Dan Zamfirescu

DACĂ N-AR FI FOST HASDEU, IORGA NU EXISTA

Interviu realizat de doamna Raia Rogac la Chişinău, în anul 2007, cu ocazia Simpozionului

dedicat lui B.P. Hasdeu de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” la un secol de posteritate

– Mă simt onorată să realizez acest dialog cu dumneavoastră, domnule Dan

Zamfirescu. Vreau să aflu de la început care localitate v-a marcat identitatea?

– Spre marele meu necaz nu sunt născut în satul din care provin – Popeşti, comuna

Căteasca, judeţul Argeş, care se află la 12 kilometri de Piteşti, pe Argeş în vale. M-am născut la

Spitalul Filantropia din Bucureşti, deci am fost înregistrat în 21 decembrie 1933 în Bucureşti,

ceea ce toată viaţa m-a amărât, pentru că eu provin din sat, şi acolo am fost măcar botezat, de

părintele Ion Drăghici. Sunt deci în registrul de botezaţi al bisericii din Popeşti-Căteasca. Toată

copilăria şi adolescenţa mea au fost legate de Popeşti. Acolo m-am format şi am trăit anii socotiţi

decisivi pentru întreaga viaţă şi am mai cunoscut acel ţăran român care a fost păstrătorul

neamului. Iubirea aproape mistică pentru el nu m-a părăsit niciodată, deşi azi doar câţiva mai

sunt în viaţă, între care şi prietenul meu din copilărie, cu un an mai mare.

Am stat aici până la 15 ani şi jumătate, până în octombrie 1948, deşi am fost obligat de

tatăl meu să fac şcoala primară şi liceul în Bucureşti, unde nu beneficiam de poziţia lui socială.

La Piteşti el era cunoscut ca unul din moşierii ţinutului şi aş fi fost favorizat, ceea ce nu a vrut. În

consecinţă, a cumpărat o casă cu două apartamente pe strada Bitolia 20, unul pe numele mamei

şi celălalt pe al meu. O voi pierde de două ori: o dată naţionalizată în 1950 când am fost, după un

an, şi scoşi în stradă, adăpostindu-ne o soră a tatii, care deşi naţionalizată şi ea, nu fusese dată

afară ca noi. A doua oară acum, în actuala „tranziţie” cu concursul unor avocate dintre care una,

ilustră, s-a lăudat în târg cum a luat bani ca să-mi piardă procesul. Ceea ce n-a împiedecat-o să

dea lecţii de etică la televizor.

Cele opt luni de şcoală pe an erau un chin pentru mine. Nu trăiam decât cu gândul la

vacanţele în care reveneam la ţară. În 1949 moşierimea fiind lichidată ca clasă, am rămas să stau

în Bucureşti tot restul vieţii. Abia în 1972 am putut să-mi revăd locurile natale şi doar după 2000

am putut să revin acolo, recuperându-mi casa părintească şi cele 50 ha din moşia tatălui meu. Pe

vremea comuniştilor era interzis foştilor proprietari să calce pe pământul pe care l-au avut. De

m-aş fi dus, aş fi fost arestat. În 1972 devenisem însă oarecum o figură a culturii române de

atunci şi mi s-a îngăduit, de persoane importante din judeţ, să-mi revăd locurile natale în calitate

1

de copreşedinte, cu poetul Ion Bănuţă, al Societăţii culturale „Nejlovelul” a comunei Căteasca,

proaspăt înfiinţată. Nu mai eram fiul moşierului, eram un om care avea un statut cultural.

– Iniţial aţi făcut Facultatea de Litere?

– Mai întâi am făcut Facultatea de Teologie, pentru că în 1952 când am terminat liceul

„Titu Maiorescu”, între timp rebotezat „I. L. Caragiale” nu mi s-a eliberat diploma de absolvire,

fiind fiu de moşier şi având doi fraţi ai tatii închişi – unul era la Aiud, altul era la Sighetul

Marmaţiei. Unul era medic şi a vrut să fugă, din care cauză a ajuns la Aiud, iar celălalt a fost

subsecretar de stat în al doilea guvern Sănătescu şi în guvernul Rădescu şi a intrat în celebrul lot

al demnitarilor. A ieşit de la Sighet în 1955, cu domiciliu obligatoriu la Măzăreni, un sat din

Bărăgan, de unde a fost din nou arestat, în 1959. Condamnat politic, a murit în temniţa de la

Botoşani în decembrie 1963, cu doar câteva luni înainte de faimosul decret din 1964 care i-a

eliberat pe toţi. Aceasta se cheamă destin, soartă sau nenoroc. Celălalt, eliberat de la Aiud cu

câteva săptămâni înainte de cei de la Sighet, şi-a reluat profesia şi a trăit până în 1974. A fost

unul din pionierii homeopatiei în România.

În orice caz, cu o asemenea biografie şi cu diploma de absolvire blocată, eu nu aveam

cum să fac o facultate de stat. Singura mea perspectivă fiind să fiu luat la armată, dar la corpurile

speciale de muncă, unde erau înrolaţi fii de chiaburi, moşieri şi „burghezi”, ca să scap şi având o

rudă apropiată preot la Sibiu cu mare trecere la mitropolitul Nicolae Bălan, m-am dus acolo şi

am fost primit chiar fără acte (abia după aceea am reuşit să capăt diploma, tot în urma unui

concurs de împrejurări ce seamănă a providenţă), la două săptămâni după ce cursurile

începuseră. Voi fi recunoscător câtă viaţă voi mai avea memoriei marelui mitropolit Nicolae

Bălan, de altfel una dintre personalităţile istoriei Transilvaniei, pe care am avut privilegiul să-l

văd de aproape de nenumărate ori, atunci când apărea şi binecuvânta studenţii adunaţi în

paraclisul Institutului, la slujba de seară.

Am stat doi ani la Sibiu, având norocul unor profesori străluciţi, unii proveniţi şi de la

Facultăţile de teologie din Cernăuţi şi Chişinău. După aceea m-am mutat la Bucureşti pentru

încă doi ani. Mi-am luat licenţa în 1956 şi am mai stat trei ani urmând cursurile de magisteriu

(doctorantură), care au fost providenţiale pentru mine, fiindcă acolo am învăţat meserie cu

profesorul – Dumnezeu să-l odihnească – Alexandru Elian, unul din marii noştri savanţi şi un

maestru de arme, cum îi zic eu, un mare polemist. Un om care se pricepea formidabil să

descopere hibele din lucrările altora, prostiile, citatele greşite, plagiatul. Avea un ochi de vameş,

era genial. Nu m-a cruţat nici pe mine. Prima lucrare de seminar (eram obligaţi să susţinem şi să

publicăm patru, două în anul al doilea şi alte două în ultimul) mi-a făcut-o praf de patru ori, la a

doua am reuşit să scap numai cu trei eşecuri, la a treia numai cu două şi ultima am reuşit s-o fac

aşa încât să nu mai găsească nimic.

2

Am avut de asemenea marele noroc să ascult, în cei doi ani de la Bucureşti, cursurile de

dogmatică ale părintelui Dumitru Stăniloae, devenindu-i ucenic spiritual, şi mi-am susţinut

licenţa cu cel mai ilustru profesor de Istoria Bisericii Universale, Teodor M. Popescu. Având

titlul Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, am publicat-o abia în

1992, în editura pe care am înfiinţat-o în aprilie 1990, dându-i numele celebrei cărţi a lui Nae

Ionescu Roza Vânturilor.

Teologia era atunci o oază a ştiinţei şi spiritualităţii naţionale într-un deşert instituit în

rest, şi am apucat acest ultim refugiu. În 1959 şi părintele Dumitru Stăniloae şi Teodor M.

Popescu au fost arestaţi şi închişi pentru câţiva ani. Dar eu îmi încheiasem şcolarizarea, inclusiv

cei trei ani de pregătire a doctoratului, pe care însă nu l-am mai susţinut, părăsind în septembrie

1960 şi postul de bibliotecar la nou creata Bibliotecă a Patriarhiei din incinta mânăstirii Antim.

Din toamna anului 1961 am luat-o da capo şi am făcut Facultatea de limbi slave,

principal – limba rusă, secundar – limba română şi a doua limbă slavă – limba bulgară. Prima

dată am făcut teologia, fiindcă numai acolo puteam să merg. A doua oară am ales limba rusă

fiindcă aveam cele mai multe şanse să fiu admis şi fiindcă fusesem convins de profesorul

Alexandru Elian să mă specializez în literatura română veche, pentru care pregătirea teologică şi

bizantinologia urmată cu dânsul erau atuuri inestimabile, dar fără accesul la domeniul slav

rămâneam lipsit de cea mai importantă pregătire necesară cunoaşterii celor câtorva secole de

cultură română veche.

În 1961, statul român semnase o convenţie în care se obliga să nu mai facă discriminare

la învăţământ, şi sprijinitorul meu, viitorul academician Gheorghe Mihăilă, care era prodecan şi

secretar general al Asociaţiei slaviştilor al cărui membru devenisem, mi-a spus să depun imediat

dosarul, pentru admiterea mea în învăţământul superior de stat. Dânsul aflase dintr-o ştire

apărută în presă că nu mai puteam fi respins pentru originea socială, deoarece statul român se

obligase să nu mai facă niciun fel de discriminări.

Cu bunăvoinţa rectorului Jean Livescu şi cu sprijinul decanului Alexandru Balaci am

intrat astfel acolo unde nu putusem intra cu nouă ani în urmă. Am luat-o de la anul I, am făcut

cei cinci ani acum, mi-am luat licenţa în filologie în 1966 şi doctoratul în februarie 1971 cu teza

ce se va publica de către Editura Minerva în 1972 (dar apărând în ianuarie anul următor are anul

1973 pe copertă) în noua colecţie „Universitats”, cu titlul Neagoe Basarab şi Învăţăturile către

fiul său Theodosie. Problemele controversate. În decembrie 1970 apăruse prima ediţie critică a

versiunii româneşti a scrierii lui Neagoe Basarab, pregătită împreună cu cea mai bună paleografă

de la Biblioteca Academiei Române, neuitata doamnă Florica Moisil şi însoţită de traducerea

originalului slavon, cât ni s-a păstrat, de profesorul G. Mihăilă. Aceste două lucrări m-au

consacrat în lotul „vechiştilor”, care s-a îmbogăţit astfel şi cu unul din cei mai eficienţi şi

3

prestigioşi reprezentanţi din a doua jumătate a secolului trecut şi din veacul abia început,

academicianul G. Mihăilă. Am avut reala fericire să public în 1996, în editura proprie, originalul

slavon al Învăţăturilor, facsimilat după manuscrisul unic de la Sofia şi însoţit de transcrierea şi

traducerea academicianului G. Mihăilă.

Sunt deci licenţiat în teologie şi absolvent al celor trei ani de „magisteriu” (cum se

numea atunci, după modelul rusesc, trieniul de doctorat) şi doctor în filologie. Acestea sunt

titlurile mele. Mai sunt şi membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Nu

însă al Academiei Române, deci nu pot fi socotit sau apelat „academician”.

Avantajul pe care mi l-a dat această pregătire, de teolog, bizantinolog, slavist şi filolog

românist, precum şi de ucenic al maestrului de arme Alexandru Elian, mi-a hotărât viitorul.

Numai un asemenea om putea da ediţia Învăţăturilor, ca dovadă că proiectată şi anunţată de

câteva ori de către alţii, n-a fost niciodată realizată până la mine.

Prima comunicare ştiinţifică publică am ţinut-o la 15 iunie 1961, în cadrul Asociaţiei

slaviştilor, la îndemnul şi cu sprijinul direct al secretarului general G. Mihăilă, care a citit-o în

prealabil şi mi-a dat o seamă de sugestii de îmbunătăţire. A fost începutul colaborării noastre ce

durează de aproape o jumătate de secol. În momentul de faţă pregătesc ediţia Cărţii româneşti de

învăţătură a mitropolitului Varlaam, care va conţine şi versiunea românească modernă a

originalului slavon al Muceniciei Sfântului Ion cel Nou, tradusă şi prelucrată prima oară de

mitropolitul Varlaam. Realizată în 1884 de episcopul Melchisedec – eminent slavist – ea a fost

revăzută de academicianul G. Mihăilă.

În comunicarea consacrată autenticităţii Învăţăturilor lui Neagoe Basarab l-am făcut

praf pur şi simplu pe Demostene Russo, care fusese magistrul iubit al profesorului Alexandru

Elian. Aici e puţin ironia sorţii – am învăţat de la Alexandru Elian cum se omoară, dacă vreţi, ca

la scrimă. Ca să-i arăt că am învăţat bine lecţia, i-am omorât magistrul. Aveam să mai întreprind

asemenea dispute ştiinţifice într-o manieră care l-a făcut pe genialul meu prieten, regretatul

dramaturg, prozator şi eseist Paul Anghel, să-mi spună într-o zi: „Dom’ Dănuţ” (noi nu ne-am

tutuit niciodată, fiind „Dom’ Paulică” şi „Dom’ Dănuţ”) dumneata n-ai mână de polemist, ai

mână de cremenal”. Din păcate, sunt situaţii în care adevărata crimă este să laşi să trăiască în

ştiinţă erori care desfigurează, din neştiinţă, prostie sau mai grav, duşmănie, însăşi imaginea unui

popor şi a unei culturi întregi. A trebuit să mă angajez de câteva ori în astfel de „dueluri” şi mai

am în faţă câteva.

Deci, am devenit cunoscut la 28 de ani cu această angajare a mea în „problema

homerică a literaturii române”, cum a botezat Demostene Russo problema autenticităţile

învăţăturilor lui Neagoe Basarab. Dar celebru am devenit în 1970, în decembrie, când am ajuns

să polemizez cu academicianul Iorgu Iordan. Acesta publicase o carte despre Alexandru

4

Philippide în care n-a combătut teoria emigrării românilor de la sud de Dunăre, susţinută de

acesta, întrucât era el însuşi de acord cu ea şi atunci a fost privit cu ochi răi de stăpânire. Cineva

mi-a vândut secretul. Cum aveam o mică socoteală personală cu Iorgu Iordan, care îmi blocase

intrarea ca asistent în Facultatea de filologie, unde se străduise să mă aducă academicianul

Alexandru Rosetti, decan, şi prodecanul Romul Munteanu, dar se oprise totul la „cadre” nu fără

sforile trase din umbră, am prins momentul şi am publicat un articol în revista „Săptămâna

culturală a capitalei”, proaspăt trecută sub conducerea lui Eugen Barbu, intitulat De la Robert

Roesler la academicianul Iorgu Iordan. Am avut curajul să-l combat şi să-l ironizez pe

atotputernicul academician care exercita un adevărat terorism în viaţa ştiinţifică, uzând şi de

poziţia sa politică. În momentul acela am devenit celebru. Mi se spunea – „ăla care a avut curajul

să se bată cu Iordan”. Au ţinut să mă cunoască atunci filosoful Ion Petrovici şi Nichifor Crainic,

cu care prilej le-am strâns mâna o singură dată în viaţă. Aşa se face câte o dată celebritatea!

– Şi Mircea Eliade a avut îndrăzneala, în virtutea juvenialităţii, să-l critice pe

Nicolae Iorga şi nu a fost iertat de marele istoric.

– Şi mie mi-a creat mizerii academicianul Iorgu Iordan, care era preşedintele Comisiei

superioare de diplome, încercând să-mi blocheze recunoaşterea diplomei de doctorat. Dar n-a

reuşit decât să adaoge un capitol nostim în biografia mea. Nu este însă cazul să vorbesc de el

aici. Ulterior m-am angajat în câteva lucrări de altă greutate şi importanţă, pe care le urmăresc şi

acum, după zeci de ani, fără să mai stârnesc însă atâtea ecouri ca atunci, cu articolul despre Iorgu

Iordan!

– Şi acuma sunteţi tocmai în Basarabia …

– Sunt în Basarabia pentru a doua oară. Prima dată am venit cu Nea Tomiţă – poetul

Toma Istrate, care acum câţiva ani era în putere şi în fiecare vară venea cu un grup de prieteni la

Răciula, unde şcoala era făcută de părinţii săi. M-a luat şi pe mine într-una din aceste deplasări la

locurile natale şi am avut bucuria să mai găsesc la Chişinău marele anticariat aici, după colţ, din

care când m-am dus acum cu prietenul Pavel Balmuş n-am mai găsit nimic, decât nişte magazine

de acestea moderne. Am întrebat şi mi s-a spus că nu mai este niciun anticariat în Chişinău.

– Acum anticariatul e scos în strada. N-aţi avut ocazia să vedeţi cum stau unii

necăjiţi de soartă şi-şi vând bibliotecile personale? Trist e că nici nu sunt solicitate, nici

măcar la preţ redus. Altădată era de mare cinste să le ţină în apartamente, chiar dacă nu

prea aveau loc pentru aşa ceva.

– N-am văzut. Dar m-am preumblat puţin prin Chişinău. La un moment dat am avut

sentimentul că sunt la mine, în România, unde sunt date peste cap toate cu economia aceasta de

piaţă. V-a ajuns şi pe dumneavoastră. Bine că am găsit librăria Făt-Frumos, de unde mi-am

cumpărat multe lucruri frumoase, în special albumele cu Chişinăul, cu Ştefan cel Mare, care sunt

5

lucruri minunate. Dar am avut un şoc atunci când n-am mai găsit acel anticariat de unde luasem

câteva cărţi de preţ şi pe care-l visam eu în drum spre Chişinău.

– Am avut şi eu un regret în România în 1979, când la Galaţi, într-un anticariat,

mi-aş fi putut procura o ediţie veche Eminescu, neavând lei româneşti. Pricopsindu-mă în

împrejurări fericite cu 100 de lei şi revenind, n-am mai găsit cartea.

– La Bucureşti erau vreo 20 de anticariate de stat. Acum nu mai sunt decât trei, bine

aprovizionate, dar sunt ultimele. Adevărat că au apărut multe particulare. În faţa Universităţii

sunt vreo 20, ca la Paris, aranjate frumos. Au şi liberalii un anticariat foarte elegant pe bulevardul

Brătianu, foarte bun, unde găseşti lucruri de mare valoare. Din fericire „economia de piaţă” n-a

distrus această meserie, iar libertatea recâştigată permite vânzarea oricărei cărţi. Înainte, câţiva

anticari clandestini ce înlesneau celor tineri accesul la adevărata cultură – Radu Sterescu, Arşavir

Acterian – au făcut puşcărie pentru asta, dar generaţia mea rămâne de neînţeles fără sacrificiul

lor. Iar noi „generaţia 60” am reuşit să refacem legătura cu marea tradiţie a culturii româneşti,

tocmai fiindcă datorită lor o refăcusem în propria noastră formaţie.

Revenind la prima vizită, vreau să spun că a fost un moment absolut impresionant când

am trecut Prutul, acum cinci ani. Prutul a fost pentru mine o întâlnire cu o încărcătură emoţională

extraordinară.

– Şi acum aţi venit cu „încărcătura emoţională” despre B. P. Hasdeu, să ne-o

împărtăşiţi în cadrul simpozionului dedicat marelui cărturar. Îmi stăruie în minte

cuvintele lui B. P. Hasdeu despre faptul că istoria îi va lăsa în umbră pe cei care fac să

moară alde Eminescu. Vă amintiţi! Se avea şi pe sine în vedere?

– Nu, nu. B. P. Hasdeu s-a bucurat din prima tinereţe de o glorie şi de un sprijin total

din partea societăţii româneşti a vremii, în contrast cu ce s-a întâmplat cu Mihail Eminescu. Şi el,

ca şi tatăl său, Alexandru Hasdeu, au fost priviţi de contemporani ca darurile cele mai de preţ ale

unui pământ ce ne fusese răpit, dar care continua să ne îmbogăţească cu aceşti oameni de seamă.

Vă referiţi desigur la necrologul scris de B. P. Hasdeu la moartea lui Mihail Eminescu.

Raporturile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu cu Mihail Eminescu au fost ale unui om care l-a

preţuit pe Mihail Eminescu şi a simţit cu siguranţă în Eminescu geniul. Dar ştiţi că este o glumă:

se zice că orice femeie frumoasă ştie exact când intră în bal femeia care o va eclipsa. B. P.

Hasdeu şi-a dat seama că acest Eminescu este o valoare extraordinară. Dar în momentul în care

Eminescu a fost folosit de Titu Maiorescu pentru ca să-l eclipseze pe B. P. Hasdeu, ceea ce lui

personal nu-i reuşise şi erau în concurenţă încă de la Iaşi, a perceput manevra imediat. După

moartea lui Mihail Eminescu el scrie faimoasa scrisoare către Gheorghe din Moldova, în care

spunea: l-au îndumnezeit postum exact aceia care l-au lăsat să moară de foame.

6

B. P. Hasdeu n-a vrut să vadă, sau în orice caz n-a vrut să recunoască măreţia lui Mihail

Eminescu (la întrebarea lui I. L. Caragiale despre cine e cel mai mare scriitor român, l-a numit,

apăsat, pe Vasile Alecsandri) pentru că Mihail Eminescu îl eclipsase în conştiinţa publică. Gorki

povestea cât îl iubea Tolstoi pe Cehov, cum îl îmbrăţişa ca pe copilul lui. Dar în momentul în

care i se vorbea de Dostoevski se încrunta şi tăcea. Simţea că este cel cu care stătea pe aceeaşi

balanţă. Nu se poate spune că îl eclipsa, dar era cel care îi făcea pereche, şi asta n-o admitea. Îi

admitea pe cei pe care putea să-i mângâie pe cap, ca pe Cehov. B. P. Hasdeu şi-a dat seama că în

toată contemporaneitatea lui, singurul care îl egala într-un fel era numai Mihail Eminescu. Zic

Mihail şi nu Mihai, fiindcă aşa a semnat poetul însuşi, deci aşa voia să i se scrie numele.

În schimb, Mihail Eminescu, care l-a absorbit pe B. P. Hasdeu, care l-a asimilat pe B.

P. Hasdeu şi care a crescut într-un fel cu măreţia lui B. P. Hasdeu planând peste cultura română,

aşa cum generaţia mea a crescut în lumina lui G. Călinescu, a dat despre B. P. Hasdeu cea mai

profundă judecată. Nimic n-avem mai adânc şi mai frumos decât ceea ce a scris Mihail Eminescu

despre B. P. Hasdeu. În primul rând, l-a declarat geniu şi i-a argumentat în scris geniul, ceea ce

Titu Maiorescu şi toată Junimea n-au acceptat niciodată. Mihail Eminescu a scris negru pe alb, în

„Timpul”, în ziarul conservatorilor, că Hasdeu are semnele inteligenţei geniale. În al doilea rând,

el a scris că B. P. Hasdeu reconstituie întregul trecut românesc, şi a spus-o iarăşi într-o formulare

absolut genială. Nimeni n-a scris în timpul vieţii lui B. P. Hasdeu, ceea ce a scris Mihail

Eminescu. Acestea sunt raporturile dintre ei.

– Dar dumneavoastră când şi cum v-aţi apropiat de Bogdan Petriceicu Hasdeu?

– Eu aveam 16 ani, şi mă distrez să spun aceasta, pentru că exact la 16 ani povesteşte

Mircea Eliade că i s-a dat să facă în liceu o lucrare, o conferinţă despre B. P. Hasdeu. A primit

atunci în mod excepţional un carnet de intrare la Biblioteca Academiei spre a se documenta. Eu

m-am dus tot cu bilet de intrare special, luat de mână de către profesoara mea, Emilia Şt.

Milicescu, să fac o lucrare despre Mihail Kogălniceanu.

– Am avut fericirea s-o cunosc personal.

– Stimată doamnă, eu am avut doi profesori de română care m-au creat: unul a fost

Ştefan Topală, pe care l-am avut profesor în clasa a opta, a zecea, a unsprezecea şi a

douăsprezecea. Dar în clasa a noua, pentru un singur an, am avut-o profesoară pe Emilia Şt.

Milicescu. Dânsa mi-a luat un permis de intrare şi am mers la Academie şi am făcut lucrarea

despre Mihail Kogălniceanu. Tot atunci mi-a împrumutat, din biblioteca personală, ediţia Mircea

Eliade cu operele lui B. P. Hasdeu, care era interzisă. Dacă eu aş fi denunţat-o, în 1950 intra la

puşcărie pentru asta. Mi-a împrumutat tot atunci din biblioteca proprie Istoria literaturii române

de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Întâlnirea concomitentă cu B. P. Hasdeu şi G.

Călinescu a fost marea revelaţie, marele şoc pentru mine. Atunci, la şaisprezece ani şi jumătate,

7

l-am citit cu nesaţ pe Hasdeu, din ediţia Mircea Eliade, şi mi-a devenit – fenomen specific

vârstei! – un model.

Dacă îmi permiteţi să fiu orgolios, aş spune că deocamdată sunt ultima „clonă” a lui B.

P. Hasdeu (dee Domnul să apară şi altele în viitor!) cum în alţi termeni mi-a făcut onoarea să o

spună doamna directoare Lidia Kulikovski. B. P. Hasdeu a avut continuatori, imitatori, emuli şi

oameni care au ieşit din „mantaua” lui: A. D. Xenopol şi Vasile Pârvan în istorie, Ioan Bogdan în

slavistică, Ovid Densusianu în filologie, Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu în folclor. Dar eu

vorbesc de cei care sunt născuţi de geniul lui B. P. Hasdeu, sunt „clonaţi” din el, sunt de

neconceput fără prezenţa lui în cultura română. Primul a fost însuşi Mihail Eminescu, în care B.

P. Hasdeu s-a înmulţit prin sciziparitate. Al doilea, Nicolae Iorga, prima sa veritabilă „clonă”. I-a

devenit duşman în urma scandalului de la Academie cu respingerea de la premiu a Istoriei

literaturii române din secolul al XVIII-lea, şi a-ncercat să-l îngroape o viaţă întreagă. Dar

Nicolae Iorga este produsul direct al prezenţei lui B. P. Hasdeu în cultura română. Dacă n-ar fi

fost B. P. Hasdeu, „Iorga” nu exista. Nicolae Iorga este un Hasdeu într-o nouă ediţie, dacă vreţi,

despre el neputându-se însă scrie ceea ce a scris G. Călinescu despre B. P. Hasdeu: „Hasdeu a

fost un geniu universal şi se poate afirma că a izbutit aproape peste tot”. Despre Nicolae Iorga

acelaşi G. Călinescu a scris – desigur exagerând în minus, dar nu foarte mult – „Minor în fiecare

activitate în parte, N. Iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaş de tomuri scrise şi

prin multiplicitatea preocupărilor”. Dimpotrivă, Hasdeu ni se revelează cu atât mai uriaş cu cât îl

abordăm mai de aproape. În câteva rânduri, el poate închide sămânţa unei întregi direcţii de

cercetare care-i va confirma intuiţia şi geniul vizionar, absolut uluitor.

– Este o afirmaţie veche sau una inedită?

– Nu, toată viaţa am avut această conştiinţă şi am afirmat-o din primele articole pe care

i le-am închinat. Eu am 11 articole despre B. P. Hasdeu, reunite în volumul al doilea din

culegerea Istorie şi cultură. Primul este din martie 1963 şi este al doilea semnat în presa laică,

după ce mi s-a dat voie. Am debutat în „Luceafărul” din 15 noiembrie 1962 cu o recenzie la

Cursul de literatură română veche al lui I. D. Lăudat. N-avusesem voie până atunci, publicasem

doar în revistele bisericeşti cele patru lucrări de seminar obligatorii şi încă vreo câteva dări de

seamă şi însemnări, una având privilegiul de a fi primul text în care în 1959 s-a vorbit despre

Nicolae Iorga în calitatea sa de om de ştiinţă, de bizantinolog, după un deceniu de tăcere impusă.

Numai Tudor Vianu reuşise să strecoare un elogiu în 1957, în legătură cu poziţia sa în timpul

răscoalelor ţărăneşti din 1907. În noiembrie 1962 am primit, în sfârşit, şi eu voie să public în

revistele de stat datorită lui Eugen Barbu, care se bucura de mare influenţă şi conducea atunci

„Luceafărul”. În martie 1963 am făcut o recenzie la o carte despre B. P. Hasdeu a lui George

Munteanu, recenzie intitulată Hasdeu şi lupta pentru universalitate.

8

Din toamna anului 1968, cu sprijinul lui George Ivaşcu am devenit redactor la

„Contemporanul”, revistă de mare influenţă atunci. În această calitate am preconizat şi am

sprijinit toată acţiunea de repunere în circulaţie a marilor opere ale lui B. P. Hasdeu. Toate aceste

articole sunt acum adunate în ciclul „Hasdeiana” din volumul citat. Am donat ambele volume

Bibliotecii Onisifor Ghibu. Le voi transmite şi Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu.

În aceste articole am pledat pentru apariţia marilor sale opere. Or, când scriam la

„Contemporanul” nu conta semnătura Zamfirescu. Era greutatea politică a revistei care dădea

„linia” în cultură, alături de „Scânteia”, organul PCR.

Am deschis astfel „campania” în „Contemporanul” la 6 decembrie 1968, imediat ce am

devenit redactor. Patru ani mai târziu, în 1972, a apărut Etymologicul, în 1977 Istoria critică a

românilor şi în 1983 Cuvente den bătrâni. Când au apărut aceste lucrări îngrijite de savanţii

Grigore Brâncuş şi G. Mihăilă, m-am grăbit să le salut apariţia şi am scris cronici elogioase chiar

în ziarul oficial al PCR „Scânteia”. B. P. Hasdeu a fost readus astfel în contemporaneitate cu

operele sale capitale, acelea prin care a devenit şi a rămas „Hasdeu”.

– Pe cine mai consideraţi a fi, după Nicolae Iorga „clonele” lui B. P. Hasdeu cum

le spuneţi dumneavoastră?

Omul care după B. P. Hasdeu a fost cel mai „hasdeian” se numeşte Mircea Eliade. Este

şi cel care a jucat rolul capital în readucerea lui B. P. Hasdeu în centrul culturii române, prin

epocala lui ediţie din 1937. Dar după Mircea Eliade s-a produs un fenomen foarte interesant:

peste noapte s-a făcut „hasdeian” G. Călinescu! Îl numesc aşa fiindcă aşa a semnat. Nu George,

cum i se zice, şi nici Gheorghe, ci doar G. El nu scrisese până atunci decât un articol despre

Hasdeu, şi părerea mea personală este că B. P. Hasdeu a fost descoperit de G. Călinescu prin

Mircea Eliade. În orice caz, după ce acesta i-a făcut portretul memorabil din introducerea la

ediţia sa.

G. Călinescu scrisese geniala, minunata Viaţă a lui Mihai Eminescu, şi publica volum

după volum din Opera lui Mihai Eminescu atunci când, la comanda lui Alexandru Rosetti,

Mircea Eliade s-a apucat de ediţia Hasdeu, apărută, cum spuneam, în 1937. Apar acum la

Bucureşti volumele cu publicistica lui G. Călinescu – sute de articole – în care nu găsim nimic

important şi de reţinut despre B. P. Hasdeu. Dar după ce au apărut cele două volume ale lui

Mircea Eliade, G. Călinescu dă la tipar în 1940 Istoria literaturii române de la origini până în

prezent în care-i face acel splendid portret, pe care-l ştiu pe din afară. Este cel mai minunat lucru

din tot ce s-a scris despre B. P. Hasdeu după Mihail Eminescu, şi în deplină consonanţă cu el.

Ce făcuse G. Călinescu? Se dăduse peste cap, aşa ca în poveste, şi citindu-l pentru a

scrie despre el în istoria sa, devenise la rându-i hasdeian! Acest biograf şi monograf al lui Mihail

Eminescu şi al lui Ion Creangă se transformase în cel de al patrulea astru al „carului mare” de

9

cărturari de geniu ai culturii române: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae

Iorga, G. Călinescu!

Dacă vi-l imaginaţi pe G. Călinescu fără Istoria literaturii române de la origini până în

prezent, el rămâne un Perpessicius, un Vladimir Streinu, un Pompiliu Constantinescu, un Şerban

Cioculescu, desigur mai sus cu un cap decât ei şi desigur „atins de aripa geniului”, aşa cum i-a

spus Al. Rosetti la aniversarea celor şaizeci de ani. Dar când zicem „Călinescu”, aşa cum zicem

„Hasdeu” sau „Iorga”, acela este Călinescu cel luat de suflul hasdeian şi propulsat pe bolta

culturii române eterne, odată cu această creaţie ce nu suporta comparaţie decât cu monumentele

făurite de Dimitrie Cantemir, de B. P. Hasdeu şi de Nicolae Iorga. N-aveţi decât să faceţi

experienţa de a trece de la Istoria literaturii române de la origini până în prezent la aceea scrisă

de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu din dorinţa de a-l concura pe G.

Călinescu şi având sprijinul direct al ministrului Ion Petrovici, furios pentru portretul său din

cartea acestuia. Veţi măsura astfel distanţa dintre o excelentă prestaţie a unor eminenţi, străluciţi

oameni de cultură ai epocii, şi o creaţie de geniu, cum însuşi Eugen Lovinescu a calificat-o,

călcându-şi pe inimă. Dar numai verbal, către cenacliştii săi. În scris şi-a concentrat numai

rezervele.

Geniul acesta se poate vedea în tot restul scrisului călinescian. Dar numai în această

construcţie ciclopică, în această cuprindere cu putere demiurgică a materiei, care este întreaga

durată spirituală a unui popor, el capătă acea concreteţe pe care numai orbii din ură, invidie sau

ticăloşie mercenară n-au văzut-o, sau n-au vrut s-o recunoască. El capătă dimensiunile

„hasdeiene”, la care s-au adăugat desigur şi cele insuflate de contemporaneitatea şi opera lui

Nicolae Iorga.

„Arcul lui Ulisse” lăsat moştenire posterităţii de B. P. Hasdeu, numai aceştia doi:

Nicolae Iorga şi G. Călinescu, l-au mai putut încorda şi au putut ţinti cu el spre aceleaşi înălţimi.

N-am să fiu atât de ipocrit în smerenie încât să contest cele rostite despre subsemnatul de

doamna directoare Lidia Kulikovski. Dar numai dacă îmi va da viaţa şi Cerul să ridic, la rându-

mi, ceva care să semene cu ce a realizat B. P. Hasdeu şi aceşti doi succesori titaneşti ai săi, voi

putea spera să îndreptăţesc acest gest de preţuire, de care n-am avut parte acasă decât o singură

dată: din partea marelui poet şi aprig apărător al dumneavoastră, Adrian Păunescu.

– Pentru cei care nu vor înţelege la ce vă referiţi, voi adăuga eu că în 1996, în

Parlamentul României, maestrul Adrian Păunescu v-a declarat „un cărturar de geniu”, aşa

cum fusese declarat B. P. Hasdeu în 1876, tot în Parlamentul României de atunci.

– Rămâne de văzut dacă posteritatea va ratifica această declaraţie, aşa cum a ratificat-o

în cazul lui B. P. Hasdeu de-a lungul secolului a cărui împlinire ne-a adunat aici!

10

Nu vreau să se creadă însă că este o întoarcere de complimente recunoaşterea faptului

că expunerea doamnei directoare a Bibliotecii B. P. Hasdeu, Lidia Kulikovski, la acest

simpozion, a fost magistrală. A lămurit clar tot ce a fost Hasdeu în Moldova. Eu, care veneam

din Bucureşti, am căpătat din această expunere o imagine completă cu care nu venisem de acasă.

De fapt, acest simpozion dânsa l-a deschis şi eu l-am încheiat. Aş zice că pe aceşti doi stâlpi a

stat acest simpozion realmente memorabil, consacrat lui Bogdan Petriceicu Hasdeu la un veac de

posteritate. Au fost însă şi alte lucrări interesante. Consider că nu a fost o sesiune de comunicări,

ci o slujbă pentru B. P. Hasdeu, o liturghie pentru Hasdeu.

Şi la Bucureşti, la Academia Română, a fost o sesiune interesantă, dar fără această

încărcătură specială, care se simte aici la el acasă. Aici, B. P. Hasdeu este geniul tutelar, ceea ce

la noi nu este încă, şi este foarte greu de crezut că va fi în curând. Dar este sigur că va deveni

într-o zi şi în mod conştient, fiindcă în realitate, în dinamica dezvoltării culturii româneşti, cred

că v-am demonstrat că a fost în tot acest secol!

Eu am lansat ideea că există o Şcoală Basarabeană aşa cum există şi vorbim despre

Şcoala Ardeleană. Conceptul nu-mi aparţine. Îi aparţine lui Emil Grigoraş. Eu însă l-am

dezvoltat în două articole, ambele retipărite în volumul meu Cultura română – sinteză

europeană, care a apărut în Biblioteca şcolarului la domnul Anatol Vidraşcu, la Editura Litera.

Şcoala Ardeleană ne-a învăţat măreţia strămoşilor noştri romani şi mândria de ei. Cei

care au venit şi ne-au arătat ce suntem noi, românii, nu ce au fost strămoşii noştri, sunt cei doi

Hasdei. Şcoala Basarabeană este, dacă vreţi, şcoala măreţiei româneşti. Aceea care a luat ca

bază trecutul românesc, nu pe al romanilor.

În momentul în care Hasdeu – tatăl a vorbit despre „vechea slavă a Moldovei”, imediat

cuvântarea sa de la Hotin s-a tradus de Costache Stamati şi s-a publicat de George Bariţ în

„Transilvania” şi de Eliade Rădulescu în „Curierul românesc”. A avut un mare impact asupra

conştiinţei româneşti. Nimeni nu mai vorbise aşa. Notaţi că suntem în 24 iunie 1837, iar cu al

doilea cuvânt, tot la Hotin, şi mai tranşant, suntem în 24 iunie 1840. Mihail Kogălniceanu va

rosti abia peste trei ani, la 24 noiembrie 1843, vestitul său discurs de la Academia Mihăileană şi

Nicolae Bălcescu va publica abia în 1844 prima sa lucrare despre trecutul nostru militar. Ideea-

cheie, mesajul lansat de Alexandru Hasdeu în cea de a doua cuvântare a fost că noi putem şi

trebuie să fim mari prin spirit, aşa cum au fost grecii în antichitate, chiar dacă nu avem, ca alţii,

mari oşti şi spaţii întinse. Aluzie străvezie!.

A venit Hasdeu-fiul şi a făcut din intuiţiile şi programul părintelui acea formidabilă

operă caracterizată de Mihail Eminescu prin cuvintele: „Am putea zice că e lupta de toată ziua

pentru toate bunurile naţionalităţii noastre. Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente istorice

şi lingvistice nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e România însăşi, e geniul

11

poporului românesc de pe care se înlăturează păturile suprapuse de ruine şi de barbarie. Fiece

pas înainte se face aci în înţelesul reconstruirii naţionalităţii române şi pentru ca ea însăşi să se

recunoască pe sine, să-şi vie în fire”.

„Arhiva istorică a României” din 1865 este un monument genial, este o creaţie ce

trebuie neapărat retipărită în facsimil, pentru că acolo se vede ce texte a descoperit Hasdeu şi le-a

pus în circulaţie la noi. El a publicat pentru prima oară Viaţa lui Nifon, el publică pentru prima

oară ştiinţific patru capitole din Învăţăturile lui Neagoe Basarab, el publică pentru prima oară şi

traduce la noi Cronica Moldovei în versiunea polonă şi spune că neapărat trebuie să existe

versiunile slavone. Le descoperă, după treizeci de ani, Ioan Bogdan! Este primul model de

educaţie prin texte, urmat apoi de cele trei volume ale Cuventelor din bătrâni şi de a doua serie

din „Columna lui Traian” la care se referea Mihail Eminescu în cuvintele citate.

Dar şi înainte de această primă operă specific hasdeiană, care inaugurează prezenţa sa

făcută să-şi pună pecetea pe o întreagă epocă, el dăduse măsura şi declanşase acea operă care,

ajunsă la apogeu, va primi magnificul elogiu al celui mai mare dintre contemporanii săi. O

făcuse prin revistele efemere ca apariţie dar nemuritoare prin cele cuprinse în filele lor, scoase la

Iaşi imediat după venirea sa în ţară: „România”. Revistă ebdomandară, Iassi, 1858 – 1859;

„Foaea de storia româna”, Iassi, datat: Anul Unirei I, adică 1859, „Foiţa de istorie şi

literatură”, Iassi, 1860 şi „Din Moldova” (1862) cu titlul schimbat în „Lumina” (1863). Sunt

pietre care jalonează acest drum de glorie personală şi creator de epocă în ştiinţa cunoaşterii şi

valorificării trecutului istoric şi cultural românesc. Un editor de la noi, autorul celei mai bune

monografii despre B. P. Hasdeu şi cel ce a făcut cel mai mult, după Mircea Eliade, pentru a-l

aduce pe B. P. Hasdeu într-o actualitate rodnică, Ionel Oprişan, a-nceput din acest an retipărirea

lor anastatică integrală, în condiţii grafice de excepţie.

– Şi Dumneavoastră aţi ieşit din „Arhiva”? …

– Ca Dostoievski din Mantaua lui Gogol vreţi să spuneţi?! Eu de aproape şaizeci de ani

îl am acasă pe Hasdeu, în bibliotecă, şi stau cu el într-o convieţuire neîntreruptă. Am reuşit,

datorită neuitatului Radu Sterescu de care vă vorbeam, dar şi lui Gheorghe Cardaş, să am absolut

toată opera lui B. P. Hasdeu în ediţiile originale. Mi-am adunat-o cu pietate, cum o am şi pe a lui

Nicolae Iorga, aproape toată. La Hasdeu e mai simplu, căci sunt două rafturi. La Nicolae Iorga –

o bibliotecă întreagă. Am luat de la Gheorghe Cardaş colecţia completă din „Revista nouă” şi a

doua serie din „Columna lui Traian” şi am găsit la anticariat „Arhiva istorică a României”

exemplarul care fusese al părintelui Constantin Bobulescu. Pot să vă declar că în tot ce am făcut

pentru opera lui Neagoe Basarab am „ieşit” din ceea ce a scris el în „Arhiva istorică a României”

în 1865 şi apoi în volumul al 2-lea din Cuvente din bătrâni cu celebra apropiere de Marc Aureliu

şi cu definiţia epocii neagoiene.

12

Adăugaţi însă la aceasta a doua mea întreprindere cu care îmi îngădui să mă împăunez

şi să candidez la un dram de nemurire: bătălia pentru adevărul despre cea mai mare victorie

militară şi politică a românilor. Este vorba de victoria lui Mircea cel Mare (aşa i-a spus B. P.

Hasdeu totdeauna, nu Mircea „cel Bătrân”) asupra sultanului Baiazid I, din 17 mai 1395.

Această dată a fost fixată de B. P. Hasdeu în 1877 într-o conferinţă ţinută la Craiova în

care o declară mare victorie. Iar când anul următor a publicat în primul volum al „Cuventelor”

Cronica lui Moxa, i-a oferit lui Mihail Eminescu izvorul de inspiraţie pentru prima parte din

Scrisoarea III. În felul acesta, B. P. Hasdeu şi Mihail Eminescu împreună, au fixat în conştiinţa

de noi înşine acest moment din istorie, de extraordinară importanţă. Dar după aceea doi istorici

străini, Alfons Huber şi Constantin Ireček, urmaţi de Nicolae Iorga, care din ură pe B. P. Hasdeu

n-a acceptat niciodată datarea corectă a victoriei, tocmai fiindcă aparţinea lui Hasdeu, au

schimbat-o într-o înfrângere!

Timp de aproape un secol a dominat această idee falsă, până ce în 1986, cu prilejul

sărbătoririi celor 600 de ani de la urcarea pe tron a marelui voievod, s-a încercat cu un succes pe

moment numai parţial, restabilirea adevărului istoric deţinut de B. P. Hasdeu şi de Mihail

Eminescu1.

Dar Hasdeu este şi arhitectul şi începătorul măreţiei culturii noastre moderne. Este

„arhetipul” şi aluatul celor ce au făcut din această cultură o prezenţă europeană, iar o dată cu

Mircea Eliade, una mondială. B.P. Hasdeu a fost prima personalitate a culturii noastre moderne

recunoscută ca o valoare depăşind graniţele ţării şi culturii sale, şi a doua din întreaga noastră

cultură de până atunci, după Dimitrie Cantemir. Îi vor urma Ioan Bogdan ca slavist, A.D.

Xenopol, Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan ca istorici, Ovid Densusianu ca filolog.

Atunci când la rându-mi am încercat să demonstrez de ce cultura română este „o mare

cultură cu destin universal” (a fost primul titlu al cărţii retipărite de Litera) şi o sinteză

europeană (titlul cu care a retipărit-o Anatol Vidraşcu) emiteam două idei-cheie prin care se

manifesta la rându-mi „hasdeismul” meu, în exact direcţia schiţată prima oară de Hasdeu-tatăl şi

transformată în făgaş al culturii noastre moderne de Hasdeu-fiul.

Eu, fiind slavist, am reuşit să văd şi să aflu ceea ce nu ştiau G. Călinescu şi N. Iorga: ce

au vecinii noştri. Şi atunci am mers pe următoarea idee: să demonstrez care este locul românilor

în primul rând în Europa aceasta, bizantino-slavă, de tradiţie bizantină. Adică greci, bulgari,

1 La data când se publică acest interviu a apărut, în 2009 volumul Mircea cel Mare – scut al Europei, de mai

mulţi autori, dar în care cele mai multe pagini îi aparţin domnului Dan Zamfirescu. În cele 700 de pagini cititorii

vor găsi adunate toate argumentele pentru ratificarea datării puse de B. P. Hasdeu în 1877 şi concluziile date de el

confruntării româno-otomane: victorie deplină a lui Mircea cel Mare, care a hotărât şi o parte din soarta Europei

occidentale, făcând posibilă Renaşterea.

13

sârbi, ruşi cu cele trei ramuri de mai târziu: velicoruşii, ucrainenii, beloruşii. Toţi ortodocşi, iar

noi în mijloc, singurii latini de confesiune ortodoxă (slavii catolici sunt mai mulţi!).

Hai să punem pe masă, secol de secol, ce are fiecare. Şi am ajuns la o concluzie ce se

demonstrează matematic: de la căderea Constantinopolului şi până la Puşkin, cea mai bogată

cultură a întregului Răsărit este cultura română. Noi avem un mare secol al XVII-lea, ca francezii

şi spaniolii – secolul de aur românesc. Nu există unul bulgar sau sârb şi nici chiar al grecităţii

post-bizantine. Ruşii în secolul al XVII-lea nu au o valoare mai mare decât protopopul Avacum

Petrov. În acest moment noi îi aveam pe Varlaam, pe Dosoftei, pe Grigore Ureche, pe Miron

Costin, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, şi aveam la vecini pe Mitropolitul Petru Movilă, în

Ucraina şi pe Nicolae Spătaru, greşit numit Milescu, în Rusia. Îi vor urma Cantemir tatăl şi fiul.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea vom da ceea ce am numit „Renaşterea

Ortodoxă în secolul lui Voltaire” şi o capodoperă literară „volteriană” fără egal: în Ţiganiada lui

Ion Budai-Deleanu. Dar odată cu Krâlov şi Puşkin, marea cultură a Răsăritului, menită a se

rândui alături de cele mai mari din istoria culturii universale, devine cultura rusă.

O simbioză semnificativă, din care este de învăţat şi astăzi, a existat între cultura

română şi cea rusă, şi acestei simbioze îi datorează ambele culturi momentele lor de impunere în

universalitate: Dimitrie Cantemir, primul român recunoscut universal ca autoritate supremă într-

o disciplină anume, turcologia (al doilea va fi în istoria religiilor Mircea Eliade) a devenit aşa

ceva numai după ce a trecut Nistrul, silit de înfrângerea (providenţială!) a ţarului Petru la

Stănileşti. Fără climatul şi poziţia dobândite la curtea lui Petru cel Mare, n-am fi avut niciodată

pe academicianul berlinez. Ar fi rămas cântăreţul din tambură ţărigrădean, inventatorul notelor

pentru muzica turcească şi compozitorul otoman, iar pentru noi autorul Divanului şi al Istoriei

ieroglifice. Dar niciodată al Istoriei Imperiului Otoman, al Descrierii Moldovei şi al

monumentalului Hronic.

Oricât de mare a fost Puşkin, care a impus cultura rusă pe primul loc în acest Răsărit

(treaptă de pe care n-a mai coborât niciodată) şi în atenţia universală, nu e mai puţin adevărat că

ascensiunea culturii ruse ca una din marile culturi ale lumii este opera lui Gogol, Tolstoi şi

Dostoievski. Cu toţii sunt însă datori fenomenului de redescoperire a fundamentelor creştin-

ortodoxe ale geniului rus, care-şi are origine în mişcarea paisiană, cu epicentrul în Ţările

Române, chiar dacă promotorul a fost ucrainean. Pentru Paisie Velicicovski românii au fost ceea

ce au fost francezii pentru Napoleon. Fără ei, Napoleon rămânea un genial conducător al luptelor

între clanurile corsicane.

Nicolae Spătaru a devenit mare plecând în Rusia şi Dimitrie Cantemir la fel. B. P.

Hasdeu face drumul invers: e mare fiindcă vine din Rusia aceasta, în vertiginoasă ascensiune

14

după înfrângerea lui Napoleon în 1812. Este animat de ambiţia – străvezie şi la tatăl său – de a

deveni şi noi la fel de mari, prin spirit, dacă nu putem avea nici spaţiul şi nici oştile Rusiei.

Purtând în sine imensul orizont spiritual rus cucerit de uriaşii contemporani de la

Răsărit, cel ce trecea Nistrul în fosta Moldovă recuperată temporar după pacea de la Paris,

aducea cu sine acest apetit, al măreţiei, pe care îl va impune şi ilustra în cuprinsul culturii

române, obligând-o să realizeze programul enunţat de părinte la Hotin: să devenim prin spirit,

ceea ce nu puteam fi prin spaţiu şi putere militară. Dar se va dovedi în 1877-1878 şi după aceea,

că uneori spiritul poate ţine piept săbiei. Cum a recunoscut-o însuşi Napoleon!

În momentul de faţă, geniul creator românesc, spiritul românesc şi cu spiritul rusesc

reprezentat în secolul care s-a încheiat nu numai de un Soljeniţin, pot contribui la configurarea

unei noi umanităţi. În Occident, trebuie să recunoaştem, seacă omul, se duce omul. Rezerva

uriaşă de umanitate este la răsărit, aşa cum e şi rezerva de la GazProm. Trebuie să ne intereseze

nu numai petrolul şi gazul rusesc, trebuie să ne intereseze tot ceea ce se întâmplă în spaţiul

rusesc şi dumneavoastră sunteţi cei mai în măsură să valorificaţi atât vecinătatea cât şi

cunoaşterea desăvârşită a limbii ruse.

Eu am găsit aici la Chişinău cele trei serii din filmul Tihii Don, care-mi amintesc de

adolescenţa şi tinereţea mea influenţată decisiv, chiar dacă nu în cele mai fericite condiţii, de

cultura rusă şi de naţionalismul stalinist. M-am structurat ca reprezentant al altui naţionalism

românesc decât cel tradiţional, citind literatura editată de „Cartea rusă” şi vizionând de

nenumărate ori filmele lui Eisenstein, sau Glinka, Petru cel Mare, Suvorov, Amiralul Uşakov.

După Bizanţ, Rusia veacului al XIX-lea şi al celui ce s-a încheiat a dat Răsăritului cea

mai înaltă prezenţă în istoria şi cultura universală. Dar între aceste două piscuri supreme noi nu

apărem ca un muşuroi de furnici şi e ceea ce mi-am asumat să demonstrez în calitatea mea de

istoric al culturii vechi româneşti. Tocmai pentru a convinge pe contemporani că trebuie să ne

reîntoarcem la îndemnul de acum aproape 170 de ani lansat de Alexandru Hasdeu la Hotin.

Noi nu mai cunoaştem pe marii scriitori ruşi de azi, afară de Soljeniţân. Or, cultura

română de aici, din Basarabia, poate să fie exact această interfaţă care au fost Hasdeii, această

legătură între geniul creator românesc şi geniul creator rusesc de azi, pentru binele umanităţii.

– Dacă n-ar fi să domine politicul …

– Sigur. Dar politicul are două feţe. Faptul că la ora actuală în faţa obrăzniciei, trufiei şi

unei anumite imbecilităţi occidentale se ridică din nou Rusia, însemnează pentru lume şansa de a

fi scoasă din nou din mâna unor nenorociţi care duc omenirea în prăpastie, ca pe vremea lui

Hitler. Am fost cândva secretarul general al Ligii de Prietenie Româno-Sârbe şi atunci când era

bombardată Serbia în ziua de Paşti, am spus că aceste bombardamente au schimbat imaginea

Americii. America acelor preşedinţi care au luptat cu „imperiul răului”, care era atunci Uniunea

15

sovietică, a murit acolo, la Kosovo. S-a născut în schimb un „imperiu al mai-răului”, s-a născut

America – teroristul mondial şi generatoarea „imperiului haosului” (expresia aparţine unui autor

francez). America, la ora actuală, a creat în istorie terorismul de mare putere, care s-a exercitat

în Iugoslavia, şi la care s-a răspuns cu un terorism – replică ce creează atâtea probleme acelora

care se vor stăpânii nesupăraţi de nimeni ai lumii. Am scris despre aceasta două cărţi: A treia

Europă – alternativa realistă la iluziile sinucigaşe şi Spre o nouă contraofensivă spirituală. Dar

nu aceasta este calea: a terorismului contra terorism. Calea este o nouă Rusie şi un întreg răsărit,

nu numai de tradiţie bizantină, dar cu experienţa comună a depăşirii apocalipsului ieşit din

germenii occidentali căzuţi pe solul rusesc: bolşevismul lui Lenin, Troţki şi Stalin.

Acest Răsărit, al foştilor „sateliţi” livraţi lui Stalin la Ialta, poate fi, trebuie să fie matca

unei lumi pentru om, şi nu împotriva lui, aşa cum evoluează aceea în care respirăm acum.

– Le-aţi editat la Roza Vânturilor?

– Da. Le-am publicat la editura mea proprie, căci alţii nu mă publică. Am un articol pe

care l-am scris şi publicat în aprilie 1991 şi l-am reeditat în volumul Războiul împotriva

poporului român. Este intitulat Marea Antantă, În el am spus că atunci când se va realiza între

România şi Rusia Marea Antantă care s-a realizat, după atâtea sute de ani de tensiuni, între

Germania şi Franţa, chipul Europei se va schimba. Fiindcă o Europă fără suflet nu poate să

existe. Europa fără suflet este Adam făcut de Dumnezeu din lut, dar nu i-a suflat nimeni duhul.

Or, la ora actuală, Europei nu numai că nu i-a suflat nimeni duhul, dar ceea ce fac europenii

excluzând creştinismul în mod programatic din Constituţie i-l scot şi pe cel ce i-a mai rămas.

Dar dacă această Europă nu devine totuşi o Europă viabilă, deci în primul rând una

coagulată spiritual, aşa cum a fost din antichitate şi până în secolul abia încheiat, atunci nu va

mai rămâne decât un limbric al Asiei, aşa cum este pe hartă. Viitoarea Europă adevărată nu va

putea fi decât o „Europă de la Atlantic la Vladivostok” (nu doar până la Urali cum o proclama

De Gaulle) imposibil de a mai putea fi dominată sau ameninţată de cineva, şi stăpână peste cea

mai mare bogăţie materială şi spirituală adunată vreodată între hotarele aceleiaşi formaţiuni

politice.

Dar tragedia geopoliticii actuale nu este că a dispărut imperiul URSS, ci că Rusia încă

sperie, încă n-a reuşit să stingă această imagine, de sperietoare, şi să redevină un far al

umanităţii, aşa cum a fost cu marii ei creatori ai veacului al XIX-lea şi în cel încheiat cu ostaşii

ei, care au mântuit omenirea de monstruozitatea nazistă occidentală, plătind victoria lor cu jertfe

uriaşe. Nouă românilor amintirea „armatei roşii” nu ne este desigur plăcută, dar în planurile lui

Hitler românii ar fi trebuit să fie mutaţi de aici, spre a le da lor „spaţiul vital”! Deja minoritatea

germană îşi luase aere de Herrenvolk.

16

Configurarea viitorului umanităţii nu depinde de diversele „cluburi” ori „loji” în care se

crede că se ţese el, ci de cele două gigantice realităţi geopolitice, dar şi spirituale: Rusia şi China,

şi în capacitatea „esticilor” de a se coagula în acea „A treia Europă” socotită la apariţia cărţii

mele o sublimă utopie irealizabilă. Viitorul o va impune însă exact aşa cum am definit-o în titlul

cărţii mele din 1997: ca alternativa realistă la iluziile sinucigaşe.

Dar să revenim de la politică la lucrurile de cultură. Părerea mea este că acum cultura

română se află la o mare răscruce, împreună cu poporul român. Ar putea deveni o mare prezenţă

în căutarea universală a unui nou umanism, fără de care omul, este ameninţat să recadă în

animalitate sau în sclavia unei noi specii, anti-omul, o specie născută dintr-o mutaţie

monstruoasă intervenită în specia om şi care l-a făcut pe Saint-Exupery să definească moartea „la

porte de sortie d’un monde plus effrayant que la mort ne le fut jamais” – uşa de ieşire dintr-o

lume mai înspăimântătoarea decât a fost moartea vreodată. Lumea în care am ajuns a trăi noi!

Dar cultura română ar putea să şi dispară, odată cu poporul român, căruia i se profeţeşte

deja că se va înjumătăţi până la sfârşitul acestui veac.

Din păcate clasa politică din România a devenit asasina propriului popor, iar cultura

românească, şcoala românească este regizată în aşa fel încât să contribuie şi ea la distrugerea

poporului român. Se face o educaţie antinaţională, o educaţie antiromânească. O studentă din

Basarabia care terminase Facultatea de istorie de la Bucureşti mi-a mărturisit că aici a învăţat să-i

fie jenă că este româncă. E mult mai dramatic decât ce se întâmplă aici, la dumneavoastră. Aici

se manifestă puternic forţa de rezistenţă care v-a ţinut în fiinţă atâta vreme şi care nu a fost

anihilată, ba dimpotrivă, de încercările prin care treceţi. Sentimentul pe care l-am avut aici, două

zile cât am stat, este că am venit să mă liniştesc puţin, să-mi odihnesc spiritul şi să-mi iau

oarecare curaj, într-un loc în care anumite lucruri încă au valoare. Simplul fapt că aici s-au putut

consacra zece zile de sărbătoare unei biblioteci, este formidabil.

Pentru dumneavoastră, aici în Republica Moldova sufletul, spiritul, ideea de spirit şi de

cultură mai au încă valoare am zice soteriologică. Economia de piaţă a mâncat acel anticariat

despre care vă vorbeam mai înainte, dar încă nu v-a mâncat sufletul.

– Economia de piaţă a mâncat destule, nu numai atât …

– Totuşi, încă nu v-a mâncat...

– … sufletul?

– Încă valoarea aceasta, a sufletului, există. Poate şi fiindcă cei ce râvnesc să vi-l

înghită vă sunt clari, nu ca la noi, unde orbirea la pericol a fost realizată aproape total.

Am fost impresionat de sala arhiplină, peste 100 de oameni. La Bucureşti nu mai aduni

atâţia. Am fost la Academia Română când s-a sărbătorit 100 de ani de la naşterea lui Mircea

Eliade. Ştiţi că sala – aula Academiei era goală? Academicienii români n-au mai venit decât vreo

17

zece-unsprezece, şi am o bănuială de ce. Dar o ţin pentru mine. Erau destul de mulţi oameni prin

galeria de alături, dar sala unde trebuiau să ia loc academicienii era aproape goală la sărbătorirea

celui mai glorios român din toate timpurile, şi pe care multă vreme omenirea nu-l va uita.

– Nici Mihail Eminescu nu va fi uitat niciodată.

– Mihail Eminescu este un geniu cu ceva tragic în el. Eminescu este extraordinar de

mare pentru noi. Dincolo de limba română, Eminescu nu rezistă. Scria cuiva Cioran: am citit din

nou Luceafărul în româneşte, ce dumnezeeşte suna. În franţuzeşte e ridicol. Dar Puşkin nu este

ridicol. Pe Puşkin îl poţi traduce în orice limbă, pentru că Puşkin are un univers, merge cu

Ţiganii, cu Fântâna din Bahcisarai, cu Poltava, cu Boris Godunov şi mai ales cu Eugen

Oneghin, cu tot ce este acest univers puşkinian. Îl treci în altă limbă şi rezistă, pentru că a pus pe

orbită universală toate aceste lucruri ce ţin desigur şi de lumea rusească reprezentată de el, iar

această lume continuă să intereseze. Dar pe cine afară de români poate interesa Epigonii,

Scrisoarea III , Cugetările sărmanului Dionis sau chiar Mai am un singur dor?

Singurul lucru cu adevărat universal la Eminescu sunt articolele sale politice, adică

tocmai acelea care îi fac pe unii să sară în sus ca arşi cu fierul înroşit în foc. Dar universalitatea

românească în momentul de faţă nu merge pe Eminescu. Trebuie căutată în altă direcţie: în trecut

la Neagoe Basarab, în timpul nostru la Lucian Blaga şi în teologia părintelui Dumitru Stăniloae.

Asta ca să nu punem desigur la socoteală pe cei care o deţin deja, dar şi-au cucerit-o la fel ca

Dimitrie Cantemir şi Nicolae Spătarul, din cuprinsul altor culturi: Mircea Eliade, Emil Cioran,

Eugen Ionescu şi în artă Constantin Brâncuşi. Şansa noastră, de vom şti să o fructificăm, este că

ne-o putem cuceri din cuprinsul Europei, în care deocamdată ne „integrăm” cu cel mai amărât

chip ce l-am avut vreodată. El ne este indus sistematic. Dar orice otravă poate avea antidot, şi

„hasdeismul” rămâne unul infailibil.

– Genealogia hasdeiană este destul de interesantă: combinaţie română,

franceză…

– Are şi o bunică evreică. El este omul care a pus la lucru pentru românism geniul

acestui popor genial. Hasdeu a sintetizat în el şi geniul rus, deşi nu avea niciun pic de sânge

rusesc. Avea sânge polonez, sânge lituanian, sânge românesc şi de la acea bunică puţin sânge

evreiesc. Sânge rusesc n-avea absolut deloc. Spiritul rusesc însă, uriaş ca şi spaţiul rus, îl avea.

Hasdeu ne învaţă să fim universali şi în secolul XXI. Mihail Eminescu ne învaţă însă mai departe

cum să nu pierim şi de cine să ne apărăm. Din care cauză se şi duce de douăzeci de ani un

adevărat război cu el, în cadrul războiului mai mare, cu poporul român întreg. Trebuie să

recunoaştem însă că pentru noi, acum, Mihail Eminescu este la fel de important ca şi B. P.

Hasdeu. Căci pentru a fi universali trebuie în primul rând să mai fim, pur şi simplu.

18

– Comunicarea pe care aţi susţinut-o este inedită pentru conferinţa de la

Chişinău?

– Este făcută special. Mi s-a dat tema – un secol de posteritate hasdeiană – şi am

pregătit-o. Am descoperit acum, adică venind la Chişinău, că a apărut acum trei ani la Cluj o

carte a domnului Ovidiu Pecican tot pe această idee a paternităţii spirituale a lui B. P. Hasdeu. Se

cheamă Hasdeienii. Modul în care am pus eu problema este însă diferit. Dacă nu exista această

comandă socială (cum se spunea pe vremuri) a bibliotecii de aici, n-o făceam.

– Şi această comandă v-a îmbogăţit cu o nouă carte.

– Da. O s-o completez şi neapărat o s-o public, pentru că e o credinţă. Credinţa mea

este că în momentul de faţă cultura română, poporul român e supus unui program de

exterminare. Există nişte forţe care vor să-l termine, să-l şteargă de pe faţa pământului, pur şi

simplu. Poporul român la ora actuală şi spiritul românesc, geniul creator românesc, fac unora

concurenţă prin forţa de creaţie pe care o avem, iar concurenţa, cum ştiţi, în capitalism este sau

eliminată, sau învinge ea.

– Dar nu se poate să încheiem această convorbire interesantă pe o notă pesimistă,

căci nu sunteţi din fire aşa. Mi-am dat seama după zâmbet şi căutătură, dacă aş folosi o

expresie de „anticariat” …

– Eu nu am spus că acest program, de exterminare a noastră, va reuşi, ci doar îl

semnalez ca atare. Nu uitaţi că fac parte din generaţia care a îngropat primul asemenea program:

cel cu care aterizau în 1944 la Băneasa oamenii lui Stalin însuşi. De data asta avioanele sunt mai

multe şi vin dinspre alte puncte cardinale. Dar poate că sfârşitul va fi acelaşi, de va fi din nou cu

noi Dumnezeu. Adică acela pe care l-au dat ei afară din Constituţia Europei.

19

Dan Zamfirescu s-a născut în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1933 la Spitalul

Filantropia din Bucureşti din părinţii Ion Zamfirescu, inginer agronom, moşier, din comuna

Căteasca, judeţul Argeş şi Elena, născută Adamescu, din comuna Vaideeni, judeţul Vâlcea, fiică

de institutor şi nepoată de oier ai cărui părinţi veniseră din mărginimea Sibiului.

Şcolarizarea în Bucureşti: şcoala elementară „Floreasca” şi liceul „Titu Maiorescu”,

transformat după reforma din 1948 în „I. L. Caragiale”. Studii superioare teologice la Sibiu şi

Bucureşti, cu licenţa obţinută în octombrie 1956, urmată de cursurile pentru doctorat în 1956 –

1959. Debutează în 1956 cu articolul Bizantinologia în învăţământul teologic, apărut în revista

„Mitropolia Banatului”. A fost urmat de mai multe studii şi dări de seamă apărute în

„Ortodoxia”, „Studii teologice” şi „Biserica Ortodoxă Română”.

În toamna anului 1961 este admis la Facultatea de filologie, Secţia limba rusă, secundar

română, pe care o absolvă în 1966, luându-şi doctoratul în filologie în februarie 1971.

În 15 octombrie 1962 debutează în presă în revista „Luceafărul”, condusă de Eugen

Barbu.

Din 1961 până în toamna anului 1968 lucrează în redacţia revistei „Romanoslavica”

editată de Asociaţia slaviştilor din România, al cărei membru este din 1961. Din toamna anului

1968 până în octombrie 1973 este redactor la „Contemporanul” de unde demisionează mai

înainte de a fi exclus din redacţie ca nemembru de partid. Rămâne simplu membru al Uniunii

scriitorilor, ceea ce-i garanta calitatea de „om al muncii”, până în aprilie 1990, când pune bazele

editurii particulare „Roza Vânturilor” al cărei director şi patron este şi în prezent.

Din toamna anului 1994 până în iunie 2005 este profesor şi profesor consultant la

Facultatea de teologie-litere a Universităţii „Valahia” din Târgovişte de unde s-a pensionat în

2004.

S-a impus ca specialist în domeniul literaturii române vechi, în special prin ediţia critică

a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab (1970) şi prin rezolvarea „problemelor controversate” legată

de această scriere. Este autorul a trei volume de specialitate, al tezei de licenţă în teologie şi a 15

volume în care şi-a adunat o bogată publicistică.

Este membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, ţinând un discurs

de recepţie cu titlul Locul şi rolul culturii române în Europa şi în lume.

20