Capitolul 1

INTRODUCERE

O viziune de ansamblu a economiei implică examinarea noţiunilor de

raritate şi eficienţă, legile cererii şi ofertei, semnificaţia capitalului şi monedei,

funcţionarea pieţei şi realizarea echilibrului în condiţiile concurenţei pure şi

perfecte sau ale concurenţei imperfecte. Stăpânirea acestor concepte

elementare şi esenţiale reprezintă o bază solidă pentru înţelegerea ştiinţifică a

ECONOMIEI.

1. ECONOMIA FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII SOCIALE

Prin conţinutul şi rolul său, ECONOMIA constituie o latură

inseparabilă a acţiunii sociale ce are drept componentă principală activitatea

practică. Activitatea practică este reprezentată din actele, faptele şi formele

de organizare structurate în cadrul acţiunii sociale pe baza criteriilor de

raţionalitate şi eficienţă.

1.1. Nevoi economice şi resurse economice

ECONOMIA, termen sinonim cu activitatea economică, se defineşte

ca proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile

oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor în vederea

producerii, distribuţiei şi consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor.

Criteriul de structurare a economiei în cadrul acţiunii sociale constă în

lupta oamenilor pentru satisfacerea nevoilor lor nelimitate prin folosirea

7

raţională şi eficientă a unor resurse rare. Raritatea resurselor reprezintă o

caracteristică a economiei.

Conceptul de nevoie sau trebuinţă desemnează sentimentul de

privaţiune acompaniat de dorinţa de a face să dispară. În plan economic,

privaţiunea (nevoie încă nesatisfăcută) conduce la a dori un bun material sau

serviciu.

NEVOILE UMANE sunt dorinţele, preferinţele, aşteptările

oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi

bunuri. Ele apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau

indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţa, formarea şi dezvoltarea

personalităţii lor. Aceasta constituie latura subiectivă a nevoilor umane.

Întipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile

de consum, nevoile umane dobândesc caracter obiectiv.

Nevoile umane se înmulţesc şi se diversifică o dată cu dezvoltarea

societăţii. Mai mult, civilizaţia industrială a produs numeroase “nevoi de care

nu este nevoie”. O asemenea idee a generat şi reacţii adverse, după care

“frugalitatea este sinonimă cu trândăvia şi cu rutină”.

Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut

necesare eforturi de apreciere şi clasificare. O clasificare dintre cele mai

cunoscute este diferenţierea nevoilor în: primare, secundare şi terţiare.

NEVOILE PRIMARE sunt cele indispensabile vieţii: hrana,

îmbrăcămintea, locuinţa. În ceea ce priveşte NEVOILE SECUNDARE, sunt

necesare dar nu indispensabile pentru supravieţuire: lectura, instruirea,

recrearea. NEVOILE TERŢIARE sunt cele nesemnificative: cadourile.

Această clasificare este sumară şi aproximativă, întrucât nevoile primare pot fi

satisfăcute cu bunuri de lux sau bunuri inferioare, iar evoluţia indivizilor pe

scară socială face ca bunurile să treacă de la o categorie la alta.

8

În raport cu dimensiunile fiinţei umane, nevoile se grupează în

fiziologice (somatice), de grup şi spiritual - psihologice. NEVOILE

FIZIOLOGICE sunt primele resimţite şi inerente fiecărui individ. Pentru a

exista, omul are nevoie de o anumită cantitate de hrană, temperatură a

mediului ambiant şi corporală, precum şi nevoi de reproducere. Fără aceasta, o

dată cu trecerea timpului, omul ar dispare ca specie. NEVOILE SOCIALE

(DE GRUP) sunt resimţite de oameni ca membri ai unor grupuri sociale

diferite şi care pot fi satisfăcute doar prin acţiunea conjugată a lor: nevoia de

comunicare. NEVOILE SPIRITUAL - PSIHOLOGICE decurg din

trăsăturile interioare ale oamenilor şi devin tot mai importante pe măsura

progresului în instruire şi educare şi presupun raţionalitate, gândire elevată,

viaţă spirituală superioară.

Dacă se are în vedere gradul dezvoltării economice şi nivelul de

civilizaţie, nevoile sunt structurale în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi

complexe sau superioare.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături: a) sunt

nelimitate ca număr; b) sunt limitate în capacitate, în sensul că intensitatea

unei nevoi este descrescândă pe măsură ce este satisfăcută; c) nevoile sunt

concurente şi substituibile; d) nevoile sunt complementare; e) nevoia se stinge

momentan prin satisfacere.

Nevoile omului constituie mobilul întregii sale activităţi social-

economice. Atât timp cât o nevoie nu-i satisfăcută determină pe om să caute

mijloace necesare pentru acoperirea respectivei trebuinţe.

Producerea bunurilor şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor

presupune utilizarea de resurse specifice în cantitatea şi calitatea adecvată.

RESURSELE ECONOMICE constau în totalitatea elementelor, premiselor

directe şi indirecte care sunt utilizabile, adică pot fi atrase şi sunt efectiv

9

utilizate la producerea bunurilor necesare omului. Premisa primară este

reprezentată de natură, care oferă aproape toate cele necesare existenţei

oamenilor. Folosirea resurselor naturale este rodul activităţii umane,

condiţionată de existenţa resurselor umane. O mare însemnătate au în prezent

resursele informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.

Resursele naturale, împreună cu cele demografice formează resursele

primare. Resursele derivate sunt un rezultat al folosirii elementelor primare

şi potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate resursele economice .

Omenirea a progresat pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi

resurse în circuitul economic. Privite absolut, resursele au sporit şi s-au

diversificat, însă în raport cu evoluţia nevoilor au fost şi au rămas limitate.

1.2. Raritatea - problemă esenţială a economiei

Economiştii studiază modul în care bunurile sunt produse şi consumate

pentru că oamenii doresc să consume mai mult decât poate produce economia.

Dacă ar fi posibil să se producă o cantitate infinită de bunuri sau dacă nevoile

umane ar fi pe deplin satisfăcute, indivizii nu se vor preocupa de utilizarea

eficientă a unor resurse ce se dovedesc a nu mai fi rare. Întreprinderile nu vor

mai fi constrânse să caute o utilizare mai puţin costisitoare a muncii şi

capitalul fizic.

Într-un asemenea “paradis de prosperitate”, bunurile nu sunt bunuri

economice ci bunuri libere, gratuite, precum nisipul în deşert, iar

ECONOMIA încetează de a mai fi o ştiinţă esenţială pentru acţiunea umană.

Nici o societate nu a atins o astfel de treaptă de posibilităţi infinite.

Peste tot, bunurile sunt limitate, sunt bunuri economice, pe când nevoile par a

fi infinite. Dacă se însumează toate dorinţele şi trebuinţele indivizilor se

10

constată uşor că nu există bunuri şi servicii decât pentru a satisface doar o mică

parte din nevoile de consum ale fiecărui cetăţean. Chiar şi în SUA, produsul

naţional ar trebui să fie de 4 - 5 ori mai mare pentru a fi posibil ca un

american modest să beneficieze de un grad de satisfacere a nevoilor

comparabil cu al unui medic sau jurist.

În centrul ECONOMIEI se găseşte raritatea. Raritatea exprimă

starea de tensiune între resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care

trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. În teoria economică neoclasică, raritatea

este o realitate universală şi atemporală, un fenomen general şi absolut, spre

deosebire de penurie care este temporară, conjuncturală şi limitată în spaţiu.

Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii în

circuitul economic de noi resurse. Deşi privite absolut, resursele au sporit şi s-

au diversificat, în raport cu dinamica nevoilor, ele au fost şi rămân limitate.

Raritatea resurselor şi, prin urmare, a bunurilor economice constituie o

caracteristică generală a economiei.

Legea rarităţii exprimă faptul că volumul , structura şi calitatea

resurselor se modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea

nevoilor. În lipsa rarităţii, nu există activitate economică, iar ECONOMIA ca

ştiinţă nu are sens. Acţiunea legii rarităţii a obligat pe oameni să se adapteze,

să aleagă din multitudinea de alternative de folosire pe cea care permite

obţinerea unei cantităţi sporite de bunuri şi de calitate corespunzătoare.

Problema fundamentală a oricărei ECONOMII constă în alegerea

resurselor limitate şi ierarhizarea folosirii lor pentru o cât mai bună satisfacere

a nevoilor în continuă evoluţie. În fond această problemă implică răspunsurile

date la trei întrebări: Ce şi cât să se producă? Cum? Pentru cine? Prima se

materializează în a vedea cât de multe bunuri se pot produce cu stocul limitat

de resurse disponibile. A doua se referă la alegerea tehnicii şi tehnologiei

11

pentru a produce cantitatea pentru care s-a optat din fiecare bun în parte. A

treia problemă se referă la distribuirea bunurilor între membrii societăţii.

1.3. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de

producţie

Raritatea resurselor face ca alegerea a unei variante de folosire să

însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unei şanse potenţiale, renunţarea la

satisfacerea unei alte nevoi. Orice alegere are un cost.

Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizică

şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci

când se face o alegere, când se aprobă o decizie de a produce, a cumpăra, a

desfăşura o activitate, dintr-o varietate de posibilităţi1.

Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii

celei mai bune alternative sacrificate.

Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţie

presupune: a) determinarea creşterii cantităţii bunului x,(x); b) determinarea

mărimii reduceri bunului y,(-y); c) raportarea cantităţii din bunul la care se

renunţă la cantitatea cu care creşte celălalt bun (-y/x). Pentru a opera cu

numere pozitive, întrucât întotdeauna y este negativ, se adaugă semnul minus

în faţa raportului.

Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea

venitului (în procesul de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor

economice (în producţie). În domeniul producţiei, costul de oportunitate al

unei unităţi dintr-un anumit bun, care se obţine, în plus, se exprimă prin

cantitatea dintr-un alt bun la producţia căruia s-a renunţat.

1 N.Dobrotă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.139.

12

Pentru a se găsi varianta raţională de acţiune în condiţiile rarităţii

resurselor şi bunurilor, se impune întotdeauna alegerea unei alternative în

detrimentul altora. În cercetarea acestor posibilităţi alternative se foloseşte

instrumentul numit frontiera posibilităţilor de producţie. Prin intermediul ei

sunt puse în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri prin

folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

Combinaţiile de bunuri produse simultan sunt denumite pachete de

bunuri. Acestea se structurează în următoarele două grupe: a) pachete de

bunuri posibile, adică cele care pot fi obţinute cu factorii de producţie

existenţi; b) pachete de bunuri imposibile sunt cele care nu pot fi obţinute cu

factorii de producţie existenţi la un moment dat. Pachetele eficiente de

bunuri cuprind producţiile maxime ce pot fi obţinute prin folosirea integrală

şi raţională a resurselor existente la un moment dat.

Dacă, de pildă, cu resursele existente ar fi posibil să se producă

bunurile X şi Y, atunci curba posibilităţilor de producţie se prezintă ca în

fig.1.1.

Cu linie groasă este reprezentată curba concavă, normală, a

posibilităţilor de producţie şi arată toate combinaţiile de bunurile X şi Y care

pot fi produse dacă toate resursele sunt integral utilizate. Funcţiile din

interiorul curbei formează zona producţiei ineficiente, iar punctele situate în

exterior formează zona producţiei imposibile, deoarece dispunem de resurse

suficiente pentru a le produce.

Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază trei concepte:

- raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi

aflate în afara curbei, în zona producţiei imposibile;

- alegerea, din necesitatea de a alege între punctele care pot fi

realizate aflate pe curbă, puncte ce exprimă toate pachetele aferente;

13

- costul de oportunitate, - exprimat de panta negativă a curbei care

arată că pentru a se obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri,

se va produce mai puţin din alt bun.

Fig.1.1. Curba posibilităţilor de producţie

Deoarece costul de oportunitate în orice punct al frontierei

posibilităţilor de producţie poate fi măsurată prin înclinaţia tangentei la curbă

în acel punct (υy/ υx), evoluţia sa poate fi reprezentată prin forma curbei.

Frontiera posibilităţilor de producţie este înclinată negativ deoarece într-o

economie cu utilizare deplină se poate produce o cantitate mai mare dintr-un

14

(x1 ,y2)

(x2 ,y1)Pachet posibil dar ineficient

Zona producţiei imposibile ●Pachet imposibil

Zona producţieiineficiente

Y

y1

y2

x1 x2 X

bun numai dacă se eliberează resurse prin reducerea cantităţii produse din alte

bunuri. Înclinaţia mai mare a tangentei la punctul reprezentând pachetul (x2,

y1) faţă de tangenta la punctul reprezentând pachetul (x1, y2) arată că există un

cost de oportunitate crescător pentru bunul X pe măsură ce cantitatea produsă

din acesta este mai mare.

Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare din

ambele bunuri prin sporirea resurselor disponibile, investiţii şi inovare.

Ca orice model de analiză, frontiera posibilităţilor de producţie

simplifică la maximum activitatea economică, dar permite formularea de

concluzii importante cu privire la varianta de utilizare a resurselor şi la

mărimea costului de oportunitate, atât la nivelul societăţii, cât şi al individului.

1.4. Incertitudine şi risc în activitatea economică

Activitatea economică se desfăşoară în timp şi piaţa este mai mult

opacă decât transparentă, ceea ce implică incertitudine şi risc. Incertitudinea

exprimă o stare de nesiguranţă cu privire la viitor determinată fie de

caracterul impredictibil al unui proces economic, fie de cunoştinţele

insuficiente existente la un moment dat. Ea se referă la nesiguranţa obţinerii

rezultatelor scontate în urma unei acţiuni.

Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin

posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate.

El este un eveniment nesigur şi posibil ce poate cauza o pagubă.

La nivel microeconomic, literatura de specialitate operează cu mai

multe tipuri de risc: risc pur, risc speculativ, risc de neplată, risc pentru

inovaţie.

15

Riscul pur este o situaţie accidentală, întâmplătoare, se referă la

probabilitatea ca cineva să piardă. Costul financiar - paguba - poate fi evaluat

în mod convenabil şi este posibilă asigurarea faţă de un asemenea risc.

Riscul speculativ este acela în care agenţii economici au atât posibili-

tatea de a pierde cât şi de a câştiga. Este greu de asigurat un astfel de risc.

Riscul de neplată apare în cazul unei firme susceptibile de a da

faliment. Investitorul de capital trebuie să obţină un profit pentru a acoperii

riscul de faliment.

Riscul pentru inovaţie se referă la profitul inovatorului care trebuie să

recompenseze pe inovator în caz de succes.

La nivel macroeconomic pot să apară mai multe categorii de risc. În

primul rând este riscul social provocat de evenimente sociale majore care pot

produce perturbări importante în viaţa economică şi socială a unei familii, cum

este şomajul. În al doilea rând, există un risc politic determinat de evenimente

politice deosebite ce afectează societatea în ansamblu (război, revoluţie). În al

treilea rând, există un risc economic determinat de dezechilibre economice

importante, cum ar fi inflaţia.

La nivelul macroeconomiei deschise se manifestă riscul de ţară, ce

exprimă posibilitatea ca o ţară debitoare să nu restituie creditorilor sumele

împrumutate. Acesta este abordat din perspectivă politică sau economică, după

cum cauza nerestituirii împrumutului este de natură politică sau o situaţie

economică precară, reprezentată de scăderea drastică a încasărilor valutare

din operaţiunile de comerţ exterior sau din alte relaţii cu străinătatea.

2. CE ESTE ECONOMIA?

16

Problematica economică este generală, în sensul că multe activităţi

umane au un aspect economic, în sensul că resursele sunt rare, iar oamenii au

interes pentru folosirea lor în mod eficient.

2.1. Redescoperirea pieţei

O persoană, chiar înainte de a studia Economia, are formulate o serie

de întrebări. De ce indivizii se preocupă de deficitul bugetar? Care sunt

consecinţele deficitului bugetar asupra inflaţiei? De ce anumite persoane sunt

bogate iar alte persoane sunt sărace? Ce efecte au taxele vamale asupra

activităţii întreprinderilor autohtone şi locurilor de muncă? De ce trebuie să

urmeze cursurile unei universităţi? Răspunsurile la astfel de întrebări ne

plasează în domeniul analizei economice.

Analiza ştiinţifică a economiei este dublu centenară. Adam Smith a

publicat opera sa de pionierat în domeniul economic Avuţia naţiunilor. O

cercetare asupra naturii şi cauzelor ei în anul 1776, an memorabil şi prin

Declaraţia de Independenţă americană. Nu este o întâmplare că cele două

texte apar în acelaşi timp, dar afrontul politic împotriva dominaţiei

monarhiilor europene s-a manifestat mai repede decât liberalizarea preţurilor

şi salariilor de reglementările statale.

Contribuţia lui A. Smith la analiza economică a fost aceea de a studia

modul în care pieţele reglează viaţa economică şi provoacă creşterea

economică. El a demonstrat că un sistem de preţuri şi de piaţă este capabil să

coordoneze activitatea indivizilor şi a firmelor, fiecare urmărind să-şi realizeze

propriul interes, fără a recurge la un organism public centralizat.

După un secol, când întreprinderile industriale cunosc o dinamică

deosebită, mai ales în industriile metalurgice şi textile, iar alte ramuri de

17

activităţi îşi extind influenţa în regiuni întinse ale lumii, a apărut o critică

violentă la adresa capitalismului. În 1867 Karl Marx publică Capitalul şi

afirmă că societatea capitalistă este condamnată, va cunoaşte crize, mişcări

revoluţionare şi socialism. Evenimentele produse în deceniile următoare par să

confirme predicţiile lui Marx. Depresiunile severe din anii 1873, 1890 şi 1929

- 30 au pus în discuţie valabilitatea capitalismului fondat pe piaţă şi

întreprindere liberă. Socialiştii aplică modelul economiei de comandă în 1917

în Rusia, iar până spre sfârşitul anilor ’80 aproape un sfert din omenire a fost

condusă potrivit principiilor care decurg din doctrinele marxiste.

În acelaşi timp, John Maynard Keynes publică în 1936 lucrarea

Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Această

operă fundamentată prezintă o concepţie nouă asupra ECONOMIEI menită

să servească ca bază pentru politicile guvernamentale, monetare şi fiscale,

utile pentru reducerea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice manifestate în

activitatea economică.

Modificări însemnate, esenţiale, s-au produs în anii ’80. Ţările

capitaliste din Vest şi ţările socialiste din Est au redescoperit că forţele pieţei

pot permite accelerarea modificărilor tehnologice şi ridicarea standardului de

viaţă. În ţările vestice, guvernele au redus reglementările care stânjeneau

activitatea economică şi au liberalizat piaţa şi preţurile. Evenimentele de la

sfârşitul anilor ’80 au constrâns ţările est-europene să respingă sistemul de

planificare centralizată şi să lase liber forţele pieţei. În acest mod intenţiile

fundamentale ale lui Adam Smith au fost redescoperite la o distanţă de peste

două secolele de la publicarea Avuţiei naţiunilor.

2.2. Obiectul de studiu al ştiinţei economice

18

Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice nu a fost lipsită de dispute

terminologice şi dificultăţi referitoare la problemele esenţiale privind

conţinutul său ca domeniul distinct al cunoaşterii şi acţiunii umane.

În funcţie de epoci, autori şi chiar modă s-a vorbit când de economie

politică, când de ştiinţa economică (economics) sau, într-o formă neutră,

analiza economică sau discurs economic. Pentru prima dată, în 1615 Antoine

de Montchretien folosea expresia de “economie politică” atunci când publica

Tratatul de economie politică, o carte despre finanţele publice şi normele de

gospodărire a statului. Treptat, prin lucrările şcolii clasice şi ale neoclasicilor,

termenul de “economie politică” a căpătat o largă consacrare. În ultima parte

a secolului al XIX-lea în literatura anglo-saxonă este introdusă denumirea de

“economics”. În felul acesta, economia “devenea o economie politică

purificată de politică”, în care elementul social era eliminat. Totuşi, termenul

de “economie politică” continuă a avea o largă circulaţie internaţională.

Dincolo de disputele terminologice rămâne problema esenţială a

delimitării câmpului de investigaţie, definirea şi precizarea finalităţii urmărite

de această ştiinţă. Soluţionarea nu este uşoară, întrucât s-au formulat concepţii

diferite şi nu de puţine ori definiţiile propuse se refereau fie la economie

politică, fie la ştiinţa economică în ansamblul său.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea ECONOMIA a fost privită ca o

cercetare a “naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor (A. Smith), a “legilor care

reglează repartiţia a ceea ce produce pământul” (D. Ricardo) şi a “legilor

mecanismului economic al capitalismului” (K. Marx). După 1870,

ECONOMIA a început să fie considerată ca o ştiinţă ce are drept obiect

studiul “comportamentului uman ca o relaţie între finalităţile date şi

mijloacele limitate care au întrebuinţări alternative” (L. Robins).

19

Care este domeniul de cercetare al ECONOMIEI aşa cum s-a conturat

el de la Smith la Marx şi până la generaţia actuală? Iată câteva concepţii

reprezentative.

O primă definiţie a fost dată de economiştii clasici, care au înţeles

economia drept o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei. A. Smith dă titlul lucrării

sale Avuţia naţiunilor, iar J.B.Say în Tratatul de economie politică cercetează

modul în care se formează, se distribuie şi se consumă avuţia. Atunci când se

referea la avuţie, şcoala clasică avea în vedere avuţia materială.

Această concepţie, moştenită din antichitatea greacă şi care va marca

pe toţi economiştii clasici şi descendenţii lor direcţi, astăzi nu mai poate fi

reţinută. Ea exclude din sfera analizei o parte însemnată a activităţii sociale.

Societăţile contemporane dezvoltate, postindustriale sunt în mare măsură

societăţi de servicii. Serviciile sunt avuţie imaterială şi definirea economiei

ca ştiinţă a avuţiei materiale pierde orice interes. Concepţia actuală

consideră avuţia nu o formă fizică oarecare, ci tot ce satisface o nevoie, tot ce

are o utilitate economică. Desigur, utilitatea economică ridică probleme în

legătură cu posibilitatea de măsurare.

Dar, indiferent de aceasta, nu trebuie să se vadă în doctrina clasică o

concepţie restrânsă la studiul bunurilor materiale, ci, mai curând, o concepţie

cu privire la tot ce concură pentru producţia, schimbul şi repartiţia bogăţiilor.

O a doua concepţie se caracterizează prin aceea că economia este

nedisociabilă de relaţiile sale cu ansamblul societăţii. Pentru K. Marx,

economia politică studiază formele în care oamenii produc, consumă, schimbă

şi reglează repartiţia în cadrul relaţiilor de producţie caracteristice unei

societăţi. Marx se prezintă ca un critic al economiei politice burgheze şi

contestă categoriile şi natura analizelor care nu iau în seamă existenţa

raporturilor sociale şi consideră capitalismul ca ceva dat şi, deci, etern.

20

În a treia concepţie, economia este apreciată drept ştiinţa schimbului

de mărfuri. Această concepţie o găsim cu deosebire la neoclasici pentru care

bunurile nu au valoare în sine, întrucât valoarea nu se manifestă decât prin

schimb în măsura în care un bun are utilitate. Ca rezultat al schimbului apare

un preţ. În acest fel economia din ştiinţă a avuţiei devine ştiinţă a schimburilor

de mărfuri şi apoi o ştiinţă a preţurilor, a modalităţilor de formare a preţurilor

şi a raporturilor dintre ele.

O asemenea definiţie lasă în afara obiectului economiei studiul

bunurilor care se repartizează fără a îmbrăca forma de marfă şi la care nu

intervine preţul.

În a patra concepţie, economia se defineşte ca ştiinţă a alegerii

eficiente, a opţiunilor raţionale. Ea este centrată pe ecuaţia: necesităţi

nelimitate - resurse limitate, şi în acest context economia devine ştiinţă a

gestiunii raţionale a resurselor rare. Această concepţie are o largă

recunoaştere şi o găsim prezentă la mulţi autori contemporani. O. Lange se

situează în această optică atunci când scrie că “economia este ştiinţa

administrării resurselor rare în societatea umană; ea studiază formele pe care le

îmbracă comportamentul uman în amenajarea costisitoare a lumii exterioare

din cauza tensiunii care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate

ale subiecţilor economici”. Lionel Robins defineşte economia ca ştiinţă ce

studiază comportamentul omului ca relaţie între ţelurile sale şi resursele

limitate care au întrebuinţări alternative. La începutul deceniului trecut,

William Scher şi Rudy Pinola considerau că ştiinţa economică “studiază

acţiunile indivizilor şi grupurilor de indivizi în procesul de producţie, schimb

şi consum al bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurse limitate a

cerinţelor nelimitate ale oamenilor”.

21

La rândul său, P. Samuelson scria că: “economia cercetează modul în

care oamenii şi societatea hotărăsc, recurgând sau nu la monedă, să aloce

producţiei de-a lungul timpului resurse productive rare, mărfuri şi servicii

variate şi să le repartizeze în scopuri de consum prezent şi viitor, între diferiţi

indivizi şi colectivităţi care formează societatea”. Toate acestea arată că

ECONOMIA are ca obiect de studiu mecanismul prin care societatea

utilizează resursele rare, limitate pentru a produce bunurile economice şi le

distribuie între o multitudine de indivizi.

ECONOMIA este o ştiinţă a bogăţiei individuale şi colective, o

ştiinţă a optimizării raportului dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi

resurselor rare cu întrebuinţări alternative, o ştiinţă a comportamentului

omului ca producător şi consumator.

Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării legăturilor dintre

diverse activităţi specifice, ECONOMIA este confruntată cu numeroase

probleme în asigurarea echilibrului între nevoi şi resursele disponibile

limitate.

Problema fundamentală care apare este o problemă de opţiune.

Individul pentru a-şi satisface dorinţa trebuie să aleagă între diferite bunuri,

iar producătorul care nu dispune decât de un buget limitat trebuie să decidă ce

resurse alocă pentru achiziţionarea de utilaje şi materiale şi cât pentru

cumpărarea de servicii umane. La nivel macroeconomic, guvernul trebuie să

aleagă între “unt şi tunuri”, învăţământ şi sănătate, inflaţie şi şomaj etc.

Indiferent de nivelul la care este privită activitatea, producătorul şi

consumatorul sunt constrânşi să aleagă şi încearcă să-şi maximizeze profitul

sau utilitatea.

În acest caz, demersul economistului este de a pune în evidenţă cât

costă faptul de a dispune de o unitate suplimentară dintr-un bun în condiţiile

22

în care resursele disponibile sunt limitate. Nu economistul este cel care face

alegerea. El oferă consumatorului individual, producătorului sau autorităţii

publice un fundament raţional pentru deciziile lor. El indică utilizările posibile

ale resurselor limitate, costul oricărei decizii, sacrificiul, costul de oportunitate

pe care îl reprezintă una sau alta dintre alegeri.

Acest demers nu este exclusiv economic. El are un caracter mai

general, în sensul că nu există activitate umană care nu are un aspect

economic, adică în care să nu se consume resurse faţă de care individul nu are

interesul pentru folosirea lor eficientă. În consecinţă, analiza economică se

extinde la domenii care aparent nu au nimic comun cu „economicul”:

căsătoria, fertilitatea şi familia, criminalitatea şi pedeapsa, discriminarea,

justiţia etc.

Economia se diferenţiază de alte discipline în cadrul ştiinţelor despre

societate prin modul ei specific de abordare. Esenţa abordării economice este

reprezentată de : a) comportamentul maximizator explicit, fie că este vorba de

utilitate sau buna funcţionare a unei firme sau administraţii; b) existenţa pieţei

care cu grade diferite de eficienţă coordonează acţiunile agenţilor economici şi

asigură echilibrul; c) stabilitatea preferinţelor ce furnizează o bază solidă

pentru generarea previziunilor referitoare la diverse schimbări. Abordarea

economică este „aplicabilă la întregul comportament uman, fie el un

comportament ce implică preţuri în termenii monetari sau preţuri umbră

atribuite, decizii repetate sau rare, decizii importante sau minore, scopuri

emoţionale sau mecanice, persoane bogate sau sărace, bărbaţi sau

femei...pacienţi sau doctori...oameni de afaceri sau politicieni” 2.

Nu trebuie omis faptul că economia este o ştiinţă teoretică. Ea

utilizează şi se sprijină pe fapte şi evenimente concrete din practica economică, 2 Becker, Gary S., Comportamentul uman. O abordare economică, Editura ALL Bucureşti, 1994, p.8.

23

şi preocuparea ei principală o constituie explicarea acestor fenomene,

concretizarea concluziilor în concepte şi legi. “Teoria economică - scrie Paul

Hayne - este cea care conferă ştiinţelor economice aproape toată puterea lor de

anticipaţie sau clarificare. Fără teorie ar trebuie să ne căutăm, pe dibuite, ca

orbul, calea printre problemele economice, opinii conflictuale şi propuneri

politice opuse”. Constatarea este cu atât mai importantă cu cât ştiinţa

economică se află într-un plin proces de restructurare şi de diversificare ca

urmare a creşterii complexităţii vieţii economice şi a procesului cunoaşterii.

2.3. Microeconomie şi macroeconomie

Activitatea economică, ca entitate complexă şi indestructibilă, este

abordată şi cercetată din unghiuri diferite. Realitatea economică se prezintă ca

microeconomie şi macroeconomie.

Microeconomia se ocupă cu studiul aprofundat al proceselor, faptelor

şi comportamentelor agenţilor economici individuali ce participă la fluxurile

economice (firme, gospodării, bănci, administraţii etc.) privite ca acte şi fapte

autonome şi specifice. Principala caracteristică a microeconomiei este aceea că,

la un asemenea nivel, investigarea comportamentelor, actelor şi faptelor

agenţilor economicii se realizează îndeosebi prin prisma preţurilor, motiv

pentru care uneori teoria microeconomică este considerată ca fiind o teorie a

preţurilor. Microeconomia nu poate fi restrânsă şi nu se suprapune pe

teoria economică a firmei.

Macroeconomia reprezintă acea parte a ştiinţei economice care are ca

obiect studiul performanţelor globale ale economiei. Ea cercetează mărimile şi

variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor (volumul total al producţiei,

nivelul global al ocupării resurselor, indicele general al preţurilor etc.)

24

degajate de comportamentele individuale ale participanţilor la activitatea

economică. Adesea macroeconomia se identifică cu economia naţională, care

constă în sistemul istoriceşte constituit al activităţilor economico-sociale,

activităţi care se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi se

raportează la posibilităţile şi interesele generale naţionale-statale.

Dacă microeconomia are ca obiect de studiu unităţile economice

individuale şi interacţiunile acestora, incluzând teoria consumatorului,

producătorului şi pieţe în care ei sunt implicaţi, macroeconomia se ocupă de

comportamentul agregatelor economice, ca de exemplu consumul total şi

producţia totală. În prezent diferenţierea dintre macroeconomie şi

microeconomie devine mai puţin clară, şi lucrări importante analizează

fundamentele microeconomice ale macroeconomiei, iar cercetări curente din

macroeconomie au o “aromă” microeconomică distinctă.

Teoria clasică a fost în egală măsură macroeconomie şi microeco-

nomie; teoria neoclasică nu a fost decât microeconomie; macroeconomia a

fost repusă în drepturi o dată cu J.M.Keynes şi pentru un timp a înlocuit

microeconomia. În ultimă analiză, chiar teoria economică pură este alcătuită

astfel încât să lămurească realităţile sistemului economic.

Într-o perioadă anterioară, linia de demarcaţie dintre microeconomie şi

macroeconomie era foarte clară: în ultimele decenii, însă, ele se contopesc din

ce în ce mai mult datorită folosirii metodelor specifice microeconomiei în

analiza unor fenomene macroeconomice. Teoria macroeconomică se

fundamentează explicit sau implicit pe teoria microeconomică, adică pe ipoteze

în ceea ce priveşte comportamentele individuale.

Teoria economică contemporană este o teorie integrală a tuturor

proceselor, fenomenelor, faptelor şi comportamentelor. Probleme prin

excelenţă macroeconomie, cum sunt inflaţia, şomajul, balanţa de plăţi externe,

25

nu pot exista în afara aceleaşi probleme privite din unghiul microeconomiei:

nu există şomaj fără şomeri şi nici inflaţie fără creşterea preţurilor la bunurile

economice.

2.4. Economia pozitivă şi economia normativă

Ţinând seama de legea rarităţii, de locul resurselor în economie,

ştiinţa economică este fie pozitivă, fie normativă şi se face distincţie între

afirmaţii pozitive, bazate pe fapte şi afirmaţii normative sau judecăţi de

valoare.

Caracterul pozitiv al ştiinţei economice se manifestă atunci când

scopul cercetării este explicativ şi teoretic şi trebuie să se răspundă la

întrebarea “De ce?” De exemplu, dacă se constată că într-o perioadă pentru

un produs cererea a sporit cu 25%, dar oferta s-a redus cu 15%, se formulează

mai multe întrebări: De ce a crescut cererea şi de ce s-a redus oferta? De ce

cererea şi oferta s-au modificat cu procentele respective?

Pe baza analizei comportamentului agenţiilor economici, Economia

cercetează cum gospodăriile iau decizia de a cumpăra un bun sau nu, în funcţie

de preţul pieţei şi de ordonarea preferinţelor, cum firmele iau decizii de a

produce în funcţie de preţul de vânzare şi costul de producţie.

Ştiinţa economică are caracter pozitiv ori de câte ori cercetarea are

ca scop explicarea fenomenelor şi proceselor economice şi elaborarea pe

această bază de concluzii teoretice generale.

Economia normativă este fundamentată pe o serie de principii etice şi

judecăţi de valoare referitoare la ce, cum şi pentru cine produce o economie.

Caracterul normativ al ştiinţei economice se manifestă când scopul analizei

26

economice este aplicativ. El apare în toate situaţiile în care trebuie să se

răspundă la întrebări de genul “Cum?” “În ce mod?” “În ce fel?”.

Ştiinţa economică are caracter normativ în toate situaţiile în care

îşi propune să arate cum trebuie să se modifice una sau mai multe

variabile exogene pentru a obţine o schimbare dorită a unei variabile

endogene.

Între caracterul pozitiv şi cel normativ există o strânsă interdependenţă.

Cele două aspecte se presupun reciproc şi datorită strânsei interdependenţe

dintre teoria economică şi realitatea economică.

Economistul în interpretarea datelor trebuie să facă judecăţi de valoare

întrucât, spre deosebire de lumea fizică, evenimentele sociale nu sunt simple

interacţiuni ale forţelor, ci confruntarea voinţelor. Comportamentul agenţilor

economici nu seamănă cu comportamentul fizic. Iar “legea” suverană în

materie de comportament şi care pare să se aplice asemănător la consumatori,

la salariaţi şi la patroni sau şefii de întreprinderi este că toţi urmăresc

maximizarea: consumatorii - a utilităţilor; salariaţii - a veniturilor; iar şefii

întreprinderilor - a profiturilor obţinute.

2.5. Pieţe şi organizaţii

Tradiţional, ştiinţa economică şi-a concentrat atenţia asupra alocării

resurselor prin relaţiile de schimb pe piaţă, iar principala reprezentare a

funcţionării economiei era cea în care preţurile se modifică continuu. În

realitate preţurile se modifică discontinuu, iar modificarea continuă este o

stare de excepţie în economie - hiperinflaţia.

Sistemul economic este conceput ca un ansamblu în care mecanismul

preţurilor realizează coordonarea necesară. “Mâna invizibilă” asigură reglarea

27

automată, agenţii economici reacţionează la sistemul de preţuri modificându-

şi cererea şi oferta pe piaţa bunurilor şi pe piaţa factorilor de producţie.

Recurgerea la piaţă nu se poate face “fără piaţă”, şi este costisitoare.

Folosirea preţurilor, ca instrument de alocare a resurselor economice, are un

cost (costul de tranzacţie). În măsura în care ne îndepărtăm de piaţa cu

concurenţă perfectă, preţurile nu mai pot fi considerate ca un “dat”, nu există

“un toboşar al preţurilor” sau ”un licitator Walrasian”. Informaţia asupra

elementelor pieţei nu este gratuită, are un cost iar certitudinea nu mai este

acceptată .

Costul de tranzacţie cuprinde mai multe elemente, care se referă la:

procurarea informaţiei privind preţul, calitatea bunurilor, potenţialii

cumpărători şi vânzători; negocierea necesară pentru găsirea poziţiei adevărate

a vânzătorilor şi cumpărătorilor în legătură cu preţul; încheierea contractelor şi

monitorizarea executării lor; protecţia drepturilor de proprietate.

Soluţia indicată de R.Coase la existenţa costurilor de tranzacţie este

firma (instituţia sau organizaţia) ca mod de desfăşurare a pieţei economice.

Termenul de “instituţie” are diferite semnificaţii. Mai întâi “instituţia”

poate să consiste într-o convenţie socială: individul urmează în mod natural o

regulă de comportament fără a căuta o justificare raţională: (clientul lasă un

bacşiş ospătarului sau taximetristului). Alt tip de “instituţie” corespunde la o

convenţie ce exprimă un ansamblu de reguli care definesc comportamentul

unui agent economic în anumite situaţii: legile elaborate de parlament

reglementează acţiunea agenţilor economici. Într-o accepţiune mai largă,

“instituţiile” sunt identificate cu “organizaţiile”: bănci, instituţii financiare,

firme cu activitate de producţie şi de comercializare, institute de cercetare,

universităţii etc. Diferenţierea costurilor de tranzacţie este principalul factor

de care depinde alegerea unui anumit mod de organizare, de constituirea unei

28

ierarhii, organizaţionale - corporaţii, oligopoluri, holdinguri etc. care să asigure

costuri minime.

Organizaţia reprezintă o modalitate de alocare a resurselor fără

intervenţia directă a sistemului de preţuri. Desigur, aceasta rămâne legată

de reţeaua exterioară de preţuri şi costuri. Dar în interior coordonarea este

realizată de către întreprinzător prin deciziile sale. Prin intermediul

organizaţiei se realizează internalizarea tranzacţiilor, iar autoritatea internă

adoptă decizii care înainte erau luate de către piaţă.

Piaţa şi organizaţia sunt în mare măsură substituibile. Când o instituţie

angajează un economist şi nu mai apelează la serviciile unei firme specializate,

organizaţia înlocuieşte piaţa. Dacă reduce personalul de pază şi apelează la o

agenţie specializată, piaţa înlocuieşte organizaţia. Piaţa şi organizaţia au ca

funcţie comună alocarea resurselor şi coordonarea activităţii economice pe

calea unei combinaţii de decizii individuale. Modalitatea de realizare este

diferită: în cazul pieţei funcţia de alocare a resurselor economice se

realizează cu ajutorul preţurilor iar rolul regulilor este secundar, pe când în

cazul organizaţiei, rolul principal îl au regulile iar preţurile au un rol

secundar.

Funcţionarea organizaţiilor, în mod tradiţional, nu a făcut parte din

obiectul de studiu al ştiinţei economice deoarece, într-un anumit sens, erau

considerate ca fiind “în afara pieţei”. Funcţionarea internă a acestora este

străină de logica schimbului comercial. Raţiunea organizaţiilor constă în a

pune în mişcare reguli, convenţii, contracte etc. ca bază a schimbului de

bunuri şi servicii în interiorul organizaţiei. Fără un sistem de reguli şi fără

respectarea acestora nu este posibilă desfăşurarea vieţii economice, iar

activitatea agenţilor economici ar fi paralizată. Dacă lipsa regulilor în circulaţia

rutieră produce accidente cu victime umane şi pagube materiale, în domeniul

29

economic suspendarea regulilor şi regulamentelor după care se execută

operaţiunile ar produce dezordine de proporţie în viaţa economică.

Constituirea şi funcţionarea organizaţiilor înseamnă trecerea de la

anarhie la ordine prin introducerea şi respectarea normelor după care se

desfăşoară viaţa economică.

De ce nu se realizează producţia naţională într-o singură firmă?

“Internalizarea tranzacţiilor” prin organizaţie implică şi ea costuri. Când

dimensiunea firmei creşte, întreprinzătorul îşi exercită funcţia de coordonare

cu randamente descrescătoare. Din cauză că, peste o anumită limită

dimensională, nu poate stăpâni reţeaua internă informaţională, poate lua

decizii greşite.

Există, deci, o mărime optimă a firmei care corespunde situaţiei când

din punct de vedere al costurilor este la fel de bine dacă se recurge la

organizarea internă sau la piaţă ca modalitate de alocare a resurselor

economice.

3. ETAPE ÎN FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI

ECONOMICE

Ştiinţa economică, asemănătoare celorlalte ştiinţe, a parcurs un lung

proces de formare şi dezvoltare, ce cunoaşte momente sau perioade de vârf.

Evoluţia ştiinţei economice, ordonarea sistemelor de gândire şi

conturarea direcţiilor ei de dezvoltare pot fi înţelese pe baza “filiaţiei de idei”

şi a “situaţiei clasice”.

Filiaţia de idei reprezintă procesul prin care sunt puse în evidenţă

eforturile oamenilor pentru înţelegerea fenomenelor economice; creează,

30

reconsideră şi perfecţionează structurile analitice într-un proces neîntrerupt de

investigare a realităţii.

“Situaţia clasică” apare în anumite momente ale analizei economice

şi se caracterizează printr-o consolidare, ordonare şi sinteză a progreselor de

până atunci înregistrate de ştiinţa economică. Ea se concretizează într-o operă

sau printr-un autor, ale căror raţionamente se extind în timp asupra întregii sau

a unei părţi importante a teoriei şi care prin aceasta evoluează.

Ţinând seama de filiaţia de idei şi de “situaţii clasice”, se pot distinge

mai multe faze importante în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii

economice:

Faza preştiinţifică începe cu antichitatea şi se încheie în secolul al 18-

lea. Gândirea economică antică a fost ilustrată de Xenofon, Platon, Aristotel.

Acesta din urmă dă în antichitate cea mai mare strălucire ştiinţei economice

pe care o defineşte drept ştiinţă a bogăţiei. El face distincţie între “economia

domestică” şi “hrematistică”, care se întemeiază pe schimb şi urmăreşte

acumularea bogăţiei sub formă de bani. Totodată formulează ideea după care

legea schimbului este egalitatea: schimbul este imposibil fără egalitate şi

egalitatea nu este posibilă fără măsurare.

Gândirea economică antică a apărut şi a rămas în bună măsură

neautonomă. Aşa şi cât a fost, ea a reprezentat un vârf al cugetării economice

ce nu a fost depăşit aproape două mii de ani. În epoca modernă, prima

interpretare a activităţii economice este reprezentată de teoria economică

mercantilistă, care reflectă politica economică de aşezare a comerţului în

centrul economiei, identifică bogăţia cu metalele preţioase, iar balanţa

comercială activă reprezintă mijlocul prin care se asigură un aflux crescând de

bogăţie spre ţările în cauză.

31

A doua fază (1750 - 1870) este cea în care se constituie ştiinţa

economică. Elementul caracteristic este reprezentat de mutarea centrului

analizei avuţiei din sfera circulaţiei în sfera producţiei, la început în

agricultură, de către fiziocraţi, şi apoi în industrie, de către reprezentaţii şcolii

clasice. Fiziocraţii, în special prin Fr. Quesnay, au contribuit cu câteva idei de

mare însemnătate la afirmarea ştiinţei economice: existenţa unei ordini

naturale şi a interdependenţelor dintre activităţile economice; supremaţia

agriculturii ca singura ramură producătoare de venit net; concretizarea

bogăţiei şi în produse agricole, nu numai în metale preţioase.

Şcoala clasică, reprezentată prin A.Smith (1723 - 1790) D.Ricardo

(1772 - 1823), T.R.Malthus (1766 - 1834), J.S.Mill (1806 - 1873), J.B.Say

(1767 - 1832), a contribuit decisiv la formarea economiei politice ca ştiinţă şi

la fundamentarea liberalismului economic. Şcoala clasică are o viziune statică

asupra preţurilor. A.Smith a adoptat teoria obiectivă a valorii după care

bunurile au valoarea muncii consumată pentru producerea lor. Totodată

promovează o viziunea dinamică asupra activităţii economice fundamentată pe

principiul populaţiei enunţat de Malthus, principiul acumulării care sporeşte

capitalul şi legea randamentelor descrescânde a terenurilor agricole. A.Smith

este considerat fondator al doctrinei liberalismului economic, conform căreia

într-un cadru instituţional caracterizat printr-o intervenţie a statului redusă la

maximum, mecanismul impersonal al pieţei, mâna invizibilă, permite cea mai

bună armonizare a intereselor individuale. El consideră că există o ordine

naturală în virtutea căreia dacă indivizii sunt lăsaţi să acţioneze liber,

urmărindu-şi propriile interese, se asigură prosperitatea generală,

superioară, tuturor aranjamentelor artificiale care ar putea fi obţinută cu

ajutorul legilor umane.

32

Împotriva şcolii clasice aveau să apară reacţii doctrinare:

intervenţionismul lui Sismondi, industrialismul lui Saint Simon, sistemul

naţional de economie politică a lui Fr. List, socialismul utopic al lui Fourier şi

Proudhon, liberalismul optimist a lui Bastiat etc. Tot o reacţie critică în raport

cu şcoala clasică este şi teoria economică a lui K.Marx. Ceea ce considera

Marx ca fiind esenţa contribuţiei sale la teoria economică se referă la

următoarele: a) munca are un dublu caracter; munca concretă şi munca

abstractă. Aceasta creează valoarea şi plusvaloarea; b) plusvaloarea , creată de

muncă, este tratată independent de manifestările sale concrete; c) salariul

reprezintă valoare a forţei de muncă. El continuă, dar se şi rupe de economia

politică clasică. Continuitatea priveşte teoria valorii, accentul pus pe munca

salariată, viziunea pesimistă asupra sistemului capitalist şi abordarea

problemelor economice în termenii unor clase sociale antagoniste. Ruptura se

referă la teoria exploatării, relativitatea legilor economice care sunt specifice

capitalismului; la faptul că piaţa nu poate juca rolul regulator care îi era atribuit

de clasici; la accentul pus pe importanţa luptei de clasă şi la aceea că legea

acumulării trebuie să ducă la dispariţia sistemului capitalist.

În cea de a treia fază a evoluţiei sale (1870 - 1930), ştiinţa economică

este aşezată pe fundamente noi prin contribuţia “neoclasicilor” sau

“marginaliştilor” grupaţi în “Şcoala de la Viena”, “Şcoala de la Lausanne” şi

“Şcoala de la Cambridge” care reconsideră unele teze clasice şi încearcă

transformarea economiei politice într-o ştiinţă pozitivă, o ştiinţă a raţionalităţii

bazată pe utilizarea aparatului matematic.

Şcoala de la Viena a elaborat, prin Carl Menger, F.Wieser şi E.Bohm -

Bawerk, teoria subiectivă, marginală, a valorii bazată pe utilitate şi a dezvoltat

ideea lui J.B.Say după care veniturile formate în societate (salariul, profitul,

dobânda şi renta) reprezintă preţul factorilor de producţie folosiţi.

33

Şcoala de la Lausanne, prin L.Walras şi V.Pareto, a formulat teoria

echilibrului general şi a definit interdependenţa pieţelor arătând ca legătura

acestora este asigurată, pe de o parte, prin acţiunea întreprinzătorului care

cumpără factori de producţie şi vinde bunuri economice, iar pe de altă parte,

prin faptul că încasările totale provenind din vânzarea de factori de producţie

trebuie să egaleze încasările totale obţinute din vânzarea bunurilor de consum.

Şcoala de la Cambridge s-a format în jurul lui Alfred Marshall şi a

elaborat teoria echilibrului parţial, aplicabil în cea mai mare măsură firmelor

industriale de dimensiuni medii.

Gândirea economică neoclasică foloseşte calculul marginal şi pune

accentul pe microeconomie, pe comportamentul agenţilor economici

individuali şi duce mai departe analiza proceselor economice în termenii

echilibrului economic.

Cea de a patra fază de evoluţie a ştiinţei economice se încadrează

între 1930 şi anii ’70. Este o fază de aprofundare şi extindere în care nu sunt

respinse marile contribuţii anterioare.

Una din direcţiile importante de evoluţie a ştiinţei economice

contemporane este trecerea de la analiza microeconomică la cea

macroeconomică. Analiza macroeconomică a primit un impuls esenţial din

partea lui J.M.Keynes. Aceasta se face în termenii cantităţilor globale (venit,

consum, economisire, investiţii, cerere globală, ofertă globală) şi foloseşte un

model matematic de echilibru. Întrucât echilibrul macroeconomic nu se

realizează spontan şi există posibilitatea apariţiei dezechilibrelor şi

subocupării, singurul mijloc pentru evitarea consecinţelor acestora este “o

extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”. În felul acesta, Keynes a

înlocuit legea pieţelor formulată de J.B.Say cu teoria cererii efective asupra

căreia statul acţionează direct prin politica bugetară.

34

În perioada postbelică, keynesismul se adaptează la noile condiţii

economice. O astfel de evoluţie este reprezentată de teoria despre economia

mixtă. Aceasta implică atât împletirea analizei microeconomice neoclasice a

factorilor de producţie cu analiza macroeconomică bazată pe modelul

keynesian, cât şi îmbinarea mecanismului pieţei cu măsuri de intervenţie

statală.

A cincea fază a început la sfârşitul anilor ’70 când ştiinţa economică

se află în faţa unei noi situaţii clasice. Spre deosebire de keynesism care

pune accentul pe cerere, “noii economişti”, respectiv economiştii ofertei, mută

centrul de greutate al analizei economice pe stimularea ofertei şi cer

“reducerea drastică a statului”. Ei explică dificultăţile din economie nu prin

imperfecţiunile mecanismului pieţei şi prin liberalismul economic, ci prin

insuficienţa pieţei şi a libertăţii acesteia prin intervenţia excesivă a statului,

prin manipularea permanentă a masei monetare şi a bugetului.

4. METODA ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ. TEHNICI ŞI INSTRUMENTE

DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

Formularea teoriilor ştiinţifice şi reliefarea regularităţilor, a legăturilor

funcţionale sunt rodul muncii de cercetare ştiinţifică. În practica activităţii de

cercetare ştiinţifică se utilizează un ansamblu de metode, procedee, reguli şi

postulate care, împreună cu teoria asupra metodelor utilizate de ştiinţa

economică, formează metodologia acesteia.

Evoluţia ştiinţei şi a cercetării ştiinţifice au arătat că nu poate exista o

metodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principii

generale, totuşi metoda trebuie adaptată şi concepută potrivit naturii şi

specificului fiecărei ştiinţe. Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia.

35

4.1. Modalităţi de abordare a fenomenului economic

În procesul de elaborare a unei metode specifice, activitatea economică

a fost abordată în mai multe variante. O primă variantă de abordare a fost de

tip fizico-mecanicist, care priveşte fenomenul economic similar cu cel fizic şi

încearcă să identifice în economie un număr de legi şi principii similare celor

din fizică. Această concepţie o găsim la şcoala economică clasică şi ulterior la

neoclasici. Abordarea fizico-mecanicistă este sintetizată de N.Georgescu -

Roegen în felul următor: “şcoala clasică ... învaţă că toate fenomenele

economice se bazează pe “dorinţa de avere” caracteristică oricărui “individ

normal” şi sunt guvernate numai de două legi generale. Prima lege spune că

“un câştig mai mare este preferat unuia mai mic”; a doua este tendinţa de a

obţine “cea mai mare cantitate de avere cu cât mai puţină muncă şi

abnegaţie”. În acest cadru este enunţată ideea potrivit căreia ne putem bizui pe

principiile fundamentale ale economiei cu mai multă încredere şi siguranţă

decât pe orice fapte sau eveniment fizic concret”.

Omul ca agent economic este privit drept o mărime invariabilă şi

comportamentul său economic este conceput ca o valoare dată. În consecinţă,

în mediul economic, omul se bucură de o aparentă libertate, în realitate fiind

supus unor constrângeri ce rezultă din acţiunea unor legi.

Prin tipul de abordare fizico-mecanicist s-a dorit rigoare şi precizie în

cercetarea problemelor economice, eliminarea conjuncturalului şi aleatorului,

iar prin formalizarea matematică, ştiinţa economică să devină un instrument de

cunoaştere şi interpretare a realităţii specifice. Progresele obţinute prin aceste

modalităţi de investigare, mai ales sub aspectul modelării matematice, sunt

evidente în tot spaţiul teoriei economice, dar mai ales la nivel microeconomic.

36

A doua variantă de abordare a economiei este de tip biologico-

organicist, care concepe fenomenul economic ca pe unul biologic, ce are

caracteristici proprii materiei vii. Este o abordare mai nuanţată, mai puţin

rigidă, iar omul şi activitatea economică sunt scoase în bună măsură din

“limitele” impuse de ecuaţiile şi modelele matematice.

Analogiile cu mediul biologic se referă doar la forma de manifestare a

fenomenului economic. Motivul este dat de faptul că ritmul de evoluţie al

“speciilor” economice (mijloace, scopuri, relaţii) este mult mai rapid decât al

“speciilor” biologice. “Speciile” economice (formele şi procesele) în raport cu

cele biologice au o viaţă scurtă.

Ca urmare a identificării deosebirilor ce există între economic, fizic

sau biologic, a apărut o abordare de tip psiho-sociologic a economiei în care

omul este în acelaşi timp subiect şi obiect, observator şi observat.

În economie, teoria are capacitatea de a transforma comportamentul

agenţiilor economici, dar şi aceştia au capacitatea de a transforma realitatea

potrivit înţelegerii şi acţiunii lor. Este vorba de manifestarea efectului Edip:

anunţarea unei acţiuni care urmează a fi întreprinsă modifică datele pe care

fiecare individ îşi bazează anticipările şi prin urmare îl face să-şi revizuiască

planurile iniţiale. Când un meteorolog anunţă o depresiune atmosferică,

cantitatea de ploaie căzută este independentă de comunicarea observaţiei.

Dimpotrivă, când un agent economic face public pericolul unei recesiuni

economice, a penuriei pentru un produs, el provoacă o reacţie de

comportament ce agravează situaţia anunţată.

Abordarea psiho-sociologică porneşte de la faptul că omul este o

entitate adaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile

de interese generate de un comportament flexibil şi raţional.

37

O asemenea abordare a permis să se înţeleagă faptul că ştiinţei

economice nu i se poate cere nici precizia matematicii şi nici cauzalitatea

fizicii, iar analiza fenomenului economic nu se poate face exclusiv cantitativ.

Sunt necesare luarea în considerare a aspectelor calitative, subiective,

psihologice, a “condiţionărilor” impuse de factorii neeconomici.

4.2. Procedee de analiză economică

Problematica metodei de cercetare nu se rezumă doar la aspecte ce

privesc tipul de abordare a domeniului activităţii economice. Ea priveşte

însăşi modul de formulare a teoriei, a ipotezelor şi modelelor, precum şi

testarea, verificarea practică.

4.2.1. Etapele analizei economice

Teoria este un ansamblu de idei, de concepte abstracte, mult sau mai

puţin organizate, aplicate unui domeniu. Teoriile economice, cu puţine

excepţii, sunt extinderi ale ideii după care persoanele individuale întreprind

acele acţiuni despre care cred că le vor aduce cel mai mare avantaj net. Se

presupune că toată lumea - avar sau risipitor, sfânt sau păcătos, consumator

sau vânzător, politician sau om de afaceri - acţionează în concordanţă cu

această regulă.

Desigur, teoria economică nu presupune că oamenii sunt egoişti,

materialişti, sau interesaţi numai de bani. Nimic din toate acestea nu au de-a

face cu afirmaţia că oamenii caută să-şi asigure cel mai mare avantaj net

posibil. De fapt, totul depinde de ceea ce oamenii găsesc că este în propriul

38

avantaj. La prima vedere, interesul individual este extrem de variabil şi cum

poate ştiinţa economică să prevadă ceva cu privire la comportamentul lor?

În realitate lucrurile nu sunt aşa de complicate întrucât, pe de o parte,

oamenii nu au interese foarte divergente, iar pe de altă parte, într-o societate

care foloseşte banii pe scară largă, aproape toată lumea preferă cât mai mulţi

bani decât mai puţini. Moneda oferă posibilitatea generală de comandă asupra

resurselor care pot fi folosite pentru promovarea intereselor cuiva, oricare ar fi

aceasta.

Teoriile sunt constituite din: a) un ansamblu de definiţii ce au ca

obiectiv indicarea precisă a semnificaţiei anumitor termeni (monopol, dobândă,

salariu, venit, investiţie etc.) şi descrierea variabilelor care urmează a fi

folosite; b) un set de ipoteze destinate precizării comportamentului

variabilelor şi condiţiilor de aplicare a teoriei; c) un set de predicţii care sunt

deduse din ipotezele teoriei şi d) un set de teste pentru confruntarea teoriei cu

realitatea economică.

În ştiinţa economică nu este posibil ca aprofundarea directă a realităţii

economice să se producă în afara unei interpretări teoretice. Economistul este

obligat să parcurgă câteva operaţiuni de abstractizare pentru cercetarea

fenomenelor economice. Acestea sunt observarea, explicaţia, previziunea.

OBSERVAREA FENOMENELOR ECONOMICE. Activitatea

economică este observată şi exprimată sub forma unor valori numerice care

sunt posibil de înregistrat (fenomene cantitative) sau de comportament care

sunt posibil de descris (fenomene calitative).

Observarea fenomenelor cantitative (producţie, consum, ocupare) şi

organizarea acestora oferă cifre pentru ansamblul integral al economiei, sau

sunt parţiale (sondaje). Datele sunt asamblate şi tratate prin multiple tehnici

statistice.

39

Observarea fenomenelor calitative se materializează în descrieri de

comportament a indivizilor sau grupurilor de indivizi prin intermediul

anchetelor directe sau indirecte.

EXPLICAŢIA. Ştiinţa economică urmăreşte să explice faptele

constatate în prima etapă, elaborează relaţiile funcţionale între fenomene,

dezvăluie legile economice şi construieşte modele economice.

Legile economice nu pot fi asimilate regulilor de drept (legi juridice)

stabilite de autoritatea componentă în stat şi obligatorii de respectat de către

toţi cetăţenii. De asemenea, nu sunt legi naturale, minerale, permanente şi

neschimbătoare.

Legile economice sugerează doar ideea de relaţii constante între

anumite acte, fapte şi comportamente, raporturi necesare, relativ stabile în

anumite condiţii. Atunci când se enunţă propoziţia <<Dacă preţul bunurilor va

scădea, creşte corespunzător cantitatea cerută într-o anumită perioadă şi

invers, dacă preţul va creşte, atunci cantitatea cerută scade >>, de fapt se

formulează legea cererii pe care logica o demonstrează şi experienţa o

verifică.

Legea economică include ceea ce este comun fenomenelor economice

individuale, legături care se manifestă numai în cazul stabilităţii şi

repetabilităţii condiţiilor. Aceasta conferă legii economice caracterul de relaţie

constantă, cauzală între anumite fenomene sau procese economice.

Legilor economice le sunt impuse condiţiile comune tuturor legilor

ştiinţifice: valabilitatea lor depinde de calitatea ipotezelor iniţiale de

raţionament. Fenomenele economice şi sociale sunt complexe, iar legile

economice care exprimă relaţiile dintre ele sunt mai ales de natură

probabilistică.

40

PREDICŢIA ŞI PREVIZIUNEA. Predicţiile unei teorii sunt

afirmaţiile care pot fi deduse din această teorie. Iată un exemplu: teoria

comportamentului consumatorului arată că oamenii caută să-şi maximizeze

utilitatea şi în condiţiile unor venituri limitate, ei vor cumpăra mai puţin din

bunurile al căror preţ se majorează. Presupunerea privind maximizarea utilităţii

priveşte comportamentul oamenilor, în timp ce ipoteza unui venit limitat

reliefează condiţiile de aplicare a teoriei. Relaţia inversă dintre preţul

produsului şi cantitatea achiziţionată este o concluzie a teoriei. Predicţia

ştiinţifică este o afirmaţie condiţionată care ia forma: Dacă se face ceva

atunci se vor produce anumite evenimente. De exemplu: dacă guvernul reduce

impozitul pe profitul societăţilor, atunci sporesc investiţiile pentru afaceri

efectuate de către firme. Cele mai multe din predicţiile condiţionate reflectă

relaţia dintre o variabilă prezentă (Y) cu o altă variabilă prezentă (X) ca o

relaţie semnificativă şi folositoare, care ne permit să spunem că „dacă faci

acest lucru lui X, atunci Y se va schimba în felul următor”. Relaţiile care

prezic că valoare actuală a lui X reprezintă un determinant important a valorii

viitoare a lui Y, ne permit să îl influenţăm pe Y în viitor fără să putem prevede

exact această valoare.

Predicţia condiţionată nu se confruntă cu previziunea. Aceasta

presupune prezicerea viitorului prin descoperirea unei relaţii între variabilele

economice viitoare cu variabilele observate în prezent.

Analiza teoretică permite explicarea fenomenelor şi face posibilă

trecerea la elaborarea previziunii asupra evoluţiei economiei. Fireşte nu este

vorba de previziunea din ştiinţele naturii. Toate ştiinţele însă au

capacitatea previzională în domeniul lor.

Preocupări teoretice şi practice pentru previziunea economică s-au

dezvoltat mai ales după primul război mondial sub forma studiilor

41

conjuncturale şi ciclului de afaceri. Fără existenţa legilor economice ar fi

imposibil a se prevedea că anumite fenomene se produc în condiţii

determinate, iar altele nu se realizează.

Necunoaşterea legilor economice pune în imposibilitate pe manageri de

a şti ce linie de conduită să urmeze; bugetul statului nu ar putea fi elaborat, iar

măsurile economice şi reglementările juridice ar fi adoptate şi aplicate arbitrar,

în condiţii de incertitudine privind consecinţele lor.

Experienţa arată că previziunea economică este posibilă atât la nivel

macroeconomic, cât şi la nivelul fiecărui agent economic. Atunci când

producătorii unui bun estimează că preţul de vânzare este insuficient, ei îşi

diminuează producţia. Atunci când moneda a fost creată într-o cantitate

exagerată în raport cu nevoile reale ale circulaţiei, preţurile cresc şi scade

puterea de cumpărare a banilor. Când rata dobânzii scade sau urcă, cursurile

valorilor mobiliare cu venit fix au o dinamică inversă. Asemenea exemple

dovedesc că fenomenele economice pot prezenta regularităţi pe baza cărora se

efectuează previziuni.

Pentru formularea previziunilor, ca expresie a tendinţelor logice,

interesează activitatea masei de agenţi economici. În acelaşi timp trebuie

subliniat că existenţa legilor economice nu este incompatibilă cu iniţiativa şi

activitatea individuală. Dimpotrivă, eficacitatea acţiunii individuale implică

cunoaşterea legilor economice, a condiţiilor în care apar şi acţionează ele.

Legea economică nu obligă pe nimeni să facă sau să nu facă ceva, ea îi

orientează pe toţi. Agentul economic îşi urmăreşte realizarea intereselor sale

în raport cu ceea ce este necesar şi posibil. În măsura în care cerinţele legilor

economice sunt consacrate sub aspect juridic, agenţii economici sunt obligaţi a

le respecta, ca expresie a interesului general. Previziunea constituie baza

politicii economice.

42

4.2.2. Metode de analiză economică

În cursul diferitelor faze de analiză, economiştii utilizează mai multe tipuri

de metode care le permite elaborarea de sinteze. Principalele tipuri de metode

se diferenţiază după procedeul de raţionament utilizat, după scara analizei,

după rolul timpului.

PROCEDEUL DE RAŢIONAMENT. În raport cu acest criteriu se

distinge metoda deductivă şi metoda inductivă.

Deducţia este modul de a cerceta economia trecând de la general la

particular, respectiv este operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor

manifestări, a unor procese sau fenomene plecând de la esenţa acestora.

Pe baza unor legi, principii, axiome, ipoteze şi premise, prin argumentarea

logică şi interpretarea teoretică a realităţii se ajunge la alte legi şi principii. De

exemplu, pornindu-se de la legea utilităţii marginale descrescânde, pe calea

raţionamentului şi abstracţiei teoretice s-a ajuns la o altă lege, legea cererii,

conform căreia dacă preţul scade la un produs, va spori cantitatea cumpărată

din produsul respectiv. Spre deosebire de deducţie, inducţia este modul de a

raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări

teoretice care se prezintă sub forma de reguli, principii sau legi

economice.

Inducţia implică culegerea şi clasificarea unor fapte relevante despre un

aspect al vieţii economice, fapte ce au o caracteristică comună şi apoi

generalizarea teoretică a acestei caracteristici. De exemplu, prin studierea unui

număr mare de cazuri s-a constatat că pe măsură ce cresc veniturile

43

gospodăriilor, sporeşte şi ponderea economisirii, ceea ce a permis formularea

concluziei după care economisirea creşte mai rapid decât venitul.

Inducţia şi deducţia nu sunt două metode de cercetare, ci una singură,

care se realizează în mai multe etape. O veritabilă cercetare economică

implică utilizarea în acelaşi timp a celor două metode, deductivă şi inductivă.

SCARA ANALIZEI. Faptele economice prezintă aspecte diferite în

funcţie de scara manifestării. Fapte de scară parţiale, individuale, nu sunt de

natura celor observate la scară globală. Analiza microeconomică se referă la

analiza activităţii individuale a consumatorului sau ale firmei, în timp ce

analiza macroeconomică este preocupată de cantităţile (agregatele) globale şi

reflectă comportamentele de grup. Aprofundarea cunoaşterii fenomenelor

economice implică cercetarea lor la cele două scări de analiză.

ROLUL TIMPULUI ÎN ANALIZA ECONOMICĂ. În raport cu

timpul se diferenţiază analiza statică, cinematică şi dinamică.

Analiza statică face abstracţie de desfăşurarea în timp a activităţii

economice şi presupune că variabilele se ajustează spontan. Este preocupată

de echilibrul instantaneu (perioada pieţei), ceea ce înseamnă că oferta se

adaptează la cerere, în mod automat prin mecanismul preţurilor.

Analiza cinematică constă în studiul mişcării economice. Această

analiză reintegrează timpul, dar face abstracţie de forţele care determină

mişcarea (exemplu: descrie fluctuaţiile activităţii economice).

Analiza dinamică integrează noţiunea de echilibru şi mişcare; este

studiul mişcării în timp. Studiul întreprins asupra condiţiilor de schimbare

permanentă şi de adaptare la condiţiile restrictive a diferitelor stări de echilibru

formează conţinutul unei analize dinamice.

În raport cu momentul desfăşurării, analiza economică poate fi:

44

- analiza ex-ante în care fenomenele sunt presupuse; se desfăşoară

înainte ca reacţia economică să se manifeste. Este o analiză prospectivă;

- analiza ex-post este o analiză retrospectivă, când reacţia sistemului

economic s-a produs.

Efortul modern de sinteză se concretizează în construcţia de MODELE

ECONOMICE utilizate în efectuarea deducţiei şi inducţiei şi la stabilirea

legăturilor între macro şi microeconomie, static şi dinamic.

Modelul se prezintă ca o construcţie simplificată a realităţii economice

destinată să explice esenţa. El este o reprezentare simbolică a unor forme de

interacţiune între fenomenele economice. Cu toate că nu este în mod necesar

compus din ecuaţii, în prezent construirea modelelor face apel în mod

frecvent la formalizări matematice, ce arată acţiunea reciprocă,

interdependenţele anumitor fenomene, cu ajutorul unor variabile.

Variabilele sunt elementele de bază ale teoriilor şi fiecare trebuie

definită corect. Ele sunt mărimi ce pot lua diferite valori. Preţul este un

exemplu de variabilă economică. Preţul unui bun economic este suma de bani

dată vânzătorului pentru achiziţionarea unei cantităţi din acel bun.

În cadrul unui model, variabilele nu au acelaşi statut. Unele variabile

sunt instantanee. Variabilele de stoc definesc anumite mărimi economice la un

moment dat: preţul produsului A, la o anumită dată, stocul de capital la sfâr-

şitul anului. În opoziţie cu acestea sunt variabilele de flux care au o dimensiune

temporală: venitul pe o perioadă de timp, consumul pe o lună etc.

Unele variabile sunt endogene, în sensul că îşi găsesc explicaţia în

interiorul corpului teoretic care se elaborează. Variabilele exogene sunt

determinate independent şi apar ca date pentru schema teoretică respectivă.

Într-o schemă teoretică simplă, Y = Y(I), mărimea venitului este pusă în

legătură cu modificarea investiţiei, care este în acest caz o variabilă exogenă.

45

Dacă se cercetează variaţia investiţiilor în funcţie de profitul firmelor, atunci

investiţia este o variabilă endogenă. În mod frecvent, relaţiile utilizate sunt

funcţii de mai multe variabile. Cererea este influenţată nu numai de preţul

bunului respectiv, ci şi de preţul altor bunuri, veniturile consumatorilor, modă,

sezon etc.

Relaţiile între variabile sunt de tipuri diferite şi nu au aceeaşi

semnificaţie. Prima semnificaţie este similară cu cea de funcţie. Producţia Q

este funcţie de stocul de capital utilizat (K) şi de muncă (L), adică Q = Q(K,L).

În acest caz este vorba de ecuaţii tehnice. În economie există şi ecuaţii de

comportament: consumul menajelor depinde de venit şi avere C = C(YA). A

doua semnificaţie a relaţiilor între variabile este de relaţii de echilibru:

egalitate între cerere şi ofertă: QD = QS. Acestea sunt diferite de ecuaţiile de

definiţie. Dacă economisirea este concepută ca un excedent de venit peste

consum, ecuaţia de definiţie este de forma S = Y-C.

Fiind o imagine convenţională a unui proces care urmează a fi cercetat,

pentru cunoaşterea relaţiilor cauza dintre variabilele exogene şi cele endogene,

modelul economic se poate prezenta prin expresii matematice (modele

matematice), sub forma unor valori numerice concrete (modele numerice), prin

imagini grafice (modele grafice) sau cu ajutorul unor expresii logice (modele

logice).

Modelele matematice se construiesc prin folosirea unor funcţii,

ecuaţii sau sisteme de ecuaţii. Un exemplu de model simplu reflectă relaţiile

de cauzalitate dintre evoluţia preţului pe piaţă (p), a cantităţii vândute (Q) şi

venitul firmei (VT). Un astfel de model poate fi prezentat în felul următor:

VT = f(Q, p).

Acest model arată că o modificare a preţului şi/sau a cantităţii

determină o modificare a venitului total al firmei.

46

Modelele numerice se pot prezenta în forme diferite, cea mai

răspândită fiind tabelul. Spre exemplu, baremul ofertei care arată cantitatea

ofertei la diferite niveluri de preţuri, respectiv sporirea cantităţii pe măsură ce

creşte preţul.

Modelele grafice sunt, de regulă, reprezentate prin diagrame, grafice,

cu ajutorul unor curbe, puncte, dreptunghiuri etc. care, pentru a da o imagine

intuitivă asupra unor mărimi sau a legăturii dintre variabile, trebuie construite,

în cadrul unor coordonate, la o anumită scară. Relaţia de cauzalitate dintre

modificarea variabilei independente şi cea a variabilei dependente poate fi

exprimată printr-o dreaptă în cazul relaţiilor liniare pozitive sau negative.

Relaţiile nonliniare se exprimă printr-o curbă. Toate relaţiile liniare au o

pantă constantă pozitivă sau negativă a cărei valoare se determină ca raport

între mărimea modificării variabilei de pe axa verticală (y) şi mărimea

modificării variabilei de pe axa orizontală (x). În cazul relaţiilor nonliniare

se calculează panta tangentei corespunzătoare diferitelor puncte de pe curba

care exprimă o astfel de relaţie. Relaţiile nonliniare pot înregistra rate

crescătoare, descrescătoare, pozitive sau negative. Nivelul pozitiv sau negativ

al pantei exprimă mărimea marginală a producţiei, productivităţii, utilităţii,

venitului sau costului. De altfel, analiza marginală reprezintă un procedeu

important al analizei economice întreprinse cu ajutorul unui model.

Ultima etapă a elaborării teoriei este TESTAREA, confruntarea cu

faptele şi măsurarea capacităţii sale explicative prin compararea

concluziilor formulate pe cale deductivă sau inductivă cu datele realităţii.

La acest nivel de desfăşurare a activităţii de cercetare apare una din

diferenţele importante dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. În fizică,

chimie, biologie, experimentul de laborator este pe deplin posibil şi foarte

important. Numeroase fenomene şi procese specifice sunt studiate în laborator

47

în condiţii optime, întrucât diferiţi factori reuniţi în vederea obţinerii unui

rezultat pot fi menţinuţi nemodificaţi. În economie, viaţa şi activitatea

practică, zilnică, nu pot fi oprite pentru a permite economistului să

experimenteze. Nu se poate spori sau reduce cantitatea de monedă din

economie pentru a testa valabilitatea explicaţiei monetariste a inflaţiei şi a

vedea cum reacţionează sistemul. În plus, variabilele economice nu se pot

măsura cu precizia cu care fizicienii măsoară masa, viteza sau distanţa.

Economia este în mare măsură o ştiinţă nonexperimentală.

În acest caz trebuie să ne concentrăm atenţia asupra faptelor petrecute

şi pe această bază sunt stabilite relaţiile între fenomene şi procese. Relaţiile

pot fi formulate numeric sau nu pot fi direct cuantificate. În această ultimă

situaţie se utilizează metode psiho-sociologice. Aşa, de exemplu, dinamica

cererii la un anumit produs este în funcţie de numărul populaţiei (element

perfect cuantificabil), preţul produsului sau a altor produse substituibile

(influenţă măsurată prin coeficienţi de elasticitate) dar şi alţi factori, cum sunt

moda, anotimpul, distribuţia cumpărătorilor după anumite caracteristici etc. a

căror influenţă este determinată ca tendinţă aproximativă.

*

* *

Elaborarea ipotezelor şi parcurgerea etapelor analizei prin utilizarea

unor metode adecvate constituie calea prin care ştiinţa economică a progresat.

Permanent apar probleme noi. Soluţionarea lor obligă pe economişti să testeze

idei noi şi să le respingă pe cele vechi. Instrumentele analitice au fost

îmbunătăţite şi sporite; datele empirice au fost ordonate pentru a verifica

ipotezele economice; realizările sistemului economic sunt mai bine înţelese.

48

Desigur, evoluţia ştiinţei economice nu a fost o progresie liniară spre

adevărurile prezente. În vreme ce a progresat, au existat multe denaturări şi

controverse impuse de exigentele timpului şi locului.

4.3. Dificultăţile raţionamentului economic

Din moment ce în ECONOMIE nu se pot realiza experienţe de

laborator şi variabilele sunt cuantificate cu o anumită marjă de eroare,

raţionamentul economic are de depăşit o serie de obstacole .

4.3.1. Clauza ceteris paribus

Majoritatea fenomenelor economice sunt rezultatul a numeroase

variabile aflate în interacţiune unele cu altele, în acelaşi timp. De exemplu,

numărul de autoturisme cumpărate într-un an este funcţie de preţul de vânzare

al maşinilor, venitul cumpărătorilor, preţul benzinei, tariful practicat de alte

sisteme de transport, existenţa garajelor, starea reţelei rutiere etc. Cum se poate

separa şi măsura influenţa unei variabile, preţul benzinei, asupra vânzărilor de

autoturisme?

O teorie este întotdeauna formulată cu clauza “celelalte condiţii

rămân neschimbate” - ceteris paribus. În cadrul unei experienţe de

laborator, cercetătorul defineşte condiţiile în care se desfăşoară experimentul,

izolează lumea observată de exterior. Pentru a testa o ipoteză teoretică,

cercetătorul se asigură că nu se modifică decât o variabilă. Numai aşa se

poate observa influenţa acestei modificări asupra variabilei endogene.

În sistemele economice, dificultatea verificării statistice pornind de la

observaţie provine din faptul că mediul economic este dinamic şi clauza

49

ceteris paribus nu este în general posibil de verificat decât la nivelul unei

firme.

Expresia ceteris paribus semnifică faptul că variabila privilegiată este

modificată atunci când toate celelalte variabile sunt menţinute constante. Dacă

dorim să măsurăm influenţa preţurilor autoturismelor asupra vânzărilor, va

trebuie să analizăm efectele unei variaţii a preţurilor maşinilor, asigurându-ne

în acelaşi timp că venitul consumatorilor, preţul benzinei, rata dobânzii şi alte

variabile sunt constante, ceea ce semnifică “toate celelalte condiţii rămân

neschimbate”.

Presupunem că interesează determinarea influenţei creşterii puternice a

preţurilor la benzină, care a urmat unei crize politice într-o zonă petrolieră,

asupra vânzării de autoturisme. Analiza este complicată pentru că veniturile

reale ale consumatorilor au scăzut în momentul în care preţul benzinei a

crescut şi trebuie separate consecinţele preţurilor ridicate la benzină dacă

celelalte condiţii nu se schimbă. Fără a exclude consecinţele modificării

celorlalte variabile nu se poate măsura cu precizie influenţa variaţiei unui

factor.

4.3.2. Erori de cauzalitate şi erori de compoziţie

Eroarea de cauzalitate poate să apară chiar în etapa de elaborare a

modelului economic, când între două variabile se presupune că există o relaţie

de cauzalitate numai datorită faptului că “ceva” apare după “altceva”. Un

exemplu clasic de eroare de cauzalitate este acela al unui vrăjitor dintr-o

societate primitivă care crede că pentru a învinge duşmanii este necesar un

amestec de vrăjitorie cu puţin arsenic. Există şi observaţia după care o scădere

50

a nivelului impozitelor va creşte ansamblul veniturilor fiscale şi se reduce

deficitul bugetar.

Dacă fenomenul B apare după fenomenul A, nu este obligatoriu ca

fenomenul A să determine fenomenul B. Vrăjitorul este victima erorii de

cauzalitate deoarece el concluzionează că vrăjitoria a fost cauzată victoriei, a

morţii inamicului. Tot eronată este şi presupunerea că scăderea impozitelor

este cauza creşterii veniturilor statului. A fost neglijat faptul că o creştere a

venitului disponibil majorează sursele utilizate pentru investiţii şi potenţează

creşterea economică şi veniturile indivizilor. Venitul din impozite poate spori

chiar dacă nivelul impozitelor nu a fost diminuat.

Tot eroare de cauzalitate există şi în situaţia în care variabilei

dependente i se atribuie rolul de variabilă independentă sau când o relaţie

pozitivă dintre două variabile este tratată ca o relaţie negativă.

Eroare de compoziţie apare în situaţia în care trăsăturile

caracteristice unei anumite componente sunt considerate valabile şi pentru

întregul din care face parte componenta respectivă. Este eroare de a crede că

ceea este adevărat pe părţi, este în mod necesar adevărat şi pentru întreg.

Următoarele exemple sunt reale şi surprind doar pe cei care “cad” în capcanele

sofismului de compoziţie:

- eforturile indivizilor pentru a economisi mai mult într-o perioadă de

recesiune pot să reducă economisirea globală a comunităţii;

- dacă o singură persoană reuşeşte să obţină mai mulţi bani, situaţia

acelei persoane se îmbunătăţeşte, dar dacă întreaga populaţie obţine mai mulţi

bani, situaţia persoanei nu se modifică;

- dacă toţi fermierii au obţinut o recoltă bună, venitul global al

fermierilor este posibil să scadă.

51

Pentru a înţelege cum se manifestă eroarea de compoziţie, analizăm

ultimul exemplu. Un producător de cereale depune o cantitate mai mare de

muncă, îşi îmbunătăţeşte tehnologia etc. pentru a spori randamentele şi

obţine o cantitate mai mare de bunuri. Dacă reuşeşte să crească producţia,

venitul său se va majora. Însă, dacă toţi fermierii reuşesc să-şi crească

producţia de cereale, preţul acestora poate să scadă atât de mult, încât venitul

lor global se reduce. Se manifestă “paradoxul agricol”. Acesta arată că ceea

ce este adevărat pentru un individ nu este neapărat adevărat pentru un grup.

4.3.3. Subiectivismul

Datele empirice cu care lucrează economistul sunt situate în structuri

specifice, care corespund unei perioade din evoluţia societăţii. Dacă în

universul fizic se urmăreşte punerea în evidenţă a unor legi obiective, eterne,

în domeniul economic nu poate fi vorba decât de legi cu statut provizoriu ce

sunt repuse în discuţie de evoluţia societăţii. Chiar în interiorul unui sistem

economic dat, experienţa faptelor anterioare şi recursul la observaţia mediului

economic nu sunt întotdeauna suficiente.

Adesea faptele economice sunt obscure şi ipotezele ştiinţifice

concurente. O ipoteză poate fi verificată iar alta respinsă. O ipoteză numai

provizoriu poate fi acceptată întrucât nu a fost respinsă şi înlocuită cu alta.

În economie, dar nu numai, majoritatea faptelor sunt compatibile cu

mai multe explicaţii concurente. Pentru a alege între acestea, statisticienii

folosesc drept criteriu de selecţie probabilitatea. Ei măsoară gradul de

incertitudine pe care îl compară cu estimările. Incertitudinea reprezintă regula

şi o ipoteză nu este niciodată verificată integral. O ipoteză este probabilă cu o

incertitudine mai mare sau mai mică.

52

Modul în care cercetătorul percepe faptele observate depinde de

instrumentele teoretice pe care le foloseşte. Oamenii de ştiinţă, precum şi

ceilalţi indivizi, sunt prizonierii propriilor prejudecăţi teoretice. Dacă fizicienii

au înţeles bine fizica newtoniană, aceasta poate fi un obstacol pentru

înţelegerea teoriei relativităţii a lui Einstein. La fel se întâmplă cu faptele

economice şi teoriile ştiinţifice. Prin însuşirea unui ansamblu de principii

economice se înţelege într-un mod nou realitatea.

Economia nu este un corp ştiinţific unificat. Există dezacord în ce

priveşte obiectul de studiu. Faptele economice nu permit întotdeauna

diferenţierea clară între diferite teorii economice. Oamenii pot înţelege

economia în maniere diferite. Există o pluralitate de abordări, ceea ce atrage

atenţia asupra subiectivităţii inevitabile a ideilor despre activitatea economică

şi a faptului că trebuie să fim deschişi unor interpretări care diferă de ale

noastre.

5. LA CE SERVEŞTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Importanţa studierii ştiinţei economice, decurge, pe de o parte, din

rolul economicului în societatea contemporană, iar pe de altă parte, din

valenţele intrinseci ale ştiinţei despre acest domeniul complex şi dinamic al

activităţii practice.

Însuşirea ştiinţei economice are, în primul rând, o semnificaţie

cognitivă deosebită. Cunoştinţele, ideile şi teoriile economice corecte au o

mare valoare atât pentru individ, cât şi pentru ansamblul social. În al doilea

rând, ştiinţa economică reprezintă un element de sporire a eficienţei

acţiunii practice.

53

Modul în care ştiinţa economică poate să ne potenţeze activitatea se

particularizează în raport cu profesiunea. Cunoaşterea pieţei monetare şi a

pieţei financiare poate ajuta indivizii să-şi administreze mai bine propriile

disponibilităţi băneşti. Cunoaşterea teoriei preţurilor şi a finanţelor, precum şi a

politicilor antitrust poate să sporească competenţa unui jurist. O cunoaştere

temeinică a mecanismului costurilor de producţie şi a implicaţiilor pe care le

au asupra veniturilor îmbunătăţeşte calitativ decizia întreprinzătorilor. Fie că

este medic, investitor sau fermier, o persoană are nevoie de elemente care să le

faciliteze înţelegerea modului în care îşi administrează averea în scopul

obţinerii unei cât mai mari satisfacţii şi a profitului din activitatea lor.

Teoria economică permite oamenilor să înţeleagă principalele probleme

naţionale. Ea descrie, explică şi prevede funcţionarea economiei. Pentru

majoritatea indivizilor, factorul decisiv se manifestă atunci când cunoaşterea

ştiinţifică este folosită pentru elaborarea politicilor economice.

Dacă teoria economică nu este numai o acumulare de adevăruri

autentice, economistul este confruntat cu mai multe ansambluri de interpretări.

Dar o privire atentă relevă faptul că între economişti există un acord larg

asupra numeroaselor întrebări ale economiei pozitive, îndeosebi asupra

problemelor de microeconomie, precum sunt importanţa pieţei în procesul de

alocare a resurselor, efectul reglementărilor statale, avantajele specializării şi

relaţiilor comerciale.

Ştiinţa economică are o mare utilitate normativă prin care sunt puse în

practică ideile şi teoriile economice. Ea oferă baza ideatic normativă pentru

înfăptuirea politicilor economice potrivit nevoilor de progres ale ţării. În

condiţiile unei economii tot mai complexe, ştiinţa economică are şi îşi

accentuează rolul predictiv.

54

În domeniul normativ între economişti apar dezacorduri importante.

Economiştii au o concepţie diferită de restul populaţiei în ce priveşte

importanţa relativă a inflaţiei şi şomajului, puterea sindicatelor, repartiţia

veniturilor, creşterea sau scăderea impozitelor, în aprecierea marilor probleme

politice şi etice.

Economia normativă implică percepte etice şi juridice de valoare.

Trebuie să elaboreze guvernul şi să aplice programe de protecţie socială?

Deficitul bugetar trebuie redus prin impozite mai ridicate sau prin reducerea

cheltuielilor finanţate de stat? Creşterea economică poate fi stimulată de stat

prin investiţii publice sau prin măsuri de încurajare a sectorului public?

Răspunsurile acestor întrebări ţin mai mult de etică, de judecăţi de valoare,

decât de fapte. Aceste probleme pot fi dezbătute, dar ştiinţa se bazează pe

fapte. Nu este simplu formularea unor răspunsuri corecte la întrebările: Care

trebuie să fie rata inflaţiei? Trebuie societatea să ajute persoanele defavorizate?

Cât trebuie cheltuit pentru apărarea naţională?

Întrebările sunt soluţionate prin decizii politice, nu de ştiinţa

economică, dar cu ajutorul acesteia.Economiştii au devenit consilieri în

cadrul organismelor statale. Parlamentul şi guvernul în mod permanent dezbat

şi iau decizii asupra unor variate probleme economice. Institutele de cercetare,

experţii, consilierii studiază principalele probleme economice şi propun

soluţii.

*

* *

În finalul capitolului introductiv, revenim la întrebarea: De ce studiem

ECONOMIA? Poate cel mai bun răspuns este cel dat de J.M. Keynes, în

ultima parte a Teoriei generale (pag.384-385). …dacă ideile sunt corecte … ar

fi o greşeală … de a pune la îndoială forţa influenţei lor într-o perspectivă mai

55

îndelungată … ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politicii, şi atunci

când au dreptate şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai puternică

decât se crede îndeobşte. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea.

Oamenii de acţiune care se cred liberi de orice influenţe intelectuale sunt de

obicei robii vreunui economist defunct. Maniacii aflaţi la putere, pe care îi

inspiră glasuri ce numai ei le aud, îşi extrag declaraţiile delirante din operele

vreunui scrib savant apărut cu câţiva ani mai devreme. Am convingerea că

forţa drepturilor câştigate este mult exagerată în comparaţie cu penetraţia

treptată a ideilor. Este adevărat, acesta nu acţionează imediat, ci după un

timp oarecare căci în domeniul teoriei economice şi politice nu sunt mulţi

aceia pe care îi influenţează ideile noi după ce trec de vârsta de 25 sau 30 ani,

astfel încât este puţin probabil ca ideile pe care funcţionarii publici,

politicienii şi chiar agitatorii le aplică la evenimente curente să fie dintre cele

mai noi. Dar, mai devreme sau mai târziu, ideile şi nu drepturile câştigate

sunt cele care se dovedesc periculoase, şi în bine şi în rău.

REZUMAT

Existenţa individuală şi socială a omului este condiţionată de măsura şi

modul în care sunt satisfăcute nevoile. Acestea din urmă există ca sistem şi s-

au multiplicat şi diversificat în timp reflectând nivelul de dezvoltare a

individului şi a societăţii. Satisfacerea nevoilor este condiţionată de existenţa

resurselor, a căror caracteristică principală este raritatea. Potenţialul de resurse

productive pune în evidenţă frontiera posibilităţilor de producţie, în limitele

căreia există o multitudine de alternative de alocare a resurselor. Alegerea

variantei optime presupune luarea în considerare a costului de oportunitate.

56

Complexitatea vieţii economico-sociale este de natură să asocieze riscul şi

incertitudinea oricărei opţiuni privind desfăşurarea activităţii economice.

Preocupările pentru studiul vieţii economice au dus la formarea şi

dezvoltarea ştiinţei proprii acestui domeniu. O diferenţiere evidentă a

concepţiilor este legată nu atât de obiectul de studiu, cât mai ales de

modalităţile de abordare, de punctul de plecare în demersul cercetării

ştiinţifice. Economia (Economics) este ştiinţa teoretică fundamentală, ocupând

locul central în sistemul ştiinţelor economice. Studiul comportamentelor

agenţilor economici, la diferite niveluri din ierarhia spaţiului economic, a dus

la conturarea microeconomiei şi a macroeconomiei. Structurarea cunoştinţelor

economice în funcţie de caracterul lor teoretic – explicativ sau aplicativ, a dus

la delimitarea economiei pozitive de economia normativă. Cum orice economie

este o economie de schimb, raţionamentele nu pot fi făcute în afara influenţelor

exercitate de piaţă. Funcţionarea pieţei este costisitoare. Internalizarea

costurilor de tranzacţie se realizează prin intermediul organizaţiilor. Piaţa şi

organizaţiile nu sunt opuse, ci se presupun.

Delimitarea etapelor în formarea şi dezvoltarea situaţii ştiinţei

economice presupune identificarea filiaţiei de idei şi a aşa-numitelor situaţii

clasice, în funcţie de care se pot distinge mai multe faze în evoluţia cunoaşterii

ştiinţifice a activităţii economice: preştiinţifică, clasică, neoclasică, keynesiană,

postkeynesiană.

Cercetarea ştiinţifică în domeniul economiei a dus la conturarea unei

metode proprii prin îmbinarea principiilor generale cu cele specifice generate

de natura domeniului de studiu. Tipurile de abordare a fenomenului economic

poartă amprenta măsurii în care se identifică deosebirile între economie, fizic,

biologic şi psiho-sociologic. Procedeele de analiză economică vizează etapele

şi metodele acesteia, un rol important revenind raţionamentului utilizat.

57

Caracterul ştiinţific al acestuia presupune filiera fapte(date) - relaţii-modele.

Dificultăţile raţionamentului economic rezultă din complexitatea faptelor care

se găsesc la interferenţa dintre economic, social şi politic. Aici poate fi

identificat punctul de plecare în argumentarea necesităţii studierii ştiinţei

economice.

58

Capitolul 10

STATUL ŞI ECONOMIA.

TEORIA OPŢIUNII PUBLICE

Rolul statului în economie constituie de secole motiv de dispută

politică. Dacă de 200 de ani pieţele s-au dovedit motor pentru economiile

ţărilor industrializate, cu circa un secol în urmă aproape toate guvernele

statelor occidentale au început să intervină în viaţa economică pentru a corecta

neajunsuri evidente ale mecanismului pieţei. Mecanismul de adoptare a

deciziilor de către stat formează conţinutul teoriei opţiunii publice – o ramură

relativ recentă a economics-ului.

1. STATUL ŞI ECONOMIA

În principiu, o economie cu concurenţă perfectă - unde schimbul

bunurilor la preţul pieţei realizează alocarea resurselor - permite obţinerea

cantităţii maxime de bunuri utile în raport cu resursele de care dispune

societatea. Dar piaţa, în realitate, prezintă unele imperfecţiuni (monopolul,

externalităţi, bunuri publice), la care se adaugă inflaţia, şomajul şi repartiţia

59

inegală a veniturilor. Pentru a înlătura imperfecţiunile mecanismului pieţei,

naţiunea adaugă la “mâna invizibilă a pieţei”, “mâna vizibilă a statului”.

1.1. Instrumentele politicii economice a statului

Creşterea intervenţiei publice, pentru a remedia imperfecţiunile pieţei, a

antrenat o sporire importantă a rolului statului în viaţa economică. Creşterea

rolului statului a dus la sporirea influenţei sale în viaţa economică, atât în ceea

ce priveşte mărimea părţii din venitul naţional destinată transferurilor şi

suplimentarea veniturilor persoanelor în dificultate, cât şi în privinţa

reglementării, respectiv, a controlului legal asupra activităţii economice.

Intervenţia statului în activitatea economică nu a fost continuă; urmând

ciclul afacerilor, guvernele au făcut doi paşi înainte şi unul înapoi pe drumul

unei intervenţii publice mai importante.

În economiile moderne, statul se implică în toate sferele vieţii economice.

Instrumentele pe care le utilizează pentru a influenţa activitatea economică

privată se împart în trei mari categorii:

1. IMPOZITELE, care reduc veniturile contribuabililor şi, prin urmare,

cheltuielile private (firmele ş indivizii cumpără mai puţin pentru investiţii şi

consum), furnizând mai multe resurse sectorului public (pentru crearea de

bunuri publice). Sistemul fiscal poate fi utilizat pentru descurajarea unor

activităţi (fumatul, consum de alcool etc.), prin aplicarea unor impozite şi taxe

mai ridicate, şi la încurajarea altora prin aplicarea unor cote reduse de

impozite.

În raport cu obiectul impozitării (persoanele sau tranzacţiile), impozitele

se împart în două grupuri mari: impozite directe şi impozite indirecte.

60

Impozitele directe sunt acelea în cazul cărora contribuabilul este per-

soană. Cel mai important impozit direct este impozitul pe venit, care variază în

funcţie de mărimea şi sursa venitului şi de alte diferite caracteristici stabilite de

lege. Firmele plătesc şi ele impozite pe veniturile lor (impozit direct) întrucât,

din punct de vedere juridic, firma este o persoană (juridică), iar din punct de

vedere economic, este proprietatea acţionarilor, astfel că un impozit pentru o

întreprindere este o taxă pentru ei. Impozitul global perceput fiecărei persoane

este, de asemenea, un impozit direct.

Mărimea impozitului este determinată de rata impozitului, care exprimă

procentul din baza de impozitare. Este important să se facă distincţie între rata

medie şi rata marginală. Rata medie a impozitului pe venit este raportul dintre

impozitul plătit de o persoană şi venitul acesteia. Rata marginală a impozitului

exprimă impozitul pe care o persoană trebuie să-l plătească pentru o unitate

suplimentară de venit.

Impozitele indirecte sunt cele percepute pe o tranzacţie şi sunt plătite de

un individ în virtutea asocierii sale cu tranzacţia. Cele mai importante

impozite indirecte sunt acelea pe vânzarea produselor fabricate în mod curent.

Aceste taxe sunt numite taxe de consum, atunci când sunt impuse fabricanţilor

şi taxe de vânzare, atunci când sunt impuse pe vânzarea bunurilor de la

comerciant la consumator. În prezent, majoritatea ţărilor aplică o taxă

comprehensivă pe toate tranzacţiile, numită taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Valoarea adăugată reprezintă valoarea pe care o firmă o adaugă în virtutea

activităţii sale. TVA este impozit indirect deoarece depinde de valoarea

producţiei şi vânzărilor şi nu de venitul propriu al vânzătorului.

2. CHELTUIELILE, ce stimulează firmele sau lucrătorii să producă

anumite bunuri sau servicii (tancuri, servicii educaţionale, justiţie etc) şi

permite transferurile de la buget (prestaţii sociale) care asigură venituri pentru

61

o parte a populaţiei. Acestea sunt, în primul rând, cheltuieli exhaustive care

se produc atunci când guvernul cumpără serviciile factorilor de producţie şi le

utilizează pentru a produce bunuri şi servicii în sectorul public. Prin multiplele

lor utilizări, cheltuielile exhaustive sunt un instrument de umplere a golurilor

în ceea ce furnizează piaţa liberă.

În al doilea rând, cheltuielile guvernamentale constau în plăţi de transfer,

care sunt plăţi ce nu implică nici o contribuţie la activitatea economică

curentă. Pensii, ajutoare de şomaj, plăţi pentru asistenţă socială şi altele de

acelaşi fel, sunt plăţi de transfer. Ele transferă puterea de cumpărare a

producţiei de la cei care furnizează banii (contribuabili) către cei care îi

primesc. Principalul scop al plăţilor de transfer este de a modifica distribuţia

veniturilor.

De mai mult de un secol, venitul şi producţia naţională înregistrează

creşteri în aproape toate ţările industrializate. În acelaşi timp, cheltuielile

publice au crescut într-un ritm şi mai rapid. Desigur, ponderea cheltuielilor

publice în PIB variază de la o ţară la alta. Ţările cu venit ridicat au tendinţa să

încaseze din impozite şi, deci, să cheltuiască o parte din PIB mai mare decât

ţările sărace. Se poate vorbi oare de un model caracteristic pentru ţările

bogate? Dată fiind marea diversitate a sistemelor fiscale ale ţărilor dezvoltate,

nu poate fi vorba de existenţa unei legi simple care să explice corelaţia dintre

presiunea fiscală şi bunăstare.

3. REGLEMENTĂRILE SAU MĂSURI DE CONTROL, care dau sau

nu dau voie oamenilor să desfăşoare anumite activităţi economice. Regulile şi

reglementările sunt instrumente eficace pentru redresarea eşecurilor pieţei.

Guvernele utilizează regulile, atât pentru cadrul în care operează piaţa, cât şi

pentru a modifica funcţionarea pieţelor libere. Regulile se referă la activităţile

economice. Orele între care sunt deschise magazinele, regulile în care

62

funcţionează diferite sindicate, interzicerea discriminării între serviciile

prestate de bărbaţi şi femei, a vânzării şi consumului de băuturi alcoolice de

către copii, a drogurilor, prostituţiei, obligaţia de încheiere a unor asigurări

pentru pagubele produse cu autoturismul şi altele, sunt exemple de reguli

pentru desfăşurarea activităţii economice.

Cele mai multe practici de afaceri sunt controlate prin reguli şi

reglementări. În multe ţări, acordurile între firmele oligopoliste de a fixa

preţurile sau împărţirea pieţei sunt ilegale. În unele ţări, simpla existenţă a

monopolurilor este interzisă. Atunci când avantajele de cost ale monopolului

sunt considerabile, preţurile pe care o firmă le poate solicita şi beneficiile

pentru investiţia de capital sunt adesea reglementate.

În afara reglementării preţurilor şi a normelor de desfăşurare a activităţii

economice, statul a încercat să protejeze sănătatea şi securitatea cetăţenilor

printr-o reglementare socială. Treptat au fost adoptate reglementări privind

desfăşurarea comerţului şi protecţia consumatorului, protecţia muncii, poluare,

standarde de siguranţă în folosirea bunurilor durabile şi a automobilelor,

folosirea unor substanţe chimice şi radioactive.

Ultima perioadă se caracterizează prin sporirea preocupărilor referi-

toare la eficacitatea regulilor şi reglementărilor. Întoarcerea la perioada

liberalismului absolut este improbabilă. Oamenii au ajuns să accepte

constrângerile impuse de stat şi care au modificat chiar esenţa sistemului

capitalist. “Proprietatea privată, spune P. Samuelson, este tot mai puţin …

privată. Libera iniţiativă a devenit tot mai puţin … liberă.” Evoluţia

ireversibilă a lucrurilor este o caracteristică a istoriei.

1.2. Funcţiile statului

63

Încă din epoca lui Platon, filosofii au dezbătut rolul statului, iar oamenii

politici au elaborat concepţii diferite referitoare la stat. O privire generală

începe cu o analiză a rolului normativ al statului, adică studiul tipului de

funcţii economice pe care statul trebuie să şi le asume. Într-o economie mixtă,

modernă, statul îndeplineşte patru funcţii:

stabilirea cadrului legal de desfăşurare a activităţii economice;

alocarea resurselor pentru îmbunătăţirea eficienţei;

repartiţia venitului într-un mod cât mai echitabil;

stabilizarea economiei prin politici de creştere.

1.2.1. Stabilirea cadrului legal al activităţii economice

Prima funcţie a statului, adică determinarea cadrului legal, se

concretizează în fixarea regulilor pieţei. Aceste reguli se referă la definirea

proprietăţii, legile privind contractele şi falimentul, obligaţiile mutuale ale

lucrătorilor şi firmelor, reglementări privind relaţiile dintre membrii societăţii.

Chiar dacă cadrul legal condiţionează comportamentul economic,

majoritatea legilor adoptate de stat nu au nimic de a face cu o analiză

economică în termeni de costuri – beneficii. Mai mult, unele legi vin din epoca

romană, altele din tradiţia naţională, iar originea unor legi moderne se găseşte

în raţionamentul utilitarist sau sunt expresia unor idei politice de dată recentă.

Oricare ar fi sursa legilor, cadrul legal influenţează puternic activitatea

economică. Firmele sunt responsabile de acţiunile şi produsele lor, de

securitatea produselor şi a locurilor de muncă.

1.2.2. Îmbunătăţirea alocării resurselor

64

Eficacitatea economică constă în utilizarea resurselor disponibile în aşa fel

încât să se obţină maximum de satisfacţie pentru indivizi. Teoria economică

a reţinut criteriul de eficacitate enunţat de V. Pareto: alocarea resurselor

între diferite utilizări posibile este optimă atunci când nu se mai poate

îmbunătăţi satisfacerea unui individ fără a dăuna satisfacerii altui individ.

Analiza economică recunoaşte unele situaţii în care iniţiativa privată şi

piaţa liberă nu permit asigurarea unei alocări optime a resurselor. De aceea

unul din principalele obiective economice ale statului îl reprezintă asigurarea

unei alocări optime din punct de vedere social a resurselor. Aceasta este latura

microeconomică a politicii statului care se concentrează asupra a ceea ce

trebuie şi cum trebuie să producă economia. Politica microeconomică diferă de

la o ţară la alta potrivit obiceiurilor şi concepţiilor politice dominante. Unele

politici privilegiază o politică de nonintervenţie, de laissez-faire şi lasă

majoritatea deciziilor pe seama pieţei. Alte ţări optează pentru reglementarea

statală în care decizii de producţie sunt luate de organisme publice.

Economia contemporană din ţările dezvoltate este o economie de piaţă şi

oamenii consideră că piaţa este capabilă să rezolve operativ probleme

microeconomice. Dar, uneori, guvernul este îndreptăţit să nu ţină seama de

deciziile cu privire la repartiţie care rezultă din jocul forţelor pieţei.

Pentru ca mâna invizibilă a concurenţei perfecte să asigure alocarea

eficientă a resurselor, se cere realizarea unor premise:

a) toate bunurile sunt produse în condiţii de eficienţă de firme perfect

concurenţiale;

b) bunurile sunt perfect divizibile şi consumul unei părţi din acestea de

către un individ reduce cantitatea aflată la dispoziţia altor indivizi;

c) nu există externalităţi;

65

d) fiecare persoană are acces egal la resursele umane şi naturale, are

şanse egale în toate domeniile şi poate exercita orice activitate.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, piaţa ar putea da naştere la o producţie

şi repartiţie a producţiei naţionale perfect eficiente şi echitabile şi nu ar fi

necesară intervenţia statului.

Chiar şi în acest caz, dacă există diviziune a muncii şi dacă ar funcţiona

corespunzător mecanismul preţurilor, statul ar avea un rol important de jucat.

Sunt necesare justiţia şi poliţia pentru a garanta respectarea contractelor;

comportamentul nonfraudulos şi nonviolent şi a legislaţiei privind proprietatea.

Acesta constituie cazul unui laissez-faire cu o intervenţie minimă a

statului şi ar putea fi efectiv în sistem bun dacă condiţiile ideale ar fi

respectate.

În realitate fiecare din condiţiile ideale sunt într-o anumită măsură

încălcate. Există mari diferenţe datorită moştenirii şi istoriei sociale, între

aptitudini, şanse şi noroc. Anumite grupuri sunt victime ale unor discriminări

sistematice. Unele tipuri de producţie nu pot fi puse în aplicare în mod eficient

decât în mari unităţi care sunt incompatibile cu concurenţa perfectă. Piaţa nu

este ideală, ea are limite.

Modul în care aceste limite ale pieţei pot duce la necesitatea

intervenţiei statului se poate prezenta astfel:

Discriminarea pe piaţa muncii. Când anumite grupuri sunt excluse

de la activităţi foarte bine remunerate, statul poate decide luarea

unor măsuri de înlăturare a acţiunilor discriminatorii şi a barierelor

între grupuri care le face a nu fi egale.

Eşecul concurenţei perfecte. Când monopolurile practică înţelegeri

pentru a reduce rivalitatea sau pentru a determina firmele

66

concurente să-şi înceteze activitatea, statul poate aplica politici

antitrust sau de reglementare.

Existenţa unor externalităţi semnificative. Acestea se pot manifesta

sub formă de prea multă poluare sau prea puţină investiţie în

cunoaştere. În asemenea situaţii, statul trebuie să controleze

emisiunile poluatorilor şi, respectiv, să susţină cercetarea ştiinţifică

fundamentală.

Este evident că statul se confruntă cu multe probleme ce implică

alocarea de resurse.

1.2.3. Redistribuirea venitului

Chiar şi atunci când funcţionează eficient, mâna invizibilă poate da

naştere la o repartiţie inegală a veniturilor.

Într-un sistem liberal oamenii ajung bogaţi sau săraci în funcţie de

averea pe care o moştenesc, de însuşirile şi eforturile lor, nivelul competenţei

lor şi, uneori, de „şansa de a găsi petrol”. Pentru unii oameni, distribuţia

veniturilor pe care o generează libera concurenţă pare a fi la fel de arbitrară ca

repartiţia darwiniană a hranei şi a teritoriului între animalele din junglă.

În societăţile sărace există puţine venituri excedentare ce pot fi luate de

la cei mai avuţi şi redistribuite celor mai defavorizaţi. Pe măsură ce societăţile

devin mai bogate, ele consacră o parte mai mare din resurse pentru a furniza

servicii săracilor. Această activitate – redistribuirea venitului – este o funcţie

importantă a statului.

Statul operează o redistribuire directă între diferiţi agenţi economici

prin prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii sociale) şi prin transferuri

(ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.).

67

Funcţia de distribuire este în mare măsură neglijată de teoria politicii

economice. Criteriul lui Pareto nu poate fi aplicat pentru evaluarea repartiţiei

veniturilor şi avuţiei între indivizi: o situaţie în care un singur individ

acaparează totalitatea avuţiilor şi a veniturilor este optimă în viziunea lui

Pareto; există atâtea situaţii optime câţi indivizi există!

Distribuţia pune probleme de decizie, însă nu există un criteriu

operaţional de evaluare recunoscut de teoria economică.

Încercând să modifice distribuţia venitului după mărime, guvernul este

preocupat de veniturile mari şi cele mici, indiferent de sursa acestora.

Majoritatea guvernelor adoptă măsuri care reduc veniturile celor care se află

la un „capăt” al scării veniturilor. Procedând astfel, guvernele se confruntă

însă cu un „schimb” între eficienţă şi echitate.

Multe din măsurile de redistribuire a venitului se pot explica prin teoria

guvernului maximizator de voturi. Un astfel de guvern este tentat să adopte

politici care ajută mult fiecare membru al unui grup uşor de identificat

(anumite grupuri profesionale, mici oameni de afaceri, fermieri, gospodării cu

un număr mare de copii, unele grupuri de muncitori calificaţi sau necalificaţi,

persoane în dificultate) şi reduce uşor venitul fiecărui membru al unui grup

larg, difuz, neorganizat. Aceia care sunt ajutaţi foarte mult vor fi recunoscători

guvernului („îi dau votul”), în timp ce aceia care sunt doar uşor afectaţi, este

improbabil că vor blama guvernul pentru pierderile lor.

1.2.4. Stabilizarea şi creşterea economică

Stabilizarea constituie funcţia economică cea mai recentă asumată de

către stat. În prezent guvernele încearcă să atenueze ciclul economic cu scopul

de a preveni şomajul, stagnarea economică şi inflaţia şi de a încuraja o creştere

68

economică rapidă. Politicile monetare şi cele fiscale constituie instrumentele

esenţiale ale statului pentru a controla fluctuaţiile economice şi de a promova

creşterea economică.

În domeniul funcţiei de stabilizare, în mod frecvent se reţine ca

obiectiv „patrulaterul magic” a lui Nicholas Kaldor: creşterea economică,

locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern.

Creşterea economică este măsurată prin procentajul sporirii anuale a

produsului intern brut pe locuitor.

Pe termen lung, creşterea economică este cel mai puternic determinant

al standardului de viaţă. Indiferent de politicile privind eficienţa şi echitatea,

oamenii care trăiesc în economii cu o creştere rapidă, constată că standardele

lor de viaţă sporesc în medie mai repede decât ale oamenilor care trăiesc în ţări

cu rate de creştere economică scăzute.

De regulă, creşterea economică a fost percepută ca un fenomen

macroeconomic corelat cu economisirea şi investiţiile totale. Mai recent, s-a

repus în valoare o concepţie anterioară ce statua schimbarea tehnologică ca

motor al creşterii şi pe antreprenorii individuali ca agenţii ce introduc

schimbarea tehnologică prin inovaţii. Aceasta este o perspectivă microeco-

nomică menită să sporească şi nu să înlocuiască efortul macroeconomic în

legătură cu economisirea totală şi investiţiile totale.

Inovaţiile în materie de produse şi procese de producţie care susţin

creşterea economică solicită schimbări continue şi adaptări în întreaga

economie. Dacă politicile guvernamentale descurajează schimbarea, creşterea

economică va fi încetinită. O serie de politici destinate îmbunătăţirii echităţii

pot să nu aibă nici un stimulent pentru schimbare. În acelaşi timp, alte politici

sunt orientate spre eficienţă sau au ca obiectiv primar creşterea economică pe

termen lung.

69

Multe din dezacordurile asupra politicilor economice depind de diferite

puncte de vedere asupra corelaţiilor microeconomice necesare pentru a

încuraja inovaţiile generatoare de creştere. Unii economişti apreciază că

maximizarea concurenţei în orice moment este cea mai importantă condiţie a

creşterii. Alţii sunt de acord cu J. Schumpeter, care apreciază că existenţa

profiturilor de monopol şi oligopol în orice moment este un stimulent puternic

pentru inovaţii generatoare de creştere economică.

Ambele variante sunt expresia unei dileme politice. Pe termen scurt

firmele care dobândesc putere de monopol datorită inovaţiei pot câştiga

profituri foarte mari pe seama consumatorilor. Pe termen lung încercările de a

controla aceste monopoluri pot inhiba distrugerea creativă care ajută la

creşterea standardelor de viaţă prin creşterea productivităţii.

Multe politici au potenţialul de a afecta rata generală a creşterii

economice. Politicile în favoarea creşterii, pentru care se pledează adesea,

includ impozitarea consumului şi nu venitul, evitând cotele de impozitare

puternic progresive, încurajând mobilitatea lucrătorilor şi firmelor care sunt

stimulate să inoveze.

Creşterea economică permite sporirea locurilor de muncă şi a

venitului pe locuitor, însă antrenează presiuni asupra creşterii preţurilor şi

stimulează importurile. Acest obiectiv este, deci, compatibil cu ocuparea, dar

intră în contradicţie cu stabilitatea preţurilor şi cu echilibrul extern.

Numărul locurilor de muncă este un obiectiv ce semnifică o utilizare

optimă a factorilor de producţie (muncă şi capital), adică angajări care permit

obţinerea celor mai ridicate productivităţi. Mai des este folosit sensul de

utilizare deplină a mâinii de lucru. Obiectivul constă în reducerea şomajului la

nivelul şomajului voluntar necesar bunei funcţionări a pieţei muncii.

70

Stabilitatea preţurilor este exprimată prin rata inflaţiei. Un minimum al

creşterii preţurilor (1-3%) pare un fapt inevitabil într-o economie în creştere

unde se exercită permanent presiuni din partea cererii de bunuri. Obiectivul

stabilităţii preţurilor vizează, deci, o rată a inflaţiei nu atât nulă, cât mai ales,

redusă.

Echilibrul extern se referă la echilibrul balanţei de plăţi, ca expresie a

sumei plăţilor primite sau vărsate în restul lumii. Realizarea sa este dependentă

de cele trei componente esenţiale: plăţile curente, mişcările de capitaluri non-

monetare şi variaţia rezervelor de schimb ale sectorului bancar sau oficial

(trezoreria).

Constrângerea reprezentată de necesitatea asigurării echilibrului se

întâlneşte mai ales în caz de deficit. Pe termen mediu sau pe termen scurt, o

taxă poate compensa un deficit al tranzacţiilor curente prin împrumuturi de

capitaluri din străinătate, care permite un excedent al balanţei capitalurilor, dar

aceasta antrenează apoi rambursarea capitalurilor şi a “serviciului datoriei”.

„Serviciul datoriei” contribuie, de asemenea, la apariţia unor noi deficite.

Acestea pot fi acoperite prin împrumuturi de capitaluri străine, dar accentuează

riscul de a pune la îndoială capacitatea ţării de rambursare a datoriei externe.

Pe termen lung, presiunea externă este, deci, mai severă decât pe termen scurt;

ţara trebuie să caute echilibrul balanţei tranzacţiilor curente.

2. TEORIA OPŢIUNII PUBLICE

Teoria opţiunii publice analizează cum, ce şi pentru cine produce sectorul

public, aşa cum teoria cererii şi ofertei examinează alegerile pentru sectorul

privat.

71

2.1. Preliminarii

Economiştii sunt preocupaţi în privinţa rolului pe care statul îl joacă în

economie. Dar guvernele urmează oare ele recomandările economiştilor şi

filosofilor? Folosesc ele “mâna invizibilă” (piaţa), pentru a garanta că deciziile

de politică economică vor contribui la funcţionarea armonioasă şi eficientă a

economiei? Există “eşecuri ale sistemului de stat” asemănătoare

imperfecţiunilor pieţei precum monopolurile şi externalităţile?

Aceste întrebări conturează domeniul teoriei opţiunii publice ce studiază

modul în care guvernele iau decizii: cum se decide nivelul impozitelor, al

consumului public şi mărimea transferurilor.

Încă din epoca lui A. Smith, economiştii şi-au concentrat atenţia pentru a

înţelege funcţionarea pieţei. Dar, o serie de teoreticieni au încercat să

estimeze şi rolul statului în cadrul societăţii. Bazele teoriei opţiunii publice au

fost puse de Joseph Schumpeter (1942), iar studiul lui Kenneth Arrow privind

opţiunile sociale a conferit rigoare matematică acestui nou domeniu de

cercetare.

Studiul lui Anthony Downs (“Teoria economică a democraţiei, 1957)

schiţează pentru prima dată o teorie potrivit căreia politicienii elaborează

politicile economice care să le permită să fie realeşi. Demonstrând că

politicienii au tendinţa de a se poziţiona în centrul spectrului politic, Downs a

formulat aşa-numitul “paradox electoral” conform căruia participarea

oamenilor la vot este iraţională dată fiind scăzuta probabilitate ca un individ să

poată influenţa rezultatul final al alegerilor.

Ulterior, studiile elaborate de James Buchanan şi Gordon Tullock

(“Calculul consimţământului”, 1959) au făcut apologia sistemului de

automatisme şi regulatoare şi au pledat pentru ideea unanimităţii în luarea

72

deciziilor publice, susţinând că deciziile unanime nu constrâng pe nimeni şi nu

impun nici un cost. La începutul anilor ’80 politicienii conservatori (SUA) au

acordat cea mai mare atenţie acestui tip de teorie economică şi ea a fost

aplicată în domenii precum politica agricolă, legislaţie şi justiţie şi a constituit

baza teoretică pentru o propunere de amendament constituţional cu privire la

echilibrarea bugetului.

2.2. Teoria economică a democraţiei

Potrivit teoriei clasice, democraţia este un sistem în care poporul

suveran desemnează reprezentanţi a căror acţiune vizează exclusiv să

exprime voinţa poporului. Statul este un organism practic care autorizează

aplicarea politicilor conforme cu binele comun. Oamenii politici sunt reflectări

pasive ale cetăţenilor şi sunt motivaţi de simpla căutare a interesului general.

A. Bergson şi P. Samuelson au încercat să formalizeze comportamentul

statului ca o căutare a maximizării bunăstării colective. Conform filosofiei

utilitariste, dezvoltate de J. Bentham, este sugerat că obiectivul politicii

economice constă în a maximiza o funcţie de bunăstare socială, exprimată ca o

sumă ponderată a satisfacţiei tuturor indivizilor ce compun societatea. Însă,

conţinutul precis al funcţiei de bunăstare socială şi ponderile aplicabile

satisfacţiilor individuale nu se sprijină pe nici o analiză ştiinţifică.

După Jan Tinbergen, principalele ţeluri ale statului (argumentele

funcţionării bunăstării sociale) pot fi clasificate astfel: pacea internaţională;

bunăstarea materială; îmbunătăţirea repartiţiei veniturilor; emanciparea

grupurilor defavorizate; libertatea individuală comparabilă cu ţelurile de mai

înainte.

73

Teoria clasică a democraţiei este criticată de Joseph Schumpeter. După

el, binele comun nu există şi, deci, voinţa poporului, pe care reprezentanţii sunt

obligaţi să o urmeze fidel, este o iluzie. De altfel, cetăţenii sunt prea ignoranţi

faţă de problemele naţionale pentru ca acţiunea publică să se fondeze pe voinţa

poporului. În această situaţie, Schumpeter propune o altă definiţie a

democraţiei: democraţia este o metodă de selectare a unui guvern, o metodă

bazată pe libera competiţie a indivizilor şi a partidelor pentru putere.

Motivaţia responsabililor politici nu este maximizarea bunăstării colective, ci

cucerirea şi exercitarea puterii.

De aici decurg o serie de consecinţe:

responsabilii politicii economice sunt raţionali, adică acţionează într-

o manieră coerentă în vederea maximizării satisfacţiei lor personale;

toate obiectivele atribuite politicii economice – creşterea economică,

locurile de muncă, justiţia socială etc. nu sunt decât obiective

intermediare care trebuie să contribuie la ţelul responsabililor

politicii: puterea liderilor şi a partidelor politice;

politicile economice aplicate sunt expresia cererii electorilor pe

“piaţa politică”;

din punct de vedere politic, poate fi raţional să adopte politici

ineficiente când ele sunt solicitate de electori şi capabile să asigure

victoria electorală a guvernului.

2.3. Piaţa politică şi opţiuni publice

Aşa după cum există pieţe pentru factori de producţie, pieţe ale bunurilor

de consum, piaţa monetară etc., potrivit teoriei opţiunii publice există şi o

“piaţă politică”, pe care interacţionează cererea şi oferta politică.

74

Oferta pe piaţa politică este realizată de oamenii politici care se

manifestă ca întreprinzători, ce urmăresc să-şi promoveze propriul “produs”,

să-l “vândă”, în sensul de a-l schimba pe un alt “produs”.

Produsul ce formează conţinutul ofertei pe piaţa politică este constituit

din idei, programe, propuneri, măsuri noi etc., pe care omul politic le

pregăteşte, le lansează şi le susţine prin mijloace şi tehnici specifice, urmărind

“profitul maxim” sub forma voturilor care să-i asigure un loc într-o structură

democratică a statului. Purtătorul ofertei (antreprenorul) este omul politic care

doreşte să fie ales sau reales într-o anumită structură a statului de drept. Acesta

îşi asumă o funcţie asemănătoare cu cea a firmelor într-o economie de piaţă.

Oamenii politici sunt întreprinzătorii ce interpelează cererea de bunuri publice

ale cetăţenilor şi caută mijloacele de a le oferi.

Care sunt motivaţiile politicienilor? Majoritatea celor aleşi au un

comportament pragmatic şi ideologic. În acelaşi timp, caută să supravieţuiască

pe scena politică fără a renunţa la convingerile lor cu privire la modul în care

ar trebui guvernată naţiunea. Unii îşi schimbă poziţia “după cum bate vântul”.

Alţii ţin atât de mult la idealurile lor încât sunt dispuşi să rişte o înfrângere

pentru a şi le apăra. Teoria opţiunii publice, însă, face abstracţie de acest

complex de motivaţii şi formulează o ipoteză simplă: politicienii se comportă

în aşa fel încât să-şi maximizeze şansele de a fi realeşi. Se presupune, aşadar,

că ei sunt maximizatori de sufragii, tot aşa cum firmele sunt interesate de

maximizarea profitului.

Cererea pe piaţa politică este susţinută de alegători şi consumatori

cărora organismele democratice trebuie, în ultimă instanţă, să le satisfacă

nevoile de bunuri şi servicii publice, în manifestarea lor de indivizi,

colectivităţi umane, organisme ale societăţii civile, cât şi în calitate de oameni

de afaceri. În structura cererii pe piaţa politică se include o serie de bunuri

75

pe care le oferă spre folosire Parlamentul, guvernul, administraţiile publice:

educaţia, îngrijirea sănătăţii, apărarea naţională, protecţia mediului, iluminatul

public, acte normative ce reglementează relaţiile sociale şi economice, precum

şi politici de creare de noi locuri de muncă, de sprijinire a unor sectoare

economice, de protecţie a consumatorului, de reducere a fiscalităţii etc. Pentru

a-şi satisface aceste cerinţe, cetăţenii care au statut de electori oferă votul lor

ofertanţilor de astfel de bunuri, cu speranţa că aceştia îşi vor respecta

promisiunile.

Între alegători şi politicieni se situează organizaţiile cunoscute sub

numele de grupuri de presiune sau grupuri de interese, ce reprezintă persoane

şi firme care au rolul de a interveni pe lângă mediile oficiale şi a influenţa

oamenii politici, pentru un ansamblu de interese sau probleme specifice. De

regulă, ele se folosesc de argumentul interesului general care poate fi adevărat,

în anumite situaţii, şi neadevărat, în alte cazuri. Uneori, grupurile de presiune

îşi asumă un nivel de putere politică fără nici o legătură cu mărimea lor

efectivă. Când aceste grupuri “capturează” organisme oficiale sau corpuri

legislative, ne aflăm în faţa existenţei unei situaţii de guvernare

nonreprezentativă.

Cererea şi oferta pe piaţa politică, ca şi piaţa politică, în general, au

anumite particularităţi, care îşi găsesc expresia în existenţa unui mecanism de

funcţionare şi luare a deciziilor, de echilibrare a celor două forţe, de fixare a

“preţului de echilibru”. Dintre aceste particularităţi se evidenţiază

următoarele:

Bunurile publice necesare şi dorite apar la început sub formă de

promisiuni. Cei care iau deciziile politice de a oferi aceste bunuri sunt oameni

normali, cu obiective proprii, care reacţionează la impulsurile mediului şi au

76

un comportament ce depinde de oportunităţi, constrângeri, recompense şi

penalizări etc.;

Omul politic îşi focalizează beneficiile deciziilor sale asupra unor

categorii bine stabilite de indivizi sau colectivităţi, în timp ce costurile

acestora se difuzează în întreaga societate. Astfel, beneficiarii de subvenţii pot

fi producătorii agricoli, iar costurile sunt suportate de toţi plătitorii de

impozite. Beneficiarii unor asemenea decizii pot fi mulţumiţi, dar plătitorii

costurilor, fie nu îşi dau seama de efectele pozitive, fie nu sunt mulţumiţi, fie

sunt indiferenţi.

“Antreprenorul” politic nu-şi poate adapta “rezidiul” operaţiunilor

sale (“profitul”) şi adoptă un comportament care să-i permită să-şi satisfacă

dorinţele prin sporirea influenţei puterii şi prestigiului. Dar acestea au ca efect

creşterea dimensiunilor administraţiei publice şi a costurilor de funcţionare a

acesteia.

Pe piaţa politică, comportamentul alegătorului nu este similar cu cel al

purtătorului cererii pe piaţa bunurilor private. El ştie, de fapt, că votul său nu

are nici un efect asupra alegerilor sau asupra deciziilor politice care urmează să

se ia cu privire la o serie de măsuri şi la cheltuielile bugetare care sunt necesare

a se efectua.

Atât din partea cererii, cât şi a ofertei de pe piaţa politică există forţe

care duc atât în direcţia accentuării birocratizării statului, a dimensiunilor şi a

cheltuielilor sale, cât şi în direcţia distorsiunilor şi dezechilibrelor între cerere

şi ofertă. De aceea eficacitatea mecanismului de funcţionare a pieţei politice

poate fi afectată şi se întâlnesc forme diverse de eşecuri.

Deşi piaţa politică funcţionează cu costuri mari, de multe ori cu eşecuri

şi dezechilibre, acest tip de piaţă este imperfectă şi de aceea Winston Churchill

77

afirma că „democraţia este cel mai rău dintre sisteme, cu excepţia tuturor

celorlalte”.

Teoria pieţei politice şi a opţiunilor publice, deşi de dată recentă, totuşi

a reuşit să furnizeze o serie de explicaţii cu privire la motivaţia votării,

funcţionarea grupurilor de interes, a sistemului judiciar, a birocraţiei politice şi

administrative, a societăţii constituţionale etc. Prin această contribuţie este

deschisă calea spre „optimalitatea socială”.

Cu gândul la „Societatea perfectă”, economistul american J.K. Galbraith,

sintetizând esenţa pieţei politice în sistemele democratice de azi, scria că: „E

vorba de o competiţie inegală: cei bogaţi şi prosperi au bani şi influenţă. Şi

votează. Cei cu grija zilei de mâine şi cei săraci sunt în număr mare, dar mulţi

dintre ei, din păcate, nu votează. Există democraţie, dar nu în mică măsură este

o democraţie a celor bogaţi”.

2.4. Mecanismele şi rezultatele alegerii publice

În sectorul privat, oamenii îşi exprimă opinia prin „voturile monetare”

pentru bunurile pe care le doresc. În sfera politică, opţiunea se realizează prin

„votul real” pentru o anumită ofertă – program prezentată de un partid sau

candidat la o demnitate politică.

Opţiunea publică este procesul prin care preferinţele individuale sunt

interpretate pentru a conduce la decizii colective. O societate democratică

insistă pe importanţa valorilor şi gusturilor individuale. Sloganul “o persoană,

un vot” exprimă cel mai bine fundamentul individualist al sistemului politic

democratic.

O problemă esenţială rezultă din faptul că milioane de opinii individuale

trebuie agregate într-o singură decizie. Există milioane de puncte de vedere cu

78

privire la bugetul apărării şi la ocrotirea sănătăţii. Dar, în final, nu poate exista

decât o singură decizie, o singură politică bugetară sau de ocrotire a sănătăţii

aplicată de guvern. Un semnal roşu înseamnă “stop” pentru toată lumea,

întrucât opţiunile politice sunt indivizibile pentru o naţiune. Asemenea decizii

sunt coercitive, spre deosebire de cele cu caracter privat. Opţiunea colectivă

are un caracter indivizibil deoarece ea trebuie să aducă o soluţie unică

pentru fiecare problemă abordată.

Consecinţele opţiunilor colective pot fi prezentate cu ajutorul fig. 10.1.

Graficul reprezintă performanţa unei economii cu şi fără acţiunea

colectivă. Societatea este constituită din două grupuri de oameni, A şi B, care

pot fi bogaţi sau săraci, republicani sau monarhişti, orăşeni sau săteni. Punctul

E corespunde unei situaţii de laissez-faire pur, unde guvernul nu realizează

activitate de educaţie, de ocrotire a sănătăţii, nu construieşte nici un drum.

Viaţa societăţii fără “stat” este comparabilă cu o junglă în care oamenii ar avea

venituri foarte scăzute.

79

*E

Venituri disponibile fără acţiuni colective

Venitulgrupului B

Venituri disponibile în cazul acţiunii colective

Venitulgrupului AFig. 10.1. Logica acţiunii colective.

Prin acţiuni colective de tipul construcţiei de şosele, sprijinirea cercetării

ştiinţifice, reglarea ofertei de monedă, instituirea de impozite şi efectuarea de

cheltuieli public etc., veniturile pot creşte şi societatea se apropie de limita

posibilităţilor de producţie. Mai mult, activităţile desfăşurate cu succes de

sectorul public împing spre exterior limita posibilităţilor de producţie.

Când se au în vedere numeroasele activităţi utile întreprinse de stat, se

poate pune întrebarea dacă opţiunile publice sporesc întotdeauna eficienţa.

Există o teoremă a “mâinii invizibile” în virtutea căreia politicile economice

conduc întotdeauna economia la o alocare eficientă şi echitabilă a bunurilor

publice şi a venitului?

Răspunsul este negativ. Aşa cum se observă în figura 10.2, rezultatele

deciziilor colective pot fi dăunătoare, redistributive şi eficiente.

Prima categorie şi, probabil, cea mai rară, reprezentată de rezultate

dăunătoare apare atunci când statul ia măsuri ce au drept efect o deteriorare

80

Venitulgrupului B

Venituri disponibile în cazul acţiunii colective

Venitulgrupului AFig. 10.2. Rezultatele acţiunii colective

●P

●R● W

E●

a situaţiei tuturor membrilor societăţii. Dacă o decizie guvernamentală

împinge ţara într-un război, această strategie provoacă un eşec total. O astfel de

situaţie este ilustrată prin deplasarea din E în W.

A doua categorie este reprezentată de rezultate redistributive ilustrate

prin săgeata . Este cazul în care societatea impune unei grupe să

plătească taxe ce aduc beneficii altui grup. Taxele vamale pot fi benefice

pentru anumite industrii ce sunt protejate, dar afectează consumatorii.

A treia categorie de acţiuni colective sunt cele mai eficiente; ele pot

duce la o optimizare Pareto, ceea ce reprezintă acţiuni aducătoare de sporuri

de satisfacţie pentru toţi: ele îmbunătăţesc situaţia fiecăruia şi nu o

deteriorează pe a nimănui. O îmbunătăţire în sens Pareto reprezentată de

săgeata poate fi dată de sprijinul statului pentru cercetarea ştiinţifică sau

ajutorul public pentru unele măsuri de sănătate publică.

De reţinut că această distincţie între cele trei categorii de rezultate este

relativă, deoarece nu există reguli infailibile care îmbunătăţesc situaţia pentru

toţi membrii societăţii.

2.5. Regulile procesului decizional

Societăţile au creat diverse forme de luare a deciziilor colective: unele

din ele se bazează pe tradiţie, iar majoritatea ţărilor dezvoltate de astăzi se

bazează pe existenţa unei democraţii reprezentative. Teoria opţiunii publice se

ocupă şi cu cercetarea proceselor decizionale care stau la baza diferitelor

forme de guvernământ. Sistemele sociale fondate pe consens sau unanimitate

dau naştere la decizii eficiente şi coerente? Care este semnificaţia exactă a

“voinţei majorităţii”? În ce împrejurări deciziile colective sunt incoerente sau

ineficiente?

81

2.5.1. Unanimitatea

Numeroşi sociologi şi economişti au subliniat avantajele luării deciziei pe

baza consensului sau unanimităţii. Această abordare cere ca toată lumea să fie

de acord cu deciziile publice luate.

Principiul unanimităţii afirmă că dacă există două stări x şi y (variante

de soluţionare a unei probleme economice, de realizare a unui bun public

etc.), starea x este mai bună decât starea y, dacă cineva preferă starea x stării

y şi nimeni nu preferă starea y stării x. În condiţiile unanimităţii, starea x este

o stare Pareto superioară stării y. Principiul unanimităţii este aplicabil stărilor

Pareto – comparabile.

Fig. 10.3. ilustrează modalitatea luării deciziilor prin consens. Nici o

decizie nu poate fi luată fără asentimentul fiecărei persoane. Fiecare decizie

trebuie să sporească venitul fiecărei persoane, situaţia nimănui nu poate fi

deteriorată.

82

X

YE

E*

Venituri disponibile

Venitul grupului B(minoritate)

Venitul grupului A(majoritate)

Fig. 10.3. Decizii colective adoptate prin consens

Prin aplicarea regulii unanimităţii, societatea se deplasează către curba

veniturilor posibile, din E în E*. Rezultatele deciziilor se situează în regiunea

EXY.

Un sistem electoral bazat pe unanimitate oferă garanţia că toate

deciziile care se iau reprezintă optimizări Pareto, decizii care nu diminuează

bunăstarea nimănui. Mai mult, dat fiind că fiecare alegător trebuie să fie de

acord cu oricare din deciziile luate, nu se poate manifesta niciodată

dominaţia minorităţii de către grupuri mai numeroase.

Aşadar, apelarea la regula unanimităţii este dictată de urmărirea realizării

optimului paretian. Amartya Sen, însă, a demonstrat că alegerea între diferite

alternative sociale astfel încât să se respecte drepturile individuale şi, în acelaşi

timp, să se atingă rezultate optime poate fi imposibilă. Altfel spus, căutarea

unor rezultate optime în sens paretian poate fi în contradicţie cu respectarea

drepturilor individuale.

Un astfel de model bazat pe regula unanimităţii este un model idealizat.

În primul rând, dificultăţile de comunicare şi votare creează stimulentul pentru

indivizi de a adopta un comportament strategic, adică votează împotriva unei

propuneri care îmbunătăţeşte situaţia, în speranţa obţinerii unei situaţii mai

bune. Un sceptic poate împiedica luarea unei măsuri oricât de utilă ar fi ea.

Dacă acea persoană îşi dă seama cât de puternică este, ea poate practica

şantajul asupra celor care sunt favorabili aplicării unei măsuri.

În al doilea rând, obţinerea consensului necesită consum de timp şi

energie, implică costuri necesare încercării obţinerii unei alocări mai eficiente.

Aceste costuri ridicate se datorează faptului că este puţin probabil să se

83

cunoască alocarea optimă înainte de începerea votului. Vor exista discuţii şi

propuneri. Procedura continuă până când propunerea nu mai poate fi

îmbunătăţită. Ea este neconvenabilă şi din cauza inexistenţei unui rezultat bine

definit.

Un sistem de vot bazat pe regula unanimităţii, în cele din urmă se va

“împotmoli” în negocieri, şantaje şi amânări care vor face să nu se realizeze

nimic. Nici o lege nu va fi aprobată. Sistemul intră în impas sau încetează a

mai funcţiona. În loc să se deplaseze spre E*, societatea rămâne blocată în E.

Dacă forma de guvernământ adoptă principiul unanimităţii, rezultatul

probabil este menţinerea stării existente, indiferent dacă aceasta este bună sau

rea.

2.5.2. Votul majoritar. Teorema alegătorului mijlociu

În principiu toate instituţiile care iau decizii pe baza voturilor alegătorilor

apelează la regula majorităţii. Regula poate totuşi să nu îmbunătăţească

situaţia tuturor membrilor colectivităţii şi beneficiile totale pot fi mai mici

decât costurile totale. O astfel de regulă asigură cel puţin pentru jumătate din

membrii colectivităţii o situaţie mai bună în urma votului. Această regulă este

perfect democratică. “Democraţia este ideea persistentă potrivit căreia mai

mult de jumătate din oameni au dreptate mai mult de jumătate din timp”, scria

E.B. White. O lege sau o regulă sunt adoptate atunci când mai mult de

jumătate din alegătorii participanţi la vot o aprobă.

O descriere ideală a regulii majorităţii este prezentată în fig. 10.4.

84

Fig. 10.4. Decizii colective adoptate prin votul majoritar

L

N

EM

Venituri disponibile

Venitul grupului B(minoritate)

Venitul grupului A(majoritate)

Se presupune o societate compusă din două grupuri. Grupul A este cel

majoritar. Acesta va vota orice măsură care contribuie la sporirea venitului său

real. Prin votul majoritar, oricare din cele trei puncte L, M, N va fi preferat de

grupul A. Evident, punctul M dă venitul cel mai ridicat pentru grupul A şi de

aceea el va atrage numărul cel mai mare de voturi în raport cu alte opţiuni

posibile.

Regula votării prin majoritate generează un rezultat stabil sau o situaţie

de echilibru. Această concluzie formează conţinutul teoremei alegătorului

mijlociu, enunţată de Duncan Black: dacă toţi alegătorii au preferinţe cu

maxim unic cu privire la acelaşi bun public şi decizia este luată cu

majoritatea voturilor, atunci întotdeauna rezultatul va fi cel preferat de

alegătorul mijlociu.

85

Regula majorităţii respectă patru proprietăţi care permit unei colectivităţi

să ia în mod valabil o decizie:

capacitatea de a ordona alternativele supuse alegerii sau

„caracterul decisiv”;

capacitatea de a formula opţiuni în mod independent de maniera

în care sunt organizate voturile, indivizii votând în funcţie de

preferinţele lor şi nu de votul scontat al altora (anonimatul);

capacitatea de a trata aceste alternative în mod independent de

problemele anterioare (neutralitatea);

capacitatea de asociere pozitivă sau sensibilitatea opţiunii finale în

raport cu variaţia preferinţelor unui individ, ceilalţi indivizi păstrând

aceleaşi opţiuni.

Teorema alegătorului mijlociu arată că deciziile luate pe bază de

majoritate de voturi, pentru care preferinţele sunt cu un singur punct

culminant, este politica preferată de către alegătorul median care va câştiga,

deoarece ea reprezintă preferinţele alegătorului median producând minimum

de pierdere de bunăstare pentru întregul grup.

Regula majorităţi prezintă două caracteristici importante. În primul

rând, aceasta nu poate garanta realizarea optimului Pareto. Echilibrul în

consumul şi producţia bunurilor publice presupune calcularea ratelor de

substituire între bunurile publice şi cele private. Calcularea ratei de substituire

necesită cunoaşterea nivelurilor de utilitate generate de diferite cantităţi de

bunuri sau ceea ce se mai numeşte intensitatea preferinţelor. Utilitatea sau

preferinţa trebuie să fie în acest caz cardinală, dar votul pe baza regulii

majorităţii presupune utilitatea sau preferinţa ordinală: pentru a alege între

proiectele X şi Y, o persoană trebuie să ştie doar că preferă pe X lui Y sau pe

Y lui X. Nu este nevoie să cunoască exact nivelul de utilitate furnizat de X sau

86

Y. Din această cauză, rezultatele care apar pe baza votului majoritar nu sunt

în mod necesar Pareto – optime. Dacă avem în vedere fig. 10.4, majoritatea

persoanelor preferă situaţia M, care le îmbunătăţeşte situaţia lor, a grupului A,

dar înrăutăţeşte situaţia grupului B.

În al doilea rând, regula majorităţii poate duce la “tirania majorităţi”.

Majoritatea îşi poate impune voinţa politică minorităţii, prin discriminare,

redistribuirea venitului, adoptarea unor legi opresive.

Problema tiraniei majorităţii i-a preocupat pe filosofi secole la rând.

Pentru ca activitatea politică să nu capete caracter coercitiv, J. Madison şi

Alex. Hamilton au propus principiul majorităţii absolute pentru adoptarea

deciziilor de o importanţă deosebită. O măsură cum ar fi aprobarea sau

amendarea Constituţiei sau a legilor cu un impact social deosebit ar trebui să

obţină nu majoritatea simplă (50%+1), ci o majoritate calificată, de două treimi

din voturi pentru adoptare.

2.5.3. Problemele agregării preferinţelor

Opţiunile publice trebuie să se supună axiomelor de raţionalitate impuse

de preferinţele individuale. Ele trebuie să fie complete şi tranzitive. Cu toate

acestea, este foarte dificil să se realizeze astfel de opţiuni.

2.5.3.1.Paradoxul votării şi teorema imposibilităţii a lui Arrow

Se poate crede că dacă toţi membrii societăţi au preferinţe complete şi

tranzitive, atunci şi preferinţele sociale bazate pe preferinţele individuale

vor fi complete şi tranzitive.

87

O asemenea ipoteză nu se verifică. Regula votului majoritar nu

conduce în mod necesar la o preferinţă socială tranzitivă atunci când

preferinţele individuale sunt tranzitive. Această situaţie este cunoscută sub

denumirea de paradoxul votării. El a fost descoperit în 1785 de filosoful

Condorcet, iar implicaţiile sale au fost generalizate de Kenneth Arrow.

Paradoxul votării constă în ciclicitatea alternativelor alese, adică în

faptul că nu se poate ajunge la o situaţie de echilibru sau alegerea unei

alternative care să le domine pe toate celelalte.

Paradoxul votării apare atunci când sunt reunite următoarele condiţii:

a) opţiunea publică este rezultatul votului majoritar, adică pe baza

regulii 50%+1;

b) preferinţele alegătorilor nu au un maxim unic, ci un maxim

multiplu.

Pentru a înţelege paradoxul votării, considerăm matricea preferinţelor,

reprezentată în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1

Matricea preferinţelor

pentru o societate de trei persoane

Indivizii Rangul preferinţelor

Prima A doua A treia

A X Y Z

B Z X Y

C Y Z X

Colectivitatea pe care o analizăm este formată din 3 indivizi A, B, C

care au de ales între 3 opţiuni X, Y, Z şi care pot reprezenta 3 niveluri de

88

apărare naţională, 3 niveluri de impozitare a veniturilor sau 3 scheme orare de

funcţionare a bibliotecii publice.

Persoana A preferă X lui Y şi Z, persoana B preferă Z lui X şi Y, iar

persoana C preferă Y lui Z şi X. Considerăm că preferinţele fiecărui individ

sunt tranzitive şi complete. Fiecare persoană are o alternativă de preferinţă

unică, votează cinstit şi nu încearcă să falsifice preferinţele. Dacă cele trei

persoane trebuie să aleagă între X şi Y, atunci bunul X va fi ales, căci două

persoane, A şi B, preferă X lui Y. Dacă bunurile Y şi Z sunt puse în

concurenţă, votul majoritar va conduce la alegerea lui Y, deoarece două

persoane, A şi C, preferă Y lui Z.

Până în prezent, votul majoritar al colectivităţii a indicat că X este

preferat lui Y şi Y este preferat lui Z, de unde rezultă că X este preferat

lui Z.

Când X şi Z sunt în concurenţă, constatăm că Z este preferat lui X,

două persoane, B şi C, votează pentru Z. Rezultă că preferinţele sociale sunt:

X>Y; Y>Z; Z>X. Deci, ne confruntăm cu o ciclicitate, constând în faptul că

fiecare bun public este ales în una din rundele de votare. După operaţiunea de

votare, în cadrul fiecăreia din cele trei perechi de bunuri publice, ne aflăm într-

o situaţie similară cu cea care a precedat votarea: nici o alternativă nu

prevalează asupra celorlalte.

Există vreo procedură care să elimine ciclicitatea rezultatului votării?

Studiind această problemă, K. Arrow a ajuns la concluzia că nici un sistem

electoral care se bazează pe principiul majorităţi şi care respectă preferinţele

indivizilor nu garantează rezolvarea eficientă a tuturor situaţiilor. Nu a fost

creată încă, şi K. Arrow a demonstrat că nu este posibil să fie creată, o schemă

electorală care să poată garanta că votul majorităţii va fi conform cu voinţa

naţiunii şi că aceasta va ajuta societatea să ajungă în situaţia cea mai de

89

dorit. El a arătat că este imposibil să se deducă din regulile privind opţiunea

individuală o opţiune colectivă coerentă, indiferent care ar fi aceste reguli.

Teorema imposibilităţii a lui Arrow este asemănătoare cu teorema lui

Sonnenschein-Mantel-Debreu, care spune că însumarea opţiunilor individuale

cărora nu li se impune nici o constrângere poate conduce la situaţii paradoxale;

cu alte cuvinte, raţionalitatea opţiunilor individuale nu înseamnă obligatoriu o

opţiune colectivă raţională. Opţiunea şi decizia colectivă trebuie să se bazeze

pe o informaţie mai largă şi pe alte raţiuni decât simplele preferinţe

individuale.

2.5.3.2. Condiţiile pentru un mecanism ideal de votare

În cercetarea mecanismului de vot care să conducă la rezultate sociale

tranzitive nu se urmăreşte să se obţină preferinţe sociale tranzitive pentru care

nu interesează costul.

Să considerăm un mecanism în care o persoană este aleasă la

întâmplare din colectivitate şi ale cărei preferinţe sunt considerate ca

reprezentative pentru societate.

Acest mecanism conduce la preferinţe sociale tranzitive întrucât

preferinţele fiecărei persoane sunt considerate a fi tranzitive. Preferinţe sociale

determinate prin acest mecanism sunt în mod necesar bazate pe preferinţe

individuale, căci fiecare persoană are şansă egală de a fi aleasă. Un asemenea

mecanism acţionează în sens invers idealului democratic, căci preferinţele

sociale s-au presupus că ar reprezenta preferinţa tuturor indivizilor.

Preferinţele sociale nu se bazează pe preferinţa unui dictator, ci pe preferinţele

individului ales la întâmplare.

Pentru aceasta trebuie satisfăcute mai multe condiţii:

90

Condiţia 1: raţionalitatea grupului. Preferinţele sociale generate prin

toate procedeele de vot trebuie definite în ordinea completă şi tranzitivă a

ansamblului de opţiuni. Altfel spus, când o regulă de vot este utilizată pentru

agregarea preferinţelor individuale, preferinţe sociale rezultate trebuie să fie

asemănătoare cu cele ce rezultă din raţionalitatea individuală, adică să fie

complete şi tranzitive.

Condiţia 2: domenii fără restricţii. Toate preferinţele trebuie să fie

acceptate în procesul agregării atât timp cât sunt raţionale – este vorba de

tranzitivitate şi complementaritate. Societatea nu trebuie să înlăture anumite

tipuri de preferinţe.

Condiţia 3: optimul Pareto. Dacă există o opţiune X, iar toţi oamenii

preferă o altă opţiune Y, atunci X trebuie să fie în egală măsură preferat lui Y

în mecanismul social.

Condiţia 4: interdependenţa prin raportarea opţiunilor exterioare.

Clasamentul social între două opţiuni X şi Y trebuie să depindă exclusiv de

preferinţele indivizilor între cele două opţiuni. Clasamentul social între X şi Y

trebuie să fie independent de modul în care indivizii clasifică alte opţiuni.

Condiţia 5: absenţa dictatorului. Preferinţele sociale nu rezultă din

preferinţele impuse de un individ pentru întreaga colectivitate.

2.5.3.3.Mecanismul votului şi condiţiile ideale

Ar putea fi luate în considerare şi examinate mai multe mecanisme de

vot, dar acest lucru este inutil: teorema imposibilităţii lui Arrow spune că nu

există un mecanism de vot care conduce la preferinţe sociale tranzitive şi care

să satisfacă în egală măsură cele cinci condiţii enunţate anterior.

Teorema lui Arrow poate fi privită în diferite modalităţi. Să ne

reamintim de condiţia 2, ce vizează absenţa limitelor pe tipuri de preferinţe pe

91

care le au agenţii. O autoritate externă nu trebuie să aibă dreptul de a stabili

că anumite preferinţe nu sunt admisibile. Desigur, din punct de vedere practic,

ştim că anumite tipuri de preferinţe nu sunt uşor de acceptat în societatea reală.

Într-o astfel de situaţie poate exista o speranţă în a găsi un mecanism de vot

care satisface toate condiţiile, mai puţin condiţia 2.

Economiştii au studiat tipul restricţiilor asupra preferinţelor care ar

conduce la regula votului al cărui produs simplu ar fi preferinţe sociale

tranzitive. Vom presupune că problema de discutat ar fi una unidimensională –

opţiunile diferă printr-o caracteristică, care poate fi o sumă de bani cheltuită

pentru sistemul şcolar public local. Se consideră că un individ are preferinţe

unidimensionale dacă are o preferinţă marcată prin cheltuirea unei anumite

sume şi printr-o preferinţă descrescătoare pe măsură ce suma de plată propusă

se depărtează de suma sa preferată. Graficul 10.5 ilustrează astfel de preferinţe

pentru o colectivitate de patru persoane care dezbat problema cheltuielilor

şcolare.

92

Utilitatea

Unităţi monetare

Agentul 1

Agentul 4

Agentul 3

Agentul 2

Fig. 10.5. Preferinţe minimale.

Funcţia de utilitate a fiecărui individ are forma de V inversat. Aceasta

înseamnă că opţiunea corespunzătoare nivelului V3 este opţiunea preferată şi

toate celelalte opţiuni sunt mai puţin preferate.

Este clar că acestea sunt tipuri de preferinţe specifice şi care nu satisfac

condiţia 2. Toate celelalte condiţii pentru un mecanism de vot ideal pot fi

satisfăcute utilizând regula votului majoritar.

2.5.4. Problema manipulării votului

Specialişti în teoria opţiunii publice pun accent pe unele implicaţii

importante pe care paradoxul votului le are în conducerea unei organizaţii

sau organism legislativ. Rezultatele votului pot fi manipulate în diferite

moduri.

2.5.4.1.Manipularea agendei (ordinea de zi)

Datorită nevoii de a economisi timp, organismele trebuie să dispună de

un set de proceduri bine stabilite. Ele nu pot reveni la nesfârşit asupra

problemelor în privinţa cărora opiniile sunt împărţite. Paradoxul votului este o

dovadă a faptului că agenda poate avea o importanţă deosebită pentru

rezultat, prin aceea că ordinea în care problemele sunt supuse votării ne poate

arăta care program prevalează.

93

Să presupunem că membrii parlamentului trebuie să decidă asupra

politicii de apărare, dar sunt împărţiţi în trei grupări egale, ale căror preferinţe

sunt identice cu cele prezentate în tabelul 10.2. Aici este momentul în care

Biroul parlamentului devine important prin stabilirea ordinii de zi, respectiv

ordinea votării ce poate determina de fapt câştigătorul. Dacă Biroul

parlamentului este dominat de persoane ce consideră că războiul rece este de

domeniul trecutului şi, prin urmare, se poate renunţa la efectuarea unor

cheltuieli mari de apărare, se poate stabili ordinea de zi a lucrărilor

parlamentului astfel încât să se obţină rezultatul dorit.

Tabelul 10.2

Preferinţele de vot

pentru diferite niveluri ale cheltuielilor militare

Grupurile de

votanţi

Cheltuieli mici Cheltuieli medii Cheltuieli mari

Grupul A 2 3 1

Grupul B 3 1 2

Grupul C 1 2 3

Se începe cu un vot între varianta cheltuieli mari şi cheltuieli medii,

varianta cheltuieli medii iese câştigătoare cu scorul 2 la 1 (B şi C pentru, iar A

împotrivă). Acest rezultat este confruntat cu varianta cheltuielilor reduse, care

iese învingătoare cu 2 la 1 (A şi C pentru, iar B împotrivă). Cea care a stabilit

rezultatul final al votului a fost ordinea votării. Puterea de a stabili ordinea de

zi este adesea cea care determină rezultatul votului.

2.5.4.2.Votul strategic

94

În studiul mecanismului de vot se consideră ipoteza conform căreia

voturile indivizilor ar reflecta sincer preferinţele pentru diferite opţiuni. Or,

se cunoaşte că nu este cazul în mod absolut. Dacă un votant se gândeşte că

prima opţiune nu are şanse de a fi selecţionată, poate să voteze pentru

opţiunea a doua sau chiar a treia, pentru a evita ca să fie aleasă opţiunea pe

care el o consideră dezastruoasă. Această procedură este numită votul

strategic.

Pentru a înţelege cum funcţionează votul strategic, vom considera din

nou tabelul 10.1. Individul B conduce comitetul. Ca preşedinte, el

selecţionează agenda care pune X contra Y, iar opţiunea aleasă contra Z, ceea

ce determină votul pentru opţiunea preferată Z, adică a treia preferinţă pentru

individul A. Dacă el va adopta ipoteza că alţi doi agenţi din comitet practică un

vot sincer, atunci poate împiedica ca Z să fie ales punând în primul rând la vot

pe X şi el votează Y, preferinţa II. Când X şi Y sunt mai întâi în concurenţă,

individul A are de ales între a vota sincer pentru X sau a minţi, votând pentru

Y. Dacă votează X, aceasta câştigă. În situaţia , Z câştigă dacă persoana

A votează. Cu toate acestea, dacă individul A minte şi votează Y, cât timp Y şi

Z sunt în concurenţă, Y câştigă.

Aici cinstea nu este cea mai bună strategie. Dacă ne gândim la această

situaţie ca la un joc, o manieră diferită de analiză a rezultatului, ea ne spune că

strategia “spune adevărul” nu este o strategie de echilibru Nash.

Manipularea votului prin votul strategic este posibilă şi printr-o altă

regulă decât regula scrutinului majoritar. În loc de a utiliza regula votului

majoritar, comitetul poate utiliza metoda decontării a lui Borda. În acest scop

se consideră tabelul 10.3. Fiecare persoană clasifică cele cinci opţiuni şi acordă

pentru preferinţa I – 5 puncte; preferinţa II – 4 puncte; preferinţa III – 3

puncte; preferinţa IV – 2 puncte; preferinţa V – 1 punct.

95

Tabelul 10.3

Matricea preferinţelor

pentru un comitet de cinci persoane

Rangul preferinţeiPersoanele

1 2 3 4 5

I X Y Y c X

II c c c d Y

III d e X X e

IV Y d e e d

V e X d Y c

Alternativa care primeşte cel mai mare număr de voturi este aleasă. Cu

această metodă, dacă cele cinci persoane practică votul sincer, atunci opţiunea

c câştigă. Ea primeşte 18 puncte, X – 17 puncte, Y – 17 puncte, d – 12 puncte,

iar e – 11 puncte.

Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă a spune adevărul este o

strategie de echilibru Nash? Presupunem că individul 1 nu votează după

adevăratele sale preferinţe X,c,d,Y,e. El minte şi preferinţele sunt X,e,d,c,Y. În

acest caz X primeşte 17 puncte, ca mai înainte, dar c obţine 16 puncte, ceea ce

înseamnă că modificându-se votul agentului 1, acesta este capabil să schimbe

alegerea comitetului. Rezultă că metoda lui Borda poate fi manipulată

Un mecanism de vot ce nu poate fi manipulat este enunţat de teorema

lui Gibbard Satterthwaire: când un rezultat unic trebuie ales dintre două

opţiuni, singura regulă de vot ce nu poate fi manipulată este regula

dictatorială.

96

2.5.5. Trocul politic

Pentru a fi posibilă luarea în consideraţie a intensităţii preferinţelor şi

apariţia, pe baza votului majoritar, a soluţiilor care satisfac condiţia de optim –

Pareto, trebuie să admitem schimbul de voturi. Ca orice schimb voluntar,

schimbul de voturi sporeşte nivelul de utilitate al participanţilor şi, deci,

permite deplasări Pareto – eficiente.

Schimbul de voturi nu este permis prin mijlocirea banilor.

Vânzarea directă a voturilor ar permite o concentrare a puterii politice

analoagă cu concentrarea economică. Organizarea democratică a societăţii

este caracterizată printr-un echilibru al puterii politice care trebuie protejat,

inclusiv prin limitarea schimbului de voturi.

Schimbul de voturi seamănă cu un troc, are o importanţă particulară şi

este numit troc politic. Prin troc politic se înţelege schimbul vot contra vot,

fără ca schimbul să se consume într-un singur act, ci într-o perioadă de timp

a cărei mărime depinde de succesiunea temporară a votării diferitelor

proiecte legislative. Trocul politic se face prin mijlocirea timpului, nu este

instantaneu.

Trocul politic presupune o înţelegere pentru transferul (acordarea) unui vot

în prezent unui parlamentar, urmând ca acesta să acorde votul propriu

ulterior pentru alt proiect legislativ.

Se presupune trei parlamentari (grupuri parlamentare egale) care

trebuie să voteze două proiecte legislative ce oferă câştiguri în termeni de

utilitate, conform tabelului următor.

Tabelul 10.4

97

Matricea câştigurilor

de utilitate pentru proiecte legislative

Parlamentari

(grupuri)

Câştiguri în termeni de utilitate

Proiectul X Proiectul Y Ansamblul proiectelor

A -6 -2 -4

B -5 7 2

C 8 -3 5

Dacă nu se practică trocul politic, şi cele două proiecte se supun

succesiv la vot, pentru proiectul X votează C care ar câştiga 8 unităţi de

utilitate, dar A şi B votează împotrivă întrucât ambii ar pierde. Pentru proiectul

Y votează B care ar câştiga 7 unităţi de utilitate, dar se opun A şi C care ar

pierde. Ambele proiecte nu obţin majoritatea voturilor şi sunt respinse.

Dacă se priveşte pe ansamblu, se vede că B şi C câştigă dacă cele două

proiecte sunt aprobate. Dacă este posibil, B şi C realizează o înţelegere de troc

politic: B votează pentru proiectul X alături de C, cu condiţia ca C să voteze

pentru proiectul Y. În condiţiile trocului politic, ambele proiecte sunt adoptate,

doi parlamentari (grupuri) câştigă şi doar unul pierde.

Această situaţie poate fi considerată ca o îmbunătăţire, chiar dacă nu

pare a fi o deplasare Pareto – eficientă. Este însă posibilă o deplasare Pareto –

eficientă sau o stare Pareto – optimă în cazul unui vot majoritar, situaţie în care

o minoritate pierde? Pe fondul pierderilor suferite de minoritate, pot exista pe

ansamblu, chiar şi pentru aceasta, câştiguri. Aprobarea la nivel constituţional a

regulii votului majoritar este o dovadă în acest sens.

Teoria trocului politic permite înţelegerea unor noi implicaţii pe care

paradoxul votului le are, şi anume este vorba de instabilitatea condiţiilor care

98

vizează redistribuirea veniturilor. Să considerăm că este o sumă de 100 u.m. ce

trebuie împărţită la trei persoane – A, B şi C – aplicând regula majorităţii. A şi

B votează în aşa fel încât lor să le revină câte 50 % din sumă, iar pentru C nu

mai rămâne nimic. Dar C poate convinge pe B să-şi schimbe opţiunea,

oferindu-i 60% din total şi reţine pentru el 40%. În acest fel A nu obţine nimic.

Se observă că orice coaliţie de persoane care urmăresc să-şi sporească

la maximum veniturile poate fi destrămată de o altă coaliţie.

Rezultă că în chestiunile de politică publică, care prezintă importante

elemente referitoare la redistribuirea veniturilor, soluţiile adoptate la un

moment dat sunt deosebit de instabile.

3. Costurile intervenţiei guvernamentale.

Intervenţie publică optimă

Dacă situaţiile de “eşec” al pieţelor furnizează motive pentru ca

guvernele să intervină în economie, creându-se instrumente corespunzătoare,

evaluarea intervenţiei nu se poate face fără luarea în considerare a costurilor

şi beneficiilor.

Beneficiile potenţiale mari nu justifică neapărat intervenţia guverna-

mentală şi nici costurile potenţiale ridicate nu o fac nejustificată. Ceea ce

contează sunt beneficiile nete – adică excedentul de beneficii peste costuri.

Intervenţia guvernamentală în economie generează trei tipuri de

costuri. În primul rând sunt costurile interne pentru guvern, adică toate

resursele utilizate de guvern în acest scop: costuri salariale şi de echipament

necesare pentru verificarea standardelor impuse în diferite domenii (mediu,

sănătate, concurenţă, respectarea cadrului legal etc.). În al doilea rând sunt

costurile externe directe, adică costuri impuse celorlalţi de către acţiunea

99

guvernamentală, care se pot manifesta sub forma sporirii costurilor de

producţie, costuri generate de respectarea unor reglementări sau pierderi de

productivitate. În sfârşit, sunt şi costuri externe indirecte, adică costuri ale

acţiunii guvernamentale care se întind dincolo de cei imediat afectaţi de ea –

acoperind uneori întreaga economie – care se manifestă sub formă de

externalităţi sau ineficienţă.

Intervenţia guvernamentală este justificată când beneficiile

depăşesc costurile. Dar în ce măsură este optimă? Dacă este vorba de poluare,

nivelul optim este în punctul în care costurile marginale ale prevenirii poluării

egalează beneficiile marginale în termenii evitării efectelor externe. Nivelul

optim de intervenţie guvernamentală pentru evitarea eşecului pieţei va fi cu

atât mai scăzut, cu cât costurile de prevenire şi intervenţie sunt mai mari.

Guvernele nu sunt perfecte. Problema este dacă guvernele imperfecte

obţin unele beneficii. Acolo unde ele nu reuşesc să obţină beneficiile

potenţiale, se vorbeşte despre eşec guvernamental. Acesta poate apărea din

cauza rigidităţilor care provoacă lipsa unui răspuns adecvat al regulilor şi

reglementărilor la schimbarea condiţiilor de piaţă, sau prevederea mai precară

din partea reglementatorilor publici, în comparaţie cu participanţii privaţi pe

piaţă.

Cea mai importantă cauză a eşecului guvernamental apare din natura

propriilor obiective. Fără îndoială, guvernele sunt interesate, într-o anumită

măsură, de binele social, dar şi guvernanţii au propriile interese.

Modelarea guvernului ca maximizator al propriei bunăstări şi apoi

încorporarea ei în modele teoretice ale funcţionării economiei a fost o realizare

importantă a teoriei opţiunii publice. Progresul fundamental a fost

considerarea guvernului ca un alt agent economic (în afară de firma ofertantă

şi de consumatori) care are doar o variabilă în funcţia de utilitate – voturile.

100

Un astfel de guvern ia toate deciziile cu scopul de a-şi maximiza voturile la

următoarele alegeri.

În realitate, comportamentul guvernului este mai complex, aşa

cum comportamentul firmei şi cel al consumatorului este mai complex

decât presupune teoria. În primul rând, unele decizii ale guvernului sunt

orientate spre îmbunătăţirea vieţii oamenilor, chiar dacă ele reduc popularitatea

guvernului. Fără îndoială, însă, o parte surprinzător de mare din

comportamentul guvernului poate fi înţeleasă plecând de la ipoteza că pe

guverne le interesează numai voturile şi că ele acţionează pentru a spori

bunăstarea socială numai când o astfel de acţiune este maximizatoare de

voturi.

Se au în vedere voturile câştigate şi voturile pierdute prin aplicarea

unei politici economice. Când voturile pierdute tind să depăşească pe cele

câştigate, guvernul maximizator de voturi trebuie să schimbe politica. Ceea ce

este necesar pentru o schimbare de politică, conform teoriei opţiunii publice,

este ca cei care pierd să devină suficient de conştienţi de pierderile lor încât

această înţelegere să le afecteze comportamentul electoral.

Intervin guvernele prea puţin sau prea mult ca răspuns la una din

manifestările de eşec ale pieţei? Această întrebare reflectă un aspect al

dezbaterii contemporane cu privire la rolul guvernului în economie.

Analiza pozitivă are rolul de a elimina unele confuzii şi erori. În

primul rând, nivelul optim al unei externalităţi negative, cum ar fi poluarea, nu

este în nici un caz nivelul zero. În al doilea rând, o eroare este de a egala

eşecul pieţei cu mărimea firmelor motivate de profit. Externalităţile negative

nu decurg din practici dure sau deliberat înşelătoare ale firmelor private ce

urmăresc profitul. Ele apar ori de câte ori semnalele la care răspund oamenii ce

iau decizii exclud beneficii şi costuri importante. Poluează nu numai firmele

101

private, ci şi administraţiile publice locale şi firme publice, când neglijează

efectele negative ale activităţii lor şi pe care le suportă terţii. O a treia greşeală

este de a crede că profiturile sunt corelate cu externalităţile. O industrie

profitabilă şi una neprofitabilă pot să cheltuiască la fel de mult sau puţin pentru

a preveni externalităţile.

În evaluarea intervenţiei guvernamentale, un rol important îl joacă şi

ideologia, din mai multe motive.

În primul rând, aprecierea mărimii costurilor intervenţiei

guvernamentale este dificilă, mai ales a costurilor indirecte, deoarece unele

alegeri sunt incerte. Cât de importantă şi de periculoasă este energia nucleară?

Costurile care nu pot fi măsurate imediat, pot fi presupuse extrem de mari sau

mici de către oponenţi sau adepţii intervenţiei guvernului.

În al doilea rând, a judeca modelul actual al intervenţiei guverna-

mentale ca având sau nu succes este cel puţin parţial o judecată subiectivă. Este

o anumită reglementare guvernamentală de securitate, utilă, chiar dacă este

imperfectă, virtual ineficientă sau categoric inutilă? Toate cele trei variante pot

fi susţinute.

În al treilea rând, este dificil uneori de a specifica ceea ce constituie un

eşec al pieţei. Diferenţierea produselor reprezintă un succes al pieţei

(consumatorii au posibilitatea de a alege) sau un eşec al pieţei (consumatorilor

le sunt impuse prin publicitate bunuri pe care nu le doresc).

La mijlocul anilor ’80, în multe ţări industrializate, încrederea în mixul

dintre piaţa liberă şi reglementarea guvernamentală era foarte scăzută. Astăzi

nimeni nu crede că intervenţia publică trebuie să fie zero, dar guvernele sunt

precaute în evaluarea beneficiilor nete potenţiale şi lasă o mare varietate de

decizii pe seama mecanismului de piaţă.

102

4. APLICAŢII ALE TEORIEI OPŢIUNILOR PUBLICE

Teoria opţiunilor publice permite înţelegerea modului în care forţele

politice pot influenţa asupra activităţii economice. Dar chiar dacă statele joacă

un rol central în economiile moderne, ele au propriul lor gen de imperfecţiuni.

Aşa cum economiile reale nu ating niciodată perfecţiunea pieţelor

concurenţiale, la fel şi democraţiile nu reuşesc să satisfacă în cel mai eficient

mod nevoile sociale. Există limite ale statului ca şi ale pieţei.

Limitele (eşecurile) statului se manifestă atunci când prin acţiunile sale

nu se reuşeşte o îmbunătăţire a eficienţei economice sau când statul

redistribuie venitul în mod inechitabil. Cele mai importante cauze care

generează aceste situaţii sunt imperativul democratic şi orizonturi de timp prea

scurte.

Imperativul democratic. Există puţini oameni care rezistă tentativei

de a-şi spori puterea sau influenţa. Statele nu fac excepţie de la regulă. Şi ele o

fac adesea pe o perioadă mult prea îndelungată. O explicaţie a tendinţei statului

de a-şi extinde sfera de acţiune este că profiturile rezultate nu sunt verificate.

Dacă statul construieşte prea multe baraje sau avioane, valoarea economică a

acestor proiecte nu se poate calcula, nu există pentru ele conturi de profit şi

pierderi. Singura condiţie ce trebuie satisfăcută pentru ca aceste proiecte să fie

realizate este asigurarea majorităţii legislative, iar aceasta se poate face

adeseori prin finanţarea campaniilor electorale ale unor politicieni importanţi.

O dată ce ei au obţinut o anumită reprezentativitate, programele au o puternică

susţinere din partea celor care le-au elaborat şi a celor care vor beneficia de

ele.

Din moment ce un proiect începe a fi realizat, guvernele au mari

probele în al stopa. Un exemplu clasic pentru SUA este proiectul “reactor

103

nuclear reproducător”. Proiectul a fost conceput la sfârşitul anilor ’60 când se

credea că utilizarea energiei nucleare se va extinde rapid, iar zăcămintele de

uraniu aveau să se epuizeze. La mijlocul anilor ’70 s-a demonstrat că realizarea

noului reactor nu este viabilă din punct de vedere economic, şi în plus nimeni

nu mai solicita construirea de centrale nucleare. Cu toate acestea, guvernul a

continuat finanţarea proiectului până în 1983.

Orizontul de timp foarte scurt. În statele democratice, conducătorii

politici aleşi trebuie să facă faţă frecvent alegerilor, care se derulează la

intervale de timp de 2, 4, 6 ani. Există şanse mari ca datorită presiunilor

electorale, deciziile politice să vizeze un orizont de timp scurt.

Sindromul orizontului scurt de timp poate fi ilustrat prin disputele

privind deficitul bugetar în SUA. Aproape toată lumea considera că un deficit

bugetar ridicat ar fi dăunător economiei. Se considera că dacă deficitul bugetar

nu avea să fie redus, productivitatea şi prosperitatea ar fi ameninţate. Cu toate

acestea, statul amână pentru mai târziu să ia măsurile necesare pentru a elimina

deficitul, iar un program în acest scop se adoptă cu mari greutăţi.

Care este cauza acestui eşec? Reducerea deficitului implică luarea unor

măsuri nepopulare în prezent pentru a îmbunătăţi performanţa economică în

viitor. Pentru a spori economisirea, investiţiile şi productivitatea, trebuie să se

procedeze în prezent la creşterea impozitelor sau la diminuarea cheltuielilor

publice. Dar membrii parlamentului, care fac totul pentru a fi realeşi, nu au

intenţia să ia măsuri care, pe termen scurt, i-ar face nepopulari. Ei par mult mai

preocupaţi de realegerea lor, în prezent, decât de problemele economice

viitoare. De asemenea, aspiranţii la un loc pe scena politică consideră că

alegătorii acordă mai multă atenţie creşterii impozitelor sau reducerii

cheltuielilor publice în prezent, decât avantajelor pe termen lung, care rezultă

din diminuarea deficitului bugetar.

104

Tendinţa de concentrare excesivă asupra viitoarelor alegeri poate

determina guvernele să susţină programe cu perioade scurte de rentabilitate şi

să le evite pe cele care au costuri imediate şi produc avantaje în viitor.

Accentul pus pe orizontul scurt de timp favorizează elaborarea de

programe publice de stimulare a consumului în prezent şi nu a celui viitor. Este

posibil ca investiţiile pe termen lung (cercetare ştiinţifică, protecţia mediului)

vor avea de suferit în perioadele premergătoare alegerilor, şi mai ales a

campaniilor electorale disputate.

Unii analişti au remarcat că teoria opţiunii publice dă o imagine

pesimistă a comportamentului statului, fără ca istoria să justifice o asemenea

viziune cinică. Istoria este înfăptuită de conducătorii politici care au luat

măsuri pe termen lung, clarvăzătoare, care însă uneori au fost şi nepopulare.

Teoria opţiunii publice ne reaminteşte că în democraţie alegerea colectivă nu

duce întotdeauna la un rezultat optim sau măcar eficient. Democraţiile i-au

ales pe Lincoln şi Churchill, dar şi pe Hitler sau Mussolini.

5. TEORIA ECONOMICĂ CONSTITUŢIONALĂ1

Teoria economică, într-un anumit sens, este o teoria a opţiunii.

Individul poate alege între bunuri sau acţiuni, în cadrul unor limite sau

constrângeri naturale ori instituţionale sau limite ori constrângeri a căror

existenţă şi modificare depind de el.

5.1. Conceptul

1 Fudulu P., Microeconomia, Ed. Hiroyki, 1997, p. 243-248

105

Teoria economică s-a ocupat, până recent, doar de opţiuni făcute în

cadrul constrângerilor. De exemplu, comportamentul consumatorului

urmăreşte maximum de satisfacţie în limitele permise de bugetul

disponibil, care pentru el este o realitate ce nu o poate modifica.

Teoria economică constituţională se ocupă de opţiunea individului în

cadrul unor constrângeri care stau în puterea acestuia să le modifice. Individul

desfăşoară o activitate maximizatoare, care constă în alegerea celor mai

potrivite reguli şi a celor mai bune strategii care urmează a fi adoptate în

cadrul regulilor. În aceşti termeni, teoria economică standard este teoria

alegerii strategiilor, iar teoria economică constituţională este teoria opţiunii

cu privire la reguli.

Individul poate să-şi stabilească şi aleagă singur regulile pentru

comportamentul propriu (regim alimentar, vestimentaţie, program de

activitate etc.) sau poate ca, împreună cu ceilalţi indivizi, să aleagă reguli

de comportament pentru întreaga colectivitate (reguli privind circulaţia

rutieră, reguli electorale, reguli care privesc activitatea parlamentului

etc.).

În sens restrâns, teoria economică constituţională este teoria economică

a opţiunii cu privire la regulile de organizare socială. Acest proces poate fi

studiat cu ajutorul metodologiei economice generale, deoarece alegerea de

reguli de organizare socială este concepută ca un proces de schimb, în care

fiecare individ schimbă restricţionarea comportamentului propriu,

considerat ca ceva rău, cu restricţionarea comportamentului celorlalţi

indivizi, considerat ca ceva bun.

5.2. Calculul constituţional al organizării activităţilor umane

106

Organizarea privată şi organizarea colectivă a activităţii umane sunt

încă alternative cu încărcătură ideologică, dar unde se poate folosi un

criteriu de decizie bazat pe calculul individului maximizator de utilitate.

Se pot concepe trei posibilităţi de organizare a activităţii umane:

organizare individualistă; organizare privată; organizare colectivă.

Organizarea individualistă presupune că toate activităţile sunt

desfăşurate de indivizi izolaţi şi nu există externalităţi. Nu există nici un fel

de interferenţe între indivizi, în sensul că nu se angajează în tranzacţii

voluntare directe şi nu participă la luarea deciziilor colective.

În realitate, cea mai mare parte a activităţilor umane afectează şi

pe indivizii care nu sunt implicaţi direct, generând externalităţi. Indivizii

recurg la organizarea privată sau colectivă tocmai pentru a internaliza

externalităţile, ca şi pentru a genera câştiguri care nu apar în organizarea

individualistă.

Se presupune, în continuare, că în cadrul organizări individualiste,

activităţile organizate de indivizi generează numai externalităţi sau costuri

externe (CE), iar organizarea privată şi organizarea colectivă sunt

modalităţi de reducere a costurilor externe şi de maximizare a utilităţii

indivizilor. Costurile externe sunt acelea pe care individul se aşteaptă să le

suporte ca rezultat al acţiunii altora, asupra cărora nu are un control

direct. Pentru individ, aceste costuri sunt externe comportamentului

propriu.

Organizarea privată presupune că indivizii realizează angajamente

organizatorice voluntare, stabilite prin tranzacţii directe între părţi, în scopul

diminuării costurilor externe derivate din organizarea individualistă.

Angajamentele sunt valabile doar pentru indivizii care au participat

direct la elaborarea lor. Organizarea privată ocazionează apariţia unor

107

costuri suplimentare determinate de propria ei implementare, denumite

costuri de decizie (CDp).

Costurile de decizie sunt costurile ocazionate individului de

negociere, de ajungerea la un acord cu privire la o decizie între doi sau

mai mulţi participanţi. Acestea sunt costuri pe care individul se aşteaptă

să le suporte ca rezultat al participării sale la activitatea organizată.

Organizarea colectivă presupune că indivizii iau în comun deciziile cu

privire la activităţile desfăşurate. Deciziile se iau pe baza unor reguli (de

exemplu regula majorităţii) care precizează câţi iau decizia în numele

grupului şi câţi membri trebuie să respecte decizia adoptată. Organizarea

colectivă ocazionează costuri de decizie CDc. În plus, sunt şi costuri de

natura costurilor externe care apar datorită posibilităţilor pe care le are o

parte a grupului de a lua decizii pentru tot grupul.

Costurile externe, împreună cu costurile de decizie, formează

costurile de interdependenţă socială. Când costul de interdependenţă

socială care îi revine este minim, individul îşi maximizează propria

utilitate.

Decizia dacă o activitate trebuie organizată individual, privat sau

colectiv, depinde de următoarele seturi de reguli:

- primul set de reguli:

a) dacă CD>CE, activitatea trebuie organizată individual;

b) dacă CD<CE, activitatea trebuie organizată

- privat, când CDp<CDc ,

- colectiv, când CDc<CDp ;

- al doilea set de reguli:

108

a) dacă CE<CER+CD, activitatea trebuie organizată individual. CER

este costul extern remanent, adică costul extern care rămâne

după ce s-a recurs la organizarea privată sau colectivă;

b) dacă CER+CD<CE, atunci activitatea trebuie organizată:

- privat, dacă CER+CDp<CER+CDc ,

- colectiv, dacă CER+CDc<CER+CDp .

5.3. Reguli de luare a deciziilor colective

Costurile pe care o activitate organizată în mod colectiv le impune

individului depind de modul în care deciziile colective urmează a fi luate.

Alegerea regulii posibile de luare a deciziei colective nu este independentă de

metode de organizare.

Acţiunea colectivă poate avea câştiguri ce se măsoară prin termenii

reducerii costurilor pe care acţiunea privată a altor indivizi se anticipă că le va

impune individului decident. Dacă se întreprinde acţiunea colectivă, pentru ea

individul cheltuieşte timp şi efort pentru elaborarea deciziilor la nivel de grup

pentru a ajunge la un anumit acord cu ceilalţi membri ai grupului. Deci,

participarea la acţiunea colectivă implică costuri pentru individ care trebuie

luate în considerare în etapa opţiunii constituţionale.

Folosind cele două elemente ale costului de interdependenţă (costul

extern şi costul de luare a deciziei) se pot defini două funcţii ale costului, utile

pentru definirea regulii optime de luare a deciziilor colective.

Relaţia dintre costul de decizie propriu-zis şi regula de decizie se poate

prezenta cu ajutorul funcţiei costurilor de decizie:

,

109

unde CDi este costul de decizie ocazionat de organizarea colectivă, pentru

individul I, iar Na este numărul indivizilor care pot adopta decizia (regula de

decizie)

.

Orice persoană, luată separat, trebuie să suporte unele costuri în luarea

deciziei publice sau private. Independent de acestea, dacă două sau mai multe

persoane trebuie să cadă de acord asupra unei decizii unice, necesită un cost de

timp şi efort. Aceste costuri sporesc pe măsură ce dimensiunea grupului

sporeşte. De asemenea, aceste costuri se majorează pe măsură ce regula de

decizie colectivă este modificată. Pe măsură ce ne apropiem de regula

unanimităţii, pot fi apreciate creşteri substanţiale ale costurilor de decizie.

Funcţia costurilor de decizie este crescătoare, ceea ce înseamnă că

aceste costuri care urmează să fie suportate de un individ, ca urmare a

organizării colective, cresc pe măsură ce sporeşte numărul de indivizi care

trebuie să adopte regula sau decizia.

Organizarea colectivă generează şi un cost extern, ce constă în

descreşterea nivelului de utilitate al unui individ ca urmare a deciziilor

potrivnice lui, luate de ceilalţi membri ai grupului, decizii pe care el trebuie să

le accepte dacă au fost luate cu regula de decizie convenită la nivel

constituţional. Costul extern este cu atât mai mare cu cât este mai puţin

probabil pentru un individ să facă parte din grupul care ia decizia şi

este mic când .

În consecinţă, funcţia costurilor externe este descrescătoare şi are

forma:

,

unde CEDi este costul extern de decizie suportat de individul i.

110

Acest cost este maxim când Na=1, un singur individ ia decizii în

numele grupului (regim de dictatură personală) şi este zero când deciziile se

iau pe baza unanimităţii, ceea ce înseamnă că individul se poate opune la

deciziile care îi provoacă costuri, dezutilităţi.

Pe baza folosirii celor două funcţii, fiecare stabilind o legătură între

costurile individului şi numărul de persoane necesare în cadrul grupului pentru

a cădea de acord asupra unei decizii, putem să analizăm alegerea regulilor de

către individ. Aceste reguli pot să fie definite în funcţie de proporţia din grupul

total care este necesară pentru a lua o decizie. Pentru o activitate dată,

individul raţional va încerca să aleagă acea regulă a deciziei care minimizează

valoarea costurilor pe care el trebuie să le suporte. El poate realiza aceasta prin

minimizarea sumei costurilor externe şi a costurilor de luare a deciziei. Regula

optimă de decizie rezultă din confruntarea funcţiei descrescătoare a costului

extern de decizie, CEDi, cu funcţia crescătoare a costului de decizie propriu-zis.

Intersecţia acestora reprezintă minimul costului de decizie, şi care defineşte

regula optimă de decizie.

În principiu, regula optimă de decizie coincide cu regula de votare cu

majoritatea de 50%+1. Dar datorită particularităţilor domeniilor de activitate

umană, a problemelor ce se cer reglementate şi a consecinţelor, cât şi a

diferenţelor dintre personalităţile indivizilor care compun diferite colectivităţi,

regulile optime de decizie sunt diferite de la un domeniu la altul şi de la o

colectivitate la alta.

*

* *

Analiza introductivă asupra rolului statului în economie este o trecere

în revistă a responsabilităţilor şi imperfecţiunilor acţiunii colective. Pe de o

111

parte statul trebuie să asigure apărarea naţională, să stabilizeze economia, să

protejeze sănătatea publică şi mediul, iar pe de altă parte, multe politici

destinate promovării interesului public suferă de ineficienţă şi contradicţii.

Aceasta înseamnă că trebuie abandonată mâna vizibilă a statului pentru

mâna invizibilă a pieţelor? Teoria economică nu a răspuns încă la o asemenea

întrebare. Tot ceea ce poate face ea este să studieze aspectele pozitive şi

limitele, atât ale opţiunilor colective, cât şi ale pieţei şi să se concentreze

asupra mecanismelor cu ajutorul cărora mâna invizibilă ar putea opera cu o

eficienţă superioară extremelor reprezentate, pe de o parte, de sistemul

“laissez-faire”, iar pe de altă parte, de birocraţia discreţionară.

*

* *

REZUMAT

Unul din argumentele de necontestat privind intervenţia statului în

economie se referă la necesitatea înlăturării imperfecţiunilor mecanismului

pieţei, prin instrumente ale politicii economice precum: impozite, cheltuieli,

reglementări sau măsuri de control.

Într-o economie mixtă, modernă, statul îndeplineşte în primul rând

funcţia de stabilire a cadrului legal al activităţii economice concretizat în

fixarea regulilor pieţei. Funcţia de îmbunătăţire a alocării resurselor ia în

considerare şi aspectul social al acestui proces, evidenţiind astfel latura

macroeconomică a politicii statului. Redistribuirea venitului este o funcţie

importantă a statului, cu atât mai mult cu cât actul de decizie în acest domeniu

nu are un criteriu operaţional de evaluare recunoscut de teoria economică. În

112

domeniul funcţiei de stabilizare se reţine ca obiectiv ”patrulaterul magic”:

creşterea economică, locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul

extern. Exercitarea funcţiilor statului prin fundamentarea deciziilor referitoare

la nivelul impozitelor, al consumului public şi al mărimii transferurilor

conturează domeniul teoriei opţiunii publice.

Teoria economică a democraţiei, în viziunea clasică, se dezvoltă în

jurul conceptelor de bine comun şi de voinţă a poporului, concepte contestate

într-o abordare modernă, care transferă raţionamentele pe terenul luptei pentru

cucerirea şi exercitarea puterii. Pornind de aici, intră în discuţie conturarea

opţiunilor publice prin prisma raportului dintre cererea şi oferta de pe piaţa

politică, unde pot fi identificate o serie de caracteristici ce nu pot face

abstracţie de specificul comportamentului uman atunci când se află în situaţia

de om politic sau de alegător. Astfel teoria pieţei politice şi a opţiunilor

publice furnizează explicaţii cu privire la motivaţia votării, funcţionarea

grupurilor de interes sau a sistemului judiciar. Studiul mecanismului şi al

rezultatelor alegerii publice evidenţiază că acestea din urmă pot fi dăunătoare,

redistributive sau eficiente.

Regulile procesului decizional se bazează pe diferite principii, în

funcţie de natura deciziei sau al contextului în care aceasta trebuie elaborată.

Principiul unanimităţii este aplicabil stărilor Pareto - comparabile. Principiul

votului majoritar generează o situaţie de echilibru ce defineşte teorema

alegătorului mijlociu. Sunt evidenţiate totodată două caracteristici importante:

nu se poate garanta realizarea optimului pareto şi se poate manifesta dominaţia

majorităţii asupra minorităţii. Faptul că opţiunile publice trebuie să se supună

axiomelor de raţionalitate, să fie complete şi tranzitive, impune studierea

problemelor legate de agregarea preferinţelor, de posibilitatea de manipulare

a votului şi nu în ultimul rând de trocului politic.

113

Intervenţia statului în economie, prin formularea opţiunilor publice,

generează costuri şi beneficii. Ceea ce prezintă importanţă însă, sunt beneficiile

nete, adică excedentul de beneficii peste costuri. În acest context se pune

problema optimizării intervenţiei publice.

Abordarea teoriei economice constituţionale porneşte de la definirea

conceptului şi continuă cu calculul constituţional al organizării activităţilor

umane. Regulile de luare a deciziilor colective permit determinarea minimului

costului de decizie, definitoriu pentru regula optimă de decizie, diferită în

funcţie de domeniul vizat şi de specificul comportamentului colectivităţii.

114