaţă / Şterg geamul împăienjenit ca o mireasă / Mă-ntre-vedeam / Ca pegasul pe-o Piramidă argintată / Admirând în inimă şi cuget tot Banatul // (... ) // S-a regăsit în noapte steaua mea divină / Mă-mbrăţişa ca pe un vis cu inocenţă / Şterg geamul ochilor / Şi ea-şi arată / Cele patru feţe că-tre soare / Urcăm apoi spre Piramida argintată / Să admi-răm din suflet tot Banatul / Aşa e datul ca să zburăm spre Steaua minunată / Spre altă lume / De Crăciun Înaltă» (p. 103 sq.)2.

Din creaţia acestui grav şi mare poet al Banatului, în obiectivul lucrării noastre rămâne singurul volum dedi-cat copilăriei, Năzbâtii candide – şi alte fantezii între două solstiţii , publicat în anul 1994 (infra , sigla BNc).

„NĂZBÂTIILE CANDIDE“ ALE EROULUI POEMATIC

Există în Năzbâtii candide, de Ioan Baba (1994),

volum dedicat universului copilăriei, un interesant soi de „povestiri în versuri libere“, în maniera celebrelor poeme din cele patru volume publicate de Marin Sorescu sub ti-tlul «La Lilieci» (I-1973 / IV-1988); Ioan Baba îşi pro-


47

pune ca prin ochii copilului-zeu / zeului-copil, desigur, cu izbânda marelui talent, să releve un „inconfundabil“ nu-cleu, un „original“ spaţiu liric bănăţean, simetric cu cel oltenesc-sorescian.

Esenţa Năzbâtiilor candide este în mare măsură subliniată de doamna critic literar, Romaniţa Iovan (într-o prezentare de pe faţa a patra a copertei volumului în dis-cuţie): «Prin textul acestor amintiri, ca un fir roşu se stre-coară ideea care sugerează mirificul copilăriei [...] Scri-itorul preferă evocarea întrepătrunsă de dialogul plin de vioiciune, cu replici scurte prin care redă veselia şi ino-cenţa copiilor. [...] O latură deosebit de interesantă a aces-tui manuscris este limbajul pe care scriitorul îl pune în circulaţie. Sumedenia de cuvinte şi expresii aparţinând subdialectului bănăţean are o funcţie dublă».

Criticul / istoricul literar Ştefan N. Popa subliniază – în O istorie a literaturii române din Voivodina – că textele poemelor babiene din acest volum «au discursi-vitate copilărească în modul de a descoperi lumea satului, franc şi amuzant, prin naivitatea redării; carul cu boi olte-nesc ce-l duce pe Marin la Craiova apare la Baba sub for-mă de cocie sau trăsură cu cai; o abundenţă de bănăţe-nisme, justificate de redarea culorii locale (explicate într-un glosar incomplet la sfârşitul volumului) creează o lu-me familiară în care apar personaje reale ca moş Iovan, Pătru Cionvică, Ion Manciu şi alţii; ochii de copil percep întâmplările ca evenimente majore: „papucii făloşi“ erau aşteptaţi de Paşti cu bucuria sărbătorii, serviciile făcute de copiii lui moş Iovan, cutia fermecată a radioului, jocul de-a indienii şi cowboy-i, dar şi consemnarea unor fapte ce marchează epoca de „cote obligatorii faţă de stat“, electri-ficarea comunei, formează o frescă a satului; năzbâtiile


48

nu lipsesc însă, altfel n-ar avea haz, notaţiile sunt anecdo-tice şi dau un farmec aparte volumului»3.

Poetul Ioan Baba surprinde realităţile agrest-bănă-ţene prin ochii copilului de la Seleuş, cum în acest admi-rabil pastel al înserării satului natal: «Satele se urbanizară rapid, [...] / Cu dolarii de peste mările sărate [...] / s-au construit case cu mici parcuri, [...] / Pe aici animalele n-au ce căuta. / La noi porcarul Trăian Trulă / pocnea cu biciul când se vigera / şi trâmbiţând din corn aduna por-cii. / Trecea apoi văcarul, / şi... gâştele porneau ca nişte râuri albe... / După încă o zi / petrecută pe covoarele verzi, / bovinele, păsările şi porcinele deştepte – / dacă porţile nu erau deschise – / se opreau seara în faţa lor. / Străzile tot frumoase erau» (Contrastul peisajului urban – BNc, 48).

Un portret ce se imprimă prompt în memoria recep-torului este al jandarmului din spaţiul rural – care făcea / face însemnări cu creionul chimic muiat în gură, contu-rându-se sinestezic prin ochii protagonistului-copil: «...tră-gând de nişte ori / cu creionul pe limba proprie / care a devenit violetă / de parcă ar fi mâncat dude...» (Ivan Tu-tucică – BNc, 24 sq.).

În memoria eroului liric din poemele lui Ioan Baba se întipăresc „verile argintii“ «cu litere de grâu», deoare-ce: «Un cârd de berze / s-a oprit pe brazde de ogoare... / ori, poate, pentru că: / În amurg / O buburuză a rătăcit / Printre trupuri de floare // Şi-a aşternut mersul / Cu să-rutul aprins pe o petală // La deschiderea pleoapei / S-a pus pe drumuri / Urca în palmă lăcrimând de dor / Se avânta cu aripile / Înhămată de gânduri / Zbura pe dru-murile-n zări / Alene cu clipele» (Buburuză înhămată – BIa, 25).


49

Şi copilul din satul Câmpiei Banatului, după cum mărturisesc poemele lui Ioan Baba, fixează în memorie – asemenea lui Darie, din romanul Desculţ de Zaharia Stan-cu – şi evenimentele, experienţele dure, cum, de pildă, cele de prin anul 1950: «De la o vreme / poarta casei era în permanenţă închisă. / Aceasta, fiindcă nu a rodit po-rumbul / şi fiindcă pe strada mare / executorii comunei îşi făceau colindele. / Băteau cu pumnii la numărul porţilor / unde nu era plătit impozitul, dar ştirea / se împrăştia şi porţile / se-ncuiau cu zăbrele. / Acolo unde apucau uşa deschisă / scoteau bunurile din casă / pentru neplata da-toriilor. / Din podul casei unde m-am simţit sigur / urmă-ream stricteţea executorilor în vecini. / Dar e bine că nu am văzut / să bată pe nimeni / cum l-au bătut pe Moş Ni-ca / de l-au gârbovit / prin... anul o mie nouă sute cinci-zeci... / în timpul achiziţiei, din pricina faptului / că nu aveau încă un porc / şi un sac de grâu pentru foamea statului. / Pe semne atunci erau alţi executori!» (Executo-rii – BNc, 40 sq.).

O altă experienţă dură a vieţii protagonistului-co-pil din satul bănăţean este moartea bunicului: «Cu mâini-le ridicate / a exclamat: „Zburaţi, zburaţi / înspre ceruri!“ / Porumbeii şi-au înălţat zborul / iar bunicul a oprit ceasul / cu capul rezemat de pat. / Tata m-a trimis în fugă după lumânări / şi nu-mi era clar, căci / bunicul ţinea ochii des-chişi. / Atunci când a trecut în nefiinţă / oile bunicului şi-au găsit alt stăpân. / Prietenul devotat al bunicului / pân-dea tăcerea din cimitirul / de pe dealul satului. Deasupra capului / încerca să descifreze gânduri încordate. / De-a-tâtea ori l-am întrebat pe tata – / ce ar face bunicul dacă ar alunga / glia de pe buze, / când lumina ar picura în bez-nă!? / – Din fluier ar doini / să-şi adune cioporul din stele


50

/ şi câinele nu s-ar mai tângui» (Moartea Bunicului – BNc, 51).

Între „năzbâtiile de vară“ ale eroului liric se află şi faptul că se lasă ispitit de fructele coapte din grădinile ve-cinilor («Grădini rare / Pe un drum îngust / Ochii după fructe // Aleargă» – Ochii după fructe etc.), ca şi la Nică, protagonistul bildungsromanului Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, ori chiar de „fructul oprit“, arătându-şi pârguirea la un „topit de cânepă“: «Pentru noi, copiii, nu cânepa, / ci muieretul era evenimentul. / Trebăluiau şoa-de, prin apă, / cu poalele legate între picioarele albe, / cu ciupagurile stropite / prin care se profilau sânii, / hlizin-du-se şi uitând de ruşinea / obişnuită. / Zilnic, aceeaşi imagine. / Era un eveniment / Să vezi atâtea picioare / Care tot restul anului / Erau ascunse sub poale» (Topito-ria de cânepă – BNc, 26). _________ Sigle şi note: • BIa = Ioan Baba, Inscripţie pe aer, Timişoara, Editura Helicon, 1992. • BNc = Ioan Baba, Năzbâtii candide, Novi Sad, Editura Liber-tatea, 1994 (cifra de după siglă indică pagina). • 1 Cf. Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voi-vodina, Panciova, Editura Libertatea, 1997, p. 243 sqq.; Ioan Baba, ReversAvers, Timişoara, Editura Augusta, 1999, p. 105 sq. • 2 Ion Pachia-Tatomirescu, Cronica-fulger a cărţilor: Ioan Ba-ba, ReversAvers, în «Caietele Dacoromâniei» (Timişoara), anul V, nr. 17, 22 septembrie – 22 decembrie, 2000, p. 14 sq. • 3 Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Panciova, Editura Libertatea, 1997, p. 250.


51

OCTAVIAN DOCLIN ŞI METAFORELE

COPILĂRIEI

Notă biobibliografică. Poetul Octavian Doclin (nu-mele real: Octavian Chisăli ţă, în fotografie, supra, unde-i surprins de Ion Pachia-Tatomirescu, în 7 septembrie 2006, lângă statuia lui Decebal, sculptată în muntele din Defileul Dunării, de la Mraconia) s-a născut la 17 febru-arie 1950, în localitatea Doclin, din judeţul Caraş-Seve-rin. Studiile superioare şi le-a făcut la Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic din Oradea.


52

A funcţionat în învăţământ, ca profesor de limba şi literatura română, în localitatea Bixad, din judeţul Satu-Mare (1972 – 1977), apoi a revenit pe meleagurile natale, funcţionând (din 1977 şi până în prezent) ca referent lite-rar la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Caraş-Seve-rin, din Reşiţa, oraş în care înfiinţează o fundaţie culturală ce-i poartă numele (şi căreia îi este preşedinte), oraş unde, din anul 2000, scoate şi o interesantă revistă de cultură, «Reflex» (căreia îi este redactor-şef).

A debutat cu poezie în anul 1970, în revista «Ori-zont» din Timişoara. Debutul editorial s-a produs, după „moda“ anilor 1972 – 75, într-un volum colectiv, Uneori zborul, publicat de editura timişoreană Facla, în 1973. Dar prima carte de poeme pe care o semnează Octavian Doclin este Neliniştea purpurei, apărută tot la editura timişoreană Facla, în anul 1979; i-au urmat: Fiin ţa tainei (1981), Curat şi nebiruit (1986), Cu gândul la metaforă (1989), Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (1991; ediţia a doua, sporită cu 15 poezii, în 1999), Cea-sul de apă (1991), A te bucura în eroare (1992), În apă-rarea poemului scurt 1993), Agresiunea literei pe hârtie (1996), Essau (1997), 47 de poeme despre dragoste şi moarte (1998), Poeme duminicale (1998), Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin (1999), Urma paşilor în vale (versuri, 2001), Nisip, ape de odihnă (versuri, 2002), Carte din iarna mea (versuri, 2003) etc.

Despre creaţia poetică a lui Octavian Doclin, criti-cul / istoricul literar Alexandru Ruja notează: «Între iubi-re şi moarte, ca între poli extremi ard puternic sentimen-tele, printr-o corelare a tensiunii acestora cu demersul e-xistenţial al înţelegerii rostului fiinţei [...]. Imaginaţia au-


53

torului merge spre un tărâm edenic, cel mai adesea sărbă-toresc. [...] Octavian Doclin scrie, mai ales, o poezie care se conturează pe linia sentimentului, pornind dintr-o rela-ţie cu un real protector, formativ şi unul imaginat. În pri-mul domină simboluri ce marchează permanenţa – râul şi muntele. Al doilea este un real uşor hieratizat, cu tendinţa de a etera lucrurile, subţiindu-le spre celest. Octavian Do-clin imaginează stranii legături cu înaintaşii (Maica din vis; Buna; Câmpul Icoanei; Nu-i amintirea). Hieratic, stilizat, sentimentul adulării vine mai mult dintr-o esenţă folclorică. După cum şi antinomia moarte – viaţă o pri-veşte tot prin viziunea folclorică. [...] Există la Doclin şi preocupări pentru problemele poeziei, de configurare în termeni siguri a artei sale poetice. Sunt creaţii despre text şi poezie, despre relaţia text-autor, despre adâncimea sen-surilor poetice şi valoarea textului [...]. Poet cu o fină fi-xare a sentimentului în poezie, Octavian Doclin îşi con-turează exact universul liric»1.

Desigur, şi singurul volum – deocamdată – dedicat universului zeului-copil de Octavian Doclin, Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (1991 / 1999), se află între aceleaşi coordonate ca şi creaţia „majoră“ docli-niană, sub aceleaşi peceţi stilistice, însă cu anvergura lirei şi a aripilor imaginaţiei către linia azură a fiinţării în spa-ţii imaculate. Gheorghe Jurma, într-o Prefaţă la această plachetă pentru copii, „ediţia a doua“, din 1999, nota: «Cu volumul Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Octavian Doclin prelungeşte coordonatele poetice proprii într-o aparentă carte de versuri pentru copii. Prima ediţie a apărut în 1991. Ediţia de faţă adaugă primei ediţii


54

încă 15 poezii inedite şi 9 poezii traduse în limba engleză. Autorul simte nevoia să se copilărească, în dublu sens: pe de-o parte amintindu-şi propria copilărie, pe de alta, ur-mărind evoluţia copiilor lui. Este, dintr-un unghi, copilul introdus în universul naturii de către tatăl său, este, din al-tă parte, tatăl care-şi ini ţiază copiii în tainele lumii. Aşa-dar, tema ceva mai adâncă a poeziei din acest volum o reprezintă unitatea şi continuitatea umană, temă pe care, de altfel, o susţine cu ilustraţii adecvate şi graficianul Pe-tru Comisarschi. De altfel, orice literatură a copilăriei, ca literatură a începuturilor, a intrării în viaţă, este şi o litera-tură iniţiatică, de introducere morală în complexitatea vie-ţii. De aici şi temele pe care autorul le dezvoltă, treptat, dinspre joc, flori, bucuria descoperirii până la despărţire şi moarte. În final, cititorul de literatură – copil sau adult – trăieşte satisfacţia întâlnirii cu poezia adevărată»2.

„GÂNDIREA“ ÎN STILUL REVENIRII LA ZEUL-COPIL

În „deschiderea“ plachetei Metafore gândite-n stil

pentru când voi fi copil (1999), Octavian Doclin nu pri-veşte cartea ca simbol arghezian-testamentar, ca tezaur / treaptă întru cunoaştere, ci ca „gând neascuns“, ca dar de suflet, de înţelepciune, ce s-ar putea adăuga de dincolo de distihul conclusiv al primei poezii: «Dragi copii să ţineţi minte / şi să ştiţi de dinainte: / cartea, când o luaţi în mâ-nă, / nu-i nici măr, nu-i nici alună. / Dar ce este?, mă-n-trebaţi / ca-ntre prieteni, ca-ntre fraţi. / E o veste? Nu-i


55

poveste? // Eu vă dau doar un răspuns: / Cartea-i gândul neascuns» (Cartea).

Dacă la Nichita Stănescu, Patria este Limba Româ-nă, la Octavian Doclin, sfânta Limbă Română este mamă poetului: «Mama-i rază, mama-i cânt, / Mama este legă-mânt, / Mama-i primul meu cuvânt. // Mama-i dor şi mama-i floare, / Mama-i soare când răsare, / Mama-i pri-ma legănare. // Mama-i gândul cel mai bun, / Mama-i început de drum, / Mama-i viaţa mea de-acum. // Mama-i sete şi fântână, / Mama-i Limba mea Română» (Mama).

La acest poet, universul faunistic invocat dinspre copilul-zeu este reprezentat de ciocârlie («Pierdut în vi-sare, // culcat pe pământ, / copil fiind, / mirosind a cu-vânt, / o priveam cum se-nalţă / la cer: / dreaptă, duioasă, în disperare / ca flacăra din lumânare, / [...] // Prin acest cântec, dăruit mie, / te caut şi astăzi, copilărie»), de albi-nă, călăuza protagonistului liric («Ies în grădină, la amia-ză, / călăuzit de o albină, / trec printre straturi de căpşuni / şi simt pe tălpi crescând ţărână», de furnică („preagră-bită“), de melcul («somnoros, cu casa-n spinare») pentru care, în ciuda descântecului, se limpezeşte «apa-n Dună-re», de ştiucă («...vicleană // printre trestii, la doi paşi de mâluri şi mistere aburoase, / la pândă neagră...», de şarpe (ce fuge graţie descântecului cu fum al bunicii: «Am fu-git, în sân, cu frica / să-mi descânte-n fum bunica. // ... // Dar când m-am întors, uşor, / rămăsese locul gol...»), de porumbiţă (zărită «într-o dimineaţă / sub poarta casei, / pe-o grindă; / intrase să se ascundă / să nu o prindă / uliul») şi de cerbul fără stea: «Rătăceam prin pădure. / Se luase după mine un cerb. / M-am întors să-l întreb: / – Unde ţi-e steaua din frunte? / – Pe munte, pe munte, / îmi


56

răspunse. / ...Sigur nu ştiuse / cuvinte mai multe. / Acum, nu mai rătăcesc prin pădure. / O stea, însă, cât un munte / stă să mă fure» (Cerbul fără stea).

Notabile sunt şi două poezii ce se circumscriu gene-roasei teme a elogiului universului floral, reprezentat în poezia pentru copii a lui Octavian Doclin de bânduşă, de viorea, de lalea, de crin, de ghiocel («Nume dulce ca brânduşa / are-n lume doar mătuşa; // vioreaua şi laleaua – ştiţi prea bine: / două parfumate, colorate rime; // crinul nobil şi solemn / este singur un poem; // ghiocelu-i un semn sfânt: / cum că ninge din pământ» – Flori ) şi de cireş: «A căzut un cer cu stele / chiar în faţa casei mele / şi-a crescut un pom cu fluturi / de nu poţi să îl mai scuturi. / Numai soarele-i de vină / şi, desigur, o albină, / că din fluturii frumoşi / s-au născut cercei gustoşi» (Cireşul).

Octavian Doclin cultivă în spirit modern, cu polise-mantism liric, şi fabula: «Într-o dimineaţă, pe la şapte, / cum e obiceiul, / naiul / îşi sorbea încet cu paiul, / ceaiul. / Şi în timp ce savura ceaiul, / îşi zise în sinea lui Naiul: / de-aş fi fost şi eu un tub atât de mic, / din gura mea n-ar fi ieşit niciodată nimic. // Dar paiul gândul i-l auzi / şi pe dată ca zahărul se topi. // De-atunci naiul, prin mai multe guri deodată, / soarbe, în cântec, o respirare înfiorată» (Naiul).

În placheta lui Octavian Doclin sunt şi câteva re-marcabile, vibrante ode, evocând măiestria olarului («Mângâie lutul cu mâna, / mâna lui simte fântâna; // frământă lutul cu dor, / fruntea-i naşte un izvor; // umple golul plin din blid, / ochii mari i se deschid; // alte întrebări prind cheag / de la gură-nspre cârceag, // de la


57

roată la picior, / de la umăr spre ulcior, // până când creşte uşor / pita de lut în cuptor» – Olarul din Biniş), a sculp-torului – reprezentat prin simbolul expresionismului uni-versal, Brâncuşi («Ploaie-naltă şi curată, / lacrimă nevin-decată, // ploaie curată şi-naltă, / cântec de cocoş în poar-tă, // cântec de cocoş în zori, / aripă la subsuori, // prin lumină, peste creastă, / zbor de pasăre măiastră. // În tăce-rea nesfârşită / gând – coloană infinită» – La Hobiţa), a poetului («Într-o zi, cine mai ştie, / fiul meu cel mic / m-a rugat să îi explic / cum se scrie-o poezie. / Şi cum era pri-măvară / am ieşit din casă-afară / la lumină, / chiar în raiul din grădină, / unde-n aur de regină / o albină / ne-a întâmpinat în grabă / – fiindcă azi numai în basme / o regină n-are treabă. / După ce ne-a mângâiat / întru bucu-rie, / a plecat şi ne-a lăsat / lâng-o păpădie. / Dar un flu-ture grăbit / s-a oprit pe ea / şi pe loc ni s-a topit / ca ful-gii de nea. / Am intrat din nou în casă / şi, pe masă, / pe-o hârtie, / puful de pe păpădie / devenise poezie» – Cum se scrie o poezie), a actorului («În scenă intră-un personaj ciudat, / În sala goală-şi caută spectatorul, / Rosteşte-ncet: am fost puţin plecat, / Unde te-ascunzi, eu sunt aici, Actorul. // Pe fruntea lui luminile se scurg / Ca de sub streşinile casei, gheaţa, / Par lacrimile zeului într-un a-murg / Dezvăluindu-şi, înc-odată, faţa. // Regizor şi Actor, deopotrivă, / Jucându-şi piesa singur în decor, / Neliniştit, uimit şi în derivă / Iese din scenă, intră-n sală. Sieşi spec-tator» – Actorul) etc. Sunt şi câteva ode vibrante, mai puţin accesibile copilului-zeu, dedicate Patriei / Limbii («Pe mine m-alăptă cu miere Muma/ şi înflorii, de-atunci, suav şi-ntruna. // Ea mă-nvăţă s-o chem în taină: Ţară, / când cade mâna mea în îndoială. // Ea îmi dete-un sânge


58

care nu se schimbă / şi setea sfântă de cuvânt pe limbă // şi-mi spuse-atunci: priveşte-n veghe mâna / să nu se ves-tejească prea timpuriu cununa! // Pe mine m-alăptă cu miere Muma, / iar somnul meu va fi un vis cu Buna» – Buna), ori Patriei domnului sfânt al Limbii Române, al Poeziei, Patriei lui Eminescu («Ochiul minţii mele / Ea este. / Lacrima inimii mele / Ea este. / Ochiul inimii mele / Ea este. / Lacrima minţii mele / Ea este. // Dacă de Patrie îmi este dor / ca de ochiul minţii Mamei mele, / O caut pretutindeni cu lacrima inimii mele. / Dacă de Patrie mi se face dor / Ca de ochiul inimii Tatălui meu, / O privesc întotdeauna prin lacrima dulce / A minţii mele. // Excepţia vieţii mâinilor noastre / El este» – Patria şi Eminescu). ________ Note: • 1 Al. Ruja , Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 304 sqq.

• 2 Gheorghe Jurma, Prefaţă la placheta Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, de Octavian Doclin, „ediţia a doua, adă-ugită“, Reşiţa, Editura Semenicul, 1999, p. 6.


59

EUGEN DORCESCU ŞI COPIL ĂRIA

CA DESTINAŢIE LIRIC Ă

Notă biobibliografică. Eugen Dorcescu este pseu-donimul lui Eugeniu Berca. S-a născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu. Din 1961, după ce trece de Examenul de Maturitate / Bacalaureat la vestitul liceu craiovean, Fraţii Buzeşti , urmează cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara, încheiate în 1966.

Între anii 1966 şi 1985, este cercetător ştiinţific la Fililiala Academiei Române din Timişoara. În 1975, a de-venit doctor în filologie. Între anii 1985 şi 1995, funcţio-nează ca redactor, redactor-şef (1986-89) şi director (1990), la Editura Facla din Timişoara. Din 1996, îl aflăm ca redactor-şef la editura timişoreană Amarcord.

În 1970, debutează cu poeme în revista bucureş-teană, Luceafărul . Editorial, debutează cu volumul de poeme, Pax magna (Bucureşti, Editura Cartea Româ-nească, 1972), volum căruia i-au urmat cărţile de versuri:


60

Desen în galben (Timişoara, Editura Facla, 1978), Arhi-tectura visului (Timişoara, Editura Facla, 1982), Culegă-torul de alge (Timişoara, Editura Facla, 1985), Epistole (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990), Psalmii în versuri (Timişoara, Editura Excelsior, 1991; ediţia a doua, „revă-zută şi adăugită“ în 1997), Cronică (Timişoara, Editura de Vest, 1993), Abaddon (Timişoara, Editura Amarcord, 1995), Ecclesiastul în versuri (Timişoara, Editura Mari-neasa, 1997), Pildele în versuri (Timişoara, Editura Mari-neasa, 1998), Exodul (versuri, 2001), Omul de cenuşă (antologie lirică, 2002), Elegii (2003) etc.1 Volumele Arhitectura visului (1982), Psalmii în versuri (1993) şi Cronică (1993) au fost premiate de către Uniunea Scriito-rilor din România – filiala timişoreană.

La acest autor, remarcabilă este şi creaţia de eseist – Metafora poetică (teza de doctorat, 1975), Embleme ale realităţii (1978), Scrisori la un prieten (2000) etc. – şi de traducător (în colaborare cu Olimpia Berca: André Le Gall, Anxietate şi angoasă, 1995; Michel Tardieu, Mani-heismul, 1995).

Eugen Dorcescu are şi o interesantă operă de pro-zator pentru copii – Dodoacă şi Biciuşcă (basm, 1986), Castelul de calcar (basm, 1988), Căsuţa fermecată (po-vestiri, 1989), Cărarea din insulă (basm, 1991), Piticul arămiu (povestiri, 1995) etc. Dar lirica lui Eugen Dorces-cu dedicată copiilor – aflată în atenţia cercetării noastre – se reduce, deocamdată, la un singur volum: Poezii despre şi pentru Raluca (1998).

Într-un amplu studiu, consacrat creaţiei dorcesciene, Ion Pachia-Tatomirescu, în ipostaza de critic / istoric lite-rar, relevă zece trepte ale poeziei lui Eugen Dorcescu:


61

Treapta întâi, a păcii de pe suprafaţa „mării prege-nezice“ («Volumul de debut, Pax magna, a fost remarcat de critica literară pentru poemele „respectând prozodia clasică, unele având somptuozitatea sonoră şi imagistică a parnasianismului“, ori pentru „semnul contemplării im-personale, recte neangajate, al scrutării somptuoase a îm-prejurimilor şi împrejurărilor, al acuităţii reci a percepţiei ce dă la iveală, asemeni gheţii înflorind pe geam, geome-trii cristaline“ – L. Ulici –, sau pentru „orientarea clasi-cistă [...] întreţinută şi de cultivarea simbolurilor mitolo-gice“ – Orfeu, Ulysse, Achile, Olimpiada, Hybris, Con-ducătorul de cvadrigă –, pentru tatonare şi pătrundere în esenţe; se mai vorbeşte despre „filieră barbiană“, despre cultivarea unei poezii „a implicării reflexive cu accente hermetice“, dar niciunul dintre critici nu aminteşte că de-butul poetului are loc în cumplitul an al totalitarismului, de după „tezele din iulie 1971“, când comunista cenzură acerbă l-a obligat – ca pe majoritatea colegilor întru alea-să liră – să recurgă la un asemenea „rece“ blindaj lirico-semantic-sincretic, absolut necesar pentru rostirea adevă-rului de către eroul liric, rostire invitând la o uşoară ini-ţiere „în purpură“, pe zgură: «De-atâta necunoaştere stră-in / Încerci un glas de purpură şi zgură / Iar plasa de vo-cale ţese lin / În jurul tău o zarişte obscură // Când înainte nu-i decât un pas / Şi înapoi nu-i cale niciodată / O sin-gură frântură a rămas / Din Veşnicia stâncii sfărâmată». Dar „marea pace“ de pe suprafaţa „mării pregenezice“ a poemelor lui Eugen Dorcescu, la o privire atentă, sub oglinzile „reci“, permitea – de la o anumită adâncime – întrezărirea rechinilor şi chiar a „junglei marine“, a faunei dinspre abisuri»), Treapta a doua, a razei caligrafiind


62

cristale («prin volumul Desen în galben, Eugen Dorcescu înregistrează secunda treaptă, a razei caligrafiind verita-bile cristale de suflet / spirit, vectorizate lirico-semantic-sincretic în rafinăriile paradoxismului existenţial»), Treap-ta a treia, a „rumeguşului de oţel“ şi a „hematiilor ste-lare“ («La zece ani de la debut, volumul din 1982, Arhi-tectura visului, inaugurează cea de-a treia treaptă a liricii lui Eugen Dorcescu, adică treapta „rumeguşului de oţel“ şi a „hematiilor stelare“, protagonistul liric dovedindu-se un rafinat cunoscător al interstiţiilor cosmice»), Treapta a patra, a oraşului „submers“ între alge («Volumul de po-eme, Culegătorul de alge, publicat de Eugen Dorcescu în anul 1985, reprezintă o nouă, indiscutabilă treaptă în evo-luţia liricii sale, treapta oraşului „submers“ între alge. [...] Cu stihuri neoparnasiene, a căror prea căutată cere-monie sonoră duce – nu în puţine rânduri – la deraieri ale „gândirii metaforic-disipative“, Eugen Dorcescu îşi spo-reşte aria poetică şi prin placheta, Culegătorul de alge. [...] Şi Eugen Dorcescu încearcă a găsi „frumosul caru-sel“ în cele şaisprezece secvenţe ale poemului Culegă-torul de alge – sub cifra XVI neascunzându-se vreo „ca-bală“ –, cât şi în celelalte, impresia de ansamblu descin-zând din „oraşele tentaculare“, scoţând în relief o poezie a citadinului, bine articulată, sub o prea mare autocenzură „formală“. Receptarea „de suprafaţă“ a unei astfel de poe-zii ar lăsa prilej etichetărilor de tip: „banal“, „arid“, „fad“ etc. – la care concură şi comparaţii, analogii, cum: „Pe scară / e numai pasul razelor, e gerul / ce leagă strop de strop. Cum leagă fierul / verigă de verigă...“; ori: „Ca o lacrimă-nceată, / clocotind într-un rece / gâtlej, / şopotul pompei“. Culegătorul-de-Alge trăieşte într-o cetate cu


63

turnuri, într-un burg, înconjurat de marea existenţială, punându-şi problema revenirii când fiinţa-i „pătrunde-n-cet în noapte, ca o pată“ – comparaţie nu tocmai inspi-rată! –, „spre carnea mişcătoarelor petale, / spre apele umbroase şi egale“ şi când tăcuta floare de nufăr – sim-bol străvechi, de la Mahabharata încoace! – „se roteşte-n depărtare, / părând că se arată, că se ascunde...“. E schiţa-tă o căutare hyperionică – dar şi psalmic-argheziană – în vecinătatea florii de nufăr: „Ar trebui să-i ştiu înfăţişa-rea“; „...Tremurătoarea floare / de nufăr mă visează“. Labirintul este încercat de căutător / culegător în vreme ce „e noapte-n cuget“, „grea lumină / în negrul – trecem şi de data asta cu auzul ciocnirea consonantică, relevând oximoronizarea – râu, în sumbrele portaluri“, ori când trezirea „din minerala toamnei amnezie“ înregistrează transferul liricosemantic al florii de nufăr, din epopeea indiană într-o „cântare a cântărilor“...»), Treapta a cin-cea, a revelării Cetăţii-Pădure, Treapta a şasea, a Psal-mistului, Treapta a şaptea, a grupului „confuz“ din „ar-ca lui Noe“, Treapta a opta, cea apocaliptică, Treapta a noua, a înfăţişării „Ecclesiastului“ «cu fagure de mie-re» şi Treapta a zecea, a numărul de aur din „pilde“ («Stindardul poeziei dorcesciene de pe treapta a zecea, treapta cea cu număr de aur sacru, cea a „fidelităţii“ secţi-unii de aur etc., a vălurit superb, în 1998, şi cu Pildele în versuri de la Solomon. Într-o frumoasă prezentare, din 1998, de pe faţa a patra a copertei volumului „Pildele în versuri“, Adriana Iliescu atrăgea atenţia şi asupra faptului că „după lectura volumelor Psalmii în versuri şi Eccle-siastul în versuri, de Eugen Dorcescu, în chip firesc îţi pui întrebarea cum a ajuns un poet contemporan român la


64

realizarea unor asemenea scrieri fundamentale pentru o literatură a lumii civilizate; ideea de a transpune texte sa-cre în versuri dovedeşte vocaţie artistică şi nu mai puţin creştină, încredere în resursele tale ca poet, dar şi credinţa că harul Domnului, mila şi dragostea Lui vor fi asupra ta când ai pornit să faci o asemenea uriaşă lucrare; „talan-tul“ lui Eugen Dorcescu, „darul“ său, a fost acela de a fi Poet...; este unul dintre poeţii români care au dat oraşului cea mai teribilă mască a descompunerii, o adevărată me-taforă a contopirii coşmarului şi infernului, o gheenă – loc al morţii spirituale definitive, din care Cineva – poetul? lectorul? cine? – încearcă să se salveze; Eugen Dorcescu este un mare poet religios şi un autentic scriitor tradiţionalist...»)2.

RALUCA ŞI „COPIL ĂRIA COPILULUI

UNIVERSAL“

Placheta lui Eugen Dorcescu, Poezii despre şi pen-tru Raluca (Timişoara, Editura Excelsior, 1998), întâm-pină receptorul cu „Piticul din oglindă“, în „tâlcuri“ inter-pretative polivalente, fundamental rămânând cel al reflec-tării / autocontemplării copilului-zeu: «La răstimpuri, pe-ndelete, / Piticuţul Panaiete / Dă ocol şi iar ocol / Spre oglinzile din hol. / (I-a spus hoţul de bunic / Că-n oglindă e-un pitic). / Vine, deci, tiptil, uşor, / Pe parchet şi pe co-vor, / Şi-apoi sare: să-l surprindă / Pe piticul din oglindă. / Dar zadarnic. Orice-ar face, / Piticuţul nu-i şi pace! / Se topeşte ca năluca: / În oglindă-i doar Raluca...» (Piticul din oglindă).


65

Copila-zeiţă / zeiţa-copilă – purtând numele de Raluca – „aparţine“ unei harnice familii „de pitici“, lo-cuind „spaţiul sacru“ al unei case cât o nucă; în prispa / cerdacul casei stă bunica-pitic Oli, ce alungă pisica; Ra-luca urmăreşte atentă hărnicia mamei sale, „piticul Ali-na“, ce irigă răsadurile din grădină, ori hărnicia tatălui, „piticul Puiu“, ce îndepărtează ramurile uscate din pomii fructiferi ai livezii: «Dimineaţa, / dintr-o căsuţă cât nuca, / iese la soare, la joacă, / piticul Raluca. / Între timp / a gătit, a scuturat aşternuturile / şi-acum udă grădina, / ma-ma ei, piticul Alina. / În livadă, trebăluieşte de zor, / cură-ţă mărul, nucul, gutuiul, / taică-său, piticul zis Puiu. / Cine stă în cerdac şi alungă pisica? / Cine altul? Oli, piti-cul bunica. / Şi cine, sprinţar, se / grăbeşte să-i dea fetiţei lăpticul? / Tot un pitic. Piticul / bunicul» (În zori).

Există în poezia pentru copii a lui Eugen Dorces-cu şi un şoricel, Gonzale, echipat cu telefon-celular, mai mult ca sigur, impresionând pe zeiţa-copilă, Raluca, ade-seori, cu prilejul agreabilelor convorbiri directe, purtate cu acesta, mai ales pentru că are el o voce subţirică, amin-tind de a Bunicăi: «Uneori, / în seri de iarnă domoale, / Raluca vorbeşte la telefon cu / şoricelul Gonzale. / Un şo-ricel mic, mititel, atâtica / (pe care-l interpretează perfect, / subţiindu-şi glasul, bunica). / Nu se ştie dacă Raluca a dibuit / sau nu trucul. / Fapt e că-l invită pe Gonzale la ea, / dar şoricelul se scuză, că-i iarnă şi / frig şi-i îngheaţă năsucul. / Discuţii... Discuţii... În cele din / urmă, bunicul ia şi el receptorul şi-ntreabă / ba una, ba alta, aşa, ca să se afle în treabă. / Eşti cuminte? Ai fost la plimbare? / Ai mâncat pâine cu unt şi cacao? / Întrebări plicticoase. Până


66

când Raluca / îl întrerupe zicând: / Ştii ceva? Ciao!». (Şoricelul Gonzale).

Raluca este cea mai bună prietenă a şoricelului Gonzale, alături de alţi prieteni fideli ai acestuia: căţelu-şul Mimi, şoricelul Patru Urechi, Şoarec Urechelian, Mus Philosophicus ş. a.: «Gonzale are, în afară de Mimi, / că-ţeluşul guraliv, răsfăţat şi holtei, / o mulţime de prieteni: toţi şoricei! / Cel mai bun (fiindcă-i şi cel mai vechi) / ar fi şoricelul Patru Urechi. / Numele i se trage, desigur, de la / faptul că are / nişte urechi – o splendoare! / Vine la rând un şoricel năzdrăvan / (ochios, languros, şi nervos; dar / şi el urecheat): Şoarec Urechelian. / Şi-n fine, unul cum prea mulţi n-ai să / găseşti, fiindcă nu-s. / Studios, înconjurat de cărţi şi caiete. Şi / cu nume pompos: Mus philosophicus. / – Ăştia sunt toţi? întreabă Raluca, vă-zând că / bunicul se opreşte din înşiruire şi tace. / – Toţi, răspunde bunicul, mirat. Simte că ceva / anume fetiţei nu-i convine, nu-i place. / Simte că Raluca mocneşte în sine un / gând şi că ezită să-l spună. / – Şi Gonzale-i iubeşte? murmură ea, în sfârşit. / – Nu prea, răspunde bunicul. / – Ştiam. Fiindcă eu sunt prietena lui cea mai bună» (Prieteni).

„Lumea multă“ de la o sărbătorească masă din ca-sa copilei-zeiţe, Raluca, nu reuşeşte să o intimideze pe protagonista ce pune totul sub lupă, cercetând cu mare a-tenţie chipurile şi dându-i prilej de a-şi descoperi „prima însingurare“: «Raluca nu ştie prea bine / cine vorbeşte cu cine. / Tata îi explică unui amic / cum a izbutit să-şi re-pare maşina, / dar, la răstimpuri, o strigă pe / mama: „Ali-na! Alina!“ / Mama şi vreo câteva prietene formează un / buchet de vesele glasuri / (în timp ce trag din ţigară şi /


67

scot fumuri pe nasuri). / Masa e plină: sandvişuri, ouă umplute, / sucuri, dulciuri şi fructe. / Poate oricine, după pofta inimii, să / se înfrupte. / Dar e-aşa gălăgie, că Ralu-ca se / simte dintr-o dată stingheră. / O priveşte pe Barbi, care, şi ea, stă / intimidată pe etajeră. / Îl priveşte pe bunicul. El, de obicei, o / răsfaţă. / Dar acum s-a retras, după / sprâncene şi după mustaţă... / Atunci Raluca nu-i mai zice nimica. / Face stânga-mprejur şi vine în / goană drept la bunica. / „Ştii ceva?“ îi şopteşte, desenând în / aer, cu degeţelul, nişte zerouri. / „Ştii ceva? Aş mânca nişte ouri...“» (Lume multă). _________ Note: • 1 Cf. Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoa-ra, Editura Amarcord, 1996; Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977; Alexandru Ruja , Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994; Laurenţiu Ulici , Literatura română contemporană, I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Ion Pachia-Tato-mirescu, Visul şi „algele citadine“, în revista Transilvania (Sibiu), nr. 9, 1985, p. 37 sq.

• 2 Ion Pachia-Tatomirescu, Eugen Dorcescu – ultimul psalmist al mileniului al doilea, în «Orient Latin» (Timişoara), anul VII, nr. 1 (19), martie, 2000, paginile 18 – 20.


68

GEO GALETARU ÎN ZODIA „INEFABILEI

NINSORI“

Notă biobibliografică. Poet, prozator, eseist, Geo Galetaru s-a născut la 8 septembrie 1947, în localitatea Cenad, din judeţul Timiş. După studii liceale la Sân-nicolaul Mare, a urmat, între anii 1965 – 1970, cursurile Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) de la Uni-versitatea din Timişoara. Funcţionează în învăţământul preuniversitar, ca profesor de limba şi literatura română, la diferite şcoli din localităţile timişene: Igriş-Cenad, Du-deştii Noi etc.

În anul 1969, Geo Dumitrescu i-a remarcat talentul, publicându-i primele versuri în revista bucureşteană, «Ro-mânia literară». A mai colaborat la revistele: «Amfitea-tru» (Bucureşti), «Contemporanul» (Bucureşti), «Familia» (Oradea), «Luceafărul» (Bucureşti), «Orizont» (Timişoa-ra), «Tomis» (Constanţa), «Tribuna» (Cluj-Napoca), «Vre-rea» (Timişoara) etc.

După un debut editorial „colectiv“, în placheta Po-pas între poeţii tineri (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974),


69

a publicat, în ciuda vitregiilor vremii, următoarele volume de versuri: Inefabila ninsoare (Timişoara, Editura Facla, 1981), Alfabetul mirării (1987), Vară de crini (Timişoa-ra, Editura Mirton, 1997), Înduplecarea nopţii (1998), Steaua ta, copilărie (1998 / „ediţia a doua“: 1999) etc.

La fereastra unei rubrici, «Sub lampă», din cotidia-nul timişorean, «Renaşterea bănăţeană», Ion Arieşanu a trasat cu tuş dens, de prozator, şi profilul de autentic poet al lui Geo Galetaru: «... fire de introvertit, sensibilitate acută, vibrantă, deşi reţinută. O ardere în adânc, niciodată violentă sau patetică, mai degrabă închisă în sine. Spirit prins în suferinţi secrete, indescifrabile, mereu pus în faţa unor opţiuni tragice, mereu supus la angoase rebele. Ciu-dat era însă cum, de fiecare dată, un atare temperament tenebros, thanatic, pornea cu o viziune poetică în care nu se ciocneau tragismele, ci, dimpotrivă, dominau împăca-rea cu sine, gentileţea gestului nobil, puritatea de senti-ment, nobleţea actului etic. Dominau, tot acolo, în poezia lui, imaginile şi metafora legate de metafizic, în care în-gerii pluteau printre noi, iar flori, precum crinii încărcaţi de parfume, îmbibau sufletul poetului. Galetaru, într-un sat pierdut, pentru unii dintre noi, îşi scria biografia tragi-că, dispreţuind tragismul şi solitudinea, dar făcând, toto-dată, din ele, actul salvator al eului său, înălţat spre stele, nu spre morminţi. Niciodată, la el, nu descoperi zonele umbrei, chiar dacă el, fizic, trăieşte în apropierea umbre-lor, ci descoperi zonele eterate ale visului pur, ale unui gest fără nimica imund, descoperi acel Eu artist purificat; purificat prin singurătate şi natură ce se caută mereu pe sine...»1. Este de reţinut şi ceea ce notează jurnalistul /


70

poetul Lucian Bureriu, din „promoţia ’70“, sau prima promoţie a refluxgeneraţiei postbelic-secunde («the generation of deep clearness»2): «Opera sa se aşează fi-resc şi sigur în tabăra celor ce, fără a acţiona conform unui program comun, diferă – printr-o tonalitate aparte – de standardul tinerilor noştri confraţi. Geo Galetaru are o personalitate inconfundabilă, o profunzime proprie reali-zată printr-un imagism unic, şocant. Modul de a simţi dra-matic existenţa este foarte rar astăzi, Geo Galetaru fiind unul dintre autorii abisali. Obsesia morţii nu apare vio-lent, ci strunită într-un delir calm, ca la Georg Trakl, cu care prezintă afinităţi elective pe direcţia expresionistă. Poezia sa se prezintă ca o concentrare intelectuală, prin metafore revelatorii într-o succesiune imprevizibilă»3.

UN ALFABET AL MIR ĂRILOR ZEULUI-COPIL

a) Mir ări de pleoape din «argint filtrat». Geo

Galetaru dedică zeului-copil / copilului-zeu două plachete de vibrantă autenticitate: Alfabetul mirării (Timişoara, Editura Facla, 1987) şi Steaua ta, copilărie (Timişoara, Editura Mirton, 1998).

Admirabil cunoscător al psihopedagogiei copilu-lui-zeu, Geo Galetaru pune în fruntea plachetei Alfabetul mirării tocmai „Cuvântul de iubire“: «Copii, în ceasu-a-cesta, / ce pot eu să vă spun / despre minunea care / se cheamă simplu: Ţară?... / Ea este chipul nostru, / rotund şi blând şi bun, / plânsul curat prin care / străbunii lăcri-mară... // Ea este-n miezul iernii / vara cea mai fierbinte, / e dorul şi porunca / în care ne-nvelim, / cuvântul de iubire


71

/ arzând între cuvinte / şi e pământu-acesta / unde-am ştiut să fim... // Şi e izvorul tandru / de umbră şi visare / şi cerul fără pată / în care ne privim... / Copii, iarăşi şi ia-răşi, / vă-ntreb: ce-i ţara, oare, / decât pământu-acesta / pe care ştim să fim?...».

După cuvântul de iubire faţă de Patrie, vine, fireş-te, mirarea dintâi a zeului-copil, a scris-cititului abecedă-resc: «Mirările le-ai învăţat / cu degete şovăitoare / şi pleoape de argint filtrat / prin site fragede de soare. // Cu ochii mari presimţi tăceri / în cer, în ape, în narcise. / A-murgul lasă adieri / pe ţărmul tău albit de vise. // Revii pe-acelaşi blând cadran / în imperfectă frământare, / spo-rind grădina, an de an, / cu înc-un gest, cu înc-o floare...» (Abecedar).

O mirare a „alfabetului“ revelat acestui talentat poet o constituie «pereţii sunetului (care) curg în sus / spre iarna puiului timid de urs», când «în fructul greu, silaba gravă sună / ca bila nopţii aruncată-n lună», când «la jumătatea florii te ridici / cu alb-dulceaţa gleznei tale mici» şi când mama este întrebată cu deosebită candoare de tătic: «Şi-o-ntreb pe mama câţi cocori mai sânt / până la roua primului cuvânt...» (Dulce înălţare).

Un miracol este şi acela al rostirii primului cuvânt de către copil, al iluminării înţelesurilor înfăşurate în su-nete armonioase: «Te-a fulgerat primul cuvânt / ca un miracol trist şi blând / şi ţi-a căzut lumina-n pleoape / cum cad cocorii peste ape. // Apoi ai stat şi ai cules / un fir subţire de-nţeles / şi-ai vrut să-l urci şi să-l cobori / sub cumpăna dintre ninsori, / să afli şi să ştii ce este / făptura ta ca o poveste / iscată sub o stea cuminte / ce-ţi mână


72

paşii înainte / să-ntrebi, să-nfăptuieşti, să spui / cum cade roua cerului / şi despre floarea de cais / cum îşi deschide fruct în vis // Şi toate câte te-mpresoară / să te cunoască, să te doară, / să-ţi pui genunchiu-n preajma lor, / să le asculţi cum nasc şi mor, / iară lumina ta curată / să nu te mintă niciodată...» (Lumina ta curată).

Alte mirări se adaugă: mirarea jocului («şirul in-dian / iute se-nfiripă. / Gelu şi Traian / nu mai pierd o cli-pă... // Şi-şi găseşte-n rând / fiecare locul...»), mirările de la «grupa mică» a grădiniţei, cu primii colegi, cu «Lilia-na cea peltică», umblând, vara, «numai în sandale» şi spu-nând: «vleau păpuşa asta mică... / vleau păpuşa asta ma-le...», ori mirarea mângâierii («când noaptea-n cuibul ei respiră, / (şi când) o mână de-ntuneric – punte – / se lasă blând şi îţi răsfiră / şuviţa somnului pe frunte. // ... // şi-a-tunci când lacrima te cere / – copil – la vama de durere, / o mână-ţi şterge şi-ţi destramă / şoptitul plâns: mâna de mamă...»), mirarea ochiului («când trece zodia-n caleşti de aur / şi-ţi scutură polen de vis pe frunte», când «doar ochiul tău mirat se mai supune / deschis poveştii f ără moarte, / peste tărâmu-nsomnorat să-şi poarte / lumina lui cea călătoare»), mirarea ariciului («ghemotoc rotund de ace», care, «de-ţi plimbi degetul mare / pe nătânga lui spi-nare, / o să-ţi lase-n loc de semne / boabe de rubin, pe-semne.»), mirarea florilor («flori de noapte, flori de zi / – ce – duc mireasma-n veşnicii»), mirarea pisoiului (ce «scrie fără încetare / cu lăbuţa lui pufoasă / pe fotolii, / pe covoare, / într-un alfabet tehui / gândul lui...»), mirarea în faţa hărniciei albinelor (ce trudesc «peste flori / peste culori, / dis-de-dimineaţă-n / zori, / când din palma / grea


73

a gliei / izbucneşte / şi se-aude / ispitind / tărâmuri ude / vraja dulce-a ciocârliei», ori «la amiază, / când pe cer / soarele / – bulgăre viu – / toarnă foc...», sau «pe-nserate, / pe-apucate, / în aceleaşi / cercuri rare / şi din ce / în ce mai dese, / se scufundă-n / zumzet mare / ca-n oglindă, / să deprindă / pe alese / şi să care / toate tainele / din floa-re»), mirarea de la concertul puilor de rândunică (deoa-rece «sub streaşina casei mele / e un cuib de rândunele; / la-nceput erau doar două: / nişte bulgăraşi de rouă / săge-tând văzduhul mare / să-şi găsească de mâncare; / însă azi, de dimineaţă, / de surpriză, de uimire, / mi-am trecut palma pe faţă: / într-un unison subţire / două voci cereau de zor / hrană – dar pe limba lor; / şi-aruncându-mi într-o doară / ochii-n sus – nălucă-i? vis e? –, / am zărit, din cuib afară, / două ciocuri larg deschise»), mirarea din câmpul cu grâne («galben, câmpul, cum tresare, / zici că-i râu sau poate mare, / unduindu-şi lin povara / până ce-l învinge seara, / duhul verii să-i descânte / liniştea de la-nceputuri / dăruindu-l nopţii sfinte – / şi-ai s-auzi a-tunci prin luturi / cum zoreşte viu spre mâine / rodul mi-rosind a pâine...!»), mirarea de toamnă (când «e soarele mai obosit, / – şi – lumina lui e tot mai rece»), mirarea de iarnă (când ninge peste noi şi când e vremea «să-nsă-mânţezi zăpezii / privirea...» şi «trupul să îţi cânte / prin-tre nămeţi»), mirarea încolţirii / înmuguririi (că «nu e doar închipuire / legământul de iubire / ce dezleagă firul ierbii...»), mirarea din primăvara ivită şi în lunca Mure-şului: «Miroase lunca Mureşului toată / a linişte şi parcă a lumină, / de sus o albă pace şi curată / pune peceţi de raze pe tulpină // Şi-ncepe fără veste o ninsoare / de fluturi,


74

ca-ntr-o pagină de carte, / mătasea zilei, caldă, foşnitoare, / îmbracă cerul până hăt, departe // Şi pasul sapă panică prin frunze, / o clipă doar, căci, iată, se aude / un murmur viu de flaute ascunse / în catedrala ierburilor crude // Şi însuşi vântul, împietrit deodată, / mai fulgeră răcoare în surdină... // Miroase lunca Mureşului toată / a linişte, a pace şi-a lumină...» (Lumină în luncă).

b) Alfabetul mir ărilor din casa copilăriei. Volu-mul de versuri pentru copii, Steaua ta, copilărie, de Geo Galetaru (Timişoara, Editura Mirton, 1999), se deschide cu invitaţia intens-lirică de a ne reîntoarce în vârsta de aur a zeului-copil: «Pasăre mică, pasăre mică, / blând vine vântul să mi te poarte / şi te coboară, şi te ridică / tot mai departe, tot mai departe... // Peste tărâmul cu flori de cais / bântuie parcă o taină anume. / Steaua zăpezii un ochi şi-a deschis / către lumină şi către lume. // Haideţi, prieteni, cu toţii veniţi, / ninge cu soare şi veşnicie. / Haideţi cu to-ţii şi-apoi, fericiţi, / să ne întoarcem în copilărie...» (În-toarcerea în copilărie).

Nu întâmplător, volumul se închide cu o poezie ce poartă tot titlul celei din deschidere, Întoarcerea în copi-lărie, amintind cu insistenţă rostul „trecerii“ eroului liric, identificându-se în poet, şi al „coechipierului“, copilul-zeu, prin labirintul de aur al vârstei prime a cunoaşterii pure: «Copile, de acum şi tu / ştii ce înseamnă „da“ şi „nu“, / ce-nseamnă mama când îţi spune / povestea, ca pe-o rugăciune, / cu „un tăciune şi-un cărbune“, / să-nveţi din ea doar lucruri bune. / Ştii ce e noapte, ce-i lumină, / ce-i bucurie şi ce-i vină / şi încă, mai presus de toate, / ştii ce înseamnă bunătate... / Când sufletul, grăbit anume /


75

s-arunce punte peste lume, / găseşte chiar şi în tunel / un suflet tandru, ca şi el. // Doar şoapta verii de-ţi mai scur-mă / tristeţile rămase-n urmă – / şi caţi atuncea, printre ierbi, / năluca puiului de cerbi, / şi caţi atunci, fără mirare, / un vis şi-o lacrimă mai mare...» (Întoarcerea în copilă-rie).

Şi în acest volum al lui Geo Galetaru, eroul liric se angajează în cântecul pur al fiinţei prin anotimpuri de azur, când îşi pune floarea în suflet, când «câmpul cu ver-deaţă / ţi se răstoarnă-n faţă» (Primăvara), când iese iz-vorul «de sub muşchiul verde, crud», «când pojghiţa ză-pezii / s-a dus de mult de prin livezi» şi când «trec pe sub cumpăna amiezii / năluci de păsări şi de iezi» (Semn de primăvară), când mierla se zideşte în veşnicia crângului, în vreme ce «pruncii-şi lasă dorul / Să se piardă în câm-pie» (Steaua ta, copilărie), când «floarea pură de cais» cade «din cer în vis» ca să ia «culoare din lumină» – «floare de luceferi plină» (Floare de cais), când «spicu-şi suie torţa lină / dintre alte spice,-aieve, / ameţite de lu-mină...» (Vara), când «nu mai ninge ca-n poveste» şi «să-niuţele, pe deal, / stau ca bărcile la mal» (Iarnă buima-că), sau când «ninge ca-n poveşti, ninge de-o săptămână» şi «totul e basm şi ora nu-i târzie...» (Totul e un basm). Autorul dovedeşte şi aici extraordinara sete estetică a jo-cului pur. _________ Note: • 1 Ion Arieşanu, Pământul şi cerul, în cotidianul «Renaşterea bănăţeană» (Timişoara), 9 decembrie 1997, p. 2. • 2 Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Secţiuni de aur ale literaturii române contemporane (conceptul de generaţie literară, cele trei


76

generaţii tipice – generaţia de tranzienţă / the transience gene-ration, fluxgeneraţia / high tide generation şi refluxgeneraţia / the generation of deep clearness, reprezentanţi...), în «Ramuri» (Craio-va), nr. 7 (241), 15 iulie, 1984, paginile 10 şi 11; id. Fragmente din «Scrisoarea-răspuns» a unui poet dacoromân către domnul Cante-mir sau Enciclopedicus, în revista de cultură / civilizaţie, Conver-genţe Româneşti / Romanian Convergences (Londra), nr. 5 / mai, 1985, pp. 40 – 42. • 3 Lucian Bureriu , Geo Galetaru – un expresionist, în revista «Vrerea» (Timişoara), nr. 14, noiembrie 1998, p. 3.


77

ILIE M ĂDUŢA ŞI LIRA CU PUTERE CELEST Ă

Notă biobibliografică. S-a născut în localitatea

Dezna, din judeţul Arad, la 22 mai 1927, şi a murit la 1 septembrie 1989, în oraşul Arad. În anul 1950, după ce şi-a încheiat studiile de filosofie la Universitatea din Cluj-Napoca, a funcţionat ca inspector şcolar (1950 – 1951), a-poi ca «referent administrativ la Arad, (ca) referent tehnic la Timişoara, (ca) normator la o carieră de piatră (1962 – 1963), (ca) bibliotecar (1963 – 1964), (ca) profesor în di-verse sate bănăţene şi la Timişoara»1. A debutat în anul 1956, în revista timişoreană, «Scrisul bănăţean».

Prima carte de poeme, Corabia autohtonă, a fost publicată în anul 1969; i-au urmat cărţile de versuri – ce ilustrează, după aprecierea criticului literar Marian Popa, «un poet elegiac preocupat de timp şi un pastelist înclinat spre emblematizare»2: Măşti de zăpadă (1973), Vacanţă perpetuă (1975), Tărâmul de flacără (1976), Privighe-toarea albă (1979), Nălucile de aur (1980), Albastra pu-tere a lirei (1984), Aur şi scrum (1987) etc. Criticul / istoricul literar Alexandru Ruja apreciază că «poezia lui Ilie Măduţa oferă, cu fiecare volum, mereu alte faţete ale


78

modului în care se redescoperă, poetic, o lume cunoscută. Comentând Corabia autohtonă, Ştefan Aug. Doinaş con-stata că „Ilie M ăduţa este un poet al jubilaţiei melancolice în faţa spectacolului inepuizabil al Firii: captiv în fluxul vital, el e un prizonier lucid care-şi cunoaşte destinul şi, mai mult, cunoaşte destinul lucrurilor care-l fascinează“. Diagnostic sentenţios, extras direct din linia de echilibru a poeziei lui Măduţa. Remarcăm, mai întâi, realizarea cre-aţiei de factură baladescă din poezia lui, de felul poe-mului liminar primului volum, sau a poemelor Pasărea paradisului, Olandezul zburător, Bărăganul, cu o at-mosferă de largă desfăşurare, în sonuri de rezonanţă arha-ic-miraculoasă. Este modalitatea baladescului, în sensul pe care l-a impus creaţia lui Radu Stanca şi Doinaş, cu care Ilie Măduţa are evidente afinităţi în această direcţie. Simbolurile se cristalizează dintr-o derulare epică mai ex-tinsă. „Corabia autohtonă“ devine metaforă pentru creaţia poetică, fixată într-un anume topos şi ancorând mereu în spaţiul patriei...»; «În Privighetoarea albă (1979) întâl-nim un lirism al absenţei, într-o tonalitate elegiac-tragică, amintind atitudinea poetică din Elegie pentru floarea se-cerată de Eugen Jebeleanu. Totul se află sub zodia tragi-cului, o răceală a expresiei poetice marcând distanţa. Este o poezie a solitudinii, în care interferează real şi oniric, generând sentimentul groazei de necunoscut. Poezia este dominată de senzaţia glacialului, se simte starea tranzito-rie, difuză, printr-o proiecţie a tenebrelor [...]. Albastra putere a lirei conduce spre evidenţierea forţei miraculoa-se a poeziei de a cunoaşte, transforma şi supune, în ace-laşi timp, dar şi spre rolul şi necesitatea poeziei în cetate [...]; Ilie Măduţa îşi imaginează poezia în sensul armoni-


79

ilor geometrice, dar solemnitatea nu exclude dramatismul actului de creaţie...»3.

Desigur, afinităţile lui Ilie Măduţa cu distinşii re-prezentanţi ai Cercului Literar de la Sibiu, în primul rând cu baladescul poeziei lui Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş, eroismul baladesc al poeziei măduţiene, relevate de criticul Al. Ruja, şi-au pus benefic pecetea şi pe volu-mele de versuri consacrate de poet universului copilăriei: Paloşul strămoşesc (1977) şi Voicu şi Craiul Şerpilor (1980); a mai publicat şi un roman mitico-poematic: Ora-rul păstrăvului şi al mierlei (1982). DESPRE PUTEREA PALOŞULUI STRĂMOŞESC

a) Paloşul, Prin ţul, Pojorea, Negoiu şi Mure ş.

Placheta de versuri pentru copii, Paloşul strămoşesc, de Ilie Măduţa (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1977), con-ţine un interesant basm în ales spirit arutelian (> arde-lean), având următorul epilog: «Şi, astfel, povestea sfâr-şeşte. / Cu Prinţul rămas-au tovarăşi / Pojorea, Negoiu şi Mureş / de-o fi vreo primejdie iarăşi. // Noi vrere-am la nuntă, oleacă, / s-ajungem, privind chiar prin uşă, / cum hora se-nvârte domoală, / cum suflă cimpoiul din guşă».

Aşadar, ca toate basmele, după cum arată şi epilo-gul, se încheie cu nunta protagonistului. Desigur, şi „des-chiderea“ acestui basm respectă formula A fost ... odată: «A fost, într-o ţară, odată, / un mândru şi palid cocon; / murind negurosul său tată, / la stemă-i urmă şi la tron. // Dar ţara cu munţi şi cu râuri, / cu codri măreţi şi câmpii / de molimi era pustiită, / de vânturi cu-aripi cenuşii. // În


80

spic se-ncuiba negureaţa / şi vite cădeau pe hotar, / în ca-se-nvelite cu paie, / copiii boleau de pojar. // La margini de ţară, oştenii / în suliţi tocite-adormeau, / din funduri de zare, cumplite / căruţe mereu se iveau // şi cai nechezând cu turbare, / şi oameni cu feţe de câini / loveau cu săgeata şi focul / în satele vechi de români. // Bătrânii mureau lângă vetre / şi boii tânjeau în mohor / şi-aşa se sfârşea în obidă / şi-n spaimă întregul popor. // Pe tronu-afumat de vechime, / cu slove-nflorite săpat, / sta Prinţul cu faţa frumoasă / în haine de-argint îmbrăcat. // Venind lângă dânsu-a lui mamă / îi spuse: – Iubite stăpân, / pe-un pisc scânteind de furtună / ascuns e un paloş bătrân, // sub stâncă, păzit de-un balaur / cu ochi bulbucaţi, fioroşi, / cu gheare cumplite şi gura / vărsând aburi verzi, veninoşi. // E-un semn al puterii-acel paloş / sub piatră demult îngro-pat; / în pumn de-l vei ţine, pe ţară / va curge belşug ne-n-cetat».

Un bătrân „alb de vreme“ îi atrage atenţia Prinţu-lui că atâta timp cât „paloşul doarme sub piatră“, peste popor va fi blestem, vitele vor boli prin holde, duşmanii îi vor ameninţa graniţele. Vine şi iubita-i logodnică, îndem-nându-l să destrame blestemul / ocara: «şi paloşul sfânt, strămoşesc, / îl smulge din piatră şi astfel / iubire şi domn să slăvesc».

Dar şi după îndemnul iubitei lui logodnice, Prinţul continuă să tacă. Poporul „prinde a fierbe“, vântul poartă peste cetatea de reşedinţă a împărăţiei «nori galbeni şi pleavă». Din «glasul mulţimii» se arată «trei mândri flăcăi ca trei turnuri / sclipind ca şi pana de dropie»; «Avea unul părul ca noaptea / şi ochii adânc scânteind, / înalt ca şi bradul ce-n munte / foşneşte de tunet şi vânt. // De Prinţ


81

el veni mai aproape, / genunchiu-aplecă şi îi zise: / – O, Prinţe! Mă cheamă Negoiu / şi vin din olatul de tise // s-alătur puterea mea toată / cercărilor tale, iar drumul / ne fie-mpreună. Eu piatra / în pumn o prefac cum e scru-mul».

Cel de-al doilea voinic, „cu sori pe cămaşă“, cu «părul bălai cum e mierea», venea «...din limanul albas-tru, cu ape ce spumegă-n iureş», spre a-i spune: «...port boare şi cântec pe buze / şi numele meu este Mureş».

Al treilea voinic se alătură Prinţului; are «plete ca focul», «glasul vuind ca furtuna» şi poartă numele: Pojo-rea. Hotărăsc să smulgă paloşul puterii absolute de sub munte: «să mergem tuspatru-mpreună / spre rostul ce ţa-ra-l aşteaptă, / vei smulge-acel paloş din steiuri, / măreţ străluci-vei prin faptă».

Cei trei voinici şi Prinţul pornesc să aducă paloşul strămoşesc, dar până la muntele unde fusese-ngropat, dru-mul trecea printr-un tărâm extrem de periculos, cu „corbi vineţi cu pana“ ciumată, cu şerpi «cu creasnă cât braţul», cu nori de ţânţari de pucioasă etc.; trec şi prin locuri de-şertice; în sfârşit, ajung la muntele paloşului: «cu creşte-tu-n nori şi furtună / păzit de-alţi munţi şi prăpăstii».

Sub o stâncă din acest munte se afla “îngropat” paloşul, în paza unui balaur; cei patru voinici angajează lupta: «...în ceaţă jivina / cum capete negre ridică, / mari flăcări azvârle prin boturi, / vitejii păşesc fără frică».

Se observă uşor că voinicii care sprijină pe Prinţul Român sunt elementele mitocosmosului autohton: Pojo-rea simbolizează Focul; eroul Mureş simbolizează Apa; şi cavalerul Negoiu simbolizează Pământul. Prinţul Român ajutat de aceşti eroi-elemente biruie balaurul de la stânca


82

paloşului: «La flăcări Pojorea cu flăcări / se-ncoardă, se-avântă, răspunde, / nici Mureş răgaz nu îi lasă, / abate asupra-i reci unde. // Când foc şi când apă; Negoiu / stânci mari îi azvârle pe gheare, / jivina scrâşneşte şi urlă / de tremură munţii în zare. // Iar Prinţul cu ghioaga izbeşte / năpraznic şi repede-i sfarmă / un cap şi-apoi altul şi altul, / se stinge suflând acea larmă...».

După ce ucid balaurul, Negoiu saltă cu umărul grozava stâncă de sub care se arată paloşul. Prinţul Ro-mân prinde paloşul de mâner şi, când îl înalţă, apare: «...văpaie ce cântă-n văzduhuri, / şi jerbe dansează în ju-ru-i...».

Binele triumfând asupra răului din lume, ca în toate basmele valahe, graţie Feţi-Frumoşilor – Prinţul Ro-mân, Pojorea, Mureş, Negoiul –, eroii se întorc în cetatea de scaun a împărăţiei şi sărbătoresc biruinţa: «Regina-n palat pregăteşte / o masă de flori şi odoare, / mireasa su-râde-n mătăsuri / ce curg ca belşug de ninsoare. // Un vis se-mplineşte de veacuri, / pe uliţi poporul aşteaptă, / iar Prinţul înalţă-acel paloş, / voios când păşeşte pe treaptă. // Se-ntoarce apoi spre mulţime, / urale pornesc în tării, / în inimi lumină se-aprinde / şi-n limpezi vuiri ciocârlii».

b) Voicu Păcurarul şi fecioara lui Vizor. Un alt basm, în versuri, al lui Ilie Măduţa este Voicu şi Craiul Şerpilor (Timişoara, Editura Facla, 1980). Eroul este un cioban, Voicu, înzestrat cu mult curaj şi cu multă isteţi-me, care ajunge să cunoască pe Vizor, craiul şerpilor, în următoarele circumstanţe: «Într-un amurg cu şindrile al-bastre / şi nouri rubinii pe cer de vară, / sta Voicu cu oierii sus la stână, / când auziră glas cumplit de fiară».


83

Când urletele fiarei cutremurară munţii şi văile pentru a doua oară, Voicu, mai curajos decât toţi ceilalţi păstori, se duce să vadă despre ce fiară ciudată este vorba: «Voicu merge şi-ntr-o râpă vede / un şarpe uriaş cu-n cerb în gură, / nu poate să-l înghită, nici să-l zvârle / de-a coar-nelor măreaţă crengătură. // – Omoară şarpele, se roagă cerbul, / şi poate îţi voi face-odată bine. / – Răpune-i cornele, şuieră şarpele, / şi îţi voi da ce-i cere de la mine».

Fără a sta prea mult pe gânduri, Voicu intervine în favoarea ofidianosaurului şi cu bâta „zburătăceşte“ coar-nele-ramuri, balaurul reuşind să înghită cerbul, după care, sătul, se prezintă eroului ce-i venise în ajutor: «Sunt Vi-zor, craiul şerpilor...»; accentuând că-şi va ţine făgădu-iala, balaurul se afundă în pădure. Voicu se avântă prin hăţişurile pădureţe, în căutarea reşedinţei balaurului Vi-zor, regele tuturor ofidianosaurilor. În drumul său, întâl-neşte un porcar ce îi arată direcţia spre palatul craiului şerpimii: «– Ia-o-ntr-acolo, da-vei peste-o groapă, / slo-boade-te şi sub pământ te bagă. // Acolo stă...».

Voicu îi mărturiseşte porcarului că se duce la Vi-zor, craiul balaurimii, după făgăduială. Porcarul îl sfătu-ieşte pe norocosul Voicu să-i ceară: «fata-i preafrumoasă şi cuminte / cum nu se află alta pe sub soare...».

Ajuns la Vizor, i se oferă păcurarului pietre pre-ţioase, „drugi de argint“, „cupe de aramă“. Voicu îi cere să-i dea drept răsplată lacra de după uşă, o „lădiţă gălbe-nuşă“, unde bănuia că-şi ţine ascunsă comoara de fe-cioară. Vizon este surprins de această cerere. Îi oferă aur. Voicu refuză aurul, insistând să-i dea „lădiţa gălbenuşă“. Craiul Vizor se-arată neliniştit «şi solzii-i curg ca zale sclipitoare», apoi merge la lădiţa ferecată, o deschide şi


84

Voicu vede înăuntru «doar un pui de şarpe». Dar păcu-rarul rămâne neclintit în solicitarea lui de a-i dărui lăcriţa cu puiul de şarpe: «Dar Voicu tace, nici nu se clinteşte. / – Fie atuncea, Vizor-crai îi spune. / Îţi ia lădiţa, du-te-n bună pace, / bun gând avut-ai, plin de-nţelepciune».

Eroul pleacă în sat, la maică-sa, cu lădiţa cu puiul de şarpe, relatându-i peripeţiile prin care a trecut în săptă-mâna absenţei sale de acasă. Cere apoi mâncare pentru el şi pentru şerpoiaca din lădiţa gălbioară: «...iar şarpelui îi dă un blid cu lapte, / şerpoaica bea şi peste cap se-aruncă / şi ce să vezi? cât numeri pân’ la şapte // deodată-n fată mândră se preface / ca soarele şi luna de frumoasă, / flă-cău-atuncea-nmărmurit rămâne / şi prinde a se tângui prin casă: // – Acum ai să mă laşi atât de mândră! / – Ba nu,-n-ţeleapta fată îi răspunde. / Eu sunt a ta, tu m-ai ales soţie, / cu tine stau şi te urmez oriunde».

Frumoasa soţie-şerpoaică a lui Voicu este deose-bit de harnică, „sprintenă ca o suveică“: «Numai că seara pielea neagră-mbracă, / pielea de şarpe şi se culcă-n ladă; / maica, sărmana, toată se-nfioară / şi parcă n-ar mai vrea atunci s-o vadă».

Mama-soacră este sfătuită de o vrăjitoare să facă foc mare spre a fierbe nişte oale mari, s-o trimită pe noră după apă şi, în vreme ce-i la fântână, să-i arunce pielea şerpească în focul cel mare, «ca din greşeală». A doua zi, totul s-a petrecut după „reţeta“ vrăjitoarei. Seara, negăsin-du-şi pielea de şerpoaică, întreabă pe mama-soacră şi a-ceasta îi „bolboroseşte“ că i-a azvârlit-o-n foc «fără vo-ie»: «Atunci nevasta neagră, mânioasă, / la Vizor merge, blând acesta-i spune: / – Aceasta ţi-e ursita de mireasă. // Te du-napoi, bărbatul ţi-l ascultă. / Perechea e a firii sfân-tă lege, / puterea ta de zână e pierdută, / dar alte lucruri bune vei alege».


85

Ascultă sfatul tatălui-crai al balaurimii, întorcân-du-se la Voicu: «Ei la o casă de iobag; şi silnic / lucrează la un grof urât, hapsân / ce are stâne, acareturi multe, / holde întinse şi păşuni cu fân. // Mereu cu vorbe grele îi împroaşcă...».

Grofului hapsân îi cade cu tronc nevasta lui Voi-cu. Şi spre a-l pierde, îl supune unor munci peste puterile unui om; mai întâi, îl pune să treiere stogurile cât dealul încât a doua zi, la prânz, să aibă «grâul proaspăt, nins-trecut prin site»; altfel, „în furci se va legăna chiar mâi-ne“, «de ploaie ciuruit şi de vântoase». Voicu este sfătuit de soţie să meargă la Vizor; noaptea se ospătează cu so-crul; apoi, Vizor iese din palat, plesneşte cu biciul de foc, zmeii se adună şi le ordonă ca stogurile grofului să fie tre-ierate şi: «...Mâine / să nu rămână bob de bob în spice / şi-n tăvi să fie coaptă albă pâine».

Zmeii se prefac în şoareci şi rezolvă totul. Voicu, pe când soarele-şi zvârle roata în slavă, se înfăţişează la grof «cu pâinea albă, binecuvântată». Drept răsplată, gro-ful dă ordin să fie bătut cu douăzeci de bice. După o astfel de „răsplată“, îi cere să taie codrul de pe un deal, să-l sa-pe, să pună vie; «şi până mâine, pe de-argint tipsie», vrea să aibă la masă struguri copţi din respectiva vie; şi de această dată este ajutat de socrul Vizor. Zmeii fac totul. Voicu se înfăţişează grofului cu tipsia încărcată de stru-guri proaspeţi din noua vie; în loc de răsplată, Voicu pri-meşte cincizeci de bice, apoi i se cere să-i aducă Moartea legată fedeleş. Voicu se îndreaptă din nou la tatăl-socru. Vizor îi spune că este neputincios, dar îi dă ginerelui un cal năzdrăvan să-l ducă „pe lumea cealaltă“, unde se cre-de că ar fi Moartea. La intrarea în cealaltă lume, Voicu îşi metamorfozează năzdrăvanul cal – folosindu-se de un vă-trai de la socru – în mal de piatră. Eroul vede „dreptele judecăţi ale infernului“: «întâi un om acoperit cu ţoluri


86

murea de frig în galbena câmpie»; „un jupuit de viu ur-lând“; „un altul cufundat în lacul de smoală“ etc. Dar de pe un dâmb cu iarbă luminoasă, un moşneag îi cere lui Voicu să-şi spună necazul: «...trimis sunt de un grof să caut Moartea / […] / Hei, dragul meu, moşneagul îi răs-punde, / moartea e pretutindeni ca viaţa...». Îi sunt „tăl-măcite“ lui Voicu „pedepsele“ văzute: «cel jupuit de viu e trădătorul de Patrie», «În smoală-i desfrânatul, sfârtecatul / de boi e cel ce înşelat-a, / iar cel în carpen spânzurat de limbă / e mincinosul, cel ce strâmb jurat-a». Apoi, moş-neagul îl sfătuieşte pe Voicu să acţioneze în cel mai înalt spirit justiţiar împotriva grofului, „boier hain şi fără min-te“: «...V-adunaţi cu toţii, / daţi foc conacului, pe grof goniţi-l / şi stăpâniţi moşia...». Voicu mulţumeşte înţelep-tului moşneag pentru sfaturile primite, face cale întoarsă, ajunge la malul de piatră, îşi reînviază calul, lovind cu vătraiul în stâncă, încalecă şi se duce la grof: «Ajunge-n sat. Boierul îl primeşte / cu rânjet rău: – Adus-ai Moar-tea? Spune! / Dar văz... mai bine să te-atârn în furcă / fără judeţ şi fără-ngropăciune / – Ba stai, boierule, ce-atâta grabă? / şi Voicu-n şea înalt se-nţepeneşte, / apoi cu coa-da bâtei peste gură / cu sete dintr-odată îl izbeşte». Groful dă să se ascundă. Voicu îndeamnă iobăgimea la răscoală, apoi împarte moşiile grofului cu semenii săi: «Destul a supt boierul truda noastră, / Ce-a fost al lui, al nostru-acum să fie. / Iobagii sar, apucă plugul tare / şi îşi împart pădure şi moşie». Voicu face ca înaltul spirit justiţiar să triumfe şi în această instanţă. ________ Note: •

1 Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977, p. 342. • 2

Ibidem, p. 343. • 3 Al. Ruja , Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994.


87

IVO MUNCIAN ŞI PSIHOPEDAGOGIA

METAFOREI Notă biobibliografică. Ivo Muncian s-a născut la

10 august 1943, în localitatea Variaş, judeţul Timiş, unde a şi copilărit. Studiile liceale şi le-a terminat la Timişoara, în anul 1961, şi studiile filologice la Universitatea din Bucureşti, în anul 1966. După ce a funcţionat în învăţă-mânt, în 1966 – 1967, ca profesor, Ivo Muncian a îmbră-ţişat cariera de ziarist, angajându-se ca redactor la revista de limbă sârbă, «Banatske novine» („Noutăţi / ştiri bănă-ţene“), devenită, după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, «Naşa reci» („Cuvântul nostru“). Este membru activ al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Serbia / Belgrad. Are o nota-bilă activitate de poet, prozator, traducător şi jurnalist, publicând deopotrivă în limba română şi în limba sârbă.

Activitatea în domeniul creaţiei literare – poezie şi traduceri . Ivo Muncian a debutat în anul 1958, în re-vista bucureşteană pentru minoritatea sârbă din România, «Novi jivot». A colaborat apoi, cu articole / poezii, la zia-


88

rele / revistele: «Banatske novine» / «Naşa reci», «Kni-jevni jivot», «Orizont», «Luceafărul», «Lumina» etc. A debutat editorial în anul 1966, cu un volum de versuri în limba sârbă, Vidici maşte (Orizonturile imaginaţiei – Bucureşti, Editura pentru Literatură). După acest notabil debut, a publicat o serie de volume, atât în limba sârbă cât şi în limba valahă: Ispovesti („M ărturisiri“), versuri, Bu-cureşti, Editura Kriterion, 1971; Lepeza radosti („Evan-taiul bucuriilor“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1973; Klepsidra („Clepsidră“), proză scurtă, Timişoara, Editura Facla, 1973; Kapija Zelja („Poarta dorinţei“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1975; Basana noci („O noapte de nesomn“), „microroman“, Bucureşti, Edi-tura Kriterion, 1977; Zeteoci duge („Secerătorii de curcu-beie“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1978; Cemu se danas radujemo („Ce ne aduce bucurie“), versuri, Bu-cureşti, Editura Kriterion, 1981; Odihna vântului, ver-suri, Timişoara, Editura Facla, 1982; Anotimpul bucu-riilor – versuri pentru copii –, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984; Vidokrug („Inelul zilei“), proză scurtă, Bucureşti, Editura Kriterion, 1984; Soarele din palmă, versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985; Sunciane mernevine („Scări solare“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1986; Jedan dan jivota („O zi din via-ţă“), proză scurtă, Bucureşti, Editura Kriterion, 1987; Armonii regăsite, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1988; Rimovane price („Poveşti rimate“), versuri pentru copii, Bucureşti, Editura Kriterion, 1989; Nedorecie („Nespusele“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1991; Iz korena ruja sveta („Din rădăcini înfloreşte tran-dafirul“), micromonografia Bibliotecii din Cenad,


89

Timişoara, Editura Uniunii Sârbilor din România, 1992; În hamacul soarelui, versuri pentru copii, Timişoara, Editura de Vest, 1995; Ishodişte („Ieşirea“), versuri, Bu-cureşti, Editura Kriterion, 1996 etc.

Traducător în / din limba sârbă, Ivo Muncian a des-chis circuit românofon următoarelor cărţi: Vară târzie, de Desanka Maximovici (1997), Roata supliciului, de Ste-van Raicicovici (1998), Kosovo – pământ sfânt al sâr-bilor, de Milan Nenadici (1999) etc. Activitatea literară i-a fost încununată de următoarele premii naţionale / in-ternaţionale: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1981), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1984), Premiul Literar Sârbesc – Timişoara (1994), Premiul de Poezie al Festivalului «Toamna poetică» de la Smederevo (1996) etc.1

Din bogata bibliografie a poetului bănăţean Ivo Muncian, constatăm că până în prezent este şi autorul a două interesante volume de versuri pentru copii, scrise / publicate în limba română: Anotimpul bucuriilor (Bucu-reşti, Editura Ion Creangă, 1984) şi În hamacul soarelui (Timişoara, Editura de Vest, 1995), plachete ce rămân în atenţia cercetării noastre.

PSIHOPEDAGOGIE LIRIC Ă PENTRU COPII

a) Copilăria ca «anotimp al bucuriilor». Scrisă pentru «grupa mare B, / Grădiniţa C. F. R.», placheta A-notimpul bucuriilor, de Ivo Muncian (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984) este străbătută de lumina jocului miri-fic şi împacă în mare măsură şi dezideratele psihopeda-gogice ale vârstei receptoare, oferind, graţie şi ilustraţiilor


90

lui Done Stan, bine aplicate la text, posibilitatea exerci-ţiului „de-a culorile“. Placheta se deschide cu un „pro-log“, unde autorul arată că preşcolarii «din grupa mare», după mai multe luni de „muncă la planşetă“, au deschis o expoziţie de desene / picturi: «Copiii din grupa mare / au avut multă răbdare, / au lucrat mai multe luni / şi-au făcut multe minuni. // Ieri, în bună dispoziţie, / şi-au deschis o expoziţie. / Expoziţia e-n toi – / hai s-o vizităm şi noi!» (Prolog).

„Minunile“ desenate şi expuse de copii, desigur, prilejuiesc lui Ivo Muncian, într-o subtilă psihopedagogie lirică, parcă în calitate de “ghid de expoziţie”, o serie de aprecieri-descrieri versificate (din prima parte a plache-tei), un veritabil “comentariu plastic” la memorabilele tablouri: Zmeul («Mircea a făcut un zmeu / stând culcat pe-un curcubeu. / Zmeul are / un cap mare / şi o droaie de picioare. / Şi mai are zmeul lui / coadă cum pe lume nu-i: / nici prea groasă, / nici stufoasă – / parcă-i puf de păpă-die, / dar arzând ca o făclie»), Un arici («Are ţepii ascu-ţiţi / şi, de vreţi, copii, să ştiţi, / sare ţanţoş şi înţeapă / cu toţi ţepii deodată»), Moşul («Bătrânelul din desen / ... // moşul meu cel mai iubit»), Piticii (un tablou neterminat deoarece “s-a rupt” creionul desenatorului tocmai când ajunsese la Albă ca Zăpada: «Şi-am făcut şapte pitici, / fiecare-n felul lui. / Albă ca Zăpada nu-i / că mi s-a-ntâm-plat ceva...»), Raţa şi săniuţa («Dona, Mona şi Griguţă / au Făcut din săniuţă, / doar o parte – cea din faţă – / trasă, ţanţoş de o raţă / ce se vrea un cal de rasă / alergând pe lângă masă. // Nu vă fie, copii, frică – / sania-i destul de mică, / raţa merge, cum ştiţi, lent – / nu va fi, deci, ac-cident!»), Varza («Nu-i o raţă, nu-i o barză / ci e în gră-dină-o varză / legănându-se în soare...»), Porumbelul («Numele nici nu contează, / toţi copiii desenează / po-


91

rumbelul alb, curat. Pace toţi am desenat»), Corbul («Emiluş, mai îndrăzneţ, / a făcut un corb isteţ / care-şi ţine sub aripă / fără nici un pic de frică / mâncărica şi zâmbeşte. / Vulpea nu-l mai păcăleşte!»), Vântul («Din-tr-o casă suspendată / de un nor cât o lopată / iese un balaur mare / cu obraji cât o căldare / şi îşi suflă vijelia / de cutremură câmpia...»), Broasca ţestoasă («Nu e mân-dră, nu-i frumoasă, / dar broscuţa e ţestoasă. / Ea nu poar-tă-n spate ace / ci o mare carapace...»), Iepuraşul («Dese-nul lui Victoraş / ne arată-un iepuraş / pare-mi-se cam poznaş. / Că de n-ar fi cam aşa / el precis s-ar speria, / n-ar mai sta viteaz călare / la o vulpe în spinare...»), Moş Martin («Mihăiţă şi Cosmin / l-au Făcut pe Moş Martin. // ... // Şi apoi au observat / la un stup s-a strecurat / şi din miere a mâncat / până ce ce s-a săturat»), Magazinul («Iuliu, Ava şi Călin / au făcut un magazin / ce, ca orice magazin, / cu de toate este plin...»), Ţapul («...L-am făcut cum paşte iarbă, / i-am făcut un nas şi-o barbă, / doi ochi mari scânteietori / ... / i-am Făcut patru picioare / şi un cap rotund şi mare. // Numai coarne nu i-am scos: / ar fi fost periculos...») şi Cocoşul («Eu, Bogdan, am desenat / un cocoş dormind în pat...»).

În „recenzia de întâmpinare“ pe care i-o face Ion Pachia-Tatomirescu, în ianuarie 1985, se relevă şi valoa-rea estetic-educativă a acestor poezii: «Textele din prima parte a plachetei se ţes fericit, cu „prilejul“ vizitării unei expoziţii de desene ale copiilor, Şoimii Patriei Semeţi, de către „bunul tătic“, „nici prea mic, nici prea voinic“. Cu această ocazie aflăm: că zmeul lui Mircea este surprins „stând culcat pe-un curcubeu“, că are „un cap mare / şi o droaie de picioare“, iar coada „parcă-i puf de păpădie, / dar arzând ca o făclie“; se observă că autorul, cu multă abilitate, îşi proiectează textul în imediata vecinătate a


92

mitului Zburătorului – „balaur de lumină cu coada-nflăcărată“ (Ion Heliade Rădulescu); Corbul rezolvă acuta problemă, de circuit lafontainian, a caşului. În partea a doua, „bunul tătic“ este „mai retras, mai tăcut, un pic în-gândurat, parcă mai absent“, pentru că „scrisese multe po-ezii despre şi pentru copii“, aşteptând „să fie tipărită car-tea“, ori, probabil, fiind preocupat de problemele nume-relor, ale zilelor săptămânii, ale alungării cârtiţei de sub răsadurile de salată, ale sancţionării leneviei motanului... [...]. Textele din această plachetă, pe lângă faptul că sunt bune conducătoare de inspirată poezie, au şi calitatea de a ridica „trăirile“ celor mici, de a le menţine, de a le nutri, în spaţii estetice»2.

Există în această plachetă şi interogaţii surprinză-toare, delicate, cum, de pildă cea despre „locuinţa“ din-spre solstiţiul de vară a lui Moş Crăciun / Gerilă: «Vara, când se coace orzul, / unde locuieşte Moşul?» (Unde locuieşte Moş Gerilă).

Alte texte lirice din placheta lui Ivo Muncian ex-ploatează resursele folclorice româneşti din perimetrul ghicitorilor, fie în registrul mai înalt, „al florii fără bască“ printre nămeţi, solicitând, desigur, mai multă imaginaţie receptorului-copil – «Cine credeţi să-ndrăznească, / când e nea, să mai şi crească, / să-nflorească / fără bască?» – , fie în registrul simplei interogaţii, aidoma celor întâlnite în culegerile populare: «... care floare din ogradă / scoate capul prin zăpadă?» (Ghiocelul).

Măiestrit cultivate sentimente patriotice găsim în ultima poezie din «Anotimpul bucuriilor», Desen, unde imaginaţia receptorului-copil era antrenată pe simbolurile din stema României anilor apariţiei plachetei, dar şi pe simbolica Tricolorului , pe simbolica drapelului Patriei, steag pe care-i scris «cu spice» viitorul ţării, inducând se-


93

mantic şi un “cult” al hărniciei, al muncii, sursă dintot-deauna a bunăstării unei naţiuni: «Apoi, facem pe-ndelete / munţi înalţi, păduri cochete, / brazii falnici... / Desenăm şi mai departe / sonda zveltă într-o parte / iar deasupra munţilor / soarele strălucitor... / Peste spice-i tricolorul, / pe el scriem viitorul...» (Desen).

b) Bucuria firii „în hamacul soarelui“. Placheta lui Ivo Muncian, În hamacul soarelui (Timişoara, Editu-ra de Vest, 1995), reia, amplifică „temele“ / „motivele“, din tezaurul de descântece româneşti, ori din registrele li-rice relevate şi în «Anotimpul bucuriilor», esenţială dove-dindu-se „bucuria“ de a trăi a „copilului universal“, în această lume mirifică, sau bucuria firii dumnezeieşti într-un ispititor „hamac al soarelui“, ceea ce antrenează meta-foric şi o participare a „zeului-copil“, mai mult ca sigur, la o „ordine cosmică“: «Soare, soare, / frăţioare, / haide, soare, fă-mi pe plac: / primeşte-mă în hamac / şi mă ia, de vrei, uşor, / pe-o felie dintr-un nor, / în excursie de-o zi / şi ne-om împrieteni. // De-i mai greu ce-ţi cer acum, / renunţă o zi la drum, / mai stai, soare, nu pleca, / vino-n grădiniţa mea. / Te-om iubi cât ai să vrei / eu şi toţi co-legii mei / şi-ai să ne cunoşti mai bine, / chiar aşa cum se cuvine» (În hamacul soarelui).

„Începuturile“ din sfera diurn-nocturnului sunt „conjugate“ liric de Ivo Muncian într-un chip foarte atră-gător, foarte accesibil micului receptor încântat de „des-coperiri“ până la „iniţiere“: «Ziua-ncepe fix la şapte, / când îmi beau cana cu lapte. / Seara-ncepe-ntotdeauna / când pe cer se-aprinde luna. // Când împart un măr cu tine, / începe să fie bine. / Joaca-ncepe când se-adună / toţi prietenii-mpreună. / Certa-ncepe – ţineţi minte! – / când nu-i cineva cuminte. / Primăvara-ncepe când / cri-văţul devine blând. / Vara-ncepe cu prestanţă / când ple-


94

căm toţi în vacanţă. / Toamna-ncepe când în vie / cân-tecele dragi învie. / Iarna-ncepe,-n fine, – spun – / când ne vine Moş Crăciun» (Începuturi).

Evenimentele copilului-zeu ce se derulează liric-muncienesc după aceste „începuturi“ privesc: nepoftitul vânt, devastator, zmulgând penele cocoşului, stricând cuibarele găinilor, scoţând gâştele din coteţ, ori îngheţând ouăle de raţă, spre dimineaţă (căci Vântul: «...tot ce-n cale întâlneşte, / ba răstoarnă, ba smuceşte»), ori stârnind rotocoalele ce «vor s-ascună soarele» (Dialog); aniversa-rea unei zi din viaţa puiului de raţă, Costeluş («În curte e zarvă mare – / azi e zi de sărbătoare: / Costeluş, puiul de raţă, / împlineşte-o zi de viaţă! // Joiana în mini-jupă / taie morcovi pentru supă, / iar gânsacul, meşter mare, / are grijă de grătare. // Raţele, ascunse-n şură, / pregătesc o tocătură. / Purceluşii rotofei / taie ai pentru mujdei. // Trei găini roşii la faţă / fac clătite cu dulceaţă...» – De ziua lui Costeluş); sosirea unor pisoi negri, fioroşi, hotărâţi să vâneze toţi şoriceii satului («Cu un tren rapid la noi / au sosit şapte pisoi. / Toţi sunt negri, fioroşi, / încruntaţi şi mânioşi» – Chiţchiţică şi pisoii); cearta aricilor la un concurs de biciclete («trei arici veniţi să vadă / concursul de biciclete / din nimic s-au luat la sfadă / în stratul de margarete. // Cel mai mare îi certa / pe cei mici cu glas temut / că au stat lângă-o căţea / şi de pureci s-au um-plut...» – Trei arici certăreţi); şcoala şoriceilor («Şapte şoricei sprinţari / îmbrăcaţi toţi în iţari / şi-au făcut o şcoală-a lor / în ograda gâzelor. // Şi-au adus, cu chiu cu vai, / o masă şi un măsai, / şapte bănci din crengi de mei – / bune pentru şoricei – / şapte scaune din brânză, / o perdea la geam, de pânză, / o cretă de ciocolată / şi un clopoţel de vată, / ... / tot ce-n şcoală-i necesar. / Dar când totul a fost gata / şi lucea curat sub soare, / a venit vulpea,


95

şireata, / cu o ştire-ngrozitoare: / fugiţi repede, cu spor – / motanul e-nvăţător!» – Şcoala şoriceilor); supărarea ro-boţelului Bin-Ban-Ban etc. Dar cea mai interesantă „tea-mă“ a copilului-zeu îşi află obârşiile în necunoaşterea cu-lorii mar ţienilor şi a „temerilor de inadaptare“ a acestora la cele terestre: «De-or fi marţienii galbeni la culoare, / poate că s-or teme de-o rază de soare. // De or fi toţii de culoare-albastră, / poate nu le-o place pe planeta noastră. // Dacă sunt marţienii de culoare verde, / de intră-n pă-dure, oare nu s-or pierde? // Dacă sunt cu toţii albi cum e zăpada, / le-o plăcea oraşul, le-o plăcea ograda? // De-or fi marţienii roşii cum e focul, / le-o plăcea să cânte? Iu-besc, oare, jocul? // De or fi cu toţii coloraţi în gri, / nu le-om părea stranii ca nişte stafii? // Dacă sunt marţienii violeţi cumva / cu un măr în floare cum s-or asorta? // Dacă sunt cu toţii negri, tuciurii, / i-am vedea şi noaptea? Cine poate şti?!» (Ce culoare au marţienii). ____________________ Note: • 1 Cf. Marian Popa, Dicţionar de literatură română contempo-rană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977. Ion Pachia-Tatomirescu, Ecouri danubiene (profil liric: Ivo Muncian), în «Lu-ceafărul» (Bucureşti), XXXII, nr. 38 (1428), 23 septembrie 1989, p. 1 / 6. Aquilina Bir ăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişo-reni (1945 – 1999) – dicţionar bibliografic, Timişoara, Editura Mari-neasa, 2000. Etc. • 2 Ion Pachia-Tatomirescu, Poezie şi desen – recenzie la pla-cheta de stihuri pentru copii, «Anotimpul bucuriilor», de Ivo Mun-cian, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984 –, publicată în «Orizont» (Timişoara), nr. 2 (874), 11 ianuarie 1985, p. 3.


96

SABIN OPREANU ŞI RÂUL-COPIL

Notă biobibliografic ă. Poet, prozator, Sabin Oprea-

nu s-a născut la 16 martie 1946, în localitatea Băile Her-culane. S-a stins din viaţă în 9 iunie 2010 (în Băile Herculane). A funcţionat ca librar în staţiunea Băile Her-culane. A fost membru al Uniunii Scriitorilor – filiala Timişoara.

A debutat editorial cu poemele din Sunetul zăpezii (Timişoara, Editura Facla, 1977); a publicat apoi volu-mele de versuri: O privire asupra râului (1982), Amurg experimental (1983), Cine ştie mai multe poezii – ver-suri pentru copii – (1985), Poeme de râu (1987), Poznaşe întâmplări cu un greieraş albastru – proză pentru copii – (1988), Insula de pergament (1998) etc.

Laurenţiu Ulici remarca, privitor la creaţia poetică a lui Sabin Opreanu, că «sentimentul care provoacă şi între-ţine actul reflexiv e singurătatea, dar o singurătate benig-nă, respirabilă, liniştitoare, prielnică reveriei (însă, cum spune, mai sunt multe de făcut pentru îmbunătăţirea ni-velului de reverie) şi bun prilej de autocontemplare. Mai mult, peisajul, deşi perceptibil ca realitate, ca mediu al existenţei poetului, apare deseori ca pură proiecţie a ima-ginaţiei [...]. Neobosit cultivator de metafore, Sabin O-preanu e mereu preocupat de efectul purificator al poeziei


97

[...], de esenţa ei copleşitoare şi de posibilităţile ei tera-peutice. Provincia în care poetul s-a însingurat nu este una deformantă, apăsătoare sau anihilantă, din contra, e o provincie paradisiacă, o insulă a lui Euthanasius luxu-riantă şi eliberatoare, un pseudonim al poeziei înseşi»1.

Ion Pachia-Tatomirescu, în roba de critic literar, a atras atenţia şi asupra faptului că «există în literatura ro-mână o poezie a Apei, prin excelenţă tradiţională, ce se întrezăreşte tot mai des la poeţii promoţiei ’70 (ai reflux-generaţiei), între care trebuie situat şi Sabin Opreanu [...]; dar despre o „obsesie hidrografică“ în perimetrul liroso-fiei nu poate fi vorba la acest poet [...]. „Poeme(le) de Râu“, spre a reverbera o singurătate cosmică, paradisiacă rareori, au o respiraţie larg-învăluitoare, cum a râului de platou, limpidă, nu hidrografic-balaurească, aşa cum s-ar fi aşteptat „receptorul“ amator şi de elemente „biogra-fice“, ştiind râul Diernei (> Cernei) negru-învolburat la poalele Muntelui cu Băi Herculane, unde s-a întrupat poe-tul, desigur, întru nebănuitele lumini ale Cuvântului / Lo-gosului; pe registru prozodic – iar pe alocuri, şi pe cel „motivic“ – râul de foc al cuvintelor din „poemele de râu“ intră parcă în rezonanţă cu Oceanul Zăpezilor lui Saint-John Perse, ceea ce ţine şi de un anume rafinament paradoxist, dimensionator în poezia refluxgeneraţiei. [...] Într-o lume supertehnicizată, computerizată, reificată, po-luată, aflată în pragul autodistrugerii nucleare, al cărei Logos înregistrează de la o zi la alta o tot mai mare dese-mantizare sincretică, o unealtă este arta creioanelor me-canice pe hârtia cretată (cf. „Pastel“) iar zidirea de fiinţă spre obârşiile esteticii echivalează cu „întemeierea“ ţârâi-tului nocturn al „greieraşului de platină“ în roua de pe


98

ierburi (cf. „Adieri fumurii“). Către o astfel de lume, în numele unei adânci istorii, se îndreaptă câteva somaţii ecologice din poemele lui Sabin Opreanu [...]. Poeme de Râu autentifică încă un timbru de bronz în poezia română contemporană a refluxgeneraţiei»2. Criticul literar Ale-xandru Ruja, spre deosebire de cei doi, mai semnalează: «Metafora artei ca labirint pare să-l preocupe pe Sabin Opreanu. Poate nu întâmplător a aşezat în deschiderea vo-lumelor sale mottouri din dialogurile platoniciene. Textul poetic propriu-zis îşi caută mereu echilibrul între emoţie şi reflexivitate»3.

Nu fără legătură cu o astfel de problematică lirică „majoră“, dar în spaţiul «râului copilăriei copilului uni-versal», este placheta pentru copii, din obiectivul cerce-tării noastre, Cine ştie mai multe poezii (Timişoara, Edi-tura Facla, 1985); notabile sunt şi câteva pagini de proză poematică din placheta Poznaşe întâmplări cu un greie-raş albastru (Timişoara, Editura Facla, 1988).

GREIER ALBASTRU ŞI METAFORE-COPILE ÎN CONCURS

a) Poezie şi călătorie cu Zâna cea Bună. Într-o

«Predoslovie» de la placheta Cine ştie mai multe poezii (1985), Sabin Opreanu „iniţiază“ un „concurs de memo-rat / rostit poezii“, câştigătorul având drept răsplată o călătorie cu Zâna cea Bună în spaţiul extraterestru: «Cine ştie mai multe poezii / Dintre voi, copii? / Cei vioi şi cei isteţi, / Harnici şi descurcăreţi, / Buni la şcoală, buni aca-să / Şi cu joacă sănătoasă! / […] / Cine ştie mai multe poezii / Călătoreşte pân’ la lună / Cu zâna cea bună! / Ea


99

te învaţă să fii / Bun la suflet şi cuminte... / Aşadar, cu luare-aminte / Să citiţi şi mai departe / Din această carte: / Veţi vedea cât de uşor / Este vulturul în zbor, / Câte pete sunt în soare / Şi grâu galben pe ogoare. / Veţi vedea că poezia / Este însăşi România, / Plaiul nostru cel mai sfânt, / Unde eşti şi unde sânt, / Unde zic privighetori, / Unde, de atâtea ori, / Ne slăvim în sărbători / Bunii noştri şi străbunii. / Pace vrem şi cerem lumii / Să viseze po-rumbei, / Flori de munte, flori de tei!».

În finalul «Predosloviei», poetul atrage atenţia re-ceptorului-copil asupra faptului că „laureatul“ unui ase-menea consurs de cunoaştere a „celui mai mare număr de poezii“ scrise de autentici / geniali poeţi este o fiinţă ex-cepţională, de nedespărţit de Bunul Fântânar, descoperi-torul nesecatului izvor – metaforic-simbolic, desigur, al cunoaşterii – cu ajutorul magicei nuieluşe de alun, reu-şind (prin orizontul obţinut graţie memorării de versuri) chiar să substituie „bagheta fermecată“ dintr-o ramură a preaiubitului arbust al veveriţelor: «Cine ştie mai multe poezii, / O să fie prietenul meu cel mai bun! / În zori de zi, / Ca nuiaua de alun / În mâna fântânarului bun!».

Dinspre micuţul Receptor, motivarea citirii se face prin plăcerea de a vedea în poezie o apropiere părelnică de „jocurile de copii“, deoarece mulţimea cuvintelor din text parcă alcătuiesc o înaltă piramidă, fiecare vers ascun-zând un univers, fiecare poezie arătând ca un lan „păzit“ de maci: «Îmi place să citesc poezii / Fiindcă par jocuri de copii! // Atâtea cuvinte laolaltă... / Ca o piramidă înaltă! // Şi cât univers / În fiece vers! // Poezie! Îmi placi, / De parcă visez lanuri pictate cu maci! // Îmi place să citesc poezii / Fiindcă par jocuri de copii!» (Jocuri de copii).


100

Numai «cine citeşte / creşte», «trăieşte / frumos / şi cu folos», «musteşte / de învăţătură / şi căldură» (Cine citeşte...) etc.

În maniera înţelepţilor-strămoşi ai antichităţii, poe-tul îi spune mai întâi receptorului-copil să-şi asculte Pă-rin ţii, Neamul, Patria, Istoria, spre a fi ostaş credincios al veacului său: «Ascultă-ţi aproapele, pe mama şi pe tata, / Ei sunt părinţii, adevărata // Cinste prin ei vei dobândi / Precum pe cer ard stelele făclii. // Ascultă-ţi ţara, neamul, istoria şi veacul / În toate, pe măsură, odihna ei e leacul. // Ascultă-le pe toate, fii credincios ostaş / Acestui timp. Parcurge-l pas cu pas. // Vei fi la rându-ţi dascăl, vei fi părinte blând. / Învaţă-ţi deci copiii să fie pace pe pă-mânt!» (Ascultă acest timp).

Copilul-zeu este îndemnat de vocea auctorială să-şi iubească mama («luminoasă ca o stea», «întâiul gând al lumii, / soarele şi partea nevăzută a lunii» – Mama), să-şi iubească tatăl («prietenul cel mai bun», care-i spune po-veşti «cu fata de-mpărat, / cu luna şi stelele, / cu prinţii şi cosânzenele», care nu miroase a tutun, care-i sparge alu-ne, care-l duce la grădina zoologică şi cu care nu-i este frică «de urs, tigru şi leu» – Tata), să-şi iubească fratele («Fratele meu Sorin / E curajos, / Are chipul senin / Şi desenează frumos!» – Fratele mai mic), ori să preţuiască iubirea sorei mai mari, cea cu nume de floare (deoarece, «surioara Margareta» îl lasă cu tricicleta prin grădină «pâ-nă e lumină», îi arată frumuseţea cărţilor colorate şi pen-tru că, «dimineaţa şi seara / ca nişte copii cuminţi», se spală pe dinţi – cf. Sora mea).

Şi păstrarea permanentă a curăţeniei corporale se află în măiestrit-pedagogica poezie a lui Sabin Opreanu:


101

«Cine e murdar şi minte / Nu-i mai creşte nici un dinte! // Cine minte şi-i murdar / Este frate c-un măgar! // Cine e murdar e rău / Pentru aproapele său. // Cine minte nu e bine / Şi-l gonesc mii de albine! // Cine e murdar şi minte / Nu-i mai creşte nici un dinte!» (Cine e murdar şi minte).

Un alt îndemn fundamental pe care-l adresează poetul către micul Receptor este de a învăţa, căci învăţă-tura îl face pe om destoinic şi cu „lumină dreaptă“: «Înva-ţă tot mai bine şi mai mult / Fii pe măsura propriului tumult. // Învaţă să fii harnic şi ascultător, / Învaţă despre cinste, învaţă despre dor. // Învăţătura-i munca prin care răsplăteşti / Încrederea în tine. Vei învăţa să creşti // De la lumina dreaptă, iscată de izvoare: / E cel mai pur exem-plu, e cea mai caldă boare. // Învaţă, deci, învaţă îţi zic, mereu învaţă, / Astfel vei fi destoinic şi pregătit în viaţă!» (Învaţă).

O dată cu elogiul anotimpurilor, între elementele gnomice din majoritatea textelor acestei plachete, poetul sugerează – dinspre un cult al muncii – ca şi copilul să fie antrenat întru descoperirea bucuriei de a fi „în activitate“ alături de cei mari, imitându-i: «Primăvara e sora mea bună / […] / Pe câmpii, culori / Din mii de flori, / Iarbă verde, rândunici / Şi alte animale mici / Se bucură îm-preună / De vremea bună. / Folosesc această situaţie – / Şi, graţie / Uneltelor mele cuminţi, / Îi ajut pe părinţi / La grădinărit, / Chiar dacă sunt mic!» (Primăvara).

Urmând exempul furnicilor şi al albinelor, copi-lul-zeu le imită alături de harnicii părinţi: «Vara e cald şi bine. / Furnici şi albine / Muncesc cât e ziua de mare. / De pe ogoare / Se adună recolta, pâinea rotundă, / Mare şi


102

blândă. / Acum e vacanţa cea mai lungă. / Să ne ajungă, din toate locurile, / Bucuria şi jocurile. / Gigi merge la bunica, / Ada o ajută pe Mămica, / Iar Sorin cu Dan în frunte / Călătoresc la munte. / Alţi copii – mici şi mari / Vor porni la Năvodari. / Vara e cald şi bine. / Soare cald şi furnici şi albine...» (Vara); «Toamna se numără bobo-cii şi ... nucile! / [...] / Prin livezi s-au copt merele, / Cai-sele, piersicii şi perele. / Strugurii sunt copţi şi ei, / Doar pe-alei / Cad frunze arămii» (Toamna); «Din glastră / Mă priveşte floarea albastră. / I-am pus numele meu, / O ud mereu, / Să-i arăt soarele / Mai-marele. / O să crească, / Îmi spun, / Deşi vine iarna hoinară / Şi mama zice c-o să moară... / Dar n-am să mă las. / Pas cu pas, / O să lupt împotriva frigului, / Tigrului...» (Floare în iarnă); «A sosit frigul şi zăpada / Tocmai din Groenlanda! / […] / Iar munţii sunt de zahăr» (Iarna).

Educaţia patriotică, Ţara, Tricolorul, Sfânta Lim-bă Valahă se află de asemenea în atenţia poetului Sabin Opreanu, într-o serie de poeme ce străbat ca un roşu fir întreaga plachetă: «Despre ţară să vorbeşti frumos / Şi-un dulce cântec să te-nmiresmeze, / Ca glasul mamei cel du-ios, / Ca aerul cel tare de pe metereze» (Cântec despre Ţară); «E tricolorul steagul ţării mele, / Roşu, galben şi albastru – / Mai mândru decât toate cele, / Străluceşte ca un astru! / [..] / «Drapelul Patriei Române / Va flutura etern / Căci e visare înspre mâine / Şi-al trăiniciei cald în-semn» (Tricolorul) ; «Astăzi limba românească e-o pădu-re de verdeaţă / Luminată lin de vânturi şi de cântec păsă-


103

resc, / Fiecare dintre arbori seara spune o povaţă – / Prin-tre ramuri se străvede abur sfânt, sărbătoresc» (Limba Românească).

b) Proză poematică. Există şi câteva notabile pa-gini de proză poematică în placheta de “povestiri”, Poz-naşe întâmplări cu un greieraş albastru, de Sabin O-preanu (Timişoara, Editura Facla, 1988), care încântă, înalţă sufletul receptorului-copil: «Natura e un vis care nu se termină niciodată. Se apleacă generoasă spre tine şi cu răsuflarea îţi acoperă privirea cu un giulgiu de nori colo-raţi. Te îmbrăţişează ca un râu de munte şi te poartă din creastă de val în creastă de val, ca pe un fulg de păpădie. [...] căci natura e o poveste fără de început şi fără de sfâr-şit.» (Despre o primăvară nemaipomenită...); «Păsările statornice încetară brusc să mai bată din aripi şi coborâră pe aeroporturile accidentale din sihla întunecoasă. Firul de iarbă abia mai respira. Rădăcinile arborilor se cutre-murau. Tot păsăretul era cuibărit în stratul de frunze vechi.

– Cri, cri, cri!!! se auzi, iarăşi în văzduhul vi-brând ca o lamă de oţel» (Unde aflăm destul de multe despre ivirea pe lume a unui greieraş albastru...); «Pă-şeam prin omătul moale ca o iarbă proaspătă şi învălui-toare. Steluţe fermecate clipeau pe cerul adânc, ba câte u-na mai jucăuşă îşi încorda motoraşul de fluturi pe deasu-pra creştetului meu. Iar dacă mă uitam mai cu atenţie la tabloul de comandă al steluţei, puteam observa gâze şi flori, pitici cât o gămălie de ac, albine foşnind din aripile


104

lor mătăsoase» (Primăvara soseşte şi pe coclaurile cele mai îndepărate...) etc. ________ Note: • 1 Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană: I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 223 sq. • 2 Ion Pachia-Tatomirescu, Semnul naturii, în Luceafărul (Bucu-reşti), anul XXXII, nr. 28 (1418), 15 iulie 1989, p. 1 / 7. • 3 Al. Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 219.


105

ION PACHIA-TATOMIRESCU ŞI AZURUL ETIC

Notă biobibliografică. Ion D. Pachia s-a născut

la 16 februarie 1947, în localitatea Tatomireşti, din jude-ţul Dolj. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut în satul natal şi în oraşul Filiaşi. Peisajul mirific de la confluenţa Câmpiei Dunării / Jiului cu Subcarpaţii Getici i-a marcat benefic universul copilăriei. Este timişorean / bănăţean din 1966, de la începutul studenţiei. Semnează lucrările de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literară: Ion Pachia-Ta-tomirescu. Mai semnează cu pseudonimele: prof. Aethi-cus, Ana Arnika, Dacian Bradua, M. Brădilă, Brânduşa Ghionescu, Mugur Masicua, Sarmis Pordu, Ioan Viespan etc.

Studiile superioare şi le-a făcut la Facultatea de Filologie – Universitatea din Timişoara (1966 – 1971). Este doctor în ştiinţe filologice, membru activ al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980), al Societăţii Româ-ne de Haiku (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor Bănă-


106

ţeni (din 1992), al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999) etc.; are o notabilă activitate de redac-tor / redactor-şef al revistelor de cultură / literatură: «Drep-tul la timp», «Caietele Dacoromâniei», «Orient latin», «Rostirea românească», «Lamura», «Anuarul de martie», «Noul Literator» etc.

I-au încununat activitatea literară următoarele pre-mii internaţionale: Premiul I acordat de Societatea Lite-rar-Artistică «Tibiscus» din Uzdin-Iugoslavia la Festiva-lul Internaţional de Poezie, «Drumuri de Spice», din 3 – 5 iulie 1998; III-eme Prix Vitrail Francophone, decernat de Société des Poètes et Artistes de France, la 26 iunie 1999 (pentru «Cosmia et Zoria», în urma concursului de creaţie în limba franceză din 1998). În 15 decembrie 2007, d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu i s-a decer-nat, la Novi Sad – Panciova / Serbia, Medalia de Aur „Lumina“ 1947 – 2007, cu prilejul marcării a 60 de ani de existenţă ai revistei de literatură / cultură transfron-talieră, «Lumina».

Cu privire la opera beletristică a lui Ion Pachia-Tatomirescu, critica literară a remarcat încă de la începu-turile-i literare: «o vădită sensibilizare la marile probleme filosofice ale existenţei; poetul este prezent în tot locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole din seva pământului şi la preschimbarea minu-nată a lumii şi a firii» (Al. Firescu, 2 aprilie, 1966); arta holo-poemului – intitulată Peristylium, din care Miron Radu Paraschivescu (în Povestea Vorbii, nr. 7 – supli-ment literar de versuri şi proză al revistei Ramuri – Cra-iova –, anul III, nr. 10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14) extrage: «La ţărmii freneziei şi în solstiţiile sale, trăirile


107

s-au condensat, echilibrând îndrăzneala cu fortăreaţa chiar în momentul când Praxiteles şi-a terminat proiectul sub chenarele privirilor Frineii. [...] Poezia este imensul mi-raj al sevelor efervescente ce traversează sufletul de la imperceptibil la grandiosul obiectiv, de la atom la sis-temul solar, de la sămânţă la plantă, de la gâlgâitul iz-vorului de munte la imensele scurgeri oceanice, de la substanţele întunericului la germenii luminii, de la că-utarea inertă la descoperirea sacadată. [...] Că totuşi, când pipăi săgeţile graiului, vreau să-mi proptesc mâna pe umărul Parângului, să strig, să mă fac auzit de toată lu-mea, să dau drumul cântecelor / încântecelor mele – pă-sări sincere de aur – să zboare-n largurile câmpurilor, fer-tilizându-le; dar încă o dată: „habent sua fata...“ [...] Poezia este explozia sentimentului extrem al poetului. / Nu vreau să fac nici ars poetic, nici paradă. / Nu-mi stă-n fire asemenea lucru, ci, mai degrabă, / permite- ţi-mi să scot baltagul / de crom şi fulgere, / potrivit vârstei mele, / să tai munţilor / pintenii ţanţoşi, / de lân-gă periferia / sentimentelor, / de lângă călcâiele / unde zvâcneşte artezian / sângele inimii / modeste, nobile, / să trăsnesc / coifurile-mbâcsite / de egoism...!»; de aceea, în Destinaţii confidenţiale, «aria lirică e planetară, asoci-aţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte un glas îmbătat de el însuşi, „de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor“; vorbeşte deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii... care îşi bat clopotele pieptului“ şi „au aripile îngreunate de ţurţuri“ la „vânturile toride“ şi la „crocodilii... din văile Nilului“, ca şi saltul temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă


108

pe năsălia secolului“ la „alba noapte a Troiei“, de aici la „scheletele din Hiroşima, din Vietnam“ şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar legea propulsorie a unei inspiraţii deocamdată ameţită şi ameţi-toare; dar se aud când şi când accente puternice şi unele somaţii ale istoriei, care încordează auzul cititorului»; tot Vl. Streinu, mai relevă cu multă fineţe – în holopoemul Noul Turn Babel (ocolind cu comentariul riscanta-i pa-rodiere a discursului dictatorial-ceauşist, din secţiunea a IV-a holopoemului) –, «imaginea arbitrară, dar uneori şi revelatoare, rotaţia timpilor şi a spaţiilor într-un vălmăşag obscur, deşi pe alocurea constelat, propulsia lirică neobo-sită, având totuşi ca punct de gravitaţie din nou pământul dacic»; «de data aceasta, o lume de meşteri-schelete, zi-dari, dulgheri şi salahori, nesupravegheaţi de nici un arhi-tect, construiesc turnul, care e poate al unei sublime ab-surdităţi; în amândouă poemele, gestul liric larg, expresia vociferantă şi haotismul impresiilor par să provină din declamaţia super-hugoliană a lui Lautréamont, după cum, de la noi, Constant Tonegaru este prezent în ton, în fan-tasticitatea reprezentărilor şi în recurenţa apostrofei» (Vl. Streinu, Ghiocei – 18 martie 1967 –, în Pagini de critică literară, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 92). La debutu-i editorial, Ion Pachia-Tatomirescu a-vea «un aer tineresc şi matur în acelaşi timp, în care entu-ziasmul părea că se aliază cu o îndărătnicie zâmbitoare, o robusteţe care nu umbrea cu nimic gingăşia spiritului, o fermitate de caracter ce nu numai că îngăduia, dar şi sublinia unele observaţii de mare fineţe, cu un cuvânt, portretul ideal al unui tânăr arheolog pasionat de fiecare din descoperirile sale» (Miron Radu Paraschivescu,


109

Poezie şi arheologie, 1969). Ion Pachia-Tatomirescu, în-că din acel moment, reprezintă «în tânăra noastră poezie, un accent unic, cu totul personal, un univers reconstituit în semne lirice, aşa cum reconstituie istoricul o lume din săpăturile arheologice; deşi pare dedusă din folclor şi des-cântec, poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu reface drumul spre aceste izvoare: el are prefigurat în minte drumul, de la punctul iniţial până la cel de sosire; limbajul său, criptic aparent, concordă un anumit suflet cu o bâlbâială de Pythie – şi-aici nu mă pot împiedica să-mi amintesc că poetul vine din răspântia câmpiei Doljului cu dealurile Jiului; versul lui sugerează folclorul şi descântecul, le re-creează, nu descinde din ele, ci ajunge la o sinteză pro-prie, modernă; el are o viziune completă, integrală, asupra sensului culturii noastre, adică, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, un stil: e sensul culturii de câmpie pe care a dezgropat-o ca un arheolog, culegând descântece de prin satele Filiaşilor, dar, repet, nu ca să plece de la ele, ci ca să reconstituie drumul invers, înspre geneza lor; titlurile poemelor sale sunt inspirate în acest înţeles: că el cuprin-de zariştea întregului într-un amănunt lexic; nu vreau să mă pierd în analize şi mai puţin în citate; de altfel, nici o explicaţie nu va transmite mai bine cititorului zăcământul liric pe care-l conţine această poezie decât ar putea-o face ea însăşi; suita simfonică a volumului, culminând cu ulti-mele două cicluri, Graal şi Sobor, se sprijină pe o ţesătu-ră solidă şi pe o montură a cuvântului inspirat, ce-mi arată că mă aflu în faţa unui artizan ingenios care inventă nu numai imagini şi metafore, dar şi o limbă ce conjugă ad-jective, substantivează verbe, ori, mai cu seamă, inventă o tehnică a imaginii în mişcare: la el apa „e frântă sub tăl-


110

pile peştilor “, „ nopţile se dezbracă-n ochii pisicilor“... – şi exemplele ar putea continua; dar toată inspiraţia lui Ion Pachia-Tatomirescu îmi pare că vine dintr-această sti-listică sugestie a câmpiei, a unui univers mut şi tainic, cu zările dezgolite, dar plin de bogăţii în adâncuri, în acele adâncuri în care, cum spunea odată Nicolae Iorga în neui-tatele lui prelegeri, nu se poate vedea decât din foarte înalt» (ibid.).

Inventează cea mai scurtă poezie cu formă fixă cunosută în istoria literaturii universale, salmul: «Într-a-devăr, „salmii“ întrec, necondiţionat, ca întindere, econo-mia de cuvinte a haiku-ului, fără a pierde, prin aceasta (ba poate, uneori, dimpotrivă), echilibrul dintre brevilocvenţă şi densitate (echilibru fin, greu de atins, nu o dată instabil şi eşuat aiurea). Iată câteva exemple, ca să nu ne rezu-măm la afirmaţii: „Vie / l ăcrimie...“; „Fluturi / ard pe scu-turi“; „Munte, / în cer, pun-te...!“ etc. Ar urma lectura pur estetică, delectivă, deloc dezamăgită, cum nădăjdu-iesc să probeze „salmii“ pe care ţi-i supun, iubite priete-ne, sensibilei şi educatei tale atenţii. Reproduc, în conse-cinţă, o seamă de bijuterii poetice, memorabile, ce-şi pre-lungesc ecoul în memorie multă vreme după parcurgerea lor: „Fosfor / cade-n Bosfor!“; „Vină / euxină“; „Sânge – / norul plânge...“; „Ceruri – / feşe-n geruri“; „Marea / scuipă sarea...“ etc. Acum, aşa cum, de fapt, ne avertizea-ză precuvântarea, se impune o lectură specializată, criti-că, mai exact: prozodică. Primul vers e un troheu, cel de al doilea – un dublu troheu, această structură, deşi păs-trată cu stricteţe, neinducând impresia de monotonie, de scandare mereu reluată în traseul ei sonor, cuvintele nu sunt un material indiferent, menit a menţine metronomia


111

atotstăpânitoare. Fiindcă prefaţa ne spune foarte clar: „ver-sul prim are măsura 2, un troheu, fiind stihul un-doi-rii (undoirii / îndoirii ) Întregului, şi versul secund, măsura 4, o salmoşiană / zalmoxiană pereche de trohei“. Ajungem, astfel, la lectura cosmogonică a volumului, fiindcă, ia-răşi ne informează autorul în cuvântul înainte: „eroul liric al salmului este un observator, un participant la o ordine microcosmică şi, deopotrivă, macrocosmică“. Nu-i de mi-rare, deci, că, pe prima pagină, vedem scris, într-un che-nar, „Cosmografii“. Aceste cristale poetice, cu nenumăra-te reflexe, vorbesc despre sufletul omenesc, de pretutin-deni şi de oricând, capabil să închidă în grăuntele său nevăzut (dar abisal), imensitatea universului. Volumul es-te „dacoromânesc“, desigur, în primul rând, cum declară autorul, dar el – tocmai de aceea – tinde spre zona trans-temporală şi trans-spaţială a sinelui.» (Eugen Dorcescu, Scrisori la un prieten: Poezie şi cosmografie, în ziarul timişorean, Renaşterea bănăţeană nr. 3478 – suplimen-tul Paralela 45, 3 iulie 2001, p. 6).

La concluzii asemănătoare ajung şi belgianul Paul Van Melle («C’est la première fois que l’historien rou-main – ou plutôt dacoroumain – Ion Pachia-Tatomirescu nous soumet un recueil de poèmes au lieu d’un essai sur l’histoire ancienne de son pays. Salmes est fait uni-quement de poèmes à forme fixe de ce nom, plus brefs encore que le haïkou japonais, car ils sont fait d’un tro-chée et d’un tétrasyllabe. Il n’est pas facile de s’habituer à ce rythme, mais les traductions francaises, sans respecter la métrique, obtiennent parfois d’étranges effets, comme “Le crime / euxine” – allusion au Pont-Euxin – ou “Mont, mets-toi / en pont au ciel”, ce qui nous change du haïkou,


112

dont la fin conclut» – Inédit – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 153, april, 2001, p. 28), şi francezul Jean-Claude George («Le salme est la plus courte poésie fixe de l’histoire de la littérature. Le triple-ment du salme – proche du haiku – donne le trisalme. Traduit simultanément du roumain en français, puis en anglais et en allemand, les salmes d’Ion valent pour leur potentiel d’évocation: „Vie lăcrimie... / Vigne a les lar-mes aux yeux... / Vineyard dropping tears... / tränenvolle Weinrebe...“ Leurs promesses... „Varză lângă barză...! / Chou tout près de la cigogne...! / Cabbage, next to the stark...! / Kraut neben dem Storch...!“» – Jean-Claude George, Salmes d’Ion Pachia-Tatomirescu, dans la re-vue trimestrielle, «Art et Poésie» – France / Pagny sur Meuse –, 44e année, no 177, janvier 2002, p. 67).

Ultimele poeme hadronice sunt remarcate şi de profesorul de la Universitatea Sorbonei, Jean-Paul Me-stas: «Incantation, magie des visions, le poète de Timi-şoara offre à lire des sonnets qui ouvrent les horizons de la Dacie et dont le chant rapelle cordialement au rêve des beautés latentes....» (în revista Jalons – Vichy / Paris –, nr. 73 / trimestrul al IV-lea, 2002, p. 41).

Cu privire la activitatea de cercetare ştiin ţifică a d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, se ştie că încă din anul 1966, ca student-filolog, activează în cercul de fol-clor de la Facultatea de Filologie – Universitatea din Ti-mişoara, cerc condus de prof. univ. dr. Gabriel Manoles-cu, de la care primeşte generoasa misiune de vacanţă, de a cerceta / înregistra folclor literar românesc de prin satele doljeano-gorjene, din zona Filiaşi-Craiova-Târgu Jiu / Tis-


113

mana, îndeosebi tot ceea ce este legat de strigătura peste sat / roata de foc (materiale valorificate în volumele de Folclor apărute în acea vreme sub egida Universităţii din Timişoara).

Din 1968, porneşte cercetarea „pe urmele lui Mi-hai Eminescu în Oltenia anului 1878“, studiază manuscri-sele eminesciene aflate în Biblioteca de la Academia Ro-mână din Bucureşti etc.; rodul acestor cercetări se vede în studiul Eminescu în „Câmpul Cerbului“ (1968 / 1981). După un astfel de debut se angajează în cercetarea inter-disciplinară, rodul arătându-se în peste două mii de arti-cole / studii de istorie / istoriografie literară, teoria lite-raturii, critic ă literară, stilistică, lexicologie, lingvistică, istoria limbii, istoria culturii / civilizaţiei, istoria religi-ilor, medicină naturistă, mitologie, antropologie cultu-rală etc., publicate în reviste / ziare, antologii / volume, din ţară şi din străinătate, între anii 1968 şi 2010, ori în cărţile de specialitate: Nichita Stănescu şi paradoxismul (1994), Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoro-mâneşti (1996), Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I – II (1997), Dacia / Dacoromânia lui Regalian / Regalianus’ Dacia / Dacoromania –The Independent State of Dacoromania (258 – 270), Founded by Rega-lianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (1998), Mărul din Rai cu stelele Crăciunului dacoro-mânesc, antologie de colinde culese de Ion Pachia-Tato-mirescu de pe văile Amaradiei, Gilortului, Jiului, Motru-lui, Mureşului şi Oltului, între anii 1966 şi 1986 (1998); Colegiul Bănăţean, pagini monografice (1999); Zalmo-xianism şi Creştinism în Dacia / Dacoromânia, Patria


114

Sfântului Ioan Cassian – studiu / „postfaţă“ de 133 de pagini la: Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra con-vorbire duhovnicească, ediţie de I. P. T. (1999), Nichita Stănescu şi paradoxismul, ediţia a doua, revăzută şi adă-ugită, Timişoara, Editura Aethicus, 2000; Istoria reli-giilor , vol. I, Din paleolotic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică (sau valahică / dacoromână), Ti-mişoara, Editura Aethicus (Biblioteca Enciclopedicus), 2001; Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de te-oria comunicaţiei... (concepte operaţionale, „disciplina-re“ şi interdisciplinare, la care se apelează frecvent în producerea şi în „anatomia“ textului), Timişoara, Edi-tura Aethicus (Biblioteca Enciclopedicus), 2003; Genera-ţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), studii de istorie şi critică a poeziei valahe din secolul al XX-lea, cu cinci aserţiuni critice (pe copertă, faţa a IV-a), semnate de: prof. univ. dr. Mircea Braga, prof. univ. dr. Crişu Dască-lu, prof. univ. dr. Liviu Leonte, prof. univ. dr. Adrian Di-nu Rachieru şi prof. univ. dr. Mircea Tomuş, Timişoara, Editura Augusta, 2005; Întâiul dadaism – Le Premier Dadaïsme (traducere în limba franceză de Eugenia Faur şi Dacian Bradua) – The First Dadaism (traducere în limba engleză de Gabriela Pachia), studiu de istorie litera-ră valahă, Timişoara, Editura Aethicus, 2009; Argumente interne – «Te Deum laudamus…» – Internal Argu-ments (traducere în limba engleză de Gabriela Pachia), studiu de istorie literară pelasgă > valahă, Timişoara, Editura Aethicus, 2009. Etc.1

Din bogata bibliografie a lui Ion Pachia-Tatomi-rescu, în obiectivul lucrării noastre intră trei excepţionale


115

plachete, cuprinzând poezii / poeme pentru copii: Croco-dilul albastru (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975), Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Em-peror in the Azure Mountains (Timişoara, Editura Aethi-cus, 1996) şi Stelele dalbe... dintr-o «Colindă la Timi-şoara, în Decembrie Însângerat, la anul 1989 (Timişoara, Editura Aethicus, 1998).

COPILUL-ZEU ÎN AZURUL ETIC

a) Albastrul Crocodil – metafora diluviului şi simbolul teluric-celestei lăcomii. Ioana Ricus, criticul / lectorul cel mai avizat al Editurii Ion Creangă din Bucu-reşti, în referatul-propunere-de-contract din 14 noiembrie 1970, nota cu privire la Crocodilul albastru, de Ion Pa-chia-Tatomirescu: «Suita aceasta de versuri impregnează sufletul copilului cu armonie, frumuseţe şi gingăşii. Este lumea înconjurătoare prinsă în mreaja dulce a poeziei, în rime bogate şi ritmuri jucăuşe. Sub forma acestui joc ar-tistic, poezia devine asimilabilă. Copilul nu face efortul de a asculta aceste versuri; aşteaptă cu uimire şi încântare curgerea ei imprevizibilă: „Chiri, / Kiri-Greieruşul / a-n-tâlnit ieri Cărăbuşul / pe poteca din Mormùre, / ce duce spre rugi de mure: // – Cărăbuş, / Cărăbuş, / spune, / spu-ne chiar acuş, / n-ai văzut al meu arcuş...?! / ... L-am pier-dut pe potecuţă... / ... că mă luase pe lăbuţă / Martini- că-Martinel, / mormăil-ăl mititel...! // – Măi, Kirică-Gre-ieruş, / am văzut al tău arcuş / cu două fire de iarbă, / dar la Barbă-Cot, în barbă...!? / Auzi...?! Mai cântă sub deal... / Du-te repede şi ia-l...! // – Barbă-Cot, / Barbă-Cot, / eu sunt Kiri Greieruş / ce-a pierdut înc-un arcuş – / iar vioara


116

mi-a rămas / fără fărâmă de glas: / dă-mi arcuşul înapoi...! // – Dacă-mi spui ce-i azi...?! // – ... E joi...!“ Volumul [Crocodilul albastru de Ion Pachia Tatomirescu] aduce o poezie în care emoţia e potenţată, în care se simte bunul gust, suflul folclorului dătător de viaţă acestei lumi expre-sive pentru copil. Deoarece fiinţele din aceste versuri sunt deja impregnate de antropomorfism şi poetul le creează o atmosferă poetică propice acestei existenţe: „Păuniţe-Niţe / mănâncă alviţe, / înfoiesc altiţe / şi fac haz de mâţe! // Alte lighioane / mănâncă bomboane, / mai sparg şi alune – / c-au măsele bune! // Sâmburii la nuci / sunt mâncaţi de cuci; / apoi, / vin cioroi / dinspre negre ploi, / mai vin şi cioroaie / din alte puhoaie; / şi, de pe pârâu, / vin peştii cu grâu, / mrenele cu stele / prinse în inele; / ştiucile – pe urme – / vin şi ele,-n turme; / broaştele – puhoi, / sub scut de noroi / vin de la zăvoi, / declară război / pe la vechi răţoi! // Sâmburii de prună / sunt ascunşi sub lună, / sâmburi de cais / sunt ascunşi în vis...! // De după prichici / râd şi rândunici; / mai vin bibiloii / de pe gura ploii; / hămăie copoii / lângă botul oii; / găinuşa verde / în răzor se pierde... // Păuniţe-Niţe / mănâncă alviţe...!“» (Joc de Păuniţe).

Criticul literar Mircea Moisa, într-o recenzie de întâmpinare, observa cu privire la acest poet, în urmă cu aproape patru decenii: «Ion Pachia-Tatomirescu s-a simţit şi el atras de literatura pentru copii; cel de-al doilea vo-lum al său, Crocodilul albastru (Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1975), conţine poezii destinate celor mai mici cititori, chiar preşcolarilor. În prima parte a plachetei întâlnim poezii cu gâze şi animale familiare copiilor, atât din cunoaşterea lor nemijlocită, cât şi din alte cărţi în


117

versuri sau proză, bogat ilustrate, în culori vii, inspirate, cum este şi volumul de care ne ocupăm, ilustraţiile aparţi-nând Doinei Micu. Autorul versifică iscusit, în stil de descântec, în Gongoriţa, iar Kiri-Greieruş, cea mai reuşi-tă poezie a sa, şi Broscuţa-Anicuţa sunt scenete nostime. Intenţia de a-şi încheia poeziile cu versuri-poantă, care să se reţină uşor, îi reuşeşte aproape întotdeauna poetului»2.

Poezia Scrisoare, din deschiderea plachetei, de dincolo de mesajul adresat receptorului-copil, acela de a fi bun, blând, de a se comporta cu delicateţe faţă de plante şi animale, de a învăţa să vieţuiască de la brazi, de a fi drept ca bradul etc., este şi o adevărată ars poetica, unde – din planul secund – se arată imperioasă tratarea cu deli-cateţe a poeţilor, a creatorilor de frumos, a celor înzestraţi cu talent / geniu, cu Pegas, ori cu glas de ciocârlie / privi-ghetoare, pledoarie împotriva cenzurii totalitarismului, pledoarie împotriva «închiderii în colivie», adică în tem-niţe, a poeţilor, pledoarie pentru înaltul spirit justiţiar, pentru triumful dreptăţii, al demnităţii „brazilor“ («doar cu tâmplele fierbinţi / înălţimea lor s-o simţi»): «Dragă Puşti, / Să nu împuşti / urşii mei / mititei, / caii mei îna-ripaţi – / pegaşi nobili şi ţântaţi! / Nici puii de rândunici / să nu-i chinui – că sunt mici! / Să nu-nchizi în colivie / puii mei de ciocârlie! / Grangurii sosiţi din soare / să nu-i sperii – / că îi doare! / Liberează pe sticleţi, / nu-i lega de epoleţi – / s-au jertfit pe jumătate / pentru pene colorate! / Şi nici pe privighetoare / să n-o tulburi, / zău, / că moare – / ea,-n sălbaticul zăvoi, / cântă numai pentru voi! / Cerbii mei cu nestemate / nu-i alunga pe-nnoptate! / Că-prioare – mari şi mici – / cu codiţe de arnici, / cu gene de viorele, / cu ochi de albastre stele, / nici albinele / şi nici /


118

preasubţirile furnici: / nu le-ameninţi cu-al tău bici! / Brazii mei drepţi, din pădure, / nu-i atinge cu secure! / Doar cu tâmplele fierbinţi / înălţimea lor s-o simţi...!» (Scrisoare).

Valorificând din folclorul valah arhicunoscutul cântec / descântec şi jocul Buburuza / Gongoriţa (Găr-gări ţa), poetul Ion Pachia-Tatomirescu realizează o foarte originală poezie a ludicului, deplasând accentul de pe mă-ritişul protagonistei, pe tema nunţii surorii mai mari, pri-lej de „inefabilă“ bucurie pentru mezină, care cere permi-siunea frumoasei insecte cu „hlamidă roşie“şi cu puncte negre de a merge să caute «rochiţe» la puii de rândunici din cuibul de la streaşina casei părinteşti: «– Buburuză, Buburèa, / Gongoriţă, Gongorea, / bună-i vremea, ori e rea – / pot să merg în poieniţă / ca să caut o rochiţă / puilor de rândunea / de lângă streaşina mea...? // – Poţi să mergi, dragă Fetiţă, / să cauţi câte-o câte-o rochiţă / la puii de rândunea / de lângă streaşina ta...! // – Gongoriţă, Gongorea, / Buburuză, Buburèa, / tu alungă vremea rea: / soarele să înflorească, / fluturii să dănţuiască, / albinele să horească, / mătcile să mai roiască, / să vină şi guguştiucii – / hoţii cu oglinda ştiucii, / dimineaţa,-n rouă, / cum ne place nouă; / seara, pe răcoare, / cu turma din soare; / noaptea, sus, pe stele, / cu ieduţi şi miele; / în zori, pe fur-tună, / cu ciobani din lună...! // – Gongoriţă, Gongorèa, / tu alungă vremea rea: / c-astă seară,-n vale, / greieri – cu cavale, / stârcii – cu cimpoaie, / broaşte-oacanoaie / vor cânta de ploaie; / fete – pe răzor – / vor cânta de dor: / „Nour, să te-nsor...!“ // – Gongoriţă, Gongorea, / mărită pe sora mea – / să luăm coşul cu alviţe, / s-alergăm în poieniţe, / prin tufe de lămâiţe...!» (Gongoriţa).


119

În poezia Iepurilă, într-un cadru de pastel de mare prospeţime lirică, asistăm la „gimnastica“ protagonistu-lui, invitaţie subtil-pedagogică şi către cei mici de a se în-vigora prin educaţie fizică: «Este rouă-n vârf de pai / şi pe frunzele de scai. // La casa lui Iepurilă, / frate bun cu Ţopăilă, / cântă sute de viori / pe sub zori, / între flori, / când vorbesc izvoarele / de răsare soarele... // Iepurilă – sprâncenel / şi sprintenel: / ţuşti-ţuşti-ţuşti, / să facă muşchi: / la gimnastică e primul – / cât se-nalbăstreşte inul...! // Azi, un pic, / pentru furnic, / mâine,-un strop: / hop-hop-hop, / hop-hop-hop, / şi ia dealul în galop...! // Apoi, la micul dejun, / ce serveşte...? Să vă spun: / ochişoare de păun, / lăptişor de la albine – / ziua să alerge bine / şi pe văi, prin bolovani, / la posadă, peste ani: / luaţi şi voi, / luaţi şi voi / pintenii de la răţoi! // Eu n-am scară, n-am nici cheie / şi nu sorb Calea Lactee!» (Iepurilă).

O capodoperă a genului, încărcată de dramatism, este şi poezia La Revelionul Pisicii. Eroul-salvator al vrăbiuţei cu „ochişori de ebonită“ şi cu „picioruş de porţelan“, din cercul morţii , reprezentat de mâţele aflate la Revelionul din podul casei, este sir Şory Creţul: «Un şoricel cu lungi urechi / avea şi poftă de curechi, / dar a zărit pisici perechi / cu se urcau spre-acoperiş, / printre păianjeni, la grindiş. // Plâng cuiburile părăsite – / la căpriori şi printre site, / spânzurate tot mai sus, / ori de vr-un cui, ori de vr-un fus... // Au prins o pasăre-adormită – / cu ochişori de ebonită, / cu picioruş de porţelan, / dar părăsită de elan – / ea nu ştia să se ascunză / între-ari-pioarele de frunză; / ea nu ştia să mai grăiască / lângă mărimea pisicească... // Doar de-ar salva-o vr-un zăvod –


120

/ şi nu-i zăvod să urce-n pod, / s-alunge-al mâţelor no-rod...! // Cum şoricelul stă ascuns / pe-un căprior, de frig pătruns / (că neaua-i groasă peste şiţe), / deasupra cercu-lui de mâţe, / îl fulgeră (oh, ce clipită!) / chiar o idee fericită: / să roadă sfoara la o sită, / să cadă sita din înalt / peste-al pisicilor asalt – / şi vrăbiuţa maronie / să fie-n sita-colivie...».

Şory cel Creţ scapă de „complexul de inferiori-tate“ cultivat de semeni şi cu isteţime eroică intră în ac-ţiune, reuşind să salveze vrăbiuţa maronie din cercul pisi-cilor şi al morţii: «Gând luminos la Şory Creţul – / spre-a nu-i mai spune „Nătăfleţul“ / cei din suita-i şoricească / (de-o zice vr-unul: s-o păţească...)! // Trece sir Şory la lucrare / cu suflet cald, de lumânare. / Cât gândul încă-l mai ascunde, / el roade sfoara-n trei secunde: / ca bomba, sita sare-n mâţe, / în hohote de grinzi, de şiţe! // Toată mărimea pisicească / o ia la fugă iepurească / pe lângă horn, sub streşini reci, / spre alt Revelion, în Beci... // Şi la a sitei colivie / cu vrăbiuţa maronie, / Şory-cel-Creţ (ce minte vie!) / a tot cărat grăunţe-o mie...! // C-a spart Revelionul Mâţei, / acolo, sub aripa şiţei...!» (La Revelio-nul Pisicii).

Descoperim în această plachetă a lui Ion Pachia-Tatomirescu şi portretul unei broscuţe gospodine, Anicu-ţa, ce, aflându-se – prin rotaţie – în paza lacului, are ne-norocul de a fi „înfiorată“ de apariţia semănătorului de moarte, Stârcu-Plisc-de-Fier: «Pe furiş, / din păpuriş, / ie-se broscuţa / Anicuţa: / „Oac-oac!“ / „Oac-oac!“ // Pe-o frunză de nufăr, / ea are un cufăr / cu muşte-găluşte, / cu lăcuste-nguste, / cu mirese / principese, / cu ţânţari / ar-măsari...! // Azi, broscuţa / Anicuţa / are-n pază-ntregul


121

lac – / să nu vină vr-un Mac-Mac, / ori vr-un domnişor Gânsac / să-i mai vâre puii-n sac!»

Portretul fiorosului Stârcu-Plisc-de-Fier este sur-prins într-o manieră deosebit de interesantă, cu fulgerări de epitete, prin acumulări concentric-hiperbolizante, cu misterioase aprecieri – «nimeni să nu-l ştie / nimeni să nu-l vadă», cu forţa de seducţie a descântecelor din fol-clorul valah3. Elementele portretului realizat personaju-lui-pasăre – Stârcu-Plisc-de-Fier – sunt amplu desfăşura-te, în incantaţii, în magia cuvintelor ce se urmăresc parcă într-o fugă perpetuă unele pe altele, ciocnindu-se, înfrun-tându-se, în sonorităţi armonizate, menite desfătării, pro-ducând catharsis: «Dar pe mal / (ce-i zăresc ochii...?!?), / lâng-un cal – / bată-l deochii: / Moţatul, / Bălţatul, / ’Nălţatul – / de-a latul, / cu patul; / de-a stânga, / cu lunga / aripă-n / risipă; / de-a dreapta, / deşteapta / lulea de oţel, / înfiptă-n inel / de apă sălcie – / nimeni să nu-l ştie, / nimeni să nu-l vadă / – din grămadă – / de-o să cadă / la chindie,-n păpădie!»

Până şi dispunerea versurilor foarte scurte, în trep-te, în unghiuri ascuţite, în zigzaguri, sugerează parcă brân-cuşian paşii stârcului şi ai umbrei acestuia peste unde, „tensionarea“ / „dramatismul“ vieţii lacului aflat în „pa-za“ Anicuţei: «Vine roz, / intră roz / în rogoz, / lunganul, / vlăjganul / stingher / în ungher, / într-un picior, / pe mo-sor / spart de cosor: / Stârcu-Plisc-de-Fier! // „Oac-Oaaaaac! / Oac-Oaaaaac!“ // Am citit pe-o iască, / în lim-ba broştească, / semnal de alarmă: / „Retragere la cazar-mă: / sus, e Stârcu / Cocostârcu’...!“ // „– Vreţi război...?! / – Ce...?!? Război pe-acest noroi...?!? / – ...c-un cimpoi, / nu ne compromitem noi...!“» (Broscuţa Anicuţa).


122

Dar piesa care dă titlul întregii plachete este Cro-codilul albastru, poem cu o mare, neasemuită încărcătură estetic-educativă, unde protagonist este un simbolic-fan-tezist crocodil-diluviu4, a cărui lăcomie ia proporţii cos-mice: «Frunza-i verde la jugastru: / iese Crocodil Albas-tru, / călare pe-un colţ de astru, / să întunece-n pilastru / chipul Fătului-Frumos, / ochiul zânelor sfios... // Croco-dilu-nfometat / fălci de beznă-a descleştat, / galbeni dinţi şi-a arătat / cât stâlpii de telegraf, / de prăpăd gătiţi, de jaf...! / Dintre dinţi, ieşeau tăuni – / roiuri-roiuri, bărză-uni... // Crocodilu-nfometat / peste lume s-a lăsat – / peste fete-mpărăteşti, / peste pruncii-nalţi, cereşti, / peste brazi mereuriţi, / peste merii-mi mari, cinstiţi, / peste grâne şi mioare, / peste bărbăţìi de floare – / peste tot ce-n lume doare: / şi de-i veşnic, / şi de moare; / peste râu de viorele / unde se scăldau şi Iele, / peste fulger, peste nouri, / peste răcnetul de bouri, / peste stele şi luceferi, / peste mări de trandafir – / să le-nghită: / fir-cu-fir!»

Lăcomiei crocodileşti de proporţii cosmice îi vine de hac un modest Arici, trans-simbolizare a soarelui dătă-tor de viaţă în universul nostru (Iar din soare, s-a ivit / Ariciul lumii sl ăvit !) . Înfruntarea dintre monstrul-Croco-dil, infatuat, şi Ariciul modest şi înţelept capătă măiestrite tonalităţi de înalt dramatism: «A rămas doar un Arici / lâng-o casă de furnici – / şi-a venit într-o clipită / Croco-dilu’ – să-l înghită... // – Domne Crocodil, îţi spun: / de mâncat, eu nu sunt bun! / Rostul meu în lume este / s-a-runc luna peste creste, / soarele să-l scot din mare, / să lucească-n cer mai tare, / să-ncălzească pruncii, iezii, / pâ-nă sub tâmpla amiezii; / ori să coacă grânele, / să-nroşeas-că merele – / ce mai încolo şi-ncoace: / toate fructele îmi


123

coace / pentru Om şi dobitoace! // – Nu îmi pasă, măi Arici, / că ai botul de arnici / între ţepii tăi ţestoşi: / eu am dinţii fioroşi! / De-a ta lume nici că-mi pasă – / o mănânc şi alta iasă / mai frumoasă / şi mai grasă: / să nu-n-cerci cumva să fugi / că te toc şi te fac fulgi! // – Domne Crocodil, te rog, / nu-mi face ăst pocinog! / Tu eşti ma-re... cât un fluviu... / şi te-aprinzi într-un diluviu... / Eu nu fug – de nu-s olog –, / dar viaţa să-mi laşi, te rog...! // – Ian ascultă, măi Arici, / cavaler de trei urzici / după şerpi, după furnici! / Pân’-acum, eu te-am lăsat / în viaţă – şi-ai cuvântat: / cu gluma te cam întreci! / Ia fă bine dar şi treci / între colţii mei cei reci: / ca o perie să-i freci! / Dacă nu, te bag la beci...! // Şi-l aleargă – o clipită – / Crocodilu’..., să-l înghită...!».

Din finalul poemului se degajă un sublimat mani-heism, având subtila menire de a reînsenina chipul copi-lului-receptor: «Dar când fu la rumegat, / Ariciul s-a tot umflat / cât e marea-n lung şi-n lat, / cât e soarele, cât ce-rul, / cât îi fierul / şi misterul... / În gâtlej i s-a oprit, / cu ţepii l-a opărit / („Crocodile, te-ai julit...“)! // Şi-ntr-un fluviu, peste vis, / moartea pe veci l-a închis, / şerpii-n noapte s-au prelins / şi în humă l-au întins... // Iar din soa-re, s-a ivit / ariciul lumii slăvit! / Şi-au venit viori în case, / pe-nfloriri mai luminoase – / şi din zori, parcă-s aprinşi / călinii – de floare ninşi, / păduceii-n văi, măceşii; / în livezi iar ning cireşii...! // Se întoarce-n seri albina, / lim-pezind în ochi lumina...!».

Între partea a doua a plachetei, Nişte cântece de soare pentru cei din grupa mare, întâlnim şi o impresio-nantă odă pământului naşterii din cercul Patriei, din «cer-cul de soare» al Daciei / României, «vatră constelată»,


124

dintr-o ordine cosmică, având «lebede din Căi Lactee», ori fiind cu munţi ce au «ochi încetinaţi», o «Dunăre de grâne» etc.: «E o ţară ca-n poveste, / E o vatră constelată – / Nu e lungă, nu-i nici lată, / Ea un cerc de soare este. // Munţii ei au ochi de cetini, / Frumos nume au: Carpaţi; / La izvoare, când te-abaţi, / Pasul dulce să-l încetini: // Şi-ai s-auzi o doină veche, / Murmurată lângă stele; / Cosân-zene în inele / Argint sună spre ureche; // Şi în deal, şi în câmpie, / Lebede din Căi-Lactee, / Cu a toamnei de-aur cheie, / Vin – şi-n fructe doar se ştie, // Şi în Dunărea de grâne – / Fluviul nostru pur sub steaguri, / Înălţând peste meleaguri / Sorii vetrelor române! // Ţara noastră-i ca-n poveste, / O fântână înstelată – / Nu-i nici lungă, nu-i nici lată, / Ea un cerc din soare este!» (Ţara noastră, Româ-nia).

b) Burebista şi Împărăţia Munţilor de Azur. Şi în placheta Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains (Timişoara, Editura Aethicus, 1996), Ion Pachia-Tatomirescu este preocupat de mitologia românească, de Etnogeneza Românilor, de vechimea limbii valahe / dacoromâne, de mitosofia au-tohtonă, pelasgo-daco-thracică / valahică, de valorificarea bogatelor teme din baladele Valahimii etc.

Ion Pachia-Tatomirescu creează o poezie cu o lar-gă posibilitate de memorare, atât prin plasticitatea imagi-nilor, cât şi prin cursivitatea specifică epicii versificate folclorice, prin versul relativ scurt, de 5 – 6 / 7 – 8 silabe.

Încercarea poematică de a reînvia istoria adevărată a Poporului Valah prin metafore şi simboluri specifice baladei şi colindului este la acest poet plină de valoare artistică şi etică; şi chiar inoculează sentimentul unei con-


125

ştiinţe valahice profund-treze. Poetul Ion Pachia-Tatomi-rescu reuşeşte să ofere copiilor o creaţie epic-baladescă, sau epopeică, ori de basm, în care irepresibil este autenti-cul patriotism, în care este irepresibilă intenţia de prezen-tare cât mai veridică a vechimii eroismului valah în spa-ţiul Daciei – din antichitate până azi, ori a tezaurului mi-tosofic valah moştenit, altoit şi realtoit prin milenii, până la generaţiile Valahimii de azi.

Criticul / istoricul literar belgian, Paul Van Melle, directorul grupului GRIL şi al revistei «Inédit» din Bel-gia, evidenţiază faptul că atmosfera, spiritul, din Împăra-tul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains, de Ion Pachia-Tatomirescu, conduc, prin catharsis, la atmosfera / spiritul, la măreţia timpurilor vechii Europe, evocate în celebrele epopei: Edda – a Scandinavilor, Kalevala – a Finlandezilor şi Epopeea Nibelungilor – a Germanicilor: «Voici enfin un conte. Un vrai. Mieux même: une légende. Roumaine, mais publiée avec une traduction anglaise qui m’a permis d’en prendre connaissance. Une légende où je retrouve l’ambiance plus connue ici des Eddas, du Kalevala, si non même des Ni-belungen. Ce Conte de l’Empereur dans les Montagnes Bleues nous reporte à plus de 2000 ans d’ici, dans l’Em-pire des Daces, lorsque les dragons faisaient encore l’his-toire et que les palais du brave empereur Burebista (Bura-vista) prenaient la forme de la hora, la danse des Car-pathes de Transylvanie. Ion Pachia-Tatomirescu raconte comme les anciens aèdes. Naïf et enthousiaste. Et la vieille magie des contes et légendes fonctionne.» / «Iată, în sfârşit, o poveste. Un adevăr. Mai bine zis: o legendă. Valahă, dar publicată şi într-o tălmăcire în limba engleză


126

ce mi-a facilitat cunoaşterea ei. O legendă unde regăsesc atmosfera mai cunoscută din Edda, din Kalevala, ori din Cântecul Nibelungilor. Această Poveste despre Împăra-tul din Munţii de Azur ne transpune cu mai bine de două mii de ani în urmă, în Imperiul Dacilor, unde dragonii mai făureau încă „istorii“, unde palatele bravului împărat Burebista (Buravista) luau forma horei, dansul specific din cercul Carpaţilor Transilvaniei. Ion Pachia-Tatomires-cu se rosteşte ca vechii aezi. Naiv şi entuziast. Şi arhaica magie a poveştilor şi legendelor funcţionează»5: «Dragi Prunci, / la noi a poposit / Moş-Vreme cel neobosit, / martor la cartea cea adâncă – / Moşul cu casa dintr-o stâncă, / în dava Munţilor Carpaţi / ce-au brazii toţi îm-plătoşaţi – / are doi ochi ca mura,-n gene, / şi-un ochi – în frunte – cât e Luna / peste grădinile eterne, / ori cât un iaz cu-argintu-n mrene, / unde zăpezile-şi aşterne / prin ple-te-nmiresmând cununa...! / A vremuit şi văi, şi punţi, / slăvind botezuri, slăvind nunţi / de domnitori şi de-mpă-raţi – / pe Mare, Dunăre,-n Carpaţi... // – Moş-Vreme, zi pe coarda lină / un cânt, la pruncii din grădină, / setoşi, cu tâmpla de lumină...! // – Dragi Prunci, / un viers cu aur pur / încerc din Munţii de Azur, / despre-mpăratul Bure-bist / ce doar o dată a fost trist...!».

După o astfel de ceremonioasă „deschidere“ bala-descă, în spirit arhaic, ori evmezic, Moş-Vreme, în ipos-taza de aed / menestrel, la rugămintea Pruncilor «setoşi, cu tâmpla de lumină», întră în „rol“, prezentând în spiritul esteticii clasicismului „unitatea de loc“ şi „unitatea de timp burebistan“ şi totodată „mitic dacic“: «Era împărăţia lui / nordul şi sudul Fluviului – / Istrul, Carpaţii, Neagra Mare: / un răsărit imens de soare...! / Zdrobise duşmane


127

popoare / sub colţi de frig, / în grea ninsoare; / gonise mi-gratoare turme, / către pustiuri făr-de-urme; / palatele-i – Munţii Carpaţi – / de-azur erau; viteji bărbaţi / purtau pe umerii lor laţi / stele de aur din victorii / roind în ceruri de istorii...! / Vestita lui împărăţie / uimea prin munţi de bo-găţie; / solii veniţi de peste mări, / din ţări nuntind sub depărtări, / ori regii-ntunecoasei zări, / cu ochi de pace împrejur, / sfinţeau în flori tărâmul pur...!».

Împărăţia de pace, „de azur“ a lui Burebist(a) este ameninţată şi tulburată în răsărit, punctul cardinal de ivire a majorităţii migraţiilor / migratorilor în valea sacrului fluviu pelasgo-daco-thracic, Dunărea: «Dar s-a zvonit dinspre păduri / că-i bat la graniţe mulţi furi / şi un balaur fumegos, / cu solzi de-aramă, cu trup gros / cât râul toam-nei printre dealuri, / lăsând veninul valuri-valuri...! / Şi-au ars atunci înalt răsuri, / oameni cădeau sub solzi-securi, / grâne mureau şi ciocârlii – / doar fum şi scrum noreau din glii...!».

În aceste circumstanţe epopeice, făuritorul / iubi-torul de pace din Sarmizegetusa, Burebist(a), chiar în „palatul de ametist“ al capitalei Daciei, ia decizia de a tempera, de a anihila „dihania balaurească“: «S-a întristat dar Burebist / chiar în palatul de-ametist / şi-a hotărât să potolească / dihania balaurească...! / Era tot cerul fund la tuci / cu nori-clăbuci în vălătuci; / vuiau pădurile spre poale / şi fiara nopţii-n peşteri goale; / venea un fum îne-căcios / pe Dunăre – / din jos, din jos...!».

Mobilizarea imensei sale armate, direct-proporţio-nală cu împărăţia-i, se face cu maximă promptitudine (de altfel, recunoscută de istoricii antichităţii), angajându-se lupta de la Gurile Dunării: «Viteze cete de flăcăi / cu Bu-


128

rebist treceau pe căi / necunoscute de vreo zare, / nepo-menind cândva trădare...! / Şi-ncercuiră pe balaur / la Gu-ra-Fluviului, pe-un plaur – / plouau orizontal săgeţi / în fulger aprig dat de Geţi; / cu Burebist în fruntea lor / lo-veau balaurul cu spor / din zori de sânge până-n seară, / făr’ a cunoaşte oboseală. / Balaurul vărsa pe nări / flăcări şi smoală până-n zări...».

„Dihania Balaurească“, văzând că nu are sorţi de izbândă, recurge la „clasica“ stratagemă a atragerii de partea sa, prin „cumpărare“, a celor din imediata apro-piere a viteazului împărat, prin aşa-zisa acordare de „fa-voruri“: «Şi-a zis balaurul hoţesc: / – Voinici preadârji, vă ocrotesc... / Eu peste voi nu-mpărăţeasc...! / Daţi-mi, în schimb, pe Burebist, / că niciodată n-a fost trist...! / Şi-n alte zări, eu duce-m-aş / a înrobi un nou imaş...!».

Cuvântul bravului împărat Burebist vine cu promptitudine, atrăgând atenţia asupra cursei întinse de Balaur, anihilându-i vicleşugurile, intenţiile: «– Bărbaţi, loviţi fără-ncetare / şi nu daţi fiarei ascultare / (zise – cu tunet – împăratul): / în trupu-i, să izbim de-a latul...! / Eu, cer de-azur, vă dau, şi pace; / el, cer de fum, şi scrum vă face...!».

În ciuda faptului că vitejii lui Burebist(a) erau pe punctul de a obţine victoria definitivă, Balaurul profită de o clipă de neatenţie a cetelor de oşteni din jurul împăra-tului, reuşind să-l înghită: «Dihania – fără scăpare – / vru să se-ascundă-n altă zare, / tăind printre voinici cărare – / şi, zvârcolindu-se o dată, / culcă în iarbă chiar o ceată, / spre Burebist pornind chitită / ca între flăcări să-l înghi-tă...!».


129

Poetul Ion Pachia-Tatomirescu descrie cu o forţă plasticizant-revelatorie mirobolantă interioarele balaureşti în care viteazul împărat Burebist îşi construieşte cu o in-teligenţă extraordinară biruinţa din „interior“ asupra duş-manului: «Şi-l înghiţi pe împărat / în pântecu-i imens, spurcat...! / Dar Burebist, fără-de-teamă, / ia-n iadul-pân-tec bine seamă: / taie cu spada-i în rubine / de-aruncă-n guri flăcări, venine, / mai curmă un vulcan de smoală / în clocot, în imensa-i oală / prelungă, cât un negru şlep: / pe loc, în pântec, i-a dat cep...! / Se-ndreaptă iute către gură, / stingând la limbi de foc din şură... / Iar ochii fiarei – fioroşi, / ucigători, ţestoşi, vâscoşi, / de sânge-mpătimaţi, de scrum, / de-azur – ucis pe orice drum – / doar dinăun-tru pot fi scoşi / (doar din lăuntru-i poţi lovi), / orbind balauru-ntre vii...! / Suliţi – o mie – pune-n foc / şi mai deşart-un poloboc / în mici burdufuri – că venin, / în răni, dă fiarei cumplit chin...! / Şi-i stinge ochii, câte unul: / spre nopţi, zboară din ei tăunul / cu partea-suflet de balaur / în răcnet fioros, de taur...! // Fiara-balaur cade moartă / şi Burebist îşi face poartă / printre doi colţi balaureşti, / ce-nfricoşat-au lumi cereşti: / – Bărbaţi din Munţi de-Azur, bravi taţi: / azi, pe balaur spintecaţi – / şi trupul să i-l presăraţi / de la Drobeta la Galaţi...! / Brazdă adâncă-n câmp să daţi: / să fie semn printre urmaşi, / să fie pildă la vrăjmaşi...! / Drept Sfinx, ciopliţi ăst vârf de munte – / ca veacurile să le-nfrunte-n / Cereşti-Carpa- ţii-Ngemănaţi, / cu flori de pace-ncununaţi...! // Viteji din plai, cu gândul pur, / nedezlipiţi din Munţi-de-Azur, / sfânt Soare-de-Unire-şi jur’...!».

Împăratul din Munţii de Azur are o atmosferă de epopee, cu episoade de înalt eroism şi dramatism, de fa-


130

bulos, conţinând elemente mitologice; balaurul, simbol al tuturor migraţiilor venind din răsărit, în Valea Dunării, fluviul „nemuritorilor“ Daci, este atât de mare încât lasă în urmă „Brazda / Valul lui Traian“, cu atestare istorică; înghiţirea Eroului de către Balaur este un episod mitic pelasgo-daco-thracic, sau valahic / dacoromânesc-arhaic, cel puţin de vechimea celui biblic, al înghiţirii lui Iona de către Chit; Împăratul din Munţii de Azur se identifică în puternica personalitate a regelui dac, Burebista. Localiza-rea este cea a Daciei, dar timpurile interferează. Astfel, acel timp imemorabil se actualizează printr-o geografie contemporană: de la Drobeta la Galaţi...! / Brazdă adâncă-n câmp să daţi:/ să fie semn printre urmaşi... Fuzionează elementele şi miturile folclorice, fantastice, cu cele istorice, Burebista relevând ideea de Unire / Uni-tate, de triumf în momente de vitejie istorică a Valahilor pentru dreptate, pentru libertate.

Este foarte important şi faptul – deocamdată unic în literatura noastră şi în literatura universală – că Ion Pachia-Tatomirescu, în placheta bilingvă (în română şi în engleză), Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains, toarnă „conţi-nutul“ baladei, al poemului eroico-mitic, în tiparele po-vestirii, împăcând şi iubitorii de vers, şi îndrăgostiţii de proză. Povestirea debutează tot ca balada, diferenţierile făcându-se ingenios, aproape imperceptibil, spre finalul frazelor, parcă „în cercuri concentrice“, ori „în evantai“, cu elemente imprevizibile, cum, de exemplu, cel ce trimi-te la ciclopi: «A doua zi, Moş-Vreme, cel-ce-vede-şi-ştie-tot, pentru că are trei ochi, doi ca murele, în gene, şi unul cât Luna („plină“), în frunte, a răspuns bucuros şi invita-


131

ţiei Doamnei Educatoare, întâlnindu-se cu pruncii de la grupa mare a Grădiniţei Cereşti Numărul Unu, din Bucu-reşti, capitala de astăzi a României – o ţară minunată şi acum...». Din succinta prezentare a conţinutului acestei povestiri, făcută într-o „cronică de întâmpinare“ de Ade-line Nediglea, se observă – la o lectură paralelă – şi cele câteva ingenioase „elemente“ inedite din spaţiul epic, ra-portându-ne la spaţiul baladesc, „elemente“ absolut nece-sare propulsării şi tensionării acţiunii în noul cadru / ti-par: «[...] Ion Pachia-Tatomirescu le face cunoştinţă „pruncilor“ cu neobositul Moş Vreme, care istoriseşte le-genda împăratului „Burebist ce doar o dată a fost trist“, un viteaz fără asemănare, ale cărui palate erau hora Mun-ţilor Carpaţi, din Dacia / România, „cu grădina cerească a Ardealului / Transilvaniei în centru“. Trist de apropierea duşmanilor în frunte cu balaurul cu trei capete, „fiul Zme-oaicelor de peste smârcurile mării“, Burebist se pregăteşte pentru luptă. Oştirile de nemuritori războinici au întâm-pinat „mulţimile balaureşti“ ce prefăcuseră totul în scrum, sub conducerea marelui balaur. [...] Burebist s-a ascuns în ispititoarea şi uriaşa statuie „Cosânzeana“, aşezată în dru-mul dihaniei ce a luat-o drept „Cosânzeana reală“. Înăun-tru, împăratul Burebist era înarmat cu sabia fermecată dată de zâna Utu, „protectoare a cavalerilor nemuritori“. Balaurul, văzând frumoasa statuie, a înghiţit-o. Burebist, sărind în „iadul-pântec“, a găsit zece fecioare de împăraţi, cărora le-a redat lumina zilei. A distrus tot, şi cu venin l-a orbit pe balaur, care trage să moară, în timp ce Burebist iese din „balaureasca gură“. Ultimul „cap balauresc“ s-a rostogolit în Dunărea cu apă vie şi a ajuns în peştera de la Vârciorova, care a fost zidită. Se spune că după milenii,


132

în urma unui cutremur, care a fisurat peştera, ies din ea muşte veninoase, rămăşiţe de „hârcă balaurească“, şi pri-cinuiesc necazuri, pentru că s-a pierdut reţeta nemuritoru-lui ciment din vremea lui Burebist, „legendarul împărat din Munţii de Azur“...»6.

c) Celestele colinde. Foarte interesantă este şi pla-cheta lui Ion Pachia-Tatomirescu, Stelele dalbe... dintr-o «Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat la anul 1989» (Timişoara, Editura Aethicus, 1998), unde sunt va-lorificate, în registre stilistice moderne, teme / motive din tezaurul folcloric valah, aspecte ale ritmurilor / jocurilor de copii, aspecte ale colindelor tradiţionale proiectate în perimetrul realităţilor sociale şi cultural-ştiinţifice din ul-timul secol, punând în lumină şi faţete inedite ale mituri-lor fundamentale (mitul Eroului Cogaionic / Dunărean, de pildă, în «Vidrosul şi Mreana de Aur»), ori proiectând o lumină mitic-eroică, îndeosebi, asupra jertfelor-copii de pe treptele Catedralei Metropolitane din Timişoara, de la Revoluţia Română Anticomunistă din Decembrie 1989 (primul şi, deocamdată, singurul omagiu poetic adus eroi-lor Revoluţiei din 1989) etc.

c-1) Modernizarea „substanţei tradiţionale“ a colindului de Anul Nou. «Stelele dalbe...» „deschid“ pla-cheta şi valorifică din folclorul românesc, „sorcovitul“, „umblatul cu sorcova“, colindul copiilor din ajunul, din dimineaţa Anului Nou, colind ce aduce înnoiri „din inte-rior“, exprimând sentimente, urări de bună voie şi de bu-năstare, adresate categoriilor sociale specifice societăţii secolului al XX-lea – învăţătorilor, profesorilor, medi-cilor, metalurgiştilor, strungarilor, muncitoarelor din a-telierele de ţesut, oamenilor ce lucrează în laboratoarele


133

de cercetare a spaţiului cosmic, în ultimă instanţă, cos-monauţilor , strunind «Cibercai cu gânduri», «cai de la maşini / hrăniţi cu lumini», deşi nu s-a inventat încă mo-torul care să funcţioneze cu fotoni, sau «cai de crom / cro-iţi de Om, / caii de la Far / hrăniţi doar cu jar» etc. Colin-da tatomiresciană debutează cu scene tradiţionale, sub fir-mamente de mare forţă plastic-revelatorie, graţie unei mă-iestrii a personificării ivite din „jocurile de copii“ din me-diile rurale, ca De-a Pui-la-Gaie / De-a Pui-à-Gaia, în care cei antrenaţi – sub conducerea iscusită a Cloştii – se ţin de brâne / centuri spre a nu fi smulşi de Gaie din şir: «Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / peste câmp cu grâ-ne / ce se ţin de brâne, / peste hat cu dropii / ce legară snopii, / peste clăi de paie, / peste muşuroaie – / case de soboli, / prin grădini de şcoli...! // Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / peste pătuiege / proptite-n toiege, / sub căciuli de fân, / trase pân’ la sân...! // Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / pe pătule lungi, / de unde râd drugi / cu dinţii de soare / către vrăbioare, / către vrăbioi / puşi pe tărăboi...!».

Sfera colindei tatomiresciene se extinde impercep-tibil, de la tablourile memorabile ale satului, la întreaga panoramă teluric-celestă, creând impresia unei participări a copilului-zeu-colindător la rânduielile cosmosului: «ste-le dalbe ning / în livezi de meri, / pe blănuri de jderi, / pe dealuri, pe râuri / ca albastre brâuri, / pe coline line, / cu Luna vecine, / pe Muntele Roşu, / unde şade Moşu’, / prin codri de fagi, / între raze dragi; / ninge-ntre stejari / cu luceferi mari; / ninge-adânc de munţi / printre brazi că-runţi, / pân’ la noi pe frunţi – / pini veveriţoşi, / glugi de eschimoşi...! / Noi, / pruncuţi de soi, / de luni şi de joi, /


134

azi vă sorcovim, / flori înveselim – / florile dalbe / ni se-nsalbe; / dalbe, de zăpadă, / la Moş-Timp pe spadă; / dalbe, ori de-arnici, / dintre ţepi de-arici – / că şi Domnul-Soare / s-a dus să se-nsoare; / la mireasa Lunii, / se-adună lăstunii, / din gura fântânii...! / Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / printre şoimi de aur, / pe-al timpului taur; / printre oameni harnici: / azi, vestiţi paharnici – / c-au în sărbătoare / comori de ninsoare – / o mândră lucrare / de la Mândrul-Soare / ce de mult nunteşte / în munţi, după creste: / în palat de-aramă, / cu zâna din ramă; / în palat de-argint, / cu zâna de-alint; / în palatul cald / din munţi de smarald; / în palat de aur, / cu Fecioara-Faur; / în palat de sticlă, / cu zâna de pâclă...».

Cultul arhaic al moşilor / în ţelepţilor se circum-scrie Cogaionului, ştiinţei strămoşilor Daci de a se face nemuritori, graţie religiei lor monoteiste, Zalmoxianis-mul, mai exact spus, sacrei perechi secunde, Soarele şi Luna, dintre „primele patru conducătoare“, într-un rafinat ceremonial: «Cling-cling-cling: / stele dalbe ning – / noi, ieduţi de soi, / de luni şi de joi, / sorcovim cu crini / Mo-şii de lumini, / Moşii de-anotimp, / Moşul-Soare-Timp, / pe Samoş, / Samoşul / ce-l cântă cocoşul: / „Cucurigu-rigu, / hai, de-alungă frigul...!“ – / şi pe moaşa-Luna / care coace-aluna; / şi moşii de tuci / ce pun miez la nuci; / şi moşii din ruguri / ce torc miere-n struguri – / miere de albine, / miere de lumine...!».

De la multimilenarul cult al Moşilor / În ţelepţi-lor, obiectivul pluralităţii lirice se îndreaptă, ca într-o fil-mare măiastră, asupra „moşilor noi“, din imediata noastră apropiere: «Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / noi, / pruncuţi de soi, / de luni şi de joi, / sorcovim cu crini /


135

moşii de lumini, / dar şi moşii noi / ce-au dus la zăvoi / albinele-n roi / s-avem faguri moi – / lor facem urare / în cuvinte rare, / în cuvinte sfinte: / ca brazii s-alinte, / ca brazii să-ndemne / pe-ale vremii semne... / Iar voi, moşi cinstiţi, / mulţi ani să trăiţi – / mulţi şi fericiţi...! // Sorco-vim cu crini / moşii de lumini, / moşii noi, cinstiţi, / în ţară iubiţi, / în lume vestiţi; / moşii-nvăţători / din câmpul cu flori; / moşii-profesori / prin păduri-viori, / sădind ra-ze-n crini / moşii de lumini, / moşii-medici-buni / ce vin din străbuni, / moşii-medici-mari / de vieţi făurari; / sor-covim cu crini / moşii de lumini, / moşii din uzine / dos-pind fierul bine, / dospind fierul-soare: / ca-n stele să zboare / porumbei de-azur, / de-anotimp mai pur, / de-a-notimp senin / printre flori de in, / la moşi-ţesători / de cămăşi la nori, / la strungarii-moşi / printre cai focoşi – / cai de la maşini / hrăniţi cu lumini, / cai de crom / croiţi de Om, / caii de la Far / hrăniţi doar cu jar – / cibercai cu gânduri / ce sar peste grinduri, / peste falnici lei, / printre aprigi zmei – / caii năzdrăvani / ce rumegă ani, / cai ce trec prin veacuri, / neatinşi de fleacuri...!».

„Obiectivul colindătorilor“ insistă asupra «moşi-lor din lumini», cei ce poartă «lumina-n gene», picurând «în penele de scris» numai «literele de aur» – sublim omagiu adus geniilor din perimetrul scripturilor unui po-por / neam: «Sorcovim cu crini / moşii din lumini: / mulţi ani să trăiţi, / în pace-nfloriţi / ca macii în grâu, / cu lu-mini la brâu, / cu lumina-n gene, / picurând în pene / litere de aur / ca solzi de balaur, / sub ochi de azur, / la ied trubadur, / sub ochii ca mura / înflorind răsura...!».

În partea a doua a colindului, cea hiperbolic-fan-tezist-ironică, ivindu-se în complementaritatea părţii pri-


136

me, cea a solemnităţii urăturilor , „obiectivul“ se reîn-dreaptă – în fantastice ritmuri de joc viersuit de copii – către întregul spaţiu al Daciei / Valahiei, surprins într-o revărsare de belşug întrecând cu mult ceea ce se bănuia a fi pe Pământul Făgăduinţei, în Canaan: «Fie: rod curat / precum aţi visat; / glasuri cristaline / de izvoare line; / peste casă – / avrămeasă; / în joc – / busuioc; / în trifoi – / iepuroi...! / Livezile / s-adune amiezile: / prune aurii / în sân la copii; / curgă dintre sfere / purpura, în mere – / ca la paji / în obraji, / ca-n bujori / aprinşi de zori...! / Perele / umple ungherele! / Nucile / s-adune curcile / şi curcanii / barosanii! / Fie: podgorii / cu must la prigorii; / în plai, grajduri mari / cu armăsari; / pe izlazuri, groase / vaci lăptoase...! / Purceii / să-ntreacă leii ! / Oile lânoase / fie mătăsoase! / Să umbrească glia / spic cât ciocârlia! / crească semănături! / Ciuperci cât banii / să-ncânte tufa-nii! / Fie mânătărcile / cât bărcile! / Gleznele / să frângă beznele!».

Dar colindătorii nu uită faptul că trăim într-o eră a revoluţiei tehnico-ştiinţifice: «Fierul / să străbată cerul / şi s-aducă ploi / pentru altoi! / Omul / să-mblânzeasc-ato-mul...! / Fie lanuri / de-mplinite planuri – / lanuri de lu-mină / în ţara-grădină...! // Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / cu flori de castani: / La mulţi ani...! / Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / flori de meri cinstiţi: / Mulţi ani fericiţi...! // Sorcovirăm azi, / noi, pruncuţii-brazi...!».

c-2) Eroism baladesc în «Vidrodsul şi Mreana de Aur». Cu o excepţională cunoaştere a mitosofiei, a credinţelor pelasgo-daco-thrachice, ori valahic-arhaice, Ion Pachia-Tatomirescu valorifică în registrele poeziei culte, de mare rafinament, şi dacoromânesc-folcloricele „colin-


137

de de pescar“, realizând un monument literar baladesc, Vidrosul şi Mreana de Aur, unde protagonistul, Ion-Ăl-Tare, dovedind calităţi umane şi puteri supranaturale, iese învingător asupra Vidrosului, monstrul vârtejurilor stihi-al-acvatice, monstrul „abisal“ al apelor Dunării: «Astăzi, Anul se-nnoieşte, / Dunărea se primeneşte: / Leroiler, / de la Istru până-n cer! / Astăzi, Anul se-nnoieşte / şi la nă-vodari sporeşte / comoara cu peşti de aur / dintr-al Dună-rii tezaur: / că ni-e Istrul sfânt, frumos, / nevămuit de Vidros; / că-i Dunărea de lumină – / fluviu cu apă senină / la pescari, pe sub grădină – / pescari cu-nflorită masă / şi cu solzi de-argint pe casă: / Leroiler, / din Dunăre până-n cer! // Şi-am pornit a corindare / la casă de pescar mare: / Leroiler, / de la Istru până-n cer! // La pescarul Ion-Ăl-Tare, / astăzi, noi zicem urare: / Leroiler, / din Dunăre până-n cer!».

În prima parte a baladei, protagonistul, Ion-Ăl-Ta-re, este surprins în culori realiste, de harnic pescar dună-rean, „secretul“ puterii sale asupra apelor sacrului fluviu, Dunărea, părând a se afla în măiestritul năvod, împletit în zodia şi „în reţeta“ magico-mitic-autohtonă a Sorei-Soa-relui, a Spumei Laptelui, Luna, din sacra pereche secundă a tetradei Zalmoxianismului, dar şi sub „cabala“ lui şapte, numărul jurământului eroilor, epopţilor grupei mici (de 6 + 1) a Cogaionului / Sarmizegetusei7: «Ion-Ăl-Tare are-n casă / năvod mare, de mătasă, / împletit în şapte,-n şase, / cu şuviţele mai groase, / cu şuviţe de argint / umbrite de mărgărint, / de sâmbătă până luni, / numai în ochi de păuni; / şi-i năvodul fermecat / într-al mrenelor palat – / la palatul de-aur / de sub plaur – / de zâna valurilor / şi-a malurilor, / de zâna smârcurilor / şi-a adâncurilor, / de


138

Mreana de Aur / cu ochii de taur – / mreana lui Ion / cu vrăjit harpon, / zâna lumilor din jos / încolţită de Vidros – / Vidrosul, frate genunii, / ce scoate-n lume tăunii: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer!».

Mreana de Aur este zâna cea bună a spaţiilor ac-vatice, din sfera energetică a luminii, veghind asupra e-chilibrului dintre Eros / Viaţă şi Thanatos, echilibru ame-ninţat de Vidros, monstrul abisului, şi de Vidruţă, fiul acestuia: «Stă-ntr-un ochi, după mătasă, / Mreană-de-Aur, luminoasă, / hăituită / şi-ncolţită... // Ion tare se-nrăzăreş-te / ca de nuntă, omeneşte, / însă Vidrosul pândeşte; / de sub umbră-viorea / presimte o piază-rea – / că Ion tare-i ca o stâncă, / răscolind apă-adâncă... / Vidrosul vrea Mreana încă – / prăpăd face între peşti / din adâncuri preacereşti, / ce cu greu le cucereşti – / că-i acolo apă mare / cât din cer şi până-n zare, / cât din cer până-n pământ, / aşa-i la Vidros de-adânc – / ţinut nebătut de vânt, / rareori atins de gând – / unde-şi ţine al său ţânc, / unde Vidros puiu-şi creşte / numai cu inimi de peşte, / cu inimioare de prunci – / rătăciţii de pe lunci: / o, Leroiler, / din Dunăre, până-n cer!».

Viteazul pescar este angajat de Mreana de Aur – la palatul subacvatic, unde îi dăruieşte «ce-i bun pe pă-mânt», spre a lupta / birui monstrul adâncurilor îngenu-nate, Vidrosul: «Dar cum e Mreana, frumoasă, / şi la vor-bă mlădioasă, / îl pofti pe Ion la masă, / sub plaur, la ea, acasă – / şi pornesc prin apă-naltă, / la castelul de sub bal-tă... / Îi dă ce-i bun pe pământ, / îi dă miere, îi dă cânt / şi mistreţ vânat în toamnă, / şi gătit de-a apei Doamnă; / şi mai bea în zori de zi / mustul viilor târzii, / roua florilor de nalbă / adunată-n noapte albă... / Peştişorii de argint /


139

mai horesc prin labirint; / mrene mari, ori feciorele / îşi pun rochiţe cu stele... / Din adânc, din greu tezaur, / Mreana noastră cea de Aur / îi dă cheie de ninsoare – / nufăr-născător de soare... / Ion-Ăl-Tare mulţumeşte, / cu Mreana se sfătuieşte / cum s-o scape de Vidros – / zmeul cel mai fioros, / şi de ţâncu-i prea ţestos: / Leroiler, / din Dunăre până-n cer!».

Mai întâi, eroul reuşeşte să prindă în năvod pe Vi-druţă, „tânărul“ semănător de moarte subacvatică, spaima peştilor din împărăţia Mrenei de Aur, imobilizându-l cu frânghii groase «de-un stâlp de cer – / lemnul tare ca de fier»: «Şi se-aprinde Ion-Ăl-Tare / şi-ntinde năvodul mare / din adâncuri până-n soare – / năvod cu ochi de păuni / tras în ceruri de lăstuni, / de lăstuni şi de egrete / de păsări mai cucuiete; / năvod cu ochi de păuni / tras spre-adâncuri de moruni – / de morunii de sub plauri / şi de-ai adâncului tauri... / Şi antărţ, spre dimineaţă, / sub o lespede de gheaţă, / Vidrosului prinde ţâncul – / spre năvod, răcneşte-adâncul, / zbiară Vidrosul bătrân / că-i smulge puiul din sân / şi se aţine la Ion, / fără teamă de harpon: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer ! // Ion sare pe Malul Mare, / cu Vidruţă în spinare / şi-l leagă de-un stâlp de cer – / lemnul tare ca de fier; / îl leagă în funii grele, / numai noduri şi inele, / şi-i prinde capul sub grindă / ca nimeni să nu-l desprindă, / nimeni să nu-l mai dezlege / pe Vidruţă-făr-de-Lege: / o, Leroiler, / de la Istru până-n cer!».

Prinderea lui Vidruţă-făr-de-Lege, determină in-trarea în scenă a tatălui-monstru, a Vidrosului, dezlănţui-torul stihiilor acvatice de la Malul Mare: «Urlă Vidrosul mai tare / şi izbeşte-n Malul Mare / valuri ’nalte, până-n


140

soare, / de păcură şi de sare, / sorbite din hău de mare: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer!».

Lângă «plaurul de iarbă creaţă», avantajat şi de un val de ceaţă, vrăjită, pare-se, Ion-Ăl-Tare izbuteşte să har-poneze inima Vidrosului, ucigând monstrul „către prânz“: «La plaur de iarbă creaţă, / către prânz, ca-n val de ceaţă, / Vidros toarce pe mustaţă, / când isteţul pescar Ion / slo-boade al său harpon / chiar la Vidros între coaste, / unde zace-a apei oaste / cu nunţi vechi, mândre mirese, / şi-m-păraţi cu-mpărătese – / şi în inimă-i se-nfige: / pe Vidros, de viaţă-l frige, / pecetluindu-l de soarte / pe-Ăl-Semă-nător-de-Moarte: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer!».

După ce Ion-Ăl-Tare ucide în luptă monstrul stihi-al-abisal-acvatic, Mreana de Aur îşi adună întreaga Curte Supremă de Justiţie din împărăţia-i, spre a face dreaptă judecată lui Vidruţă, fiul monstrului; în calitatea de jude se află şi eroul, al cărui cuvânt are cea mai mare greutate, trimiţându-l pe Vidruţă în Ocna Cuţitelor de Sare: «Mrea-na-şi strânge Curtea toată / ca să facă judecată / acolo, la Malul Mare, / unde-i jude Ion-Ăl-Tare: / Leroiler, / de la Istru până-n cer! // Şi la dreapta judecată, / zice Mreana-nlă-crimată: / „– Spune, Vidruţă calic, / peşte mare, peşte mic, / ai ucis pe nor, pe soare, / noaptea, şi-n amiaza-mare...! / Ai mâncat doar inimioare / de feciori şi de fecioare, / de zburdalnici prunci / pe-aburoase lunci!?! / Cu-ai tăi dinţi tăioşi, de brici, / sfâşiatu-mi-ai amici: / Ucigaş-al-Sorilor, / du-te-n rândul morţilor, / treci prin hrubele de fiere...!“ – / zice Mreana cu durere... / „– În cuţitele de sare!“ – / spune jude Ion-Ăl-Tare... / Leroiler, / din Dunăre până-n cer!».


141

După dreapta judecată, echilibrul teluric-celest se restabileşte, lumina redevenind atotguvernatoare în întrea-ga împărăţie dunăreană a Mrenei de Aur: «Astăzi, Anul se-nnoieşte, / Dunărea se limpezeşte – / că ni-e Istrul sfânt, frumos, / nevămuit de Vidros, / şi e apă de lumină / la pescari, pe sub grădină – / pescari cu-nflorită masă / şi cu solzi de-argint pe casă, / c-au văzut şi ieri, sub plaur, / Mreana Dunării de Aur: / Leroiler, / de la Istru până-n cer...! // Leroiler, viaţă-mpreună, / La mulţi ani... / cu voie bună...!».

c-3) Recviem-colind pentru copiii împuşcaţi pe treptele Catedralei Metropolitane din Timişoara, pen-tru martirii Revolu ţiei Anticomuniste Române din De-cembrie 1989. Un impresionant omagiu, un recviem-co-lind pentru copiii împuşcaţi pe treptele Catedralei Metro-politane din Timişoara, pentru martirii timişoreni ai Re-voluţiei Anticomuniste din Decembrie 1989, este «Colin-dă la Timişoara în Decembrie Însângerat, la anul 1989», de Ion Pachia-Tatomirescu: «O, Lerundă, Leroi-Ler, / de la Timiş până-n cer...! / O, Lerundă, Ler-Undrea, / de la Timiş, până-n stea...! // Timişoară, Timişoară, / nume sa-cru, de fecioară, / Sfântă Marie-n-Lumină, / la Hristoşii din ţărână – / sute de mii de Hristoşi / din Valahii-Sfinţi-Strămoşi...! // Timişoară, Timişoară, / sfântă rouă pentru ţară: / mesagerii tăi celeşti / în garoafe-i răzăreşti – / Hris-toşi pe străzi alergând / şi gloanţele înfruntând; / cuiele din cruci ieşind, / noii-Hristoşi răstignind / spre Victorie,-n colind...! // În piaţă, la Catedrală, / lupoaica Romei se scoală / şi toţi pruncii şi-i hrăneşte – / şi-i hrăneşte româ-neşte...! / Lupul Sarmisegetuzei / dă senin-cerul-ven-tuzei...!».


142

Eroismul Timişoarei este oglindit cu mult verism, într-o frescă de un neasemuit dramatism, cu masele popu-lare înfruntând terorişti, incendiind tancurile, transportoa-rele autoblindate, arzând chipul dictatorului, stema comu-nismului, în cartierul Giroc, în Piaţa Elbei etc.: «Dictato-rul tot pândeşte, / balaurul se rânjeşte – / dintre dinţii lui fascişti, / sar mulţimi de terorişti: / printre gloanţe să te mişti, / în lumină să exişti...! // Şi-n cartierul Giroc / tancuri se-nroşesc în foc – / da, aici, în cartier, / nu e fier căzut din cer: / arde-oţelul din şenile / ce zdrobiră munci şi zile...! / Ard chipuri de dictatori / şi herburi cu tranzis-tori...! // Piaţa Electrobanat / dă scânteia pentru nat: / focurile ard pe poduri, / turèle plonjează-n gloduri / şi în râul plumburiu / ca un infinit sicriu!».

O sfâşietoare rugă se înalţă la cer, spre a se revăr-sa asupra Timişoarei însângerate o „ploaie cu spume“ – ca în celebra baladă ce a conservat şi mitul fundamental-valah al jertfei zidirii, «Meşterul Manole» / «Mânăstirea Argeşului» –, autorul fiind de fapt inspirat chiar din reali-tatea meteorologică a nopţii cumplite de 17 decembrie 1989, când s-a dezlănţuit, nefiresc, o furtună cu tunete şi trăznete, ca de miez de vară: «Pe apocaliptic nor, / se roagă îngerii-n cor: / „– Plouă, Doamne, dă furtuna, / că sângele curge-ntruna – / sângele-a mii de martiri, / de lu-mini, sfinte oştiri...! / Adă norii – să-nceteze / masacrul la metereze...! / Sângele ţării curat / nu-l lăsa de câini spur-cat – / spuma ploii să-l cuprindă, / să-l poarte la rai, în tindă...! / Toţi bărbaţii-bravi, eroi, / întrupează-i, Doam-ne,-n noi: / dă-le haine de lumină / în Timişoara-grădi-nă...! / Doamne, ia seama la noi: / să nu mai fie război, /


143

doar oamenii luminaţi, / pe aici, să ni-i abaţi – / şi fereş-te-i de tirani / întru veşnicii, nu-n ani...!“».

Sfâşietoarea rugăciune tatomiresciană se îndreaptă şi spre sufletele copiilor împuşcaţi la Timişoara, în zilele revoluţiei: «Timişoară, Timişoară, / pruncii-s fum la Ca-tedrală – / sângele lor de pe scări / e-n flăcări de lumâ-nări...! // „– Cer-de-Stele-n-Gând-şi-Pleoape, / du-le sufletul din ape...!“ // „– Cer-cu-Fluturii-din-Stele, / pu-ne-i glas la filomele...!“ // „– Tu, Cer-Luminat-din-Glii, / primeşte sfinţii-copii / cu glasuri de ciocârlii...!“».

Finalul poemei cuprinde şi îndemnul adresat Sfin-telor Fecioare de a aprinde, după tradiţia Creştinismului, lumânări pentru căile teluric-celeste ale celor căzuţi în Revoluţia Română Anticomunistă din Decembrie 1989: «Aprindeţi, sfinte fecioare, / lumânări pe trotuare, / în parcuri, la catedrale, / ori pe arcuri triumfale / şi pe podu-rile toate: / cât duc sufletele-n spate, / şi în Piaţa Libertă-ţii, / în toţi nourii cetăţii, / şi sub aripile gheţii, / şi-n prapurii dimineţii...! // Timişoară, Timişoară, / nume de Sfântă-Fecioară: / ard garoafele-n fereşti – / mesagerii tăi celeşti...! / Fă-Ţi, Doamne, gură de rai / şi la Timişoara stai...! // O, Lerundă, Leroi-Ler, / de la Timiş până-n cer...! / O, Lerundă, Ler-Undrea, / de la Timiş până-n stea...! / De la Nistru pân-la Tisa, / România-ndoruit-s-a...! / Din Decembrie-de-Sânge, / soarele-n raze ne strânge: / o, Ler-undă, Leroi-Ler, / de la Timiş până-n cer...».

Rareori ne este dat să întâlnim în lirica universală dedicată copilului-zeu / zeului-copil o asemenea bogăţie de registre poetice, ca în creaţia lui Ion Pachia-Tatomi-rescu, de la registrele ludice, comice şi dramatice, până la cele tragice, sublime etc.


144

_______ Note: • 1 Cf. Dreptul la timp (Timişoara), anul I, nr. 1, 1990. C. Michael-Titus, Verbul de mărgărint (recenzie) – Treizeci şi trei mari critici literari despre paradoxismul lui Ion Pachia-Tatomi-rescu, în volumul Bomba cu neuroni de I. P. Tatomirescu, Timişoa-ra, Editura Aethicus, 1997, pp. 161 – 163. Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977. Constantin M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, pp. 139 – 142. Constantin M. Popa, Mişcarea literară paradoxistă / The Paradoxist Literary Movement, Phoenix / Chicago, Xiquan Publishing House, 1992. Al. Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994. Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, IV (marginalia, eseuri – ediţie alcătuită de George Muntean), Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 93. Ion Pachia-Tatomirescu, Bomba cu neuroni, Timişoara, Editura Aethicus, 1997. Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1996. Ion Pachia-Tatomirescu, Fragmente din «Scrisoarea-răspuns» a unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus, în revista de cultură / civilizaţie, Convergenţe Ro-mâneşti / Romanian Conver-gences (Londra), nr. 5 / mai, 1985, pp. 40 – 42. Ion Pachia-Tatomirescu, Fulgerul sferic / Éclair sphé-rique, Timişoara, Editura Aethicus, 1999. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor (XXV) – Cultul ursului: Ursul, Soarele şi Zalmoxis, în «Renaşterea bănăţeană» (Timişoara), nr. 719, 11 iulie 1992, p. 9. Ion Pachia-Tatomirescu, Munte, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972. Ion Pachia-Tatomirescu, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, Editura Arutela, 1994. Ion Pachia-Tato-mirescu, Paradoxismul în «Caietele Dacoromâniei» (Timişoara), anul III, nr. 8, 22 iunie – 21 septembrie 1998, pp. 1 – 11. Ion Pachia-Tatomirescu, Peristylium, în suplimentul literar, Povestea Vorbii, nr. 7, al revistei Ramuri – Craiova –, anul III, nr. 10 / 27, din 15 septembrie 1966, p. 14. Ion Pachia-Tatomirescu, Secţiuni de aur ale literaturii române contemporane, în «Ramuri» (Craiova), nr. 7 (241), 15 iulie 1984, pp. 10 – 11. Ion Pachia-Tatomirescu, Şansele afirmării prin autohtonism, în Luceafărul (Bucureşti), an


145

XXXI, nr. 17 (1354), 23 aprilie 1988, p. 3. Ion Pachia-Tatomires-cu, Zalmoxianismul (LI sqq.), în Renaşterea bănăţeană, nr. 888, 30 ianuarie 1993, p. 5 (şi, îndeosebi, în numerele: 894, 900, 906, 912). Ion Pachia-Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I – II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997. Ion Pachia-Tatomi-rescu, Zalmoxianismul şi matematica (Istoria religiilor, LXVIII sq.), în Renaşterea bănăţeană, nr. 1000, 12 iunie 1993, p. 9. Laurenţiu Ulici , Literatura română contemporană: I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995. Florin Vasiliu , Universul paradoxurilor, Bucureşti, Editura Eficient, 1999, p. 345. Aquilina Bir ăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945 – 1999) – dicţionar bibliografic, Timişoara, Editura Marineasa, 2000. Claudine Bertrand, Ion Pachia-Tatomirescu – spécialiste des questions dadaïstes…, în web-revista Mouvances – Québec –, nr. 3 – 4 / Villes, iunie – noiembrie, 2006; cf. http://www.mouvances.ca. Crina-Laura Luca , Ion Pachia-Tatomirescu – Generaţia resurec-ţiei poetice / The Generation of the Poetic Resurrection, în Caietele / Cahiers / Notebooks „Tristan Tzara“, vol. 5 – 6, nr. 13 – 20, 2006, pp. 81 – 84, ISBN 973-87609-1-7. Aurel Sasu, Dicţionarul biogra-fic al literaturii române, vol. 2, M – Z, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 269, ISBN 978–973–697–760–2. Academia Română – Sorina Ianovici-Jecza, Dicţionarul general al literaturii române, P / R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 3, ISBN 978–973–637–138–7. Paul Van Melle, C’est un livre important dans j’espère que nous aurons un jour une version française, în revista Inédit (Belgia / La Hulpe), nr. 212, 2007, p. 15. Marian Barbu , Trăind printre cărţi, vol. V (articole, studii, eseuri, cronici literare, recenzii, interviuri, evocări, glose, note), Craiova, Editura Sitech, 2008, pp. 257 – 262, ISBN 978–973–747–845–0. Florin Paraschiv, O hermeneutică a Duhului Oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008, ISBN 978–973–1876–42–9. Hübners Who is Who, Enciclopedia Personalităţilor din România, ediţia a 4-a, Verlag für Personen-enzyklopädien AG, 2009, p. 996, ISBN 978–3–7290–0086–5. Paul Van Melle (Belgia), …Son important essai consacré au Premier dadaïsme…, în Inédit – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 237 / 2009, p. 30. Crina -Laura Luca , Holopoème et salmes – «deux masses d’armes» avant-gardistes de Ion Pachia-Tatomirescu, în periodicul


146

Caietele / Cahiers / Notebooks „Tristan Tzara“, tom I, vol. XI – XIV, nr. 31 – 60, 2010, ISSN 1584 – 8825, pp. 445 – 447. Etc.

• 2 Mircea Moisa, O carte pentru copii, recenzie la volumul «Cro-codilul albastru» de I. P. Tatomirescu, publicată în Ramuri – Craiova –, nr. 11 / 137, 15 noiembrie 1975, p. 10.

• 3 Cf. Miron Radu Paraschivescu, Poezie şi arheologie, postfaţă la volumul de versuri, Încântece, de Ion Pachia-Tatomirescu, Bucu-reşti, 1979, p. 75.

• 4 Cf. C. M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, pp. 140.

• 5 Paul Van Melle, À tous les échos, în revista «Inédit» – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 110, noiembrie, 1997, p. 23.

• 6 Adeline Nediglea, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains – în revista pentru şcolari, Ghiozdanul cu iubire, Timişoara, anul I, nr. 2, septembrie-decem-brie, 1997, p. 3.

• 7 Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Fragmente din «Scrisoarea-răspuns» a unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau En-ciclopedicus, în revista de cultură / civilizaţie, Convergenţe Româ-neşti / Romanian Convergences (Londra), nr. 5 / mai, 1985, pp. 40 – 42; Id., «Fragmente...», în Bomba cu neuroni, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, pp. 130 – 156.


147

Cuprins

I ) Universul copilăriei în creaţia poeţilor bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000) ….................................... / 5

1. Casa şi ograda părintească – spaţiul sacru al copilului-zeu; „autorităţile interne şi externe“, benefice şi malefice, ale spaţiului sacru: Bunica, Bunicul / Moşul, Mama, Tata, Mătuşa, Unchiul, Preotul, Vrăjitorul / Medicul ş. a. ….......... / 9

2. Elogiul pământului naşterii copilului-zeu, al satului / oraşului natal …………........…….....…. / 16

3. Iubirea de moşie părintească a zeului-copil, iubirea de Patrie / Ţară ………………..…….….…. / 18

4. Copilul-zeu şi universul floral ……….....………. / 20

5. Copilul-zeu şi elogiul universului faunistic …..... / 22

6. Copilul-zeu şi jocul / joaca întru dezlegarea tainelor de la litere / alfabet, cifre, rime, culori ....... / 30

7. Cultivarea spiritului eroic din lumea baladelor, basmelor, elogiul biruinţei Luminii asupra Întunericului, al Binelui învingând Răul, al Făt-Frumosului nuntind cu Ileana Cosânzeana (sau al perechii ideale) .............................................. / 33

8. Călătoria (aventura) copilului-zeu (zeului-copil) în spaţii miraculoase / labirintice ……...........….…. / 34


148

Sigle şi note ……………………...…...........……….. / 35

II ) Personalităţi ale liricii b ănăţene din epoca paradoxismului şi Zeul-Copil / Copilul-Zeu ........... / 39

Ioan BABA – lirism şi candoare ……..................…. / 41 Notă biobibliografică ……....................................…. / 41 „N ăzbâtiile candide“ ale eroului poematic .........…. / 46 Sigle şi note ……....................................................…. / 50

Octavian DOCLIN şi metaforele copilăriei …............. / 51 Notă biobibliografică …….....................................…. / 51 Gândirea în stilul revenirii la Zeul-Copil …........…. / 54 Note ……...............................................................…. / 58

Eugen DORCESCU şi copilăria ca destinaţie lirică / 59 Notă biobibliografică …….....................................…. / 59 Raluca şi „copilăria copilului universal“ ............…. / 64 Note ……...............................................................…. / 67

Geo GALETARU în zodia „inefabilei ninsori“ …... / 68 Notă biobibliografică …….....................................…. / 68

Un alfabet al mirărilor Zeului-Copil ….................... / 70 a) Mirări de pleoape din «argint filtrat» ….............. / 70 b) Alfabetul mirărilor din casa copilăriei …............. / 74 Note ……...............................................................…. / 76

Ilie MĂDUŢA şi lira cu putere celestă …...........….. / 77 Notă biobibliografică …….....................................…. / 77 Despre puterea paloşului strămoşesc …...............…. / 79 a) Paloşul, Prinţul, Pojorea, Negoiu şi Mureş …..... / 79 b) Voicu Păcurarul şi fecioara lui Vizor …............... / 82 Note ……...............................................................…. / 86


149

Ivo MUNCIAN şi psihopedagogia metaforei ….….. / 87 Notă biobibliografică …….....................................…. / 87 Activitatea în domeniul creaţiei literare – poezie şi traduceri ………........................................... / 87 Psihopedagogie lirică pentru copii …............……... / 89 a) Copilăria ca «anotimp al bucuriilor» …............... / 89 b) Bucuria firii „în hamacul soarelui“ ….....……... / 93 Note ……...............................................................…. / 95

Sabin OPREANU şi Râul-Copil ……........…….….. / 96 Notă biobibliografică …….....................................…. / 96 Greier albastru şi metafore-copile în concurs .......... / 98 a) Poezie şi călătorie cu Zâna cea Bună ................... / 98 b) Proză poematică .......................................... ......... / 103 Note ……..............................................................…. / 104

Ion PACHIA-TATOMIRESCU şi azurul etic ….... / 105 Notă biobibliografică ……...................................…. / 105 Copilul-Zeu în azurul etic ………………..........….. / 115 a) Albastrul Crocodil – metafora diluviului şi simbolul teluric-celestei lăcomii …...................... / 115 b) Burebista şi Împărăţia Munţilor de Azur ............ / 124 c) Celestele colinde ……………………….......….... / 132 c-1) Modernizarea „substanţei tradiţionale“ a colindului de Anul Nou ………….......…….…..... / 132 c-2) Eroism baladesc în «Vidrodsul şi Mreana de Aur» ...................................................................... / 136 c-3) Recviem-colind pentru copiii împuşcaţi pe treptele Catedralei Metropolitane din Timişoara, pentru martirii Revoluţiei Anticomuniste Române din Decembrie 1989 …………...................…….….. / 141 Note ……..............................................................…. / 144


150

ISBN 978–973–7878–97–7 Editura WALDPRESS

Consilier editorial: Liviu Curtuzan. Lector: Sarmis Pordu.

Bun de tipar: 16 iunie 2011. Apărut: 2011.

Tiparul executat la Tipografia WALDPRESS,

str. Brânduşei, 17, Timişoara,

Dacia.

marin breiu, gabriela pachia lirica b ĂnĂŢ ean Ă pentru copii filemarin breiu, gabriela pachia...

Documents