introducere in meloterapie_dragulin

Stela DRĂGULIN

ÎNTRODUCERE ÎN MELOTERAPIE

2009 Braşov

CUPRINS

Introducere 6

UI. 1. Meloterapia în Antichitate 9

UI. 2. Tradiţii iudaice şi musulmane în meloterapie 19

UI. 3. Tradiţii meloterapeutice indiene 32

UI. 4. Muzica şi medicina în secolul al XIII-lea 43

UI. 5. Meloterapia la sfârşitul Evului Mediu – cazul lui Hugo van der Goes 50

UI. 6. Marsilio Ficino – un avantgardist în puterea unificatoare a muzicii 58

UI.7. Muzica şi spiritele vindecătoare din gândirea modernă timpurie 69

Bibliografie 78

Anexe 79

6

INTRODUCERE

1. Prezentarea cursului

În diferite momente şi culturi de-a lungul ultimelor două milenii şi jumătate, poate

chiar şi mai înainte, muzica a fost considerată parte a medicinii. Să cânţi sau să asculţi

muzică este ceva mai mult decât o simplă distracţie, este ceva asemănător unei înălţări

spirituale, ceva ce rămâne şi după ce încetează interpretarea şi care menţine sau redă

sănătatea minţii şi chiar a corpului.

Cum a fost concepută această idee; cum a fost ea explicată; cine a făcut acest

lucru şi de ce; în ce context social şi medical; care au fost tehnicile folosite şi pentru ce

scopuri s-a făcut acest lucru? Ce importanţă a avut terapia prin muzică pentru medicină:

centrală sau marginală, ocazională sau de durată?

Toate aceste întrebări, ca şi multe altele vor face obiectul de studiu al acestui

curs. Scopul acestuia este să ne ofere o istorie a terapiei prin muzică începând din

antichitate. În primul rând este pus accentul pe tradiţia medicală din Europa, pornind de

la clasicism şi ajungând până la dezvoltarea profesiei de meloterapeut în anii de după Al

Doilea Război Mondial. Vor fi şi capitole despre tradiţiile musulmane şi evreieşti care

au fost foarte importante pentru dezvoltarea Europei medievale, despre India şi despre

Asia de sud-est. După cum se vede vom analiza o arie geografică mare şi în acelaşi timp

fiecare din aceste regiuni vor fi studiate în adâncime din punct de vedere temporal.

Având un asemenea subiect amplu apare nevoia unei definiri clare: ce este

considerat muzică, şi ce este medicină? Cum ar trebui înţeleasă legătura dintre practică

şi teorie? În ce termeni evaluăm vindecarea prin muzică? Termenul de terapie prin

muzică trebuie înţeles în sens larg şi nu în termeni specifici aşa cum s-ar putea să îl vadă

unii dintre cei care practică această terapie în timpurile noastre.

Într-un domeniu aşa puţin explorat, descoperirile sunt încă neorganizate. Scopul

nostru este să sintetizăm ce se cunoaşte deja, să cercetăm surse care au fost neglijate, să

oferim perspective originale şi să sugerăm unde ar trebui să se mai facă cercetări.

În general trecutul nu este văzut ca un mijloc de înţelegere a prezentului, ci

invers. Capitolele pornesc de la trecutul îndepărtat şi ajung până în prezent, în fiecare

început există sămânţa sfârşitului. Vom începe sub auspiciile romantismului german,

Novalis: „fiecare boală este o problemă medicală – vindecarea este o soluţie muzicală.”

7

2. Obiectivele cursului

1. Studiul diferitelor culturi care au folosit meloterapia din antichitate pâna în prezent.

2. Explorarea metodelor meloterapeutice puse ĩn practicã ĩn funcţie de epoca studiată.

3. Diseminarea pãrerilor ştiinţifice şi culturale dominante ĩntr-o anumitã perioadã de timp şi

cum au influenţat metodele terapeutice.

4. Determinarea rolului meloterapiei ĩn tratarea unui grup divers de afecţiuni cronice.

5. Conceptualizarea puterii tãmãduitoare a muzicii

3. Structura cursului

Cursul Introducere în meloterapie conţine şapte unităţi de învăţare.

4. Activităţile tutoriale

Activitatea tutorială nr.1

Meloterapeut, o nouă profesie: trecut şi viitor

1.) M

Activitatea tutorială nr. 2

Sunete pentru meditaţie

5. Temele de control

A. Tema de control numărul 1

Referat: Medicina şi muzica – domenii înrudite

Tema de control nr. 1 o vei tehnoredacta utilizând diacritice şi

corpul de literă Times New Roman 12 la un rând şi jumătate, va

cuprinde între 3 (minim) până la 5 pagini (maxim) şi o vei încărca pe

platforma e-learning: http://wbt.unitbv.ro cel târziu până în data

specificată în Calendarul disciplinei.

http://wbt.unitbv.ro

8

B. Tema de control numărul 2

Referat: Instrumentele muzicale şi simbolismul lor în meloterapie

Tema de control nr. 2 o vei tehnoredacta utilizând diacritice şi

corpul de literă Times New Roman 12 la un rând şi jumătate, va

cuprinde între 5 (minim) până la 10 pagini (maxim) şi o vei încărca

pe platforma elearning: http://wbt.unitbv.ro cel târziu până în data

specificată în Calendarul disciplinei.

6. Ponderea evaluării continue şi finale

Ponderea lucrării de control nr. 1 reprezintă 30 % din nota finală.

Ponderea lucrării de control nr. 2 reprezintă 30 % din nota finală.

Ponderea examenului reprezintă 40 % din nota finală

SUCCES!

http://wbt.unitbv.ro

9

Unitatea de învăţare nr. 1

MELOTERAPIA ÎN ANTICHITATE

Cuprins

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 9

1.2. Delimitări conceptuale 9

1.3. Tămăduirea bolilor prin magia muzicii 10

1.4. Primele instrumente muzicale 11

1.5. Pitagora şi originea meloterapiei 13

1.6. Teoriile lui Platon 14

1.7. Meloterapia în Imperiul Roman 15

1.8. Test de autoevaluare 17

Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:

- să defineşti conceptul puterii tămăduitoare a muzicii;

- să operezi cu aceste concepte;

- să descrii primele instrumente muzicale;

- să cunoşti diferitele culturi care au folosit meloterapia în antichitate.

1.2. Delimitări conceptuale

În lume există patru mari tradiţii ale medicinii învăţate şi cultivate. Una dintre

ele este cea a grecilor şi a romanilor, alta (descendentă din prima)1 este cea a arabilor, o

a treia se găseşte pe subcontinentul indian şi a patra este cea a chinezilor2. Toate au ca

punct central diverse texte clasice ale antichităţii.

De ce am început aşa? În primul rând pentru că diverse tradiţii ne oferă dovezi

timpurii despre măsura în care se practica terapia prin muzică. Nu are rost să mergem

mai înapoi în timp. Rezumate ale subiectului, care au fost incluse în cărţile de terapie

prin muzică, încearcă ocazional să ne ducă şi mai în urmă spre civilizaţiile preclasice

din Mesopotamia sau Egipt, de exemplu3. Şi totuşi, referinţe specifice şi pertinente nu

sunt niciodată la îndemână. Este posibil că în timpuri foarte îndepărtate muzica să fi fost

folosită în scopuri magice. Aceste utilizări, în cazul în care au fost notate, ar putea face

10

parte din discuţia noastră aşa cum se va întâmpla atunci când vom ajunge la Renaştere.

Se poate ca muzica să se fi născut din magie, dar incantaţiile nu sunt o parte principală a

operaţiunilor magice, cuvintele au mai multă importanţă4. În absenţa dovezilor

specifice, nu putem decât să speculăm despre credinţele antice chiar din paleolitic, care

s-ar putea să fie găsite în literatura grecească, despre folosirea instrumentelor muzicale

în scopul manipulării spiritelor – spiritele animalelor din care erau făcute instrumentele.

Aici apare pentru prima oară şamanul. Prezenţa lui va rămâne în fundal până mai târziu

şi va apărea în forţă ca reprezentant al vindecătorilor prin muzică şi printre cei care nu

sunt europeni. În afara acestuia şi a presupuselor sale antecedente învăluite de negura

timpurilor în tundra siberiană, există totuşi vindecători prin muzică nu foarte din

vechime despre care avem informaţii indirecte.

Un al doilea motiv pentru a le pune la începutul acestui curs, cât mai la început,

este nevoia de a ne face o idee despre locul pe care îl avea terapia prin muzică în tradiţii

care din antichitate încoace au fost privite ca aparţinând epocii de aur a acestei practici.

Cazul pe care îl studiem trebuie revăzut în detaliu, fiecare cultură, fiecare perioadă. Ce

va reieşi din această revizuire s-ar putea să dezamăgească pe cei care speră să găsească

o justificare istorică a statutului modern al terapeutului prin muzică. Acest lucru însă nu

face ca rezultatele să fie mai puţin interesante sau valoroase din punct de vedere istoric.

1.3. Tămăduirea bolilor prin magia muzicii

Legătura dintre muzică şi medicină este foarte veche, vine probabil din paleolitic

şi cu siguranţă îşi are rădăcinile în concepţia primitivă despre lume.

De la începuturile societăţii umane, bărbaţii şi femeile au trebuit să facă faţă

bolilor fizice şi psihice. Şi ce oare au considerat ei ca fiind sursa acestor rele? Dacă era

vorba despre o rana provocată de cuţit, săgeată sau piatră, răspunsul era clar. Dar pentru

multe feluri de boli răspunsul nu era la fel de evident. Omul primitiv nu cunoştea

bacteriile sau viruşii sau degenerarea celulelor. Boala era de origini supranaturale

provocată de vrăjile unui duşman sau de spiritele supărate a celor morţi. Singura

manieră de apărare era folosirea magiei. În societăţile primitive, aceasta însemna

folosirea unui vraci sau şaman, singurul care avea tehnicile şi „echipamentul” necesar.

Acest om putea contacta şi negocia cu spiritele, putea chiar să lupte cu ele şi să le

înfrângă.

11

1.4. Primele instrumente muzicale

Cele mai primitive instrumente muzicale puteau fi folosite în scopuri magice, în

special pentru chemarea spiritelor de pe lumea cealaltă. În Asia şi Europa, acestea erau

toba, arcul, flautul şi cornul. Un flaut din os a fost recent descoperit în Slovenia, vechi

de 43.000-67.000 de ani.

Toba era făcută dintr-o bucată de piele întinsă peste o ramă şi producea un sunet

bubuitor. Arcul vânătorului, băgat la un capăt în gura vânătorului, care funcţiona pe post

de cutie de rezonanţă, a devenit un arc muzical care producea o vibraţie, de aici

dezvoltându-se harpa. Flautul, din os, producea nişte sunete şuierătoare. Cornul, făcut

din cornul unui animal, era un fel de trompetă.

De unde au apărut aceste sunete? Ştim că toate aceste instrumente funcţionau

producând nişte vibraţii, iar înălţimea sunetului depindea de frecvenţa vibraţiilor. Dar

pentru mintea omului primitiv, singura explicaţie era că sonorităţile misterioase erau

voci care existau în acele obiecte, sunetul unui gong de metal era vocea spiritului care

locuia în metal.

Toate instrumentele pe care le-am menţionat erau făcute din părţi ale unor

animale moarte aşa că era foarte uşor să se creadă că sunetele produse veneau de pe

cealaltă lume. Toba era instrumentul tipic al şamanului, ea îl ajuta pe acesta să cheme

spiritele sau să zboare spre centrul pământului de unde putea să treacă în alte lumi. Tot

acolo este arborele lumii, dintr-o ramură a acestuia era făcută rama tobei5. Toba prindea

viaţă când era stropită cu sânge sau bere şi îşi spunea povestea6.

Regăsim ideea că animalele moarte pot vorbi prin intermediul instrumentelor

care au fost făcute din ele, în literatura greacă şi cea de după, însă fără a mai fi luată

foarte în serios, mai degrabă având valoarea unei metafore sau poveşti. În Imn pentru

Hermes scris de Homer se povesteşte cum zeul Hermes în prima zi de viaţă s-a dat jos

din pătuţ şi i-a furat vitele lui Apollo. Pe drum a găsit o ţestoasă şi i-a spus „când vei

muri, vei cânta foarte frumos.” Apoi a omorât-o şi a făcut-o liră, astfel fiind inventat

instrumentul. Aceeaşi poveste o regăsim şi la Sofocle într-o piesă cu satîri. Într-o

poveste medievală apare motivul muzicianului care găseşte osul unui bărbat ucis şi îşi

face un flaut din el. Osul, acum că avea voce, poate cânta şi îl poate denunţa pe ucigaş.

Cei cărora le place Mahler cunosc această temă din Das Klagende Lied.

Aici apare o potenţială sursă a noţiunii că muzica are puterea de a vindeca. Prin

intermediul muzicii, expertul poate invoca şi controla spiritele, le poate afla secretele şi

le poate obliga să îi îndeplinească dorinţele. Acestea pot vorbi nu numai prin

intermediul instrumentului ci şi prin vocea şamanului, atunci când acesta vorbeşte

12

cuvinte ciudate cu vocea schimbată, iar cei din jur spun că ar fi vocile spiritelor care

vorbesc prin intermediul său.

Temă de reflecţie

Descrie primele instrumente muzicale.

Grecia antică este diferită de Siberia şamanului. Şi totuşi este foarte

asemănătoare. Avem şi aici legende despre cântăreţi cărora muzica le dădea putere

asupra naturii. Amphion cu lira sa conjură pietrele ca să construiască zidurile Thebei.

Orfeu stăpâneşte cu ajutorul cântecului, natura, păsările şi animalele. El călătoreşte în

cealaltă lume ca să o readucă pe Euridice şi prin puterea muzicii reuşeşte să o elibereze.

Şi el a fost considerat un şaman7.

Însă nu există anumite sublineri în care el să fi apărut ca vindecător. Apar însă

unele referiri la el în perioada secolului al V lea în Atena, la incantaţii ale cărui autor

este Orfeu şi care ar putea avea şi valoare terapeutică8. Incantaţii de vindecare apar şi in

Odiseea (fără a fi legate de Orfeu). Odysseus care fusese rănit la o vânătoare a fost

bandajat de către însoţitorii săi şi i s-a oprit sângerarea printr-o incantaţie9. Mai există

referiri şi de alţi scriitori greci care menţionează incantaţiile făcute la naştere sau pentru

diferite vindecări10

. Este evident că nu făceau parte din medicina practicată în acea

perioadă, mai mult erau folosite de cei superstiţioşi.

Nu este clar dacă incantaţiile pot sau nu pot fi incluse în categoria terapiei prin

muzică deoarece - cu toate că incantare înseamnă a cânta asupra cuiva – eficacitatea

acţiunii depinde de cuvintele spuse şi nu de partea muzicală. Incantaţiile sunt vrăji şi

sunt mai degrabă declamate, murmurate, decât cântate. O altă măsură folosită împotriva

bolilor, care era tot sub formă de cântec, era imnul de mulţumire. Acesta era un cântec

religios interpretat în diferite circumstanţe şi care era asociat cu ideea de purificare; de

exemplu, a fost folosit în perioada unei epidemii de ciumă. Se spune că în sec. VII

î.e.n., în Sparta era o epidemie de ciumă şi oracolul a recomandat să fie adus Thaletas,

un renumit creator de imnuri din Gortyn, Creta. Acesta a venit şi a scăpat oraşul de

boală cu ajutorul muzicii11

. O altă situaţie apare în sec. IV când femeile din Locri şi

Rhegium din sudul Italiei sufereau de o ciudată nebunie: se ridicau brusc în timpul cinei

auzind chemarea unei voci şi fugeau de acasă. Cele două oraşe au consultat oracolul şi

au fost sfătuite să cânte 12 imnuri pe zi (probabil unul la fiecare oră) timp de 60 de zile;

în total 720 zile12

.

13

Lucrurile acestea nu aparţin totuşi de sfera terapiei prin muzică aşa cum o

înţelegem noi, deoarece imnurile nu au un efect direct asupra celor bolnavi: ele

funcţionează prin îmbunarea zeului care produce suferinţa. Există totuşi şi un alt context

în care auzim de imnuri (cele ale lui Thaletas) care sunt cântate pentru a calma oamenii.

Se spune că Pythagoras obişnuia să le cânte discipolilor săi acompaniat de liră, pentru a

îi aduce într-o stare de linişte, sau chiar uneori cântau cu toţii.

Temă de reflecţie

Descrie incantaţiile diferitelor culturi.

1.5. Pitagora şi originea meloterapiei

Pythagoras este o figură importantă; mulţi oameni se gândesc la el ca la un

matematician plecând de la Teorema sa, care însă era cunoscută de babilonieni cu secole

înaintea lui. Nu există nici o dovadă că Pythagoras o cunoştea sau că putea să o

demonstreze13

. De fapt se ştiu foarte puţine date despre el, cert este că a trăit în a doua

parte a sec VI î.e.n., că a fost un fel de autoritate care şi-a subjugat adepţii cu tot felul de

teorii despre trecerea sufletului omului în corpul animalelor, despre paradis etc. A fost

interesat de numere pe care le considera cheia universului. Împreună cu discipolii săi a

descoperit că octava, cvinta şi cvarta corespunzând rapoartelor numerice 1:2, 2:3 şi 3:4

inaugurând astfel o tradiţie lungă de calculare a rapoartelor pentru diferite intervale în

fiecare tip de gamă. Se pare că a oferit o nouă bază pentru teoria efectelor muzicii

asupra sufletului. Pe de altă parte, pitagorienii au păstrat o serie de tabuuri şi superstiţii

legate de viaţa de zi cu zi.

Aici se leagă mai multe fire, există anumite trăsături şamanistice asociate cu

Pythagoras asociate de spirite şi zeităţi, executarea unor ritualuri de trecere în alte

lumi14

. El şi adepţii săi au fost interesaţi de Orfeu, după cum se vede şi din poemul

Lira15

. Un alt lucru demn de menţionat este că pitagorienii spuneau că sunetul pe care îl

făcea gongul de bronz când era lovit era vocea unui demon prizonier înăuntru, acesta

făcând lgătura cu credinţa primitivă de care am vorbit mai devreme.

La pitagorieni aflăm de folosirea sistematică a muzicii în scopuri terapeutice.

Aristoxenus a scris că aceştia foloseau medicamente pentru purificarea corpului şi a

sufletului. Alţi autori ne spun că ei foloseau cântece şi lira, atunci când se trezeau, ca să

fie plini de energie şi seara ca să se elibereze de grijile zilei şi să se pregătească pentru

somn. Iamblichus spune că aveau anumite melodii pentru eliberarea de supărare, de

14

frustare, de pasiune, de furie etc.; foloseau chiar şi dansuri în acest scop. Tot

Aristoxenus ne spune că aveau şi melodii fără cuvinte interpretate la liră16

.

Nu există dovezi că terapia prin muzică poate fi atribuită lui Pythagoras, însă

Aristoxenus, care avea legături cu pitagorienii din perioada sa, sec IV, ne aduce

informaţii despre acest tip de terapie. Există menţionat un pitagorian numit Kleinias din

Tarentum care practica acest lucru. Se spune că atunci când era nervos cânta la liră, şi

dacă era întrebat ce face, zicea că se calmează17

.

Efectul diferitelor feluri de muzică a fost mult discutat în a doua jumătate a

sec.V. Damon, un coleg cu Pericle şi Socrate publică un eseu (care s-a pierdut din

păcate) în care spune că diferitele feluri de moduri şi ritmuri din muzica grecească erau

strâns legate de calităţile etice. El susţinea că dansurile şi cântecele stârneau emoţii în

suflet şi-şi lăsau amprenta. Această amprentă modela caracterul încă neformat al unui

băiat, sau în cazul unui bărbat scotea la iveală trăsături latente. Deci, era foarte

important ca statul să regularizeze muzica şi educaţia astfel încât tinerii să aibă parte de

influenţele potrivite. Ei trebuiau să fie învăţaţi să cânte melodii care să reflecte bărbăţia,

îndemânarea, etc. Damon a descris cele şase game modale specificând notele şi

intervalele în fiecare, şi menţionându-le calităţile etice. A făcut la fel şi cu timpii şi

ritmul, recomandând unele şi condamnând altele pentru că exprimau agresiune, frenezie

sau alte trăsături nedorite. Damon s-a adresat consiliului areopagului care era

responsabil de supravegherea moralei publice, se pare că el propunea în mod serios un

control al statului asupra muzicii ca instrument de menţinere al sănătăţii publice18

.

1.6. Teoriile lui Platon

Acest tip de to talitarism pe care îl asociem cu Platon i se datorează lui Damon care

l-a influenţat. În dialogurile sale întâlnim aceleaşi idei. Platon explică de ce modurile,

ritmurile şi mişcările dansului au calităţi etice: pentru că ele sunt modelate după vocile

şi mişcările oamenilor. Calităţile care deja există în oameni sunt codificate prin muzică

şi dans şi apoi sunt transmise generaţiilor mai tinere. De aceea este important să se cânte

numai muzica potrivită. În Republica şi în Legile, Platon discută despre calităţile

modurilor muzicale, dintre cele şase menţionate de Damon, el este de acord doar cu

două: Dorian şi Frigian. În Timaeus vorbeşte despre omul inteligent care ştie să

folosească muzica pntru a-şi reface liniştea sufletului.

Ritmul dorian era considerat stabil, demn, bărbătesc fără podoabe inutile iar cel

frigian emoţionant.

15

Xenocrates din Chalcedon, elev al lui Platon, folosea instrumentele muzicale

pentru a vindeca istericii . Când Hesiod remarca efectul pe care l-a avut muzica asupra

unui bărbat îndurerat, el nu se referea la cuvintele cântecului, ci la muzică19

. Totuşi, mai

târziu, Alcimadas şi apoi Epicurus, Philodemus şi Sextus Empiricus au contestat faptul

că muzica fără cuvinte ar putea să aibă un asemenea efect.

Principalele instrumente muzicale greceşti erau lira şi aulos. Aulos nu era un

flaut, ci un instrument făcut din trestie sub forma unui oboi; se cânta la două deodată,

instrumentistul sufla şi cânta la ele simultan. Modul dorian era asociat cu lira şi cel

frigian cu aulos. Pentru pitagorieni, lira era foarte importantă, aulos era considerat

vulgar; lira în schimb purifica sufletul de pasiuni iraţionale20

.

Lira era un instrument pozitiv, aulos era ambivalent, stârnea pasiuni, putea vrăji,

dar avea şi efecte pozitive. Platon povesteşte cum o frenezie orgiastică a fost oprită prin

muzica aulos-ului şi dans. El spune că mişcările regulate ale dansului creează calm şi

ordine21

.

De asemena, Porphyry în Viaţa lui Pythagoras menţionează şi puterea muzicii

de vindecare a bolilor trupului prin folosirea unor incantaţii.

După sec. V nu se prea mai aude despre incantaţii, în schimb aulosul a fost

folosit în tratarea sciaticii de către Ismenias (400 î.e.n.). Cântatul la aulos pe ritm frigian

vindecă şi leşinul, panica şi epilepsia, chiar şi muşcăturile de şarpe.

1.7. Meloterapia în Imperiul Roman

În Roma regăsim tradiţia incantaţiilor folosite pentru vindecarea bolilor sau a

rănilor. Cato povesteşte despre câteva care erau folosite pentru vindecarea dislocaţiilor

iar Varro vorbeşte despre unele împotriva durerilor de picioare. Trebuiau cântate de 27

de ori şi bolnavul trebuia să atingă pământul, să scuipe şi să postească. Este evident că

acestea erau parte de magie şi nu de terapie.Varro, mare învăţat contemporan a lui

Cicero, menţionează în cartea sa Disciplinae povestirile despre Thaletas şi ciumă,

despre pitagorieni şi Damos şi despre cei care au vindecat sciatica.

Cicero îl pomeneşte pe bătrânul său prieten orb Diodotus care folosea lira ca să

îşi relaxeze mintea22

. Despre Asclepiades din Bithynia se spune că îi vindeca pe

frenetici cu ajutorul unei melodii, probabil muzică instrumentală, şi că a tratat surzenia

cu sunete de trompetă.23

Lui Maecenas i se cânta lângă dormitor ca să fie alungate

grijile zilei şi să adoarmă.

16

Celsus face referire la folosirea muzicii în medicină pentru tratarea bolilor

mentale: tristes cogitationes, un fel de depresie. Se folosea symphoniae et cymbala

strepitusque24

.

În sec. VI apare o informaţie despre împăratul Iustinian II (556-578) care avea

accese de suicid şi agresivitae. Putea fi calmat dacă i se cânta25

.

Rufus din Ephesus recomanda muzica pentru liniştirea sufletului alături de alţi

stimuli cum ar fi vinul diluat, conversaţia, ascultatul poeziei, plimbarea.Şi Asclepius

recomanda cântecul şi mima pentru aceleaşi efecte.

Nu trebuie să credem că muzica era o metodă obişnuită şi des folosită pentru

tratarea bolilor trupului. În Antichitate, medicina avea deja o tradiţie puternică. Autorul

tratatului Despre bolile sacre (epilepsia) îi dă în vileag pe şarlatanii care pretindeau că

o pot vindeca folosind incantaţii. Soranus a refuzat teoria conform căreia muzica poate

vindeca boli, iar Quintus Serenius respinge ideea că febra poate fi vindecată prin cântat,

Uario carmine26

. Medicina se baza pe dietă, exerciţii, băi, medicamente sau chiar

chirurgie. Terapia prin muzică era medicină marginală, chiar dacă căţiva medici o

foloseau.

Descoperirea lui Pythagoras legată de bazele matematice ale muzicii au dus la

convingerea că raporturile dintre numere stăteau la baza tuturor lucrurilor. Înaintea lui

Aristotel a fost dezvoltată o teorie pitagoriană conform căreia lumea s-a dezvoltat din

numere, dintr-un unu primordial. Lucrurile erau numere şi relaţiile puteau fi exprimate

matematic. În Phaedo a lui Platon, sufletul este un acord, corpul fiind instrumentul fizic,

precum lira, care este acordat şi pus în ordine. Nu se menţionează nimic despre terapia

prin muzică, dar este evident că susţinătorii ei erau de acord cu ideea că orice

dezechilibru de acordaj al sufletului putea fi rezolvat prin muzica unui instrument

corect acordat. De exemplu, lira temperată va produce un om temperat.

În alte lucrări ale sale, Platon a imaginat universul ca fiind format din formule

matematice şi relaţii armonice. În Republica apare doctrina armoniei sferelor conform

căreia planetele şi stelele alcătuiesc un instrument muzical acordat pe notele unei octave

diatonice. Muzica, sufletul şi întregul univers erau guvernate de aceleaşi principii de

ordine matematică şi proporţii. Gama muzicală oferea paradigma unui set ordonat de

relaţii proporţionale care aveau, ca pereche la nivel cosmic, cele şapte planete şi stelele,

corespunzând celor opt note ale octavei.

Aristides Quintilianus are o teorie şi mai elaborată despre armonia cosmică. El

susţine că totul se bazează pe numere şi pe proporţii şi că muzica pământească este o

imitaţie imperfectă a muzicii sferelor. Sufletul, mişcat de muzică, este şi el în acordaj.

17

Aristides susţine că efectele produse de muzică asupra sufletului sunt de trei tipuri:

depresive, stimulante şi calmante. Datorită puterii sale, muzica este importantă în

scopuri educative, precum şi în scopuri terapeutice27

.

Ar fi potrivit să închei această parte referindu-mă la Boethius a cărui De

institutione musica, scrisă la începutul secolului VI, care a devenit sursa principală de

cunoaştere a teoriei antice despr muzică, teorie ce s-a perpetuat în occident în Evul

Mediu. Plin de teoria lui Platon despra armonia cosmică, el reia poveştile lui

Pythagoras, a lui Terpander, Ismenias şi dă exemple care demonstrează puterea muzicii

asupra corpului. Toate aceste lucruri au fost făcute pentru a sublinia importanţa mare pe

care o are muzica în viaţa oamenilor.

Temă de reflecţie

Compară aceste culturi. Cine poate fi considerat întemeietorul meloterapiei?

1.8. Test de autoevaluare

1. Defineşte începuturile meloterapiei.

2. Descrie primele instrumente muzicale.

3. Grecia Antică – Imperiul Roman: asemănări şi deosebiri.

18

Referinţe bibliografice

1 D.Gutas, Gândirea greacă, cultura arabă: mişcarea Greco-arabă de translaţie din Bagdad şi în

sociatatea abasidă timpurie (Londra 1998).mai multe despre Shiloah mai jos. 2 Pentru idea generală vezi L. Conrad, M. Neve, V.Nutton, R. porter şi A. Wear, Tradiţia medicală

occidentală din 800 î.Ch. până în 1800 d. Ch. (Cambridge 1995) şi pentru tradiţia orientală W. Bynum

şi R.Porter (editori), Enciclopedie a istoriei medicinii, 2 volume, (Londra, 1993), vol.1. 3 W.B.Davis, K.E.Gefeller şi M.H.Traut, Introducere în terapia prin muzică: teorie şi practică (Dubuque,

IA, 1992), pag.18; C.W. Hugues, “Ritm şi sănătate”în D.M. Schullian şi M. Schoen (editori), Muzică

şi medicină (New York, 1948), pag. 171-172. 4 Vezi Papirusul magic grecesc despre translaţie, vol.1: Texte, ed.H. D. Betz (Chicago şi Londra, 1992).

De comparat P. Lain Entralgo, Terapia lumii antice (New Haven şi Londra, 1970); F.C.R. Thee, Iuliu

africanul şi perspective timpurie a creştinilor asupra magiei (Tubingen 1984). 5 M. Eliade, Şamanism: tehnici arhaice ale extazului (Princeton, 1972), pag. 168-169.

6 M. Eliade, Şamanism, pag. 170. Pt . o abordare diferită a cântatului la tobă al şamanului vezi R.

Needham, „Percuţie şi tranziţie”, Omul, 2 (1967), pag. 606-613. 7 M.L.West, Poemele orfice, (Oxford, 1983), pag. 4-5.

8 Euripide, Alcestis, 967; Ciclopii, 646.

9 Odiseea,XIX, 456-7. priveşte în comparaţie tratamentul ştiinţilic al rănii lui Menelaus, făcut de Machon

în Iliada, IV, 213: scoate săgeata din rană, slăbeşte armura pacientului, suge sângele şi îi pune leacuri. 10

M.L.West, Muzica greacă antică (Oxford, 1992), pag. 32. 11

Pratinas (Poetae Melici Graeci, 713 (iii)) în pseudo-Plutarch, De musica, 1146 î.e.n. 12

Aristoxenus, frag. 117 (Wehrli), vezi M.L.West “Ringing Welkins”, Classical Quarterly, 40 (1990),

pag. 286-287. 13

W.Burkert, Tradiţie şi ştiinţă, pag. 141-143, 155-159, 162-163. 14

West, Poemele orfice, pag.29-30. 15

Referinţe apărute în West, Muzica greacă antică, pag.31,nota 90; şi Iamblichus, De vita Pithagorea,

114. 16

Chamaileon frag. 4 (Wehrli)= frag.6 (Giordano). 17

Pentru Damon vezi West, Muzica greacă antică, pag. 246-247. 18

Hesiod, Teogonia, 98-103, West(ed), Hesiod, Teogonia (Oxford 1966),pag.175. 19

Iamblichus, De vita Pithagorea, 111; Aristides Quintilianus II. 19, pag.91.27 (Winnington-Ingram). 20

Platon, Legile, 790. 21

Theophrastrus fragment 726 A(Fortenbaugh). 22

Cicero, Tusculans, V. 113. 23

Censorinus, De die natali, XII. 4, Martianus Capella IX. 926. 24

Celsus, De medicina, III. 18. 10. 25

Ioan din Ephesus, Istoria ecleziastică, III. 2-3. 26

Q. Serenus, Liber medicinalis, 930 (Baehrens, Poetae Latini Minores, 3.150). 27

Boethius, De institutione musica, I. 1, pag. 184-186 (Friedlein), Wille, Musica Romana, pag. 659-660.

19


TRADIŢII IUDAICE ŞI MUSULMANE ÎN MELOTERAPIE

Cuprins



2.3. Rolul muzicii în exorcism 20

2.4. Scrierile lui Maimonide 23

2.5. Terapia muzicală în spitale 24

2.6. Efectele scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane 26




După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, vei fi capabil:

- să identifici principalele caracteristici ale tradiţiilor iudaice şi musulmane;

- să analizezi comparativ cele două culturi;

- să descrii noile instrumente muzicale;

- să descrii metodele muzicale folosite în spitale;

- să analizezi efectele scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane.

2.2. Delimitări conceptuale

Dacă în Antichitate terapia prin muzică poate fi rezumată ca fiind pentru

filosofie un curent important, dar marginal pentru medicină, lumea medicală arabă

medievală a fost mai generoasă. Această cultură datorează mult învăţăturilor greceşti

primite prin intermediul traducerilor din original sau siriană. Ca termeni medicali era

dominată de multitudinea de informaţii primite de la Galen, însă acesta nu a amintit

nimic despre terapia prin muzică. Totuşi, se pare că medicina medievală islamică a

considerat că terapia prin muzică avea importanţă în teorie ca şi în practică, fiind

folosită în spitale, lucru care nu se mai întâmplase până atunci şi nici după, până în

timpurile moderne. Dar să nu exagerăm, cele mai multe istorisiri despre medicina

islamică medievală, cele ale lui al-Razi (865-925) de exemplu, nu menţionează

20

tratamentul muzical1. Învăţaţi ca Ibn Hindu spuneau că vindecarea prin muzică

aparţinea trecutului, tehnică ce nu mai prea exista în timpul lui Hippocrate decât în

povestiri.

Muzica face parte din medicină. Bazându-se pe ceea ce afirmă Hippocrate,

Theon din Alexandria susţine că filosofii dinaintea lui (pitagorienii) îi vindecau pe cei

bolnavi folosind diverse melodii cântate la liră şi la un fel de oboi. Totuşi, acest fel de

terapie a decăzut şi a dispărut, nici măcar Hippocrate nu a mai ştiut nimic despre el2.

Se poate spune însă că terapia prin muzică a avut mai mare importanţă şi a fost

respectată mai mult în islam decât a fost în lumea mediteraneană. Exemplele vechi nu

sunt suficiente, chiar dacă arabii au fost influenţaţi de vechi scrieri despre medicină care

erau mai favorabile terapiei prin muzică decât cele a lui Galen (Rufus şi Ephesus). Ar

trebui luate în considerare şi alte influenţe orientale, cum ar fi cele persane, cu toate că

nu se ştiu prea multe despre ele3. Lăsând deoparte asemenea probleme, terapia prin

muzică şi Orientul mijlociu otoman şi islamic au fost subiectul unor eseuri importante4.

Putem vorbi de scrierile lui Shiloah unde subiectul este tratat exhaustiv5. Omiţând în

mod deliberat folosirea incantaţiilor în Medicina profetului (sfaturi medicale atribuite

lui Mohamed)6, Shiloah trece în revistă ce s-a întâmplat pornind de la vechiul Israel

până la Orientul Mijlociu din zilele noastre. Are ca punct central învăţăturile arabe din

perioada otomană şi dezvoltarea semnificativă a ideilor despre armonizarea individului

cu mediul înconjurător prin muzică şi despre conceptele despre etos. Această dezvoltare

alimentează dimensiunea teoretică ce poate fi găsită în vechea filozofie dar nu apare în

medicină. Shiloah o regăseşte pusă în practică în spitalele din califat, destul de puţine la

număr dar mari şi luxoase, şi spre deosebire de cele din occident, laice. Descrierile

făcute de călători străini certifică statutul pe care îl avea muzica în metodele de terapie

ale unor spitale care se ocupau în special de pacienţi cu boli mentale7.

2.3. Rolul muzicii în exorcism

„Studiind literatura civilizaţiilor trecute”, scrie terapeutul prin muzică Chava

Sekles, „şi ... ritualurile de vindecare ale societăţilor tradiţionale, se observă că

anumite principii muzicale se repetă de o manieră surprinzătoare în culturi diferite.”

De exemplu, o schimbare a echilibrului organismului prin suprastimulare audio a fost

din totdeauna o caracteristică a societăţilor tradiţionale care practică ceremoniile

extatice. Acest lucru este folosit chiar şi în zilele noastre în terapia prin muzică8.

Sekeles adaugă faptul că terapia poate fi făcută fie prin stimulare, fie prin relaxare;

adică fie prin intermediul unei stări extatice provocate de o stimulare ritmică puternică

21

despre care se crede că alungă forţele malefice, sau printr-o stare de hipnoză produsă de

obicei de o muzică repetitivă, de incantaţii, prin care armonia este readusă în corpul şi

sufletul pacientului. Ambele metode sunt foarte vechi şi cunoscute în toată lumea. Într-

adevăr, din Antichitate până în zilele noastre, medicina acceptă din ce în ce mai mult

eficacitatea terapiei prin muzică, muzica fiind recunoscută în societăţile primitive ca şi

în cele evoluate ca având proprietăţi curative. Printre multiplele aspecte psihologice şi

spirituale, Sekeles menţionează factorul terapeutic puternic al imaginaţiei:

Imaginaţia, viziunile, visele îl duc pe pacient printr-o experienţă care diferă de

existenţa sa zilnică...în anumite cazuri acest lucru ar putea fi descris ca o renaştere9.

O asemenea renaştere este aceea care apare în Cartea I a lui Samuel: (un grup

de profeţi care cântau la tamburină, fluier şi două feluri de liră). Acest exemplu biblic

care arată puterea muzicii, şi care a fost citat de multe ori în literatura ebraică şi ne-

ebraică, are legătura cu Saul, primul rege al Israelului (1020-1000 î.e.n.), şi descrie rolul

muzicii în provocarea extazului şi viziunii profetice. Exemplul care apare în Cartea lui

Samuel, de asemenea legată de regele Saul, este util scopului nostru. Acesta se referă la

cântatul cu îndemânare la kinnor (liră) care avea un efect terapeutic asupra regelui ce

era chinuit de un spirit malefic. Felul meditativ în care cântă David pare să fi avut un

efect hipnotic care a exorcizat acel spirit malefic.

Procedura extatică la care se referă Sekeles este întâlnită destul de frecvent în

ritualurile magico-religioase de vindecare ale anumitor comunităţi musulmane precum

cele marocane Isawiyya sau Isawa, Hamadisha, o societate descrisă mai corect ca o

comunitate de exorcişti, şi Gnawa, un grup de negri descendenţi ai sclavilor aduşi în

Africa de Nord de pe coasta Guineii. Ritualul terapeutic folosit de aceştia este numit

hadra, nume folosit pentru ritualul nord african Sufi, care este utilizat de adepţi pentru a

atinge uniunea cu Divinitatea. Trebuie luat în considerare că termenul nord african

hadra este strâns legat de conceptul de sama (ascultatul), şi în Sufismul clasic se referă

la un ritual despre care se spune că intensifică iubirea adepţilor faţă de Dumnezeu şi

senzaţia de extaz; folosirea acesteia în ritualul de vindecare făcut de aceste comunităţi a

fost respins de autorităţile Sufi şi considerat marginal.”Scopul principal al hadra” spune

Fritz Meier, este să „inducă o transă sau o izbucnire în aceştia şi în cei bolnavi, ca să

creeze o cale pentru ca anumite spirite să treacă prin suflet şi să îl părăsească, ca să

înlăture blocajele psihice10

.

Temă de reflecţie

Argumentează conceptele: hadra, sama.

22

O evaluare mai pozitivă a pretinsei afinităţi cu misticismul clasic este găsită într-

un studiu recent făcut asupra Gnawa - o comunitate care s-a plasat sub protecţia lui

Bilal, muezinul cel negru al profetului. Pentru Gnawa, cuvintele nu sunt unica sursă a

înălţării pentru cei iniţiaţi; ei consideră muzica esenţială pentru revelarea universului şi

un factor proeminent în sistemul lor de credinţă. Într-adevăr cântecele, muzica

instrumentală şi dansurile sunt semne şi simboluri ale unui complex de cunoştinţe şi

idei, şi impun folosirea unei serii de tehnici mistice care îl fac pe adept nu numai un

cunoscător dar şi un actor, un participant. Deci, paşii de dans şi timpii muzicali sunt

încărcaţi de semnificaţie. Se spune că ascultatul cu atenţie al sunetului gumbri-ei (o

lăută cu gâtul lung şi cu trei corzi) este cea mai bună metodă ca sufletul adeptului să fie

prins în lacul iluziilor. Efectul muzicii este mult crescut atunci când se folosesc şi nişte

parfumuri subtile într-un moment anume al ritualului pentru a întări regulile la care se

supun adepţii. Pentru Gnawa, ritualurile, de obicei marchează şi întăresc toate

sărbătorile lor, acestea pot fi desfăşurate şi în particular la cererea unui adept sau a unei

persoane bolnave care doreşte să primească baraka (binecuvântarea, graţia divină) sau o

slujbă de vindecare.

Grupul de muzicieni care a asigurat desfăşurarea ceremoniei era format dintr-o

persoană care cânta la gumbri, considerată ca fiind cunoscătoare şi care îndeplinea rolul

de şef al ritualului; el este cel care cânta şi la ganga (o tobă mare). Ceilalţi muzicieni din

grup, patru sau şase persoane, cântau la qeraqeb. Qeraqeb denumeşte o pereche de

castaniete de metal legate de palmele cântareţilor. Muzicienii participă şi la dans şi în

plus pot şi să cânte la nişte tobe mai mici. Pe ritmul metalic dansatorii îşi etalează

calităţile executând figuri acrobatice cu o rapiditate impresionantă. Cu puţin înainte de

miezul nopţii (toate ceremoniile au loc noaptea de aici şi numele lor Lila care înseamnă

noapte), lăuta este purificată cu tămâie înaintea ultimei părţi în care împreună cu ganga

acompaniază dansul extatic al exorcizării. Pacientul care are nevoie să fie vindecat

devine agitat, se ridică şi face gesturi frenetice iar prin dans intră în transă. În final,

acesta ajunge la o stare de epuizare care se presupune că indică eliberarea sa de spiritul

care l-a posedat.

Temă de reflecţie

Descrie noile instrumente muzicale apărute.

23

2.4. Scrierile lui Maimonide

Acum să ne întoarcem la tradiţie. Dovezi ale faptului că muzica este un agent

care activează corpul şi sufletul se găsesc şi în unele scrieri ale lui Maimonide, faimosul

scriitor rabinic, filozof şi medic. (decedat în 1204). În articolul său Etica şi metaetica,

estetica şi metaestetica la Maimonide, W.Z. Harvz scrie despre estetică aşa cum reiese

din teologia lui Maimonide. Omul, aşa cum explică acesta ”are o nevoie psihologică de

frumos şi nevoile psihologice nu sunt cu nimic mai puţin reale decât cele biologice”;

Harvey citează în acest scop următoarea afirmaţie a lui Maimonide, Capitolul opt:

Dacă umoarea bilei negre îl agită (dacă suferă de melancolie) ar trebui

să scape de această stare ascultând diferite cântece şi melodii, plimbându-se

prin grădini şi clădiri frumoase, stând în faţa unor forme frumoase şi a unor

lucruri care fac plăcere sufletului şi ajută să dispară deranjul creat de bila

neagră. El ar trebui să aibă ca scop insănătoşirea corpului, scopul sănătăţii

corpului său fiind să obţină cunoaşterea (vezi Ioan, cap. 6; Gouk, cap.8)11

.

Această abordare este subliniată şi prezentată mai larg în scrierile medicale ale

lui Maimonide, în special în Epistolele către al-Afdal (decedat în 1225), cel mai în

vârstă fiu al lui Saladin care suferea de accese de melancolie. Regimul detaliat pe care

Maimonide l-a prescris pacientului său cuprindea recomandări legate de dietă şi de

exerciţii fizice, ca şi instrucţiuni de natură psihologică. Vinul şi muzica fac parte din

ceea ce recomanda acesta. Vinul este un bun somnifer, ajută la purificarea sângelui,

elimină vaporii cauzaţi de bila neagră şi ajută somnului. Maimonide sugerează mai

departe ca somnul de după amiază şi de noapte să fie indus cu ajutorul muzicii şi a

cântecului. Acest lucru ar trebui făcut de un cântareţ acompaniat de un instrument cu

coarde. Cântăreţul ar trebui să descrească gradual volumul vocii sale şi să atenueze

sunetul corzilor astfel încât acesta să devină o şoaptă; amândoua ar trebui să înceteze

complet când pacientul adoarme. Plimbându-se, pacientul ar trebui să-şi petreacă partea

care rămâne a zilei citind cărţi care îi plac, sau mai de preferat ar fi o discuţie cu un

interlocutor care ştie să vorbească plăcut şi elocvent. Interpretarea muzicală de seară

este mai lungă pentru că muzicianul trebuie să ţină companie pacientului în cele două

ore care urmează după cină. Maimonide concluzionează „toate aceste lucruri sunt

plăcute inimii şi ajută ca gândurile negre să dispară”12

.

Discipolul lui Maimonide, Ibn ’Aqnin (decedat în 1226) a fost un medic, filosof

şi comentator al marelui său profesor. În comentariul său despre lucrarea lui Mishna,

Avot, afirma că fiinţa umană trebuie să dedice divinităţii tot ceea ce face; în acest scop

el trebuie să se menţină în formă atât fizic cât şi mental. În lucrarea sa faimoasă Tibb al-

24

Nufus (Igiena sufletelor), el foloseşte cunoştinţele sale de medic, atribuind muzicii

puterea de vindecare a bolilor mentale. El scrie:

În cazul melancoliei...(când persoana bolnavă) nu poate vedea lucrurile

aşa cum sunt şi îi este teamă de lucrurile de care nu ar trebui să se teamă, este

vorba de o boală rea. El se poate vindeca ascultând muzica instrumentelor şi

poeziile cântate şi acompaniate de următoarele cinci instrumente; kinnorim şi

nevalim (liră), man’ammin (probabil mena’ne’im, clopoţei), mezalzelim

(cymbal) şi uggavim (instrument de suflat)13

.

Un faimos doctor orb din secolul al XVI-lea, Da’ud al-Antaki, a scris o

enciclopedie medicală numită al-Tadhkira (Cronică pentru oameni înţelepţi)14

, în care

ceea ce a scris se bazează foarte mult pe Epistola despre muzică a Fraţilor Purităţii15

, la

care voi reveni imediat. În partea de final a capitolului dedicat muzicii din această

enciclopedie şi care a fost foarte apreciată în Africa de Nord, al-Antaki a introdus

aplicaţiile muzicale pentru opt moduri ritmice (opt fiind un număr în vogă în acea

perioadă), şi le-a dat denumiri care sugerează efectele lor majore. În tratatele muzicale

scrise cam în acelaşi timp, se pot găsi de asemenea proprietăţi medicale clare atribuite

modurilor muzicale specifice: de exemplu, rast este bun pentru hemiplegie; ’iraq ajută

la vindecarea bolilor creierului, vertijul, pleurezia şi sufocarea.

2.5. Terapia muzicală în spitale

În ceea ce priveşte tratamentele spitaliceşti, câteva exemple sunt incluse în

tratatul Fraţilor Purităţii (secolul X) care s-au identificat cu doctrina mistică. Cu toate că

la bază, aceştia au acceptat abordarea filosofică şi metaforică a terapiei prin muzică,

după cum vom vedea mai târziu, următoarea afirmaţie poate fi considerată ca o aluzie la

practica reală. Enumerând efectele pe care le produc diferitele moduri muzicale, ei spun

despre unul dintre ele: “acesta a fost folosit în spitale dimineaţa devreme şi uşurează

durerile cauzate de infirmităţi şi de boală şi chiar vindecă anumite boli şi infirmi tăţi”16

.

După cum spune Michael W. Dols, relaţia dintre muzică, temperamentul unui

om şi spitale este accentuată neaşteptat într-o expunere timpurie a Sufismului. În Kashf

al-mahjub, al-Hujwiri (decedat între 1072-1077) discută influenţa copleşitoare a muzicii

asupra unui neofit, influenţă care i-ar putea provoca pierderea simţurilor şi chiar

moartea. În acest context, el menţionează că în spitalele din Rum (Bizanţ) s-a inventat

un instrument muzical, anghalzun, care seamăna cu un instrument cu coarde.

Cei bolnavi sunt aduşi de două ori pe săptămână şi sunt forţaţi să asculte în

timp ce se cântă, o anumită perioadă de timp proporţională cu boala de care

25

aceştia suferă. Doctorii şi alte persoane pot asculta continuu anghalzun fără a fi

afectaţi în nici un fel pentru că acesta este potrivit cu temperamental lor17

.

Trebuie notat că variaţiuni ale aceleiaşi poveşti se regăsesc în diferite surse arabe,

inclusiv în două care sunt mai vechi decât epoca lui Hujwiri. În cadrul unei discuţii

despre sunete consonante şi disonante şi diferitele lor efecte, Fraţii Purităţii spun:

Surzirea, sunete îngrozitoare şi incoerente...modifică umorile, rup echilibrul şi

provoacă moartea bruscă. Există un instrument care produce acest fel de sunet,

numit al-urghun (orga), pe care grecii îl foloseau în război ca să îngrozească

sufletele duşmanilor18

.

Într-un context similar, o discuţie despre proprietăţile diverselor înălţimi ale

sunetelor, marele filosof şi teoretician al muzicii al-Farabi (decedat în 950), se referă la

sunetele foarte înalte, nenaturale şi asurzitoare, ca şi la instrumentele care le produc,

care sunt folosite în anumite cazuri în care efectul lor este fie curativ, fie distrugător. El

menţionează, ca exemplu, anumite instrumente care au fost inventate de un vechi rege al

Egiptului şi un rege al Bizanţului.

În ceea ce priveşte folosirea muzicii în spital este greu să spunem mai mult decât

a spus Dols:

La spitalul Mansuri din Cairo aveau deseori loc spectacole muzicale; o

parte din cheltuielile spitalului era destinată trupelor de muzicieni ca să vină în

fiecare zi şi să cânte pentru pacienţi. În timpul perioadei otomane, spitalele mai

vechi au continuat să foloseasca muzica...Evliza Chelebi a vizitat spitalul Nur

ad-Din în anul 1648 şi a declarat că de trei ori pe zi acolo se ţineau concerte.

...O experienţă similară a avut şi călătorul francez Lean Baptiste Tavernier care

a vizitat capitala imperiului în anul 1668 şi mai târziu a scris despre Seraglio.

... În spitalul Mansuri din Cairo, pacienţii care sufereau de insomnie se

aflau într-o cameră separată; ei ascultau muzică armonioasă şi povestitori

talentaţi care le spuneau poveşti. Când pacienţii începeau să îşi revină erau

izolaţi de ceilalţi şi li se prezentau dansuri şi alte comedii...

Dovezi ale acestor aspecte din spitalele islamice se regăsesc şi în

descrierile spitalului de boli mentale fondat la Edirne de Baiazid II (1481-1512)

(Adrianopole) făcută de Evliya Chelbi; Evliya l-a vizitat în 1651... în

conformitate cu ceea ce povesteşte, exista o prevedere că în spitalul lui Baiazid

erau trei cântăreţi şi şase muzicieni (un flautist, un violonist, un flajeolist, un

cimbalist, un harpist, si un lăutist) care veneau la spital de trei ori pe

26

săptămână. Ei cântau şase melodii diferite şi mulţi dintre cei cu probleme de

sănătate mentală au fost vindecaţi prin această „hrană a sufletului”...19

Acel spital a funcţionat până la începutul secolului XX.

Temă de reflecţie

Descrie tratamentele meloterapeutice din spitale.

Trebuie luat în considerare că anumite momente ale vindecărilor extatice şi

hipnotice sunt mult legate de o credinţă puternică în magie şi forţe supranaturale, care

sunt exprimate prin formule speciale, anumite versuri din scripturi, anumite cuvinte şi

rugăciuni, rituri şi amulete sau o listă de nume ale lui Dumnezeu şi a îngerilor înzestraţi

cu virtuţi excepţionale. Un lucru special este folosirea Cărţii Psalmilor şi de către evrei

ca şi de creştinii din Evul Mediu, atribuindu-li-se proprietăţi deosebite unor anumiţi

psalmi. Psalmul 91 este un asemenea exemplu, el este recitat de către evrei cu diferite

ocazii, cum ar fi înmormântările, datorită puterii magice care îi este atribuită şi despre

care se spune că alungă forţele malefice. Alţi psalmi au fost folosiţi ca rugăciuni în timp

de secetă, rugăciuni pentru cei bolnavi etc. Odată cu trecerea timpului, puterea magică a

acestora a fost redusă şi a mai jucat doar un rol parţial în abordările teoretice, care au

prins formă în scrierile din domeniul medicinii şi muzicii. Despre aceste abordări voi

vorbi în continuare.

2.6. Efectul scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane

A doua jumătate a secolului IX până la sfârşitul secolului X este cunoscută ca

epoca de aur a civilizaţiei musulmane şi este caracterizată de o efervescenţă intelectuală

deosebită, de dorinţa de cunoaştere şi de contemplare a plăcerilor filosofice. Fiecare

învăţat renumit avea în jurul lui discipoli care se reuneau ca să discute idei filosofice dar

şi subiecte din alte ştiinţe cum ar fi muzica şi medicina20

. Activitatea intensă a acestor

şcoli se datorează traducerii lucrărilor ştiinţifice şi filosofice greceşti care au început să

apară în lumea arabă. Datorită încurajării Califului al-Mamun (813-833) s-a început o

mare lucrare: traducerea lucrărilor filosofice şi ştiinţifice din greacă în arabă şi siriană.

Lucrarea s-a făcut la Bayt al-Hikma (Institutul de ştiinţă) creat de calif şi situat în uriaşa

bibliotecă din Bagdad care era întreţinută din banii guvernării din acea perioadă.

Datorită acestei lucrări şi a contactului strâns cu cultura grecească, medicina şi

muzica s-au dezvoltat ca ştiinţe şi au început să se facă cercetări şi sistematizări ale

elementelor teoretice şi pactice ale acestora. Pe lângă vechea legătură dintre muzică şi

27

medicină ce caracteriza vindecarea tradiţională, a apărut o nouă abordare mai complexă

care se baza pe asocierea teoretică dintre muzică şi medicină. Este vorba de o abordare

umanistă şi metaforică ce s-a cristalizat în perioada timpurie a civilizaţiei musulmane.

După cum reiese din scrierile epocii, un aspect interesant al acestei abordări este

faptul că înţelepciunea era văzută ca fiind universală şi eternă. Era vorba de faptul că

cele mai înalte forme de gândire atinse de generaţiile anterioare nu trebuiau considerate

ca fiind perfecte ci mai degrabă perfectibile. În acelaşi stil, gânditorii timpului au ajuns

la concluzia ca ştiinţa înaintaşilor este patrimoniul comun al tuturor oamenilor care

posedă capacitatea de a gândi şi care serveşte ca numitor comun indiferent de religie sau

etnie.

Un concept arab la modă în aceea perioadă - insaniyya - care înseamnă

„omenire”- poate fi rezultat al acestei abordări, stă la baza apariţiei primelor scrieri

ştiinţifice despre muzică, medicină ca şi din alte zone ale cunoaşterii. Tot această

abordare a stat şi la baza stabilirii unui mod de gândire metaforic şi filosofic. Într-

adevăr, asocierea medicinii cu muzica era integrată într-o largă concepţie filosofică,

etică, astrologică, psihologică şi cosmologică care privea muzica drept ştiinţa ordinii

tuturor lucrurilor şi relaţiilor armonice ale universulului; în acelaşi timp muzica era

considerată ca având o putere cu efecte miraculoase asupra corpului şi sufletului

omului.

Tratamentul corpului şi sufletului omului, care erau considerate o unitate

indivizibilă, era conceptul fundamental al acelei epoci. Medicul avea ca scop principal

nu numai să refacă echilibrul armonios al acestuia ci şi să îl ajute pe om să trăiască în

armonie cu ceea ce îl înconjura. Ca şi muzica, dezvoltarea medicinii arabe se datorează

impulsului pe care l-a primit din contactul cu traducerile lucrărilor greceşti de medicină.

Este adevărat că în cazul medicinei, medicii creştini, care lucrau în renumitele şcoli de

medicină, cunoşteau încă dinaintea acestei perioade câte ceva din ştiinţa grecilor, fie din

original, fie prin intermediul traducerilor siriene.

Introducerea în lumea musulmană şi arabă a lucrărilor de medicină a lui

Hippocrate şi Galenic şi arabizarea medicinei a fost începută în a doua perioadă a

secolului IX de către doi medici contemporani Yuhanna ibn Masawa (decedatt în 857),

cunoscut în occident ca Jean Mesue21

, şi ’Ali ibn Sahl al-Tabari (decedatt în 864). În

lucrările acestor învăţaţi, ca şi în programa şcolilor de medicină din acel timp, unele

discipline seculare, în special studiul filosofiei, erau în mod invariabil incluse. În cartea

sa Paradisul Înţelepciunii, care are şapte tratate, al-Tabari se ocupă nu numai de

medicină şi farmacie, dar şi de filosofie, psihologie, climatologie şi astrologie. Lucrarea

28

lui Ibn Masawa Cartea timpului, care este unul din primele texte scrise în arabă, se

ocupă de diferitele ramuri ale medicinei şi oferă informaţii în legătură cu cele 12 luni

ale anului, vorbeşte puţin despre astrologie, meteorologie, agronomie şi igienă. O altă

carte a sa dedicată aforismelor despre medicină a avut ca model lucrarea cu aforisme a

lui Hippocrate.

Trebuie notat că Ibn Masawa a scris aforismele despre medicină la cererea

elevului său Hunain ibn Ishaq (808-873), unul din cei mai importanţi participanţi la

traducerea în arabă a scrierilor greceşti şi siriene. Hunain făcea parte din renumita

familie de medici Nestorian care îl include şi pe fiul său Ishaq. Hunain a scris sute de

tratate dintre care doar 40 ne-au mai rămas. Printre ele există un text de natură filosofică

intitulat Cartea de aforisme despre filosofi, o colecţie de poveşti, scrisori şi zicători

atribuite filosofilor greci antici. Cartea are trei capitole care încep aşa: ”Remarci

deosebite (nawadir) ale filosofilor despre muzică”22

. După cum spune autorul, scrierea

lui nawadir a pornit de la o petrecere de nuntă făcută de regele Heracle. O lucrare

asemănătoare este atribuită unui anume Bulos şi tradusă de fiul lui Hunain, Ishaq23

;

jumătate din aceasta repetă cuvânt cu cuvânt zicătorile din nawadir. Aforismele descriu

în mod concis efectele terapeutice şi morale ale muzicii, înţelesul spiritual, spre

deosebire de influenţa intoxicantă a acesteia, şi face o comparaţie între cele patru coarde

ale ’ud (lăutei) şi dispoziţiile omului, anotimpurile etc. Este interesant că aforisme

asemănătoare, care exprimă punctele de vedere metaforice ale celor doi importanţi

medici-filosofi, apar printre altele în scrierile marelui filosof arab şi teoretician al

muzicii, al-Kindi (decedat după 810), în cele ale istoricului şi geografului al-Massudi

(decedat în 956), ale teologului şi filosofului Sa’adya Gaon (882-942), ale autorilor

anonimi cunoscuţi sub numele de Fraţii Purităţii (jumătatea secolului X), ale poetului şi

filosofului spaniol Yehuda al-Harizi (1170-1235) care a tradus în ebraică lucrarea lui

Hunain. Această largă distribuire în timp şi spaţiu este o dovadă clară a adoptării

abordării descrise mai sus care este exprimată de o manieră miniaturistă în aforisme.

Unii medici au dat mare importanţă teoriei influenţei astrelor conform căreia

planetele exercită o anumită forţă asupra dezvoltării fetusului ca şi asupra fazelor vieţii

omului. Se recomanda ca din punct de vedere medical să se ia în considerare horoscopul

bolnavului, ciclul crizelor bolii şi timpul necesar pentru administrarea tratamentului.

Într-un tratat despre utilitatea astrologiei pentru un medic, egipteanul Abu Nasr’ Adnan

ibn ’Aznzarbi se referă la Hippocrate care a spus că astrologia îl ajută mult pe muzician.

Ajutorul acesteia este indispensabil pentru prognosticul medical, pentru că aşa cum

29

planetele din zodiac şi relaţiile dintre ele determină cauza multor boli, tot la fel pot

influenţa perioada favorabilă pentru tratament.

Dezvoltarea acestei abordări, inclusiv ideile întâlnite în teoriile menţionate

anterior, şi-au găsit forma potrivită şi au atins superioritatea odată cu filosoful şi

teoreticianul muzical Ya’qub ibn Ishaq al-Kindi (decedat în 870) şi Fraţii Purităţii. Al-

Kindi, care a fost şi medic, domină ştiinţa şi filosofia islamică. A scris 13 tratate despre

muzică. Doar şase dintre ele au ajuns până în zilele noastre dar ele sunt reprezentative

pentru accentul pe care al-Kindi îl punea pe abordarea etică, cosmică şi terapeutică al

cărei spirit călăuzitor este conceptul de armonie în cel mai larg sens. Acest concept este

central pentru înţelegerea reţelei complexe care leagă muzica de toate atributele

universului, şi domină chiar şi aspectele tehnice şi parametrii unui sistem muzical.

Reţeaua de corespondenţe este explicată făcându-se referire la cele patru coarde ale ’ud ,

numită de al-Kindi “instrumentul filosofilor”. Prin acest lucru el vroia să spună că

filosofii greci vedeau instrumentul ca pe imaginea armoniei perfecte care guvernează

universul. Deci ’ud serveşte petru a demonstra legătura celor patru coarde ale sale cu

arcurile eliptice, poziţia şi conjuncţia astrelor, anotimpurile, zilele, orele, culorile, etc.

Al-Kindi afirmă că muzicianul ar trebui să îşi dezvolte şi capacităţi de diagnosticare în

paralel cu cele ale medicului, ca să fie capabil să prescrie tratamentul potrivit.

În Epistola despre muzică, Fraţii Purităţii afirmă că intenţia lor nu este să ţină o

lecţie despre muzică ci să facă cunoscută ştiinta proporţiilor, cunoştinţele care

prezidează stăpânirea tuturor artelor şi contribuie la înţelegerea tuturor secretelor

lucrurilor care au fost create. Deci armonia muzicală care explică ordinea şi frumuseţea

naturii este un factor decisiv pentru echilibrul spiritual şi filosofic al omului; şi în

acelaşi fel, folosirea corectă a muzicii la momentul potrivit are o influenţă tămăduitoare

asupra corpului.

Referindu-se la influenţa astrelor, Fraţii Purităţii afirmă că unul din motivele

care i-au făcut pe filosofii greci să stabilească legile muzicii a fost nevoia de a

determina ce era de bun sau de rău augur din poziţia astrelor. Stratagema pe care au

folosit-o se compunea din rugăciuni, postit, imnuri de laudă şi incantaţii; invocarea

graţiei divine îi salva de lucrurile de care se temeau. Modul sau melodia pe care o

foloseau în acest scop se numea “întristare”

Al-Kindi ca şi Fraţii Purităţii se referă la terapia prin muzică, aşa cum s-ar referi

la un singur aspect din marea abordare filosofico-metaforică, despre care se spune că ar

considera armonia în sensul ei cel mai larg ca o putere implicată în stăpânirea tuturor

artelor. Astfel concepută la început de către filosofii greci, corecta ei folosire în scopuri

30

terapeutice presupune o bună cunoaştere a legilor armoniei universale ca şi a reflectării

acestora în muzica făcută de om. Prin urmare, această capacitate aparţine în primul rând

muzicianului filosof pentru că, aşa cum spun Fraţii, ştiinţa muzicii este principala

înţelepciune care duce la gândirea filosofică, şi pentru că armonia oriunde s-ar găsi în

natură, nu poate fi descrisă fără a fi subordonată legilor ideale ale muzicii.

Se poate deduce din remarca făcută de al-Kindi că muzicianul ar trebui să aibă şi

cunoştinţe de medicină. Dar ce se poate spune despre medic? Abu’l Faraj ibn Hindu

(decedat în 1019) a fost un om de litere şi un funcţionar guvernamental bine educat şi

cunoştea în profunzime filosofia greacă. Franz Rozenthal a scris despre acesta:”în ochii

contemporanilor era foarte calificat să scrie despre medicină”24

. Enciclopedia medicală

a lui Ibn Hindu numită Miftah al-tibb (Cheia medicinii), capitolul 8 se numeşte

“enumerare ale acelor aspecte ale ştiinţelor pe care medicul trebuie să le ştie ca să fie

perfect pentru profesia sa”. Ştiinţele la care se face referire sunt: filosofia, fizica,

astrologia, aritmetica, muzica, teologia şi logica. În ceea ce priveşte muzica, Ibn Hindu

recunoaşte că medicii, în tratamentul anumitor boli, recurg deseori la modurile muzicale

care corespund stării pacienţilor şi care ajută la vindecare. Totuşi, după cum spune,

acest lucru nu înseamnă că medicul trebuie să cânte la trompetă, la fluier sau să înceapă

să danseze; mai degrabă el ar trebui să folosească serviciile unui expert, asistent sau

practician.

Desigur, în perioadele ulterioare se poate întâlni un mare număr de alte opinii în

legătură cu natura terapiei prin muzică. Durata redusă a acestei prezentări m-a forţat să

mă concentrez numai pe anumite aspecte şi abordări mai importante.

Temă de reflecţie

Prezintă importanţa scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane.


Descrie principalele caracteristici ale tradiţiei musulmane.

1. Enumeră toate instrumentele muzicale descrise în cele 2 unităţi de învăţare.

2. Alcătuieşte un glosar cu termenii necunoscuţi din fiecare unitate de învăţare.

3. Defineşte meloterapia din spitale.

31


1 C.Alvarez Millan, Practică vs teorie:Poveşti din Orientul mijlociu al sec X, ed. P. Horden și E.

Savage-Smith, Anul 1000:Medicina la sfârşitul primului mileniu, ediţie specială a Istoria socială a

medicinii (2000). 2 Traducere J. C. Burgel, Pana lui Simurg: Magia albă a artelor în Islamul medieval (New York şi

Londra 1988), pag. 98-99. 3 Pentru Rufus vezi Burnett, “Medicina spirituală”:Muzica şi vindecarea în Islam şi influenţa acestuia în

medicina occidentală, în P. Gouk ed., Vindecarea prin muzică în contexte culturale (Aldershot, 2000),

pag.85-91, 85-86. Pentru influenţa orientală, E. Neubauer, Arabische Anleitungen zur Musiktherapie,

Zeitschrift fur Geschichte der arabisch-islamischen Wissenschaften, 6 (1990) pag.229, 260. 4 E. Neubauer, Arabische Anleitungen; J. C. Burgel, Muzicoterapia în Evul Mediu islamic aşa cum este

reflectată în surse medicale şi de altă natură, Studii despre istoria medicinii, 4 (1980), pag.23-28;

Burgel, Pana lui Simurgh, cap. 4. 5 Shiloah, Muzica în lumea Islamului: un studiu socio-cultural (Aldershot, 1995), pag.49.

6De exemplu Ibn Qayyim al-Jawziyya, Medicina profetului, traducere P. Johnstone (Cambridge, 1998),

cap. 31, cu M. W. Dols, Majnun: Nebunul în societatea medievală islamică (Oxford, 1992), cap. 8 (c) 7 Dols, Majnun, cap. 6 (a), (c).

8 C. Sekeles, Muzica: mişcare şi emoţie-modelul de dezvoltare integrativă în terapia prin muzică (Saint-

Louis,1996), pag. Viii. 9 C. Sekeles, Muzica, pag.22.

10 F. Meier, Cărarea mistică, la ed. B.Lewis, Lumea islamului (Londra, 1976), pag.126.

11 W.Z.Harvey, Etica şi metaetica, estetica şi metaestetica la Maimonide, la ed. S. Pines şi Y. Yovel,

Maimonide şi filosofia (Dordecht, Boston şi Lancaster, 1996), pag.134-135. 12

Teshuvot refuiyot (raspuns medical), Lucrări de medicină, vol.5, ed. S. Muntner (Ierusalim, 1969),

pag.148-150. 13

M. Ben-Sasson, “Originalitate şi plagiat în opera muzicală a lui d’Ibn Aqnin”, la ed. M. Abitbol,

Relaţiile iudeo-musulmane în Maroc (Paris, 1977), pag.309-310. 14

Tadhkirat uli’ l-abab… (Memorii pentru oameni intelepti) (Cairo, 1937), pag. 36-39. 15

“Epistola despre muzică a lui Ikhwan al-Safa”, în A. Shiloah, Dimensiunea muzicii în cultura

islamică şi evreiască (Londra, 1993), III, pag 5-73. 16

“Epistola despre muzică a lui Ikhwan al-Safa”, în A. Shiloah, Dimensiunea muzicii în cultura islamică.

şi evreiască (Londra 1993), III, pag 5-73. 17

Epistola despre muzica, pag. 16-17. 18

Epistola despre muzica, pag. 25. 19

Dols, Majnun, pag.171-173. 20

J.L. Kraemer, Umanismul în Renaşterea Islamică (Leiden, 1986), introducere. 21

Yuhanna ibn Masawa a fost numit şeful primului spital din Bagdad de către Califul Hanun al-Rashid. 22

A. Shiloah, Teoria muzicii în scrierile arabe (Munchen, 1979), pag 134-135. 23

A. Shiloah, Teoria Muzicii, pag.75-76. 24

F. Rosenthal, “Apărarea medicinii”, Buletin al istoriei medicinii, 43 (1969), pag. 520-521.

32


TRADIŢII MELOTERAPEUTICE INDIENE

Cuprins


3.2. Rolul muzicii în ritualurile şi în incantaţiile magice 32

3.3. Cele trei metode terapeutice din Carakasamhita 33

3.4. Mantrasatra (ştiinţa mantrei) 34

3.5. Cultura muzicală a Indiei Antice 35

3.6. Astrologia, muzica şi mantrele în medicina timpurie indiană 36

3.7. Natyasastra; Rasa; Rasika; Raga 38

3.8. Sarngadeva: Sangitaratnakara şi cele 5 mahabhutas 40




La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:

- să identifici principalele caracteristici ale încântărilor magice;

- să analizezi cultura muzicală a Indiei Antice;

- să descrii astrologia, muzica şi mantrele;

- să operezi cu aceste concepte specifice.

3.2. Rolul muzicii în ritualurile şi în incantaţiile magice

Ipoteza conform căre ia muzica poate fi folosită pentru a vindeca, alina sau

stimula are o rezonanţă deosebită pentru oricare specialist sau student al muzicii

asiatice; în unele dintre cele mai vechi surse indiene cu privire la teoria muzicii se

găsesc legături strânse între muzică şi medicină sau fiziologie, în special aspecte legate

de geneza sunetului muzical. Estetica muzicii indiene pune foarte mult accentul pe

psihologie şi aspectele structurale ale muzicii. Prin modul în care un muzician indian îl

inspiră pe ascultator se pot identifica posibilităţi pentru alinarea suferinţelor, pentru

terapie în sensul cel mai larg.

33

Atât în India cât şi în afara subcontinentului indian există practicieni ai

meloterapiei. Nu este sigur dacă aceşti practicanţi aplică teoria sau metodele lor

terapeutice în relaţie cu tradiţia indiană clasică. Într-adevăr pare surprinzător faptul că,

atăt literatura despre muzicologia tradiţională indiană cât şi medicina indiană indigenă a

Ayurvedei au puţin de spus cu privire la acest subiect. Totuşi medicina indiană face

referire la meloterapie. Cu toate că nu există o evidenţă clară cu privire la acest subiect,

este destul de vădit faptul, că tratamentele medicale indiene implică formule şi incantaţii

cu caracter magico-religios – mantras, atât în prepararea medicamentelor cât şi în

tratamentul anumitor boli.

3.3. Cele trei metode terapeutice din Carakasamhita

Compendiul medical cunoscut sub numele de Carakasamhita conţine un capitol

important despre cikitsa (terapie) care descrie foarte amănunţit simptomatologia bolilor.

Dintre cele 24 de remedii pentru otrăviri, prima este mantra. Din acest text reiese faptul

că, incantaţia era pe vremuri un ingredient vital al tratametului farmacologic. Tradiţia

magico-religioasă a Vedei (în special Rgveda şi Atharvaveda) reprezintă o fază timpurie

a gândirii şi practicii medicale indiene în comparaţie cu tratamentele clasice din era

creştină timpurie, bazate pe descoperiri empirice şi raţionale, cum este de exemplu

Carakasamhita .Tratamentele, aşa cum sunt ele descrise în capitolul Cikitsa continuă să

se conformeze tradiţiei Atharvavedic cu medodele acesteia incluzând folosirea

farmecelor, incantaţiilor şi rostirea ritualică de mituri şi poveşti la ore bine stabilite ale

zilei, lunii sau anului. Recunoaşterea autorităţii Vedei a transmis tradiţiei de mai târziu

un element important: validitatea şi originea sacră, după cum şi celelalte discipline

studiate – teoria dramei, a dansului şi muzicii- îşi au originea în Veda.

Capitolul introductiv – Sutrasthana- al cărţii Carakasamhita, recunoaşte trei tipuri

de terapie – daivavyapasraya bazată pe cele spirituale, yuktivyapasraya bazată pe

raţiune (include administrarea raţională de medicamente, anumite regimuri s.a.) şi

sattvavajaya care se bazează pe supunerea dispoziţiei mentale (menţionată în text ca

detaşarea minţii de la lucrurile notorii). Comentatorii tradiţionali sunt de părere că,

prima categorie foloseşte termenul de “daiva”, care înseamnă “ceea ce nu se poate

vedea” – destinul invizibil, care trebuie combătut prin incantaţii sau invocarea zeilor

pentru a alunga bolile. Această abordare pare să folosească un concept occidental,

deoarece recunoaşte importanţa legăturii dintre dispoziţia psihică şi simptomatologia

somatică. Conform medicinii clasice “samhitas”, medicul are responsabilitatea să

protejeze un nou născut cât şi pe mama sa prin folosirea medicamentelor dar şi prin

34

acţiuni complementare – camera mamei şi a copilului să fie înviorată cu cântece şi alte

mijloace. Tratamentul specific pentru contracararea veninului de şarpe constă atât în

administrarea de medicamente şi unguente cât şi în ascultarea instrumentelor, de

exemplu toba (bheri), mrdanga si pataha. Tot ceea ce ţine de o viaţă cultivată a fost

inclus în cele “64 de arte”. Vatsyayana (în cartea sa Kamasutra) şi alţi scriitori au

plasat muzica vocal-instrumentală şi dansul în sfera eroticului, iar viaţa celor din înalta

societate a fost pusă în topul unei liste ce cuprinde educarea în domeniul ştiinţei,

limbilor străine, artei culinare s.a. Muzica vocală şi instrumentală ţine de cultura

generală, dar are şi menirea să-i asiste pe cei bolnavi. Încă o dată este subliniată

importanţa muzicii în echilibrul dintre sănătatea fizică şi cea mintală. Medicina clasică a

Ayurvedei recomandă în secţiunea Sutrasthana ca o persoană după ce mănâncă să

“savureze sunete liniştitoare, peisaje plăcute”…pe scurt tot ceea ce învigorează sufletul

şi stimulează mintea, deoarece asemenea senzaţii plăcute sunt de mare ajutor în procesul

digestiei.

Cel mai mare teoretician al muzicii medievale indiene a fost Sarngadeva, un om

de ştiinţă al secolului XIII, provenit din familia Kashmiri, ce lucra la curtea Yadava din

sudul Indiei . Tatăl său a fost un medic renumit. Aşa se explică de ce teoria sa conţine

foarte multe detalii cu privire la anatomia omului, iar geneza sunetului este înteleasă

prin “fiziologia” omului. În toate situaţiile, el explică teoria sunetului muzical prin

prisma modelelor anatomice şi medicale. Mai mult decât atât, teoria clasică a esteticii

s-a folosit de o detaliată tipologie a emoţiilor şi manifestărilor fizice şi psihologice ale

acesteia.

Temă de reflecţie

Care crezi că este impactul acestui compendiu medical în dezvoltarea gândirii şi

practicii medicale indiene?

3.4. Mantrasatra (ştiinţa mantrei)

Demne de menţionat sunt şi tradiţiile “mantrasatra” (ştiinţa mantrei), care îşi au

originea în practicilie religioase heterodoxe ale Tantrei . Practicile mantra sunt folosite

pentru a alunga demonii şi forţele malefice. Aceste practici fac parte din marea clasă a

tehnicilor apotropaice, care includ ritualuri, recitarea de versuri şi cântece. Fiecare

mantră adevărată îşi are forma sa melodică, unică. Multe mantre vechi le-au apărut

misticilor şi misionarilor în timpul revelaţiilor, pe când aceştia erau cufundaţi în

meditaţii adânci. O parte din realizările şi virtuţile lor sunt transferate, cu ajutorul

35

sunetului, în inima celor devotaţi. Aceste sunete sacre sunt considerate a fi coborâte prin

intermediul înţelepţilor de pe tărâmul subtil al Anahatei. Mantrele sunt veşnice, ele sunt

uitate şi redescoperite continuu, sunt când vechi, când noi, iar sursa, forţa şi scopul lor

aparţin eternităţii. Putem identifica: mantre budiste, hinduse, islamice, iudaice, creştine,

sufi, sai Baba, mantra din Punjab, etc.

Temă de reflecţie

Defineşte ştiinţa mantrei

3.5. Cultura muzicală a Indiei antice

Informaţii despre cultura indiană aşa cum era ea cu aproximativ 2000 de ani

î.e.n. pot fi găsite în vede ( în limba sanscrită înseamnă a şti, a cunoaşte), scrise pe

frunze de palmier. S-au păstrat până în zilele noastre aproape 50.000 de manuscrise

cuprinzând o bogată literatură antică în limba sanscrită

Dintre lucrările literaturii vedice, împăr ţite în 4 cărţi ( Rigveda, Iagiurveda,

Samaveda, Atharvaveda), cea mai preţioasă pentru istoria culturii muzicale, este

Samaveda, cuprinzănd melodii de cântece care s-au născut pe baza textelor de cult ale

Rigvedei. Culegerile Rigvedei erau formate din 10 cărţi care cuprindeau 1028 de imnuri.

Imnurile Rigvedei se declamau, nu se cântau.

Muzica indiană, veche este strâns legată de cuvânt, gest, mişcare. Termenul

indian sanghit (muzica) exprimă unitatea dintre cânt, muzică instrumentală şi dans.

Într-un vechi tratat indian sunt enumerate 24 de mişcări ale capului, exprimând

compătimirea, mirarea, frica, indiferenţa, nepăsarea, pasiunea, nerăbdarea, pregătirea

pentru luptă şi numeroase alte sentimente. Şi mai numeroase erau gesturile mâinilor- 57

de variante.

Extrem de veche, practic nimic nu s -a clintit în substanţa ei care coboară direct

din cele mai îndepărtate mituri. Brahma, zeul războiului cuceritorilor arieni, este şi zeul

melodiei, el însuşi melodie incantatorie, a cărei menire de a vrăji este destinată să exalte

curajul şi să pună pe bărbaţi în comunicare cu el. În limba sanscrită, brahman înseamnă

formulă sacră psalmodiată. Ritmul melodiei provine de la Siva, zeu al dansului,

înzestrat cu o tobă în formă de clepsidră, care bate ritmul creator al tuturor lucrurilor –

izvor al dansului, izvor al vieţii.

Modurile indiene clasice (raga), prezintă două caracteristici fundamentale:

*existenţa microintervalelor–sruti–a22-a parte dintr-o octavă, abia perceptibil pt. ureche

*modurile indiene pot depăşi intervalul octavei

36

Cele mai complexe raga merg până la trei octave, şi în aceste trei octave, prin

intervenirea microintervalelor, pot să fie cuprinse cincizeci sau şaizeci de trepte.

Termenul raga, folosit în sens de mod, înseamnă într-adevăr mod. Dar raga este şi o

lucrare muzicală în toată complexitatea ei modală şi ritmică ce poate exprima stările

sufleteşti cele mai felurite şi chiar raporturile dintre aceste stări şi natură, lumea

înconjurătoare. Există raga pentru dimineaţă şi raga pentru seară, raga pentru noapte şi

stele, raga pentru iubire şi pentru război. În India, raga are o durată , teoretic infinită.

Practic, execuţia ei ţine o noapte întreagă. Executanţii sunt înconjuraţi de un număr

redus de auditori, dar care participă la concert prin bătăi ritmice de tobe indiene, printr-

un fel de reproducere tăcută, interioară, dar extrem de intensă a desfă şurării liniei

melodice a sitarului – imensa şi splendida chitară din India.

În ansamblul unei raga indiene, toba este instrumentul ritmului care este mereu

extrem de complex şi se poate vorbi de micro-valori ritmice paralele cu

microintervalele. Ritmurile indiene au fost studiate, codificate, clasificate în sec. al

XVII-lea de către Katyayana în lucrarea sa fundamentală Sangitadarpana (Oglina

muzicii). Cuvântul sanscrit tala înseamnă ritm, dar al cărui sens primordial înseamnă

palma mâinii; astfel se înţelge raportul dintre orice ritm şi baterea tobei cu palmele

ambelor mâini. Fiecare ritm reproduce prin succesiunea lui de valori şi accente,

acţiunea, fenomenul natural din care s-a inspirat. Există ritmuri care se numesc:

« săritura gazelei », « avăntarea leului », « saltul tigrului », « zborul vulturului »,etc.

Temă de reflecţie

Descrie cultura muzicală a Indiei Antice.

3.6. Astrologia, muzica şi mantrele în medicina timpurie indiană

În santi se pot identifica influenţele anumitor fenomene astrologice. Este foarte

cunoscut faptul, că un ciclu de cântece compuse de muzicianul indian Muttusvami

Diksitar (1775-1835) a fost dedicat practicilor terapeutice. Trebuie precizat faptul că,

acest ciclu este o succesiune de krtis – cântece structurate în ragas clasice. În acest caz,

fiecare cântec este adresat unei navagraha, adică celor nouă planete ( cele şapte corpuri

cereşti – Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn, şi “nodurile” ascendente

şi descendente ale lunii cunoscute sub numele de Rahu şi Ketu). Se crede că planetele

exercită o influenţă imensă asupra vieţii oamenilor. În societatea hindusă se obişnuia ca

în timpuri de criză aceste planete să fie implorate prin rugăciuni şi ritualuri. Termenul

37

Sanskrit de graha (planeta) înseamnă “stăpân”, şi probabil că îşi are originea în credinţa

că, fiecare dintre ele “stăpâneşte” sau influenţează vieţile şi destinele oamenilor.

Ultimele dintre ele, Saturn, Rahu şi Ketu sunt adeseori asociate cu idea de suspiciune şi

pot aduce dezastre, în special boală. Muzica lui Diksitar – navagrahakrtis- este o muzică

pentru calmare, îmblânzire. Conform concepţiei originale, elevul (ucenicul) lui Diksitar,

Tambiappan sau Suddhamrdangam Tambi – un cântăreţ la templul Tyagarja din

Tiruvarur, suferea de o boală severă şi cronică de stomac datorită unei constelaţii rele

aflată în horoscopul său. Diksitar a introdus o suită de krtis într-un aranjament care în

tradiţia Karnatică extinde o formă secvenţială a structurii menită să îmblânzească

forţele contradictorii din constelaţie. Astfel Tambi a fost vindecat de boala sa. O

problemă trebuie luată în considerare aici: s-ar putea că nu muzica în sine să fi adus

alinare, ci mai degrabă textul poetic. Totuşi credinţa tradiţională susţine, că funcţia artei

componistice – krti- a fost cea care l-a vindecat. Trebuie amintit faptul că, în repertoriul

clasic Karnatic sau sud Indian, instrumentele pot indeplini rolul de krtis. Aceasta

înseamnă, că textul poate fi omis cu condiţia ca melodia să suplineasca etosul textului.

Într-adevăr punctul de vedere al muzicienilor este că puterea textului trebuie să fie

implicită pentru ca practica să fie validă.

Acest exemplu nu este atât de strict în termenii indieni. Implorarea şi ridicarea a ceea

este convenţional la rangul de artă sunt ţinte ale multor activităţi artistice indiene.

Muzica, atunci când este bine cântată, este eficace în alinarea suferinţelor. Atunci cand

nu este bine interpretată sau rău folosită, poate să aducă durere şi dezastru.

Ideea că muzica influenţează ordinea este foarte veche în tradiţia indiană şi o

găsim chiar şi în lumea cântecului Vedic, unde muzica cântecului religios acompania

ritualul de sacrificare. Imnul Samavedic avea rolul unei mantra, şi teoria acestuia nu

putea fi schimbată; fiecare element al sacrificiului avea legătură cu funcţionarea lumii,

cu oameni şi zei intrând în relaţie. Fiecare secvenţă a ritualului yajna corespundea unui

element cosmic, care adesea îi oferea un “raison d’etre” (însăşi esenţa). Această legătură

este exprimată în mod simbolic în textele Vedice, unde diferitele părţi ale sama-stotra,

“suita imnurilor” de exemplu, sunt puse în relaţie cu elementele cosmice, punctele

cardinale, anotimpurile, orele zilei, cu diferite culori s.a. Echilibrul cosmosului, rta, era

menţinut cu ajutorul ritualurilor , incluzând “saman”(imnul). Părţile constitutive ale

samanului aveau un rol important în menţinerea acestui echilibru. O persoană putea să

participe la rta prin saman. Un text samavedic spune, că saman este prin sine însuşi

obiectul închinării. O asemenea afirmaţie este menită să glorifice formele Samavedei şi

imnurile Vedice. În unele tradiţii există credinţa în faptul că muzica este o rampă spre

38

realizare. Aceasta se ştie din afirmaţiile muzicienilor, care susţin, că muzica este o

sadhana, o formă de închinare şi creştere spirituală. Concepţia samavedică pune

accentual în special pe muzica în sine ca punct de susţinere pentru un text eficace. Pe

lângă alte puteri magice, imnurilor samans, li se atribuie în Atharvaveda puteri

vindecatoare (bhesaja). În Hindu India se credea, că toată muzica, ca artă, îşi are

originea în Samaveda. Această concepţie merită să fie notată, pentru că are legatură cu

noţiuni de sanctitate şi subliniază ideea integrităţii în interpretarea muzicii.

Tradi ţiile teiste non-vedice şi post-vedice par să fi contribuit la apariţia

sofisticatului tala – sisteme ritmice şi metrice, care au constituit principiul organizării

timpului în muzica indiană. Există o istorie foarte complexă a practicilor devoţionale, în

care muzica a fost adesea folosită ca upasana, ceea ce înseamnă închinare, omagiu şi

meditaţie. Unele dintre rădăcinile acesteia se trag din religiile timpurii sramanic ale

budismului şi jainismului, în care există o ambivalenţă a atitudinilor faţă de muzică.

Această ambivalenţă se datorează ideilor despre eliberare moksa, care excludeau

lucrurile senzuale, cum ar fi ispitirea prin muzică. Cu toate acestea, muzica şi dansul

erau acceptate în multe tradiţii ca fiind parte a sadhana. Am putea să comparăm

coexistenţa unei reguli stricte împotriva muzicii prezentă în Islamul ortodox cu folosirea

din abundenţă a muzicii în practicile Sufi. În cazul religiilor devoţionale, tradiţia bhakti

a ales muzica şi cântecul ca mijloc principal pentru închinare.

Temă de reflecţie

Care este importanţa textului în muzica indiană?

3.7. Natyasastra; Rasa; Rasika; Raga

Tradi ţia muzicală indiană îşi are originea în discursul tehnic numit sangitasastra,

care este atestat de un document substanţial în limba sanscrită numit Natyasastra. În

aceste surse, muzica este una dintre componentele dramaturgiei antice indiene. Estetica

timpurie, care s-a dezvoltat pentru a servi muzicii era subordonată nevoilor artei, în care

muzica, dialogul, lirica, poezia şi dansul aveau aceeaşi importanţă.

Teoria esteticii indiene are un puternic caracter psihologic. Natyasastra conţine o

schemă detaliată de stări emoţionale numite bhavas. Drama este descrisă ca fiind o

imitaţie a tuturor emoţiilor umane din univers. Cu alte cuvinte emoţia, experienţa

emoţională sau reacţiile emoţionale la o anumită experienţă formează subiectul sau

conţinutul artei dramatice sau literare. Mecanismul este acela de excitare a unei entităţi

numite rasa. Acest cuvânt este un termen tehnic în poetica sanscrită şi înseamnă

39

“dispoziţie”, “sentiment” sau “aromă”. Mai de demult, cuvântul desemna termeni non-

tehnici cum ar fi “suc”, sau sos” referindu-se la mâncare. Cuvântul a intrat în limbile

indiene vernaculare moderne – în Bombay poţi să ceri usaca ras şi ţi se va da suc de

zahăr alb, iar în sudul Indiei vei primi un lichid condimentat numit rasam. În teoria

esteticii cuvântul rasa a fost ridicat la un rang mai înalt, desemnând nu numai un fapt ce

făcea parte din lucrarea dramatică, ci şi un lucru pe care observatorul dramei ar fi putut

să-l experimenteze pe cont propriu. Ideea de a “gusta” sau a “savura” această rasa s-a

menţinut. În esenţă doctrina susţinea, că dispoziţia bhava trebuia să fie sugerată pe

scenă, şi dacă acest lucru reuşea, ea trebuia să corespundă unei dispoziţii personale –

adică dispoziţia spectatorului. Dispoziţiile (bhavas) dominante, care intră în

componenta psihicului uman sunt următoarele: pasiunea, umorul, supărarea s.a.- şi se

consideră că acestea formau experienţa emoţională a unui individ. Mecanismul precis de

interacţiune între ceea ce se întâmplă pe scena şi ceea ce se petrecea în mintea

spectatorului a fost explicat de mai mulţi teoreticieni post-Natyasastra. Explicaţia care a

rămas validă susţinea că, atunci când spectatorul era succeptibil, dispoziţia sa (bhava) se

va transforma într-o rasa corespunzătoare, care urma să fie esenţa experienţei estetice.

Cuvântul rasika - cel care este succeptibil să primească artă - este încă folosit în limbile

indiene şi înseamnă “acela care ştie să aprecieze frumosul”. Cuvântul poate fi folosit şi

în sens negativ, adică “un libertin”. O piesă de teatru sau o poezie pot conduce la

savurarea unei rasa dominante. Cine ajungea să savureze această rasa, atingea scopul

final în experienţa artei. Natyasastraa a exercitat o influenţă puternică asupra poeziei şi

teoriei esteticii.

Şi astăzi există muzicieni şi teoreticieni care sunt preocupaţi să identifice entitatea

(rasa) ragului. Probabil că nu ar fi nevoie să facă aceasta, deoarece însăşi tradiţia

indiană este un model pentru aducerea rasei în prim-plan. “Gustarea în sine” este esenţa

acestei teorii. Una dintre frumuseţile rasei este relaţia care se stabileşte între creaţia

artistică şi spectator (primitor). În această tradiţie, drama, poezia, chiar şi arta

reprezentativă sunt mijloace prin care experienţa estetică poate fi obţinută – nu printr-o

observare obiectivă, ci prin interiorizarea şi transformarea etosului lor.

Structurile sau tipurile melodice sunt numite ragas, iar cei care scriu despre sistemele

muzicii indiene le-au inclus în domeniul icoanelor vizuale, în care detaliul este înţeles

într-un mod pre-discursiv; este posibil ca o persoană să aibă în minte o anumită imagine

a unui sfânt sau a unei zeităţi, dar există şi o noţiune mai largă a reprezentării unei

icoane, care te ajută să identifici un nou “exemplar” ca reprezentare a acelei icoane. Aşa

se întamplă cu ragas.

40

Pe măsură ce melodia progresează, ascultatorul începe să cunoască care raga este

reprezentată în aceea melodie. În practică, recunoaşterea iniţială poate să apară foarte

repede, pentru că un fragment scurt al melodiei este suficient să stabilească tipul de

raga. Raga are un caracter foarte particular. Există tradiţii în care îşi exprimă

individualitatea prin adăugarea de “extra” imagini muzicale, peisaje sau versuri tocmai

pentru a-şi exprima personalitatea. Asemenea adaugiri “extra-muzicale” pot ascunde

variaţii sau chiar inconsecvenţă. Raga nu este numai ceva foarte specific. Ea are şi un

potenţial de diversitate foarte mare, deoarece un număr infinit de melodii pot fi

compuse pe baza ei.

Temă de reflecţie

Definiţi şi analizaţi conceptul melodic Ragas

3.8. Sarngadeva: Sangitaratnakara şi cele 5 mahabhutas

Există o tradiţie puternică în literatura de specialitate de a căuta geneza sunetului

şi a materialului muzical. Dacă literatura medicală indiană aduce puţine detalii cu

privire la muzică, textele sanscrite care tratează teoria muzicii pornesc de la teoria

medicală (de ex. Yoga) şi filozofia lingvisticii pentru a explica cum trupul şi mintea

omului pot să creeze muzică. Acest fapt este cel mai bine dovedit prin Sangitaratnakara

scris de Sarngadeva (sec. al XIII-lea), în care secţiunea introductivă a textului este

dedicată structurii corpului omenesc. Trupul este format din cinci mahabhutas, iar

fiecare dintre acestea reprezintă originea unei funcţii fizice şi psihologice:

akasa (eter) – dă capacitatea de a auzi

vayu (aer) – dă simţul tactil şi capacitatea de mişcare etc.

agni (foc) – conferă aspectul fizic, culoarea, forma etc.

jala (apa) – dă simţul gustativ

prthivi (pământ) – dă simţul olfactiv, cât şi calităţi cum ar fi greutatea etc.

Acesta este câmpul fizic în care se desfăşoară activitatea muzicală – o concepţie

holistică asupra trupului şi a persoanei – din punctul de vedere Ayurvedic.

Contribuţia filozofiei yoghine se manifestă în folosirea centrelor cakras sau centrele

psiho-fizice ale corpului; acestea sunt aranjate pornind de la regiunea genitală spre cap

şi sunt considerate ca fiind sediul diferitelor emoţii. O meditaţie corectă orientată spre

unul dintre aceste centre influenţează cultivarea muzicală, deoarece producerea şi

trecerea aerului prin corpul omenesc fac ca sunetul să fie articulat.

41

Teoria muzicală a Sangitaratnakaraei a împrumutat din filozofia lingvisticii

câteva categorii de analize fonetice şi lingvistice, şi le-a adaptat structurilor muzicale.

Sangitaratnakara spune, că muzica, ca şi vorbitul, începe cu sufletul (atman), care

doreşte să “vorbească”; vorbirea însă are loc atunci când sufletul se întâlneşte cu mintea

inteligentă şi raţională şi propulsează aerul în corp prin diferite centre de articulaţie,

astfel încât se produce sunetul. În cazul muzicii, sufletul activează o

metaforică « harpă » a corpului, aerul loveşte corzile şi produce notele muzicale de

diferite înălţimi. Această descriere reflectă concepţia tradiţională asupra originii

sunetului – ceva, care pre-există ca şi potenţial şi este realizat în corpul uman printr-un

proces concret.

Temă de reflecţie

Analizaţi comparativ mahabhutas vs. cakras

Concluzii

Am menţionat trei ingrediente principale, pe care eu le consider ca fiind

reprezentative ale concepţiei indiene clasice cu privire la experienţa muzicală. În primul

rând să ne amintim de importanţa ritualului şi puterea muzicii de a menţine ordinea şi a

preveni dezastrele – noţiune care este reprezentată în ritualul Vedic. Din punctul meu de

vedere aceasta reprezintă, în concepţia tradiţională, puterea ocultă a muzicii. În al

doilea rând, doresc să amintesc modelul estetic al dramei, rasa, care s-a extins şi la alte

forme de artă. Unii dintre teoreticienii dramei şi ai poeticii post Natyasatra vorbesc

despre sadharanikarana, în care individualitatea experienţei se pierde pentru a se atinge

universalul sau generalizarea. Această teorie ar putea fi comparată cu noţiunea

aristoteliană de katharsis, în special dacă suntem deschişi să acceptăm diferite

interpretări ale acestei teorii. În al treilea rând vă supun atenţiei modelul fiziologic, care

defineşte muzica ca fiind reprezentarea fizică a unei nevoi spirituale. Acest model

subliniază noţiunea de integritate şi sănătate, pe care le poate oferi muzica bine

interpretată.

Din punctul de vedere al ascultătorului, muzica indiană oferă posibilită ţi

deosebite, care aproape că nu pot fi comparate cu alte plăceri. Modul în care muzica

capătă sens – în relaţie cu raga – oferă posibilitatea de reafirmare a unei structuri deja

cunoscute şi anume: elementul stabil. În India, interpretarea muzicii nu pune accentul pe

generalităţile non-specifice ale sunetului (cum ar fi timbrul sau dinamica), ci se

concentrează asupra preciziei structurii muzicale.

42

Temă de reflecţie

În India există mai multe deosebiri decât similarităţi cu Grecia antică. Tradiţiile hinduse

abundă în teorie însă au puţine dovezi practice, aşa cum era şi în timpul lui Platon.

Există multe texte care se ocupă de terapie, un spaţiu conceptual în care este de

presupus că erau şi terapeuţi prin muzică. Apare şi un echivalent al noţiunii greceşti de

etos şi o mulţime de aforisme despre puterea muzicii de a schimba natura. Compară

aceste culturi – asemănări şi deosebiri.


1. Descrie principalele caracteristici ale tradiţiei indiene.

2. Analizează cultura muzicală a Indiei Antice.

3. Cum vezi legătura între metodele terapeutice, astrologie şi muzică?

4. Completează glosarul cu termenii necunoscuţi din această unitate de învăţare.

43


MUZICA ŞI MEDICINA ÎN SECOLUL AL XIII-LEA

Cuprins


4.2. Boethius De Institutione Musica 43

4.3. Meloterapia la începutul Evului Mediu 44

4.4. Muzica lui St. Dunstan 45

4.5. Literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii 46




La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:

- să descrii evoluţia meloterapiei din Antichitate şi până în Evul Mediu;

- să precizezi locul muzicii în infirmeriile sec. al XIII -lea;

- să cunoşti literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii.

4.2. Boethius De Institutione Musica

Până aici am oferit “un tur de orizont” a principalelor tradiţii ale medicinii

asiatice. De acum înainte, ne vom concentra asupra Europei de Vest, despre care am

început să vorbim în prima unitate de învăţare care s-a terminat cu o referire la

Boethius. Tratatul său De Institutione Muzica (sau simplu De Muzica ) este principala

conduită prin care concepţia antică, cosmologică cu privire la meloterapie a fost

transmisă Europei Medievale. Aceasta a respectat concepţia lui Pitagora şi Platon

conform căreia sufletul unui individ (musica humana) se poate reîntoarce în armonia

cosmică (musica mundane) prin intermediul muzicii instrumentale (musica

instrumentalis). Boethius a adunat cele mai bune anecdote ilustrând astfel puterea

muzicii instrumentale care influenţează bolile somatice şi psihice. De-alungul epocii

medievale s-au făcut multe comentarii asupra tratatului său. Într-adevăr, acesta a devenit

un punct de reper foarte important al educaţiei medievale plasându-se pe primul loc în

“quadrivium”, care includea disciplinele matematice cum ar fi: aritmetica, geometria şi

44

astronomia. De musica a rămas un reper universal până în secolul al XIX-lea.

Cunoştinţele cuprinse în acest tratat erau obligatorii pentru studenţii la medicină.

Au existat însă şi alte curente intelectuale pe care Antichitatea le-a transmis Evului

Mediu, dar care au fost mai puţin favorabile concepţiei cosmologice privind

meloterapia. Printre acestea se numără şi concepţia aristoteliană. Aristotel, în ciuda

faptului că a fost profund influenţat de etosul lui Platon, nu era de acord cu muzica

înţeleasă la nivel cosmic. El face parte din şcoala scepticilor în ceea ce priveşte muzica

folosită în scop terapeutic. De asemenea, trebuie să amintim şi creştinismul, care face

parte din tabloul post-antic. Creştinismul nu a fost deloc neutru în dezvoltarea

meloterapiei Evului Mediu. Unii teologi aveau păreri proprii cu privire la muzica în

terapie. Au existat reprezentanţi ai unor biserici, care puneau la îndoială puterea

terapeutică a muzicii.

Cu toate acestea, importanţa muzicii în terapie revine în interpretările medievale

ale cântecelor lui David câtre Saul.

Niceta, Bişop de Remesiana (aprox. 400 e.n.) scria: « psalmul oferă remedii

potrivite » (apta medicamenta); de asemenea el explică faptul, că Dumnezeu a lucrat

prin David pentru a oferi omenirii un remediu în vindecarea rănilor. Este evident că el

foloseşte termenul de medicament în sens metaforic. Niceta afirma, că David a putut să

anticipeze răul din inima lui Saul “nu datorită puterii harpei sale, ci pentru că Iisus

Hristos era simbolizat prin lemnul harpei şi corzile acesteia. Astfel, cântecul lui David

simboliza jertfa Domnului Iisus, care avea puterea să stăpânească spiritul demonuluii».

4.3. Meloterapia la începutul Evului Mediu

Epoca medievală timpurie reprezintă deci un hiat în istoria meloterapiei.

Schimbări au început să apară odată cu traducerea în limba latină a acelor autori, care au

avut un rol important în Antichitate şi anume, gânditorii arabi. Concepţia despre aşa zisă

înţelepciune medicală superioară şi-a urmat un drum al întoarcerii. Astfel, învăţătura

medicală greacă s-a întors în spaţiul mediteranean prin Spania şi Italia şi de aici a ajuns

în nord vestul Europei şi Germania. Medicina a început să-şi recapete substratul

filozofic. Terapia medicală a devenit foarte căutată, în special aceea care includea

meloterapia ca un mijloc de a modera pasiunile sufletului.

Aceste schimbări în domeniul meloterapiei sunt limitate însă din doua puncte de

vedere. În primul rând, ele au decurs încet şi la nivel geografic au avut un impact inegal.

În al doilea rând, numai o parte din învăţătura greco-arabă a rămas disponibilă. Au

existat texte arabe, care conţineau date cu privire la ritm şi melodie pentru a induce

45

anumite stări psihologice; dar, cu excepţia unui singur tratat despre melancolie, acestea

nu au fost traduse, pentru că dupa cum presupune Burnett, terminologia lor era prea

dificilă. Dacă în Europa medievală, astrologia nu era prea importantă în terapie,

Renaşterea a profitat din plin de aceasta. Astrologia europeană se bazează în totalitate

pe traduceri ale autorilor arabi.

Într-un eseu din 1978, Madeleine Pelner Cosman prezintă în mod optimist

evidenţele culese din toată epoca medievală târzie şi ajunge la concluzia că medicii nu

făceau nici o operaţie fără ca pacientul să nu fie pregătit înainte de aceasta prin dietă şi

meloterapie. Spitalele, clinicile şi sanatoriile de sănătate răsunau de ritmuri şi melodii.

Putem afirma că sec. al XIII-lea a fost şi perioada când scrierile lui Aristotel au

fost recuperate pentru lumea vestică prin traducerile din arabă. Scepticismul lui

Aristotel cu privire la muzică este privit ca o prevestire a unei noi concepţii despre

meloterapie, în care metafizica lui Platon are prea puţină importanţă.

Temă de reflecţie

Analizează ascensiunea meloterapiei din Antichitate până în Evul Mediu.

4.4. Muzica lui St. Dunstan

În jurul anului 1100, Eadmer, un călugăr al bisericii creştine Canterbury, a scris

o biografie despre un mare om al bisericii, St. Dunstan (a murit în 988), care a fost

arhiepiscop de Canterbury şi reformator al bisericii anglicane în secolul al X-lea.

Eadmer îl considera un muzician talentat, a cărui muzică fiind un ecou al “armoniei

celestis”, probabil muzica sferelor. Muzica lui Dunstan producea un efect pozitiv în

ascultătorii săi, aducându-i în armonie cu universul. De la Pitagora încoace, aceste

concepţii au modelat credinţa Europei de Vest în puterea muzicii de a alina sau a

produce vindecare. Luând în considerare aceste concepţii, aş dori să introduc un al

doilea text al lui Canterbury. În secolul al XIII-lea, cu mult după moartea lui Eadmer,

s-a scris Inventarul (Customary) pentru St. Augustin’s Abbey. Acest Inventar, care se

află acum la Biblioteca Britanica din Londra, conţine o secţiune cu privire la îndatoriile

pe care le aveau de indeplinit infirmierii aflaţi în subordinea spitalului monahal.

Într-o oarecare măsură, biografia lui Eadmer despre Dunstan şi Customary of

St. Augustine’s Abbey reflectă aceaşi viaţă monahală. Ambele scot în evidenţă stilul

latin, care este de aşteptat la benedicteni. La Eadmer acest stil include nu numai o

sintaxă ornamentată, dar şi un vocabular bogat în descrierea frumuseţii muzicii

46

(demulcere, harmonia coelestis, suavitas, concordem concentum si concitare). În

Customary cuvintele sinonime sunt puse laolalta în perechi ornamentale (debilis et

egrorus…sono et armonia…sonus sive melodia); există şi câteva perechi de sunete

elaborate, notate cu grijă de către scriitor, care şi-a împărţit textul în propoziţii şi fraze.

Asemănările dintre biografia lui Eadmer despre viaţa lui Dunstan ( Life of

Dunstan) şi St. Augustine’s Customary marchează însă şi diferenţele dintre acestea

două. The Customary nu invocă armonia celestă cum o face Eadmer, şi se pare că nu

atribuie muzicii puteri metafizice. Muzica poate fi folosită pentru ridicarea moralului

“ad spiritum exhilarandum”, şi în acest sens poate să îmbunătăţească “melioracio”

starea de sănătate.

Aici se observă un anumit tip de meloterapie: muzica, un fel de compasiune şi o

aparentă indiferenţă faţă de metafizică. Nu este o coincidenţă faptul că, în Customary

găsim elementele unei astfel de terapii, dar nu şi în biografia lui Eadmer despre

Dunstan. Primii autori din vestul Europei (de dupa căderea Romei), care au preluat

conceptul de terapie prin muzică nu au fost umaniştii renascentişti, ci mai degrabă

anumiţi teologi ai secolului al XIII-lea.

Temă de reflecţie

Descrie rolul muzicii în infirmeriile secolului al XIII-lea.

4.5. Literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii

Înainte de a discuta despre aceşti scriitori, să ne punem mai întâi o întrebare

generală. Ce sperau autorii secolului al XIII-lea să atingă prin înţelegerea muzicii şi

medicinii? Medicii în epoca medievală nu puteau să înregistreze sunetul muzical şi nici

să-l “transporte”. Dacă o anumită piesă avea un efect terapeutic, atunci muzica dispărea

cu tot cu maladia, pe care a încercat să o vindece; sunetele nu puteau fi “păstrate”

undeva şi aduse la patul bolnavului atunci când acesta avea nevoie. Mai mult decât atât,

muzica nu putea fi comparată cu o plantă medicinală, care acţiona asupra unei anumite

funcţii (de ex. pentru inducerea somnului). Aşa cum au observat şi scriitorii medievali,

unul şi acelaşi sunet poate să inducă emoţii şi stări mentale diferite la diferiţi subiecţi.

Multe surse clasice au oferit o viziune generală cu privire la puterea muzicii de a

influenţa mintea şi comportamentul. În sec. al XIII-lea şi poate chiar înainte, unii

scriitori au început să noteze observaţii empirice cu privire la puterea curativă a muzicii.

Dar aceasta era o sursă de informare îngustă şi incertă. În jurul anului 1300,

47

teoreticianul Johannes de Grocheio a declarat, că anumite cântece interpretate de către

persoane tinere în zile de sărbătoare (în special în Normandia) au puterea să

“liniştească” pasiunea erotică excesivă (amor hereos).

În literatura latină tradiţia transmiterii informaţiei empirice pare să fie foarte

fragilă, cu excepţia unei vagi referinţe inclusă în lucrarea De ortu scientiarum a lui

Farabi, amintită ca o simplă observaţie, că muzica are puterea să vindece anumite

maladii.

În consecinţă, se poate pune următoarea întrebare: Ce anume urmăreau scriitorii

secolului al XIII-lea să atingă în acest domeniu? Părerea mea este că, ei aveau mult de

câştigat dacă reuşeau să găsească un limbaj clar pentru definirea problemelor esenţiale.

Să luam acum în considerare lucrarea lui William de Auvergne, Bişop al

Parisului. Tratatul său De universo scris între anii 1231-1236 conţine un capitol cu

privire la puterea curativă a muzicii. Aici el îl aminteşte pe Platon, fără să citeze o

anumită lucrare a acestuia, şi face un rezumat cu privire la concepţia lui Platon despre

sufletul universului şi sufletul uman. Platon susţine, că universul este un suflet, a cărei

construcţie respectă proporţiile matematice ale muzicii. La fel este şi cu sufletul uman.

Un muzician talentat poate să provoace schimbări în dispoziţia unei persoane, pentru că

muzica are o bază matematică la care noi, oamenii, reacţionăm deoarece sufletul nostru

se aseamănă cu cel al universului.

După ce William încheie această parafrază, îşi exprimă imediat propria părere

că, concepţia lui Platon poate fi combătută cu multe argumente. Trebuie să ne punem

întrebarea, dacă critica adusă lui Platon se bazează pe informaţii valide. William a avut

la dispoziţie numai o mică parte a scrierilor lui Platon. Conform standardelor unui

umanist, argumentul său nu se bazează pe informaţii suficiente. În comparaţie cu

Eadmer de Canterbury, latina lui William este un instrument puternic pentru

evidenţierea figurilor poetice.

Ultima sursă de inspiraţie folosită de William este Aristotel, deoarece în De caelo et

mundo filozoful îşi exprimase deja dezacordul cu privire la concepţia lui Pitagora şi

Platon, conform căreia corpurile cereşti creează muzica în timp ce se rotesc. Cel mai

important lucru la William este faptul, că s-a preocupat de bunăstarea omenirii, ceea ce

este caracteristic perioadei scolastice în care a trăit.

William dezaprobă explicaţia lui Platon referitoare la puterea curativă a muzicii,

dar în acelaşi timp este convins, că muzica are o forţă terapeutică. Acest fapt reiese într-

un capitol al cărţii sale, unde el descrie mai multe tipuri de boli mentale. Astăzi se

vorbeşte despre depresie, nevroză şi fobie; William face referire la “bolile sufletului” –

48

morbi spirituales - în care include nebunia (insania), melancolia (melancholia) şi alte

tulburări mentale (alias quasdam alienations). El este de părere că multe boli ale

sufletului au fost uneori vindecate de către sunetele muzicale. William recunoaşte

faptul, că medicii nu sunt întotdeauna pregătiţi să trateze bolile mentale sau bolile

sufletului, aşa cum uneori muzica poate să o facă. Poate că medicii au vindecat anumite

boli ale sufletului din pură întamplare, fără ca ei să ştie, că sunetele muzicale au avut un

efect tămăduitor.

Un alt exemplu ce reflectă concepţia empirică cu privire la puterea muzicii de a

vindeca bolile este şi Summa de penitentia scrisă de John de Erfurt. Această lucrare nu

se aseamănă nici cu The Customary a lui St Augustine şi nici cu De universo a lui

William de Auvergne. Este o lucrare care aduce în scenă oameni obişnuiţi cu viaţa lor

de zi cu zi, un fel de manual pentru cei care conduceau actul spovedaniei, numiţi

“medici ai sufletului”. Misiunea preoţilor era mult mai importantă decât cea a medicilor,

pentru că preoţii se ocupau de sufletul omului, care era considerat mult mai preţios

decât trupul; îngrijirea sufletului era arta-artelor: ars artium regimen animarum.

Cartea unui călugar italian franciscan Astesanus apărută la începutul secolului

al XIV-lea, explica cum influenţa educaţiei pariziene s-a putut strecura în aceste cărţi.

Într-o anumită secţiune se pune problema, dacă anumite plante sau sunete muzicale ar

putea să alunge demonii, astfel încât maladiile cauzate prin posedarea acestora să fie

vindecate. Călugărul susţine, că numai plantele şi sunetele muzicale nu pot să vindece

afecţiunea fizică sau spirituală produsă de un demon. Anumite ierburi şi melodii pot să

contracareze efectul demonului, dar nu prin acţiune directă asupra spiritului malefic; ele

acţionează asupra persoanei suferinde ridicându-i moralul încât să poată lupta împotriva

bolii. Dat fiind faptul, că acest pasaj exprimă credinţa în demoni, nu-l putem include în

domeniul raţiunii.

Astfel, scopul scriitorului este să nege credinţa în puterea magică a muzicii şi a

plantelor. Scriitorul afirmă, că a adunat acest material de la un anume Richard, care s-a

dovedit a fi Richard de Middleton. Richard a ţinut la Paris un curs pe această temă;

există astăzi textul complet, iar călugărul s-a inspirat din acesta.

La un an dupa conciliul de la Lateran, un englez din Surrey, Thomas Chobham,

a scris un manual, Summa confessorum, care clarifică într-o oarecare măsură problema

repertoriului muzical. Ce anume cântau muzicienii care-i ajutau pe pacienţii din St.

Augustine? În acest manual, Thomas susţine faptul că, barzii pot fi dezlegati de pãcate

dacă alină suferinţele altora chiar şi atunci când sunt bolnavi sau în necaz. De asemenea,

Thomas îi laudă pe muzicienii care interpretează cântece narative, reconstituind astfel

49

viaţa sfinţilor şi faptele prinţilor. Aceasta ne apropie de romanţele engleze medievale,

care aveau o dimensiune muzicală, astfel încât ne putem imagina cum fraţii suferinzi de

la St. Augustine ascultau pe acompaniament poveştile despre Arthur, Gawayn şi mulţi

alţi eroi. Un muzician francez al secolului XIII, Johannes de Grocheio, declara că,

melodiile narative îi fac pe ascultători să-şi amintească de nenorocirile pe care le-au

îndurat eroii sau sfinţii.


1. Utiliza 1. Alcătuieşte o bibliografie care să ilustreze istoria meloterapiei.

2. Care era atitudinea teologilor secolului al XIII-lea faţă de meloterapie?

3. Ce dovezi empirice despre eficacitatea meloterapiei s-au regãsit ĩn literatura secolului

al XIII-lea?

Referinţă bibliografică

1Niceta de Remesiana II tradus și adaptat de J. Mc.Kinnon, Muzica în literatura creștină timpurie,

(Cambridge, 1987), pag.135-136.

50


MELOTERAPIA LA SFĂRŞITUL EVULUI MEDIU - CAZUL LUI

HUGO VAN DER GOES

Cuprins


5.2. Definirea conceptului 50

5.3. Red Closter 51

5.4. Diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes 51

5.5. Teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale 53

5.6. Literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac 54





- să identifici principalele caracteristici ale folosirii terapiei muzicale în Evul Mediu;

- să comentezi diagnosticul pictorului Hugo van der Goes;

- să cunoşti teoria demonilor, cauza bolilor mentale;

- să identifici literatura medicală despre comportamentul maniac.

5.2. Definirea conceptului

Această unitate de învăţare este o încercare de a răspunde la două întrebări:

1. Când a fost folosită muzica ca o formă de terapie în Evul Mediu şi ce raţionament a

stat la baza acestei practici?

2. Cum au justificat medicii perioadei respective folosirea muzicii ca şi instrument

terapeutic?

Bineînţeles că avem puţine evidenţe medicale păstrate, dar este bine cunoscut

cazul faimosului pictor Hugo van de Goes care a suferit tulburări mentale după anul

1477, în timp ce trăia la mănăstirea Red Closter aflat lângă pădurea Soignes, lângă

Bruxelles.

51

Gaspar Ofhuys (1456-1523), cronicarul comunităţii a scris cu peste 30 de ani

mai târziu (1509-1513), câteva speculaţii intrigante despre natura bolii lui Hugo. Mai

târziu, istoricii au alocat mult efort pentru a descrie acest caz important din perspectiva

istoriei artelor şi a istoriei medicinii.

5.3. Red Closter

Red Closter (Rookloste, Roodendale, Rouge -cloitre, Rubea Valis) aparţinea

congregaţiei Windesheim, şi a fost fondat de către Augustinian Canons Regular. Red

Closter era una dintre comunităţile religioase din secolul XIV - XV şi aparţinea șărilor

de Jos şi Germaniei. Prima mănăstire din Windesheim a fost fondată în 1386 de către

şase elevi ai lui Gerard Groote (1340-1384). Congregaţia din Windesheim a fost

formată în 1393 prin unirea cu alte trei mănăstiri daneze, iar constituţia acestei

congregaţii a fost stabilită cu ocazia conciliului de la Constance. În 1438, Red Cloister a

fost afiliat unei congregaţii formate din 45 de mănăstiri, numărul acestora ridicându-se

ulterior la 97.

Congrega ţia din Windesheim era condusă după reguli foarte stricte: membrii

(între ei îşi spuneau « fraţi ») aveau obligaţia să facă parte din corul congregaţiei, postul

era obligatoriu de patru ori pe săptămână, iar practicarea meditaţiei în mod sistematic

era foarte importantă. Este posibil ca membrii din Windesheim să fi fost influenţaţi de

misticul Jan van Ruysbroeck (d.1381), care a trăit la mănăstirea din Groenendals, foarte

aproape de Red Cloister. Serviciile lor divine se concentrau asupra naturii umane a lui

Iisus Hristos. Fraţii (călugării) puneau accentul pe introspecţie şi respingeau învăţătura

scolastică ca scop în sine. Erau încurajaţi să se dedice lucrului manual, să scrie şi să

copieze cărţi şi să compună texte biblice în stil vernacular. Studiul Bibliei era mult mai

apreciat decât liturgica complicată şi muzica cu multe ornamente.

5.4. Diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes

Dacă luăm în considerare tim pul petrecut de Hugo la Red Closter, putem să

înţelegem tensiunea dintre viaţa sa de artist şi idealurile impuse de către comunitatea

religioasă. Această tensiune ar putea fi cauza obsesiei sale cu privire la judecata divină.

Astfel putem înţelege de ce Thomas Prior i-a prescris lui Hugo meloterapia şi

spectacula recreativa înainte ca Hugo să se reîntoarcă la fraţii săi din Red Closter, unde

muzica instrumentală (în special orga) era interzisă.

52

Prior Thomas a aflat despre suferin ţa lui Hugo de la prietenii acestuia. Thomas

a putut să-i stabilească lui Hugo un diagnostic şi un tratament numai după ce a făcut o

comparaţie între suferinţa lui Hugo şi cea a lui Saul (personaj biblic).

Se presupune că, Prior Thomas nu a fost influenţat de o anume teorie medicală,

ci doar de povestea lui David şi Saul. Exegeza biblică scoate însă în evidenţă faptul că,

boala lui Saul, pusă pe seama unui duh necurat, a fost descrisă în termeni medicali chiar

în timpul lui Prior Thomas. Cel mai faimos exeget al secolului XV a fost Nicolaus de

Lyra (1270-1349). În lucrarea sa Postilla litteralis el comentează povestea lui David şi

Saul (în Biblie : 1Samuel 16). Lyra susţine că, Saul era posedat de către demoni şi

explică cum muzica poate să atingă simţurile astfel încât puterea demonilor să fie

slăbită.

Nicolaus de Lyra crede, că influenţa demonilor variază în funcţie de poziţia

Lunii, care la rândul ei poate influenţa creierul. Muzica are efect asupra creierului, în

consecinţă poate să aplaneze influenţa demonilor. Un al doilea argument pe care îl

aduce Nicolaus de Lyra este faptul că, posedarea demonică se sprijină pe percepţia

umană, iar muzica poate acţiona asupra atenţiei pe calea percepţiei. Aceste argumente

sunt importante, pentru că se concentrează asupra consecinţelor unei boli mintale, şi a

puterii muzicii de a influenţa psihicul uman.

Există o paralelă cu privire la acest subiect: o reprezentare iconografică din

secolul XV a povestirii despre David, care îl trata pe Saul. Cele mai timpurii

reprezentări îl înfăţişează pe Saul posedat de demoni. La mijlocul secolului XV, altă

reprezentare grafică îl surpinde pe Saul stând în pat, apăsat de melancolie, în timp ce

David îi alina suferinţa prin muzică.

Există şi o interpretare medicală, ştiinţifică a bolii lui Saul. Aceasta îi aparţine

lui Tommaso Cajetan (1469-1534). El susţine, că sufletul necurat al lui Saul nu era

posedat de un demon, ci de un spirit de melancolie care îl tulbura prin halucinaţii

senzoriale; boala lui Saul se datora unor cauze naturale, şi tocmai de aceea putea fi

tratată prin muzică.

Ofhuys menţionează tratamentul pe care i l-a prescris Prior Thomas lui Hugo.

Termenii folosiţi de Ofhuys nu se aseamănă cu cei din povestea lui David (având la

bază crucea ca simbol), ci sunt termenii folosiţi de către medici. Nu este surprinzător

faptul, că Ofhuys a fost capabil să folosească terminologia medicală în descrierea

cazului lui Hugo.

53

Temă de reflecţie

Comentează de ce renumitul caz al pictorului Hugo van der Goes, care era tratat prin

muzică pentru boala sa mintală gravă, are ca echivalent povestea lui David .

5.5. Teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale

La scurt timp după moartea lui Hugo în 1482, Ofhuys a devenit infirmier la Red

Cloister, unde a luat contact cu textele despre practicarea medicinii. Ofhuys a început

chiar să facă speculaţii cu privire la natura bolii de care suferea Hugo. Ofhuys

menţionează trei cauze principale ale suferinţei lui Hugo.

1. phrenitis magna, (o boală naturală)

2. puterea demonilor

3. providenţa lui Dumnezeu

Plecând de la premiza, că numai Dumnezeu poate să cunoască naturii bolii sale,

Ofhuys susţine faptul, că boala lui Hugo poate fi privită din doua puncte de vedere :

*boală – ca şi cauză naturală

* boală ca rezultat al Providenţei lui Dumnezeu

Concepţia lui Ofhuys în legătură cu puterea demonică este însă ambiguă. Pune

oare Ofhuys intervenţia demonilor pe primul plan în apariţia bolii lui Hugo? La prima

vedere cauza naturală a bolii lui Hugo şi “Providenţa “ despre care vorbeşte Ofhuys

includ în primul rând prezenţa demonilor. Dar, aşa cum reiese din comentariul lui Lyra

despre povestea lui David şi Saul, activitatea demonilor include mijloace naturale prin

care este acaparat omul. Muzica şi puterea demonilor pot fi privite ca şi mijloace

naturale, care acţionează asupra minţii umane.

Ofhuys continuă să investigheze posibilele cauze ale bolii lui Hugo. El

analizează un citat din lucrarea lui Bartholomaeus Anglicus intitulată De proprietatibus

rerum- cartea a VII-a, capitolul 5: De amentia.

Cu toate că Ofhuys s-a inspirat din lucrarea lui Bartholomaeus, diagnosticul său

de “phrenitis magna” ridică numeroase întrebări. În lucrarea lui Bartholomaeus se face o

diferenţă între “phrenitis” şi melancolie sau mânie. Bartholomaeus defineşte termenul

de “phrenitis” ca fiind o dereglare în celulele creierului, care face ca simptomele acestei

boli să fie mult mai severe decât cele ale melancoliei sau mâniei. Diagnosticul

neconcludent dat de Ofhuys se datorează faptului că el a confundat termenii medicali.

Confuzia se poate pune şi pe seama înţelegerii sumare a textelor medicale.

54

Temă de reflecţie

Argumentează de ce cazul pictorului nebun reprezintă un eşec terapeutic?

5.6. Literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac

Gaspar Ofhuys era familiarizat cu literatura medicală despre melancolie şi

mânie, astfel încât şi-a permis să treacă peste rezumatul găsit în enciclopedia lui

Bartholomaeus Anglicus. Nu se ştie cum a ajuns el să aprofundeze atât de bine aceste

cunoştinţe. Serviciul său de infirmier la Red Closter sugerează faptul, că în acest fel a

avut ocazia să intre în contact cu literatura medicală. La sfârşitul secolului al XV-lea

exista o literatură medicală sofisticată la care Ofhuys a avut acces.

Literatura medicală din aceea vreme avea legături puternice cu universităţile din

vestul Europei, unde tradiţia scolastică a medicinii se baza pe expunerea şi analiza

textelor medicale, care aveau autoritate în acest domeniu. De cele mai multe ori, aceste

texte aparţineau clasicilor sau scriitorilor arabi, şi au fost traduse din limba greacă sau

arabă în latină. Aşa se explică de ce terapia prin muzică îşi are originea în sursele

clasicilor şi autorilor arabi. În şcolile de medicină se studiau intens aşa numitele

traduceri Constantiniene. Constantinus Africanus (d.1087) a tradus lucrarea arabă

despre melancolie, care a devenit punctul de plecare al tradiţiei medicale europene în

legătură cu acest subiect. Acest tratat explorează natura bolilor şi tratamentele adecvate

acestor boli.

O alta lucrare, Isagoge din Johannitus, tradusă din limba arabă tot de către

Constantinus Africanus ne ajută şi ea să înţelegem acest context. Acest text, odată ce a

fost tradus în limba latină, i-a familiarizat pe studenţii universităţilor medievale cu arta

de a practica medicina. Lucrarea Isagoge distinge două laturi ale medicinii: medicina

teoretică şi practică.

Partea teoretică cuprinde trei subdiviziuni:

* res naturales - cuprinde elementele constitutive ale corpului uman;

* res non naturales - se referă la acele elementele care influenţează sănătatea corpului,

cum ar fi aerul, hrana, băutura, exerciti ile fizice)

* res contra naturam - bolile, cauza bolilor, sechelele care apar în urma unei boli).

Latura practică a medicinii cuprinde de asemenea trei părţi:

* folosirea corectă a mijloacelor ne-naturale (non-naturales), regim de viaţă şi dietă

* folosirea medicamentelor

* chirurgia

55

Terapia prin muzică intră în categoria elementelor ne-naturale. În Isagoge sunt

menţionaţi următorii factori care influenţează sănătatea: aerul, exerciţiul, îmbăierea,

hrana, băutura, somnul, trezirea şi “accidentele sufletului”. Rolul cel mai important al

medicului este să controleze acesti factori, care au un impact puternic asupra sănătăţii

omului. Acest impact este descris în mod diferit de câtre mai mulţi autori; cert este însă

faptul, că “accidentele sufleteşti” afectează întotdeauna spiritul, care animează trupul.

Accidentele sufleteşti se referă la diferitele stări emoţionale: furia, frica, bucuria,

supărarea ş.a. Muzica are capacitatea să stimuleze sau să calmeze aceste accidente ale

sufletului, de aceea merită să facă parte din arsenalul unui medic.

În secolul al XIV-lea, un alt val de lucrări traduse, în special ale autorului roman

Galen, au contribuit la înţelegerea mai profundă a relaţiei dintre muzică şi medicină.

Aceste texte medicale îi învaţă pe practicieni cum să măsoare pulsul cu ajutorul muzicii;

cu toate acestea ele spun foarte puţin despre rolul muzicii în “accidentele sufletului”.

Unii autori de lucrări medicale susţin, că muzica poate fi de mare ajutor unui

medic, mai ales în cazuri cum ar fi: sarcina, creşterea unui copil, prelungirea duratei de

viaţă. Se credea, că muzica influenţează digestia, circulaţia sangvină şi băile în scop

medical. Muzica este de folos şi în diferite afecţiuni, de ex.: febra, anumite boli mintale

cum ar fi melancolia, mania şi letargia. În timpuri bolii, muzica avea rolul să alunge

spiritele şi să sporească sănătatea oamenilor.

Ne vom concentra în continuare asupra rolului muzicii în terapia bolilor mintale.

Lucrarea Tacuinum sanitatis scrisă de Ibn Butlan (tradusă în latină în sec. al XIII-lea),

conţine fragmente cu privire la folosirea muzicii în “accidentele sufletului”.

Scriitori occidentali consideră şi ei, că muzica poate influenţa “accidentele sufletesti”,

sporind astfel sănătatea. Ei iau ca model dictonul “ce este bun pentru minte, este bun şi

pentru trup”.

Aldobrandino de Siena, care a scris Le Regime du Corps pentru Beatrix de

Savoie (la sfârşitul sec. al XIII-lea), a inclus în această lucrare şi capitolul despre

necesitatea de a controla accidentele sufleteşti în scopul menţinerii sănătăţii trupeşti.

Scrisă în stil vernacular, dar bazată pe scrierile lui Johannitus, Haly Abbas şi Avicenna,

ilustraţiile din textul lui Aldobrandino demonstrează cum au reuşit scrierile Evului

Mediu să controleze “accidentele sufletului” prin muzică.

Cea mai cunoscută lucrare din Evul Mediu cu privire la acest subiect este

Sanitatis Salernitanum, care conţine printre altele şi următorul vers:

”Si tibi deficiant medici, medici tibi fiant.

Haec tria: mens hilaris requies, moderata dieta”.

56

Comentariul standard al acestui vers întocmit de Arnald de Villanova susţine faptul, că

muzica este cel mai important mijloc pentru a influenţa mintea, şi poate ajuta o persoană

să-şi prelungească viaţa, să-şi ascuţească inteligenţa şi să fie mult mai îndemânatică în

diferite situaii ale vieţii.

Scrierile cu conţinut medical se găseau pe atunci sub formă de manuale care

prezentau cauzele, simptomele, prognosticul şi tratametul fiecărei boli. În secolul al

XV-lea, lucrarea Practica a lui Valescus de Taranta conţine o împărţire a bolilor după

cauză, simptome, prognostic, tratament şi dietă. Cele mai vechi texte despre practica

medicală sunt de fapt enciclopedii arabe traduse în limba latină, dintre care sunt demne

de menţionat Pantegni de Haly Abbas şi Ad Almansorem scrisă de Rhazes. Autorii

occidentali ai enciclopediilor, de exemplu Bartholomaeus Anglicus, au preluat aceleaşi

principii de organizare a textelor medicale.

Lucrarea Practica prezintă valoarea terapeutică a muzicii în special în sfera

bolilor mintale. Deoarece aceste texte au mai mult un caracter prescriptiv decât

descriptiv, ele nu explică modul raţional în care acţionează muzica asupra minţii umane

şi nici nu dau detalii cu privire la genul de muzică care ar avea cea mai mare valoare

terapeutică. Conform doctrinei despre “accidentele sufletului”, rolul muzicii este de a

distrage atenţia sau a calma. Cel mai frecvent se recomandă muzica instrumentală.

Aceste boli sunt puse adesea pe seama umorilor din organism, în timp ce alţi autori

consideră, că bolile mintale sunt localizate în celulele nervoase ale creierului, care

controlează funcţiile mintale.

O altă teorie este aceea, că bolile mintale îşi au originea în diferitele părţi ale

creierului. Această abordare plasează diferitele funcţii mintale – imaginaţia, raţiunea şi

memoria - în regiunea celor trei ventriculi ai creierului. Dacă unul dintre aceşti trei

ventriculi este lezat, pot apărea diferite simtome. Referiror la cauza bolilor psihice,

autorul lucrării Practica pune accentul pe teoria umorilor, dar uneori este de acord şi

cu teoria localizării bolilor mintale în diferite regiuni ale creierului.

Lucrarea Pantegni a lui Haly Abbas scoate cel mai bine în evidenţă această

teorie combinată (umorile din organism şi localizarea bolilor nervoase la nivelul

creierului). În capitolul intitulat De accidentibus animate actionis, Haly asociază lezarea

celor trei ventriculi ai creierului cu cazuri de boli mintale descrise şi de Galen.

Temă de reflecţie

Comentează literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac.

57


1. Descrie diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes.

2. Comentează teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale.

3. Ce efecte tămăduitoare erau atribuite muzicii în scrierile medicale a le Evului Mediu?

.

58


MARSILIO FICINO – UN AVANTGARDIST ÎN PUTEREA

UNIFICATOARE A MUZICII

Cuprins



6.3. Marsilio Ficino, al doilea Orfeu 60

6.4. Evoluţia ideilor lui Ficino 60

6.5. Muzica lui Ficino 63

6.6. Imnurile orfice 64

6.7. Magia naturală şi meloterapia astrologică 64

6.8. Astrologia şi intervalele muzicale 67





- să identifici principalele caracteristici ale gândirii europene renascentiste;

- să urmăreşti evoluţia ideilor lui Platon;

- să analizezi puterea muzicii explicate prin conceptul „magiei naturale”;

- să descrii metodele terapeutice folosite de Marsilio Ficino.

6. 2. Delimitări conceptuale

Reînvierea interesului faţă de Antichitate, perioadă numită şi Renaştere, a apărut

în momente diferite şi sub forme diferite în cadrul picturii, literaturii, filosofiei, muzicii

şi medicinii1. În ceea ce priveşte terapia prin muzică a existat un moment crucial; este

vorba de secolele XV, XVI şi începutul secolului XVII când terapia prin muzică avea ca

element central filosofia, când avea valoare culturală şi era apreciată de învăţaţii

Europei, aşa cum nu mai fusese până atunci.

În acel moment, în gândirea europeană a apărut o viziune integratoare a muzicii

care cuprindea şi etosul şi cosmosul. Se considera că muzica putea să aibă efecte

benefice asupra oamenilor datorită semnificaţiei sale astrologice ca oglindă a structurii

59

profunde a universului. Tradiţia pitagoreano-platonică din Antichitate combină două

curente: cel etic şi cel astrologic. Corespondenţa dintre planete, semnele zodiacale,

sunetele muzicale, elementele, umorile au fost cercetate cu grijă de învăţaţii musulmani

(vezi U.I.nr. 2). Aceste lucrări nu au influenţat gândirea europeană pentru că cel mai

importante texte nu au fost traduse în latină. Dacă Platon este cea mai importantă figură

a Antichităţii, Aristotel cu scepticismul său în legătură cu muzica sferelor îi ia locul în

Evul Mediu (vezi U.I. nr. 4.). Muzica are valoare terapeutică în acea perioadă datorită

puterii sale de a calma „accidentele sufletului”, nu pentru că ar reproduce armonia

cosmică în structura umană. Epoca renascentistă reprezintă pentru terapia prin muzică

renaşterea platonicismului la jumătatea sec. XV şi absorbţia lui în cadrul mai larg al

magiei. Nu este vorba de magia vrăjitorului din sat ale cărui incantaţii au fost

considerate marginale pentru subiectul nostru (vezi U.I. nr.1.). Este vorba de o magie

care ar putea fi numită mai corect, „filosofie ocultă”2.

Sursele acestei filosofii sunt diferite, sunt texte de origine arabă (care au fost

accesibile învăţaţilor creştini în Spania recucerită de la lumea islamică) sau Kabbala

evreiască. Există mai mulţi învăţaţi care sunt reprezentanţi ai renaşterii platoniciene3.

Cel mai important este doctorul-filosoful-muzicianul Marsilio Ficino (1433-1499).

Cântecele din Al doilea Orfeu au fost create în scopul „alungării tulburărilor sufletului

şi ale corpului” „ prin intermediul suntelor muzicale potrivite astrelor”. Ficino a căutat

în textele din Antichitatea clasică şi târzie o concepţie despre terapia prin muzică

diferită de ceea ce exista în Evul Mediu. Lucrarea sa a fost punctul de pornire a mai

multor discuţii în special printre „filosofii oculţi”. Doctorii, muzicologii reproduc idei

banale preluate din biblie sau din folosofia lui Pitagora, despre puterea muzicii.

(Institutione harmonich, 1558, Gioseffo Zarlino 1517-1590)4. Filosofii oculţi sunt cei

care aduc idei noi, reinventând subtil cosmologia pitagoreană. Aceştia sunt importanţi

pentru munca lor şi pentru faptul că sunt elementul de legătură cu ceea ce ar putea fi

numită Revoluţia ştiinţifică, ca şi cu reformele religioase ale perioadei moderne

timpurii, catolice şi protestante.

Temă de reflecţie

Descrie cultura epocii Renaşterii.

60

6. 3. Marsilio Ficino, al doilea Orfeu

Filosoful florentin Marsilio Ficino (1433-1499) se află în fruntea marii

redeşteptări spirituale şi culturale numite Renaşterea. Preot, teolog, astrolog, medic,

muzician şi magician, şi-a dedicat întreaga viaţă reconcilierii dintre credinţă şi raţiune,

căutării autocunoaşterii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu. La nivel intelectual a încercat să

unească platonicismul şi religia creştină iar la nivel practic, abordarea sa holistică a

vindecării ne-a prezentat un nou fel de înţelegere a lumii: magia naturală. Magia pe care

o practica Ficino se bazează pe textele hermetice, neoplatonice şi cele arabe pe care le-a

combinat cu cunoştinţele sale medicale, de astrologie şi muzică. A încercat să pună

sufletul omului, care era văzut ca intermediar între minte şi corp, în armonie cu sufletul

lumii, mijlocitor între cer şi pământ. Ficino a înţeles că cel mai puternic mijloc de

refacere a acestei unităţi era muzica sau terapia prin muzică.

Pe lângă scrierile sale, mai avem multe dovezi că, felul în care Ficino interpreta

muzica îi făcea pe cei care îl ascultau să îl numească Orfeu. Prietenul său, poetul

Poliziano a asociat felul în care cânta cu reînvierea filosofiei lui Platon.

„Lira sa...mult mai măiastră decât cea a tracului Orfeu, a adus din cealaltă

lume ceea ce este, dacă nu mă înşel, adevărata Eurydice, adică înţelepciunea lui

Platon”5.

Se pare că Ficino a avut din tinereţe vocaţia de vindecător al spiritului. Chiar el

ne spune că pe când era încă destul de tânăr, a fost ales de Cosimo de Medici să

conducă Academia sa platonică. Ficino a tradus lucrările lui Platon şi recent descoperita

Corpus Hermeticum scrisă de Hermes Trismegistus, un vechi mag a cărui revelaţie

spirituală prefigura filosofia religioasă a lui Platon.

Chiar înainte să înceapă traducerea textelor hermetice, Ficino îl descoperise pe

Orfeu şi tradusese în latină imnurile acestuia descriind de asemenea şi puterea lor

misterioasă.

Temă de reflecţie

Argumentează conceptele: filosofie ocultă, magie naturală.

6. 4. Evoluţia ideilor lui Ficino

În prefaţa sa la Comentariile despre Platon găsim ideea că adevărata

autocunoaştere nu poate fi atinsă decât prin înţelegerea şi practicarea unui fel de

astrologie care este departe de ştiinţa deterministă a tradiţiei clasice. Ficino consideră că

Filosofia, fiica Minervei, este cea care l-a îndemnat pe Lorenzo de Medici să intre în

61

Academia platonică. Această invitaţie este văzută ca un îndemn pentru omenire să

pornească într-o călătorie în spre înţelepciune.

Ficino considera astrologia ca fiind o limbă simbolică ce putea să releve lucrările

interioare ale divinităţii. „Precum în ceruri, aşa şi pe pamânt”, în viziunea neoplatonică

şi hermetică despre cosmos, corpurile cereşti erau zei iar mişcările lor indicau voinţa

zeului suprem, sufletele lor făcând parte din uriaşa reţea a fiinţelor animate care ajunge

până la materie. Astfel energiile lor pot fi înţelese, temperate şi armonizate în sufletul

uman, văzut ca microcosmos cu ajutorul muzicii, deoarece adepţii lui Platon înţelegeau

sunetul ca fiind un ecou al armoniei perfecte din ceruri. Imitând muzica sferelor,

sufletul se ridică deasupra condiţiei sale umane mergând spre starea sa iniţială, pură.

Sursa acesti idei se găseşte în lucrarea lui Platon Timaeus unde găsim că

ascultarea muzicii şi contemplarea cerurilor sunt esenţiale pentru autoînţelgere. Tot în

acest text găsim un mit al creaţiei care demonstrează principiul muzical al proporţiilor

ce stă la baza întregului univers, deoarece demiurgul a împărţit amestecul de minte

cosmică şi materie în proporţii de 2:1, 3:2, şi 4:3. Acestea produc intervale perfecte,

octava, cvarta, cvinta, şi se consideră că reprezintă prin sunet creaţia.

Ficino a găsit baza filosofică pentru practica sa magică în opera

neoplatonicianului Plotinus. Pentru acesta cosmosul are suflet, el este sufletul lumii,

anima mundi, cel care uneşte ideile pure al minţii divine cu ţinutul de mijloc al stelelor

şi planetelor şi ţinutul pământean al materiei. Sufletul transformă ideile în instrumente,

pune lumea sublunară în mişcare, sădind în fiecare fiinţă un strop de divinitate, pe care

Plotinus a numit-o sămânţa înţelepciunii. Există o energie care se mişcă între minte,

suflet şi natură pe care Ficino o numeşte circuitus spiritualis, „o influenţă divină pornită

de la Dumnezeu, care trece prin ceruri, coboară prin elemente şi ajunge în materie”6.

Plotinus afirmă că magia lucrează prin „atracţie şi prin faptul că există o

înţelegere naturală a lucrurilor care se aseamănă, şi o opoziţie între lucrurile care sunt

diferite şi care alcătuiesc viaţa unei fiinţe însufleţite”7.

El continuă şi spune că incantaţiile, împreună cu atitudinea şi intenţia celui care

participă, exercită o putere naturală asupra părţii iraţionale a sufletului, cea care trebuie

adusă într-o stare mai ordonată. Aceste puteri care pot fi preluate de la astre, nu au

voinţă proprie ci se găsesc în fluxul şi refluxul cosmic. Plotinus sugerează că doctorul

sau vraciul poate intra în acest joc al forţelor naturale.

În magia ficiniană, nivelul concret al muzicii vocale şi instrumentale (musica

instrumentalis), sub forma concretă de interpretare muzicală sau atunci când se

manifestă ca o lucrare de artă, devine vehicolul care duce la clarificarea şi armonizarea

62

sufletului (musica umana), ducându-l înspre marele dans cosmic. Ficino şi-a intitulat a

treia parte a tratatului său despre magie Potrivirea sufletului cu cosmosul (De vita

coelitus comparanda). El subliniază că magia sa nu este una obişnuită şi că viaţa însăşi

poate fi văzută ca un ritual magic.

În acest context începem să înţelegem semnificaţia cântecului lui Orfeu pentru

Ficino, care poate fi folosit pentru a armoniza sufletul, cu ajutorul spiritus, imitând

musica mundana, armonia sferelor.

Plotinius îndeamnă omul să „îşi închidă ochii şi să se trezească la un alt fel de a

vedea, pe care toată lumea îl are dar puţini îl folosesc”8. Acest fel de a vedea poate fi

dezvoltat prin rugăciune, „o tensiune a sufletului”, un act de adevărată reconectare în

adevăratul sens al religiei. Dacă dorinţele noastre cele mai adânci sunt în rezonanţă cu

forţele universului conectarea conştientă va deschide canalele şi aceste forţe vor

pătrunde în om.

Acest ritual facilitează fuziunea spiritus prin transformarea subiectivă a celui

care se roagă cu ajutorul invocaţiilor. Această stare alterată a cunoştinţei implică

suspendarea proceselor de gândire logice şi poate fi produsă prin practicarea anumitor

ritualuri. Iamblichus, un alt neoplatonician, vorbeşte şi el despre importanţa atitudinii

ritualice.

Gemisthos Pletho, un platonician din Bizanţ, care a adus în Florenţa în sec. XV

sistemul elaborat de cântare a imnurilor, este posibil să îl fi influenţat pe Ficino. Pletho

considera procesul ca fiind unul de autopurificare, de modelare şi marcare a propriei

noastre imaginaţii făcând-o astfel ascultătoare şi maleabilă faţă de tot ceea ce este divin

în noi.

Pentru Ficino, felul în care Platon folosea limbajul putea să captiveze şi să

îndepărteze mintea de la grijile raţionale, la fel cum muzicianul poate să îl aducă pe

ascultător în aliniament cu armonia cosmică, transmiţând prin interpretarea sa o muzică

ce nu poate fi auzită decât cu „urechile minţii”. Şi astfel ne întoarcem la Orfeu care avea

această capacitate, spre care tindea şi Ficino.

Temă de reflecţie

Studiază magia ficiană: musica instrumentalis; musica umana; musica mundana.

63

6.5. Muzica lui Ficino

Ce fel de muzică interpreta Ficino în scop meloterapeutic? Este evident că el

credea că vocaţia sa de vindecător se referea şi la bolile trupului şi la cele ale minţii şi

muzica era foarte importantă pntru munca sa. Într-adevăr, după ce mintea intra în

armonie, urma şi corpul: „sunetul şi cântecul stârnesc fantezia, influenţează inima şi

ajung în cel mai ascuns cotlon, al minţii; acestea liniştesc şi pun în mişcare umorile şi

membrele corpului...Toate fiinţele vii sunt captivate de armonie” afirmă el într-o

scrisoare către Antonio Canigiani şi mai adaugă „chiar eu folosesc deseori lira şi cânt ca

să evit alte plăceri senzuale. Alung neplăcerile sufletului şi corpului şi ca să îmi înalţ

mintea spre Dumnezeu pe cât de mult pot”9.

Este clar că pentru Ficino muzica nu era folosită doar pentru delectarea sa

personală, deoarece menţionează deseori în scrisori efectele terapeutice pe care le are

„lira sa orfică” asupra prietenilor săi. Într-o scrisoare către Sebastiano Foresi spune:

„cântăm la liră ca să nu ajungem cu nervii slăbiţi...fie ca lira să ne fie tot timpul salvarea

atunci când o folosim în mod corect”10

. Iar cu o altă ocazie afirmă: ”după ce ţi-am scris

rămas bun, m-am ridicat şi am luat lira. Am început un cântec lung din liturghia orfică.

Şi tu, când vei fi citit acest rămas bun, dacă eşti înţelept, te vei ridica şi vei lua lira,

dulce mângâiere a trudei tale”11

. Prietenului său „platonic” Giovanni Cavalcanti, care a

spus că Ficino se plângea prea mult de temperamentul său saturnian, i-a scris : „Îmi spui

să cânt un imn de retractare a cuvintelor spuse către Saturn despre care m-am plâns

destul de mult în ultimul timp. Într-adevăr mă plâng de o stare melancolică, neplăcut

lucru dacă nu ar putea fi ameliorat prin folosirea lirei”12

. Un exemplu de tratament reuşit

este cel al lui Francesco Musano căruia îi scrie: „De îndată ce aţi fost vindecaţi de ceea

ce s-a spus greşit că ar fi fost febră intermitentă, şi tu şi Giovanni Aurelio v-aţi exprimat

respectul faţă de Academie ca şi cum ar fi fost medicul vostru. Apoi aţi ceru t să ascultaţi

lira şi imnurile”13

.

Episcopul Campano afirmă despre Ficino „...ochii îi ard, sare în picioare, şi apoi

descoperă o muzică pe care niciodată nu a învăţat-o”14

.

Muzica lui Ficino creează o stare de solidaritate în publicul său. Dar oare ce îl

face să improvizeze cu asemenea talent şi să obţină un asemenea rezultat? Este furor

divinus al poetului, starea de stăpânire spirituală care este obligatorie pentru

comunicarea adevărului divin, experienţa inundării sufletului în acţiunea de reconectare

cu sursa. Platon ne spune că există patru tipuri de furor: cea a poetului, cea a preotului,

cea a profetului şi cea a îndrăgostitului. Creaţia „nebunului inspirat” aşa cum îl numşte

Platon în Phaedrus, depăşeşte eforturile celui care crede că este suficient să stăpâneşti

64

tehnica pentru a fi un bun artist. Ficino admiră aşa de mult frenezia muzicianului încât

merge mai departe decât Platon şi spune că „orice nebunie, profetică, religioasă sau

amoroasă, este o nebunie poetică atunci când se exprimă prin cântece şi poezie”15

. Cu

alte cuvinte, frenezia muzicală este expresia vocală a celorlalte trei şi îl transformă pe

muzician în mesager divin.

Figura lui Orfeu devine şi mai importantă atunci când citim că Ficino îl

considera cuprins de toate cele patru nebunii: ca preot, profet, îndrăgostit şi ca muzician.

Sub toate aceste deghizări este puterea iubirii cea pe care o duce pe lume, şi magia

neoplatoniciană nu este eficientă decât datorită armonizării prin intermediul iubirii cu

ierarhiile cosmice. Ficino este cel care a inventat termenul de „iubire platonică”,

referindu-se la iubirea dintre două persoane, iubire ce derivă din iubirea acestora pentru

Dumnezeu.

6.6. Imnurile orfice

Ce erau aceste cântece „ale lirei orfice”? Ce texte a folosit Ficino? Pic o della

Mirandola, discipolul său, ne spune „Nimic nu este mai eficient în magia naturală decât

imnurile lui Orfeu, dacă se foloseşte muzica potrivită în circumstamţele potrivite”16

.

Concluzia orfică, numărul 31 a lui Pico ne vorbeşte despre misticismul care înconjura

folosirea imnurilor orfice în Academia platonică. Imnurile erau mijloacele prin care

percepţia putea fi transformată în percepţia logică a tărâmului inteligibil, dar numai

pentru cei care puteau să înţeleagă funcţionarea analogiei şi simbolurilor.

Textele imnurilor orfice, alcătuite din epitete pentru zei, au fost descoperite la

Constantinopole în 1423 şi erau în mod evident folosite pentru ritualuri, deoarece

includeau instrucţiuni de ardere a unor anumite substanţe. Cu toate că este posibil să fi

fost create la începul erei noastre, dar pentru umaniştii din secolul XV, ele au fost create

de Orfeu însuşi, considerat şi priscus theologus. Pentru neoplatonicieni era

reprezentantul înţelepciunii perene cunoscută sub numele de Teologia antică, chiar şi

sfântul Augustin îl privea ca precursor al creştinismului. Pentru Ficino, care a tradus

imnurile în latină şi le cânta la liră în stilul antic, faptul că Orfeu era considerat

fondatorul misterelor însemna că imnurile putea fi folosite ca vehicule în terapia sa de

purificare a sufletului.

6.7. Magia naturală şi meloterapia astrologică

Din Potrivirea sufletului cu cosmosul aflăm că Ficino s-a scufundat în lumea

magiei naturale unde talismanele, ierburile, plantele, animalele, culorile, unguentele şi

65

aromele iar muzica cel mai mult, jucau un rol important în calmarea sufletului. Ficino

spune că puterea remediului se află în atitudinea pe care o are pacientul faţă de acesta.

Tot el afirmă că vorbitorul care este cel mai cuprins de emoţie îi va emoţiona şi pe

ceilalţi iar în comentariul său despre Timaeus spune: „sunetul muzical, mai mult decât

orice altceva, transmite ca şi cum ar avea viaţă, emoţiile şi gândurile cântăteţului sau ale

muzicianului către ascultător”17

.

Capitolul 21 din Potrivirea sufletului cu cosmosul este dedicat puterii cuvintelor

şi cântecelor pentru obţinerea cadourilor cereşti. Aici Ficino prezintă regulile de a

compune sau improviza muzica astrologică. Începe prin a sublinia puterea pe care

cuvintele o au atunci când sunt folosite în combinaţie cu imaginile potrivite şi apoi

explică cum armonia muzicală de diferite înălţimi trece prin cele şapte trepte care

corespund celor şapte planete; acestea variază de la pietre la metale, care sunt atribuite

Lunii şi lui Saturn. Cuvintele, cântecele şi sunetele care sunt dedicate lui Apollo sau

Soarelui sunt cele mai puternice. Astfel, armonia divină se reflectă şi se refractă

mişcându-se prin întreaga creaţie.

Prin intermediul acestui sistem de corespondenţe, substanţele naturale sunt

impregnate cu divinus influxus de la o anumită planetă, deoarece sămânţa înţelepciunii

este plantată aleatoriu de Sufletul lumii. Toate nivelele de creaţie sunt o parte din divin,

prin urmare din aceste substanţe se pot face remedii eficiente folosindu-se medicina şi

astrologia. În acelaşi timp şi muzicii i se poate atribui o „putere cerească” dacă luam în

considerare ceea ce Ficino numeşte tiparul stelelor şi dacă se aleg sunetele care

corespund acestui tipar care apoi vor fi aranjate într-o ordine şi armonie care reflectă

aranjamentul ceresc. În ceea ce priveşte alegerea muzicii ca remediu, trebuie să se ţină

seama de planetele care sunt dominante la naşterea pacientului, şi care îi întipăresc

calităţile asupra sufletului acestuia.

Ficino spune că este foarte dificil să hotărâm care sunete se potrivesc cu care

astre, dar putem să descoperim totuşi parţial prin munca noastră şi parţial cu ajutorul

sorţii, divina sorte, având parte de un flux de graţie. Manifestarea mai puternică a

acesteia devine frenezie, atunci când sufletul este în aliniament perfect cu puterea divină

şi nu mai este sensibil la condiţia sa umană. Ficino ne oferă trei reguli, ciudate din punct

de vedere muzical şi astrologic, pentru potrivirea sunetelor cu astrele. Mai întâi ne

avertizează că nu trebuie să credem că idolatrizează astrele ci încearcă doar să le imite.

Subliniază că astrele nu îşi transmit darurile din proprie alegere ci prin intermediul

afluxului natural, influxus naturalis:

66

În primul rând trebuie aflat ce putere şi ce efecte are astrul, ce aduce şi ce ia.

Apoi trebuie introduse aceste înţelesuri în înţelesurile cuvintelor noastre încât

să detestăm ceea ce iau şi să apreciem ceea ce aduc. În al doilea rând trebuie să

aflăm care planetă domină un loc sau o persoană şi apoi să observăm ce sunete

şi cântece sunt folosite în această regiune sau de către această prsoană, astfel

încât să putem să folosim unele asemănătoare împreună cu înţelesurile

cuvintelor. În al treilea rând trebuie observată poziţia zilnică şi aspectele

planetelor şi trebuie descoperit ce cântece, discursuri, mişcări, dansuri,

comportamente morale şi acţiuni sunt provocate în oameni de către acestea, ca

apoi să fie imitate în cântec pentru a mulţumi acea parte a cerului, pentru a

prinde puterea care le seamănă18

.

Puterea unei asemenea potriviri este într-atât de mare încât spiritul interpretului

se va deschide către influxus celestis, care la rândul său se va deschide către el şi

spiritul muzicii va avea acces către spiritul său, iar apoi către spiritul ascultătorilor.

Ficino ne descrie ce fel de muzică se potriveşte pentru fiecare planetă, subliniind faptul

că toată muzica vine de la Apollo, Soare, şi că Jupiter este muzical doar când se află în

armonie cu acestea. Venus şi Mercur sunt la rândul lor muzicale atunci când se află în

apropierea Soarelui. Aflăm că Saturn, Marte şi Luna au voce, sau sunet, dar nu cântă.

Sunetele produse de Saturn sunt încete, adânci, aspre şi plângăcioase; cele ale lui Marte

sunt rapide, ascuţite, violente şi ameninţătoare; cele ale Lunii sunt „pe la mijloc”. Cât

despre muzica celorlalte planete, Jupiter are armonii profunde şi intense, „drăguţe şi

vesele”, cântecele lui Venus sunt voluptoase şi muzica lui Apollo este graţioasă, plină

de respect şi simplicitate, iar a lui Mercur plină de vigoare şi veselie. Alegând să invoci

un zeu cu muzica potrivită acestuia, cu siguranţă că vei primi darurile sale; iar o

rugăciune are aceeaşi putere ca un cântec.

Temă de reflecţie

Studiază următoarele concepte: divinus influxus, influxus naturalis. influxus celestis

Aşa cum ne expunem corpul razelor soarelui, aşa ne expunem şi spiritul

puterilor ascunse ale planetelor. Ficino, atunci când vorbeşte despre terapia sa, spune că

fiecare individ poate să mărească puterea de vindecare a remediului prin gândire

pozitivă şi prin eliberarea imaginaţiei. Ficino vorbeşte despre intersectarea experienţelor

subiecte şi obiective şi despre faptul că schimbările stării sunt facilitate dacă interpretul

şi ascultătorul (sau terapeutul şi pacientul) se întâlnesc pe terenul imaginaţiei, locul de

67

unde se poate accede spre tărâmuri mai înalte şi de unde poate fi generată vindecarea

spirituală. Instrucţiunile la Liber de vita sunt destul de vagi în ceea ce priveşte tehnicile

de imitare a poziţiei şi aspectelor planetelor prin cuvinte şi muzică.

6.8. Astrologia şi intervalele muzicale

În Principiile muzicii, o scrisoare scrisă către Domenico Benivieni, Ficino

povesteşte despre aspectele astrologice şi intervalele muzicale. Tot el vorbeşte şi despre

„muzica adevărată” pe care ne-a dat-o Dumnezeu, cea care reprezintă armonia minţii iar

ecoul ei este muzica sonoră. Ficino vorbeşte despre „blânda armonie a terţei” şi descrie

calităţile armoniilor consonante şi disonante dintr-o gamă muzicală, despre perfecţiunea

octavei pe care o vede ca o reflectare a procesiunii hermeneutice a sufletului. Vorbeşte

şi despre cauzele generale ale armoniei, spune cum se pot produce diferite intervale.

Este foarte interesat de „cauzele astronomice ale armoniei”. Se observă influenţa

puternică a Cărţii a 3- a a lui Ptolemeu, Harmonics. Ficino compară calităţile aspectelor

astrologice cu intervalele muzicale:

„Dacă începi din capătul celor doisprezece semne zodiacale şi progresezi

secvenţial vei observa cum, al doilea semn cade la distanţă de primul aşa cum

într-o gamă muzicală a doua notă este diferită de prima, însă al treilea semn

zodiacal are un aspect favorabil faţă de primul lucru pe care astrologii îl

numesc sextil...

Cum şi-a incorporat teoria în cântările sale orfice nu este decât speculaţie. Ştim

doar că a exista o tradiţie a improvvisatori, cântăreţi care se acompaniau cu lira da

braccio, şi este posibil ca Ficino să fi numit lira, „lira orfică”. Din imaginile care ne-au

mai rămas putem afla că lira era într-adevăr asociată cu Orfeu, şi cântăreţul Baccio

Ugolino l-a interpretat pe acesta în drama Orfeo la Mantua în 1471. De asemenea este

posibil ca Ficino să fi cântat la harpă după cum se vede într-o sculptură făcută de

Ferrucci. Ficino este prezentat ţinând un volum a lui Platon în poziţia în care ar fi fost

ţinută harpa iar în câteva scrisori găsim referiri la un plectron. Cu siguranţă putem

presupune că muzica lui Ficino era o semiimprovizaţie monodică făcută pe versurile

imnurilor orfice sau texte astrologice sau mitologice scrise chiar de el.

Dacă Ficino a intenţionat să obţină „temperarea semnelor cereşti” cu ajutorul

lirei sale orfice înseamnă că Orfeu a primit cea mai nobilă întruchipare cu putinţă.

68


1. Descrie principalele influenţe ĩn gândirea lui Marsilio Ficino.

2. Care este pãrerea lui Ficino despre conceptul „furor divinus”?

3. Descrie metodele terapeutice ale lui Marsilio Ficino


1 L.L. Perkins, Muzica în Renaştere (New York şi Londra, 1999). B-P. Copenhaver şi C.B. Schmitt,

Filosofia Renaşterii (Oxford, 1992) O istorie a filosofiei Renaşterii (Cambridge, 1988), N. Siraisi,

Avicenna în Renaştera italiană (Princeton, NJ 1987), A.Wear, R.K.French, Renaşterea medicală a

sec.al XVI-lea (Cambridge, 1985). 2 Tpmlinson, G, Muzica în magia Renaşterii: o istoriografie a celorlalţi (Chicago şi Londra, 1993),

Istorie a muzicii timpurii pag 291-306; P.G. Maxwell-Stuart, Ocultul în Europa modernă timpurie

(Houndmills Londra şi New York, 1999); B.Vickers, Ocultul şi mentalităţile ştiinţifice din Renaştere

(Cambridge, 1984). 3 Tomlinson, Muzica în magia Renaşterii, pag. 77.

4 C.Webster, De la Paracelsus la Newton: Magia şi ştiinţa modernă (Cambridge, 1982); Vickers, Ocultul

şi mentalităţile ştiinţifice; ed D.C. Lindberg şi R.S. Westman, Reevaluări ale revoluţiei ştiinţifice

(Cambridge, 1990). 5 A. Poliziano, Opere (Basle, 1553), pag.310.

6 Ficino, Opera, vol. 1, pag. 234.

7 Plotinus, Ennead IV,4.40 ed. A.H.Amstrong,7 volume (Combridge şi Londra, 1966-1988), vol 4,

pag.261. 8 Plotinus, 1.6.8., vol. 1, pag. 259.

9 Ficino, Scrisori, vol.4, pag.141-144.

10 Ficino, Scrisori, vol.1, pag. 16-17.

11 Ficino, Scrisori, vol.1, pag. 823-824.

12 Ficino, Scrisori, vol.2, pag. 33.

13 Ficino, Scrisori, vol.1 pag. 609.

14 Citat din A. della Torre, Storia dell’Accademia Platonica di Firenze (Florenţa, 1902), pag.791.

15 Ficino, Comentarium in Platonis Phaedrum, IV.3, la editura lui M. Allen, Marsilio Ficino and the

Phaedran Charioteer (California, 1981), pag.84. 16

G. Pico della Mirandola, Conclusiones XXXI, nr.2, Omnia quae extant opera (Veneţia, 1557), pag.159. 17

Ficino, Opera, vol. 1, pag.1417. 18

Ficino, Trei cărţi despre viaţă, III.21, pag.357-358.

69


MUZICA ŞI SPIRITELE VINDECĂTOARE DIN GÂNDIREA

MODERNĂ TIMPURIE

Cuprins



7.3. Marsilio Ficino – sursa de inspiraţie pentru sec. XVI şi XVII 70

7.4. Teorii despre bolile mentale şi bolile corpului 72

7.5. Medicină – „filosofie naturală” 74

7.6. Teorii medicale ale sec. al XVIII-lea 75





- să identifici principalele caracteristici ale relaţiei corp, minte şi suflet;

- să precizezi rolul lui Ficino în scrierilie apărute;

- să descrii conceptele despre bolile mentale şi bolile corpului;

- să cunoşti teoriile medicale ale sec. al XVIII-lea.

7. 2. Delimitări conceptuale

Cei care se ocupau cu medicina în perioada modernă timpurie ca şi publicul

educat aveau idei foarte clare despre capacitatea muzicii de a vindeca, pentru ce boli

putea fi folosită şi de ce uneori vindeca şi alteori făcea rău1. În cărţile de specialitate ale

vremii, legătura dintre muzică şi medicină se manifesta în două feluri diferite dar care

au totuşi ceva în comun. Ascultatul sau interpretarea muzicii pot fi folosite în

vindecarea bolilor, uşurează convalescenţa sau dimpotrivă poate provoca boala. Cu

foarte puţine excepţii, bolile despre care se vorbea erau legate de suferinţe psihice. În

secolele al XVI-lea şi al XVII-lea asemenea suferinţe erau numite melancolie, dar în

timpul secolului al XVIII-lea, accentul a început să fie pus pe sistemul nervos şi

problemele legate de acesta.

70

Al doilea rol ca importanţă pe care mu zica l-a jucat în gândirea medicală din

aceea perioadă şi care are legătură cu ezotericul, se referă la interpretarea relaţiei dintre

corp, minte şi suflet.

În sec. al XVI-lea şi la începutul sec. al XVII-lea, despre aceste legături

ezoterice se vorbea cel mai des folosindu-se termenul de „simpatie” şi erau puse în

contextul magiei naturale. În secolul al XVIII-lea magia naturală nu mai era la modă

printre cei din elita medicală academică, care preferau acum mecanica, mecanica

hidraulică şi chimia (care erau la baza unei filosofii experimentale care se preda la

Leiden şi Edinburgh)2. În ciuda deselor schimbări de terminologie din această perioadă,

există o remarcabilă continuitate a ideilor. Şi acest lucru nu este surprinzător deoarece

chiar dacă Principia a reprezentat un moment important al filosofiei naturale, existau

deja elemente ale sintezei Newtoniene.

7. 3. Marsilio Ficino – sursă de inspiraţie pentru sec. al XVI-lea şi al XVII-lea

O figură importantă în dezvoltarea doctrinei muzical -magice a fost Marsilio

Ficino. Lucrările lui Ficino despre Hermes Trismegistus şi Platon şi în special lucrarea

sa proprie De triplici vita sau Trei cărţi despre viaţă (1489) au stat la baza textelor

despre magie din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. De vita a fost de asemenea şi

punctul de pornire al discuţiilor despre melancolie şi relaţia dintre aceasta şi filosofie şi

muzică. Lucrarea a fost scrisă pentru a veni în ajutorul celor care studiau; prima carte

se ocupă de menţinerea sănătăţii, a doua cu prelungirea vieţii şi a treia cu influenţa

astrelor. În această carte Ficino oferă o noua explicaţie, despre puterile muzicii, despre

spiritul uman şi spiritus mundi care este canalul de legătură între corpurile cereşti şi

lumea sublunară3.

Cu toate că majoritatea teoreticienilor muzicali şi medicali din secolul al XVI lea

l-au ignorat pe Ficino, teoria lui despre spiritul muzicii s-a răspândit prin intermediul

unor lucrări ca cea a lui Gregor Reisch, Margarita philosophica (1503) şi cea a lui

Cornelius Agrippa, De occulta philosophia (1510, ediţie adăugită 1533), care a fost de

asemenea o sursă importantă de medicină astrologică şi psihologie a temperamentelor.

Alte lucrări ale secolului XVII includ Anatomia melancoliei de Robert Burton (1620) şi

Musurgia universalis a lui Athanasius Kircher (1650).

Cea mai sugestivă reprezentare vizuală a teoriei neoplatoniciană a lui Ficino se

găseşte în Utriusque cosmi…historia sau Istoria macrocosmosului şi microcosmosului

(Oppenheim, 1619) scrisă de Robert Fludd 4.

71

Aşa cum vom vedea, conceptul de armonie muzicală care uneşte sufletul de trup,

Dumnezeu şi creaţia Lui, se folosea încă în secolul XVIII, şi scrierile lui Ficino au

continuat să aibă o influenţă, chiar dacă nu era recunoscută. De exemplu, mecanismele

pe care le invocă Richard Browne în Medicina Musica: sau un eseu mecanic despre

efectele cântatului, muzicii şi dansului (Londra 1729) ca să explice efectele terapeutice

ale muzicii sunt similare cu cele folosite de Ficino în De vita. Browne explică cum prin

intermediul cântatului se poate comunica plăcere sufletului cu ajutorul vibraţiei nervilor

şi acţiunii lor asupra vitalităţii.

Datorită faptului ca muzica are o mare afinitate cu medicina, făcându-se legătura

şi cu Apollo, este surprinzător să descoperim că eseul lui Browne este prima carte în

limba engleză dedicată în totalitate acestui subiect. A doua carte este cea a lui Richard

Brocklesby Cugetări asupra muzicii antice şi moderne şi aplicaţii în vindecarea bolilor

(Londra 1749). În această lucrare, Brocklesby îl citează pe Ficino (Comentariul despre

Platon) în discuţia despre tulburări mentale şi despre felul în care muzica potoleşte

vitalitatea şi mintea5. În acelaşi timp, Brocklesby se referă la două articole din Istoria

Academiei Regale de Ştiinţă (1707 şi 1708)6.

O abordare similară se întâlneşte în literatura franceză a epocii. Se pare că în

testamentul fizicianului din Montpellier, Louis Roger, Testamen de vi soni et musices in

corpus humanum (1748), reprezintă primul „sprijin adevărat pentru terapia prin muzică

în medicina practicată în Franţa”, cel puţin în perioada modernă timpurie7. Înainte de

secolul al XVIII-lea puţini medici au analizat serios muzica în scrierile lor.

Şi totuşi, calităţile vindecătoare ale muzicii au fost explorate de compozitori şi

poeţi care au încercat să stârnească anumite răspunsuri emoţionale în cadrul publicului

lor. Prin intermediul spectacolelor de la curte (balet, operă), doctrina neoplatonică şi a

lui Ficino au devenit la modă la sfârşitul sec. al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-

lea. Tema acestor coreografii era armonia şi ţinerea sub control a pasiunilor animalice şi

toate aceste lucruri erau exprimate prin intermediul muzicii. Limbajul armonic şi

convenţiile muzicale care au fost dezvoltate în secolul al XVI-lea de către compozitori

exprimau o întreagă gamă de pasiuni şi au devenit atât de sofisticate, încât pe la mijlocul

secolului al XVIII-lea, teoreticienii erau capabili să ofere explicaţii despre efectele

muzicii mai detaliate decât fusese vreodată posibil8.

Temă de reflecţie

Argumentează rolul lui Ficino în filosofia sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.

72

7. 4. Teorii despre bolile mentale şi bolile corpului

Anatomia melancoliei a lui Robert Burton (publicată în 1621 şi republicată de

mai multe ori) a fost cea mai importantă lucrare în limba engleză care se ocupa de bolile

mentale şi după cum am spus deja, ele erau cel mai mult legate de muzică. Anatomia nu

numai că a reluat pe scurt lucrările anterioare despre melancolie dar a şi devenit lucrare

de referinţă pentru acest subiect.

După cum spune Burton, autorităţile în materie defineau boala în termeni

negativi, „o afecţiune a corpului care este contrară naturii” sau un dezechilibru între

suflet şi corp. Burton scria din perspectiva unui preot, el putea să intervină prin

intermediul medicinii, a rugăciunilor sau a altor practici religioase şi să aducă

vindecarea.

Remediile bolilor, la fel ca şi cauzele, puteau fi clasificate. Kircher, învăţat

iezuit, a identificat trei categorii: miracole Dumnezeieşti, cele bazate pe pacte cu

diavolul, iar a treia se referă la cele obţinute prin mijloace naturale. Kircher era

preocupat să demonstreze că cele mai ciudate boli, ca şi cele mai surprinzătoare nu sunt

rezultatul unei intervenţii supranaturale şi nici al unei activităţi demonice. A accentuat

faptul că există multe lucruri în natură care pot să aibă efecte uimitoare. Spre deosebire

de el, Richard Mead în cartea sa Medica sacra (1749) a afirmat că medicul are rolul

unui preot deoarece capacitatea sa de a vindeca este de natură divină.

Burton a împărţit bolile în două categorii: mentale şi ale corpului, iar pe cele

mentale le-a clasificat în funcţie de partea afectată a capului şi a creierului. Durerile de

cap, de exemplu, sunt boli ale pia mater şi pia dura (învelişul dur care protejează

creierul), epilepsia este o boală a ventricolelor, iar cele care proveneau de la creier erau

grupate sub numele de „nebunie”, care la rândul ei era împărţită în frenezie, demenţă şi

melancolie ( şi acestea aveau manifestări diferite).

Burton nu prea vorbeşte despre demenţă ca atare, pe care o defineşte ca fiind

„senilitate vehementă sau stare de delir fără febră, mult mai violentă decât melancolia,

plină de furie, proteste, un aspect fizic oribil, la fel acţiunile şi gesturile. Frenezia sau

phrenitis este o boală asociată cu febră sau o inflamare a creierului”. Multe tipuri de

frenezie sunt autoprovocate. Extazul, de exemplu, este starea în care profeţii indieni sau

vrăjitoarele din Laponia fac prezicerile. Alte tipuri de frenezie ar fi: entuziasmul,

revelaţiile, viziunile, starea de posedare etc.

Două tipuri de frenezie, menţionate de Burton, au legătură cu muzica:

tarantismul şi chorus Sancti Viti. Paracelsus a numit dansul sfântului Vitus „lasciv”

deoarece cei care sunt prinşi de el nu pot decât să danseze până mor sau până sunt

73

vindecaţi. Una dintre cele mai importante manifestări ale acestei boli este dansul celor

bolnavi chiar şi zile în şir. În fiecare situaţie, rolul muzicii este ambiguu, mai ales pentru

că ea stimulează dansul, chiar şi atunci când este pe post de remediu. Dansul sfântului

Vitus a fost des întâlnit în Germania medievală dar a dispărut mai târziu, spre deosebire

de tarantism care a suscitat interesul antropologilor chiar şi în secolul XX9.

Una din cele mai importante surse de tratament pentru Thomas Campion, despre

care vorbeşte în Masca lordului (1613), este lucrarea lui Pontus de Tyard Dialog

despre furia poetică (1552)10

. Aceasta la rândul ei este inspirată de la Ficino şi descrie

ascensiunea spre divin prin intermediul freneziei poetice, revelaţiei spirituale, demenţei

profetice sau entuziasmului, şi al extazului. Poeţii şi muzicienii din Renaştere au folosit

acest concept de nebunie creativă divină.

Problema cu acest concept (care a redevenit popular la romantici), era

dificultatea de a face distincţie clară între nebunia care avea cauze naturale şi cea

asociată cu posedarea demonică. În timp ce poeţii şi muzicienii ar fi dorit ca frenezia pe

care o trăiau să fie de natură divină, moraliştii şi teologii erau preocupaţi de efectele

distrugătoare ale unui asemenea comportament.

Burton este mai interesat de melancolie, în special de manifestările care

afectează imaginaţia şi raţiunea, El identifică două feluri de melancolie: „melancolie

trecătoare”, o stare care efectează pe oricine din când în când. Preocuparea lui

principală este reprezentată de cel de-al doilea tip de melancolie, care este o stare

cronică şi de durată. Urmându-l pe Ficino, el observă că cei învăţaţi sunt inclinaţi spre

melancolie datorită activităţii lor sedentare. În ciuda multitudinilor de forme pe care le

are melancolia, toate au la bază excesul bilei negre, sau umoarea melancoliei care

afectează comportamentul oamenilor. Caracteristicile acestei boli sunt: tăcerea, angoasa,

visele intense, teama şi tristeţea care nu au cauze clare.

Cele două surse importante folosite de Burton sunt Tratat despre melancolie

scris de Timothy Bright (Londra, 1586) şi Tulburările minţii scris de Thomas Wright

(Londra, 1604). Cu toate acestea, Burton nu este interesat de felul în care muzica poate

fi folosită în mod terapeutic.

După cum am mai spus, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, puterea

terapeutică a muzicii nu prea este luată în serios. Lucrarea lui Kircher, Musurgia va fi

sursă de inspiraţie pentru mulţi autori. Subiectele cheie din partea a doua a Cărţii 9, De

magia musurgo-iatrică, includ tratamentul aplicat de David pentru vindecarea

melancoliei lui Saul, tratamentul pentru demenţă a unui rege danez, felul în care muzica

74

ajută profeţiile etc. Toate aceste fenomene sunt puse de Kircher în categoria magiei

naturale.

Temă de reflecţie

Argumentează teoriile despre bolile mentale şi bolile corpului

7. 5. Medicină – „filosofie naturală”

O mulţime de autori care s -au ocupat de problemele sufletului şi ale minţii au

fost oameni ai bisericii, iar Burton şi Kircher cu toate că nu au practicat medicina aveau

educaţia necesară să scrie despre subiecte legate de medicină. Termenul „medicină” era

folosit ca să denumească tratamentele empirice ale bolilor în care se foloseau terapii

chirurgicale sau medicale. Pentru practicarea medicinii nu era nevoie să ai dovada unei

pregătiri de specialitate şi putea fi practicată de oricine. Nu se încerca înţelegerea

tratamentelor ci doar ca efectul lor să fie cel dorit.

În perioada modernă timpurie, termenul de „medicină”era definit ca „filosofie

naturală” şi ca înţeles secundar „arta vindecării cu ajutorul unui tratament”. Ca şi alte

calificări academice, diploma medicală oferea o calificare ştiinţifică pe lângă cea

filosofică. Pentru a obţine această calificare era necesar studiul filosofiei naturale care

se făcea prin intermediul textelor şi era foarte mult teoretic. Diplomele erau date celor

care cunoşteau scrierile filosofice ale lui Galen, chiar dacă înţelegerea lor în secolul al

XVII-lea era diferită de cea a secolului al XVI-lea.

Înţelegerea principiilor era mai importantă decât vindecarea bolilor, iar boala era

rezultatul dezechilibrului umorilor din corp. Se considera că cele patru umori - sângele,

flegma, fierea sau bila galbenă şi melancolia sau bila neagră - erau influenţate de cele

patru elemente (pământ, aer, foc şi apă) şi cele patru caracteristici (fierbinte, rece, uscat

şi ud). Cel mai puternic accent se punea pe medicina „dietetică” care se axa pe

temperamentul fiecărui individ în parte. Fiecare persoană are o fire înnăscută care este

influenţată de circumstanţe interne sau externe, iar medicul, ţinând cont de aceste

elemente, recomanda un regim zilnic.

În acest context muzica, în special cea vocală, era privită ca o formă de exerciţiu

care stimula pulsul şi reechilibra umorile. În acelaşi timp, ritmul era considerat ca o

unealtă de diagnostic foarte utilă pentru medic atunci când lua pulsul. Şi ascultatul

muzicii era benefic, ajutând la digestie, la naştere sau la relaxarea dinaintea somnului.

75

Mai presus de toate, muzica avea legătură cu tulburările minţii. Aceste tulburări se aflau

între raţiune şi simţuri şi erau cele care provocau modificări ale umorilor.

7. 6. Teorii medicale ale secolului al XVIII-lea

Excesul de bilă neagră era cel care era la baza producerii melancoliei. Acesta

putea fi produs de o mulţime de factori organici şi non-organici cum ar fi: prea mult

studiu, mâncarea nepotrivită şi pasiunile puternice.

Cele patru umori erau asociate cu anumite părţi ale corpului, cu anumite stări şi

anumite funcţiuni ale corpului. Corpul însuşi era împărţit în trei, în funcţie de

principalele cavităţi: capul, toracele, abdomenul sau partea inferioară a acestuia. Fiecare

avea o funcţie principală şi un organ dominant exercitându-şi puterea prin vase

conductoare speciale prin care trecea un anumit fluid sau principiu vital. Funcţiile

naturale ale abdomenului erau: hrănirea, excreţia şi procrearea iar venele erau vasele

sale conductoare principale. Reziduurile extrase erau: urina prin rinichi, bila galbenă

prin fiere şi bila neagră prin splină. În centru corpului se afla toracele care menţinea şi

transmitea viaţa în corp iar organul principal era inima.

Capul avea în interiorul său creierul, centrul inteligenţei, mişcării şi al

senzaţiilor. Arterele duceau principiile vitale către creier. Aceste principii erau stocate

în ventricole şi de aici ajungeau la nervi. Ventricolele frontale reprezentau centru

bunului simţ, cele ale imaginaţiei şi raţiunii iar al treilea ventricol conţinea memoria.

Descrierile pur medicale se combină cu cele teologice. Burton observă că

acţiunile sufletului sunt de trei feluri: vegetale, ale simţurilor şi raţionale.

Când vorbeşte despre tulburări, Burton se bazează pe lucrarea lui Wright,

Tulburările minţii, care include şi o discuţie despre efectele muzicii asupra tulburărilor.

Wright spune că există pasiuni plăcute şi dureroase.

Felul în care teoria umorilor poate fi transpusă în limbajul filosofiei

experimentale şi mecanice poate fi exemplificat prin lucrarea lui George Cheyne (1671-

1743). În Principiile filosofice ale religiei naturale (Londra, 1705) a folosit mecanica

lui Newton ca să demonstreze existenţa unei zeităţi. În 1706, misticismul a devenit

foarte important pentru el şi a avut un impact deosebit asupra gândirii sale. Analogia a

devenit principiul unificator dintre Dumnezeu şi natură. „ Armonia, simplă şi în acelaşi

timp frumoasă, se află în toate lucrările naturii într-un lanţ neîntrerupt de cauză şi efect.”

În Eseu despre sănătate şi viaţă lungă, Cheyne prezintă legătura dintre nemurire

şi sănătate precară. Prezintă şase păcate şi vorbeşte despre bolile provocate de tulburări

76

care pot fi vindecate de medicină. El vorbeşte despre prevenirea sau calmarea

tulburărilor ca fiind secretul unei vieţi de durată.

Cheyne nu menţionează muzica nici ca remediu nici ca fiind cauza tulburărilor

sau a bolilor. O invocă totuşi ca mijloc de conceptualizare a armoniei dintre suflet şi

trup. El pretinde că sufletul se află în creier. Spune că dacă trupul omului este acordat,

muzica lui va fi armonioasă. Tot el adaugă că cei care au „fibre nervoase elastice, pline

de viaţă” au de obicei o imaginaţie bogată şi sunt predispuşi la boli nervoase. În schimb,

tăranii, idioţii şi mecanicii au fibre mai rigide, prin urmare mai puţine pasiuni, fiind

astfel şi mai sănătoşi.

Cheyne a dezvoltat un model muzical în Boala englezească; sau un tratat despre

bolile nervoase (Londra, 1733). Aici spune că elasticitatea fibrelor nervoase depinde de

un principiu vital activ care este cimentul dintre suflet şi corp, care este instrumentul

tuturor acţiunilor în care organele materiale nu sunt prezente.

După cum explică Charles Nicholas Jenty în Curs de anatomie şi fiziologie

(1757), exista ideea generală că nervii sunt instrumentul principal al senzaţiilor şi

mişcărilor. Unii autori pretindeau că nervii erau ca nişte corzi solide ( Jenty respingea

această părere) şi alţii îi vedeau ca pe nişte ţevi prin care trecea un lichid care servea

drept „instrument pe care inima îl folosea pentru influenţarea acţiunilor corpului”. Pe

scurt, amândouă taberele îşi bazau înţelegerea procesului prin analogie cu felul în care

funcţionau instrumentele muzicale aşa cum a făcut şi Ficino cu 300 de ani înainte.

Principala diferenţă era însă faptul că filosofii naturali au transpus vibraţia

instrumentelor muzicale şi dinamica mişcării undelor în relaţii matematice abstracte.

Ceea ce diferă, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, în

explicaţiile pe care le dau ei despre melancolie, este folosirea legilor fizicii. Altfel nu

prea există diferenţe între percepţia despre muzică şi efectul său asupra spiritului,.

Temă de reflecţie

Caracterizează teoriile medicale ale sec. al XVIII-lea.

77


1. Ce lucrări au stat la baza textelor despre magie din secolele al XVI -lea şi al XVII-lea?

2. Argumentează conceptul: medicină – „filosofie naturală”.

3. Completează compendiul literaturii apărute cu scrierile sec. XVI-XVII-XVIII.


1 W.F. Kummel, Musik und Medizin: Ihre Wechselbeziehungen in Theorie und Praxis von 800 bis 1800

(Freiburg şi Munich, 1977). Vezi şi A. Carapetyan, Muzica şi medicina în Renaştere şi în secolele XVII şi

XVIII, ed. D.M. Shullian şi M.Schoen , Muzica şi medicina (New York, 1948), pag. 117-157. 2 A.Cunningham, Medicina pentru calmarea minţii: sistemul medical al lui Boerhaave şi de ce a fost

adoptat el în Edinburgh, ed A. Cunningham şi R.French, Iluminismul medical din scolul XVIII

(Cambridge, 1990), pag. 40-66. A.Guerrini, Newtonismul, medicina şi religia, ed. O.P.Grell şi A.

Cunningham, Religio medici: Medicina şi religia în Anglia secolului XVII (Aldershot,1996),pag.293-312. 3 Walker, Magia spirituală şi demonică, pag.1-24; vezi D. P.Walker, Spiritele vindecătoare în filosofie şi

teologi de la Ficino la Newton, în Artele spectacolului şi istoria ideilor, (Tours, 1984), pag.287-300;

Muzica, spiritul şi limbajul în Renaştere, ed. P.M. Gouk (Londra, 1985). 4 P. Ammann, Teoria muzicală şi filosofia lui Robert Fludd, Jurnalul institutelor Warburg şi Courtauld,

30 (1967), pag.198-227, J. Godwin, Robert Fludd: filosoful şi supravghetorul celor două lumi (Londra,

1979); W.H. Huffman, Robert Fludd şi sfârşitul Renaşterii (Londra, 1988). Vezi şi Gouk, Muzica, ştiinţa

şi magia naturală, pag.95-101, 146-147. 5 Brocklesby, Meditaţii, pag.26.

6 Brocklesby, Meditaţii, pag.50, 61. Vezi Istoria Academiei de ştiinţe (Paris, 1707), pag. 7-8; (1708),

pag.27. 7 E.Forman, Muzica are farmec... Muzica şi vindecarea în Franţa secolului XVII, Studii franceze din

secolul XVII (1984), pag. 81-91; Carapetyan, Muzica şi medicina în Renaştere şi în secolele XVII şi XVIII,

pag. 146-150. 8 Ed. G. Cowart, Gândirea muzicală franceză, 1600-1800 (Ann Arbor şi Londra, 1989) şi T. Christensen,

Rameau şi gândirea muzicală în Iluminism (Cambridge, 1993), pag. 236-241. 9 Vezi Ludtke, cap.13.

10 P. De Tyard, Solitaire premier, ou, Prose des muses et de la fureur Poetique (Lyons, 1552) prezintă o

teorie a inspiraţiei poetice; Solitaire second, ou discours de la musique (Lyons, 1552) se referă la efectele

muzicii iar Discours philosophiques (Paris, 1587) prezintă dialogurile sale.

78

BIBLIOGRAFIE

1. Bruscia, Kenneth E. Defining Music Therapy. Pennsylvania:Barcelona

Publishers, 1998.

2. Darrow, Alice-Ann. Introduction to Approaches in Music Therapy. Maryland:

The American Music Therapy Association Inc. , 2004.

3. Davis,W., Gfeller, K., and Taut, M. An Introduction to Music Therapy. Iowa:

Wm.C.Brown Publishers, 1992.

4. Davis, William. An Introduction To Music Therapy: Theory and Practice. New

York: McGraw-Hill-Humanities, 1998.

5. Gaynor, M.L. The Healing Power of Sound. Boston, Massachusetts:Shambhala

Publications, Inc., 2002.

6. Gouk, Paul. Musical Healing in Cultural Contexts. Vermont: Aldershot, 2000.

7. Maranto, Cheryl Dileo,ed. Music Therapy:International Perspectives.

Pennsylvania: Jeffrey Books, 1993.

8. Pavlicevic, Mercedes. Music Therapy in Context: Music, Meaning and

Relationship. London: Jessica Kingsley Publishers, 1997.

9. Wigram, Tony. A Comprehensive Guide to Music Therapy: Theory, Clinical

Practice, Research and Training. London: Jessica Kingsley Publishers, 2002.

10. Wigram, Tony and De Backer, Jos. Clinical Applications of Music Therapy in

Psychiatry. London: Jessica Kingsley Publishers, 2003.

79

ANEXE

Rezultatele testelor de autoevaluare

Dacă ai rezolvat testele de evaluare de la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare acum

ai posibilitatea să verifici corectitudinea lor

UI. 1. Meloterapia ĩn Antichitate

1. Se poate ca meloterapia să se fi născut din magie, dar incantaţiile nu sunt o parte

principală a operaţiunilor magice, cuvintele au mai multă importanţă. În absenţa

dovezilor specifice că este mai veche decât Antichitatea nu putem decât să

speculăm despre credinţele antice chiar din paleolitic care s-ar putea să fie găsite

în literatura grecească, despre folosirea instrumentelor muzicale în scopul

manipulării spiritelor – spiritele animalelor din care erau făcute instrumentele.

De la începuturile societăţii umane, bărbaţii şi femeile au trebuit să facă faţă

bolilor fizice şi psihice. Şi ce oare au considerat ei ca fiind sursa acestor rele?

Dacă era vorba despre o rană provocată de cuţit, săgeată sau piatră, răspunsul era

clar. Dar pentru multe feluri de boli răspunsul nu era la fel de evident. Omul

primitiv nu cunoştea bacteriile sau viruşii sau degenerarea celulelor. Boala era

de origini supranaturale provocată de vrăjile unui duşman sau de spiritele

supărate a celor morţi. Singura manieră de apărare era folosirea magiei. În

societăţile primitive, aceasta însemna folosirea unui vraci sau şaman, singurul

care avea tehnicile şi „echipamentul” necesar. Acest om putea contacta şi

negocia cu spiritele, putea chiar să lupte cu ele şi să le înfrângă.

2. Cele mai primitive instrumente muzicale puteau fi folosite în scopuri magice, în

special pentru chemarea spiritelor de pe lumea cealaltă. În Asia şi Europa

acestea erau toba, arcul, flautul şi cornul. Un flaut din os a fost recent descoperit

în Slovenia, vechi de 43.000-67.000 de ani. Toba era făcută dintr-o bucată de

piele întinsă peste o ramă şi producea un sunet bubuitor. Arcul vânătorului

funcţiona pe post de cutie de rezonanţă, a devenit un arc muzical care producea

o vibraţie, de aici dezvoltându-se harpa. Flautul din os, producea nişte sunete

şuierătoare. Cornul unui animal era un fel de trompetă.

80

3. În Grecia Anticã: Pitagora este o figurã importantã ĩn originea meloterapiei,

deoarece se pare că a oferit o nouă bază pentru teoria efectelor muzicii asupra

sufletului. La pitagorieni aflăm de folosirea sistematică a muzicii în scopuri

terapeutice. Aristoxenus a scris că aceştia foloseau medicamente pentru

purificarea corpului şi a sufletului. Alţi autori ne spun că ei foloseau cântece şi

lira atunci când se trezeau, ca să fie plini de energie, iar seara ca să se elibereze

de grijile zilei şi să se pregătească pentru somn. Iamblichus afirma că aveau

anumite melodii pentru eliberarea de supărare, de frustare, de pasiune, de furie

etc.; foloseau chiar şi dansuri în acest scop. Efectul diferitelor feluri de muzică a

fost mult discutat în a doua jumătate a scolului V. Damon, un coleg cu Pericle şi

Socrate publică un eseu (care s-a pierdut din păcate) în care spune că diferitele

feluri de moduri şi ritmuri din muzica grecească erau strâns legate de calităţile

etice. El susţinea că dansurile şi cântecele stârneau emoţii în suflet şi-şi lăsau

amprenta care modela caracterul încă neformat al unui băiat, sau în cazul unui

bărbat scotea la iveală trăsături latente. Deci era foarte important ca statul să

regularizeze muzica şi educaţia, astfel încât tinerii să aibă parte de influenţele

potrivite. Ei trebuiau să fie învăţaţi să cânte melodii care să reflecte bărbăţia,

îndemânarea etc. Calităţile care deja există în oameni sunt codificate prin muzică

şi dans şi apoi sunt transmise generaţiilor mai tinere. În Republica şi în Legile,

Platon discută despre calităţile modurilor muzicale, dintre cele şase menţionate

de Damon, el este de acord doar cu două: Dorian şi Frigian.În Timaeus vorbeşte

despre omul inteligent care ştie să folosească muzica pntru a-şi reface liniştea

sufletului. Ritmul dorian era considerat stabil, demn, bărbătesc fără podoabe

inutile iar cel frigian emoţionant. Xenocrates din Chalcedon, elev al lui Platon,

folosea instrumentele muzicale pentru a vindeca istericii . Când Hesiod remarca

efectul pe care l-a avut muzica asupra unui bărbat îndurerat, el nu se referea la

cuvintele cântecului ci la muzică. Totuşi mai târziu Alcimadas şi apoi Epicurus,

Philodemus şi Sextus Empiricus au contestat faptul că muzica fără cuvinte ar

putea să aibă un asemenea efect.

În Imperiul Roman: În Roma regăsim tradiţia incantaţiilor folosite pentru

vindecarea bolilor sau a rănilor. Cato povesteşte despre câteva care erau folosite

pentru vindecarea dislocaţiilor şi Varro vorbeşte despre unele împotriva

durerilor de picioare. Trebuiau cântate de 27 de ori şi bolnavul trebuia să atingă

pământul, să scuipe şi să postească. Este evident că acestea erau parte din magie

şi nu din terapie. Varro, mare învăţat contemporan a lui Cicero, menţionează în

81

cartea sa Disciplinae povestirile despre Thaletas şi ciumă, despre pitagorieni şi

Damos şi despre cei care au vindecat sciatica. Cicero îl pomeneşte pe bătrânul

său prieten orb Diodotus care folosea lira ca să îşi relaxeze mintea. Despre

Asclepiades din Bithynia se spune că îi vindeca pe frenetici cu ajutorul unei

melodii (symphonie), şi că a tratat surzenia cu sunete de trompetă. Lui Maecenas

i se cânta lângă dormitor ca să fie alungate grijile zilei şi să adoarmă. Celsus face

referire la folosirea muzicii în medicină pentru tratarea bolilor mentale: tristes

cogitationes, un fel de depresie. Se folosea symphoniae et cymbala strepitusque.

Nu trebuie să credem că muzica era o metodă obişnuită şi des folosită pentru

tratarea bolilor trupului. În Antichitate, medicina avea deja o tradiţie puternică.

Autorul tratatului Despre bolile sacre (epilepsia) îi dă în vileag pe şarlatanii

care pretindeau că o pot vindeca folosind incantaţii. Soranus a refuzat teoria

conform căreia muzica poate vindeca boli, iar Quintus Serenius respinge ideea

că febra poate fi vindecată prin cântat. Medicina se baza pe dietă, exerciţii, băi,

medicamente sau chiar chirurgie.

UI. 2. Tradiţii iudaice şi musulmane ĩn meloterapie

1. Unit1: Toba, flautul, arcul, cornul, lira, gongul, aulo (un fel de oboe, se canta

in perechi), cimbalul, trompeta. Unit 2: Lira, oboe, tamburina, fluierul,

kinnor (lira), gumbri-ei (o lăută cu gâtul lung şi cu trei corzi), ganga (o tobă

mare), Qeraqeb (o pereche de castaniete de metal legate de palmele

cântareţilor), kinnorim şi nevalim (liră), man’ammin (probabil clopoţei),

mezalzelim (cymbal) şi uggavim (instrument de suflat), anghalzun (seamăna

cu un instrument cu coarde), ’ud (lăuta).

2. Glosarul va fi individual.

3. În ceea ce priveşte folosirea muzicii în spitale este greu să spunem mai mult

decât a spus Dols:“ La spitalul Mansuri din Cairo aveau deseori loc

spectacole muzicale; o parte din cheltuielile spitalului era destinată trupelor

de muzicieni ca să vină în fiecare zi şi să cânte pentru pacienţi. În timpul

perioadei otomane, spitalele mai vechi au continuat să foloseasca muzica [...]

Evliza Chelebi a vizitat spitalul Nur ad-Din în anul 1648 şi a declarat că de

trei ori pe zi acolo se ţineau concerte .[...] O experienţă similară a avut şi

82

călătorul francez Lean Baptiste Tavernier care a vizitat capitala imperiului în

anul 1668 şi mai târziu a scris despre Seraglio.[ ...] În spitalul Mansuri din

Cairo, pacienţii care sufereau de insomnie se aflau într-o cameră separată; ei

ascultau muzică armonioasă şi povestitori talentaţi care le spuneau poveşti.

Când pacienţii începeau să îşi revină, erau izolaţi de ceilalţi şi li se prezentau

dansuri şi alte comedii... Dovezi ale acestor aspecte din spitalele islamice se

regăsesc şi în descrierile spitalului de boli mentale fondat la Edirne de

Baiazid II (1481-1512) (Adrianopole) făcută de Evliya Chelbi; Evliya l-a

vizitat în 1651... în conformitate cu ceea ce povesteşte, exista o prevedere că

în spitalul lui Baiazid erau trei cântăreţi şi şase muzicieni (un flautist, un

violonist, un flajeolist, un cimbalist, un harpist, si un lăutist) care veneau la

spital de trei ori pe săptămână. Ei cântau şase melodii diferite şi mulţi dintre

cei cu probleme de sănătate mentală au fost vindecaţi prin această „hrană a

sufletului””Acel spital a funcţionat până la începutul secolului XX.

UI. 3. Tradiţii meloterapeutice indiene

1. Capitolul introductiv – Sutrasthana- al cărţii Carakasamhita, recunoaşte trei

tipuri de terapie – daivavyapasraya bazată pe cele spirituale, yuktivyapasraya

bazată pe raţiune (include administrarea raţională de medicamente, anumite

regimuri s.a.) şi sattvavajaya care se bazează pe supunerea dispoziţiei mentale

(menţionată în text ca “detaşarea minţii de la lucrurile notorii). Comentatorii

tradiţionali sunt de părere că, prima categorie foloseşte termenul de daivaa, care

înseamnă “ceea ce nu se poate vedea” – destinul invizibil, care trebuie combătut

prin incantaţii sau invocarea zeilor pentru a alunga bolile. Această abordare pare

să folosească un concept occidental, deoarece recunoaşte importanţa legăturii

dintre dispoziţia psihică şi simptomatologia somatică. De exemplu : Medicina

clasică a Ayurvedei recomandă în secţiunea Sutrasthana ca o persoană după ce

mănâncă să “savureze sunete liniştitoare, peisaje plăcute”…pe scurt tot ceea ce

învigorează sufletul şi stimulează mintea, deoarece asemenea senzaţii plăcute

sunt de mare ajutor în procesul digestiei. Demne de menţionat sunt şi tradiţiile “

mantrasatra” (ştiinţa mantrei), care îşi au originea în practicilie religioase

heterodoxe ale Tantrei . Practicile mantra sunt folosite pentru a alunga demonii

şi forţele malefice. Aceste practici fac parte din marea clasă a tehnicilor

83

apotropaice, care includ ritualuri , recitarea de poezii şi cântece. Fiecare mantră

adevăratăîşi are forma sa melodică, unică.

2. Muzica indiană, veche este strâns legată de cuvânt, gest, mişcare. Termenul

indian sanghit (muzica) exprimă unitatea dintre cânt, muzică instrumentală şi

dans.Într-un vechi tratat indian, sunt enumerate 24 de mişcări ale capului,

exprimând compătimirea, mirarea, frica, indiferen ţa, nepăsarea, pasiunea,

nerăbdarea, pregătirea pentru luptă şi numeroase alte sentimente. și mai

numeroase erau gesturile mâinilor- 57 de variante. Modurile indiene clasice

(raga), prezintă două caracteristici fundamentale: (1) existenţa

microintervalelor–sruti–a22-a parte dintr-o octavă, abia perceptibil pt. ureche si

(2) modurile indiene pot depăşi intervalul octavei. Cele mai complexe raga merg

până la trei octave, şi în aceste trei octave, prin intervenirea microintervalelor,

pot să fie cuprinse cincizeci sau şaizeci de trepte. Dar raga este şi o lucrare

muzicală în toată complexitatea ei modală şi ritmică ce poate exprima stările

sufleteşti cele mai felurite şi chiar raporturile dintre aceste stări şi natură, lumea

înconjurătoare. Există raga pentru dimineaţă şi raga pentru seară, raga pentru

noapte şi stele, raga pentru iubire şi pentru r ăzboi. În India, raga are o durată ,

teoretic infinită. Practic, execuţia ei ţine o noapte întreagă. Executanţii sunt

înconjuraţi de un număr redus de auditori, dar care participă la concert prin

bătăi ritmice de tobe indiene, printr-un fel de reproducere tăcută, interioară, dar

extrem de intensă a desfăşurării liniei melodice a sitarului – imensa şi splendida

chitară din India.

3. Se crede că planetele exercită o influenţă imensă asupra vieţii oamenilor. În

societatea hindusă se obişnuia ca în timpuri de criză aceste planete să fie

implorate prin rugăciuni şi ritualuri. Termenul Sanskrit de graha (planeta)

înseamnă “stăpân”, şi probabil că îşi are originea în credinţa că, fiecare dintre ele

“stăpâneşte” sau influenţează vieţile şi destinele oamenilor. Ultimele dintre ele,

Saturn, Rahu şi Ketu sunt adeseori asociate cu idea de suspiciune şi pot aduce

dezastre, în special boală. Ideea că muzica influenţează ordinea este foarte veche

în tradiţia indiană şi o găsim chiar şi în lumea cântecului Vedic, unde muzica

cântecului religios acompania ritualul de sacrificare. Imnul Samavedic avea rolul

unei mantra, şi teoria acestuia nu putea fi schimbată; fiecare element al

sacrificiului avea legătură cu funcţionarea lumii, cu oameni şi zei intrând în

relaţie. Fiecare secvenţă a ritualului yajna corespundea unui element cosmic,

84

care adesea îi oferea un “raison d’etre” (însăşi esenţa). Această legătură este

exprimată în mod simbolic în textele Vedice, unde diferitele păr ţi ale sama-

stotra, “suita imnurilor” de exemplu, sunt puse în rela ţie cu elementele cosmice,

punctele cardinale, anotimpurile, orele zilei, cu diferite culori s.a. Echilibrul

cosmosului, rta, era menţinut cu ajutorul ritualurilor, incluzând saman (imnul).

4. Glosarul va fi întocmit individual.

UI. 4. Muzica şi medicina ĩn secolul al XIII-lea

1. Bibliografia va întocmit individual..

2. Au existat însă şi alte curente intelectuale pe care Antichitatea le-a transmis

Evului Mediu, dar care au fost mai puţin favorabile concepţiei cosmologice

privind meloterapia. Creştinismul nu a fost deloc neutru în dezvoltarea

meloterapiei Evului Mediu. Unii teologi aveau păreri proprii cu privire la muzica

în terapie. Au existat reprezentanţi ai unor biserici, care puneau la îndoială

puterea terapeutică a muzicii. Cu toate acestea, importanţa muzicii în terapie

revine în interpretările medievale ale cântecelor lui David câtre Saul. Niceta,

Bişop de Remesiana (aprox. 400 e.n.) scria: « psalmul oferă remedii potrivite »

(apta medicamenta); de asemenea el explică faptul, că Dumnezeu a lucrat prin

David pentru a oferi omenirii un remediu în vindecarea rănilor. Este evident

faptul, că el foloseşte termenul de medicament în sens metaforic. Niceta afirma,

că David a putut să anticipeze răul din inima lui Saul “nu datorită puterii harpei

sale, ci pentru că Iisus Hristos era simbolizat prin lemnul harpei şi corzile

acesteia. Astfel, cântecul lui David simboliza jertfa Domnului Iisus, care avea

puterea să stăpânească spiritul demonului».

3. În jurul anului 1300, teoreticianul Johannes de Grocheio a declarat, că anumite

cântece interpretate de câtre persoane tinere în zile de sărbătoare (în special în

Normandia) au puterea să “liniştească” pasiunea erotică excesivă (amor hereos).

Platon susţine cã un muzician talentat poate să provoace schimbări în dispoziţia

unei persoane, pentru că muzica are o bază matematică la care noi, oamenii,

reacţionăm deoarece sufletul nostru se aseamănă cu cel al universului. Desi

William de Auvergne, Bişop al Parisului nu este de acord cu ideile filozofice ale

lui Platon, el este convins, că muzica are o forţă terapeutică. Acest fapt reiese

85

într-un capitol al cărţii sale, unde el descrie mai multe tipuri de boli mentale.

William face referire la “bolile sufletului” – morbi spirituales- , în care include

nebunia (insania), melancolia (melancholia) şi alte tulburări mentale (alias

quasdam alienations). El este de părere că multe boli ale sufletului au fost

uneori vindecate de către sunetele muzicale. William recunoaşte faptul, că

medicii nu sunt întotdeauna pregătiţi să trateze bolile mentale sau bolile

sufletului, aşa cum uneori muzica poate să o facă. Poate că medicii au vindecat

anumite boli ale sufletului din pură întamplare, fără ca ei să ştie, că sunetele

muzicale au avut un efect tămăduitor. Cartea unui călugar italian franciscan

Astesanus apărută la începutul secolului al XIV-lea, explica cum influenţa

educaţiei pariziene s-a putut strecura în aceste cărţi. Într-o anumită secţiune se

pune problema, dacă anumite plante sau sunete muzicale ar putea să alunge

demonii, astfel încât maladiile să fie vindecate. Călugărul susţine, că numai

plantele şi sunetele muzicale nu pot să vindece afecţiunea fizică sau spirituală

produsă de un demon. Anumite ierburi şi melodii pot să contracareze efectul

demonului , dar nu prin acţiune directă asupra spiritului malefic; ele acţionează

asupra persoanei suferinde ridicându-i moralul încât să poată lupta împotriva

bolii. Dat fiind faptul, că acest pasaj exprimă credinţa în demoni, nu-l putem

include în domeniul raţiunii.

UI. 5. Meloterapia la sfârşitul evului mediu – Cazul lui Hugo van der Goes

1. Intr-o seara ĩn jurul anului 1477, Hugo van der Goes a avut un episod psihic ĩn

care era obsedat cã sufletul sãu era pierdut diavolului. Repetând acest lucru ĩn

continuu, van der Goes a ĩncercat sã se sinucidã (fapt care ar fi asigurat

condamnarea sa ĩn iad). Deşi regulile mânãstirii ĩmpotriva muzicii au fost

schimbate pentru tratarea maladiei lui van der Goes, din pãcate el a rãmas

nelecuit şi a alunecat şi mai mult ĩn delir.

2. Teoria demonilor ca şi cauzã a bolilor mintale a fost preluată din povestea

biblicã a regelui Saul, care a fost posedat de un demon necurat, şi putea fi calmat

numai de lira lui David. Nicolaus de Lyra crede, că influenţa demonilor variază

în funcţie de poziţia Lunii, care la rândul ei poate influenţa creierul. Muzica are

efect asupra creierului, în consecinţă poate să aplaneze influenţa demonilor . Un

al doilea argument pe care îl aduce Nicolaus de Lyra este faptul că, posedarea

86

demonică se sprijină pe percepţia umană, iar muzica poate acţiona asupra

atenţiei pe calea percepţiei. Aceste argumente sunt importante, pentru că se

concentrează asupra consecinţelor unei boli mintale, şi a puterii muzicii de a

influenţa psihicul uman.

3. Unii autori de lucrări medicale susţin, că muzica poate fi de mare ajutor unui

medic, mai ales în cazuri cum ar fi: sarcina, creşterea unui copil, prelungirea

duratei de viaţă. Se credea, că muzica influenţează digestia, circulaţia sangvină

şi băile în scop medical. Muzica este de folos şi în diferite afecţiuni, de ex.:

febra, anumite boli mintale cum ar fi melancolia, mania şi letargia. În timpuri

bolii, muzica avea rolul să alunge spiritele şi să sporească sănătatea oamenilor.

UI. 6. Marsilio Ficino – Un avantgardist ĩn puterea unificatoare a muzicii

1. Preot, teolog, astrolog, medic, muzician şi magician, şi-a dedicat întreaga

viaţă reconcilierii dintre credinţă şi raţiune, căutării autocunoaşterii şi a

cunoaşterii lui Dumnezeu. La nivel intelectual a încercat să unească

platonicismul şi religia creştină iar la nivel practic, abordarea sa holistică a

vindecării ne-a prezentat un nou fel de înţelegere a lumii: magia naturală.

Magia pe care o practica Ficino se bazează pe textele hermetice,

neoplatonice şi cele arabe pe care le-a combinat cu cunoştinţele sale

medicale, de astrologie şi muzică. A încercat să pună sufletul omului, care

era văzut ca intermediar între minte şi corp, în armonie cu sufletul lumii,

mijlocitor între cer şi pământ. Ficino a înţeles că cel mai puternic mijloc de

refacere a acestei unităţi era muzica sau terapia prin muzică. Ficino a găsit

baza filosofică pentru practica sa magică în opera neoplatonicianului

Plotinus. Pentru acesta, cosmosul are suflet, el este sufletul lumii, anima

mundi, cel care uneşte ideile pure al minţii divine cu ţinutul de mijloc al

stelelor şi planetelor şi ţinutul pământean al materiei. Sufletul transformă

ideile în instrumente, pune lumea sublunară în mişcare, sădind în fiecare

fiinţă un strop de divinitate, pe care Plotinus a numit-o sămânţa înţelepciunii.

Există o energie care se mişcă între minte, suflet şi natură pe care Ficino o

numeşte circuitus spiritualis, „o influenţă divină pornită de la Dumnezeu,

care trece prin ceruri, coboară prin elemente şi ajunge în materie”. Pentru

87

Ficino, astrologia a devenit mijlocul prin care lucra şi cu care lucra asupra

acestor urmări aşa cum se manifestau ele ca energii planetare în sufletul

fiinţelor umane. Ficino considera astrologia ca fiind o limbă simbolică ce

putea să releve lucrările interioare ale divinităţii. „Precum în ceruri, aşa şi pe

pamânt”, în viziunea neoplatonică şi hermetică despre cosmos, corpurile

cereşti erau zei iar mişcările lor indicau voinţa zeului suprem, sufltele lor

făcând parte din uriaşa reţea a fiinţelor animate care ajunge până la materie.

Astfel energiile lor pot fi înţelese, temperate şi armonizate în sufletul uman,

văzut ca microcosmos, cu ajutorul muzicii, deoarece adepţii lui Platon

înţelegeau sunetul ca fiind un ecou al armoniei perfecte din ceruri. Imitând

muzica sferelor, sufletul se ridică deasupra condiţiei sale umane mergând

spre starea sa iniţială, pură.

2. Furor divinus al poetului este starea de stăpânire spirituală care este

obligatorie pentru comunicarea adevărului divin, experienţa inundării

sufletului în acţiunea de reconectare cu sursa. Platon ne spune că există patru

tipuri de furor: cea a poetului, cea a preotului, cea a profetului şi cea a

îndrăgostitului. Creaţia „nebunului inspirat” aşa cum îl numşte Platon în

Phaedrus, depăşeşte eforturile celui care crede că este suficient să stăpâneşti

tehnica pentru a fi un bun artist. Ficino admiră aşa de mult frenezia

muzicianului încât merge mai departe decât Platon şi spune că „orice

nebunie, profetică, religioasă sau amoroasă, este o nebunie poetică atunci

când se exprimă prin cântece şi poezie”. Cu alte cuvinte, frenezia muzicală

este expresia vocală a celorlalte trei şi îl transformă pe muzician în mesager

divin. Ficino îl considera pe Orfeu cuprins de toate cele patru nebunii: ca

preot, profet, îndrăgostit şi ca muzician. Sub toate aceste deghizări este

puterea iubirii cea pe care o duce pe lume, şi magia neoplatoniciană nu este

eficientă decât datorită armonizării prin intermediul iubirii cu ierarhiile

cosmice. Ficino este cel care a inventat termenul de „iubire platonică”,

referindu-se la iubirea dintre două persoane, iubire ce derivă din iubirea

acestora pentru Dumnezeu.

3. Din Potrivirea sufletului cu cosmosul aflăm că Ficino s-a scufundat în lumea

magiei naturale unde talismanele, ierburile, plantele, animalele, culorile,

unguentele şi aromele iar muzica cel mai mult, jucau un rol important în

calmarea sufletului. Ficino spune că puterea remediului se află în atitudinea

88

pe care o are pacientul faţă de acesta. Tot el afirmă că vorbitorul care este cel

mai cuprins de emoţie îi va emoţiona şi pe ceilalţi iar în comentariul său

despre Timaeus spune: „sunetul muzical, mai mult decât orice altceva,

transmite ca şi cum ar avea viaţă, emoţiile şi gândurile cântăteţului sau ale

muzicianului către ascultător.” Ficino prezintă regulile de a compune sau

improviza muzica astrologică. Începe prin a sublinia puterea pe care

cuvintele o au atunci când sunt folosite în combinaţie cu imaginile potrivite

şi apoi explică cum armonia muzicală de diferite înălţimi trece prin cele

şapte trepte care corespund celor şapte planete; acestea variază de la pietre la

metale, care sunt atribuite Lunii şi lui Saturn. Cuvintele, cântecele şi sunetele

care sunt dedicate lui Apollo sau Soarelui, deţin locul de la mijloc care este

şi cel mai puternic. Astfel armonia divină se reflectă şi se refractă mişcându-

se prin întreaga creaţie. Substanţele naturale sunt impregnate cu divinus

influxus de la o anumită planetă, deoarece sămânţa înţelepciunii este plantată

aleatoriu de Sufletul lumii. Toate nivelele de creaţie sunt o parte din divin,

prin urmare din aceste substanţe se pot face remedii eficiente folosindu-se

medicina şi astrologia. În acelaşi timp şi muzicii i se poate atribui o „putere

cerească” dacă luam în considerare ceea ce Ficino numeşte tiparul stelelor şi

dacă se aleg suntele care corespund acestui tipar care apoi vor fi aranjate

într-o ordine şi armonie care reflectă aranjamentul ceresc. În ceea ce priveşte

alegerea muzicii ca remediu, trebuie să se ţină seama de planetele care sunt

dominante la naşterea pacientului, şi care îi întipăresc calităţile asupra

sufletului acestuia. Aşa cum ne expunem corpul razelor soarelui, aşa ne

expunem şi spiritul puterilor ascunse ale planetelor. Ficino, atunci când

vorbeşte despre terapia sa, spune că fiecare individ poate să mărească

puterea de vindecare a remediului prin gândire pozitivă şi prin eliberarea

imaginaţiei.

89

UI. 7. Muzica si spiritele vindecãtoare din gândirea modernã timpurie.

1. O figură importantă în dezvoltarea doctrinei muzical-magice a fost Marsilio

Ficino. Lucrările lui Ficino despre Hermes Trismegistus şi Platon şi în

special lucrarea sa proprie De triplici vita sau Trei cărţi despre viaţă (1489)

au stat la baza textelor despre magie din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

De vita a fost de asemenea şi punctul de pornire al discuţiilor despre

melancolie şi relaţia dintre aceasta şi filozofie şi muzică. Lucrarea a fost

scrisă pentru a veni în ajutorul celor care studiau; prima carte se ocupă de

menţinerea sănătăţii, a doua cu prelungirea vieţii şi a treia cu influenţa

astrelor. În această carte Ficino oferă o noua explicaţie, despre puterile

muzicii, despre spiritul uman şi spiritus mundi care este canalul de legătură

între corpurile cereşti şi lumea sublunară. Cu toate că majoritatea

teoreticienilor muzicali şi medicali din secolul al XVI lea l-au ignorat pe

Ficino, teoria lui despre spiritul muzicii s-a răspândit prin intermediul unor

lucrări ca cea a lui Gregor Reisch Margarita philosophica (1503) şi cea a lui

Cornelius Agrippa De occulta philosophia (1510, ediţie adăugită 1533), care

a fost de asemenea o sursă importantă de medicină astrologică şi psihologie a

temperamentelor. Alte lucrări ale secolului XVII includ Anatomia

melancoliei de Robert Burton (1620) şi Musurgia universalis a lui

Athanasius Kircher (1650). Cea mai sugestivă reprezentare vizuală a teoriei

neoplatoniciană a lui Ficino se găseşte în Utriusque cosmi…historia sau

Istoria macrocosmosului şi microcosmosului (Oppenheim, 1619) scrisă de

Robert Fludd.

2. În perioada modernă timpurie, termenul de „medicină”era definit ca

„filosofie naturală” şi ca înţeles secundar „arta vindecării cu ajutorul unui

tratament”. Ca şi alte calificări academice, diploma medicală oferea o

calificare ştiinţifică sau mai degrabă filosofică. Pentru a obţine această

calificare era necesar studiul filosofiei naturale care se făcea prin intermediul

textelor şi era foarte mult teoretic. Diplomele erau date celor care cunoşteau

scrierile filosofice ale lui Galen, chiar dacă înţelegerea lor în secolul al

XVII-lea era diferită de cea a secolului al XVI-lea. Înţelegerea principiilor

era mai importantă decât vindecarea bolilor. Muzica, în special cea vocală,

era privită ca o formă de exerciţiu care stimula pulsul şi reechilibra umorile.

90

În acelaşi timp, ritmul era considerat ca o unealtă de diagnostic foarte utilă

pentru medic atunci când lua pulsul. Şi ascultatul muzicii era benefic,

ajutând la digestie, la naştere sau la relaxarea dinaintea somnului. Mai presus

de toate, muzica avea legătură cu tulburările minţii.

3. Compendiul va fi individual.

introducere in meloterapie_dragulin

Documents