Download - Introducere in Meloterapie_Dragulin
Stela DRĂGULIN
ÎNTRODUCERE ÎN MELOTERAPIE
2009 Braşov
CUPRINS
Introducere 6
UI. 1. Meloterapia în Antichitate 9
UI. 2. Tradiţii iudaice şi musulmane în meloterapie 19
UI. 3. Tradiţii meloterapeutice indiene 32
UI. 4. Muzica şi medicina în secolul al XIII-lea 43
UI. 5. Meloterapia la sfârşitul Evului Mediu – cazul lui Hugo van der Goes 50
UI. 6. Marsilio Ficino – un avantgardist în puterea unificatoare a muzicii 58
UI.7. Muzica şi spiritele vindecătoare din gândirea modernă timpurie 69
Bibliografie 78
Anexe 79
6
INTRODUCERE
1. Prezentarea cursului
În diferite momente şi culturi de-a lungul ultimelor două milenii şi jumătate, poate
chiar şi mai înainte, muzica a fost considerată parte a medicinii. Să cânţi sau să asculţi
muzică este ceva mai mult decât o simplă distracţie, este ceva asemănător unei înălţări
spirituale, ceva ce rămâne şi după ce încetează interpretarea şi care menţine sau redă
sănătatea minţii şi chiar a corpului.
Cum a fost concepută această idee; cum a fost ea explicată; cine a făcut acest
lucru şi de ce; în ce context social şi medical; care au fost tehnicile folosite şi pentru ce
scopuri s-a făcut acest lucru? Ce importanţă a avut terapia prin muzică pentru medicină:
centrală sau marginală, ocazională sau de durată?
Toate aceste întrebări, ca şi multe altele vor face obiectul de studiu al acestui
curs. Scopul acestuia este să ne ofere o istorie a terapiei prin muzică începând din
antichitate. În primul rând este pus accentul pe tradiţia medicală din Europa, pornind de
la clasicism şi ajungând până la dezvoltarea profesiei de meloterapeut în anii de după Al
Doilea Război Mondial. Vor fi şi capitole despre tradiţiile musulmane şi evreieşti care
au fost foarte importante pentru dezvoltarea Europei medievale, despre India şi despre
Asia de sud-est. După cum se vede vom analiza o arie geografică mare şi în acelaşi timp
fiecare din aceste regiuni vor fi studiate în adâncime din punct de vedere temporal.
Având un asemenea subiect amplu apare nevoia unei definiri clare: ce este
considerat muzică, şi ce este medicină? Cum ar trebui înţeleasă legătura dintre practică
şi teorie? În ce termeni evaluăm vindecarea prin muzică? Termenul de terapie prin
muzică trebuie înţeles în sens larg şi nu în termeni specifici aşa cum s-ar putea să îl vadă
unii dintre cei care practică această terapie în timpurile noastre.
Într-un domeniu aşa puţin explorat, descoperirile sunt încă neorganizate. Scopul
nostru este să sintetizăm ce se cunoaşte deja, să cercetăm surse care au fost neglijate, să
oferim perspective originale şi să sugerăm unde ar trebui să se mai facă cercetări.
În general trecutul nu este văzut ca un mijloc de înţelegere a prezentului, ci
invers. Capitolele pornesc de la trecutul îndepărtat şi ajung până în prezent, în fiecare
început există sămânţa sfârşitului. Vom începe sub auspiciile romantismului german,
Novalis: „fiecare boală este o problemă medicală – vindecarea este o soluţie muzicală.”
7
2. Obiectivele cursului
1. Studiul diferitelor culturi care au folosit meloterapia din antichitate pâna în prezent.
2. Explorarea metodelor meloterapeutice puse ĩn practicã ĩn funcţie de epoca studiată.
3. Diseminarea pãrerilor ştiinţifice şi culturale dominante ĩntr-o anumitã perioadã de timp şi
cum au influenţat metodele terapeutice.
4. Determinarea rolului meloterapiei ĩn tratarea unui grup divers de afecţiuni cronice.
5. Conceptualizarea puterii tãmãduitoare a muzicii
3. Structura cursului
Cursul Introducere în meloterapie conţine şapte unităţi de învăţare.
4. Activităţile tutoriale
Activitatea tutorială nr.1
Meloterapeut, o nouă profesie: trecut şi viitor
1.) M
Activitatea tutorială nr. 2
Sunete pentru meditaţie
5. Temele de control
A. Tema de control numărul 1
Referat: Medicina şi muzica – domenii înrudite
Tema de control nr. 1 o vei tehnoredacta utilizând diacritice şi
corpul de literă Times New Roman 12 la un rând şi jumătate, va
cuprinde între 3 (minim) până la 5 pagini (maxim) şi o vei încărca pe
platforma e-learning: http://wbt.unitbv.ro cel târziu până în data
specificată în Calendarul disciplinei.
8
B. Tema de control numărul 2
Referat: Instrumentele muzicale şi simbolismul lor în meloterapie
Tema de control nr. 2 o vei tehnoredacta utilizând diacritice şi
corpul de literă Times New Roman 12 la un rând şi jumătate, va
cuprinde între 5 (minim) până la 10 pagini (maxim) şi o vei încărca
pe platforma elearning: http://wbt.unitbv.ro cel târziu până în data
specificată în Calendarul disciplinei.
6. Ponderea evaluării continue şi finale
Ponderea lucrării de control nr. 1 reprezintă 30 % din nota finală.
Ponderea lucrării de control nr. 2 reprezintă 30 % din nota finală.
Ponderea examenului reprezintă 40 % din nota finală
SUCCES!
9
Unitatea de învăţare nr. 1
MELOTERAPIA ÎN ANTICHITATE
Cuprins
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 9
1.2. Delimitări conceptuale 9
1.3. Tămăduirea bolilor prin magia muzicii 10
1.4. Primele instrumente muzicale 11
1.5. Pitagora şi originea meloterapiei 13
1.6. Teoriile lui Platon 14
1.7. Meloterapia în Imperiul Roman 15
1.8. Test de autoevaluare 17
Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:
- să defineşti conceptul puterii tămăduitoare a muzicii;
- să operezi cu aceste concepte;
- să descrii primele instrumente muzicale;
- să cunoşti diferitele culturi care au folosit meloterapia în antichitate.
1.2. Delimitări conceptuale
În lume există patru mari tradiţii ale medicinii învăţate şi cultivate. Una dintre
ele este cea a grecilor şi a romanilor, alta (descendentă din prima)1 este cea a arabilor, o
a treia se găseşte pe subcontinentul indian şi a patra este cea a chinezilor2. Toate au ca
punct central diverse texte clasice ale antichităţii.
De ce am început aşa? În primul rând pentru că diverse tradiţii ne oferă dovezi
timpurii despre măsura în care se practica terapia prin muzică. Nu are rost să mergem
mai înapoi în timp. Rezumate ale subiectului, care au fost incluse în cărţile de terapie
prin muzică, încearcă ocazional să ne ducă şi mai în urmă spre civilizaţiile preclasice
din Mesopotamia sau Egipt, de exemplu3. Şi totuşi, referinţe specifice şi pertinente nu
sunt niciodată la îndemână. Este posibil că în timpuri foarte îndepărtate muzica să fi fost
folosită în scopuri magice. Aceste utilizări, în cazul în care au fost notate, ar putea face
10
parte din discuţia noastră aşa cum se va întâmpla atunci când vom ajunge la Renaştere.
Se poate ca muzica să se fi născut din magie, dar incantaţiile nu sunt o parte principală a
operaţiunilor magice, cuvintele au mai multă importanţă4. În absenţa dovezilor
specifice, nu putem decât să speculăm despre credinţele antice chiar din paleolitic, care
s-ar putea să fie găsite în literatura grecească, despre folosirea instrumentelor muzicale
în scopul manipulării spiritelor – spiritele animalelor din care erau făcute instrumentele.
Aici apare pentru prima oară şamanul. Prezenţa lui va rămâne în fundal până mai târziu
şi va apărea în forţă ca reprezentant al vindecătorilor prin muzică şi printre cei care nu
sunt europeni. În afara acestuia şi a presupuselor sale antecedente învăluite de negura
timpurilor în tundra siberiană, există totuşi vindecători prin muzică nu foarte din
vechime despre care avem informaţii indirecte.
Un al doilea motiv pentru a le pune la începutul acestui curs, cât mai la început,
este nevoia de a ne face o idee despre locul pe care îl avea terapia prin muzică în tradiţii
care din antichitate încoace au fost privite ca aparţinând epocii de aur a acestei practici.
Cazul pe care îl studiem trebuie revăzut în detaliu, fiecare cultură, fiecare perioadă. Ce
va reieşi din această revizuire s-ar putea să dezamăgească pe cei care speră să găsească
o justificare istorică a statutului modern al terapeutului prin muzică. Acest lucru însă nu
face ca rezultatele să fie mai puţin interesante sau valoroase din punct de vedere istoric.
1.3. Tămăduirea bolilor prin magia muzicii
Legătura dintre muzică şi medicină este foarte veche, vine probabil din paleolitic
şi cu siguranţă îşi are rădăcinile în concepţia primitivă despre lume.
De la începuturile societăţii umane, bărbaţii şi femeile au trebuit să facă faţă
bolilor fizice şi psihice. Şi ce oare au considerat ei ca fiind sursa acestor rele? Dacă era
vorba despre o rana provocată de cuţit, săgeată sau piatră, răspunsul era clar. Dar pentru
multe feluri de boli răspunsul nu era la fel de evident. Omul primitiv nu cunoştea
bacteriile sau viruşii sau degenerarea celulelor. Boala era de origini supranaturale
provocată de vrăjile unui duşman sau de spiritele supărate a celor morţi. Singura
manieră de apărare era folosirea magiei. În societăţile primitive, aceasta însemna
folosirea unui vraci sau şaman, singurul care avea tehnicile şi „echipamentul” necesar.
Acest om putea contacta şi negocia cu spiritele, putea chiar să lupte cu ele şi să le
înfrângă.
11
1.4. Primele instrumente muzicale
Cele mai primitive instrumente muzicale puteau fi folosite în scopuri magice, în
special pentru chemarea spiritelor de pe lumea cealaltă. În Asia şi Europa, acestea erau
toba, arcul, flautul şi cornul. Un flaut din os a fost recent descoperit în Slovenia, vechi
de 43.000-67.000 de ani.
Toba era făcută dintr-o bucată de piele întinsă peste o ramă şi producea un sunet
bubuitor. Arcul vânătorului, băgat la un capăt în gura vânătorului, care funcţiona pe post
de cutie de rezonanţă, a devenit un arc muzical care producea o vibraţie, de aici
dezvoltându-se harpa. Flautul, din os, producea nişte sunete şuierătoare. Cornul, făcut
din cornul unui animal, era un fel de trompetă.
De unde au apărut aceste sunete? Ştim că toate aceste instrumente funcţionau
producând nişte vibraţii, iar înălţimea sunetului depindea de frecvenţa vibraţiilor. Dar
pentru mintea omului primitiv, singura explicaţie era că sonorităţile misterioase erau
voci care existau în acele obiecte, sunetul unui gong de metal era vocea spiritului care
locuia în metal.
Toate instrumentele pe care le-am menţionat erau făcute din părţi ale unor
animale moarte aşa că era foarte uşor să se creadă că sunetele produse veneau de pe
cealaltă lume. Toba era instrumentul tipic al şamanului, ea îl ajuta pe acesta să cheme
spiritele sau să zboare spre centrul pământului de unde putea să treacă în alte lumi. Tot
acolo este arborele lumii, dintr-o ramură a acestuia era făcută rama tobei5. Toba prindea
viaţă când era stropită cu sânge sau bere şi îşi spunea povestea6.
Regăsim ideea că animalele moarte pot vorbi prin intermediul instrumentelor
care au fost făcute din ele, în literatura greacă şi cea de după, însă fără a mai fi luată
foarte în serios, mai degrabă având valoarea unei metafore sau poveşti. În Imn pentru
Hermes scris de Homer se povesteşte cum zeul Hermes în prima zi de viaţă s-a dat jos
din pătuţ şi i-a furat vitele lui Apollo. Pe drum a găsit o ţestoasă şi i-a spus „când vei
muri, vei cânta foarte frumos.” Apoi a omorât-o şi a făcut-o liră, astfel fiind inventat
instrumentul. Aceeaşi poveste o regăsim şi la Sofocle într-o piesă cu satîri. Într-o
poveste medievală apare motivul muzicianului care găseşte osul unui bărbat ucis şi îşi
face un flaut din el. Osul, acum că avea voce, poate cânta şi îl poate denunţa pe ucigaş.
Cei cărora le place Mahler cunosc această temă din Das Klagende Lied.
Aici apare o potenţială sursă a noţiunii că muzica are puterea de a vindeca. Prin
intermediul muzicii, expertul poate invoca şi controla spiritele, le poate afla secretele şi
le poate obliga să îi îndeplinească dorinţele. Acestea pot vorbi nu numai prin
intermediul instrumentului ci şi prin vocea şamanului, atunci când acesta vorbeşte
12
cuvinte ciudate cu vocea schimbată, iar cei din jur spun că ar fi vocile spiritelor care
vorbesc prin intermediul său.
Temă de reflecţie
Descrie primele instrumente muzicale.
Grecia antică este diferită de Siberia şamanului. Şi totuşi este foarte
asemănătoare. Avem şi aici legende despre cântăreţi cărora muzica le dădea putere
asupra naturii. Amphion cu lira sa conjură pietrele ca să construiască zidurile Thebei.
Orfeu stăpâneşte cu ajutorul cântecului, natura, păsările şi animalele. El călătoreşte în
cealaltă lume ca să o readucă pe Euridice şi prin puterea muzicii reuşeşte să o elibereze.
Şi el a fost considerat un şaman7.
Însă nu există anumite sublineri în care el să fi apărut ca vindecător. Apar însă
unele referiri la el în perioada secolului al V lea în Atena, la incantaţii ale cărui autor
este Orfeu şi care ar putea avea şi valoare terapeutică8. Incantaţii de vindecare apar şi in
Odiseea (fără a fi legate de Orfeu). Odysseus care fusese rănit la o vânătoare a fost
bandajat de către însoţitorii săi şi i s-a oprit sângerarea printr-o incantaţie9. Mai există
referiri şi de alţi scriitori greci care menţionează incantaţiile făcute la naştere sau pentru
diferite vindecări10
. Este evident că nu făceau parte din medicina practicată în acea
perioadă, mai mult erau folosite de cei superstiţioşi.
Nu este clar dacă incantaţiile pot sau nu pot fi incluse în categoria terapiei prin
muzică deoarece - cu toate că incantare înseamnă a cânta asupra cuiva – eficacitatea
acţiunii depinde de cuvintele spuse şi nu de partea muzicală. Incantaţiile sunt vrăji şi
sunt mai degrabă declamate, murmurate, decât cântate. O altă măsură folosită împotriva
bolilor, care era tot sub formă de cântec, era imnul de mulţumire. Acesta era un cântec
religios interpretat în diferite circumstanţe şi care era asociat cu ideea de purificare; de
exemplu, a fost folosit în perioada unei epidemii de ciumă. Se spune că în sec. VII
î.e.n., în Sparta era o epidemie de ciumă şi oracolul a recomandat să fie adus Thaletas,
un renumit creator de imnuri din Gortyn, Creta. Acesta a venit şi a scăpat oraşul de
boală cu ajutorul muzicii11
. O altă situaţie apare în sec. IV când femeile din Locri şi
Rhegium din sudul Italiei sufereau de o ciudată nebunie: se ridicau brusc în timpul cinei
auzind chemarea unei voci şi fugeau de acasă. Cele două oraşe au consultat oracolul şi
au fost sfătuite să cânte 12 imnuri pe zi (probabil unul la fiecare oră) timp de 60 de zile;
în total 720 zile12
.
13
Lucrurile acestea nu aparţin totuşi de sfera terapiei prin muzică aşa cum o
înţelegem noi, deoarece imnurile nu au un efect direct asupra celor bolnavi: ele
funcţionează prin îmbunarea zeului care produce suferinţa. Există totuşi şi un alt context
în care auzim de imnuri (cele ale lui Thaletas) care sunt cântate pentru a calma oamenii.
Se spune că Pythagoras obişnuia să le cânte discipolilor săi acompaniat de liră, pentru a
îi aduce într-o stare de linişte, sau chiar uneori cântau cu toţii.
Temă de reflecţie
Descrie incantaţiile diferitelor culturi.
1.5. Pitagora şi originea meloterapiei
Pythagoras este o figură importantă; mulţi oameni se gândesc la el ca la un
matematician plecând de la Teorema sa, care însă era cunoscută de babilonieni cu secole
înaintea lui. Nu există nici o dovadă că Pythagoras o cunoştea sau că putea să o
demonstreze13
. De fapt se ştiu foarte puţine date despre el, cert este că a trăit în a doua
parte a sec VI î.e.n., că a fost un fel de autoritate care şi-a subjugat adepţii cu tot felul de
teorii despre trecerea sufletului omului în corpul animalelor, despre paradis etc. A fost
interesat de numere pe care le considera cheia universului. Împreună cu discipolii săi a
descoperit că octava, cvinta şi cvarta corespunzând rapoartelor numerice 1:2, 2:3 şi 3:4
inaugurând astfel o tradiţie lungă de calculare a rapoartelor pentru diferite intervale în
fiecare tip de gamă. Se pare că a oferit o nouă bază pentru teoria efectelor muzicii
asupra sufletului. Pe de altă parte, pitagorienii au păstrat o serie de tabuuri şi superstiţii
legate de viaţa de zi cu zi.
Aici se leagă mai multe fire, există anumite trăsături şamanistice asociate cu
Pythagoras asociate de spirite şi zeităţi, executarea unor ritualuri de trecere în alte
lumi14
. El şi adepţii săi au fost interesaţi de Orfeu, după cum se vede şi din poemul
Lira15
. Un alt lucru demn de menţionat este că pitagorienii spuneau că sunetul pe care îl
făcea gongul de bronz când era lovit era vocea unui demon prizonier înăuntru, acesta
făcând lgătura cu credinţa primitivă de care am vorbit mai devreme.
La pitagorieni aflăm de folosirea sistematică a muzicii în scopuri terapeutice.
Aristoxenus a scris că aceştia foloseau medicamente pentru purificarea corpului şi a
sufletului. Alţi autori ne spun că ei foloseau cântece şi lira, atunci când se trezeau, ca să
fie plini de energie şi seara ca să se elibereze de grijile zilei şi să se pregătească pentru
somn. Iamblichus spune că aveau anumite melodii pentru eliberarea de supărare, de
14
frustare, de pasiune, de furie etc.; foloseau chiar şi dansuri în acest scop. Tot
Aristoxenus ne spune că aveau şi melodii fără cuvinte interpretate la liră16
.
Nu există dovezi că terapia prin muzică poate fi atribuită lui Pythagoras, însă
Aristoxenus, care avea legături cu pitagorienii din perioada sa, sec IV, ne aduce
informaţii despre acest tip de terapie. Există menţionat un pitagorian numit Kleinias din
Tarentum care practica acest lucru. Se spune că atunci când era nervos cânta la liră, şi
dacă era întrebat ce face, zicea că se calmează17
.
Efectul diferitelor feluri de muzică a fost mult discutat în a doua jumătate a
sec.V. Damon, un coleg cu Pericle şi Socrate publică un eseu (care s-a pierdut din
păcate) în care spune că diferitele feluri de moduri şi ritmuri din muzica grecească erau
strâns legate de calităţile etice. El susţinea că dansurile şi cântecele stârneau emoţii în
suflet şi-şi lăsau amprenta. Această amprentă modela caracterul încă neformat al unui
băiat, sau în cazul unui bărbat scotea la iveală trăsături latente. Deci, era foarte
important ca statul să regularizeze muzica şi educaţia astfel încât tinerii să aibă parte de
influenţele potrivite. Ei trebuiau să fie învăţaţi să cânte melodii care să reflecte bărbăţia,
îndemânarea, etc. Damon a descris cele şase game modale specificând notele şi
intervalele în fiecare, şi menţionându-le calităţile etice. A făcut la fel şi cu timpii şi
ritmul, recomandând unele şi condamnând altele pentru că exprimau agresiune, frenezie
sau alte trăsături nedorite. Damon s-a adresat consiliului areopagului care era
responsabil de supravegherea moralei publice, se pare că el propunea în mod serios un
control al statului asupra muzicii ca instrument de menţinere al sănătăţii publice18
.
1.6. Teoriile lui Platon
Acest tip de to talitarism pe care îl asociem cu Platon i se datorează lui Damon care
l-a influenţat. În dialogurile sale întâlnim aceleaşi idei. Platon explică de ce modurile,
ritmurile şi mişcările dansului au calităţi etice: pentru că ele sunt modelate după vocile
şi mişcările oamenilor. Calităţile care deja există în oameni sunt codificate prin muzică
şi dans şi apoi sunt transmise generaţiilor mai tinere. De aceea este important să se cânte
numai muzica potrivită. În Republica şi în Legile, Platon discută despre calităţile
modurilor muzicale, dintre cele şase menţionate de Damon, el este de acord doar cu
două: Dorian şi Frigian. În Timaeus vorbeşte despre omul inteligent care ştie să
folosească muzica pntru a-şi reface liniştea sufletului.
Ritmul dorian era considerat stabil, demn, bărbătesc fără podoabe inutile iar cel
frigian emoţionant.
15
Xenocrates din Chalcedon, elev al lui Platon, folosea instrumentele muzicale
pentru a vindeca istericii . Când Hesiod remarca efectul pe care l-a avut muzica asupra
unui bărbat îndurerat, el nu se referea la cuvintele cântecului, ci la muzică19
. Totuşi, mai
târziu, Alcimadas şi apoi Epicurus, Philodemus şi Sextus Empiricus au contestat faptul
că muzica fără cuvinte ar putea să aibă un asemenea efect.
Principalele instrumente muzicale greceşti erau lira şi aulos. Aulos nu era un
flaut, ci un instrument făcut din trestie sub forma unui oboi; se cânta la două deodată,
instrumentistul sufla şi cânta la ele simultan. Modul dorian era asociat cu lira şi cel
frigian cu aulos. Pentru pitagorieni, lira era foarte importantă, aulos era considerat
vulgar; lira în schimb purifica sufletul de pasiuni iraţionale20
.
Lira era un instrument pozitiv, aulos era ambivalent, stârnea pasiuni, putea vrăji,
dar avea şi efecte pozitive. Platon povesteşte cum o frenezie orgiastică a fost oprită prin
muzica aulos-ului şi dans. El spune că mişcările regulate ale dansului creează calm şi
ordine21
.
De asemena, Porphyry în Viaţa lui Pythagoras menţionează şi puterea muzicii
de vindecare a bolilor trupului prin folosirea unor incantaţii.
După sec. V nu se prea mai aude despre incantaţii, în schimb aulosul a fost
folosit în tratarea sciaticii de către Ismenias (400 î.e.n.). Cântatul la aulos pe ritm frigian
vindecă şi leşinul, panica şi epilepsia, chiar şi muşcăturile de şarpe.
1.7. Meloterapia în Imperiul Roman
În Roma regăsim tradiţia incantaţiilor folosite pentru vindecarea bolilor sau a
rănilor. Cato povesteşte despre câteva care erau folosite pentru vindecarea dislocaţiilor
iar Varro vorbeşte despre unele împotriva durerilor de picioare. Trebuiau cântate de 27
de ori şi bolnavul trebuia să atingă pământul, să scuipe şi să postească. Este evident că
acestea erau parte de magie şi nu de terapie.Varro, mare învăţat contemporan a lui
Cicero, menţionează în cartea sa Disciplinae povestirile despre Thaletas şi ciumă,
despre pitagorieni şi Damos şi despre cei care au vindecat sciatica.
Cicero îl pomeneşte pe bătrânul său prieten orb Diodotus care folosea lira ca să
îşi relaxeze mintea22
. Despre Asclepiades din Bithynia se spune că îi vindeca pe
frenetici cu ajutorul unei melodii, probabil muzică instrumentală, şi că a tratat surzenia
cu sunete de trompetă.23
Lui Maecenas i se cânta lângă dormitor ca să fie alungate
grijile zilei şi să adoarmă.
16
Celsus face referire la folosirea muzicii în medicină pentru tratarea bolilor
mentale: tristes cogitationes, un fel de depresie. Se folosea symphoniae et cymbala
strepitusque24
.
În sec. VI apare o informaţie despre împăratul Iustinian II (556-578) care avea
accese de suicid şi agresivitae. Putea fi calmat dacă i se cânta25
.
Rufus din Ephesus recomanda muzica pentru liniştirea sufletului alături de alţi
stimuli cum ar fi vinul diluat, conversaţia, ascultatul poeziei, plimbarea.Şi Asclepius
recomanda cântecul şi mima pentru aceleaşi efecte.
Nu trebuie să credem că muzica era o metodă obişnuită şi des folosită pentru
tratarea bolilor trupului. În Antichitate, medicina avea deja o tradiţie puternică. Autorul
tratatului Despre bolile sacre (epilepsia) îi dă în vileag pe şarlatanii care pretindeau că
o pot vindeca folosind incantaţii. Soranus a refuzat teoria conform căreia muzica poate
vindeca boli, iar Quintus Serenius respinge ideea că febra poate fi vindecată prin cântat,
Uario carmine26
. Medicina se baza pe dietă, exerciţii, băi, medicamente sau chiar
chirurgie. Terapia prin muzică era medicină marginală, chiar dacă căţiva medici o
foloseau.
Descoperirea lui Pythagoras legată de bazele matematice ale muzicii au dus la
convingerea că raporturile dintre numere stăteau la baza tuturor lucrurilor. Înaintea lui
Aristotel a fost dezvoltată o teorie pitagoriană conform căreia lumea s-a dezvoltat din
numere, dintr-un unu primordial. Lucrurile erau numere şi relaţiile puteau fi exprimate
matematic. În Phaedo a lui Platon, sufletul este un acord, corpul fiind instrumentul fizic,
precum lira, care este acordat şi pus în ordine. Nu se menţionează nimic despre terapia
prin muzică, dar este evident că susţinătorii ei erau de acord cu ideea că orice
dezechilibru de acordaj al sufletului putea fi rezolvat prin muzica unui instrument
corect acordat. De exemplu, lira temperată va produce un om temperat.
În alte lucrări ale sale, Platon a imaginat universul ca fiind format din formule
matematice şi relaţii armonice. În Republica apare doctrina armoniei sferelor conform
căreia planetele şi stelele alcătuiesc un instrument muzical acordat pe notele unei octave
diatonice. Muzica, sufletul şi întregul univers erau guvernate de aceleaşi principii de
ordine matematică şi proporţii. Gama muzicală oferea paradigma unui set ordonat de
relaţii proporţionale care aveau, ca pereche la nivel cosmic, cele şapte planete şi stelele,
corespunzând celor opt note ale octavei.
Aristides Quintilianus are o teorie şi mai elaborată despre armonia cosmică. El
susţine că totul se bazează pe numere şi pe proporţii şi că muzica pământească este o
imitaţie imperfectă a muzicii sferelor. Sufletul, mişcat de muzică, este şi el în acordaj.
17
Aristides susţine că efectele produse de muzică asupra sufletului sunt de trei tipuri:
depresive, stimulante şi calmante. Datorită puterii sale, muzica este importantă în
scopuri educative, precum şi în scopuri terapeutice27
.
Ar fi potrivit să închei această parte referindu-mă la Boethius a cărui De
institutione musica, scrisă la începutul secolului VI, care a devenit sursa principală de
cunoaştere a teoriei antice despr muzică, teorie ce s-a perpetuat în occident în Evul
Mediu. Plin de teoria lui Platon despra armonia cosmică, el reia poveştile lui
Pythagoras, a lui Terpander, Ismenias şi dă exemple care demonstrează puterea muzicii
asupra corpului. Toate aceste lucruri au fost făcute pentru a sublinia importanţa mare pe
care o are muzica în viaţa oamenilor.
Temă de reflecţie
Compară aceste culturi. Cine poate fi considerat întemeietorul meloterapiei?
1.8. Test de autoevaluare
1. Defineşte începuturile meloterapiei.
2. Descrie primele instrumente muzicale.
3. Grecia Antică – Imperiul Roman: asemănări şi deosebiri.
18
Referinţe bibliografice
1 D.Gutas, Gândirea greacă, cultura arabă: mişcarea Greco-arabă de translaţie din Bagdad şi în
sociatatea abasidă timpurie (Londra 1998).mai multe despre Shiloah mai jos. 2 Pentru idea generală vezi L. Conrad, M. Neve, V.Nutton, R. porter şi A. Wear, Tradiţia medicală
occidentală din 800 î.Ch. până în 1800 d. Ch. (Cambridge 1995) şi pentru tradiţia orientală W. Bynum
şi R.Porter (editori), Enciclopedie a istoriei medicinii, 2 volume, (Londra, 1993), vol.1. 3 W.B.Davis, K.E.Gefeller şi M.H.Traut, Introducere în terapia prin muzică: teorie şi practică (Dubuque,
IA, 1992), pag.18; C.W. Hugues, “Ritm şi sănătate”în D.M. Schullian şi M. Schoen (editori), Muzică
şi medicină (New York, 1948), pag. 171-172. 4 Vezi Papirusul magic grecesc despre translaţie, vol.1: Texte, ed.H. D. Betz (Chicago şi Londra, 1992).
De comparat P. Lain Entralgo, Terapia lumii antice (New Haven şi Londra, 1970); F.C.R. Thee, Iuliu
africanul şi perspective timpurie a creştinilor asupra magiei (Tubingen 1984). 5 M. Eliade, Şamanism: tehnici arhaice ale extazului (Princeton, 1972), pag. 168-169.
6 M. Eliade, Şamanism, pag. 170. Pt . o abordare diferită a cântatului la tobă al şamanului vezi R.
Needham, „Percuţie şi tranziţie”, Omul, 2 (1967), pag. 606-613. 7 M.L.West, Poemele orfice, (Oxford, 1983), pag. 4-5.
8 Euripide, Alcestis, 967; Ciclopii, 646.
9 Odiseea,XIX, 456-7. priveşte în comparaţie tratamentul ştiinţilic al rănii lui Menelaus, făcut de Machon
în Iliada, IV, 213: scoate săgeata din rană, slăbeşte armura pacientului, suge sângele şi îi pune leacuri. 10
M.L.West, Muzica greacă antică (Oxford, 1992), pag. 32. 11
Pratinas (Poetae Melici Graeci, 713 (iii)) în pseudo-Plutarch, De musica, 1146 î.e.n. 12
Aristoxenus, frag. 117 (Wehrli), vezi M.L.West “Ringing Welkins”, Classical Quarterly, 40 (1990),
pag. 286-287. 13
W.Burkert, Tradiţie şi ştiinţă, pag. 141-143, 155-159, 162-163. 14
West, Poemele orfice, pag.29-30. 15
Referinţe apărute în West, Muzica greacă antică, pag.31,nota 90; şi Iamblichus, De vita Pithagorea,
114. 16
Chamaileon frag. 4 (Wehrli)= frag.6 (Giordano). 17
Pentru Damon vezi West, Muzica greacă antică, pag. 246-247. 18
Hesiod, Teogonia, 98-103, West(ed), Hesiod, Teogonia (Oxford 1966),pag.175. 19
Iamblichus, De vita Pithagorea, 111; Aristides Quintilianus II. 19, pag.91.27 (Winnington-Ingram). 20
Platon, Legile, 790. 21
Theophrastrus fragment 726 A(Fortenbaugh). 22
Cicero, Tusculans, V. 113. 23
Censorinus, De die natali, XII. 4, Martianus Capella IX. 926. 24
Celsus, De medicina, III. 18. 10. 25
Ioan din Ephesus, Istoria ecleziastică, III. 2-3. 26
Q. Serenus, Liber medicinalis, 930 (Baehrens, Poetae Latini Minores, 3.150). 27
Boethius, De institutione musica, I. 1, pag. 184-186 (Friedlein), Wille, Musica Romana, pag. 659-660.
19
Unitatea de învăţare nr. 2
TRADIŢII IUDAICE ŞI MUSULMANE ÎN MELOTERAPIE
Cuprins
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 19
2.2. Delimitări conceptuale 19
2.3. Rolul muzicii în exorcism 20
2.4. Scrierile lui Maimonide 23
2.5. Terapia muzicală în spitale 24
2.6. Efectele scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane 26
2.7. Test de autoevaluare 30
Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, vei fi capabil:
- să identifici principalele caracteristici ale tradiţiilor iudaice şi musulmane;
- să analizezi comparativ cele două culturi;
- să descrii noile instrumente muzicale;
- să descrii metodele muzicale folosite în spitale;
- să analizezi efectele scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane.
2.2. Delimitări conceptuale
Dacă în Antichitate terapia prin muzică poate fi rezumată ca fiind pentru
filosofie un curent important, dar marginal pentru medicină, lumea medicală arabă
medievală a fost mai generoasă. Această cultură datorează mult învăţăturilor greceşti
primite prin intermediul traducerilor din original sau siriană. Ca termeni medicali era
dominată de multitudinea de informaţii primite de la Galen, însă acesta nu a amintit
nimic despre terapia prin muzică. Totuşi, se pare că medicina medievală islamică a
considerat că terapia prin muzică avea importanţă în teorie ca şi în practică, fiind
folosită în spitale, lucru care nu se mai întâmplase până atunci şi nici după, până în
timpurile moderne. Dar să nu exagerăm, cele mai multe istorisiri despre medicina
islamică medievală, cele ale lui al-Razi (865-925) de exemplu, nu menţionează
20
tratamentul muzical1. Învăţaţi ca Ibn Hindu spuneau că vindecarea prin muzică
aparţinea trecutului, tehnică ce nu mai prea exista în timpul lui Hippocrate decât în
povestiri.
Muzica face parte din medicină. Bazându-se pe ceea ce afirmă Hippocrate,
Theon din Alexandria susţine că filosofii dinaintea lui (pitagorienii) îi vindecau pe cei
bolnavi folosind diverse melodii cântate la liră şi la un fel de oboi. Totuşi, acest fel de
terapie a decăzut şi a dispărut, nici măcar Hippocrate nu a mai ştiut nimic despre el2.
Se poate spune însă că terapia prin muzică a avut mai mare importanţă şi a fost
respectată mai mult în islam decât a fost în lumea mediteraneană. Exemplele vechi nu
sunt suficiente, chiar dacă arabii au fost influenţaţi de vechi scrieri despre medicină care
erau mai favorabile terapiei prin muzică decât cele a lui Galen (Rufus şi Ephesus). Ar
trebui luate în considerare şi alte influenţe orientale, cum ar fi cele persane, cu toate că
nu se ştiu prea multe despre ele3. Lăsând deoparte asemenea probleme, terapia prin
muzică şi Orientul mijlociu otoman şi islamic au fost subiectul unor eseuri importante4.
Putem vorbi de scrierile lui Shiloah unde subiectul este tratat exhaustiv5. Omiţând în
mod deliberat folosirea incantaţiilor în Medicina profetului (sfaturi medicale atribuite
lui Mohamed)6, Shiloah trece în revistă ce s-a întâmplat pornind de la vechiul Israel
până la Orientul Mijlociu din zilele noastre. Are ca punct central învăţăturile arabe din
perioada otomană şi dezvoltarea semnificativă a ideilor despre armonizarea individului
cu mediul înconjurător prin muzică şi despre conceptele despre etos. Această dezvoltare
alimentează dimensiunea teoretică ce poate fi găsită în vechea filozofie dar nu apare în
medicină. Shiloah o regăseşte pusă în practică în spitalele din califat, destul de puţine la
număr dar mari şi luxoase, şi spre deosebire de cele din occident, laice. Descrierile
făcute de călători străini certifică statutul pe care îl avea muzica în metodele de terapie
ale unor spitale care se ocupau în special de pacienţi cu boli mentale7.
2.3. Rolul muzicii în exorcism
„Studiind literatura civilizaţiilor trecute”, scrie terapeutul prin muzică Chava
Sekles, „şi ... ritualurile de vindecare ale societăţilor tradiţionale, se observă că
anumite principii muzicale se repetă de o manieră surprinzătoare în culturi diferite.”
De exemplu, o schimbare a echilibrului organismului prin suprastimulare audio a fost
din totdeauna o caracteristică a societăţilor tradiţionale care practică ceremoniile
extatice. Acest lucru este folosit chiar şi în zilele noastre în terapia prin muzică8.
Sekeles adaugă faptul că terapia poate fi făcută fie prin stimulare, fie prin relaxare;
adică fie prin intermediul unei stări extatice provocate de o stimulare ritmică puternică
21
despre care se crede că alungă forţele malefice, sau printr-o stare de hipnoză produsă de
obicei de o muzică repetitivă, de incantaţii, prin care armonia este readusă în corpul şi
sufletul pacientului. Ambele metode sunt foarte vechi şi cunoscute în toată lumea. Într-
adevăr, din Antichitate până în zilele noastre, medicina acceptă din ce în ce mai mult
eficacitatea terapiei prin muzică, muzica fiind recunoscută în societăţile primitive ca şi
în cele evoluate ca având proprietăţi curative. Printre multiplele aspecte psihologice şi
spirituale, Sekeles menţionează factorul terapeutic puternic al imaginaţiei:
Imaginaţia, viziunile, visele îl duc pe pacient printr-o experienţă care diferă de
existenţa sa zilnică...în anumite cazuri acest lucru ar putea fi descris ca o renaştere9.
O asemenea renaştere este aceea care apare în Cartea I a lui Samuel: (un grup
de profeţi care cântau la tamburină, fluier şi două feluri de liră). Acest exemplu biblic
care arată puterea muzicii, şi care a fost citat de multe ori în literatura ebraică şi ne-
ebraică, are legătura cu Saul, primul rege al Israelului (1020-1000 î.e.n.), şi descrie rolul
muzicii în provocarea extazului şi viziunii profetice. Exemplul care apare în Cartea lui
Samuel, de asemenea legată de regele Saul, este util scopului nostru. Acesta se referă la
cântatul cu îndemânare la kinnor (liră) care avea un efect terapeutic asupra regelui ce
era chinuit de un spirit malefic. Felul meditativ în care cântă David pare să fi avut un
efect hipnotic care a exorcizat acel spirit malefic.
Procedura extatică la care se referă Sekeles este întâlnită destul de frecvent în
ritualurile magico-religioase de vindecare ale anumitor comunităţi musulmane precum
cele marocane Isawiyya sau Isawa, Hamadisha, o societate descrisă mai corect ca o
comunitate de exorcişti, şi Gnawa, un grup de negri descendenţi ai sclavilor aduşi în
Africa de Nord de pe coasta Guineii. Ritualul terapeutic folosit de aceştia este numit
hadra, nume folosit pentru ritualul nord african Sufi, care este utilizat de adepţi pentru a
atinge uniunea cu Divinitatea. Trebuie luat în considerare că termenul nord african
hadra este strâns legat de conceptul de sama (ascultatul), şi în Sufismul clasic se referă
la un ritual despre care se spune că intensifică iubirea adepţilor faţă de Dumnezeu şi
senzaţia de extaz; folosirea acesteia în ritualul de vindecare făcut de aceste comunităţi a
fost respins de autorităţile Sufi şi considerat marginal.”Scopul principal al hadra” spune
Fritz Meier, este să „inducă o transă sau o izbucnire în aceştia şi în cei bolnavi, ca să
creeze o cale pentru ca anumite spirite să treacă prin suflet şi să îl părăsească, ca să
înlăture blocajele psihice10
.
Temă de reflecţie
Argumentează conceptele: hadra, sama.
22
O evaluare mai pozitivă a pretinsei afinităţi cu misticismul clasic este găsită într-
un studiu recent făcut asupra Gnawa - o comunitate care s-a plasat sub protecţia lui
Bilal, muezinul cel negru al profetului. Pentru Gnawa, cuvintele nu sunt unica sursă a
înălţării pentru cei iniţiaţi; ei consideră muzica esenţială pentru revelarea universului şi
un factor proeminent în sistemul lor de credinţă. Într-adevăr cântecele, muzica
instrumentală şi dansurile sunt semne şi simboluri ale unui complex de cunoştinţe şi
idei, şi impun folosirea unei serii de tehnici mistice care îl fac pe adept nu numai un
cunoscător dar şi un actor, un participant. Deci, paşii de dans şi timpii muzicali sunt
încărcaţi de semnificaţie. Se spune că ascultatul cu atenţie al sunetului gumbri-ei (o
lăută cu gâtul lung şi cu trei corzi) este cea mai bună metodă ca sufletul adeptului să fie
prins în lacul iluziilor. Efectul muzicii este mult crescut atunci când se folosesc şi nişte
parfumuri subtile într-un moment anume al ritualului pentru a întări regulile la care se
supun adepţii. Pentru Gnawa, ritualurile, de obicei marchează şi întăresc toate
sărbătorile lor, acestea pot fi desfăşurate şi în particular la cererea unui adept sau a unei
persoane bolnave care doreşte să primească baraka (binecuvântarea, graţia divină) sau o
slujbă de vindecare.
Grupul de muzicieni care a asigurat desfăşurarea ceremoniei era format dintr-o
persoană care cânta la gumbri, considerată ca fiind cunoscătoare şi care îndeplinea rolul
de şef al ritualului; el este cel care cânta şi la ganga (o tobă mare). Ceilalţi muzicieni din
grup, patru sau şase persoane, cântau la qeraqeb. Qeraqeb denumeşte o pereche de
castaniete de metal legate de palmele cântareţilor. Muzicienii participă şi la dans şi în
plus pot şi să cânte la nişte tobe mai mici. Pe ritmul metalic dansatorii îşi etalează
calităţile executând figuri acrobatice cu o rapiditate impresionantă. Cu puţin înainte de
miezul nopţii (toate ceremoniile au loc noaptea de aici şi numele lor Lila care înseamnă
noapte), lăuta este purificată cu tămâie înaintea ultimei părţi în care împreună cu ganga
acompaniază dansul extatic al exorcizării. Pacientul care are nevoie să fie vindecat
devine agitat, se ridică şi face gesturi frenetice iar prin dans intră în transă. În final,
acesta ajunge la o stare de epuizare care se presupune că indică eliberarea sa de spiritul
care l-a posedat.
Temă de reflecţie
Descrie noile instrumente muzicale apărute.
23
2.4. Scrierile lui Maimonide
Acum să ne întoarcem la tradiţie. Dovezi ale faptului că muzica este un agent
care activează corpul şi sufletul se găsesc şi în unele scrieri ale lui Maimonide, faimosul
scriitor rabinic, filozof şi medic. (decedat în 1204). În articolul său Etica şi metaetica,
estetica şi metaestetica la Maimonide, W.Z. Harvz scrie despre estetică aşa cum reiese
din teologia lui Maimonide. Omul, aşa cum explică acesta ”are o nevoie psihologică de
frumos şi nevoile psihologice nu sunt cu nimic mai puţin reale decât cele biologice”;
Harvey citează în acest scop următoarea afirmaţie a lui Maimonide, Capitolul opt:
Dacă umoarea bilei negre îl agită (dacă suferă de melancolie) ar trebui
să scape de această stare ascultând diferite cântece şi melodii, plimbându-se
prin grădini şi clădiri frumoase, stând în faţa unor forme frumoase şi a unor
lucruri care fac plăcere sufletului şi ajută să dispară deranjul creat de bila
neagră. El ar trebui să aibă ca scop insănătoşirea corpului, scopul sănătăţii
corpului său fiind să obţină cunoaşterea (vezi Ioan, cap. 6; Gouk, cap.8)11
.
Această abordare este subliniată şi prezentată mai larg în scrierile medicale ale
lui Maimonide, în special în Epistolele către al-Afdal (decedat în 1225), cel mai în
vârstă fiu al lui Saladin care suferea de accese de melancolie. Regimul detaliat pe care
Maimonide l-a prescris pacientului său cuprindea recomandări legate de dietă şi de
exerciţii fizice, ca şi instrucţiuni de natură psihologică. Vinul şi muzica fac parte din
ceea ce recomanda acesta. Vinul este un bun somnifer, ajută la purificarea sângelui,
elimină vaporii cauzaţi de bila neagră şi ajută somnului. Maimonide sugerează mai
departe ca somnul de după amiază şi de noapte să fie indus cu ajutorul muzicii şi a
cântecului. Acest lucru ar trebui făcut de un cântareţ acompaniat de un instrument cu
coarde. Cântăreţul ar trebui să descrească gradual volumul vocii sale şi să atenueze
sunetul corzilor astfel încât acesta să devină o şoaptă; amândoua ar trebui să înceteze
complet când pacientul adoarme. Plimbându-se, pacientul ar trebui să-şi petreacă partea
care rămâne a zilei citind cărţi care îi plac, sau mai de preferat ar fi o discuţie cu un
interlocutor care ştie să vorbească plăcut şi elocvent. Interpretarea muzicală de seară
este mai lungă pentru că muzicianul trebuie să ţină companie pacientului în cele două
ore care urmează după cină. Maimonide concluzionează „toate aceste lucruri sunt
plăcute inimii şi ajută ca gândurile negre să dispară”12
.
Discipolul lui Maimonide, Ibn ’Aqnin (decedat în 1226) a fost un medic, filosof
şi comentator al marelui său profesor. În comentariul său despre lucrarea lui Mishna,
Avot, afirma că fiinţa umană trebuie să dedice divinităţii tot ceea ce face; în acest scop
el trebuie să se menţină în formă atât fizic cât şi mental. În lucrarea sa faimoasă Tibb al-
24
Nufus (Igiena sufletelor), el foloseşte cunoştinţele sale de medic, atribuind muzicii
puterea de vindecare a bolilor mentale. El scrie:
În cazul melancoliei...(când persoana bolnavă) nu poate vedea lucrurile
aşa cum sunt şi îi este teamă de lucrurile de care nu ar trebui să se teamă, este
vorba de o boală rea. El se poate vindeca ascultând muzica instrumentelor şi
poeziile cântate şi acompaniate de următoarele cinci instrumente; kinnorim şi
nevalim (liră), man’ammin (probabil mena’ne’im, clopoţei), mezalzelim
(cymbal) şi uggavim (instrument de suflat)13
.
Un faimos doctor orb din secolul al XVI-lea, Da’ud al-Antaki, a scris o
enciclopedie medicală numită al-Tadhkira (Cronică pentru oameni înţelepţi)14
, în care
ceea ce a scris se bazează foarte mult pe Epistola despre muzică a Fraţilor Purităţii15
, la
care voi reveni imediat. În partea de final a capitolului dedicat muzicii din această
enciclopedie şi care a fost foarte apreciată în Africa de Nord, al-Antaki a introdus
aplicaţiile muzicale pentru opt moduri ritmice (opt fiind un număr în vogă în acea
perioadă), şi le-a dat denumiri care sugerează efectele lor majore. În tratatele muzicale
scrise cam în acelaşi timp, se pot găsi de asemenea proprietăţi medicale clare atribuite
modurilor muzicale specifice: de exemplu, rast este bun pentru hemiplegie; ’iraq ajută
la vindecarea bolilor creierului, vertijul, pleurezia şi sufocarea.
2.5. Terapia muzicală în spitale
În ceea ce priveşte tratamentele spitaliceşti, câteva exemple sunt incluse în
tratatul Fraţilor Purităţii (secolul X) care s-au identificat cu doctrina mistică. Cu toate că
la bază, aceştia au acceptat abordarea filosofică şi metaforică a terapiei prin muzică,
după cum vom vedea mai târziu, următoarea afirmaţie poate fi considerată ca o aluzie la
practica reală. Enumerând efectele pe care le produc diferitele moduri muzicale, ei spun
despre unul dintre ele: “acesta a fost folosit în spitale dimineaţa devreme şi uşurează
durerile cauzate de infirmităţi şi de boală şi chiar vindecă anumite boli şi infirmi tăţi”16
.
După cum spune Michael W. Dols, relaţia dintre muzică, temperamentul unui
om şi spitale este accentuată neaşteptat într-o expunere timpurie a Sufismului. În Kashf
al-mahjub, al-Hujwiri (decedat între 1072-1077) discută influenţa copleşitoare a muzicii
asupra unui neofit, influenţă care i-ar putea provoca pierderea simţurilor şi chiar
moartea. În acest context, el menţionează că în spitalele din Rum (Bizanţ) s-a inventat
un instrument muzical, anghalzun, care seamăna cu un instrument cu coarde.
Cei bolnavi sunt aduşi de două ori pe săptămână şi sunt forţaţi să asculte în
timp ce se cântă, o anumită perioadă de timp proporţională cu boala de care
25
aceştia suferă. Doctorii şi alte persoane pot asculta continuu anghalzun fără a fi
afectaţi în nici un fel pentru că acesta este potrivit cu temperamental lor17
.
Trebuie notat că variaţiuni ale aceleiaşi poveşti se regăsesc în diferite surse arabe,
inclusiv în două care sunt mai vechi decât epoca lui Hujwiri. În cadrul unei discuţii
despre sunete consonante şi disonante şi diferitele lor efecte, Fraţii Purităţii spun:
Surzirea, sunete îngrozitoare şi incoerente...modifică umorile, rup echilibrul şi
provoacă moartea bruscă. Există un instrument care produce acest fel de sunet,
numit al-urghun (orga), pe care grecii îl foloseau în război ca să îngrozească
sufletele duşmanilor18
.
Într-un context similar, o discuţie despre proprietăţile diverselor înălţimi ale
sunetelor, marele filosof şi teoretician al muzicii al-Farabi (decedat în 950), se referă la
sunetele foarte înalte, nenaturale şi asurzitoare, ca şi la instrumentele care le produc,
care sunt folosite în anumite cazuri în care efectul lor este fie curativ, fie distrugător. El
menţionează, ca exemplu, anumite instrumente care au fost inventate de un vechi rege al
Egiptului şi un rege al Bizanţului.
În ceea ce priveşte folosirea muzicii în spital este greu să spunem mai mult decât
a spus Dols:
La spitalul Mansuri din Cairo aveau deseori loc spectacole muzicale; o
parte din cheltuielile spitalului era destinată trupelor de muzicieni ca să vină în
fiecare zi şi să cânte pentru pacienţi. În timpul perioadei otomane, spitalele mai
vechi au continuat să foloseasca muzica...Evliza Chelebi a vizitat spitalul Nur
ad-Din în anul 1648 şi a declarat că de trei ori pe zi acolo se ţineau concerte.
...O experienţă similară a avut şi călătorul francez Lean Baptiste Tavernier care
a vizitat capitala imperiului în anul 1668 şi mai târziu a scris despre Seraglio.
... În spitalul Mansuri din Cairo, pacienţii care sufereau de insomnie se
aflau într-o cameră separată; ei ascultau muzică armonioasă şi povestitori
talentaţi care le spuneau poveşti. Când pacienţii începeau să îşi revină erau
izolaţi de ceilalţi şi li se prezentau dansuri şi alte comedii...
Dovezi ale acestor aspecte din spitalele islamice se regăsesc şi în
descrierile spitalului de boli mentale fondat la Edirne de Baiazid II (1481-1512)
(Adrianopole) făcută de Evliya Chelbi; Evliya l-a vizitat în 1651... în
conformitate cu ceea ce povesteşte, exista o prevedere că în spitalul lui Baiazid
erau trei cântăreţi şi şase muzicieni (un flautist, un violonist, un flajeolist, un
cimbalist, un harpist, si un lăutist) care veneau la spital de trei ori pe
26
săptămână. Ei cântau şase melodii diferite şi mulţi dintre cei cu probleme de
sănătate mentală au fost vindecaţi prin această „hrană a sufletului”...19
Acel spital a funcţionat până la începutul secolului XX.
Temă de reflecţie
Descrie tratamentele meloterapeutice din spitale.
Trebuie luat în considerare că anumite momente ale vindecărilor extatice şi
hipnotice sunt mult legate de o credinţă puternică în magie şi forţe supranaturale, care
sunt exprimate prin formule speciale, anumite versuri din scripturi, anumite cuvinte şi
rugăciuni, rituri şi amulete sau o listă de nume ale lui Dumnezeu şi a îngerilor înzestraţi
cu virtuţi excepţionale. Un lucru special este folosirea Cărţii Psalmilor şi de către evrei
ca şi de creştinii din Evul Mediu, atribuindu-li-se proprietăţi deosebite unor anumiţi
psalmi. Psalmul 91 este un asemenea exemplu, el este recitat de către evrei cu diferite
ocazii, cum ar fi înmormântările, datorită puterii magice care îi este atribuită şi despre
care se spune că alungă forţele malefice. Alţi psalmi au fost folosiţi ca rugăciuni în timp
de secetă, rugăciuni pentru cei bolnavi etc. Odată cu trecerea timpului, puterea magică a
acestora a fost redusă şi a mai jucat doar un rol parţial în abordările teoretice, care au
prins formă în scrierile din domeniul medicinii şi muzicii. Despre aceste abordări voi
vorbi în continuare.
2.6. Efectul scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane
A doua jumătate a secolului IX până la sfârşitul secolului X este cunoscută ca
epoca de aur a civilizaţiei musulmane şi este caracterizată de o efervescenţă intelectuală
deosebită, de dorinţa de cunoaştere şi de contemplare a plăcerilor filosofice. Fiecare
învăţat renumit avea în jurul lui discipoli care se reuneau ca să discute idei filosofice dar
şi subiecte din alte ştiinţe cum ar fi muzica şi medicina20
. Activitatea intensă a acestor
şcoli se datorează traducerii lucrărilor ştiinţifice şi filosofice greceşti care au început să
apară în lumea arabă. Datorită încurajării Califului al-Mamun (813-833) s-a început o
mare lucrare: traducerea lucrărilor filosofice şi ştiinţifice din greacă în arabă şi siriană.
Lucrarea s-a făcut la Bayt al-Hikma (Institutul de ştiinţă) creat de calif şi situat în uriaşa
bibliotecă din Bagdad care era întreţinută din banii guvernării din acea perioadă.
Datorită acestei lucrări şi a contactului strâns cu cultura grecească, medicina şi
muzica s-au dezvoltat ca ştiinţe şi au început să se facă cercetări şi sistematizări ale
elementelor teoretice şi pactice ale acestora. Pe lângă vechea legătură dintre muzică şi
27
medicină ce caracteriza vindecarea tradiţională, a apărut o nouă abordare mai complexă
care se baza pe asocierea teoretică dintre muzică şi medicină. Este vorba de o abordare
umanistă şi metaforică ce s-a cristalizat în perioada timpurie a civilizaţiei musulmane.
După cum reiese din scrierile epocii, un aspect interesant al acestei abordări este
faptul că înţelepciunea era văzută ca fiind universală şi eternă. Era vorba de faptul că
cele mai înalte forme de gândire atinse de generaţiile anterioare nu trebuiau considerate
ca fiind perfecte ci mai degrabă perfectibile. În acelaşi stil, gânditorii timpului au ajuns
la concluzia ca ştiinţa înaintaşilor este patrimoniul comun al tuturor oamenilor care
posedă capacitatea de a gândi şi care serveşte ca numitor comun indiferent de religie sau
etnie.
Un concept arab la modă în aceea perioadă - insaniyya - care înseamnă
„omenire”- poate fi rezultat al acestei abordări, stă la baza apariţiei primelor scrieri
ştiinţifice despre muzică, medicină ca şi din alte zone ale cunoaşterii. Tot această
abordare a stat şi la baza stabilirii unui mod de gândire metaforic şi filosofic. Într-
adevăr, asocierea medicinii cu muzica era integrată într-o largă concepţie filosofică,
etică, astrologică, psihologică şi cosmologică care privea muzica drept ştiinţa ordinii
tuturor lucrurilor şi relaţiilor armonice ale universulului; în acelaşi timp muzica era
considerată ca având o putere cu efecte miraculoase asupra corpului şi sufletului
omului.
Tratamentul corpului şi sufletului omului, care erau considerate o unitate
indivizibilă, era conceptul fundamental al acelei epoci. Medicul avea ca scop principal
nu numai să refacă echilibrul armonios al acestuia ci şi să îl ajute pe om să trăiască în
armonie cu ceea ce îl înconjura. Ca şi muzica, dezvoltarea medicinii arabe se datorează
impulsului pe care l-a primit din contactul cu traducerile lucrărilor greceşti de medicină.
Este adevărat că în cazul medicinei, medicii creştini, care lucrau în renumitele şcoli de
medicină, cunoşteau încă dinaintea acestei perioade câte ceva din ştiinţa grecilor, fie din
original, fie prin intermediul traducerilor siriene.
Introducerea în lumea musulmană şi arabă a lucrărilor de medicină a lui
Hippocrate şi Galenic şi arabizarea medicinei a fost începută în a doua perioadă a
secolului IX de către doi medici contemporani Yuhanna ibn Masawa (decedatt în 857),
cunoscut în occident ca Jean Mesue21
, şi ’Ali ibn Sahl al-Tabari (decedatt în 864). În
lucrările acestor învăţaţi, ca şi în programa şcolilor de medicină din acel timp, unele
discipline seculare, în special studiul filosofiei, erau în mod invariabil incluse. În cartea
sa Paradisul Înţelepciunii, care are şapte tratate, al-Tabari se ocupă nu numai de
medicină şi farmacie, dar şi de filosofie, psihologie, climatologie şi astrologie. Lucrarea
28
lui Ibn Masawa Cartea timpului, care este unul din primele texte scrise în arabă, se
ocupă de diferitele ramuri ale medicinei şi oferă informaţii în legătură cu cele 12 luni
ale anului, vorbeşte puţin despre astrologie, meteorologie, agronomie şi igienă. O altă
carte a sa dedicată aforismelor despre medicină a avut ca model lucrarea cu aforisme a
lui Hippocrate.
Trebuie notat că Ibn Masawa a scris aforismele despre medicină la cererea
elevului său Hunain ibn Ishaq (808-873), unul din cei mai importanţi participanţi la
traducerea în arabă a scrierilor greceşti şi siriene. Hunain făcea parte din renumita
familie de medici Nestorian care îl include şi pe fiul său Ishaq. Hunain a scris sute de
tratate dintre care doar 40 ne-au mai rămas. Printre ele există un text de natură filosofică
intitulat Cartea de aforisme despre filosofi, o colecţie de poveşti, scrisori şi zicători
atribuite filosofilor greci antici. Cartea are trei capitole care încep aşa: ”Remarci
deosebite (nawadir) ale filosofilor despre muzică”22
. După cum spune autorul, scrierea
lui nawadir a pornit de la o petrecere de nuntă făcută de regele Heracle. O lucrare
asemănătoare este atribuită unui anume Bulos şi tradusă de fiul lui Hunain, Ishaq23
;
jumătate din aceasta repetă cuvânt cu cuvânt zicătorile din nawadir. Aforismele descriu
în mod concis efectele terapeutice şi morale ale muzicii, înţelesul spiritual, spre
deosebire de influenţa intoxicantă a acesteia, şi face o comparaţie între cele patru coarde
ale ’ud (lăutei) şi dispoziţiile omului, anotimpurile etc. Este interesant că aforisme
asemănătoare, care exprimă punctele de vedere metaforice ale celor doi importanţi
medici-filosofi, apar printre altele în scrierile marelui filosof arab şi teoretician al
muzicii, al-Kindi (decedat după 810), în cele ale istoricului şi geografului al-Massudi
(decedat în 956), ale teologului şi filosofului Sa’adya Gaon (882-942), ale autorilor
anonimi cunoscuţi sub numele de Fraţii Purităţii (jumătatea secolului X), ale poetului şi
filosofului spaniol Yehuda al-Harizi (1170-1235) care a tradus în ebraică lucrarea lui
Hunain. Această largă distribuire în timp şi spaţiu este o dovadă clară a adoptării
abordării descrise mai sus care este exprimată de o manieră miniaturistă în aforisme.
Unii medici au dat mare importanţă teoriei influenţei astrelor conform căreia
planetele exercită o anumită forţă asupra dezvoltării fetusului ca şi asupra fazelor vieţii
omului. Se recomanda ca din punct de vedere medical să se ia în considerare horoscopul
bolnavului, ciclul crizelor bolii şi timpul necesar pentru administrarea tratamentului.
Într-un tratat despre utilitatea astrologiei pentru un medic, egipteanul Abu Nasr’ Adnan
ibn ’Aznzarbi se referă la Hippocrate care a spus că astrologia îl ajută mult pe muzician.
Ajutorul acesteia este indispensabil pentru prognosticul medical, pentru că aşa cum
29
planetele din zodiac şi relaţiile dintre ele determină cauza multor boli, tot la fel pot
influenţa perioada favorabilă pentru tratament.
Dezvoltarea acestei abordări, inclusiv ideile întâlnite în teoriile menţionate
anterior, şi-au găsit forma potrivită şi au atins superioritatea odată cu filosoful şi
teoreticianul muzical Ya’qub ibn Ishaq al-Kindi (decedat în 870) şi Fraţii Purităţii. Al-
Kindi, care a fost şi medic, domină ştiinţa şi filosofia islamică. A scris 13 tratate despre
muzică. Doar şase dintre ele au ajuns până în zilele noastre dar ele sunt reprezentative
pentru accentul pe care al-Kindi îl punea pe abordarea etică, cosmică şi terapeutică al
cărei spirit călăuzitor este conceptul de armonie în cel mai larg sens. Acest concept este
central pentru înţelegerea reţelei complexe care leagă muzica de toate atributele
universului, şi domină chiar şi aspectele tehnice şi parametrii unui sistem muzical.
Reţeaua de corespondenţe este explicată făcându-se referire la cele patru coarde ale ’ud ,
numită de al-Kindi “instrumentul filosofilor”. Prin acest lucru el vroia să spună că
filosofii greci vedeau instrumentul ca pe imaginea armoniei perfecte care guvernează
universul. Deci ’ud serveşte petru a demonstra legătura celor patru coarde ale sale cu
arcurile eliptice, poziţia şi conjuncţia astrelor, anotimpurile, zilele, orele, culorile, etc.
Al-Kindi afirmă că muzicianul ar trebui să îşi dezvolte şi capacităţi de diagnosticare în
paralel cu cele ale medicului, ca să fie capabil să prescrie tratamentul potrivit.
În Epistola despre muzică, Fraţii Purităţii afirmă că intenţia lor nu este să ţină o
lecţie despre muzică ci să facă cunoscută ştiinta proporţiilor, cunoştinţele care
prezidează stăpânirea tuturor artelor şi contribuie la înţelegerea tuturor secretelor
lucrurilor care au fost create. Deci armonia muzicală care explică ordinea şi frumuseţea
naturii este un factor decisiv pentru echilibrul spiritual şi filosofic al omului; şi în
acelaşi fel, folosirea corectă a muzicii la momentul potrivit are o influenţă tămăduitoare
asupra corpului.
Referindu-se la influenţa astrelor, Fraţii Purităţii afirmă că unul din motivele
care i-au făcut pe filosofii greci să stabilească legile muzicii a fost nevoia de a
determina ce era de bun sau de rău augur din poziţia astrelor. Stratagema pe care au
folosit-o se compunea din rugăciuni, postit, imnuri de laudă şi incantaţii; invocarea
graţiei divine îi salva de lucrurile de care se temeau. Modul sau melodia pe care o
foloseau în acest scop se numea “întristare”
Al-Kindi ca şi Fraţii Purităţii se referă la terapia prin muzică, aşa cum s-ar referi
la un singur aspect din marea abordare filosofico-metaforică, despre care se spune că ar
considera armonia în sensul ei cel mai larg ca o putere implicată în stăpânirea tuturor
artelor. Astfel concepută la început de către filosofii greci, corecta ei folosire în scopuri
30
terapeutice presupune o bună cunoaştere a legilor armoniei universale ca şi a reflectării
acestora în muzica făcută de om. Prin urmare, această capacitate aparţine în primul rând
muzicianului filosof pentru că, aşa cum spun Fraţii, ştiinţa muzicii este principala
înţelepciune care duce la gândirea filosofică, şi pentru că armonia oriunde s-ar găsi în
natură, nu poate fi descrisă fără a fi subordonată legilor ideale ale muzicii.
Se poate deduce din remarca făcută de al-Kindi că muzicianul ar trebui să aibă şi
cunoştinţe de medicină. Dar ce se poate spune despre medic? Abu’l Faraj ibn Hindu
(decedat în 1019) a fost un om de litere şi un funcţionar guvernamental bine educat şi
cunoştea în profunzime filosofia greacă. Franz Rozenthal a scris despre acesta:”în ochii
contemporanilor era foarte calificat să scrie despre medicină”24
. Enciclopedia medicală
a lui Ibn Hindu numită Miftah al-tibb (Cheia medicinii), capitolul 8 se numeşte
“enumerare ale acelor aspecte ale ştiinţelor pe care medicul trebuie să le ştie ca să fie
perfect pentru profesia sa”. Ştiinţele la care se face referire sunt: filosofia, fizica,
astrologia, aritmetica, muzica, teologia şi logica. În ceea ce priveşte muzica, Ibn Hindu
recunoaşte că medicii, în tratamentul anumitor boli, recurg deseori la modurile muzicale
care corespund stării pacienţilor şi care ajută la vindecare. Totuşi, după cum spune,
acest lucru nu înseamnă că medicul trebuie să cânte la trompetă, la fluier sau să înceapă
să danseze; mai degrabă el ar trebui să folosească serviciile unui expert, asistent sau
practician.
Desigur, în perioadele ulterioare se poate întâlni un mare număr de alte opinii în
legătură cu natura terapiei prin muzică. Durata redusă a acestei prezentări m-a forţat să
mă concentrez numai pe anumite aspecte şi abordări mai importante.
Temă de reflecţie
Prezintă importanţa scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane.
2.7. Test de autoevaluare
Descrie principalele caracteristici ale tradiţiei musulmane.
1. Enumeră toate instrumentele muzicale descrise în cele 2 unităţi de învăţare.
2. Alcătuieşte un glosar cu termenii necunoscuţi din fiecare unitate de învăţare.
3. Defineşte meloterapia din spitale.
31
Referinţe bibliografice
1 C.Alvarez Millan, Practică vs teorie:Poveşti din Orientul mijlociu al sec X, ed. P. Horden și E.
Savage-Smith, Anul 1000:Medicina la sfârşitul primului mileniu, ediţie specială a Istoria socială a
medicinii (2000). 2 Traducere J. C. Burgel, Pana lui Simurg: Magia albă a artelor în Islamul medieval (New York şi
Londra 1988), pag. 98-99. 3 Pentru Rufus vezi Burnett, “Medicina spirituală”:Muzica şi vindecarea în Islam şi influenţa acestuia în
medicina occidentală, în P. Gouk ed., Vindecarea prin muzică în contexte culturale (Aldershot, 2000),
pag.85-91, 85-86. Pentru influenţa orientală, E. Neubauer, Arabische Anleitungen zur Musiktherapie,
Zeitschrift fur Geschichte der arabisch-islamischen Wissenschaften, 6 (1990) pag.229, 260. 4 E. Neubauer, Arabische Anleitungen; J. C. Burgel, Muzicoterapia în Evul Mediu islamic aşa cum este
reflectată în surse medicale şi de altă natură, Studii despre istoria medicinii, 4 (1980), pag.23-28;
Burgel, Pana lui Simurgh, cap. 4. 5 Shiloah, Muzica în lumea Islamului: un studiu socio-cultural (Aldershot, 1995), pag.49.
6De exemplu Ibn Qayyim al-Jawziyya, Medicina profetului, traducere P. Johnstone (Cambridge, 1998),
cap. 31, cu M. W. Dols, Majnun: Nebunul în societatea medievală islamică (Oxford, 1992), cap. 8 (c) 7 Dols, Majnun, cap. 6 (a), (c).
8 C. Sekeles, Muzica: mişcare şi emoţie-modelul de dezvoltare integrativă în terapia prin muzică (Saint-
Louis,1996), pag. Viii. 9 C. Sekeles, Muzica, pag.22.
10 F. Meier, Cărarea mistică, la ed. B.Lewis, Lumea islamului (Londra, 1976), pag.126.
11 W.Z.Harvey, Etica şi metaetica, estetica şi metaestetica la Maimonide, la ed. S. Pines şi Y. Yovel,
Maimonide şi filosofia (Dordecht, Boston şi Lancaster, 1996), pag.134-135. 12
Teshuvot refuiyot (raspuns medical), Lucrări de medicină, vol.5, ed. S. Muntner (Ierusalim, 1969),
pag.148-150. 13
M. Ben-Sasson, “Originalitate şi plagiat în opera muzicală a lui d’Ibn Aqnin”, la ed. M. Abitbol,
Relaţiile iudeo-musulmane în Maroc (Paris, 1977), pag.309-310. 14
Tadhkirat uli’ l-abab… (Memorii pentru oameni intelepti) (Cairo, 1937), pag. 36-39. 15
“Epistola despre muzică a lui Ikhwan al-Safa”, în A. Shiloah, Dimensiunea muzicii în cultura
islamică şi evreiască (Londra, 1993), III, pag 5-73. 16
“Epistola despre muzică a lui Ikhwan al-Safa”, în A. Shiloah, Dimensiunea muzicii în cultura islamică.
şi evreiască (Londra 1993), III, pag 5-73. 17
Epistola despre muzica, pag. 16-17. 18
Epistola despre muzica, pag. 25. 19
Dols, Majnun, pag.171-173. 20
J.L. Kraemer, Umanismul în Renaşterea Islamică (Leiden, 1986), introducere. 21
Yuhanna ibn Masawa a fost numit şeful primului spital din Bagdad de către Califul Hanun al-Rashid. 22
A. Shiloah, Teoria muzicii în scrierile arabe (Munchen, 1979), pag 134-135. 23
A. Shiloah, Teoria Muzicii, pag.75-76. 24
F. Rosenthal, “Apărarea medicinii”, Buletin al istoriei medicinii, 43 (1969), pag. 520-521.
32
Unitatea de învăţare nr. 3
TRADIŢII MELOTERAPEUTICE INDIENE
Cuprins
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 32
3.2. Rolul muzicii în ritualurile şi în incantaţiile magice 32
3.3. Cele trei metode terapeutice din Carakasamhita 33
3.4. Mantrasatra (ştiinţa mantrei) 34
3.5. Cultura muzicală a Indiei Antice 35
3.6. Astrologia, muzica şi mantrele în medicina timpurie indiană 36
3.7. Natyasastra; Rasa; Rasika; Raga 38
3.8. Sarngadeva: Sangitaratnakara şi cele 5 mahabhutas 40
3.9. Test de autoevaluare 42
Numărul de ore destinat studiului individual - 3 ore
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:
- să identifici principalele caracteristici ale încântărilor magice;
- să analizezi cultura muzicală a Indiei Antice;
- să descrii astrologia, muzica şi mantrele;
- să operezi cu aceste concepte specifice.
3.2. Rolul muzicii în ritualurile şi în incantaţiile magice
Ipoteza conform căre ia muzica poate fi folosită pentru a vindeca, alina sau
stimula are o rezonanţă deosebită pentru oricare specialist sau student al muzicii
asiatice; în unele dintre cele mai vechi surse indiene cu privire la teoria muzicii se
găsesc legături strânse între muzică şi medicină sau fiziologie, în special aspecte legate
de geneza sunetului muzical. Estetica muzicii indiene pune foarte mult accentul pe
psihologie şi aspectele structurale ale muzicii. Prin modul în care un muzician indian îl
inspiră pe ascultator se pot identifica posibilităţi pentru alinarea suferinţelor, pentru
terapie în sensul cel mai larg.
33
Atât în India cât şi în afara subcontinentului indian există practicieni ai
meloterapiei. Nu este sigur dacă aceşti practicanţi aplică teoria sau metodele lor
terapeutice în relaţie cu tradiţia indiană clasică. Într-adevăr pare surprinzător faptul că,
atăt literatura despre muzicologia tradiţională indiană cât şi medicina indiană indigenă a
Ayurvedei au puţin de spus cu privire la acest subiect. Totuşi medicina indiană face
referire la meloterapie. Cu toate că nu există o evidenţă clară cu privire la acest subiect,
este destul de vădit faptul, că tratamentele medicale indiene implică formule şi incantaţii
cu caracter magico-religios – mantras, atât în prepararea medicamentelor cât şi în
tratamentul anumitor boli.
3.3. Cele trei metode terapeutice din Carakasamhita
Compendiul medical cunoscut sub numele de Carakasamhita conţine un capitol
important despre cikitsa (terapie) care descrie foarte amănunţit simptomatologia bolilor.
Dintre cele 24 de remedii pentru otrăviri, prima este mantra. Din acest text reiese faptul
că, incantaţia era pe vremuri un ingredient vital al tratametului farmacologic. Tradiţia
magico-religioasă a Vedei (în special Rgveda şi Atharvaveda) reprezintă o fază timpurie
a gândirii şi practicii medicale indiene în comparaţie cu tratamentele clasice din era
creştină timpurie, bazate pe descoperiri empirice şi raţionale, cum este de exemplu
Carakasamhita .Tratamentele, aşa cum sunt ele descrise în capitolul Cikitsa continuă să
se conformeze tradiţiei Atharvavedic cu medodele acesteia incluzând folosirea
farmecelor, incantaţiilor şi rostirea ritualică de mituri şi poveşti la ore bine stabilite ale
zilei, lunii sau anului. Recunoaşterea autorităţii Vedei a transmis tradiţiei de mai târziu
un element important: validitatea şi originea sacră, după cum şi celelalte discipline
studiate – teoria dramei, a dansului şi muzicii- îşi au originea în Veda.
Capitolul introductiv – Sutrasthana- al cărţii Carakasamhita, recunoaşte trei tipuri
de terapie – daivavyapasraya bazată pe cele spirituale, yuktivyapasraya bazată pe
raţiune (include administrarea raţională de medicamente, anumite regimuri s.a.) şi
sattvavajaya care se bazează pe supunerea dispoziţiei mentale (menţionată în text ca
detaşarea minţii de la lucrurile notorii). Comentatorii tradiţionali sunt de părere că,
prima categorie foloseşte termenul de “daiva”, care înseamnă “ceea ce nu se poate
vedea” – destinul invizibil, care trebuie combătut prin incantaţii sau invocarea zeilor
pentru a alunga bolile. Această abordare pare să folosească un concept occidental,
deoarece recunoaşte importanţa legăturii dintre dispoziţia psihică şi simptomatologia
somatică. Conform medicinii clasice “samhitas”, medicul are responsabilitatea să
protejeze un nou născut cât şi pe mama sa prin folosirea medicamentelor dar şi prin
34
acţiuni complementare – camera mamei şi a copilului să fie înviorată cu cântece şi alte
mijloace. Tratamentul specific pentru contracararea veninului de şarpe constă atât în
administrarea de medicamente şi unguente cât şi în ascultarea instrumentelor, de
exemplu toba (bheri), mrdanga si pataha. Tot ceea ce ţine de o viaţă cultivată a fost
inclus în cele “64 de arte”. Vatsyayana (în cartea sa Kamasutra) şi alţi scriitori au
plasat muzica vocal-instrumentală şi dansul în sfera eroticului, iar viaţa celor din înalta
societate a fost pusă în topul unei liste ce cuprinde educarea în domeniul ştiinţei,
limbilor străine, artei culinare s.a. Muzica vocală şi instrumentală ţine de cultura
generală, dar are şi menirea să-i asiste pe cei bolnavi. Încă o dată este subliniată
importanţa muzicii în echilibrul dintre sănătatea fizică şi cea mintală. Medicina clasică a
Ayurvedei recomandă în secţiunea Sutrasthana ca o persoană după ce mănâncă să
“savureze sunete liniştitoare, peisaje plăcute”…pe scurt tot ceea ce învigorează sufletul
şi stimulează mintea, deoarece asemenea senzaţii plăcute sunt de mare ajutor în procesul
digestiei.
Cel mai mare teoretician al muzicii medievale indiene a fost Sarngadeva, un om
de ştiinţă al secolului XIII, provenit din familia Kashmiri, ce lucra la curtea Yadava din
sudul Indiei . Tatăl său a fost un medic renumit. Aşa se explică de ce teoria sa conţine
foarte multe detalii cu privire la anatomia omului, iar geneza sunetului este înteleasă
prin “fiziologia” omului. În toate situaţiile, el explică teoria sunetului muzical prin
prisma modelelor anatomice şi medicale. Mai mult decât atât, teoria clasică a esteticii
s-a folosit de o detaliată tipologie a emoţiilor şi manifestărilor fizice şi psihologice ale
acesteia.
Temă de reflecţie
Care crezi că este impactul acestui compendiu medical în dezvoltarea gândirii şi
practicii medicale indiene?
3.4. Mantrasatra (ştiinţa mantrei)
Demne de menţionat sunt şi tradiţiile “mantrasatra” (ştiinţa mantrei), care îşi au
originea în practicilie religioase heterodoxe ale Tantrei . Practicile mantra sunt folosite
pentru a alunga demonii şi forţele malefice. Aceste practici fac parte din marea clasă a
tehnicilor apotropaice, care includ ritualuri, recitarea de versuri şi cântece. Fiecare
mantră adevărată îşi are forma sa melodică, unică. Multe mantre vechi le-au apărut
misticilor şi misionarilor în timpul revelaţiilor, pe când aceştia erau cufundaţi în
meditaţii adânci. O parte din realizările şi virtuţile lor sunt transferate, cu ajutorul
35
sunetului, în inima celor devotaţi. Aceste sunete sacre sunt considerate a fi coborâte prin
intermediul înţelepţilor de pe tărâmul subtil al Anahatei. Mantrele sunt veşnice, ele sunt
uitate şi redescoperite continuu, sunt când vechi, când noi, iar sursa, forţa şi scopul lor
aparţin eternităţii. Putem identifica: mantre budiste, hinduse, islamice, iudaice, creştine,
sufi, sai Baba, mantra din Punjab, etc.
Temă de reflecţie
Defineşte ştiinţa mantrei
3.5. Cultura muzicală a Indiei antice
Informaţii despre cultura indiană aşa cum era ea cu aproximativ 2000 de ani
î.e.n. pot fi găsite în vede ( în limba sanscrită înseamnă a şti, a cunoaşte), scrise pe
frunze de palmier. S-au păstrat până în zilele noastre aproape 50.000 de manuscrise
cuprinzând o bogată literatură antică în limba sanscrită
Dintre lucrările literaturii vedice, împăr ţite în 4 cărţi ( Rigveda, Iagiurveda,
Samaveda, Atharvaveda), cea mai preţioasă pentru istoria culturii muzicale, este
Samaveda, cuprinzănd melodii de cântece care s-au născut pe baza textelor de cult ale
Rigvedei. Culegerile Rigvedei erau formate din 10 cărţi care cuprindeau 1028 de imnuri.
Imnurile Rigvedei se declamau, nu se cântau.
Muzica indiană, veche este strâns legată de cuvânt, gest, mişcare. Termenul
indian sanghit (muzica) exprimă unitatea dintre cânt, muzică instrumentală şi dans.
Într-un vechi tratat indian sunt enumerate 24 de mişcări ale capului, exprimând
compătimirea, mirarea, frica, indiferenţa, nepăsarea, pasiunea, nerăbdarea, pregătirea
pentru luptă şi numeroase alte sentimente. Şi mai numeroase erau gesturile mâinilor- 57
de variante.
Extrem de veche, practic nimic nu s -a clintit în substanţa ei care coboară direct
din cele mai îndepărtate mituri. Brahma, zeul războiului cuceritorilor arieni, este şi zeul
melodiei, el însuşi melodie incantatorie, a cărei menire de a vrăji este destinată să exalte
curajul şi să pună pe bărbaţi în comunicare cu el. În limba sanscrită, brahman înseamnă
formulă sacră psalmodiată. Ritmul melodiei provine de la Siva, zeu al dansului,
înzestrat cu o tobă în formă de clepsidră, care bate ritmul creator al tuturor lucrurilor –
izvor al dansului, izvor al vieţii.
Modurile indiene clasice (raga), prezintă două caracteristici fundamentale:
*existenţa microintervalelor–sruti–a22-a parte dintr-o octavă, abia perceptibil pt. ureche
*modurile indiene pot depăşi intervalul octavei
36
Cele mai complexe raga merg până la trei octave, şi în aceste trei octave, prin
intervenirea microintervalelor, pot să fie cuprinse cincizeci sau şaizeci de trepte.
Termenul raga, folosit în sens de mod, înseamnă într-adevăr mod. Dar raga este şi o
lucrare muzicală în toată complexitatea ei modală şi ritmică ce poate exprima stările
sufleteşti cele mai felurite şi chiar raporturile dintre aceste stări şi natură, lumea
înconjurătoare. Există raga pentru dimineaţă şi raga pentru seară, raga pentru noapte şi
stele, raga pentru iubire şi pentru război. În India, raga are o durată , teoretic infinită.
Practic, execuţia ei ţine o noapte întreagă. Executanţii sunt înconjuraţi de un număr
redus de auditori, dar care participă la concert prin bătăi ritmice de tobe indiene, printr-
un fel de reproducere tăcută, interioară, dar extrem de intensă a desfă şurării liniei
melodice a sitarului – imensa şi splendida chitară din India.
În ansamblul unei raga indiene, toba este instrumentul ritmului care este mereu
extrem de complex şi se poate vorbi de micro-valori ritmice paralele cu
microintervalele. Ritmurile indiene au fost studiate, codificate, clasificate în sec. al
XVII-lea de către Katyayana în lucrarea sa fundamentală Sangitadarpana (Oglina
muzicii). Cuvântul sanscrit tala înseamnă ritm, dar al cărui sens primordial înseamnă
palma mâinii; astfel se înţelge raportul dintre orice ritm şi baterea tobei cu palmele
ambelor mâini. Fiecare ritm reproduce prin succesiunea lui de valori şi accente,
acţiunea, fenomenul natural din care s-a inspirat. Există ritmuri care se numesc:
« săritura gazelei », « avăntarea leului », « saltul tigrului », « zborul vulturului »,etc.
Temă de reflecţie
Descrie cultura muzicală a Indiei Antice.
3.6. Astrologia, muzica şi mantrele în medicina timpurie indiană
În santi se pot identifica influenţele anumitor fenomene astrologice. Este foarte
cunoscut faptul, că un ciclu de cântece compuse de muzicianul indian Muttusvami
Diksitar (1775-1835) a fost dedicat practicilor terapeutice. Trebuie precizat faptul că,
acest ciclu este o succesiune de krtis – cântece structurate în ragas clasice. În acest caz,
fiecare cântec este adresat unei navagraha, adică celor nouă planete ( cele şapte corpuri
cereşti – Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn, şi “nodurile” ascendente
şi descendente ale lunii cunoscute sub numele de Rahu şi Ketu). Se crede că planetele
exercită o influenţă imensă asupra vieţii oamenilor. În societatea hindusă se obişnuia ca
în timpuri de criză aceste planete să fie implorate prin rugăciuni şi ritualuri. Termenul
37
Sanskrit de graha (planeta) înseamnă “stăpân”, şi probabil că îşi are originea în credinţa
că, fiecare dintre ele “stăpâneşte” sau influenţează vieţile şi destinele oamenilor.
Ultimele dintre ele, Saturn, Rahu şi Ketu sunt adeseori asociate cu idea de suspiciune şi
pot aduce dezastre, în special boală. Muzica lui Diksitar – navagrahakrtis- este o muzică
pentru calmare, îmblânzire. Conform concepţiei originale, elevul (ucenicul) lui Diksitar,
Tambiappan sau Suddhamrdangam Tambi – un cântăreţ la templul Tyagarja din
Tiruvarur, suferea de o boală severă şi cronică de stomac datorită unei constelaţii rele
aflată în horoscopul său. Diksitar a introdus o suită de krtis într-un aranjament care în
tradiţia Karnatică extinde o formă secvenţială a structurii menită să îmblânzească
forţele contradictorii din constelaţie. Astfel Tambi a fost vindecat de boala sa. O
problemă trebuie luată în considerare aici: s-ar putea că nu muzica în sine să fi adus
alinare, ci mai degrabă textul poetic. Totuşi credinţa tradiţională susţine, că funcţia artei
componistice – krti- a fost cea care l-a vindecat. Trebuie amintit faptul că, în repertoriul
clasic Karnatic sau sud Indian, instrumentele pot indeplini rolul de krtis. Aceasta
înseamnă, că textul poate fi omis cu condiţia ca melodia să suplineasca etosul textului.
Într-adevăr punctul de vedere al muzicienilor este că puterea textului trebuie să fie
implicită pentru ca practica să fie validă.
Acest exemplu nu este atât de strict în termenii indieni. Implorarea şi ridicarea a ceea
este convenţional la rangul de artă sunt ţinte ale multor activităţi artistice indiene.
Muzica, atunci când este bine cântată, este eficace în alinarea suferinţelor. Atunci cand
nu este bine interpretată sau rău folosită, poate să aducă durere şi dezastru.
Ideea că muzica influenţează ordinea este foarte veche în tradiţia indiană şi o
găsim chiar şi în lumea cântecului Vedic, unde muzica cântecului religios acompania
ritualul de sacrificare. Imnul Samavedic avea rolul unei mantra, şi teoria acestuia nu
putea fi schimbată; fiecare element al sacrificiului avea legătură cu funcţionarea lumii,
cu oameni şi zei intrând în relaţie. Fiecare secvenţă a ritualului yajna corespundea unui
element cosmic, care adesea îi oferea un “raison d’etre” (însăşi esenţa). Această legătură
este exprimată în mod simbolic în textele Vedice, unde diferitele părţi ale sama-stotra,
“suita imnurilor” de exemplu, sunt puse în relaţie cu elementele cosmice, punctele
cardinale, anotimpurile, orele zilei, cu diferite culori s.a. Echilibrul cosmosului, rta, era
menţinut cu ajutorul ritualurilor , incluzând “saman”(imnul). Părţile constitutive ale
samanului aveau un rol important în menţinerea acestui echilibru. O persoană putea să
participe la rta prin saman. Un text samavedic spune, că saman este prin sine însuşi
obiectul închinării. O asemenea afirmaţie este menită să glorifice formele Samavedei şi
imnurile Vedice. În unele tradiţii există credinţa în faptul că muzica este o rampă spre
38
realizare. Aceasta se ştie din afirmaţiile muzicienilor, care susţin, că muzica este o
sadhana, o formă de închinare şi creştere spirituală. Concepţia samavedică pune
accentual în special pe muzica în sine ca punct de susţinere pentru un text eficace. Pe
lângă alte puteri magice, imnurilor samans, li se atribuie în Atharvaveda puteri
vindecatoare (bhesaja). În Hindu India se credea, că toată muzica, ca artă, îşi are
originea în Samaveda. Această concepţie merită să fie notată, pentru că are legatură cu
noţiuni de sanctitate şi subliniază ideea integrităţii în interpretarea muzicii.
Tradi ţiile teiste non-vedice şi post-vedice par să fi contribuit la apariţia
sofisticatului tala – sisteme ritmice şi metrice, care au constituit principiul organizării
timpului în muzica indiană. Există o istorie foarte complexă a practicilor devoţionale, în
care muzica a fost adesea folosită ca upasana, ceea ce înseamnă închinare, omagiu şi
meditaţie. Unele dintre rădăcinile acesteia se trag din religiile timpurii sramanic ale
budismului şi jainismului, în care există o ambivalenţă a atitudinilor faţă de muzică.
Această ambivalenţă se datorează ideilor despre eliberare moksa, care excludeau
lucrurile senzuale, cum ar fi ispitirea prin muzică. Cu toate acestea, muzica şi dansul
erau acceptate în multe tradiţii ca fiind parte a sadhana. Am putea să comparăm
coexistenţa unei reguli stricte împotriva muzicii prezentă în Islamul ortodox cu folosirea
din abundenţă a muzicii în practicile Sufi. În cazul religiilor devoţionale, tradiţia bhakti
a ales muzica şi cântecul ca mijloc principal pentru închinare.
Temă de reflecţie
Care este importanţa textului în muzica indiană?
3.7. Natyasastra; Rasa; Rasika; Raga
Tradi ţia muzicală indiană îşi are originea în discursul tehnic numit sangitasastra,
care este atestat de un document substanţial în limba sanscrită numit Natyasastra. În
aceste surse, muzica este una dintre componentele dramaturgiei antice indiene. Estetica
timpurie, care s-a dezvoltat pentru a servi muzicii era subordonată nevoilor artei, în care
muzica, dialogul, lirica, poezia şi dansul aveau aceeaşi importanţă.
Teoria esteticii indiene are un puternic caracter psihologic. Natyasastra conţine o
schemă detaliată de stări emoţionale numite bhavas. Drama este descrisă ca fiind o
imitaţie a tuturor emoţiilor umane din univers. Cu alte cuvinte emoţia, experienţa
emoţională sau reacţiile emoţionale la o anumită experienţă formează subiectul sau
conţinutul artei dramatice sau literare. Mecanismul este acela de excitare a unei entităţi
numite rasa. Acest cuvânt este un termen tehnic în poetica sanscrită şi înseamnă
39
“dispoziţie”, “sentiment” sau “aromă”. Mai de demult, cuvântul desemna termeni non-
tehnici cum ar fi “suc”, sau sos” referindu-se la mâncare. Cuvântul a intrat în limbile
indiene vernaculare moderne – în Bombay poţi să ceri usaca ras şi ţi se va da suc de
zahăr alb, iar în sudul Indiei vei primi un lichid condimentat numit rasam. În teoria
esteticii cuvântul rasa a fost ridicat la un rang mai înalt, desemnând nu numai un fapt ce
făcea parte din lucrarea dramatică, ci şi un lucru pe care observatorul dramei ar fi putut
să-l experimenteze pe cont propriu. Ideea de a “gusta” sau a “savura” această rasa s-a
menţinut. În esenţă doctrina susţinea, că dispoziţia bhava trebuia să fie sugerată pe
scenă, şi dacă acest lucru reuşea, ea trebuia să corespundă unei dispoziţii personale –
adică dispoziţia spectatorului. Dispoziţiile (bhavas) dominante, care intră în
componenta psihicului uman sunt următoarele: pasiunea, umorul, supărarea s.a.- şi se
consideră că acestea formau experienţa emoţională a unui individ. Mecanismul precis de
interacţiune între ceea ce se întâmplă pe scena şi ceea ce se petrecea în mintea
spectatorului a fost explicat de mai mulţi teoreticieni post-Natyasastra. Explicaţia care a
rămas validă susţinea că, atunci când spectatorul era succeptibil, dispoziţia sa (bhava) se
va transforma într-o rasa corespunzătoare, care urma să fie esenţa experienţei estetice.
Cuvântul rasika - cel care este succeptibil să primească artă - este încă folosit în limbile
indiene şi înseamnă “acela care ştie să aprecieze frumosul”. Cuvântul poate fi folosit şi
în sens negativ, adică “un libertin”. O piesă de teatru sau o poezie pot conduce la
savurarea unei rasa dominante. Cine ajungea să savureze această rasa, atingea scopul
final în experienţa artei. Natyasastraa a exercitat o influenţă puternică asupra poeziei şi
teoriei esteticii.
Şi astăzi există muzicieni şi teoreticieni care sunt preocupaţi să identifice entitatea
(rasa) ragului. Probabil că nu ar fi nevoie să facă aceasta, deoarece însăşi tradiţia
indiană este un model pentru aducerea rasei în prim-plan. “Gustarea în sine” este esenţa
acestei teorii. Una dintre frumuseţile rasei este relaţia care se stabileşte între creaţia
artistică şi spectator (primitor). În această tradiţie, drama, poezia, chiar şi arta
reprezentativă sunt mijloace prin care experienţa estetică poate fi obţinută – nu printr-o
observare obiectivă, ci prin interiorizarea şi transformarea etosului lor.
Structurile sau tipurile melodice sunt numite ragas, iar cei care scriu despre sistemele
muzicii indiene le-au inclus în domeniul icoanelor vizuale, în care detaliul este înţeles
într-un mod pre-discursiv; este posibil ca o persoană să aibă în minte o anumită imagine
a unui sfânt sau a unei zeităţi, dar există şi o noţiune mai largă a reprezentării unei
icoane, care te ajută să identifici un nou “exemplar” ca reprezentare a acelei icoane. Aşa
se întamplă cu ragas.
40
Pe măsură ce melodia progresează, ascultatorul începe să cunoască care raga este
reprezentată în aceea melodie. În practică, recunoaşterea iniţială poate să apară foarte
repede, pentru că un fragment scurt al melodiei este suficient să stabilească tipul de
raga. Raga are un caracter foarte particular. Există tradiţii în care îşi exprimă
individualitatea prin adăugarea de “extra” imagini muzicale, peisaje sau versuri tocmai
pentru a-şi exprima personalitatea. Asemenea adaugiri “extra-muzicale” pot ascunde
variaţii sau chiar inconsecvenţă. Raga nu este numai ceva foarte specific. Ea are şi un
potenţial de diversitate foarte mare, deoarece un număr infinit de melodii pot fi
compuse pe baza ei.
Temă de reflecţie
Definiţi şi analizaţi conceptul melodic Ragas
3.8. Sarngadeva: Sangitaratnakara şi cele 5 mahabhutas
Există o tradiţie puternică în literatura de specialitate de a căuta geneza sunetului
şi a materialului muzical. Dacă literatura medicală indiană aduce puţine detalii cu
privire la muzică, textele sanscrite care tratează teoria muzicii pornesc de la teoria
medicală (de ex. Yoga) şi filozofia lingvisticii pentru a explica cum trupul şi mintea
omului pot să creeze muzică. Acest fapt este cel mai bine dovedit prin Sangitaratnakara
scris de Sarngadeva (sec. al XIII-lea), în care secţiunea introductivă a textului este
dedicată structurii corpului omenesc. Trupul este format din cinci mahabhutas, iar
fiecare dintre acestea reprezintă originea unei funcţii fizice şi psihologice:
akasa (eter) – dă capacitatea de a auzi
vayu (aer) – dă simţul tactil şi capacitatea de mişcare etc.
agni (foc) – conferă aspectul fizic, culoarea, forma etc.
jala (apa) – dă simţul gustativ
prthivi (pământ) – dă simţul olfactiv, cât şi calităţi cum ar fi greutatea etc.
Acesta este câmpul fizic în care se desfăşoară activitatea muzicală – o concepţie
holistică asupra trupului şi a persoanei – din punctul de vedere Ayurvedic.
Contribuţia filozofiei yoghine se manifestă în folosirea centrelor cakras sau centrele
psiho-fizice ale corpului; acestea sunt aranjate pornind de la regiunea genitală spre cap
şi sunt considerate ca fiind sediul diferitelor emoţii. O meditaţie corectă orientată spre
unul dintre aceste centre influenţează cultivarea muzicală, deoarece producerea şi
trecerea aerului prin corpul omenesc fac ca sunetul să fie articulat.
41
Teoria muzicală a Sangitaratnakaraei a împrumutat din filozofia lingvisticii
câteva categorii de analize fonetice şi lingvistice, şi le-a adaptat structurilor muzicale.
Sangitaratnakara spune, că muzica, ca şi vorbitul, începe cu sufletul (atman), care
doreşte să “vorbească”; vorbirea însă are loc atunci când sufletul se întâlneşte cu mintea
inteligentă şi raţională şi propulsează aerul în corp prin diferite centre de articulaţie,
astfel încât se produce sunetul. În cazul muzicii, sufletul activează o
metaforică « harpă » a corpului, aerul loveşte corzile şi produce notele muzicale de
diferite înălţimi. Această descriere reflectă concepţia tradiţională asupra originii
sunetului – ceva, care pre-există ca şi potenţial şi este realizat în corpul uman printr-un
proces concret.
Temă de reflecţie
Analizaţi comparativ mahabhutas vs. cakras
Concluzii
Am menţionat trei ingrediente principale, pe care eu le consider ca fiind
reprezentative ale concepţiei indiene clasice cu privire la experienţa muzicală. În primul
rând să ne amintim de importanţa ritualului şi puterea muzicii de a menţine ordinea şi a
preveni dezastrele – noţiune care este reprezentată în ritualul Vedic. Din punctul meu de
vedere aceasta reprezintă, în concepţia tradiţională, puterea ocultă a muzicii. În al
doilea rând, doresc să amintesc modelul estetic al dramei, rasa, care s-a extins şi la alte
forme de artă. Unii dintre teoreticienii dramei şi ai poeticii post Natyasatra vorbesc
despre sadharanikarana, în care individualitatea experienţei se pierde pentru a se atinge
universalul sau generalizarea. Această teorie ar putea fi comparată cu noţiunea
aristoteliană de katharsis, în special dacă suntem deschişi să acceptăm diferite
interpretări ale acestei teorii. În al treilea rând vă supun atenţiei modelul fiziologic, care
defineşte muzica ca fiind reprezentarea fizică a unei nevoi spirituale. Acest model
subliniază noţiunea de integritate şi sănătate, pe care le poate oferi muzica bine
interpretată.
Din punctul de vedere al ascultătorului, muzica indiană oferă posibilită ţi
deosebite, care aproape că nu pot fi comparate cu alte plăceri. Modul în care muzica
capătă sens – în relaţie cu raga – oferă posibilitatea de reafirmare a unei structuri deja
cunoscute şi anume: elementul stabil. În India, interpretarea muzicii nu pune accentul pe
generalităţile non-specifice ale sunetului (cum ar fi timbrul sau dinamica), ci se
concentrează asupra preciziei structurii muzicale.
42
Temă de reflecţie
În India există mai multe deosebiri decât similarităţi cu Grecia antică. Tradiţiile hinduse
abundă în teorie însă au puţine dovezi practice, aşa cum era şi în timpul lui Platon.
Există multe texte care se ocupă de terapie, un spaţiu conceptual în care este de
presupus că erau şi terapeuţi prin muzică. Apare şi un echivalent al noţiunii greceşti de
etos şi o mulţime de aforisme despre puterea muzicii de a schimba natura. Compară
aceste culturi – asemănări şi deosebiri.
3.9. Test de autoevaluare
1. Descrie principalele caracteristici ale tradiţiei indiene.
2. Analizează cultura muzicală a Indiei Antice.
3. Cum vezi legătura între metodele terapeutice, astrologie şi muzică?
4. Completează glosarul cu termenii necunoscuţi din această unitate de învăţare.
43
Unitatea de învăţare nr. 4
MUZICA ŞI MEDICINA ÎN SECOLUL AL XIII-LEA
Cuprins
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 43
4.2. Boethius De Institutione Musica 43
4.3. Meloterapia la începutul Evului Mediu 44
4.4. Muzica lui St. Dunstan 45
4.5. Literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii 46
4.6. Test de autoevaluare 49
Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:
- să descrii evoluţia meloterapiei din Antichitate şi până în Evul Mediu;
- să precizezi locul muzicii în infirmeriile sec. al XIII -lea;
- să cunoşti literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii.
4.2. Boethius De Institutione Musica
Până aici am oferit “un tur de orizont” a principalelor tradiţii ale medicinii
asiatice. De acum înainte, ne vom concentra asupra Europei de Vest, despre care am
început să vorbim în prima unitate de învăţare care s-a terminat cu o referire la
Boethius. Tratatul său De Institutione Muzica (sau simplu De Muzica ) este principala
conduită prin care concepţia antică, cosmologică cu privire la meloterapie a fost
transmisă Europei Medievale. Aceasta a respectat concepţia lui Pitagora şi Platon
conform căreia sufletul unui individ (musica humana) se poate reîntoarce în armonia
cosmică (musica mundane) prin intermediul muzicii instrumentale (musica
instrumentalis). Boethius a adunat cele mai bune anecdote ilustrând astfel puterea
muzicii instrumentale care influenţează bolile somatice şi psihice. De-alungul epocii
medievale s-au făcut multe comentarii asupra tratatului său. Într-adevăr, acesta a devenit
un punct de reper foarte important al educaţiei medievale plasându-se pe primul loc în
“quadrivium”, care includea disciplinele matematice cum ar fi: aritmetica, geometria şi
44
astronomia. De musica a rămas un reper universal până în secolul al XIX-lea.
Cunoştinţele cuprinse în acest tratat erau obligatorii pentru studenţii la medicină.
Au existat însă şi alte curente intelectuale pe care Antichitatea le-a transmis Evului
Mediu, dar care au fost mai puţin favorabile concepţiei cosmologice privind
meloterapia. Printre acestea se numără şi concepţia aristoteliană. Aristotel, în ciuda
faptului că a fost profund influenţat de etosul lui Platon, nu era de acord cu muzica
înţeleasă la nivel cosmic. El face parte din şcoala scepticilor în ceea ce priveşte muzica
folosită în scop terapeutic. De asemenea, trebuie să amintim şi creştinismul, care face
parte din tabloul post-antic. Creştinismul nu a fost deloc neutru în dezvoltarea
meloterapiei Evului Mediu. Unii teologi aveau păreri proprii cu privire la muzica în
terapie. Au existat reprezentanţi ai unor biserici, care puneau la îndoială puterea
terapeutică a muzicii.
Cu toate acestea, importanţa muzicii în terapie revine în interpretările medievale
ale cântecelor lui David câtre Saul.
Niceta, Bişop de Remesiana (aprox. 400 e.n.) scria: « psalmul oferă remedii
potrivite » (apta medicamenta); de asemenea el explică faptul, că Dumnezeu a lucrat
prin David pentru a oferi omenirii un remediu în vindecarea rănilor. Este evident că el
foloseşte termenul de medicament în sens metaforic. Niceta afirma, că David a putut să
anticipeze răul din inima lui Saul “nu datorită puterii harpei sale, ci pentru că Iisus
Hristos era simbolizat prin lemnul harpei şi corzile acesteia. Astfel, cântecul lui David
simboliza jertfa Domnului Iisus, care avea puterea să stăpânească spiritul demonuluii».
4.3. Meloterapia la începutul Evului Mediu
Epoca medievală timpurie reprezintă deci un hiat în istoria meloterapiei.
Schimbări au început să apară odată cu traducerea în limba latină a acelor autori, care au
avut un rol important în Antichitate şi anume, gânditorii arabi. Concepţia despre aşa zisă
înţelepciune medicală superioară şi-a urmat un drum al întoarcerii. Astfel, învăţătura
medicală greacă s-a întors în spaţiul mediteranean prin Spania şi Italia şi de aici a ajuns
în nord vestul Europei şi Germania. Medicina a început să-şi recapete substratul
filozofic. Terapia medicală a devenit foarte căutată, în special aceea care includea
meloterapia ca un mijloc de a modera pasiunile sufletului.
Aceste schimbări în domeniul meloterapiei sunt limitate însă din doua puncte de
vedere. În primul rând, ele au decurs încet şi la nivel geografic au avut un impact inegal.
În al doilea rând, numai o parte din învăţătura greco-arabă a rămas disponibilă. Au
existat texte arabe, care conţineau date cu privire la ritm şi melodie pentru a induce
45
anumite stări psihologice; dar, cu excepţia unui singur tratat despre melancolie, acestea
nu au fost traduse, pentru că dupa cum presupune Burnett, terminologia lor era prea
dificilă. Dacă în Europa medievală, astrologia nu era prea importantă în terapie,
Renaşterea a profitat din plin de aceasta. Astrologia europeană se bazează în totalitate
pe traduceri ale autorilor arabi.
Într-un eseu din 1978, Madeleine Pelner Cosman prezintă în mod optimist
evidenţele culese din toată epoca medievală târzie şi ajunge la concluzia că medicii nu
făceau nici o operaţie fără ca pacientul să nu fie pregătit înainte de aceasta prin dietă şi
meloterapie. Spitalele, clinicile şi sanatoriile de sănătate răsunau de ritmuri şi melodii.
Putem afirma că sec. al XIII-lea a fost şi perioada când scrierile lui Aristotel au
fost recuperate pentru lumea vestică prin traducerile din arabă. Scepticismul lui
Aristotel cu privire la muzică este privit ca o prevestire a unei noi concepţii despre
meloterapie, în care metafizica lui Platon are prea puţină importanţă.
Temă de reflecţie
Analizează ascensiunea meloterapiei din Antichitate până în Evul Mediu.
4.4. Muzica lui St. Dunstan
În jurul anului 1100, Eadmer, un călugăr al bisericii creştine Canterbury, a scris
o biografie despre un mare om al bisericii, St. Dunstan (a murit în 988), care a fost
arhiepiscop de Canterbury şi reformator al bisericii anglicane în secolul al X-lea.
Eadmer îl considera un muzician talentat, a cărui muzică fiind un ecou al “armoniei
celestis”, probabil muzica sferelor. Muzica lui Dunstan producea un efect pozitiv în
ascultătorii săi, aducându-i în armonie cu universul. De la Pitagora încoace, aceste
concepţii au modelat credinţa Europei de Vest în puterea muzicii de a alina sau a
produce vindecare. Luând în considerare aceste concepţii, aş dori să introduc un al
doilea text al lui Canterbury. În secolul al XIII-lea, cu mult după moartea lui Eadmer,
s-a scris Inventarul (Customary) pentru St. Augustin’s Abbey. Acest Inventar, care se
află acum la Biblioteca Britanica din Londra, conţine o secţiune cu privire la îndatoriile
pe care le aveau de indeplinit infirmierii aflaţi în subordinea spitalului monahal.
Într-o oarecare măsură, biografia lui Eadmer despre Dunstan şi Customary of
St. Augustine’s Abbey reflectă aceaşi viaţă monahală. Ambele scot în evidenţă stilul
latin, care este de aşteptat la benedicteni. La Eadmer acest stil include nu numai o
sintaxă ornamentată, dar şi un vocabular bogat în descrierea frumuseţii muzicii
46
(demulcere, harmonia coelestis, suavitas, concordem concentum si concitare). În
Customary cuvintele sinonime sunt puse laolalta în perechi ornamentale (debilis et
egrorus…sono et armonia…sonus sive melodia); există şi câteva perechi de sunete
elaborate, notate cu grijă de către scriitor, care şi-a împărţit textul în propoziţii şi fraze.
Asemănările dintre biografia lui Eadmer despre viaţa lui Dunstan ( Life of
Dunstan) şi St. Augustine’s Customary marchează însă şi diferenţele dintre acestea
două. The Customary nu invocă armonia celestă cum o face Eadmer, şi se pare că nu
atribuie muzicii puteri metafizice. Muzica poate fi folosită pentru ridicarea moralului
“ad spiritum exhilarandum”, şi în acest sens poate să îmbunătăţească “melioracio”
starea de sănătate.
Aici se observă un anumit tip de meloterapie: muzica, un fel de compasiune şi o
aparentă indiferenţă faţă de metafizică. Nu este o coincidenţă faptul că, în Customary
găsim elementele unei astfel de terapii, dar nu şi în biografia lui Eadmer despre
Dunstan. Primii autori din vestul Europei (de dupa căderea Romei), care au preluat
conceptul de terapie prin muzică nu au fost umaniştii renascentişti, ci mai degrabă
anumiţi teologi ai secolului al XIII-lea.
Temă de reflecţie
Descrie rolul muzicii în infirmeriile secolului al XIII-lea.
4.5. Literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii
Înainte de a discuta despre aceşti scriitori, să ne punem mai întâi o întrebare
generală. Ce sperau autorii secolului al XIII-lea să atingă prin înţelegerea muzicii şi
medicinii? Medicii în epoca medievală nu puteau să înregistreze sunetul muzical şi nici
să-l “transporte”. Dacă o anumită piesă avea un efect terapeutic, atunci muzica dispărea
cu tot cu maladia, pe care a încercat să o vindece; sunetele nu puteau fi “păstrate”
undeva şi aduse la patul bolnavului atunci când acesta avea nevoie. Mai mult decât atât,
muzica nu putea fi comparată cu o plantă medicinală, care acţiona asupra unei anumite
funcţii (de ex. pentru inducerea somnului). Aşa cum au observat şi scriitorii medievali,
unul şi acelaşi sunet poate să inducă emoţii şi stări mentale diferite la diferiţi subiecţi.
Multe surse clasice au oferit o viziune generală cu privire la puterea muzicii de a
influenţa mintea şi comportamentul. În sec. al XIII-lea şi poate chiar înainte, unii
scriitori au început să noteze observaţii empirice cu privire la puterea curativă a muzicii.
Dar aceasta era o sursă de informare îngustă şi incertă. În jurul anului 1300,
47
teoreticianul Johannes de Grocheio a declarat, că anumite cântece interpretate de către
persoane tinere în zile de sărbătoare (în special în Normandia) au puterea să
“liniştească” pasiunea erotică excesivă (amor hereos).
În literatura latină tradiţia transmiterii informaţiei empirice pare să fie foarte
fragilă, cu excepţia unei vagi referinţe inclusă în lucrarea De ortu scientiarum a lui
Farabi, amintită ca o simplă observaţie, că muzica are puterea să vindece anumite
maladii.
În consecinţă, se poate pune următoarea întrebare: Ce anume urmăreau scriitorii
secolului al XIII-lea să atingă în acest domeniu? Părerea mea este că, ei aveau mult de
câştigat dacă reuşeau să găsească un limbaj clar pentru definirea problemelor esenţiale.
Să luam acum în considerare lucrarea lui William de Auvergne, Bişop al
Parisului. Tratatul său De universo scris între anii 1231-1236 conţine un capitol cu
privire la puterea curativă a muzicii. Aici el îl aminteşte pe Platon, fără să citeze o
anumită lucrare a acestuia, şi face un rezumat cu privire la concepţia lui Platon despre
sufletul universului şi sufletul uman. Platon susţine, că universul este un suflet, a cărei
construcţie respectă proporţiile matematice ale muzicii. La fel este şi cu sufletul uman.
Un muzician talentat poate să provoace schimbări în dispoziţia unei persoane, pentru că
muzica are o bază matematică la care noi, oamenii, reacţionăm deoarece sufletul nostru
se aseamănă cu cel al universului.
După ce William încheie această parafrază, îşi exprimă imediat propria părere
că, concepţia lui Platon poate fi combătută cu multe argumente. Trebuie să ne punem
întrebarea, dacă critica adusă lui Platon se bazează pe informaţii valide. William a avut
la dispoziţie numai o mică parte a scrierilor lui Platon. Conform standardelor unui
umanist, argumentul său nu se bazează pe informaţii suficiente. În comparaţie cu
Eadmer de Canterbury, latina lui William este un instrument puternic pentru
evidenţierea figurilor poetice.
Ultima sursă de inspiraţie folosită de William este Aristotel, deoarece în De caelo et
mundo filozoful îşi exprimase deja dezacordul cu privire la concepţia lui Pitagora şi
Platon, conform căreia corpurile cereşti creează muzica în timp ce se rotesc. Cel mai
important lucru la William este faptul, că s-a preocupat de bunăstarea omenirii, ceea ce
este caracteristic perioadei scolastice în care a trăit.
William dezaprobă explicaţia lui Platon referitoare la puterea curativă a muzicii,
dar în acelaşi timp este convins, că muzica are o forţă terapeutică. Acest fapt reiese într-
un capitol al cărţii sale, unde el descrie mai multe tipuri de boli mentale. Astăzi se
vorbeşte despre depresie, nevroză şi fobie; William face referire la “bolile sufletului” –
48
morbi spirituales - în care include nebunia (insania), melancolia (melancholia) şi alte
tulburări mentale (alias quasdam alienations). El este de părere că multe boli ale
sufletului au fost uneori vindecate de către sunetele muzicale. William recunoaşte
faptul, că medicii nu sunt întotdeauna pregătiţi să trateze bolile mentale sau bolile
sufletului, aşa cum uneori muzica poate să o facă. Poate că medicii au vindecat anumite
boli ale sufletului din pură întamplare, fără ca ei să ştie, că sunetele muzicale au avut un
efect tămăduitor.
Un alt exemplu ce reflectă concepţia empirică cu privire la puterea muzicii de a
vindeca bolile este şi Summa de penitentia scrisă de John de Erfurt. Această lucrare nu
se aseamănă nici cu The Customary a lui St Augustine şi nici cu De universo a lui
William de Auvergne. Este o lucrare care aduce în scenă oameni obişnuiţi cu viaţa lor
de zi cu zi, un fel de manual pentru cei care conduceau actul spovedaniei, numiţi
“medici ai sufletului”. Misiunea preoţilor era mult mai importantă decât cea a medicilor,
pentru că preoţii se ocupau de sufletul omului, care era considerat mult mai preţios
decât trupul; îngrijirea sufletului era arta-artelor: ars artium regimen animarum.
Cartea unui călugar italian franciscan Astesanus apărută la începutul secolului
al XIV-lea, explica cum influenţa educaţiei pariziene s-a putut strecura în aceste cărţi.
Într-o anumită secţiune se pune problema, dacă anumite plante sau sunete muzicale ar
putea să alunge demonii, astfel încât maladiile cauzate prin posedarea acestora să fie
vindecate. Călugărul susţine, că numai plantele şi sunetele muzicale nu pot să vindece
afecţiunea fizică sau spirituală produsă de un demon. Anumite ierburi şi melodii pot să
contracareze efectul demonului, dar nu prin acţiune directă asupra spiritului malefic; ele
acţionează asupra persoanei suferinde ridicându-i moralul încât să poată lupta împotriva
bolii. Dat fiind faptul, că acest pasaj exprimă credinţa în demoni, nu-l putem include în
domeniul raţiunii.
Astfel, scopul scriitorului este să nege credinţa în puterea magică a muzicii şi a
plantelor. Scriitorul afirmă, că a adunat acest material de la un anume Richard, care s-a
dovedit a fi Richard de Middleton. Richard a ţinut la Paris un curs pe această temă;
există astăzi textul complet, iar călugărul s-a inspirat din acesta.
La un an dupa conciliul de la Lateran, un englez din Surrey, Thomas Chobham,
a scris un manual, Summa confessorum, care clarifică într-o oarecare măsură problema
repertoriului muzical. Ce anume cântau muzicienii care-i ajutau pe pacienţii din St.
Augustine? În acest manual, Thomas susţine faptul că, barzii pot fi dezlegati de pãcate
dacă alină suferinţele altora chiar şi atunci când sunt bolnavi sau în necaz. De asemenea,
Thomas îi laudă pe muzicienii care interpretează cântece narative, reconstituind astfel
49
viaţa sfinţilor şi faptele prinţilor. Aceasta ne apropie de romanţele engleze medievale,
care aveau o dimensiune muzicală, astfel încât ne putem imagina cum fraţii suferinzi de
la St. Augustine ascultau pe acompaniament poveştile despre Arthur, Gawayn şi mulţi
alţi eroi. Un muzician francez al secolului XIII, Johannes de Grocheio, declara că,
melodiile narative îi fac pe ascultători să-şi amintească de nenorocirile pe care le-au
îndurat eroii sau sfinţii.
4.6. Test de autoevaluare
1. Utiliza 1. Alcătuieşte o bibliografie care să ilustreze istoria meloterapiei.
2. Care era atitudinea teologilor secolului al XIII-lea faţă de meloterapie?
3. Ce dovezi empirice despre eficacitatea meloterapiei s-au regãsit ĩn literatura secolului
al XIII-lea?
Referinţă bibliografică
1Niceta de Remesiana II tradus și adaptat de J. Mc.Kinnon, Muzica în literatura creștină timpurie,
(Cambridge, 1987), pag.135-136.
50
Unitatea de învăţare nr. 5
MELOTERAPIA LA SFĂRŞITUL EVULUI MEDIU - CAZUL LUI
HUGO VAN DER GOES
Cuprins
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 50
5.2. Definirea conceptului 50
5.3. Red Closter 51
5.4. Diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes 51
5.5. Teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale 53
5.6. Literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac 54
5.7. Test de autoevaluare 57
Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:
- să identifici principalele caracteristici ale folosirii terapiei muzicale în Evul Mediu;
- să comentezi diagnosticul pictorului Hugo van der Goes;
- să cunoşti teoria demonilor, cauza bolilor mentale;
- să identifici literatura medicală despre comportamentul maniac.
5.2. Definirea conceptului
Această unitate de învăţare este o încercare de a răspunde la două întrebări:
1. Când a fost folosită muzica ca o formă de terapie în Evul Mediu şi ce raţionament a
stat la baza acestei practici?
2. Cum au justificat medicii perioadei respective folosirea muzicii ca şi instrument
terapeutic?
Bineînţeles că avem puţine evidenţe medicale păstrate, dar este bine cunoscut
cazul faimosului pictor Hugo van de Goes care a suferit tulburări mentale după anul
1477, în timp ce trăia la mănăstirea Red Closter aflat lângă pădurea Soignes, lângă
Bruxelles.
51
Gaspar Ofhuys (1456-1523), cronicarul comunităţii a scris cu peste 30 de ani
mai târziu (1509-1513), câteva speculaţii intrigante despre natura bolii lui Hugo. Mai
târziu, istoricii au alocat mult efort pentru a descrie acest caz important din perspectiva
istoriei artelor şi a istoriei medicinii.
5.3. Red Closter
Red Closter (Rookloste, Roodendale, Rouge -cloitre, Rubea Valis) aparţinea
congregaţiei Windesheim, şi a fost fondat de către Augustinian Canons Regular. Red
Closter era una dintre comunităţile religioase din secolul XIV - XV şi aparţinea șărilor
de Jos şi Germaniei. Prima mănăstire din Windesheim a fost fondată în 1386 de către
şase elevi ai lui Gerard Groote (1340-1384). Congregaţia din Windesheim a fost
formată în 1393 prin unirea cu alte trei mănăstiri daneze, iar constituţia acestei
congregaţii a fost stabilită cu ocazia conciliului de la Constance. În 1438, Red Cloister a
fost afiliat unei congregaţii formate din 45 de mănăstiri, numărul acestora ridicându-se
ulterior la 97.
Congrega ţia din Windesheim era condusă după reguli foarte stricte: membrii
(între ei îşi spuneau « fraţi ») aveau obligaţia să facă parte din corul congregaţiei, postul
era obligatoriu de patru ori pe săptămână, iar practicarea meditaţiei în mod sistematic
era foarte importantă. Este posibil ca membrii din Windesheim să fi fost influenţaţi de
misticul Jan van Ruysbroeck (d.1381), care a trăit la mănăstirea din Groenendals, foarte
aproape de Red Cloister. Serviciile lor divine se concentrau asupra naturii umane a lui
Iisus Hristos. Fraţii (călugării) puneau accentul pe introspecţie şi respingeau învăţătura
scolastică ca scop în sine. Erau încurajaţi să se dedice lucrului manual, să scrie şi să
copieze cărţi şi să compună texte biblice în stil vernacular. Studiul Bibliei era mult mai
apreciat decât liturgica complicată şi muzica cu multe ornamente.
5.4. Diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes
Dacă luăm în considerare tim pul petrecut de Hugo la Red Closter, putem să
înţelegem tensiunea dintre viaţa sa de artist şi idealurile impuse de către comunitatea
religioasă. Această tensiune ar putea fi cauza obsesiei sale cu privire la judecata divină.
Astfel putem înţelege de ce Thomas Prior i-a prescris lui Hugo meloterapia şi
spectacula recreativa înainte ca Hugo să se reîntoarcă la fraţii săi din Red Closter, unde
muzica instrumentală (în special orga) era interzisă.
52
Prior Thomas a aflat despre suferin ţa lui Hugo de la prietenii acestuia. Thomas
a putut să-i stabilească lui Hugo un diagnostic şi un tratament numai după ce a făcut o
comparaţie între suferinţa lui Hugo şi cea a lui Saul (personaj biblic).
Se presupune că, Prior Thomas nu a fost influenţat de o anume teorie medicală,
ci doar de povestea lui David şi Saul. Exegeza biblică scoate însă în evidenţă faptul că,
boala lui Saul, pusă pe seama unui duh necurat, a fost descrisă în termeni medicali chiar
în timpul lui Prior Thomas. Cel mai faimos exeget al secolului XV a fost Nicolaus de
Lyra (1270-1349). În lucrarea sa Postilla litteralis el comentează povestea lui David şi
Saul (în Biblie : 1Samuel 16). Lyra susţine că, Saul era posedat de către demoni şi
explică cum muzica poate să atingă simţurile astfel încât puterea demonilor să fie
slăbită.
Nicolaus de Lyra crede, că influenţa demonilor variază în funcţie de poziţia
Lunii, care la rândul ei poate influenţa creierul. Muzica are efect asupra creierului, în
consecinţă poate să aplaneze influenţa demonilor. Un al doilea argument pe care îl
aduce Nicolaus de Lyra este faptul că, posedarea demonică se sprijină pe percepţia
umană, iar muzica poate acţiona asupra atenţiei pe calea percepţiei. Aceste argumente
sunt importante, pentru că se concentrează asupra consecinţelor unei boli mintale, şi a
puterii muzicii de a influenţa psihicul uman.
Există o paralelă cu privire la acest subiect: o reprezentare iconografică din
secolul XV a povestirii despre David, care îl trata pe Saul. Cele mai timpurii
reprezentări îl înfăţişează pe Saul posedat de demoni. La mijlocul secolului XV, altă
reprezentare grafică îl surpinde pe Saul stând în pat, apăsat de melancolie, în timp ce
David îi alina suferinţa prin muzică.
Există şi o interpretare medicală, ştiinţifică a bolii lui Saul. Aceasta îi aparţine
lui Tommaso Cajetan (1469-1534). El susţine, că sufletul necurat al lui Saul nu era
posedat de un demon, ci de un spirit de melancolie care îl tulbura prin halucinaţii
senzoriale; boala lui Saul se datora unor cauze naturale, şi tocmai de aceea putea fi
tratată prin muzică.
Ofhuys menţionează tratamentul pe care i l-a prescris Prior Thomas lui Hugo.
Termenii folosiţi de Ofhuys nu se aseamănă cu cei din povestea lui David (având la
bază crucea ca simbol), ci sunt termenii folosiţi de către medici. Nu este surprinzător
faptul, că Ofhuys a fost capabil să folosească terminologia medicală în descrierea
cazului lui Hugo.
53
Temă de reflecţie
Comentează de ce renumitul caz al pictorului Hugo van der Goes, care era tratat prin
muzică pentru boala sa mintală gravă, are ca echivalent povestea lui David .
5.5. Teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale
La scurt timp după moartea lui Hugo în 1482, Ofhuys a devenit infirmier la Red
Cloister, unde a luat contact cu textele despre practicarea medicinii. Ofhuys a început
chiar să facă speculaţii cu privire la natura bolii de care suferea Hugo. Ofhuys
menţionează trei cauze principale ale suferinţei lui Hugo.
1. phrenitis magna, (o boală naturală)
2. puterea demonilor
3. providenţa lui Dumnezeu
Plecând de la premiza, că numai Dumnezeu poate să cunoască naturii bolii sale,
Ofhuys susţine faptul, că boala lui Hugo poate fi privită din doua puncte de vedere :
*boală – ca şi cauză naturală
* boală ca rezultat al Providenţei lui Dumnezeu
Concepţia lui Ofhuys în legătură cu puterea demonică este însă ambiguă. Pune
oare Ofhuys intervenţia demonilor pe primul plan în apariţia bolii lui Hugo? La prima
vedere cauza naturală a bolii lui Hugo şi “Providenţa “ despre care vorbeşte Ofhuys
includ în primul rând prezenţa demonilor. Dar, aşa cum reiese din comentariul lui Lyra
despre povestea lui David şi Saul, activitatea demonilor include mijloace naturale prin
care este acaparat omul. Muzica şi puterea demonilor pot fi privite ca şi mijloace
naturale, care acţionează asupra minţii umane.
Ofhuys continuă să investigheze posibilele cauze ale bolii lui Hugo. El
analizează un citat din lucrarea lui Bartholomaeus Anglicus intitulată De proprietatibus
rerum- cartea a VII-a, capitolul 5: De amentia.
Cu toate că Ofhuys s-a inspirat din lucrarea lui Bartholomaeus, diagnosticul său
de “phrenitis magna” ridică numeroase întrebări. În lucrarea lui Bartholomaeus se face o
diferenţă între “phrenitis” şi melancolie sau mânie. Bartholomaeus defineşte termenul
de “phrenitis” ca fiind o dereglare în celulele creierului, care face ca simptomele acestei
boli să fie mult mai severe decât cele ale melancoliei sau mâniei. Diagnosticul
neconcludent dat de Ofhuys se datorează faptului că el a confundat termenii medicali.
Confuzia se poate pune şi pe seama înţelegerii sumare a textelor medicale.
54
Temă de reflecţie
Argumentează de ce cazul pictorului nebun reprezintă un eşec terapeutic?
5.6. Literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac
Gaspar Ofhuys era familiarizat cu literatura medicală despre melancolie şi
mânie, astfel încât şi-a permis să treacă peste rezumatul găsit în enciclopedia lui
Bartholomaeus Anglicus. Nu se ştie cum a ajuns el să aprofundeze atât de bine aceste
cunoştinţe. Serviciul său de infirmier la Red Closter sugerează faptul, că în acest fel a
avut ocazia să intre în contact cu literatura medicală. La sfârşitul secolului al XV-lea
exista o literatură medicală sofisticată la care Ofhuys a avut acces.
Literatura medicală din aceea vreme avea legături puternice cu universităţile din
vestul Europei, unde tradiţia scolastică a medicinii se baza pe expunerea şi analiza
textelor medicale, care aveau autoritate în acest domeniu. De cele mai multe ori, aceste
texte aparţineau clasicilor sau scriitorilor arabi, şi au fost traduse din limba greacă sau
arabă în latină. Aşa se explică de ce terapia prin muzică îşi are originea în sursele
clasicilor şi autorilor arabi. În şcolile de medicină se studiau intens aşa numitele
traduceri Constantiniene. Constantinus Africanus (d.1087) a tradus lucrarea arabă
despre melancolie, care a devenit punctul de plecare al tradiţiei medicale europene în
legătură cu acest subiect. Acest tratat explorează natura bolilor şi tratamentele adecvate
acestor boli.
O alta lucrare, Isagoge din Johannitus, tradusă din limba arabă tot de către
Constantinus Africanus ne ajută şi ea să înţelegem acest context. Acest text, odată ce a
fost tradus în limba latină, i-a familiarizat pe studenţii universităţilor medievale cu arta
de a practica medicina. Lucrarea Isagoge distinge două laturi ale medicinii: medicina
teoretică şi practică.
Partea teoretică cuprinde trei subdiviziuni:
* res naturales - cuprinde elementele constitutive ale corpului uman;
* res non naturales - se referă la acele elementele care influenţează sănătatea corpului,
cum ar fi aerul, hrana, băutura, exerciti ile fizice)
* res contra naturam - bolile, cauza bolilor, sechelele care apar în urma unei boli).
Latura practică a medicinii cuprinde de asemenea trei părţi:
* folosirea corectă a mijloacelor ne-naturale (non-naturales), regim de viaţă şi dietă
* folosirea medicamentelor
* chirurgia
55
Terapia prin muzică intră în categoria elementelor ne-naturale. În Isagoge sunt
menţionaţi următorii factori care influenţează sănătatea: aerul, exerciţiul, îmbăierea,
hrana, băutura, somnul, trezirea şi “accidentele sufletului”. Rolul cel mai important al
medicului este să controleze acesti factori, care au un impact puternic asupra sănătăţii
omului. Acest impact este descris în mod diferit de câtre mai mulţi autori; cert este însă
faptul, că “accidentele sufleteşti” afectează întotdeauna spiritul, care animează trupul.
Accidentele sufleteşti se referă la diferitele stări emoţionale: furia, frica, bucuria,
supărarea ş.a. Muzica are capacitatea să stimuleze sau să calmeze aceste accidente ale
sufletului, de aceea merită să facă parte din arsenalul unui medic.
În secolul al XIV-lea, un alt val de lucrări traduse, în special ale autorului roman
Galen, au contribuit la înţelegerea mai profundă a relaţiei dintre muzică şi medicină.
Aceste texte medicale îi învaţă pe practicieni cum să măsoare pulsul cu ajutorul muzicii;
cu toate acestea ele spun foarte puţin despre rolul muzicii în “accidentele sufletului”.
Unii autori de lucrări medicale susţin, că muzica poate fi de mare ajutor unui
medic, mai ales în cazuri cum ar fi: sarcina, creşterea unui copil, prelungirea duratei de
viaţă. Se credea, că muzica influenţează digestia, circulaţia sangvină şi băile în scop
medical. Muzica este de folos şi în diferite afecţiuni, de ex.: febra, anumite boli mintale
cum ar fi melancolia, mania şi letargia. În timpuri bolii, muzica avea rolul să alunge
spiritele şi să sporească sănătatea oamenilor.
Ne vom concentra în continuare asupra rolului muzicii în terapia bolilor mintale.
Lucrarea Tacuinum sanitatis scrisă de Ibn Butlan (tradusă în latină în sec. al XIII-lea),
conţine fragmente cu privire la folosirea muzicii în “accidentele sufletului”.
Scriitori occidentali consideră şi ei, că muzica poate influenţa “accidentele sufletesti”,
sporind astfel sănătatea. Ei iau ca model dictonul “ce este bun pentru minte, este bun şi
pentru trup”.
Aldobrandino de Siena, care a scris Le Regime du Corps pentru Beatrix de
Savoie (la sfârşitul sec. al XIII-lea), a inclus în această lucrare şi capitolul despre
necesitatea de a controla accidentele sufleteşti în scopul menţinerii sănătăţii trupeşti.
Scrisă în stil vernacular, dar bazată pe scrierile lui Johannitus, Haly Abbas şi Avicenna,
ilustraţiile din textul lui Aldobrandino demonstrează cum au reuşit scrierile Evului
Mediu să controleze “accidentele sufletului” prin muzică.
Cea mai cunoscută lucrare din Evul Mediu cu privire la acest subiect este
Sanitatis Salernitanum, care conţine printre altele şi următorul vers:
”Si tibi deficiant medici, medici tibi fiant.
Haec tria: mens hilaris requies, moderata dieta”.
56
Comentariul standard al acestui vers întocmit de Arnald de Villanova susţine faptul, că
muzica este cel mai important mijloc pentru a influenţa mintea, şi poate ajuta o persoană
să-şi prelungească viaţa, să-şi ascuţească inteligenţa şi să fie mult mai îndemânatică în
diferite situaii ale vieţii.
Scrierile cu conţinut medical se găseau pe atunci sub formă de manuale care
prezentau cauzele, simptomele, prognosticul şi tratametul fiecărei boli. În secolul al
XV-lea, lucrarea Practica a lui Valescus de Taranta conţine o împărţire a bolilor după
cauză, simptome, prognostic, tratament şi dietă. Cele mai vechi texte despre practica
medicală sunt de fapt enciclopedii arabe traduse în limba latină, dintre care sunt demne
de menţionat Pantegni de Haly Abbas şi Ad Almansorem scrisă de Rhazes. Autorii
occidentali ai enciclopediilor, de exemplu Bartholomaeus Anglicus, au preluat aceleaşi
principii de organizare a textelor medicale.
Lucrarea Practica prezintă valoarea terapeutică a muzicii în special în sfera
bolilor mintale. Deoarece aceste texte au mai mult un caracter prescriptiv decât
descriptiv, ele nu explică modul raţional în care acţionează muzica asupra minţii umane
şi nici nu dau detalii cu privire la genul de muzică care ar avea cea mai mare valoare
terapeutică. Conform doctrinei despre “accidentele sufletului”, rolul muzicii este de a
distrage atenţia sau a calma. Cel mai frecvent se recomandă muzica instrumentală.
Aceste boli sunt puse adesea pe seama umorilor din organism, în timp ce alţi autori
consideră, că bolile mintale sunt localizate în celulele nervoase ale creierului, care
controlează funcţiile mintale.
O altă teorie este aceea, că bolile mintale îşi au originea în diferitele părţi ale
creierului. Această abordare plasează diferitele funcţii mintale – imaginaţia, raţiunea şi
memoria - în regiunea celor trei ventriculi ai creierului. Dacă unul dintre aceşti trei
ventriculi este lezat, pot apărea diferite simtome. Referiror la cauza bolilor psihice,
autorul lucrării Practica pune accentul pe teoria umorilor, dar uneori este de acord şi
cu teoria localizării bolilor mintale în diferite regiuni ale creierului.
Lucrarea Pantegni a lui Haly Abbas scoate cel mai bine în evidenţă această
teorie combinată (umorile din organism şi localizarea bolilor nervoase la nivelul
creierului). În capitolul intitulat De accidentibus animate actionis, Haly asociază lezarea
celor trei ventriculi ai creierului cu cazuri de boli mintale descrise şi de Galen.
Temă de reflecţie
Comentează literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac.
57
5.7. Test de autoevaluare
1. Descrie diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes.
2. Comentează teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale.
3. Ce efecte tămăduitoare erau atribuite muzicii în scrierile medicale a le Evului Mediu?
.
58
Unitatea de învăţare nr. 6
MARSILIO FICINO – UN AVANTGARDIST ÎN PUTEREA
UNIFICATOARE A MUZICII
Cuprins
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 58
6.2. Delimitări conceptuale 58
6.3. Marsilio Ficino, al doilea Orfeu 60
6.4. Evoluţia ideilor lui Ficino 60
6.5. Muzica lui Ficino 63
6.6. Imnurile orfice 64
6.7. Magia naturală şi meloterapia astrologică 64
6.8. Astrologia şi intervalele muzicale 67
6.9. Test de autoevaluare 68
Numărul de ore destinat studiului individual - 3 ore
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:
- să identifici principalele caracteristici ale gândirii europene renascentiste;
- să urmăreşti evoluţia ideilor lui Platon;
- să analizezi puterea muzicii explicate prin conceptul „magiei naturale”;
- să descrii metodele terapeutice folosite de Marsilio Ficino.
6. 2. Delimitări conceptuale
Reînvierea interesului faţă de Antichitate, perioadă numită şi Renaştere, a apărut
în momente diferite şi sub forme diferite în cadrul picturii, literaturii, filosofiei, muzicii
şi medicinii1. În ceea ce priveşte terapia prin muzică a existat un moment crucial; este
vorba de secolele XV, XVI şi începutul secolului XVII când terapia prin muzică avea ca
element central filosofia, când avea valoare culturală şi era apreciată de învăţaţii
Europei, aşa cum nu mai fusese până atunci.
În acel moment, în gândirea europeană a apărut o viziune integratoare a muzicii
care cuprindea şi etosul şi cosmosul. Se considera că muzica putea să aibă efecte
benefice asupra oamenilor datorită semnificaţiei sale astrologice ca oglindă a structurii
59
profunde a universului. Tradiţia pitagoreano-platonică din Antichitate combină două
curente: cel etic şi cel astrologic. Corespondenţa dintre planete, semnele zodiacale,
sunetele muzicale, elementele, umorile au fost cercetate cu grijă de învăţaţii musulmani
(vezi U.I.nr. 2). Aceste lucrări nu au influenţat gândirea europeană pentru că cel mai
importante texte nu au fost traduse în latină. Dacă Platon este cea mai importantă figură
a Antichităţii, Aristotel cu scepticismul său în legătură cu muzica sferelor îi ia locul în
Evul Mediu (vezi U.I. nr. 4.). Muzica are valoare terapeutică în acea perioadă datorită
puterii sale de a calma „accidentele sufletului”, nu pentru că ar reproduce armonia
cosmică în structura umană. Epoca renascentistă reprezintă pentru terapia prin muzică
renaşterea platonicismului la jumătatea sec. XV şi absorbţia lui în cadrul mai larg al
magiei. Nu este vorba de magia vrăjitorului din sat ale cărui incantaţii au fost
considerate marginale pentru subiectul nostru (vezi U.I. nr.1.). Este vorba de o magie
care ar putea fi numită mai corect, „filosofie ocultă”2.
Sursele acestei filosofii sunt diferite, sunt texte de origine arabă (care au fost
accesibile învăţaţilor creştini în Spania recucerită de la lumea islamică) sau Kabbala
evreiască. Există mai mulţi învăţaţi care sunt reprezentanţi ai renaşterii platoniciene3.
Cel mai important este doctorul-filosoful-muzicianul Marsilio Ficino (1433-1499).
Cântecele din Al doilea Orfeu au fost create în scopul „alungării tulburărilor sufletului
şi ale corpului” „ prin intermediul suntelor muzicale potrivite astrelor”. Ficino a căutat
în textele din Antichitatea clasică şi târzie o concepţie despre terapia prin muzică
diferită de ceea ce exista în Evul Mediu. Lucrarea sa a fost punctul de pornire a mai
multor discuţii în special printre „filosofii oculţi”. Doctorii, muzicologii reproduc idei
banale preluate din biblie sau din folosofia lui Pitagora, despre puterea muzicii.
(Institutione harmonich, 1558, Gioseffo Zarlino 1517-1590)4. Filosofii oculţi sunt cei
care aduc idei noi, reinventând subtil cosmologia pitagoreană. Aceştia sunt importanţi
pentru munca lor şi pentru faptul că sunt elementul de legătură cu ceea ce ar putea fi
numită Revoluţia ştiinţifică, ca şi cu reformele religioase ale perioadei moderne
timpurii, catolice şi protestante.
Temă de reflecţie
Descrie cultura epocii Renaşterii.
60
6. 3. Marsilio Ficino, al doilea Orfeu
Filosoful florentin Marsilio Ficino (1433-1499) se află în fruntea marii
redeşteptări spirituale şi culturale numite Renaşterea. Preot, teolog, astrolog, medic,
muzician şi magician, şi-a dedicat întreaga viaţă reconcilierii dintre credinţă şi raţiune,
căutării autocunoaşterii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu. La nivel intelectual a încercat să
unească platonicismul şi religia creştină iar la nivel practic, abordarea sa holistică a
vindecării ne-a prezentat un nou fel de înţelegere a lumii: magia naturală. Magia pe care
o practica Ficino se bazează pe textele hermetice, neoplatonice şi cele arabe pe care le-a
combinat cu cunoştinţele sale medicale, de astrologie şi muzică. A încercat să pună
sufletul omului, care era văzut ca intermediar între minte şi corp, în armonie cu sufletul
lumii, mijlocitor între cer şi pământ. Ficino a înţeles că cel mai puternic mijloc de
refacere a acestei unităţi era muzica sau terapia prin muzică.
Pe lângă scrierile sale, mai avem multe dovezi că, felul în care Ficino interpreta
muzica îi făcea pe cei care îl ascultau să îl numească Orfeu. Prietenul său, poetul
Poliziano a asociat felul în care cânta cu reînvierea filosofiei lui Platon.
„Lira sa...mult mai măiastră decât cea a tracului Orfeu, a adus din cealaltă
lume ceea ce este, dacă nu mă înşel, adevărata Eurydice, adică înţelepciunea lui
Platon”5.
Se pare că Ficino a avut din tinereţe vocaţia de vindecător al spiritului. Chiar el
ne spune că pe când era încă destul de tânăr, a fost ales de Cosimo de Medici să
conducă Academia sa platonică. Ficino a tradus lucrările lui Platon şi recent descoperita
Corpus Hermeticum scrisă de Hermes Trismegistus, un vechi mag a cărui revelaţie
spirituală prefigura filosofia religioasă a lui Platon.
Chiar înainte să înceapă traducerea textelor hermetice, Ficino îl descoperise pe
Orfeu şi tradusese în latină imnurile acestuia descriind de asemenea şi puterea lor
misterioasă.
Temă de reflecţie
Argumentează conceptele: filosofie ocultă, magie naturală.
6. 4. Evoluţia ideilor lui Ficino
În prefaţa sa la Comentariile despre Platon găsim ideea că adevărata
autocunoaştere nu poate fi atinsă decât prin înţelegerea şi practicarea unui fel de
astrologie care este departe de ştiinţa deterministă a tradiţiei clasice. Ficino consideră că
Filosofia, fiica Minervei, este cea care l-a îndemnat pe Lorenzo de Medici să intre în
61
Academia platonică. Această invitaţie este văzută ca un îndemn pentru omenire să
pornească într-o călătorie în spre înţelepciune.
Ficino considera astrologia ca fiind o limbă simbolică ce putea să releve lucrările
interioare ale divinităţii. „Precum în ceruri, aşa şi pe pamânt”, în viziunea neoplatonică
şi hermetică despre cosmos, corpurile cereşti erau zei iar mişcările lor indicau voinţa
zeului suprem, sufletele lor făcând parte din uriaşa reţea a fiinţelor animate care ajunge
până la materie. Astfel energiile lor pot fi înţelese, temperate şi armonizate în sufletul
uman, văzut ca microcosmos cu ajutorul muzicii, deoarece adepţii lui Platon înţelegeau
sunetul ca fiind un ecou al armoniei perfecte din ceruri. Imitând muzica sferelor,
sufletul se ridică deasupra condiţiei sale umane mergând spre starea sa iniţială, pură.
Sursa acesti idei se găseşte în lucrarea lui Platon Timaeus unde găsim că
ascultarea muzicii şi contemplarea cerurilor sunt esenţiale pentru autoînţelgere. Tot în
acest text găsim un mit al creaţiei care demonstrează principiul muzical al proporţiilor
ce stă la baza întregului univers, deoarece demiurgul a împărţit amestecul de minte
cosmică şi materie în proporţii de 2:1, 3:2, şi 4:3. Acestea produc intervale perfecte,
octava, cvarta, cvinta, şi se consideră că reprezintă prin sunet creaţia.
Ficino a găsit baza filosofică pentru practica sa magică în opera
neoplatonicianului Plotinus. Pentru acesta cosmosul are suflet, el este sufletul lumii,
anima mundi, cel care uneşte ideile pure al minţii divine cu ţinutul de mijloc al stelelor
şi planetelor şi ţinutul pământean al materiei. Sufletul transformă ideile în instrumente,
pune lumea sublunară în mişcare, sădind în fiecare fiinţă un strop de divinitate, pe care
Plotinus a numit-o sămânţa înţelepciunii. Există o energie care se mişcă între minte,
suflet şi natură pe care Ficino o numeşte circuitus spiritualis, „o influenţă divină pornită
de la Dumnezeu, care trece prin ceruri, coboară prin elemente şi ajunge în materie”6.
Plotinus afirmă că magia lucrează prin „atracţie şi prin faptul că există o
înţelegere naturală a lucrurilor care se aseamănă, şi o opoziţie între lucrurile care sunt
diferite şi care alcătuiesc viaţa unei fiinţe însufleţite”7.
El continuă şi spune că incantaţiile, împreună cu atitudinea şi intenţia celui care
participă, exercită o putere naturală asupra părţii iraţionale a sufletului, cea care trebuie
adusă într-o stare mai ordonată. Aceste puteri care pot fi preluate de la astre, nu au
voinţă proprie ci se găsesc în fluxul şi refluxul cosmic. Plotinus sugerează că doctorul
sau vraciul poate intra în acest joc al forţelor naturale.
În magia ficiniană, nivelul concret al muzicii vocale şi instrumentale (musica
instrumentalis), sub forma concretă de interpretare muzicală sau atunci când se
manifestă ca o lucrare de artă, devine vehicolul care duce la clarificarea şi armonizarea
62
sufletului (musica umana), ducându-l înspre marele dans cosmic. Ficino şi-a intitulat a
treia parte a tratatului său despre magie Potrivirea sufletului cu cosmosul (De vita
coelitus comparanda). El subliniază că magia sa nu este una obişnuită şi că viaţa însăşi
poate fi văzută ca un ritual magic.
În acest context începem să înţelegem semnificaţia cântecului lui Orfeu pentru
Ficino, care poate fi folosit pentru a armoniza sufletul, cu ajutorul spiritus, imitând
musica mundana, armonia sferelor.
Plotinius îndeamnă omul să „îşi închidă ochii şi să se trezească la un alt fel de a
vedea, pe care toată lumea îl are dar puţini îl folosesc”8. Acest fel de a vedea poate fi
dezvoltat prin rugăciune, „o tensiune a sufletului”, un act de adevărată reconectare în
adevăratul sens al religiei. Dacă dorinţele noastre cele mai adânci sunt în rezonanţă cu
forţele universului conectarea conştientă va deschide canalele şi aceste forţe vor
pătrunde în om.
Acest ritual facilitează fuziunea spiritus prin transformarea subiectivă a celui
care se roagă cu ajutorul invocaţiilor. Această stare alterată a cunoştinţei implică
suspendarea proceselor de gândire logice şi poate fi produsă prin practicarea anumitor
ritualuri. Iamblichus, un alt neoplatonician, vorbeşte şi el despre importanţa atitudinii
ritualice.
Gemisthos Pletho, un platonician din Bizanţ, care a adus în Florenţa în sec. XV
sistemul elaborat de cântare a imnurilor, este posibil să îl fi influenţat pe Ficino. Pletho
considera procesul ca fiind unul de autopurificare, de modelare şi marcare a propriei
noastre imaginaţii făcând-o astfel ascultătoare şi maleabilă faţă de tot ceea ce este divin
în noi.
Pentru Ficino, felul în care Platon folosea limbajul putea să captiveze şi să
îndepărteze mintea de la grijile raţionale, la fel cum muzicianul poate să îl aducă pe
ascultător în aliniament cu armonia cosmică, transmiţând prin interpretarea sa o muzică
ce nu poate fi auzită decât cu „urechile minţii”. Şi astfel ne întoarcem la Orfeu care avea
această capacitate, spre care tindea şi Ficino.
Temă de reflecţie
Studiază magia ficiană: musica instrumentalis; musica umana; musica mundana.
63
6.5. Muzica lui Ficino
Ce fel de muzică interpreta Ficino în scop meloterapeutic? Este evident că el
credea că vocaţia sa de vindecător se referea şi la bolile trupului şi la cele ale minţii şi
muzica era foarte importantă pntru munca sa. Într-adevăr, după ce mintea intra în
armonie, urma şi corpul: „sunetul şi cântecul stârnesc fantezia, influenţează inima şi
ajung în cel mai ascuns cotlon, al minţii; acestea liniştesc şi pun în mişcare umorile şi
membrele corpului...Toate fiinţele vii sunt captivate de armonie” afirmă el într-o
scrisoare către Antonio Canigiani şi mai adaugă „chiar eu folosesc deseori lira şi cânt ca
să evit alte plăceri senzuale. Alung neplăcerile sufletului şi corpului şi ca să îmi înalţ
mintea spre Dumnezeu pe cât de mult pot”9.
Este clar că pentru Ficino muzica nu era folosită doar pentru delectarea sa
personală, deoarece menţionează deseori în scrisori efectele terapeutice pe care le are
„lira sa orfică” asupra prietenilor săi. Într-o scrisoare către Sebastiano Foresi spune:
„cântăm la liră ca să nu ajungem cu nervii slăbiţi...fie ca lira să ne fie tot timpul salvarea
atunci când o folosim în mod corect”10
. Iar cu o altă ocazie afirmă: ”după ce ţi-am scris
rămas bun, m-am ridicat şi am luat lira. Am început un cântec lung din liturghia orfică.
Şi tu, când vei fi citit acest rămas bun, dacă eşti înţelept, te vei ridica şi vei lua lira,
dulce mângâiere a trudei tale”11
. Prietenului său „platonic” Giovanni Cavalcanti, care a
spus că Ficino se plângea prea mult de temperamentul său saturnian, i-a scris : „Îmi spui
să cânt un imn de retractare a cuvintelor spuse către Saturn despre care m-am plâns
destul de mult în ultimul timp. Într-adevăr mă plâng de o stare melancolică, neplăcut
lucru dacă nu ar putea fi ameliorat prin folosirea lirei”12
. Un exemplu de tratament reuşit
este cel al lui Francesco Musano căruia îi scrie: „De îndată ce aţi fost vindecaţi de ceea
ce s-a spus greşit că ar fi fost febră intermitentă, şi tu şi Giovanni Aurelio v-aţi exprimat
respectul faţă de Academie ca şi cum ar fi fost medicul vostru. Apoi aţi ceru t să ascultaţi
lira şi imnurile”13
.
Episcopul Campano afirmă despre Ficino „...ochii îi ard, sare în picioare, şi apoi
descoperă o muzică pe care niciodată nu a învăţat-o”14
.
Muzica lui Ficino creează o stare de solidaritate în publicul său. Dar oare ce îl
face să improvizeze cu asemenea talent şi să obţină un asemenea rezultat? Este furor
divinus al poetului, starea de stăpânire spirituală care este obligatorie pentru
comunicarea adevărului divin, experienţa inundării sufletului în acţiunea de reconectare
cu sursa. Platon ne spune că există patru tipuri de furor: cea a poetului, cea a preotului,
cea a profetului şi cea a îndrăgostitului. Creaţia „nebunului inspirat” aşa cum îl numşte
Platon în Phaedrus, depăşeşte eforturile celui care crede că este suficient să stăpâneşti
64
tehnica pentru a fi un bun artist. Ficino admiră aşa de mult frenezia muzicianului încât
merge mai departe decât Platon şi spune că „orice nebunie, profetică, religioasă sau
amoroasă, este o nebunie poetică atunci când se exprimă prin cântece şi poezie”15
. Cu
alte cuvinte, frenezia muzicală este expresia vocală a celorlalte trei şi îl transformă pe
muzician în mesager divin.
Figura lui Orfeu devine şi mai importantă atunci când citim că Ficino îl
considera cuprins de toate cele patru nebunii: ca preot, profet, îndrăgostit şi ca muzician.
Sub toate aceste deghizări este puterea iubirii cea pe care o duce pe lume, şi magia
neoplatoniciană nu este eficientă decât datorită armonizării prin intermediul iubirii cu
ierarhiile cosmice. Ficino este cel care a inventat termenul de „iubire platonică”,
referindu-se la iubirea dintre două persoane, iubire ce derivă din iubirea acestora pentru
Dumnezeu.
6.6. Imnurile orfice
Ce erau aceste cântece „ale lirei orfice”? Ce texte a folosit Ficino? Pic o della
Mirandola, discipolul său, ne spune „Nimic nu este mai eficient în magia naturală decât
imnurile lui Orfeu, dacă se foloseşte muzica potrivită în circumstamţele potrivite”16
.
Concluzia orfică, numărul 31 a lui Pico ne vorbeşte despre misticismul care înconjura
folosirea imnurilor orfice în Academia platonică. Imnurile erau mijloacele prin care
percepţia putea fi transformată în percepţia logică a tărâmului inteligibil, dar numai
pentru cei care puteau să înţeleagă funcţionarea analogiei şi simbolurilor.
Textele imnurilor orfice, alcătuite din epitete pentru zei, au fost descoperite la
Constantinopole în 1423 şi erau în mod evident folosite pentru ritualuri, deoarece
includeau instrucţiuni de ardere a unor anumite substanţe. Cu toate că este posibil să fi
fost create la începul erei noastre, dar pentru umaniştii din secolul XV, ele au fost create
de Orfeu însuşi, considerat şi priscus theologus. Pentru neoplatonicieni era
reprezentantul înţelepciunii perene cunoscută sub numele de Teologia antică, chiar şi
sfântul Augustin îl privea ca precursor al creştinismului. Pentru Ficino, care a tradus
imnurile în latină şi le cânta la liră în stilul antic, faptul că Orfeu era considerat
fondatorul misterelor însemna că imnurile putea fi folosite ca vehicule în terapia sa de
purificare a sufletului.
6.7. Magia naturală şi meloterapia astrologică
Din Potrivirea sufletului cu cosmosul aflăm că Ficino s-a scufundat în lumea
magiei naturale unde talismanele, ierburile, plantele, animalele, culorile, unguentele şi
65
aromele iar muzica cel mai mult, jucau un rol important în calmarea sufletului. Ficino
spune că puterea remediului se află în atitudinea pe care o are pacientul faţă de acesta.
Tot el afirmă că vorbitorul care este cel mai cuprins de emoţie îi va emoţiona şi pe
ceilalţi iar în comentariul său despre Timaeus spune: „sunetul muzical, mai mult decât
orice altceva, transmite ca şi cum ar avea viaţă, emoţiile şi gândurile cântăteţului sau ale
muzicianului către ascultător”17
.
Capitolul 21 din Potrivirea sufletului cu cosmosul este dedicat puterii cuvintelor
şi cântecelor pentru obţinerea cadourilor cereşti. Aici Ficino prezintă regulile de a
compune sau improviza muzica astrologică. Începe prin a sublinia puterea pe care
cuvintele o au atunci când sunt folosite în combinaţie cu imaginile potrivite şi apoi
explică cum armonia muzicală de diferite înălţimi trece prin cele şapte trepte care
corespund celor şapte planete; acestea variază de la pietre la metale, care sunt atribuite
Lunii şi lui Saturn. Cuvintele, cântecele şi sunetele care sunt dedicate lui Apollo sau
Soarelui sunt cele mai puternice. Astfel, armonia divină se reflectă şi se refractă
mişcându-se prin întreaga creaţie.
Prin intermediul acestui sistem de corespondenţe, substanţele naturale sunt
impregnate cu divinus influxus de la o anumită planetă, deoarece sămânţa înţelepciunii
este plantată aleatoriu de Sufletul lumii. Toate nivelele de creaţie sunt o parte din divin,
prin urmare din aceste substanţe se pot face remedii eficiente folosindu-se medicina şi
astrologia. În acelaşi timp şi muzicii i se poate atribui o „putere cerească” dacă luam în
considerare ceea ce Ficino numeşte tiparul stelelor şi dacă se aleg sunetele care
corespund acestui tipar care apoi vor fi aranjate într-o ordine şi armonie care reflectă
aranjamentul ceresc. În ceea ce priveşte alegerea muzicii ca remediu, trebuie să se ţină
seama de planetele care sunt dominante la naşterea pacientului, şi care îi întipăresc
calităţile asupra sufletului acestuia.
Ficino spune că este foarte dificil să hotărâm care sunete se potrivesc cu care
astre, dar putem să descoperim totuşi parţial prin munca noastră şi parţial cu ajutorul
sorţii, divina sorte, având parte de un flux de graţie. Manifestarea mai puternică a
acesteia devine frenezie, atunci când sufletul este în aliniament perfect cu puterea divină
şi nu mai este sensibil la condiţia sa umană. Ficino ne oferă trei reguli, ciudate din punct
de vedere muzical şi astrologic, pentru potrivirea sunetelor cu astrele. Mai întâi ne
avertizează că nu trebuie să credem că idolatrizează astrele ci încearcă doar să le imite.
Subliniază că astrele nu îşi transmit darurile din proprie alegere ci prin intermediul
afluxului natural, influxus naturalis:
66
În primul rând trebuie aflat ce putere şi ce efecte are astrul, ce aduce şi ce ia.
Apoi trebuie introduse aceste înţelesuri în înţelesurile cuvintelor noastre încât
să detestăm ceea ce iau şi să apreciem ceea ce aduc. În al doilea rând trebuie să
aflăm care planetă domină un loc sau o persoană şi apoi să observăm ce sunete
şi cântece sunt folosite în această regiune sau de către această prsoană, astfel
încât să putem să folosim unele asemănătoare împreună cu înţelesurile
cuvintelor. În al treilea rând trebuie observată poziţia zilnică şi aspectele
planetelor şi trebuie descoperit ce cântece, discursuri, mişcări, dansuri,
comportamente morale şi acţiuni sunt provocate în oameni de către acestea, ca
apoi să fie imitate în cântec pentru a mulţumi acea parte a cerului, pentru a
prinde puterea care le seamănă18
.
Puterea unei asemenea potriviri este într-atât de mare încât spiritul interpretului
se va deschide către influxus celestis, care la rândul său se va deschide către el şi
spiritul muzicii va avea acces către spiritul său, iar apoi către spiritul ascultătorilor.
Ficino ne descrie ce fel de muzică se potriveşte pentru fiecare planetă, subliniind faptul
că toată muzica vine de la Apollo, Soare, şi că Jupiter este muzical doar când se află în
armonie cu acestea. Venus şi Mercur sunt la rândul lor muzicale atunci când se află în
apropierea Soarelui. Aflăm că Saturn, Marte şi Luna au voce, sau sunet, dar nu cântă.
Sunetele produse de Saturn sunt încete, adânci, aspre şi plângăcioase; cele ale lui Marte
sunt rapide, ascuţite, violente şi ameninţătoare; cele ale Lunii sunt „pe la mijloc”. Cât
despre muzica celorlalte planete, Jupiter are armonii profunde şi intense, „drăguţe şi
vesele”, cântecele lui Venus sunt voluptoase şi muzica lui Apollo este graţioasă, plină
de respect şi simplicitate, iar a lui Mercur plină de vigoare şi veselie. Alegând să invoci
un zeu cu muzica potrivită acestuia, cu siguranţă că vei primi darurile sale; iar o
rugăciune are aceeaşi putere ca un cântec.
Temă de reflecţie
Studiază următoarele concepte: divinus influxus, influxus naturalis. influxus celestis
Aşa cum ne expunem corpul razelor soarelui, aşa ne expunem şi spiritul
puterilor ascunse ale planetelor. Ficino, atunci când vorbeşte despre terapia sa, spune că
fiecare individ poate să mărească puterea de vindecare a remediului prin gândire
pozitivă şi prin eliberarea imaginaţiei. Ficino vorbeşte despre intersectarea experienţelor
subiecte şi obiective şi despre faptul că schimbările stării sunt facilitate dacă interpretul
şi ascultătorul (sau terapeutul şi pacientul) se întâlnesc pe terenul imaginaţiei, locul de
67
unde se poate accede spre tărâmuri mai înalte şi de unde poate fi generată vindecarea
spirituală. Instrucţiunile la Liber de vita sunt destul de vagi în ceea ce priveşte tehnicile
de imitare a poziţiei şi aspectelor planetelor prin cuvinte şi muzică.
6.8. Astrologia şi intervalele muzicale
În Principiile muzicii, o scrisoare scrisă către Domenico Benivieni, Ficino
povesteşte despre aspectele astrologice şi intervalele muzicale. Tot el vorbeşte şi despre
„muzica adevărată” pe care ne-a dat-o Dumnezeu, cea care reprezintă armonia minţii iar
ecoul ei este muzica sonoră. Ficino vorbeşte despre „blânda armonie a terţei” şi descrie
calităţile armoniilor consonante şi disonante dintr-o gamă muzicală, despre perfecţiunea
octavei pe care o vede ca o reflectare a procesiunii hermeneutice a sufletului. Vorbeşte
şi despre cauzele generale ale armoniei, spune cum se pot produce diferite intervale.
Este foarte interesat de „cauzele astronomice ale armoniei”. Se observă influenţa
puternică a Cărţii a 3- a a lui Ptolemeu, Harmonics. Ficino compară calităţile aspectelor
astrologice cu intervalele muzicale:
„Dacă începi din capătul celor doisprezece semne zodiacale şi progresezi
secvenţial vei observa cum, al doilea semn cade la distanţă de primul aşa cum
într-o gamă muzicală a doua notă este diferită de prima, însă al treilea semn
zodiacal are un aspect favorabil faţă de primul lucru pe care astrologii îl
numesc sextil...
Cum şi-a incorporat teoria în cântările sale orfice nu este decât speculaţie. Ştim
doar că a exista o tradiţie a improvvisatori, cântăreţi care se acompaniau cu lira da
braccio, şi este posibil ca Ficino să fi numit lira, „lira orfică”. Din imaginile care ne-au
mai rămas putem afla că lira era într-adevăr asociată cu Orfeu, şi cântăreţul Baccio
Ugolino l-a interpretat pe acesta în drama Orfeo la Mantua în 1471. De asemenea este
posibil ca Ficino să fi cântat la harpă după cum se vede într-o sculptură făcută de
Ferrucci. Ficino este prezentat ţinând un volum a lui Platon în poziţia în care ar fi fost
ţinută harpa iar în câteva scrisori găsim referiri la un plectron. Cu siguranţă putem
presupune că muzica lui Ficino era o semiimprovizaţie monodică făcută pe versurile
imnurilor orfice sau texte astrologice sau mitologice scrise chiar de el.
Dacă Ficino a intenţionat să obţină „temperarea semnelor cereşti” cu ajutorul
lirei sale orfice înseamnă că Orfeu a primit cea mai nobilă întruchipare cu putinţă.
68
6.9. Test de autoevaluare
1. Descrie principalele influenţe ĩn gândirea lui Marsilio Ficino.
2. Care este pãrerea lui Ficino despre conceptul „furor divinus”?
3. Descrie metodele terapeutice ale lui Marsilio Ficino
Referinţe bibliografice
1 L.L. Perkins, Muzica în Renaştere (New York şi Londra, 1999). B-P. Copenhaver şi C.B. Schmitt,
Filosofia Renaşterii (Oxford, 1992) O istorie a filosofiei Renaşterii (Cambridge, 1988), N. Siraisi,
Avicenna în Renaştera italiană (Princeton, NJ 1987), A.Wear, R.K.French, Renaşterea medicală a
sec.al XVI-lea (Cambridge, 1985). 2 Tpmlinson, G, Muzica în magia Renaşterii: o istoriografie a celorlalţi (Chicago şi Londra, 1993),
Istorie a muzicii timpurii pag 291-306; P.G. Maxwell-Stuart, Ocultul în Europa modernă timpurie
(Houndmills Londra şi New York, 1999); B.Vickers, Ocultul şi mentalităţile ştiinţifice din Renaştere
(Cambridge, 1984). 3 Tomlinson, Muzica în magia Renaşterii, pag. 77.
4 C.Webster, De la Paracelsus la Newton: Magia şi ştiinţa modernă (Cambridge, 1982); Vickers, Ocultul
şi mentalităţile ştiinţifice; ed D.C. Lindberg şi R.S. Westman, Reevaluări ale revoluţiei ştiinţifice
(Cambridge, 1990). 5 A. Poliziano, Opere (Basle, 1553), pag.310.
6 Ficino, Opera, vol. 1, pag. 234.
7 Plotinus, Ennead IV,4.40 ed. A.H.Amstrong,7 volume (Combridge şi Londra, 1966-1988), vol 4,
pag.261. 8 Plotinus, 1.6.8., vol. 1, pag. 259.
9 Ficino, Scrisori, vol.4, pag.141-144.
10 Ficino, Scrisori, vol.1, pag. 16-17.
11 Ficino, Scrisori, vol.1, pag. 823-824.
12 Ficino, Scrisori, vol.2, pag. 33.
13 Ficino, Scrisori, vol.1 pag. 609.
14 Citat din A. della Torre, Storia dell’Accademia Platonica di Firenze (Florenţa, 1902), pag.791.
15 Ficino, Comentarium in Platonis Phaedrum, IV.3, la editura lui M. Allen, Marsilio Ficino and the
Phaedran Charioteer (California, 1981), pag.84. 16
G. Pico della Mirandola, Conclusiones XXXI, nr.2, Omnia quae extant opera (Veneţia, 1557), pag.159. 17
Ficino, Opera, vol. 1, pag.1417. 18
Ficino, Trei cărţi despre viaţă, III.21, pag.357-358.
69
Unitatea de învăţare nr. 7
MUZICA ŞI SPIRITELE VINDECĂTOARE DIN GÂNDIREA
MODERNĂ TIMPURIE
Cuprins
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 69
7.2. Delimitări conceptuale 69
7.3. Marsilio Ficino – sursa de inspiraţie pentru sec. XVI şi XVII 70
7.4. Teorii despre bolile mentale şi bolile corpului 72
7.5. Medicină – „filosofie naturală” 74
7.6. Teorii medicale ale sec. al XVIII-lea 75
7.7. Test de autoevaluare 77
Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:
- să identifici principalele caracteristici ale relaţiei corp, minte şi suflet;
- să precizezi rolul lui Ficino în scrierilie apărute;
- să descrii conceptele despre bolile mentale şi bolile corpului;
- să cunoşti teoriile medicale ale sec. al XVIII-lea.
7. 2. Delimitări conceptuale
Cei care se ocupau cu medicina în perioada modernă timpurie ca şi publicul
educat aveau idei foarte clare despre capacitatea muzicii de a vindeca, pentru ce boli
putea fi folosită şi de ce uneori vindeca şi alteori făcea rău1. În cărţile de specialitate ale
vremii, legătura dintre muzică şi medicină se manifesta în două feluri diferite dar care
au totuşi ceva în comun. Ascultatul sau interpretarea muzicii pot fi folosite în
vindecarea bolilor, uşurează convalescenţa sau dimpotrivă poate provoca boala. Cu
foarte puţine excepţii, bolile despre care se vorbea erau legate de suferinţe psihice. În
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea asemenea suferinţe erau numite melancolie, dar în
timpul secolului al XVIII-lea, accentul a început să fie pus pe sistemul nervos şi
problemele legate de acesta.
70
Al doilea rol ca importanţă pe care mu zica l-a jucat în gândirea medicală din
aceea perioadă şi care are legătură cu ezotericul, se referă la interpretarea relaţiei dintre
corp, minte şi suflet.
În sec. al XVI-lea şi la începutul sec. al XVII-lea, despre aceste legături
ezoterice se vorbea cel mai des folosindu-se termenul de „simpatie” şi erau puse în
contextul magiei naturale. În secolul al XVIII-lea magia naturală nu mai era la modă
printre cei din elita medicală academică, care preferau acum mecanica, mecanica
hidraulică şi chimia (care erau la baza unei filosofii experimentale care se preda la
Leiden şi Edinburgh)2. În ciuda deselor schimbări de terminologie din această perioadă,
există o remarcabilă continuitate a ideilor. Şi acest lucru nu este surprinzător deoarece
chiar dacă Principia a reprezentat un moment important al filosofiei naturale, existau
deja elemente ale sintezei Newtoniene.
7. 3. Marsilio Ficino – sursă de inspiraţie pentru sec. al XVI-lea şi al XVII-lea
O figură importantă în dezvoltarea doctrinei muzical -magice a fost Marsilio
Ficino. Lucrările lui Ficino despre Hermes Trismegistus şi Platon şi în special lucrarea
sa proprie De triplici vita sau Trei cărţi despre viaţă (1489) au stat la baza textelor
despre magie din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. De vita a fost de asemenea şi
punctul de pornire al discuţiilor despre melancolie şi relaţia dintre aceasta şi filosofie şi
muzică. Lucrarea a fost scrisă pentru a veni în ajutorul celor care studiau; prima carte
se ocupă de menţinerea sănătăţii, a doua cu prelungirea vieţii şi a treia cu influenţa
astrelor. În această carte Ficino oferă o noua explicaţie, despre puterile muzicii, despre
spiritul uman şi spiritus mundi care este canalul de legătură între corpurile cereşti şi
lumea sublunară3.
Cu toate că majoritatea teoreticienilor muzicali şi medicali din secolul al XVI lea
l-au ignorat pe Ficino, teoria lui despre spiritul muzicii s-a răspândit prin intermediul
unor lucrări ca cea a lui Gregor Reisch, Margarita philosophica (1503) şi cea a lui
Cornelius Agrippa, De occulta philosophia (1510, ediţie adăugită 1533), care a fost de
asemenea o sursă importantă de medicină astrologică şi psihologie a temperamentelor.
Alte lucrări ale secolului XVII includ Anatomia melancoliei de Robert Burton (1620) şi
Musurgia universalis a lui Athanasius Kircher (1650).
Cea mai sugestivă reprezentare vizuală a teoriei neoplatoniciană a lui Ficino se
găseşte în Utriusque cosmi…historia sau Istoria macrocosmosului şi microcosmosului
(Oppenheim, 1619) scrisă de Robert Fludd 4.
71
Aşa cum vom vedea, conceptul de armonie muzicală care uneşte sufletul de trup,
Dumnezeu şi creaţia Lui, se folosea încă în secolul XVIII, şi scrierile lui Ficino au
continuat să aibă o influenţă, chiar dacă nu era recunoscută. De exemplu, mecanismele
pe care le invocă Richard Browne în Medicina Musica: sau un eseu mecanic despre
efectele cântatului, muzicii şi dansului (Londra 1729) ca să explice efectele terapeutice
ale muzicii sunt similare cu cele folosite de Ficino în De vita. Browne explică cum prin
intermediul cântatului se poate comunica plăcere sufletului cu ajutorul vibraţiei nervilor
şi acţiunii lor asupra vitalităţii.
Datorită faptului ca muzica are o mare afinitate cu medicina, făcându-se legătura
şi cu Apollo, este surprinzător să descoperim că eseul lui Browne este prima carte în
limba engleză dedicată în totalitate acestui subiect. A doua carte este cea a lui Richard
Brocklesby Cugetări asupra muzicii antice şi moderne şi aplicaţii în vindecarea bolilor
(Londra 1749). În această lucrare, Brocklesby îl citează pe Ficino (Comentariul despre
Platon) în discuţia despre tulburări mentale şi despre felul în care muzica potoleşte
vitalitatea şi mintea5. În acelaşi timp, Brocklesby se referă la două articole din Istoria
Academiei Regale de Ştiinţă (1707 şi 1708)6.
O abordare similară se întâlneşte în literatura franceză a epocii. Se pare că în
testamentul fizicianului din Montpellier, Louis Roger, Testamen de vi soni et musices in
corpus humanum (1748), reprezintă primul „sprijin adevărat pentru terapia prin muzică
în medicina practicată în Franţa”, cel puţin în perioada modernă timpurie7. Înainte de
secolul al XVIII-lea puţini medici au analizat serios muzica în scrierile lor.
Şi totuşi, calităţile vindecătoare ale muzicii au fost explorate de compozitori şi
poeţi care au încercat să stârnească anumite răspunsuri emoţionale în cadrul publicului
lor. Prin intermediul spectacolelor de la curte (balet, operă), doctrina neoplatonică şi a
lui Ficino au devenit la modă la sfârşitul sec. al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-
lea. Tema acestor coreografii era armonia şi ţinerea sub control a pasiunilor animalice şi
toate aceste lucruri erau exprimate prin intermediul muzicii. Limbajul armonic şi
convenţiile muzicale care au fost dezvoltate în secolul al XVI-lea de către compozitori
exprimau o întreagă gamă de pasiuni şi au devenit atât de sofisticate, încât pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, teoreticienii erau capabili să ofere explicaţii despre efectele
muzicii mai detaliate decât fusese vreodată posibil8.
Temă de reflecţie
Argumentează rolul lui Ficino în filosofia sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.
72
7. 4. Teorii despre bolile mentale şi bolile corpului
Anatomia melancoliei a lui Robert Burton (publicată în 1621 şi republicată de
mai multe ori) a fost cea mai importantă lucrare în limba engleză care se ocupa de bolile
mentale şi după cum am spus deja, ele erau cel mai mult legate de muzică. Anatomia nu
numai că a reluat pe scurt lucrările anterioare despre melancolie dar a şi devenit lucrare
de referinţă pentru acest subiect.
După cum spune Burton, autorităţile în materie defineau boala în termeni
negativi, „o afecţiune a corpului care este contrară naturii” sau un dezechilibru între
suflet şi corp. Burton scria din perspectiva unui preot, el putea să intervină prin
intermediul medicinii, a rugăciunilor sau a altor practici religioase şi să aducă
vindecarea.
Remediile bolilor, la fel ca şi cauzele, puteau fi clasificate. Kircher, învăţat
iezuit, a identificat trei categorii: miracole Dumnezeieşti, cele bazate pe pacte cu
diavolul, iar a treia se referă la cele obţinute prin mijloace naturale. Kircher era
preocupat să demonstreze că cele mai ciudate boli, ca şi cele mai surprinzătoare nu sunt
rezultatul unei intervenţii supranaturale şi nici al unei activităţi demonice. A accentuat
faptul că există multe lucruri în natură care pot să aibă efecte uimitoare. Spre deosebire
de el, Richard Mead în cartea sa Medica sacra (1749) a afirmat că medicul are rolul
unui preot deoarece capacitatea sa de a vindeca este de natură divină.
Burton a împărţit bolile în două categorii: mentale şi ale corpului, iar pe cele
mentale le-a clasificat în funcţie de partea afectată a capului şi a creierului. Durerile de
cap, de exemplu, sunt boli ale pia mater şi pia dura (învelişul dur care protejează
creierul), epilepsia este o boală a ventricolelor, iar cele care proveneau de la creier erau
grupate sub numele de „nebunie”, care la rândul ei era împărţită în frenezie, demenţă şi
melancolie ( şi acestea aveau manifestări diferite).
Burton nu prea vorbeşte despre demenţă ca atare, pe care o defineşte ca fiind
„senilitate vehementă sau stare de delir fără febră, mult mai violentă decât melancolia,
plină de furie, proteste, un aspect fizic oribil, la fel acţiunile şi gesturile. Frenezia sau
phrenitis este o boală asociată cu febră sau o inflamare a creierului”. Multe tipuri de
frenezie sunt autoprovocate. Extazul, de exemplu, este starea în care profeţii indieni sau
vrăjitoarele din Laponia fac prezicerile. Alte tipuri de frenezie ar fi: entuziasmul,
revelaţiile, viziunile, starea de posedare etc.
Două tipuri de frenezie, menţionate de Burton, au legătură cu muzica:
tarantismul şi chorus Sancti Viti. Paracelsus a numit dansul sfântului Vitus „lasciv”
deoarece cei care sunt prinşi de el nu pot decât să danseze până mor sau până sunt
73
vindecaţi. Una dintre cele mai importante manifestări ale acestei boli este dansul celor
bolnavi chiar şi zile în şir. În fiecare situaţie, rolul muzicii este ambiguu, mai ales pentru
că ea stimulează dansul, chiar şi atunci când este pe post de remediu. Dansul sfântului
Vitus a fost des întâlnit în Germania medievală dar a dispărut mai târziu, spre deosebire
de tarantism care a suscitat interesul antropologilor chiar şi în secolul XX9.
Una din cele mai importante surse de tratament pentru Thomas Campion, despre
care vorbeşte în Masca lordului (1613), este lucrarea lui Pontus de Tyard Dialog
despre furia poetică (1552)10
. Aceasta la rândul ei este inspirată de la Ficino şi descrie
ascensiunea spre divin prin intermediul freneziei poetice, revelaţiei spirituale, demenţei
profetice sau entuziasmului, şi al extazului. Poeţii şi muzicienii din Renaştere au folosit
acest concept de nebunie creativă divină.
Problema cu acest concept (care a redevenit popular la romantici), era
dificultatea de a face distincţie clară între nebunia care avea cauze naturale şi cea
asociată cu posedarea demonică. În timp ce poeţii şi muzicienii ar fi dorit ca frenezia pe
care o trăiau să fie de natură divină, moraliştii şi teologii erau preocupaţi de efectele
distrugătoare ale unui asemenea comportament.
Burton este mai interesat de melancolie, în special de manifestările care
afectează imaginaţia şi raţiunea, El identifică două feluri de melancolie: „melancolie
trecătoare”, o stare care efectează pe oricine din când în când. Preocuparea lui
principală este reprezentată de cel de-al doilea tip de melancolie, care este o stare
cronică şi de durată. Urmându-l pe Ficino, el observă că cei învăţaţi sunt inclinaţi spre
melancolie datorită activităţii lor sedentare. În ciuda multitudinilor de forme pe care le
are melancolia, toate au la bază excesul bilei negre, sau umoarea melancoliei care
afectează comportamentul oamenilor. Caracteristicile acestei boli sunt: tăcerea, angoasa,
visele intense, teama şi tristeţea care nu au cauze clare.
Cele două surse importante folosite de Burton sunt Tratat despre melancolie
scris de Timothy Bright (Londra, 1586) şi Tulburările minţii scris de Thomas Wright
(Londra, 1604). Cu toate acestea, Burton nu este interesat de felul în care muzica poate
fi folosită în mod terapeutic.
După cum am mai spus, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, puterea
terapeutică a muzicii nu prea este luată în serios. Lucrarea lui Kircher, Musurgia va fi
sursă de inspiraţie pentru mulţi autori. Subiectele cheie din partea a doua a Cărţii 9, De
magia musurgo-iatrică, includ tratamentul aplicat de David pentru vindecarea
melancoliei lui Saul, tratamentul pentru demenţă a unui rege danez, felul în care muzica
74
ajută profeţiile etc. Toate aceste fenomene sunt puse de Kircher în categoria magiei
naturale.
Temă de reflecţie
Argumentează teoriile despre bolile mentale şi bolile corpului
7. 5. Medicină – „filosofie naturală”
O mulţime de autori care s -au ocupat de problemele sufletului şi ale minţii au
fost oameni ai bisericii, iar Burton şi Kircher cu toate că nu au practicat medicina aveau
educaţia necesară să scrie despre subiecte legate de medicină. Termenul „medicină” era
folosit ca să denumească tratamentele empirice ale bolilor în care se foloseau terapii
chirurgicale sau medicale. Pentru practicarea medicinii nu era nevoie să ai dovada unei
pregătiri de specialitate şi putea fi practicată de oricine. Nu se încerca înţelegerea
tratamentelor ci doar ca efectul lor să fie cel dorit.
În perioada modernă timpurie, termenul de „medicină”era definit ca „filosofie
naturală” şi ca înţeles secundar „arta vindecării cu ajutorul unui tratament”. Ca şi alte
calificări academice, diploma medicală oferea o calificare ştiinţifică pe lângă cea
filosofică. Pentru a obţine această calificare era necesar studiul filosofiei naturale care
se făcea prin intermediul textelor şi era foarte mult teoretic. Diplomele erau date celor
care cunoşteau scrierile filosofice ale lui Galen, chiar dacă înţelegerea lor în secolul al
XVII-lea era diferită de cea a secolului al XVI-lea.
Înţelegerea principiilor era mai importantă decât vindecarea bolilor, iar boala era
rezultatul dezechilibrului umorilor din corp. Se considera că cele patru umori - sângele,
flegma, fierea sau bila galbenă şi melancolia sau bila neagră - erau influenţate de cele
patru elemente (pământ, aer, foc şi apă) şi cele patru caracteristici (fierbinte, rece, uscat
şi ud). Cel mai puternic accent se punea pe medicina „dietetică” care se axa pe
temperamentul fiecărui individ în parte. Fiecare persoană are o fire înnăscută care este
influenţată de circumstanţe interne sau externe, iar medicul, ţinând cont de aceste
elemente, recomanda un regim zilnic.
În acest context muzica, în special cea vocală, era privită ca o formă de exerciţiu
care stimula pulsul şi reechilibra umorile. În acelaşi timp, ritmul era considerat ca o
unealtă de diagnostic foarte utilă pentru medic atunci când lua pulsul. Şi ascultatul
muzicii era benefic, ajutând la digestie, la naştere sau la relaxarea dinaintea somnului.
75
Mai presus de toate, muzica avea legătură cu tulburările minţii. Aceste tulburări se aflau
între raţiune şi simţuri şi erau cele care provocau modificări ale umorilor.
7. 6. Teorii medicale ale secolului al XVIII-lea
Excesul de bilă neagră era cel care era la baza producerii melancoliei. Acesta
putea fi produs de o mulţime de factori organici şi non-organici cum ar fi: prea mult
studiu, mâncarea nepotrivită şi pasiunile puternice.
Cele patru umori erau asociate cu anumite părţi ale corpului, cu anumite stări şi
anumite funcţiuni ale corpului. Corpul însuşi era împărţit în trei, în funcţie de
principalele cavităţi: capul, toracele, abdomenul sau partea inferioară a acestuia. Fiecare
avea o funcţie principală şi un organ dominant exercitându-şi puterea prin vase
conductoare speciale prin care trecea un anumit fluid sau principiu vital. Funcţiile
naturale ale abdomenului erau: hrănirea, excreţia şi procrearea iar venele erau vasele
sale conductoare principale. Reziduurile extrase erau: urina prin rinichi, bila galbenă
prin fiere şi bila neagră prin splină. În centru corpului se afla toracele care menţinea şi
transmitea viaţa în corp iar organul principal era inima.
Capul avea în interiorul său creierul, centrul inteligenţei, mişcării şi al
senzaţiilor. Arterele duceau principiile vitale către creier. Aceste principii erau stocate
în ventricole şi de aici ajungeau la nervi. Ventricolele frontale reprezentau centru
bunului simţ, cele ale imaginaţiei şi raţiunii iar al treilea ventricol conţinea memoria.
Descrierile pur medicale se combină cu cele teologice. Burton observă că
acţiunile sufletului sunt de trei feluri: vegetale, ale simţurilor şi raţionale.
Când vorbeşte despre tulburări, Burton se bazează pe lucrarea lui Wright,
Tulburările minţii, care include şi o discuţie despre efectele muzicii asupra tulburărilor.
Wright spune că există pasiuni plăcute şi dureroase.
Felul în care teoria umorilor poate fi transpusă în limbajul filosofiei
experimentale şi mecanice poate fi exemplificat prin lucrarea lui George Cheyne (1671-
1743). În Principiile filosofice ale religiei naturale (Londra, 1705) a folosit mecanica
lui Newton ca să demonstreze existenţa unei zeităţi. În 1706, misticismul a devenit
foarte important pentru el şi a avut un impact deosebit asupra gândirii sale. Analogia a
devenit principiul unificator dintre Dumnezeu şi natură. „ Armonia, simplă şi în acelaşi
timp frumoasă, se află în toate lucrările naturii într-un lanţ neîntrerupt de cauză şi efect.”
În Eseu despre sănătate şi viaţă lungă, Cheyne prezintă legătura dintre nemurire
şi sănătate precară. Prezintă şase păcate şi vorbeşte despre bolile provocate de tulburări
76
care pot fi vindecate de medicină. El vorbeşte despre prevenirea sau calmarea
tulburărilor ca fiind secretul unei vieţi de durată.
Cheyne nu menţionează muzica nici ca remediu nici ca fiind cauza tulburărilor
sau a bolilor. O invocă totuşi ca mijloc de conceptualizare a armoniei dintre suflet şi
trup. El pretinde că sufletul se află în creier. Spune că dacă trupul omului este acordat,
muzica lui va fi armonioasă. Tot el adaugă că cei care au „fibre nervoase elastice, pline
de viaţă” au de obicei o imaginaţie bogată şi sunt predispuşi la boli nervoase. În schimb,
tăranii, idioţii şi mecanicii au fibre mai rigide, prin urmare mai puţine pasiuni, fiind
astfel şi mai sănătoşi.
Cheyne a dezvoltat un model muzical în Boala englezească; sau un tratat despre
bolile nervoase (Londra, 1733). Aici spune că elasticitatea fibrelor nervoase depinde de
un principiu vital activ care este cimentul dintre suflet şi corp, care este instrumentul
tuturor acţiunilor în care organele materiale nu sunt prezente.
După cum explică Charles Nicholas Jenty în Curs de anatomie şi fiziologie
(1757), exista ideea generală că nervii sunt instrumentul principal al senzaţiilor şi
mişcărilor. Unii autori pretindeau că nervii erau ca nişte corzi solide ( Jenty respingea
această părere) şi alţii îi vedeau ca pe nişte ţevi prin care trecea un lichid care servea
drept „instrument pe care inima îl folosea pentru influenţarea acţiunilor corpului”. Pe
scurt, amândouă taberele îşi bazau înţelegerea procesului prin analogie cu felul în care
funcţionau instrumentele muzicale aşa cum a făcut şi Ficino cu 300 de ani înainte.
Principala diferenţă era însă faptul că filosofii naturali au transpus vibraţia
instrumentelor muzicale şi dinamica mişcării undelor în relaţii matematice abstracte.
Ceea ce diferă, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, în
explicaţiile pe care le dau ei despre melancolie, este folosirea legilor fizicii. Altfel nu
prea există diferenţe între percepţia despre muzică şi efectul său asupra spiritului,.
Temă de reflecţie
Caracterizează teoriile medicale ale sec. al XVIII-lea.
77
7.7. Test de autoevaluare
1. Ce lucrări au stat la baza textelor despre magie din secolele al XVI -lea şi al XVII-lea?
2. Argumentează conceptul: medicină – „filosofie naturală”.
3. Completează compendiul literaturii apărute cu scrierile sec. XVI-XVII-XVIII.
Referinţe bibliografice
1 W.F. Kummel, Musik und Medizin: Ihre Wechselbeziehungen in Theorie und Praxis von 800 bis 1800
(Freiburg şi Munich, 1977). Vezi şi A. Carapetyan, Muzica şi medicina în Renaştere şi în secolele XVII şi
XVIII, ed. D.M. Shullian şi M.Schoen , Muzica şi medicina (New York, 1948), pag. 117-157. 2 A.Cunningham, Medicina pentru calmarea minţii: sistemul medical al lui Boerhaave şi de ce a fost
adoptat el în Edinburgh, ed A. Cunningham şi R.French, Iluminismul medical din scolul XVIII
(Cambridge, 1990), pag. 40-66. A.Guerrini, Newtonismul, medicina şi religia, ed. O.P.Grell şi A.
Cunningham, Religio medici: Medicina şi religia în Anglia secolului XVII (Aldershot,1996),pag.293-312. 3 Walker, Magia spirituală şi demonică, pag.1-24; vezi D. P.Walker, Spiritele vindecătoare în filosofie şi
teologi de la Ficino la Newton, în Artele spectacolului şi istoria ideilor, (Tours, 1984), pag.287-300;
Muzica, spiritul şi limbajul în Renaştere, ed. P.M. Gouk (Londra, 1985). 4 P. Ammann, Teoria muzicală şi filosofia lui Robert Fludd, Jurnalul institutelor Warburg şi Courtauld,
30 (1967), pag.198-227, J. Godwin, Robert Fludd: filosoful şi supravghetorul celor două lumi (Londra,
1979); W.H. Huffman, Robert Fludd şi sfârşitul Renaşterii (Londra, 1988). Vezi şi Gouk, Muzica, ştiinţa
şi magia naturală, pag.95-101, 146-147. 5 Brocklesby, Meditaţii, pag.26.
6 Brocklesby, Meditaţii, pag.50, 61. Vezi Istoria Academiei de ştiinţe (Paris, 1707), pag. 7-8; (1708),
pag.27. 7 E.Forman, Muzica are farmec... Muzica şi vindecarea în Franţa secolului XVII, Studii franceze din
secolul XVII (1984), pag. 81-91; Carapetyan, Muzica şi medicina în Renaştere şi în secolele XVII şi XVIII,
pag. 146-150. 8 Ed. G. Cowart, Gândirea muzicală franceză, 1600-1800 (Ann Arbor şi Londra, 1989) şi T. Christensen,
Rameau şi gândirea muzicală în Iluminism (Cambridge, 1993), pag. 236-241. 9 Vezi Ludtke, cap.13.
10 P. De Tyard, Solitaire premier, ou, Prose des muses et de la fureur Poetique (Lyons, 1552) prezintă o
teorie a inspiraţiei poetice; Solitaire second, ou discours de la musique (Lyons, 1552) se referă la efectele
muzicii iar Discours philosophiques (Paris, 1587) prezintă dialogurile sale.
78
BIBLIOGRAFIE
1. Bruscia, Kenneth E. Defining Music Therapy. Pennsylvania:Barcelona
Publishers, 1998.
2. Darrow, Alice-Ann. Introduction to Approaches in Music Therapy. Maryland:
The American Music Therapy Association Inc. , 2004.
3. Davis,W., Gfeller, K., and Taut, M. An Introduction to Music Therapy. Iowa:
Wm.C.Brown Publishers, 1992.
4. Davis, William. An Introduction To Music Therapy: Theory and Practice. New
York: McGraw-Hill-Humanities, 1998.
5. Gaynor, M.L. The Healing Power of Sound. Boston, Massachusetts:Shambhala
Publications, Inc., 2002.
6. Gouk, Paul. Musical Healing in Cultural Contexts. Vermont: Aldershot, 2000.
7. Maranto, Cheryl Dileo,ed. Music Therapy:International Perspectives.
Pennsylvania: Jeffrey Books, 1993.
8. Pavlicevic, Mercedes. Music Therapy in Context: Music, Meaning and
Relationship. London: Jessica Kingsley Publishers, 1997.
9. Wigram, Tony. A Comprehensive Guide to Music Therapy: Theory, Clinical
Practice, Research and Training. London: Jessica Kingsley Publishers, 2002.
10. Wigram, Tony and De Backer, Jos. Clinical Applications of Music Therapy in
Psychiatry. London: Jessica Kingsley Publishers, 2003.
79
ANEXE
Rezultatele testelor de autoevaluare
Dacă ai rezolvat testele de evaluare de la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare acum
ai posibilitatea să verifici corectitudinea lor
UI. 1. Meloterapia ĩn Antichitate
1. Se poate ca meloterapia să se fi născut din magie, dar incantaţiile nu sunt o parte
principală a operaţiunilor magice, cuvintele au mai multă importanţă. În absenţa
dovezilor specifice că este mai veche decât Antichitatea nu putem decât să
speculăm despre credinţele antice chiar din paleolitic care s-ar putea să fie găsite
în literatura grecească, despre folosirea instrumentelor muzicale în scopul
manipulării spiritelor – spiritele animalelor din care erau făcute instrumentele.
De la începuturile societăţii umane, bărbaţii şi femeile au trebuit să facă faţă
bolilor fizice şi psihice. Şi ce oare au considerat ei ca fiind sursa acestor rele?
Dacă era vorba despre o rană provocată de cuţit, săgeată sau piatră, răspunsul era
clar. Dar pentru multe feluri de boli răspunsul nu era la fel de evident. Omul
primitiv nu cunoştea bacteriile sau viruşii sau degenerarea celulelor. Boala era
de origini supranaturale provocată de vrăjile unui duşman sau de spiritele
supărate a celor morţi. Singura manieră de apărare era folosirea magiei. În
societăţile primitive, aceasta însemna folosirea unui vraci sau şaman, singurul
care avea tehnicile şi „echipamentul” necesar. Acest om putea contacta şi
negocia cu spiritele, putea chiar să lupte cu ele şi să le înfrângă.
2. Cele mai primitive instrumente muzicale puteau fi folosite în scopuri magice, în
special pentru chemarea spiritelor de pe lumea cealaltă. În Asia şi Europa
acestea erau toba, arcul, flautul şi cornul. Un flaut din os a fost recent descoperit
în Slovenia, vechi de 43.000-67.000 de ani. Toba era făcută dintr-o bucată de
piele întinsă peste o ramă şi producea un sunet bubuitor. Arcul vânătorului
funcţiona pe post de cutie de rezonanţă, a devenit un arc muzical care producea
o vibraţie, de aici dezvoltându-se harpa. Flautul din os, producea nişte sunete
şuierătoare. Cornul unui animal era un fel de trompetă.
80
3. În Grecia Anticã: Pitagora este o figurã importantã ĩn originea meloterapiei,
deoarece se pare că a oferit o nouă bază pentru teoria efectelor muzicii asupra
sufletului. La pitagorieni aflăm de folosirea sistematică a muzicii în scopuri
terapeutice. Aristoxenus a scris că aceştia foloseau medicamente pentru
purificarea corpului şi a sufletului. Alţi autori ne spun că ei foloseau cântece şi
lira atunci când se trezeau, ca să fie plini de energie, iar seara ca să se elibereze
de grijile zilei şi să se pregătească pentru somn. Iamblichus afirma că aveau
anumite melodii pentru eliberarea de supărare, de frustare, de pasiune, de furie
etc.; foloseau chiar şi dansuri în acest scop. Efectul diferitelor feluri de muzică a
fost mult discutat în a doua jumătate a scolului V. Damon, un coleg cu Pericle şi
Socrate publică un eseu (care s-a pierdut din păcate) în care spune că diferitele
feluri de moduri şi ritmuri din muzica grecească erau strâns legate de calităţile
etice. El susţinea că dansurile şi cântecele stârneau emoţii în suflet şi-şi lăsau
amprenta care modela caracterul încă neformat al unui băiat, sau în cazul unui
bărbat scotea la iveală trăsături latente. Deci era foarte important ca statul să
regularizeze muzica şi educaţia, astfel încât tinerii să aibă parte de influenţele
potrivite. Ei trebuiau să fie învăţaţi să cânte melodii care să reflecte bărbăţia,
îndemânarea etc. Calităţile care deja există în oameni sunt codificate prin muzică
şi dans şi apoi sunt transmise generaţiilor mai tinere. În Republica şi în Legile,
Platon discută despre calităţile modurilor muzicale, dintre cele şase menţionate
de Damon, el este de acord doar cu două: Dorian şi Frigian.În Timaeus vorbeşte
despre omul inteligent care ştie să folosească muzica pntru a-şi reface liniştea
sufletului. Ritmul dorian era considerat stabil, demn, bărbătesc fără podoabe
inutile iar cel frigian emoţionant. Xenocrates din Chalcedon, elev al lui Platon,
folosea instrumentele muzicale pentru a vindeca istericii . Când Hesiod remarca
efectul pe care l-a avut muzica asupra unui bărbat îndurerat, el nu se referea la
cuvintele cântecului ci la muzică. Totuşi mai târziu Alcimadas şi apoi Epicurus,
Philodemus şi Sextus Empiricus au contestat faptul că muzica fără cuvinte ar
putea să aibă un asemenea efect.
În Imperiul Roman: În Roma regăsim tradiţia incantaţiilor folosite pentru
vindecarea bolilor sau a rănilor. Cato povesteşte despre câteva care erau folosite
pentru vindecarea dislocaţiilor şi Varro vorbeşte despre unele împotriva
durerilor de picioare. Trebuiau cântate de 27 de ori şi bolnavul trebuia să atingă
pământul, să scuipe şi să postească. Este evident că acestea erau parte din magie
şi nu din terapie. Varro, mare învăţat contemporan a lui Cicero, menţionează în
81
cartea sa Disciplinae povestirile despre Thaletas şi ciumă, despre pitagorieni şi
Damos şi despre cei care au vindecat sciatica. Cicero îl pomeneşte pe bătrânul
său prieten orb Diodotus care folosea lira ca să îşi relaxeze mintea. Despre
Asclepiades din Bithynia se spune că îi vindeca pe frenetici cu ajutorul unei
melodii (symphonie), şi că a tratat surzenia cu sunete de trompetă. Lui Maecenas
i se cânta lângă dormitor ca să fie alungate grijile zilei şi să adoarmă. Celsus face
referire la folosirea muzicii în medicină pentru tratarea bolilor mentale: tristes
cogitationes, un fel de depresie. Se folosea symphoniae et cymbala strepitusque.
Nu trebuie să credem că muzica era o metodă obişnuită şi des folosită pentru
tratarea bolilor trupului. În Antichitate, medicina avea deja o tradiţie puternică.
Autorul tratatului Despre bolile sacre (epilepsia) îi dă în vileag pe şarlatanii
care pretindeau că o pot vindeca folosind incantaţii. Soranus a refuzat teoria
conform căreia muzica poate vindeca boli, iar Quintus Serenius respinge ideea
că febra poate fi vindecată prin cântat. Medicina se baza pe dietă, exerciţii, băi,
medicamente sau chiar chirurgie.
UI. 2. Tradiţii iudaice şi musulmane ĩn meloterapie
1. Unit1: Toba, flautul, arcul, cornul, lira, gongul, aulo (un fel de oboe, se canta
in perechi), cimbalul, trompeta. Unit 2: Lira, oboe, tamburina, fluierul,
kinnor (lira), gumbri-ei (o lăută cu gâtul lung şi cu trei corzi), ganga (o tobă
mare), Qeraqeb (o pereche de castaniete de metal legate de palmele
cântareţilor), kinnorim şi nevalim (liră), man’ammin (probabil clopoţei),
mezalzelim (cymbal) şi uggavim (instrument de suflat), anghalzun (seamăna
cu un instrument cu coarde), ’ud (lăuta).
2. Glosarul va fi individual.
3. În ceea ce priveşte folosirea muzicii în spitale este greu să spunem mai mult
decât a spus Dols:“ La spitalul Mansuri din Cairo aveau deseori loc
spectacole muzicale; o parte din cheltuielile spitalului era destinată trupelor
de muzicieni ca să vină în fiecare zi şi să cânte pentru pacienţi. În timpul
perioadei otomane, spitalele mai vechi au continuat să foloseasca muzica [...]
Evliza Chelebi a vizitat spitalul Nur ad-Din în anul 1648 şi a declarat că de
trei ori pe zi acolo se ţineau concerte .[...] O experienţă similară a avut şi
82
călătorul francez Lean Baptiste Tavernier care a vizitat capitala imperiului în
anul 1668 şi mai târziu a scris despre Seraglio.[ ...] În spitalul Mansuri din
Cairo, pacienţii care sufereau de insomnie se aflau într-o cameră separată; ei
ascultau muzică armonioasă şi povestitori talentaţi care le spuneau poveşti.
Când pacienţii începeau să îşi revină, erau izolaţi de ceilalţi şi li se prezentau
dansuri şi alte comedii... Dovezi ale acestor aspecte din spitalele islamice se
regăsesc şi în descrierile spitalului de boli mentale fondat la Edirne de
Baiazid II (1481-1512) (Adrianopole) făcută de Evliya Chelbi; Evliya l-a
vizitat în 1651... în conformitate cu ceea ce povesteşte, exista o prevedere că
în spitalul lui Baiazid erau trei cântăreţi şi şase muzicieni (un flautist, un
violonist, un flajeolist, un cimbalist, un harpist, si un lăutist) care veneau la
spital de trei ori pe săptămână. Ei cântau şase melodii diferite şi mulţi dintre
cei cu probleme de sănătate mentală au fost vindecaţi prin această „hrană a
sufletului””Acel spital a funcţionat până la începutul secolului XX.
UI. 3. Tradiţii meloterapeutice indiene
1. Capitolul introductiv – Sutrasthana- al cărţii Carakasamhita, recunoaşte trei
tipuri de terapie – daivavyapasraya bazată pe cele spirituale, yuktivyapasraya
bazată pe raţiune (include administrarea raţională de medicamente, anumite
regimuri s.a.) şi sattvavajaya care se bazează pe supunerea dispoziţiei mentale
(menţionată în text ca “detaşarea minţii de la lucrurile notorii). Comentatorii
tradiţionali sunt de părere că, prima categorie foloseşte termenul de daivaa, care
înseamnă “ceea ce nu se poate vedea” – destinul invizibil, care trebuie combătut
prin incantaţii sau invocarea zeilor pentru a alunga bolile. Această abordare pare
să folosească un concept occidental, deoarece recunoaşte importanţa legăturii
dintre dispoziţia psihică şi simptomatologia somatică. De exemplu : Medicina
clasică a Ayurvedei recomandă în secţiunea Sutrasthana ca o persoană după ce
mănâncă să “savureze sunete liniştitoare, peisaje plăcute”…pe scurt tot ceea ce
învigorează sufletul şi stimulează mintea, deoarece asemenea senzaţii plăcute
sunt de mare ajutor în procesul digestiei. Demne de menţionat sunt şi tradiţiile “
mantrasatra” (ştiinţa mantrei), care îşi au originea în practicilie religioase
heterodoxe ale Tantrei . Practicile mantra sunt folosite pentru a alunga demonii
şi forţele malefice. Aceste practici fac parte din marea clasă a tehnicilor
83
apotropaice, care includ ritualuri , recitarea de poezii şi cântece. Fiecare mantră
adevăratăîşi are forma sa melodică, unică.
2. Muzica indiană, veche este strâns legată de cuvânt, gest, mişcare. Termenul
indian sanghit (muzica) exprimă unitatea dintre cânt, muzică instrumentală şi
dans.Într-un vechi tratat indian, sunt enumerate 24 de mişcări ale capului,
exprimând compătimirea, mirarea, frica, indiferen ţa, nepăsarea, pasiunea,
nerăbdarea, pregătirea pentru luptă şi numeroase alte sentimente. și mai
numeroase erau gesturile mâinilor- 57 de variante. Modurile indiene clasice
(raga), prezintă două caracteristici fundamentale: (1) existenţa
microintervalelor–sruti–a22-a parte dintr-o octavă, abia perceptibil pt. ureche si
(2) modurile indiene pot depăşi intervalul octavei. Cele mai complexe raga merg
până la trei octave, şi în aceste trei octave, prin intervenirea microintervalelor,
pot să fie cuprinse cincizeci sau şaizeci de trepte. Dar raga este şi o lucrare
muzicală în toată complexitatea ei modală şi ritmică ce poate exprima stările
sufleteşti cele mai felurite şi chiar raporturile dintre aceste stări şi natură, lumea
înconjurătoare. Există raga pentru dimineaţă şi raga pentru seară, raga pentru
noapte şi stele, raga pentru iubire şi pentru r ăzboi. În India, raga are o durată ,
teoretic infinită. Practic, execuţia ei ţine o noapte întreagă. Executanţii sunt
înconjuraţi de un număr redus de auditori, dar care participă la concert prin
bătăi ritmice de tobe indiene, printr-un fel de reproducere tăcută, interioară, dar
extrem de intensă a desfăşurării liniei melodice a sitarului – imensa şi splendida
chitară din India.
3. Se crede că planetele exercită o influenţă imensă asupra vieţii oamenilor. În
societatea hindusă se obişnuia ca în timpuri de criză aceste planete să fie
implorate prin rugăciuni şi ritualuri. Termenul Sanskrit de graha (planeta)
înseamnă “stăpân”, şi probabil că îşi are originea în credinţa că, fiecare dintre ele
“stăpâneşte” sau influenţează vieţile şi destinele oamenilor. Ultimele dintre ele,
Saturn, Rahu şi Ketu sunt adeseori asociate cu idea de suspiciune şi pot aduce
dezastre, în special boală. Ideea că muzica influenţează ordinea este foarte veche
în tradiţia indiană şi o găsim chiar şi în lumea cântecului Vedic, unde muzica
cântecului religios acompania ritualul de sacrificare. Imnul Samavedic avea rolul
unei mantra, şi teoria acestuia nu putea fi schimbată; fiecare element al
sacrificiului avea legătură cu funcţionarea lumii, cu oameni şi zei intrând în
relaţie. Fiecare secvenţă a ritualului yajna corespundea unui element cosmic,
84
care adesea îi oferea un “raison d’etre” (însăşi esenţa). Această legătură este
exprimată în mod simbolic în textele Vedice, unde diferitele păr ţi ale sama-
stotra, “suita imnurilor” de exemplu, sunt puse în rela ţie cu elementele cosmice,
punctele cardinale, anotimpurile, orele zilei, cu diferite culori s.a. Echilibrul
cosmosului, rta, era menţinut cu ajutorul ritualurilor, incluzând saman (imnul).
4. Glosarul va fi întocmit individual.
UI. 4. Muzica şi medicina ĩn secolul al XIII-lea
1. Bibliografia va întocmit individual..
2. Au existat însă şi alte curente intelectuale pe care Antichitatea le-a transmis
Evului Mediu, dar care au fost mai puţin favorabile concepţiei cosmologice
privind meloterapia. Creştinismul nu a fost deloc neutru în dezvoltarea
meloterapiei Evului Mediu. Unii teologi aveau păreri proprii cu privire la muzica
în terapie. Au existat reprezentanţi ai unor biserici, care puneau la îndoială
puterea terapeutică a muzicii. Cu toate acestea, importanţa muzicii în terapie
revine în interpretările medievale ale cântecelor lui David câtre Saul. Niceta,
Bişop de Remesiana (aprox. 400 e.n.) scria: « psalmul oferă remedii potrivite »
(apta medicamenta); de asemenea el explică faptul, că Dumnezeu a lucrat prin
David pentru a oferi omenirii un remediu în vindecarea rănilor. Este evident
faptul, că el foloseşte termenul de medicament în sens metaforic. Niceta afirma,
că David a putut să anticipeze răul din inima lui Saul “nu datorită puterii harpei
sale, ci pentru că Iisus Hristos era simbolizat prin lemnul harpei şi corzile
acesteia. Astfel, cântecul lui David simboliza jertfa Domnului Iisus, care avea
puterea să stăpânească spiritul demonului».
3. În jurul anului 1300, teoreticianul Johannes de Grocheio a declarat, că anumite
cântece interpretate de câtre persoane tinere în zile de sărbătoare (în special în
Normandia) au puterea să “liniştească” pasiunea erotică excesivă (amor hereos).
Platon susţine cã un muzician talentat poate să provoace schimbări în dispoziţia
unei persoane, pentru că muzica are o bază matematică la care noi, oamenii,
reacţionăm deoarece sufletul nostru se aseamănă cu cel al universului. Desi
William de Auvergne, Bişop al Parisului nu este de acord cu ideile filozofice ale
lui Platon, el este convins, că muzica are o forţă terapeutică. Acest fapt reiese
85
într-un capitol al cărţii sale, unde el descrie mai multe tipuri de boli mentale.
William face referire la “bolile sufletului” – morbi spirituales- , în care include
nebunia (insania), melancolia (melancholia) şi alte tulburări mentale (alias
quasdam alienations). El este de părere că multe boli ale sufletului au fost
uneori vindecate de către sunetele muzicale. William recunoaşte faptul, că
medicii nu sunt întotdeauna pregătiţi să trateze bolile mentale sau bolile
sufletului, aşa cum uneori muzica poate să o facă. Poate că medicii au vindecat
anumite boli ale sufletului din pură întamplare, fără ca ei să ştie, că sunetele
muzicale au avut un efect tămăduitor. Cartea unui călugar italian franciscan
Astesanus apărută la începutul secolului al XIV-lea, explica cum influenţa
educaţiei pariziene s-a putut strecura în aceste cărţi. Într-o anumită secţiune se
pune problema, dacă anumite plante sau sunete muzicale ar putea să alunge
demonii, astfel încât maladiile să fie vindecate. Călugărul susţine, că numai
plantele şi sunetele muzicale nu pot să vindece afecţiunea fizică sau spirituală
produsă de un demon. Anumite ierburi şi melodii pot să contracareze efectul
demonului , dar nu prin acţiune directă asupra spiritului malefic; ele acţionează
asupra persoanei suferinde ridicându-i moralul încât să poată lupta împotriva
bolii. Dat fiind faptul, că acest pasaj exprimă credinţa în demoni, nu-l putem
include în domeniul raţiunii.
UI. 5. Meloterapia la sfârşitul evului mediu – Cazul lui Hugo van der Goes
1. Intr-o seara ĩn jurul anului 1477, Hugo van der Goes a avut un episod psihic ĩn
care era obsedat cã sufletul sãu era pierdut diavolului. Repetând acest lucru ĩn
continuu, van der Goes a ĩncercat sã se sinucidã (fapt care ar fi asigurat
condamnarea sa ĩn iad). Deşi regulile mânãstirii ĩmpotriva muzicii au fost
schimbate pentru tratarea maladiei lui van der Goes, din pãcate el a rãmas
nelecuit şi a alunecat şi mai mult ĩn delir.
2. Teoria demonilor ca şi cauzã a bolilor mintale a fost preluată din povestea
biblicã a regelui Saul, care a fost posedat de un demon necurat, şi putea fi calmat
numai de lira lui David. Nicolaus de Lyra crede, că influenţa demonilor variază
în funcţie de poziţia Lunii, care la rândul ei poate influenţa creierul. Muzica are
efect asupra creierului, în consecinţă poate să aplaneze influenţa demonilor . Un
al doilea argument pe care îl aduce Nicolaus de Lyra este faptul că, posedarea
86
demonică se sprijină pe percepţia umană, iar muzica poate acţiona asupra
atenţiei pe calea percepţiei. Aceste argumente sunt importante, pentru că se
concentrează asupra consecinţelor unei boli mintale, şi a puterii muzicii de a
influenţa psihicul uman.
3. Unii autori de lucrări medicale susţin, că muzica poate fi de mare ajutor unui
medic, mai ales în cazuri cum ar fi: sarcina, creşterea unui copil, prelungirea
duratei de viaţă. Se credea, că muzica influenţează digestia, circulaţia sangvină
şi băile în scop medical. Muzica este de folos şi în diferite afecţiuni, de ex.:
febra, anumite boli mintale cum ar fi melancolia, mania şi letargia. În timpuri
bolii, muzica avea rolul să alunge spiritele şi să sporească sănătatea oamenilor.
UI. 6. Marsilio Ficino – Un avantgardist ĩn puterea unificatoare a muzicii
1. Preot, teolog, astrolog, medic, muzician şi magician, şi-a dedicat întreaga
viaţă reconcilierii dintre credinţă şi raţiune, căutării autocunoaşterii şi a
cunoaşterii lui Dumnezeu. La nivel intelectual a încercat să unească
platonicismul şi religia creştină iar la nivel practic, abordarea sa holistică a
vindecării ne-a prezentat un nou fel de înţelegere a lumii: magia naturală.
Magia pe care o practica Ficino se bazează pe textele hermetice,
neoplatonice şi cele arabe pe care le-a combinat cu cunoştinţele sale
medicale, de astrologie şi muzică. A încercat să pună sufletul omului, care
era văzut ca intermediar între minte şi corp, în armonie cu sufletul lumii,
mijlocitor între cer şi pământ. Ficino a înţeles că cel mai puternic mijloc de
refacere a acestei unităţi era muzica sau terapia prin muzică. Ficino a găsit
baza filosofică pentru practica sa magică în opera neoplatonicianului
Plotinus. Pentru acesta, cosmosul are suflet, el este sufletul lumii, anima
mundi, cel care uneşte ideile pure al minţii divine cu ţinutul de mijloc al
stelelor şi planetelor şi ţinutul pământean al materiei. Sufletul transformă
ideile în instrumente, pune lumea sublunară în mişcare, sădind în fiecare
fiinţă un strop de divinitate, pe care Plotinus a numit-o sămânţa înţelepciunii.
Există o energie care se mişcă între minte, suflet şi natură pe care Ficino o
numeşte circuitus spiritualis, „o influenţă divină pornită de la Dumnezeu,
care trece prin ceruri, coboară prin elemente şi ajunge în materie”. Pentru
87
Ficino, astrologia a devenit mijlocul prin care lucra şi cu care lucra asupra
acestor urmări aşa cum se manifestau ele ca energii planetare în sufletul
fiinţelor umane. Ficino considera astrologia ca fiind o limbă simbolică ce
putea să releve lucrările interioare ale divinităţii. „Precum în ceruri, aşa şi pe
pamânt”, în viziunea neoplatonică şi hermetică despre cosmos, corpurile
cereşti erau zei iar mişcările lor indicau voinţa zeului suprem, sufltele lor
făcând parte din uriaşa reţea a fiinţelor animate care ajunge până la materie.
Astfel energiile lor pot fi înţelese, temperate şi armonizate în sufletul uman,
văzut ca microcosmos, cu ajutorul muzicii, deoarece adepţii lui Platon
înţelegeau sunetul ca fiind un ecou al armoniei perfecte din ceruri. Imitând
muzica sferelor, sufletul se ridică deasupra condiţiei sale umane mergând
spre starea sa iniţială, pură.
2. Furor divinus al poetului este starea de stăpânire spirituală care este
obligatorie pentru comunicarea adevărului divin, experienţa inundării
sufletului în acţiunea de reconectare cu sursa. Platon ne spune că există patru
tipuri de furor: cea a poetului, cea a preotului, cea a profetului şi cea a
îndrăgostitului. Creaţia „nebunului inspirat” aşa cum îl numşte Platon în
Phaedrus, depăşeşte eforturile celui care crede că este suficient să stăpâneşti
tehnica pentru a fi un bun artist. Ficino admiră aşa de mult frenezia
muzicianului încât merge mai departe decât Platon şi spune că „orice
nebunie, profetică, religioasă sau amoroasă, este o nebunie poetică atunci
când se exprimă prin cântece şi poezie”. Cu alte cuvinte, frenezia muzicală
este expresia vocală a celorlalte trei şi îl transformă pe muzician în mesager
divin. Ficino îl considera pe Orfeu cuprins de toate cele patru nebunii: ca
preot, profet, îndrăgostit şi ca muzician. Sub toate aceste deghizări este
puterea iubirii cea pe care o duce pe lume, şi magia neoplatoniciană nu este
eficientă decât datorită armonizării prin intermediul iubirii cu ierarhiile
cosmice. Ficino este cel care a inventat termenul de „iubire platonică”,
referindu-se la iubirea dintre două persoane, iubire ce derivă din iubirea
acestora pentru Dumnezeu.
3. Din Potrivirea sufletului cu cosmosul aflăm că Ficino s-a scufundat în lumea
magiei naturale unde talismanele, ierburile, plantele, animalele, culorile,
unguentele şi aromele iar muzica cel mai mult, jucau un rol important în
calmarea sufletului. Ficino spune că puterea remediului se află în atitudinea
88
pe care o are pacientul faţă de acesta. Tot el afirmă că vorbitorul care este cel
mai cuprins de emoţie îi va emoţiona şi pe ceilalţi iar în comentariul său
despre Timaeus spune: „sunetul muzical, mai mult decât orice altceva,
transmite ca şi cum ar avea viaţă, emoţiile şi gândurile cântăteţului sau ale
muzicianului către ascultător.” Ficino prezintă regulile de a compune sau
improviza muzica astrologică. Începe prin a sublinia puterea pe care
cuvintele o au atunci când sunt folosite în combinaţie cu imaginile potrivite
şi apoi explică cum armonia muzicală de diferite înălţimi trece prin cele
şapte trepte care corespund celor şapte planete; acestea variază de la pietre la
metale, care sunt atribuite Lunii şi lui Saturn. Cuvintele, cântecele şi sunetele
care sunt dedicate lui Apollo sau Soarelui, deţin locul de la mijloc care este
şi cel mai puternic. Astfel armonia divină se reflectă şi se refractă mişcându-
se prin întreaga creaţie. Substanţele naturale sunt impregnate cu divinus
influxus de la o anumită planetă, deoarece sămânţa înţelepciunii este plantată
aleatoriu de Sufletul lumii. Toate nivelele de creaţie sunt o parte din divin,
prin urmare din aceste substanţe se pot face remedii eficiente folosindu-se
medicina şi astrologia. În acelaşi timp şi muzicii i se poate atribui o „putere
cerească” dacă luam în considerare ceea ce Ficino numeşte tiparul stelelor şi
dacă se aleg suntele care corespund acestui tipar care apoi vor fi aranjate
într-o ordine şi armonie care reflectă aranjamentul ceresc. În ceea ce priveşte
alegerea muzicii ca remediu, trebuie să se ţină seama de planetele care sunt
dominante la naşterea pacientului, şi care îi întipăresc calităţile asupra
sufletului acestuia. Aşa cum ne expunem corpul razelor soarelui, aşa ne
expunem şi spiritul puterilor ascunse ale planetelor. Ficino, atunci când
vorbeşte despre terapia sa, spune că fiecare individ poate să mărească
puterea de vindecare a remediului prin gândire pozitivă şi prin eliberarea
imaginaţiei.
89
UI. 7. Muzica si spiritele vindecãtoare din gândirea modernã timpurie.
1. O figură importantă în dezvoltarea doctrinei muzical-magice a fost Marsilio
Ficino. Lucrările lui Ficino despre Hermes Trismegistus şi Platon şi în
special lucrarea sa proprie De triplici vita sau Trei cărţi despre viaţă (1489)
au stat la baza textelor despre magie din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.
De vita a fost de asemenea şi punctul de pornire al discuţiilor despre
melancolie şi relaţia dintre aceasta şi filozofie şi muzică. Lucrarea a fost
scrisă pentru a veni în ajutorul celor care studiau; prima carte se ocupă de
menţinerea sănătăţii, a doua cu prelungirea vieţii şi a treia cu influenţa
astrelor. În această carte Ficino oferă o noua explicaţie, despre puterile
muzicii, despre spiritul uman şi spiritus mundi care este canalul de legătură
între corpurile cereşti şi lumea sublunară. Cu toate că majoritatea
teoreticienilor muzicali şi medicali din secolul al XVI lea l-au ignorat pe
Ficino, teoria lui despre spiritul muzicii s-a răspândit prin intermediul unor
lucrări ca cea a lui Gregor Reisch Margarita philosophica (1503) şi cea a lui
Cornelius Agrippa De occulta philosophia (1510, ediţie adăugită 1533), care
a fost de asemenea o sursă importantă de medicină astrologică şi psihologie a
temperamentelor. Alte lucrări ale secolului XVII includ Anatomia
melancoliei de Robert Burton (1620) şi Musurgia universalis a lui
Athanasius Kircher (1650). Cea mai sugestivă reprezentare vizuală a teoriei
neoplatoniciană a lui Ficino se găseşte în Utriusque cosmi…historia sau
Istoria macrocosmosului şi microcosmosului (Oppenheim, 1619) scrisă de
Robert Fludd.
2. În perioada modernă timpurie, termenul de „medicină”era definit ca
„filosofie naturală” şi ca înţeles secundar „arta vindecării cu ajutorul unui
tratament”. Ca şi alte calificări academice, diploma medicală oferea o
calificare ştiinţifică sau mai degrabă filosofică. Pentru a obţine această
calificare era necesar studiul filosofiei naturale care se făcea prin intermediul
textelor şi era foarte mult teoretic. Diplomele erau date celor care cunoşteau
scrierile filosofice ale lui Galen, chiar dacă înţelegerea lor în secolul al
XVII-lea era diferită de cea a secolului al XVI-lea. Înţelegerea principiilor
era mai importantă decât vindecarea bolilor. Muzica, în special cea vocală,
era privită ca o formă de exerciţiu care stimula pulsul şi reechilibra umorile.
90
În acelaşi timp, ritmul era considerat ca o unealtă de diagnostic foarte utilă
pentru medic atunci când lua pulsul. Şi ascultatul muzicii era benefic,
ajutând la digestie, la naştere sau la relaxarea dinaintea somnului. Mai presus
de toate, muzica avea legătură cu tulburările minţii.
3. Compendiul va fi individual.