Calificarea şi conflictul de calificări

Drept internaţional privatAsztalos Csaba Ferenc

Calificare?a determina legea aplicabilă raportului juridic

cu element de extraneitate – punctul de legătură

soţii cu cetăţenii diferite – intentează proces de divorţ în România – legea aplicabilă? – art. 2.597 C.civ. – art. 2.600 C.civ.

conţinutul normei juridice: persoane, capacitate, bunuri etc.

legătura normei conflictuale: domiciliul, sediu, reşedinţa obişnuită

Noțiunea de calificare

Interpretarea unui raport juridic – fapte concrete – pentru a identifica conţinutul şi legătura cărei norme conflictuale se aplică

Operaţiunea de subsumare a situaţiilor de fapt noţiunilor utilizate de norma conflictuală

Factorii care impun calificarea

Sensurile diferite ale noţiunilor şi termenilor din normele conflictuale ale diferitelor state

Existenţa unor instituţii juridice sau noţiuni cu aplicaţie doar în anumite sisteme de drept

Clasificarea calificăriiDupă natura ei

Calificare primară

Calificare secundară

După elementele de structură ale normei

Calificarea conţinutului normei

Calificarea legăturii normei

Clasificarea calificării

• După caracterul său Calificarea legală

Calificarea jurisdicţională

Conflictul de calificări

Ex. privind conţinutul normei conflictuale Testamentul olandezului Succesiunea maltezului Căsătoria grecului ortodox Prescripţia extinctivă şi

compensaţia Prescripţia dreptului de

opţiune succesorală Succesiunea vacantă

Ex. privind legătura normei conflictuale Locul executării contractului Domiciliul Sediul social Momentul şi locul încheierii

contractului

Legea după care se face calificareaRegula – Calificarea după legea forului – lex fori

Art. 2558 C.civ. – se ia în considerare calificarea stabilită de legea română

Excepţii

Calificara legală Calificarea părţilor Calificarea secundară Calificarea în caz de

retrimitere Calificarea instituţiilor

juridice necunoscute legii forului

Calificarea după alte criterii

Calificarea după lex cause

Teoria calificării autonome

Teoria calificării proper in law

Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale

Conflict pozitiv

• → apare atunci când fiecare din norma conflictuală trimite la propriul sistem de drept.

• Ex. Cetăţean român cu domiciliul în Anglia – starea civilă – legea aplicabilă?

• Art. 2572

Conflict negativ

• → apare atunci când normele conflictuale din sistemele de drept în prezenţă nu declară niciuna ca fiind aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie retrimit la sistemul de drept al celuilalt stat, fie retrimiterea se face la dreptul unui stat terţ.

Retrimiterea

situaţia juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la normele sale conflictuale), iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primeşte trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai departe, la dreptul unui stat terţ.

să existe un conflict negativ; norma conflictuală a forului

să admită retrimiterea (în sensul de a trimite la întregul sistem de drept străin, deci inclusiv la normele sale conflictuale)

Dacă norma conflictuală a forului trimite direct la normele materiale ale sistemului de drept străin, este exclusă retrimiterea.

Speţa Forgo• Un cetăţean bavarez pe numele său Forgo, copil din afara căsătoriei, se mută

la varsta de 5 ani în Franţa unde, deşi a trăit tot restul vieţii sale, nu a îndeplinit formalităţile legale prevăzute de legea franceză pentru a fi considerat ca având domiciliul în Franţa. Când a murit, la vârsta de 68 de ani, a lăsat o importantă moştenire mobiliară, pentru care nu a făcut testament.

• Conform legii franceze, devoluţiunea succesiunii mobiliare ab intestat cade sub incidenţa legii ţării ultimului domiciliu al defunctului (legea bavareză); această lege prevedea un drept de moştenire în favoarea rudelor colaterale după mamă, însă tot legea bavareză în normele sale conflictuale prevedea că succesiunea mobiliară este supusă legii domiciliului de fapt al defunctului (legea franceză). Legea bavareză, la care trimitea legea forului, făcea deci la rândul ei trimitere la legea franceză.

• Instanţa franceză a admis retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză şi a aplicat legea succesorală franceză, potrivit căreia rudele colaterale după mamă nu aveau nici un drept la moştenire, condiţie în care succesiunea fiind vacantă a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul căruia se aflau bunurile mobile respective.

Forme ale retrimiterii

• Există două forme ale retrimiterii:retrimitere de gradul I (retrimitere simplă)

când norma conflictuală străină retrimite la sistemul de drept al forului;

retrimitere de gradul II (retrimitere complexă) când norma conflictuală străină trimite la sistemul de drept al unui stat terţ.

Regula: în dreptul internaţional privat român se admite retrimiterea de gradul I

• Excepţii: Retrimiterea de gradul I nu este admisă: când părţile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului

autonomiei lor de voinţă (lex voluntatis) – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil; în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice – art. 2.559 alin.

(3) Cod Civil; în cazul determinării legii străine aplicabile obligaţiilor

extracontractuale – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil; când se aplică regula locul regit actum – 2.613 alin. (1) Cod Civil; când se determină cetăţenia unei persoane. Retrimiterea poate fi înlăturată şi în alte cazuri speciale prevăzute de

convenţiile internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.

• Dreptul internaţional privat român nu admite retrimiterea de gradul

II.

Speţă:

AV, cetăţean italian, introduce pe rolul instanţelor române o acţiune de divorţ împotriva soţului său RV, cetăţean italian. Ambii soţi au domiciliul comun în Italia. Norma de drept internaţional privat italiană prevede că «divorţul este guvernat de legea naţională comună a celor doi soţi, iar în lipsă de cetăţenie comună se aplică legea domiciliului».

Întrebare: Cum va soluţiona judecătorul român conflictul de legi?

Ordinea publică în dreptul internaţional privat

normele fundamentale ale sistemului de drept al instanţei, care nu permit aplicarea regulilor străine, deşi acestea sunt competente conform normelor conflictuale ale instanţei

art. 2564 alin. (1) Cod Civil, prin aplicarea legii străine, s-ar ajunge la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.

Elemente definitorii ale ordinii publice de drept internaţional privat:

apare ca un corectiv excepţional în aplicarea legii străine normal competente;

are un caracter diferenţiat, în sensul că ordinea publică diferă de la o ţară la alta, în funcţie de valorile protejate prin principiile fundamentale de drept ale statului instanţei sesizate.

pe plan procedural se concretizează în excepţia de ordine publică de drept internaţional privat, excepţie de fond ce poate fi invocată de orice parte interesată sau de instanţă din oficiu.

relevă vocaţia subsidiară de aplicare a legii forului. este variabilă atât în timp, în cadrul aceleiaşi ţări, cât şi în

spaţiu, de la o ţară la alta.

Prevederi din acte normative interne

a) drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România, afară numai dacă sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român;

b) persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, în condiţiile prevăzute de lege, printre care şi cerinţa ca scopurile lor statutare să nu contravină ordinii sociale şi economice din România;

Art.2.586 alin. (2) Cod Civil - existenţa în legea străină a unui impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie.

Art. 2.639 alin. (3) Codul Civil – forma solemnă cerută sub sancţiunea nulităţii pentru un act juridic în sistemul de drept aplicabil fondului actului.

Frauda la lege - operaţiunea prin care părţile unui raport juridic, uzând de mijloacele legale de drept internaţional privat, îşi creează în mod voit condiţii pentru a se sustrage de sub incidenţa legii normal competente, recurgând la dispoziţiile altei legi, convenabile lor.

să existe un acord de voinţă a părţilor (părţii) de a plasa un anumit raport juridic sub incidenţa unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legătură.

părţile să utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la ocolirea legii.

scopul urmărit de părţi sa fie ilicit. rezultatul obţinut de părţi să fie

ilicit, care să contravină normei conflictuale competente.

implică o activitate volitivă, frauduloasă a părţilor, de schimbare a punctului de legătura;

schimbarea punctului de legătură trebuie să fie efectivă;

intervine doar în acele situaţii în care normele conflictuale au puncte de legătură mobile (schimbarea cetăţeniei sau domiciliului; schimbarea sediului social, schimbarea locului unde se află bunul mobil)

poate să apară doar în acele materii în care parţile pot să îşi manifeste voinţa, cum ar fi: forma şi conţinutul actelor juridice, pavilionul navelor comerciale etc.

• Speţă: Cazul Beauffremont Prinţesa de Beauffremont, de cetăţenie franceză, era separată de soţul

său şi dorea să divorţeze, însă legea franceză nu permitea divorţul. Ea şi-a fixat domiciliul în ducatul german Saxa – Altenbourg, unde obţine cetăţenia. Fiind considerată divorţată, merge la Berlin pentru a se căsători cu prinţul Bibescu, de cetăţenie română. Prinţul de Beauffremont cheamă pe soţia sa în judecată la Tribunalul Seine, solicitând să se constate că naturalizarea în ducatul german, divorţul și recăsătorirea sunt fără efect în Franţa. El nu putea invoca ordinea publică deoarece Curtea de Casaţie consacrase deja (din 1860) efectul atenuat al ordinii publice, admiţând că putea produce efecte în Franţa divorţul a doi soţi străini, domiciliaţi în străinătate.

Curtea a judecat că prinţesa nu poate invoca cetăţenia sa germană şi aplicarea legii germane care îi permite recunoaşterea divorţului, deoarece noua cetăţenie fusese obţinută cu intenţie frauduloasă, respectiv voinţa de a se sustrage legii franceze normal aplicabile. În consecinţă, cetăţenia, divorţul şi recăsătorirea au fost considerate fără efect în Franţa.

• Exemplu: o societate comercială română, pentru a beneficia de un regim juridic mai favorabil din punct de vedere fiscal, îşi stabileşte sediul social în străinătate. Se creează astfel un conflict artificial de legi (elementul de extraneitate fiind sediul social aflat în străinătate), iar prin aplicarea normei conflictuale normal competente lex societatis [art.2.580 alin.(1) Cod Civil] se face aplicabil societăţii sistemul de drept străin, în locul celui român.

• Exemplu: schimbarea cetăţeniei cu scopul de a determina aplicarea unei alte legi decât cea normal competentă.

Forme ale fraudării

• Speţă: Cazul Bertola Doi cetăţeni intalieni domiciliaţi în România au cerut divorţul în

faţa instanţelor române, care au respins acţiunea, pentru că legea italiană competentă nu permitea divorţul. Pentru a frauda legea italiană, soţii au făcut demersuri pentru pierderea cetăţeniei italiene, devenind apatrizi. După aceea, au introdus o nouă cerere de divorţ; de data aceasta acţiunea a fost admisă, făcându-se aplicarea legii române, competentă în situaţia apatrizilor. Prin aceste demersuri, a fost fraudată legea italiană.

Speţa Mihăiescu Dna Mihăiescu, cetăţean român, a avut în Franţa un copil din afara căsătoriei cu un cetăţean francez. În faţa instanţelor franceze a fost introdusă o primă acţiune, pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, permisă de legea franceză, dar interzisă la acea vreme de legislaţia română. Întrucât copilul figura în cadrul acţiunii ca cetăţean român, prin aplicarea legii personale a acestuia acţiunea a fost respinsă. Mai înainte de a ajunge procesul în căile de atac, mama copilului a obţinut pentru acesta cetăţenia franceză. Prin aceasta, s-a obţinut ca instanţa superioară să aplice legea franceză (comună atât pretinsului tată, cât şi copilului) şi ca acţiunea să fie admisă. În acest mod s-a fraudat legea română, care interzicea stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.

Sancțiuni1) când dreptul român este fraudat în favoarea dreptului străin. Efecte: • unul negativ – înlăturarea de la aplicare a legii străine;• unul pozitiv – aplicarea legii române în golul produs de înlaturarea legii străine. 2) când dreptul străin normal competent conform normei conflictuale române, este fraudat în favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terţ.fraudarea legii străine trebuie sancţionată în acelaşi mod ca şi frauda legii române, faţă de următoarele argumente:

- dreptul străin este element de drept, ca şi dreptul forului, şi trebuie deci să i se acorde aceeaşi protecţie;

- fraudarea dreptului străin competent constituie o încălcare a normei conflictuale române;

- ceea ce se sancţionează, în toate cazurile, este intenţia frauduloasă a părţilor (fraus omnia corumpit). 

Aplicarea legii străineNoţiunea de lege străină În sens larg - întregul sistem de drept străin, respectiv: actele

normative, cutuma, uzanţele, practica judiciară (sistemul common law), etc;

În sens restrâns - legea propriu – zisă.

Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al noţiunii de lege străină, şi anume întregul sistem de drept.

Titlul cu care se aplică legea străină

În dreptul internaţional privat român legea străină la care norma conflictuală trimite se aplică în calitate de element de drept.

Legea străină se bucură de aceeaşi consideraţie ca şi legea naţională.

Moduri de aplicare a legii străine I.

Aplicarea legii străine ca lex causae Atunci când norma conflictuală română trimite la sistemul de drept al altui stat, aplicarea dreptului străin devine obligatorie.

Raportul juridic va fi supus legii străine declarată competentă, lege ce se va aplica ca lex causae în virtutea normei conflictuale române.

Moduri de aplicare a legii străine I. Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae

Condiţia reciprocităţii Prin reciprocitate se înţelege o identitate de reglementare între

cele două sisteme de drept în prezenţă, şi anume, dreptul român respectiv cel străin.

Regula → aplicarea legii străine nu este condiţionată de principiul reciprocitatii şi nu depinde de faptul dacă statul străin aplică legea forului în acelaşi domeniu (nici la nivelul normelor conflictuale, nici a celor materiale) – art. 2.561 Cod Civil.

Excepţia: → condiţia reciprocităţii este cerută atunci când este prevăzută fie de dispoziţiile Codului Civil fie de alte legi speciale.

Important: pentru a opera principiul reciprocităţii, normele conflictuale trebuie să aibă aceleaşi puncte de legatură.

Aplicarea legii materiale străine atunci când operează condiţia reciprocităţii, este condiţionată de aplicarea simetrică a legii forului.

Tipuri de reciprocitate Reciprocitatea poate fi, în principiu, de trei feluri: legislativă - izvorul reciprocităţii este norma din sistemul legislativ

străin, respectiv român ; diplomatică - izvorul reciprocităţii este convenţia internaţională la

care România este parte; de fapt - reciprocitatea este aplicată în practica autorităţilor

competente din statele respective.De subliniat - în cazul existenţei reciprocităţii, legea străină nu este aplicată cu titlu de lex causae, ci reprezintă o condiţie a aplicării legii forului.

Încorporarea contractuală

a legii străine

Recepţiune contractuală sau încorporarea legii străine – situaţia în care părţile unui contract fac trimitere la o lege străina, nu în scopul de a se aplica contractului cu titlu de lex

causae, ci pentru a servi ca mijloc de interpretare sau completare a

respectivului contract.

Legea străina la care părţile fac trimitere prin

contract, devine parte din cuprinsul acestuia, reglementându-i conţinutul.

Deosebiri între aplicarea legii străine ca lex causae si încorporarea contractuală a acesteia:

Aplicarea legii străine ca lex causae

legea este privită ca ansamblul sistemului de drept străin;

legea străină îşi păstrează tipologia de element de drept;

se aplică legea în vigoare la momentul în care norma conflictuală trimite la ea

Încoporarea contractuală

legea străină nu este privită ca un întreg sistem de drept. Se aplică doar norma la care părţile fac trimitere;

legea străină are valoare juridică de clauză contractuală (element de fapt);

se aplică legea străină în vigoare la momentul incorporării ei, fără a interesa dacă a fost între timp abrogată sau a suferit modificări

Proba legii străine - Sarcina probei

revine atât judecătorului cât şi părţii Art.2.562 alin. (2) Cod Civil: « partea care invoca o lege strănă

poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei ». În situaţia în care aplicarea dreptului străin este

obligatorie, instanţa va lua toate măsurile şi va depune toate diligenţele pentru a stabili conţinutul şi înţelesul legii străine, putând dispune din oficiu administrarea mijloacelor de probă necesare.

Instanţa poate cere concursul părţilor sau sprijinul autorităţilor abilitate: Ministerul de Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe, etc, pentru a primi informaţiile necesare despre legea străina.

Regula împărţirii sarcinii probei este aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului comercial internaţional.

Mijloacele de probă

Art. 2.562 alin. (1) din Codul Civil consacră principiul libertăţii instanţei şi a părţilor în alegerea mijloacelor de dovadă a legii străine ( « conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau în alt mod adecvat »)

Instanţa poate cere sprijinul autorităţilor, respectiv Ministerul de Justitie, care transmite ori primeşte de la ministerele de justitie din alte ţări, informaţii privind dreptul intern în materie civilă şi comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al organizării judiciare (aspecte reglementate de Legea nr.189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie civilă şi comercială)

Forţa probantă a mijloacelor de dovada provenind din străinătate – asimilată, în pirncipiu, celei prevăzute de legea româna.

Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine

Atunci când există imposibilitate de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea româna (Art. 2.562 alin. (3) din Codul Civil: « în cazul imposibilităţii de a stabili, în termen rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea româna »).

Argumente : a) litigiul nu poate ramâne nesoluţionat pe motivul

necunoaşterii legii străine sau pe motiv ca dispoziţiile acesteia sunt neîndestulatoare. În caz contrar, judecătorul ar fi culpabil de denegare de dreptate.

b) se prezumă relativ că, odată stabilită competenţa instanţelor române, părţile au acceptat aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu pot determina conţinutul legii străine.

Interpretarea legii străine

« Interpretarea legii străine » = lămurirea

înţelesului noţiunilor şi termenilor utilizaţi de legea străina.

Interpretarea legii străine competente se face conform regulilor de interpretare existente în sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea străina trebuie aplicată asa cum este aplicată în ţara de origine.

Conflicte de legi cu privire la persoane

Starea civilă? – art. 98 C.civ. Acte de stare civilă?Fapte de stare civilă?Capacitatea civilă?

Regula în materia reglementării stării civile şi capacităţii persoanei fizice

aplicarea legii naţionale – art. 2.572 C.civ punctul de legătură?

argumente pentru aplicarea legii naţionale?

domiciliu vs. reşedinţă obişnuită

Excepţii în materia reglementării stării civile şi capacităţii persoanei fizice

prevederi ale dispoziţiilor speciale – art. 2.572 alin. (1) C.civ.

subsumarea – legea personală?

caracterul normelor?

Domeniul de aplicare a normelor conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice

filiaţie căsătorie rudenie afinitate adopţie folosinţa stării civile acţiunea stării civile Condiţiile de formă?

incapacităţi de folosinţe relative

reprezentarea legală a persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu restrânsă

ocrotirea majorului

Exced domeniului de aplicare

incapacităţi de folosinţe relative – art. 990 Cciv.

reprezentarea legală a persoanei fizicie lipsite

de capacitate de exerciţiu restrânsă ocrotirea majorului

Teoria interesului naţional

speţa Lizardi

înlocuirea legii personale cu legea statului unde a fost întocmit actul – condiţii

Art. 2.579 alin. (1) – (2) – capacitate restrânsă

- reprezentant

Legea aplicabilă atributelor de identificare a persoanei fizice

Atribute de identificare? Nume – numele de familie – pseudonim –

poreclă nume – legea naţională – art. 2.576 alin. (1)

Cciv. Art. 2576 alin. (2) excepţie – numele copilului

născutDomeniul de aplicare – excepţii

Legea aplicabilă domiciliului persoanei fizice

domiciliul?de drept comun – art. 86 Cciv. legalconvenţional reşedinţa legea naţională

Legea aplicabilă drepturilor inerente fiinţei umane – art. 2577 Cciv.

Dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică Dreptul de a dispune de sine însuşi/însăşi Dreptul la exprimare Dreptul la viaţă privată Dreptul la demnitate Dreptul la propria imagine Dreptul la respect pentru persoana decedată

Legea aplicabilă statului organic al persoanei juridice

Statutul organic al sucursalei Statutul organic al filialei

Legea aplicabilă schimbării naţionalităţii persoanei juridice. – art. 2584 Cciv.

Legea aplicabilă fuziunii persoanelor juridice art. 2.584 Cciv.

Conflicte de legi – persoane juridiceNaţionalitatea persoanei juridice – se

determină după legea forului – criterii sediul social voinţa fondatorilor criteriul locului de înregistrare a statutuluicriteriul plasării centrului activităţii economicecriteriul controluluicriterii mixte Art. 2.558 – lex fori – calificarea sediului social

Recunoaşterea persoanei juridice străine

recunoaştere – act declarativpersoana juridică străină cu scop lucrativ persoana juridică străină fără scop lucrativ

Efectele recunoaşterii persoanelor juridice străine în România – regimul naţional

NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie 2. Legea aplicabilă căsătoriei3. Legea aplicabilă filiaţiei4. Legea aplicabilă adopţiei5. Autoritatea părintească. Protecţia copilului6. Obligaţia de întreţinere

Căsătoria în dreptul internaţional privat - ➢ Încheierea căsătoriei - NCC➢ Art. 2.585. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie ➢ Art. 2.586. Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale căsătoriei ➢ Art. 2.587. Legea aplicabilă formalităţilor căsătoriei ➢ Art. 2.588. Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei ➢ Paragraful Efectele căsătoriei ➢ Art. 2.592. Determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial

Articolul 2.585 Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie (1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii promisiunii. (2) Efectele promisiunii de căsătorie, precum şi consecinţele încălcării ei sunt guvernate de una dintre următoarele legi, în ordine: a) legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie; b) legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat; c) legea română, în lipsa legii naţionale comune.

Articolul 2.586 Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale căsătoriei. - NCC(1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei. (2) Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României. Legea naţională este substituită de legea aceluia dintre state a cărui cetăţenie o are persoana fizică şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită – art. 2.568 alin. (2)-(3) NCC.

Sediul materiei - Articolul 2.587 Legea aplicabilă formalităţilor căsătoriei - NCC (1) Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează. (2) Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau a funcţionarului consular al României în statul în care acesta este acreditat este supusă formalităţilor prevăzute de legea română.

Domeniul legii aplicabileLegea aplicabilă condiţiilor de fond se referă îndeosebi la: • stabilirea condiţiilor de fond; • eventualele dispense (de vârstă, de rudenie, de adopţie);• viciile de consimţământ;• efectele condiţiilor de fond etc.;Legea competentă să cârmuiască forma încheierii căsătoriei reglementează îndeosebi următoarele aspecte: • organul competent să încheie căsătoria;• formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei (declaraţia de căsătorie; publicarea declaraţiei de căsătorie; opoziţia la căsătorie etc.);

Legea aplicabilă nulităţii căsătorieiSediul materiei - Articolul 2.588 Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei – NCC

(1)Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi. (2) Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română.

Domeniul legii aplicabile Identificarea şi interpretarea cauzelor de nulitate absolută (în România - art. 293-295 NCC), cum ar fi: • neobservarea cerinţelor de valabilitate privitoare la existenţa consimţământului la căsătorie şi la diferenţa de sex;• nesocotirea impedimentului bigamiei, a rudeniei în grad prohibit la căsătorie, a stării de alienaţie şi debilitate mintală; • încheierea căsătoriei în dispreţul formalităţilor ce asigură solemnitatea şi publicitatea legală; • fictivitatea căsătoriei. Cauzelor de nulitatea relativă (în România - art.293-303 NCC), cum ar fi:• viciile de consimţământ, lipsa încuviinţărilor sau a autorizării necesare căsătoriei minorului, lipsa vremelnică a discernământului, existenţa tutelei etc.

Legea aplicabilă efectelor căsătorieiLegea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei - sediul materiei Art. 2.589. NCC(1) Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar, în lipsă, legii cetăţeniei comune a soţilor. În lipsa cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.(2) Legea determinată potrivit alin.(1) se aplică atât efectelor personale, cât şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care legea le reglementează şi de la care soţii nu pot deroga indiferent de regimul matrimonial ales de ei.(3) Prin excepţie de la prevederile alin.(2), drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este situată.

Pot exista următoarele situaţii: • soţii au aceeaşi reşedinţă – caz în care se aplică legea statului în care se află reşedinţa obişnuită comună a acestora;• soţii nu au reşedinţă obişnuită comună – caz în care se aplică legea cetăţeniei comune a soţilor; • soţii nu au cetăţenie comună şi nici reşedinţa în acelaşi stat – caz în care se aplică legea statului cu care soţii întreţin în comun cele mai strânse legături. În această situaţie îşi dispută incidenţa trei legi, şi anume:

legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa comună; legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa comună; legea statului cu care soţii întreţin în comun cele mai strânse legături.

Aceste variante se aplică în ordinea prevăzută de lege.

Sediul materiei – art. 2.596 NCC1.Legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.

2. Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz, cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel şi, în niciun caz, nu poate prejudicia drepturile terţilor.

3.Cu toate acestea, dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.

Legea aplicabilă regimului matrimonial

Soţii au libertatea de a alege regimul matrimonial dintre următoarele variante:

legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;

legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;

legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită

comună după celebrarea căsătoriei. Observăm că în acest caz se aplică lex voluntatis, dar în limitele

stabilite de lege.

Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial – art. 2.591 NCC

Momentul încheierii convenţiei de alegere a legii aplicabile: înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.

Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de:

legea aplicabilă regimului matrimonial, fie de legea locului unde aceasta se încheie.

Pe parcursul căsătoriei soţii au posibilitatea să aleagă oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, dacă:

respectă condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea convenţiei de alegere a legii aplicabile;

noul act nu poate prejudicia în niciun caz drepturile terţilor;

Legea nouă produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel.

Condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt (art. 2.594 NCC):

cele prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial sau

cele prevăzute de legea locului unde aceasta se încheie.

Legea aplicabilă regimului matrimonial se aplică la următoarele domenii – art. 2.593 NCC:

condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia capacităţii;

admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia capacităţii;

limitele alegerii regimului matrimonial; posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele

acestei schimbări; conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile

soţilor asupra bunurilor, precum şi regimul datoriilor soţilor; încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi

regulile privind împărţeala bunurilor comune.

Ocrotirea terţilor

• art. 2.595 alin. (1) sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi.

• Cu toate acestea, atunci când la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia aveau reşedința obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, este aplicabilă legea acestui stat.

Legea admite următoarele excepţii: au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare

prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial; terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul

matrimonial sau l-a ignorat cu imprudenţă din partea sa; au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute

de legea statului pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Desfacerea căsătoriei – art. 2.597- 2.600 NCC

NCC recunoaşte soţilor posibilitatea exercitării lex voluntatis în alegerea legii aplicabile divorţului. Astfel, potrivit art. 2.597 soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorțului:

legea statului pe teritoriul căruia soții au reşedința obişnuită comună la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;

legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reşedința obişnuită comună, dacă cel puțin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;

legea statului al cărui cetățean este unul dintre soţi; legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin 3 ani; legea română.

Legea aplicabilă divorțului în lipsa alegerii de către soți – art. 2.600 NCC

În lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este: legea statului pe teritoriul căruia soții au reşedința obişnuită

comună la data introducerii cererii de divorţ; în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul

căruia soții au avut ultima reşedință obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;

în lipsa reşedinţei obişnuite comune a unuia dintre soţi pe teritoriului statului unde soţii au avut ultima reşedinşă obişnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la data introducerii cererii de divorț;

în lipsa legii cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetățenii comune a soților, dacă cel puţin unul dintre ei are această cetăţenie la data introducerii cererii de divorţ;

legea română, în toate celelalte cazuri.

Recunoaşterea divorțului prin denunțare unilaterală – art. 2.601 NCC

Legea introduce o formă de protecţie pentru femei, condiţionând recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală de dreptul egal care se cuvine femeii. Astfel, actul întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria fără ca femeia să aibă un drept egal, nu poate fi recunoscut în România, cu excepţia cazului în care:

actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea străină aplicabilă;

femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;

nu există niciun alt motiv de refuz a recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii prin care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

Legea aplicabilă separației de corp – art. 2.602

• Separaţia de corp este instituţia juridică în virtutea căreia încetează obligaţia de coabitare a soţilor şi se împart bunurile acestora, însă căsătoria se menţine (art. 385 alin. (2) şi alin. (3). NCC.

Legea care cârmuieşte divorțul se aplică în mod corespunzător şi separației de corp.

FILIAȚIA, ADOPȚIA, AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ ȘI PROTECȚIA COPIILOR ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

NORMA CONFLICTUALĂ PRIVIND SUCCESIUNEA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

CAMBIA, BILETUL LA ORDIN, CECUL ȘI FIDUCIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

Legea aplicabilă filiației copilului din căsătorie Art. 2.603 NCC Potrivit alin. (1) din art. 2.603 din NCC filiaţia copilului din

căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei părinților săi.

Sunt posibile următoarele variante: dacă părinţii au aceeaşi cetăţenie – se aplică legea națională comună a

acestora, în vigoare la data naşterii copilului; dacă părinţii au cetăţenii diferite: se aplică legea statului de reşedință comună

(indiferent dacă în acea ţară, locuiesc împreună sau separat), în vigoare la data naşterii copilului;

dacă părinţii nu au aceeaşi cetăţenie şi nici reşedinţa comună (adică în aceeaşi ţară) se aplică, în ordine, una dintre următoarele legi, în vigoare la data naşterii copilului; legea statului pe al cărui teritoriu părinţii au avut reşedinţa comună; legea statului cu care părinţii întreţin în comun cele mai strânse legături.

Dacă, înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat sau a fostdesfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele

– alin. (2) art. 2.603 NCC.

Domeniul legii aplicabile:

stabilirea filiației față de mamă și față de tată (modalități; prezumția timpului legal al concepției; prezumțiile de paternitate, etc.); sfera persoanelor care pot introduce acțiuni de stare civilă;prescripția dreptului la acțiune;efectele filiației;contestarea filiației față de mamă și a filiației față de tată;nulitatea recunoașterii de maternitate;tăgăduirii paternităţii copilului născut din căsătorie, precum şi dobândirii numelui de către copil – alin. (3) art. 2.603 NCC;admisibilitatea, sarcina, obiectul și puterea doveditoare a probelor pentru stabilirea, contestarea și nulitatea filiației ori pentru tăgăduirea paternității;

Nu intră în domeniul acestei legi: competența jurisdicțională pentru acțiunile în această materie – care este supusă legii forului; procedura de judecată – care este supusă, de asemenea, legii forului; administrarea probelor – care este supusă legii forului; proba filiației (ca element de stare civilă) și puterea doveditoare a actului de stare civilă (instrumentum) – care sunt supuse legii locului unde s-a întocmit actul; forma exterioară a înscrisului privind recunoașterea de maternitate – care este supusă legii care guvernează forma actului juridic unilateral, etc.Atunci când părinţii sunt îndreptăţiţi să procedeze la legitimarea prin căsătorie a copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se aplică efectelor generale ale căsătoriei.

Legea aplicabilă filiaţiei copilului din afara căsătorieiSediul materiei – art. 2.605 NCC

Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii.

În cazul în care copilul, cetăţean străin, are şi o altă cetăţenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.

Domeniul de aplicare a legii: ➢ stabilirea filiației față de mamă și față de tată (modalități; prezumția timpului legal al concepției; prezumțiile de paternitate, etc.); ➢ sfera persoanelor care pot introduce acțiuni de stare civilă;➢ prescripția dreptului la acțiune;➢ efectele filiației;➢ contestarea filiației față de mamă și a filiației față de tată;➢ nulitatea recunoașterii de maternitate;➢ tăgăduirii paternităţii copilului născut din căsătorie, precum şi dobândirii numelui de către copil – alin. (3) art. 2.603 NCC;➢ admisibilitatea, sarcina, obiectul și puterea doveditoare a probelor pentru stabilirea, contestarea și nulitatea filiației ori pentru tăgăduirea paternității;

Nu intră în domeniul acestei legi o serie de aspecte, cum ar fi: ➢ competența jurisdicțională pentru acțiunile în această materie – care este supusă legii forului; ➢ procedura de judecată – care este supusă, de asemenea, legii forului; ➢ administrarea probelor – care este supusă legii forului;➢ proba filiației (ca element de stare civilă) și puterea doveditoare a actului de stare civilă (instrumentum) – care sunt supuse legii locului unde s-a întocmit actul;➢ forma exterioară a înscrisului privind recunoașterea de maternitate – care este supusă legii care guvernează forma actului juridic unilateral, etc.;➢ dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii și pentru cele prilejuite de nașterea copilului – care este supus legii naționale a mamei – răspunderea tatălui – art. 2.606 NCC

AdopțiaLegea aplicabilă condițiilor adopției – noțiunea de condiții ale

adopției

Potrivit art. 2.607 alin. (1) NCC condițiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea națională a adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat.

Adoptatorul şi adoptatul trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale arătate.

Potrivit art. 2.607 alin. (2) condițiile de fond cerute soților care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt. Prin urmare, în aceste situaţii, soluţiile sunt următoarele:

dacă soţii au aceeaşi cetăţenie – se aplică legea naţională comună a acestora;

dacă soţii au cetăţenii diferite - se aplică legea statului de reşedinţă comună (indiferent dacă în acea ţară, locuiesc împreună sau separat);

dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie şi nici reşedinţa comună (adică în aceeaşi ţară) se aplică, în ordine, una dintre următoarele legi, în vigoare la data naşterii copilului; legea statului pe al cărui teritoriu soţii au avut reşedinţa comună; legea statului cu care soţii întreţin în comun cele mai strânse legături

Legea aplicabilă formei adopției - art. 2.609 NCC forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie (locus regit actul).

Legea aplicabilă efectelor adopției - art. 2.608 din NCC efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt cârmuite de legea națională a adoptatorului, iar în cazul adopției consimțite de soți este aplicabilă legea care cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei. Aceeaşi lege cârmuieşte şi desfacerea adopției.

În cazul în care soţii adoptă un copil legea efectelor va fi, după caz: dacă soţii au aceeaşi cetăţenie – se aplică legea naţională comună a

acestora; dacă soţii au cetăţenii diferite - se aplică legea statului de reşedinţă

comună (indiferent dacă în acea ţară, locuiesc împreună sau separat); dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie şi nici reşedinţa comună (adică în

aceeaşi ţară) se aplică, în ordine, una dintre următoarele legi, în vigoare la data naşterii copilului;– legea statului pe al cărui teritoriu soţii au avut reşedinţa comună;– legea statului cu care soţii întreţin în comun cele mai strânse

legături.

Domeniul legii aplicabile

Legea efectelor adopţiei reglementează îndeosebi:data de la care se produc efectele;efectele adopţiei (filiaţia şi rudenia civilă;

impedimente la căsătorie; cetăţenia adoptatului; situaţia drepturilor şi îndatoririlor părinteşti; drepturile şi îndatoririle adoptatului: numele şi domiciliul adoptatului, etc.).

Legea aplicabilă desfacerii adopției

A doua propoziţie din art. 2.608 arată că legea care cârmuieşteefectele adopției este aplicabilă şi desfacerii adopției. Legea desfacerii adopţiei reglementează îndeosebi: cauzele de desfacere a adopţiei; efectele acestora, etc.;

Nu intră în domeniul acestei legi, de exemplu: condiţiile de fond ale noii adopţii; condiţiile de formă ale noii adopţii, etc.

Legea aplicabilă nulității adopției

Potrivit art. 2.610 NCC nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor aplicabile condiţiilor de fond, iar pentru nerespectarea condiţiilor de formă, legii aplicabile formei adopţiei.

Legea aplicabilă nulităţii adopţiei are în vedere îndeosebi: felurile nulităţii; cazurile de nulitate; efectele nulităţii, etc.Nu intră în domeniul acestei legi aspectele procedurale

(competenţa, procedura, etc.) care sunt reglementate de legea forului.

Autoritatea părintească. Protecția copiilor Legea aplicabilă art. 2.611. – Legea aplicabilă se stabileşte

potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.

Legea aplicabilă obligației legale de întreținere Potrivit art. 2.612 NCC legea aplicabilă obligaţiei de

întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului comunitar.

Norma conflictuală privind succesiunea; Dispoziţii în Legea nr. 287/2009, Codul Civil

Legea aplicabilă - Protecția copiilor Conform Convenţiei de la Haga (art.15), autorităţile

competente aplică legea națională, atunci când exercită atributele ce le revin în luarea măsurlor de protecție a persoanei sau bunurilor copilului. În ipoteza în care protecţia copilului o impune, se poate aplica sau lua în considerare şi legea altui stat, cu care situația respectivă prezintă cea mai strânsă legătură.

Autoritatea sau încetarea răspunderii părinteşti este reglementată de legea statului unde copilul are reședința obișnuită (art.16).

Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga

Convenţia de aplică numai copiilor minori, din momentul naşterii acestora şi până la împlinirea vârstei de 18 ani.

În înţelesul Convenţiei ”răspunderea părintească” include autoritatea părintească sau orice relaţie similară acestei

autorităţi, prin care se determină drepturi, puteri şi obligaţii ale

părinţilor, tutorelui sau altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile copilului.

În cadrul obiectului său de reglementare, conform art. 3, intră:

(a) atribuirea, exerciţiul şi restrângerea, totală sau parţială, a răspunderii părinteşti, precum şi la delegarea acesteia;

(b) dreptul de încredinţare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului şi, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reşedinţă a copilului, precum şi dreptul de vizită, prin care se înţelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc decât reşedinţa sa obişnuită;

(c) tutela, curatela şi instituţii similare;(d) desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau organism care are sarcina

să se ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să îl asiste;

(e) plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecţie instituţionalizată, protecţie prin „kafala” ori o instituţie similară;

(f) supravegherea de către autorităţile publice a ocrotirii copilului acordată de către orice persoană căreia acesta i-a fost încredinţat;

(g) administrarea, conservarea sau acte de dispoziţie privind proprietatea copilului.

Convenția nu se aplică pentru:

(a) stabilirea sau contestarea filiaţiei;(b) deciziile privind adopţia, măsurile pregătitoare pentru adopţie,

anularea ori revocarea adopţiei;(c) numele şi prenumele copilului;(d) obţinerea capacităţii depline de exerciţiu;(e) obligaţiile de întreţinere;(f) legate sau succesiuni;(g) securitatea socială;(h) măsurile publice de natură generală în domeniul educaţiei şi

sănătăţii;(i) măsurile luate ca urmare a unor infracţiuni săvârşite de copil;(j) deciziile privind dreptul de azil şi privind imigraţia.

Conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi apare atunci reşedinţa obişnuită a copilului se schimbă în alt stat contractant.

Pentru o astfel de situaţie, art. 17 din Convenţie prevede că exercitarea răspunderii părinteşti este reglementată de legea statului de la noua reședință obișnuită.

Obligația de întreținere - legea aplicabilă

Reguli de determinare a legii aplicabile

Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene (art.2612 Cod civ.).

La nivelul Uniunii Europene, obligaţiile de întreţinere sunt reglementate în mod uniform şi unitar de Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligații de întreținere.

Regula generală – art. 15 Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de

întreţinere

• Conform Protocolului, regula generală privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere este următoarea → se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.

• În cazul în care creditorul îşi schimbă reşedinţa obişnuită în alt stat, legea statului în care se află noua sa reședinţă obișnuită se va aplica din momentul în care intervine schimbarea [art.3 alin. (2) din Protocol].

Reguli speciale I.:

Reguli speciale care favorizează anumiți creditori Regulile speciale prevăzute de art. 4 din Protocol se referă la

obligaţiile de întreţinere datorate de: părinți copiilor; alții decât părinții persoanelor care nu au împlinit încă douăzeci şi unu de ani, copii părinților.

Pentru aceste categorii de creditori, dacă în temeiul legii reşedinţei obişnuite nu se poate obţine întreţinere de la debitor, se va aplica legea forului.

Legea forului se va aplica şi atunci când creditorul sesizează autoritatea competentă din statul în care debitorul îşi are reşedinţa obişnuită. Dacă potrivit acestei legi, întreţinerea nu se poate obţine de la debitor, se va aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.

Pentru situaţiile în care creditorul nu poate obţine întreţinere de la debitor în baza nici uneia din legile menţionate, se va aplica legea statului a cărui cetățenie comună o au ambii, în cazul în care aceștia au aceeași cetățenie.

Reguli speciale II.: Regula specială cu privire la soți şi foşti soți În cazul unei obligaţii de întreţinere între soţi, foşti soţi sau părţi la

o căsătorie care a fost anulată, regula generală privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere nu se aplică în cazul în care una dintre părți obiectează, iar legea unui alt stat, în special cea a statului ultimei lor reședințe comune, are o legătură mai strânsă cu căsătoria. În acest caz se aplică legea celuilalt stat (art.5 din Protocol).

Regula specială privind apărarea În cazul altor obligaţii de întreţinere decât cele pentru copii, care

decurg din relaţia părinte-copil, între soţi, foşti soţi sau părţi la o căsătorie care a fost anulată, debitorul poate contesta creanţa creditorului pe motiv că nici legea din statul în care debitorul îşi are reşedinţa obişnuită şi nici legea statului a cărui cetăţenie o au ambele părţi, în cazul în care aceştia au aceeaşi cetăţenie, nu prevăd o obligaţie de întreţinere în ceea ce îl priveşte (art.6 din Protocol).

Desemnarea legii aplicabile I.

În scopul unei proceduri speciale într-un anumit stat, creditorul şi debitorul întreţinerii pot desemna în mod expres legea statului în cauză ca fiind legea aplicabilă unei obligaţii de întreţinere.

O desemnare anterioară începerii unei astfel de proceduri

se efectuează sub forma unui acord semnat de ambele părţi, în scris sau înregistrat pe orice suport, al cărui conţinut este accesibil astfel încât să poată fi utilizat pentru trimiteri ulterioare.

Desemnarea legii aplicabile II.

În baza principiului autonomiei de voinţă a părţilor, creditorul şi debitorul întreţinerii pot desemna oricând una dintre următoarele legi ca fiind legea aplicabilă unei obligaţii de întreţinere:(a) legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data desemnării;(b) legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;(c) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt regimului de proprietate al bunurilor lor;(d) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt divorțului sau separării lor legale.

Desemnarea legii aplicabile III. Acordul de desemnare a legii aplicabile se încheie în scris sau

înregistrat pe orice support. În acest fel, informaţiile conţinute în acord sunt accesibile şi pot fi utilizate pentru trimiteri ulterioare. Acordul se semnează de ambele părți.

Principiul autonomiei de voinţă nu se aplică obligațiilor de întreţinere cu privire la o persoană sub vârsta de optsprezece ani sau la un adult care, din cauza unei deficiențe sau a unei insuficiențe a capacităților personale, nu îşi poate apăra interesele.

Totodată, posibilitatea creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreţinere se stabileşte în temeiul legii statului în care creditorul îşi are reşedința obişnuită la data desemnării.

Cu excepția cazurilor în care la data desemnării părţile au fost informate pe deplin şi conştiente de consecinţele desemnării stabilite de ele, legea desemnată de părţi nu se aplică atunci când aplicarea respectivei legi ar avea în mod evident consecinţe incorecte sau inechitabile pentru oricare dintre părţi [art.8 alin.(5) din Protocol].

Domeniul legii aplicabile obligațiilor de întreținere

Conform art. 11 din protocol, legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere stabileşte între părţi (intre alia):

dacă, în ce măsură şi de la cine poate solicita creditorul întreţinere;

măsura în care creditorul poate solicita retroactiv întreţinere; baza de calcul pentru valoarea întreţinerii şi pentru indexarea acesteia;

cine are dreptul de a introduce o acţiune privind obligaţia de întreţinere, cu excepţia chestiunilor legate de capacitatea procedurală şi de reprezentarea în justiţie; termenele de prescripţie sau de decădere;

cuantumul obligaţiei unui debitor de întreţinere, atunci când un organism public solicită rambursarea prestaţiilor furnizate creditorului în locul întreţinerii.

NORMA CONFLICTUALĂ PRIVIND MOȘTENIREA

NORMA CONFLICTUALĂ PRIVIND MOȘTENIREA

Legea aplicabilă moştenirii Potrivit art. 2.633 din NCC moştenirea este supusă legii statului pe

teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții, reşedința obişnuită. Alegerea legii aplicabile

Potrivit art. 2.634 alin. (1) NCC o persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetățenie o are.

Pentru îndeplinirea condițiilor de fond, respectiv existenţa şi validitatea declaraţiei de alegere a legii aplicabile, alin. (2) al art. 2634 NCC, arată că acestea, sunt supuse legii alese pentru a cârmui moştenirea.

Cu privire la condițiile de formă, alin. (3) al textului de lege mai sus citat, arată că declaraţia de alegere a legii aplicabile se poate face în oricare din formele prevăzute pentru validitatea testamentului. Aceeaşi lege cârmuieşte şi condiţiile de formă pentru modificarea sau revocarea declaraţiei.

Legea aplicabilă formei testamentului

Potrivit art. 2.635. întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

legea naţională a testatorului; legea reşedinţei obişnuite a acestuia; legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de

transmitere a bunurilor moştenite. • Astfel, legea instituie o reglementare cu caracter facultativ şi

alternativ, făcând aplicarea în materie a principiului legii mai favorabile.

Domeniul de aplicare a legii moştenirii

Potrivit art. 2.636 NCC legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:

a) momentul şi locul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante; h) condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea

unei dispoziţii testamentare, precum şi incapacităţile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;

i) partajul succesoral.

Exced domeniului de aplicare a lex succesionis următoarele aspecte:

locul deschiderii succesiunii; În dreptul nostru acesta reprezintă locul unde defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. El prezintă interes îndeosebi în ceea ce priveşte competenţa notarului public ori competenţa instanţelor de judecată în materie succesorală. Locul deschiderii succesiune se determină după lex fori.

capacitatea de a dispune prin testament, inclusiv incapacităţile absolute de a dispune şi de a primi prin testament – care sunt supuse lex personalis;

procedura trimiterii în posesie şi cea a predării legatului – sunt supuse lex fori;

aspectele de procedură privind opţiunea succesorală (actele de conservare, inventariere, etc.) precum şi formele de publicitate privind bunurile succesorale – sunt supuse lex rei sitae;

împărţeala moştenirii – este supusă, în principal, lex rei sitae; formele procedurale ale împărţelii – sunt determinate de lex fori.

CAMBIA, BILETUL LA ORDIN, CECUL ȘI FIDUCIA ÎN DREPTUL

INTERNAȚIONAL PRIVAT

CAMBIA, BILETUL LA ORDIN, CECUL ȘI FIDUCIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

Legea aplicabilă capacității de a se angaja prin cambie

Potrivit art. 2.647 NCC persoana care, potrivit legii sale naţionale, este lipsită de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet la ordin sau cec, se obligă totuşi valabil printr-un asemenea titlu, dacă semnătura a fost dată într-un stat a cărui lege îl consideră capabil pe subscriitor.

Potrivit textului normativ capacitatea presoanei de a se angaja prin cambie de legislaţia statului în care trăgătorul a emis titlul, dispoziţia de tragere prin semnătura actului.

Legea aplicabilă condițiilor de formă ale cambiei

Ca orice titlu de valoare, cambia are un caracter formal. Acest caracter trebuie înţeles sub un dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul să cuprindă în mod obligatoriu mențiunile prevăzute de lege.

Potrivit art. 2.648 alin. (1) angajamentul asumat în materie de cambie, bilet la ordin sau cec este supus condiţiilor de formă ale legii statului unde angajamentul a fost subscris – locus regit actum.

Alin. (2) al art. 2.648 protejează angajamentele ulterioare, şi dispune că dacă angajamentul este nevalabil, potrivit legii prevăzute la alin.(1), dar se conformează legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a primului angajament nu infirmă validitatea celui ulterior.

Legea aplicabilă acțiunii în regres

Prin acţiune în regres înţelegem varietate de acţiuni civile prin care o persoană care a plătit pentru altul sau pentru alţii (în virtutea unei obligaţii legale sau convenţionale, ori din iniţiativă proprie) poate reclama în justiție obligarea celui sau celor pentru care a plătit la restituirea plății făcute pe seama or, fie subrogându-se în drepturile creditorului plătit (caz în care beneficiază de garanţiile acestuia), fie invocând raporturi juridice directe (generate de mandat, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză) pentru a putea obține alături de suma achitată creditorului şi daunele interese aferente (concretizate în dobânzi, alte cheltuieli etc.)

Astfel, cu privire la teremenle stabilite pentru exercitarea acţiunii în regres, art. 2.649 NCC dispune, că acestea sunt determinate, faţă de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat naştere.

Legea aplicabilă protestului

• În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie constatată, în termenele stabilite pentru prezentare la acceptare, printr-un act întocmit de executorul judecătoresc în condiţiile prevăzute de lege. Acest act poartă denumirea de protest de neacceptare. Protestul este un înscris prin care se constată refuzul de acceptare a cambiei sau de plată a cambiei. Protestul sau constatarea echivalentă trebuie făcută înainte de expirarea termenului de prezentare. Dacă prezentarea s-a făcut în ultima zi a termenului, protestul sau constatarea echivalentă poate fi făcută în prima zi lucrătoare ce urmează.

• Art. 2.650 NCC dispune că forma de protest, termenele de exercitare a protestului, respectiv condiţiile de formă ale unor acte necesare pentru încheierea sau conservarea drepturilor materiale de cambie, bilet la ordin sau cec sunt stabilite de legea statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar

Legea aplicabilă efectelor obligațiilor cambiei şi biletului la ordin

Astfel, art. 2.651 alin. (1) NCC arată că efectele obligaţiilor acceptantului unei cambii şi semnatarului unui bilet la ordin sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile.

În schimb, în privinţa efectelor pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie şi bilet la ordin sunt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile – potrivit art. 2.651 alin. (2) din NCC.

Legea aplicabilă dobândirii creanței Potrivit art. 2.652 din NCC legea locului unde titlul a fost

constituit stabileşte dacă posesorul cambiei dobândeşte creanţa care a dat loc emisiunii titlului.

Legea aplicabilă acceptării ordinul de a plăti suma de bani nu se naşte din ordinul dat

de trăgător, ci din manifestarea de voință a trasului însuşi. Potrivit art. 2.653 din NCC legea statului unde este plătibilă

cambia stabileşte dacă acceptarea poate fi restrânsă la o parte din sumă, precum şi dacă posesorul titlului este sau un este obligat să primească o plată parţială.

Legea aplicabilă în caz de pierdere sau furt Măsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului

sunt determinate de legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile.

Legea aplicabilă cecului – potrivit art. 2.655 NCC legea statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra cărora poate fi tras un asemenea titlu.

Nulitatea cecului – art. 2.656 NCC în cazul în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză că a fost tras asupra unei persoane neîndreptăţite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror legi nu cuprind o asemenea restricție, sunt valabile.

Legea aplicabilă efectelor obligațiilor - art. 2.657. NCC – legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec determină efectele acestor obligaţii – legea statului de emitere a cecului.

Domeniul de aplicarePotrivit art. 2.658 din NCC, legea statului unde cecul este plătibil reglementează îndeosebi:

dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum şi efectele postdatării;

termenul de prezentare; dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele

produse de aceste menţiuni; dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială; dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza „plătibil în cont” ori o

expresie echivalentă şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii echivalente;

dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor;

dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia; măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului; dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru conservarea

dreptului de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi.

FIDUCIA - Alegerea legii aplicabile

Potrivit art. 2.659 NCC fiducia este supusă legii alese de constituitor. (2) Dispoziţiile art.2.637 sunt aplicabile. Determinarea obiectivă a legii aplicabilePotrivit art. 2.660. NCC în lipsa alegerii legii aplicabile, precum şi în cazul în care legea aleasă nu cunoaşte instituţia fiduciei, se aplică legea statului cu care fiducia prezintă cele mai strânse legături. În acest scop, se ţine seama îndeosebi de:

locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;

locul situării bunurilor fiduciare; locul unde fiduciarul îşi are reşedinţa obişnuită sau, după caz, sediul

social; scopul fiduciei şi locul unde acesta urmează să se realizeze.

Domeniul de aplicare Potrivit art. 2.661. legea determinată potrivit art.2.659 şi 2.660 este

aplicabilă condiţiilor de validitate, interpretării şi efectelor fiduciei, precum şi administrării ei. Această lege determină în special:

desemnarea, renunţarea şi înlocuirea fiduciarului, condiţiile speciale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi desemnată fiduciar, precum şi transmiterea puterilor fiduciarului;

drepturile şi obligaţiile dintre fiduciari; dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligaţiilor

sale sau exercitarea puterilor care îi revin; puterile fiduciarului de a administra şi de a dispune de bunurile din masa

patrimonială fiduciară, de a constitui garanţii şi de a dobândi alte bunuri; puterile fiduciarului de a face investiţii şi plasamente; patrimonială fiduciară.

Potrivit art. 2.662, în situaţiile speciale, un element al fiduciei, susceptibil de a fi izolat, şi în special administrarea acestuia, poate fi supus unei legi distincte.

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND CONDIȚIILE DE FOND ȘI CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE ACTULUI JURIDIC

Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic

Legea aplicabilă Legea actului (lex actus) – în cazul actului juridic unilateral; Legea contractului (lex contractus) – în cazul actelor bi - şi

multilaterale. Regula: lex actus si lex contractus este aleasă de părți prin clauza

electio juris, fiind desemnată prin noţiunea de lex voluntatis. Art. 2637 alin. (1) Cod civ. prevede că legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după caz, de autorul său.

În lipsă de alegere legea aplicabilă fondului actului juridic va fi determinată în funcţie de criterii obiective, stabilite de lege.

Excepţii: obligaţiile derivând din contractele civile şi comerciale ce intră în domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului urmează a fi analizate

Noțiunea de lex voluntatis - Obiectul voinței părților

Noțiunea de lex voluntatis Lex voluntatis reprezintă transpunerea în planul

dreptului internaţional privat a principiului autonomiei de voinţă a părţii/părţilor.

Partea/părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei părţi a actului juridic [art.2.637 alin. (3) Cod civ.].

Obiectul voinței părților Este legea aplicabilă, adică sistemul de drept al altui stat

(aplicabil ca lex causae). Dacă partea/părţile face/fac referire la o anumită lege din

cadrul unui sistem de drept sau la uzanţele internaţionale, acestea nu constituie lex voluntatis, ci, eventual, au ca scop a preciza sau completa contractul, prin mecanismul încorporarii contractuale.

Modalități de exprimare a voinței părților – I.

Alegere expresă a legii aplicabile fie prin inserarea unei

clauze în actul juridic principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).

Valabilitatea clauzei de alegere se determină în raport de legea aleasă de părţi privind actul juridic principal ( lex voluntatis).

Daca această lege declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul principal va fi guvernat de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia.

Alegerea expresă poate fi directă - când părţile şi-au exprimat explicit voinţa indirectă – când părţile au făcut referire în contractul lor, la

un contract tip, la condiţii generale, uzanţe codificate etc, care cuprind o clauza de alegere.

Modalități de exprimare a voinței părților – II.

Alegere tacită a legii aplicabile trebuie să rezulte în mod neîndoielnic, fie din cuprinsul actului juridic, fie din circumstanțe.

Părţile pot modifica ulterior înţelegerea privind

alegerea legii aplicabile. Modificarea are efect retroactiv, fără însă să poată infirma validitatea formei acestuia sau să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de către terți [art.2.637 alin. (4) Cod civ.].

Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaşte anumite

limite generale dar şi limite speciale.

Limite generale: excepţia de ordine publica, frauda la lege, etc.

Limite speciale: legea desemnată ulterior ca fiind

aplicabilă declară contractul principal nevalabil sau aduce atingere drepturilor dobândite între timp de către terţi.

Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective (localizarea obiectiva a actului juridic) – I.

Caracterul subsidiar al localizării obiective

Legea aplicabilă după criterii obiective are un caracter subsidiar, în sensul că intervine doar în lipsă de lex voluntatis (art. 2638 Cod civ.)

Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective (localizarea obiectiva a actului juridic) – II.

Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă În lipsă de lex voluntatis, actul juridic este supus, în principal, legii

statului cu care acesta prezintă legăturile cele mai strânse. Noţiunea « legăturile cele mai strânse » este calificată în două

moduri: se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în

care debitorul prestației caracteristice, sau după caz autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social;

contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosință temporară asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat. Aceasta constituie o prezumţie absolută ce face aplicabilă lex rei sitae. Ea vizează: contractele de vânzare – cumpărare, de schimb, donaţie, concesiune, locaţiune, comodat, ipotecă etc.

Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective (localizarea obiectiva a actului juridic) – III.

Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă Se aplică numai în situaţia în care nu poate fi identificată legea

statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse. Actul juridic va fi supus legii locului unde a fost încheiat (lex loci actus,

respectiv lex loci contractus). În cazul în care părţile aflate în străinatate au negociat prin schimb de

scrisori, telegrame sau telefon, contractul se consideră încheiat în ţara reşedinței obişnuite sau sediului părții de la care a pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată. Aşadar, în cazul contractului încheiat între absenţi, locul încheierii este la reşedinţa obişnuită sau sediul ofertantului.

Prin excepție, în cazul contractului care prin natura lui ori la cererea beneficiarului impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice, întrucât se consideră încheiat la momentul în care debitorul a început executarea, locul încheierii contractului va fi reşedința obişnuită sau sediul acceptantului ofertei.

Legea aplicabilă actelor juridice accesorii

Legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestări de voinţă diferită (conf. principiului accesorium sequitur principale).Soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal numai în măsura în care:

partea sau părțile prin manifestarea lor de voinţă expresa sau tacită nu au ales un alt sistem de drept care să se aplice actului accesoriu;

nu există o dispoziție legală care să supună actul accesoriu unui alt sistem de drept decât cel aplicabil actului principal.

• Ex : contractul de ipotecă imobiliară este supus lex rei sitae, indiferent

de legea aplicabilă contractului principal [art. 2626 alin. (2) Cod civ.]

Domeniul de aplicare a legii actului juridic

Legea aplicabilă fondului actului juridic se aplică:

- interpretării naturii juridice a actului şi a clauzelor pe care le cuprinde;

- executării obligaţiilor contractuale; - consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a acestor

obligaţii, precum şi evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat; - modului de stingere a obligaşiilor izvorâte din contract; - cauzelor de nulitate a contractului şi consecinţelor acesteia.

Raportul dintre legea aplicabilă contractului şi retrimiterea

Retrimiterea este înlaturată în cazul în care legea aplicabilă actului juridic, desemnată ca lex voluntatis, este legea străină [art.2.559 alin. (3) Cod civ.].

În acest caz, se vor aplica direct normele materiale din respectivul sistem de drept, cu excluderea normelor sale conflictuale.

Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic

Condiţiile de formă ale actului juridic (act juridic unilateral sau

contract) sunt guvernate, în principal, de legea aplicabilă fondului (adică lex voluntatis, sau legea stabilită dupa criterii obiective).

Dacă legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic

impune sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nici o altă lege nu poate să înlăture această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului [art. 2639 alin. (3) Cod civ.]

Aplicarea, în subsidiar, a altor legi

Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una din următoarele legi:

Legea locului întocmirii actului (locus regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.a) Cod civ.].

Legea cetățeniei sau legea reledinței obişnuite a persoanei care a consimțit actul juridic. Această soluţie vizează numai actele juridice unilaterale [art.2.639 alin. (2) lit.b) Cod civ.].

Legea alicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea actului juridic (auctor regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.c) Cod civ.].

Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic

Caracter imperativ - părţile nu pot alege o altă lege aplicabilă decat cele enumerate în Codul Civil. Normele sunt însă alternative, în sensul că parţile pot opta pentru fiecare dintre variantele prevăzute de lege.

Excepţii: de exemplu, regula locus regit actum poate fi inlocuită cu lex voluntatis în materia mijloacelor de proba, dar este imperativă în ceea ce priveşte aspectele probatorii ale stării civile.

Domeniul legii aplicabile formei actului juridic

Legea aplicabilă formei actului juridic stabileşte îndeosebi:

- forma în care trebuie exteriorizat actul juridic; - condiţiile de redactare a actului juridic; - mijloacele de probă şi forţa probantă a actului juridic; - condiţiile de formă ale convenţiei asupra probelor; - durata valabilităţii actului juridic; - sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării condiţiilor de

formă.

NORME CONFLICTUALE CU

PRIVIRE LA BUNURI

Legea aplicabilă statutului real

Regula care guvernează statul real Statutul real → este supus, ca regulă, legii locului situării

bunului (lex rei sitae sau lex situs). Regula este instituită de art. 2613 Cod civ. : « posesia,

dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel ».

Conținutul şi punctul de legătură al normei conflictuale aplicabilă statutului real

Conţinutul normei conflictuale lex rei sitae statutul real. Punctul de legătură « locul unde se află » bunul mobil

sau « locul unde este situat » bunul imobil.

Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs) - Caracterul normei conflictuale lex rei sitae

Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs) principiul suveranității (teritorialităţii) constă în interesul statului de a

guverna, prin norme proprii, regimul juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său, având în vedere faptul că bunurile constituie valori sociale foarte importante;

principiul generalității legea locului situării bunului asigură aplicarea unui regim juridic unic pentru toate bunurile aflate pe acelaşi teritoriu;

principiul siguranței circuitului civil privind bunurile este asigurat atât în relaţiile dintre părţi cât şi în relaţiile faţă de terţi (competenţa jurisdicţională aparţine în majoritatea cazurilor, în mod imperativ, locului situării bunului, formele de publicitate se desfăşoară tot la locul situării bunului, regimul probator - expertiza, cercetarea la faţa locului – este şi el strâns legat de locul situării bunului).

Caracterul normei conflictuale lex rei sitae Norma conflictuală are, în principiu, un caracter imperativ.

Determinarea lex rei sitae

Ca regulă, nu există dificultăţi în a determina locul situării bunului şi, implicit, legea aplicabilă.

Cu titlu de excepţie: constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra

unui bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv (art.2617 Cod civ.).

condiţiile şi efectele ce decurg din rezerva dreptului de proprietate referitoare la un bun destinat exportului sunt cârmuite de legea statului statului exportator, dacă părțile nu au convenit altfel (art.2619 Cod civ.).

uzucapiunea mobiliară este supusă legii statului unde se afla bunul la începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop (art.2616 Cod civ.).

Domeniul de aplicare a legii situației bunurilor I.

Legea locului situării bunului (lex rei sitae) reglementează următoarele elemente care formează statutul real:

- bunurile asupra cărora se pot exercita drepturi reale şi clasificarea lor (mobile şi imobile, corporale şi incorporale, fungibile şi nefungibile etc).

Potrivit art.2558 alin. (3) Cod civ. natura mobiliară sau imobiliară a unui bun se determină potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.

Pentru anumite categorii de bunuri norma realizează o calificare legală.Astfel, art. 2613 alin. (2) Cod civ. prevede că platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate ca bunuri imobile.

Domeniul de aplicare a legii situației bunurilor - II.

- bunurile care se găsesc sau care nu se află în circuitul civil; - drepturile reale care pot exista asupra acestor bunuri şi clasificarea

acestor drepturi; - modurile şi condiţiile de constituire (dobândire), transmitere şi stingere a

drepturilor reale; - formele de publicitate privind bunurile, în anumite cazuri; - conţinutul drepturilor reale, adică prerogativele pe care aceste drepturi

le conferă titularilor lor, precum şi modul de exercitare a acestor prerogative; - mijloacele de apărare a drepturilor reale; - posesia şi acţiunile posesorii; - obligaţiile propter rem; - modurile de urmărire şi executare silită asupra bunurilor; - sarcinile fiscale asupra bunurilor (impozite, taxe). Acestea sunt supuse

legii locului unde sunt percepute, care coincide cu lex rei sitae, cu excepţia cazului în care printr-o convenţie internaţională (de ex : evitarea dublei impuneri), se prevede altfel.

Li

mitele

aplicării legii statutului real

– I.

Pentru anumite categorii de bunuri nu se aplică regula lex rei sitae. Fac parte din aceasta categorie urmatoarele:

1) patrimoniul de afectațiune este supus legii statului cu care masa patrimonială are cele mai strânse legături;

Limitele aplicării legii statutului real – II.

2) mijloacele de transport - legea aplicabilă depinde de destinaţia mijlocului de transport.

Navele și aeronavele guvernate de legea pavilionului pe care îl abordează nava (lex pavilionis) sau legea statului de înmatriculare a aeronavei (lex banderae) [art.2.620 alin. (1) lit. a) Cod civ.];

Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei reglementează îndeosebi:

- puterile, competenţele şi obligaţiile comandantului navei şi aeronavei;

- contractul de angajare a personalului navigant, dacă părţile nu au ales o altă lege;

- răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele şi actele comandantului şi echipajului;

- drepturile reale şi de garanţie asupra navei şi aeronavei, precum şi formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit şi se sting asemenea drepturi.

Limitele aplicării legii statutului real - mijloacele de transport

Vehiculele feroviare și rutiere guvernate de legea statutului organic al întreprinderii din patrimoniul căreia fac parte mijloacele de transport [art.2.620 alin. (1) lit. b) Cod civ.];

Legea aplicabilă mijloacelor de transport reglementează: constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale

asupra unui mijloc de transport [art.2.620 alin. (1) Cod civ.]; regimul bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i

dotarea tehnică [art.2.620 alin. (2) lit. a) Cod civ.]; creanţele care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru

asistenţa tehnică, întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.

Limitele aplicării legii statutului real – III.

3. bunurile aflate în curs de transport (res in tranzitu) sunt supuse legii statului unde au fost expediate (art.2618 Cod civ).

• Excepţii: legea determinată prin voinţa părţilor interesate, dacă există un

acord privind legea aplicabilă [art.2.618 alin. (1) lit. a) Cod civ.]; legea locului unde bunul se află temporar dacă bunul este

depozitat într-un antrepozit sau este pus sub sechestru în temeiul unor măsurii asiguratorii sau sau ca urmare a unei vânzări silite [art.2.618 alin. (1) lit. b) Cod civ.];

legea naţională a pasagerului pentru bunurile care fac parte din categoria celor personale ale acestuia [art.2.618 alin. (1) lit. c) Cod civ.];

Limitele aplicării legii statutului real – IV.

4) titlurile de valoare - regimul titlurilor de valoare este supus unor reglementări diferite, astfel:

- emisiunea titlurilor de valoare (acţiuni sau obligaţiuni, nominative sau la purtător) este reglementată de legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente [art.2.622 alin. (1) Cod civ.];

- condiţiile și efectele transmiterii titlurilor de valoare sunt supuse, în funcţie de felul titlului, unor legi diferite:

a) legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește titlul nominativ;

b) legea locului de plată a tilului la ordin; c) legea locului unde se află titlul la purtător în momentul

trasmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terţele persoane.

titlurile de valoare - limite - titlul reprezentativ al mărfii (încorporează în drept real asupra

unei cantităţi de mărfuri determinate, aflată în depozit sau îmbarcată pe o navă, în scop de transport : conosament, warant, recipisă de depozit) legea menţionată expres în cuprinsul titlului de valoare stabilește dacă acesta întrunește condiţiile pentru a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică (legea voinţei emitentului se aplică în virtutea principiului autonomiei de voinţă).

În lipsa unei legi menţionate expres în cuprinsul titlului de valoarea, se aplică legea sediului întreprinderii emitente.

Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se va aplica, în calitatea sa de bun mobil, cârmuieşte drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică [art.2.623 alin. (2) Cod civ.];

6) drepturile de creanță (bunuri mobile incorporale) sunt supuse, în principiu, legii care guvernează izvorul lor (legea actului juridic, legea delictului etc).

Cesiunea de creanţă este supusă, dacă părţile nu au convenit altfel, legii contractului (lex contractus).

7) bunurile aparținând statului străin aflate pe teritoriul altui stat sunt supuse, în principiu, legii statului căruia îi aparţin (cf. principiului imunităţii statului şi a bunurilor sale).

8) bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat sunt supuse unui regim special prevăzut de două convenţii internaţionale la care România este parte: Convenţia O.N.U. adoptată la Paris în 1970 şi Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate şi exportate ilegal, adoptată la Roma în 1995.

9) drepturile asupra creației intelectuale Noţiunea de proprietate intelectuală include: dreptul de autor şi dreptul

de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală priveşte : invenţiile, inovaţiile

descoperirile ştiinţifice, modele de utilitate, know – how, desenele şi modelele industriale, mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă, etc.

Legea aplicabilă dreptului de autorArt.2624 Cod civ. face o distincţie între : Dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului

(naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de autor) → este supus legii statului unde opera a fost pentru prima dată adusă la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat.

Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată → este supus legii naţionale a autorului.

Dacă transmiterea dreptului de autor se face pe cale contractuală se aplică lex contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.

Domeniul legii aplicabile dreptului de autor, vizează: modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept; raporturile dintre subiectele dreptului de autor; conţinutul dreptului de autor; obiectul dreptului de autor; limitele exercitării dreptului de autor; stingerea dreptului de autor.

• Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială Dreptul de proprietate industrială (naşterea, conţinutul şi stingerea

drepturilor de proprietate industrială) → este supus legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare (locus regit actum).

Dacă transmiterea dreptului de proprietate industrială se face pe cale contractuală se aplică lex contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.

• Domeniul legii aplicabile dreptului de proprietate industrială vizează:modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept; raporturile dintre subiectele dreptului de proprietate industrială;obiectul şi conţinutul dreptului de proprietate industrială;condiţiile de forma ale protecţiei dreptului; regimul titlurilor de protecţie;limitele exercitarii dreptului de proprietate industrială;aparărea dreptului de proprietate industrială;stingerea dreptului de proprietate industrială.

Ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală

Drepturile de autor ca şi cele de proprietate industrială sunt ocrotite pe teritoriul României, conform legii române, normelor Uniunii Europene şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Ipotecile mobiliare

Legea aplicabilă în materie de ipoteci mobiliare Ipoteca mobiliară este o garanţie reală, accesorie şi

indivizibilă, constituită pentru garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin publicitate, care produce efectele specifice (drept de preferinţă, urmărire, inspecţie) de la data la care creanţa garantată ia naştere.

Condiţiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare sunt supuse legii locului unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară (art. 2627 Cod civ.).

Ipotecile mobiliareExcepţii: i) se aplică legea locului unde se află debitorul, în cazul: a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai

multe state, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel; b) unui bun mobil incorporal; c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu

toate acestea, în cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea statutului organic al emitentului, cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacţionate pe o piaţă organizată, caz în care se aplică legea statului în care funcţionează piaţa respectivă.

Noţiunea de ”locul unde se află debitorul” este calificată de art. 2628 alin. (2) Cod civ. în sensul că urmează a se înţelege: locul reşedinţei sale obişnuite sau, după caz, a sediului social la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.

ii) se aplică legea locului unde se află exploatarea pentru condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele ipotecii asupra resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori asupra unor creanţe rezultate din vânzarea acestora la sursă, care se naşte la data extragerii bunurilor sau de la data la care sumele obţinute din vânzare sunt virate în cont.

Publicitatea ipotecii mobiliare – I.

Ipoteca este opozabilă terţilor din ziua înscrierii ei în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare

la bunuri sunt supuse legii aplicabile la data și la locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.

Formele de publicitate, precum și cele cu efect constitutiv referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic al nașterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanției reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.

Publicitatea ipotecii mobiliare – II.

Pentru a-şi conserva rangul de prioritate în alt stat, este necesar ca ipotecamobiliară să îndeplinească formele de publicitate prevăzute de legea statuluirespectiv. În conformitate cu art. 2630 alin. (1) Cod civ., formele de publicitate svor efectua: înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data

constituirii ipotecii; în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul

respectiv sau în termen de 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.

Aceleaşi prevederi se aplică şi în cazul în care ipoteca a fost înregistrată potrivit legii locului unde se află debitorul. Termenele se vor calcula de la data la care debitorul îşi stabileşte reşedinţa obişnuită ori sediul social în statul respectiv sa de când creditorul a cunoscut acest fapt [art.2.630 alin. (2) Cod civ.].

Ipoteca mobiliară nu va fi totuşi opozabilă terţului care a dobândit cu titlu oneros un drept asupra bunului ipotecat fără să fi cunoscut existenţa garanţiei şi mai înainte ca aceasta să îi fi devenit opozabilă prin îndeplinirea fornalităţilor de publicitate [art.2.630 alin. (3) Cod civ.].

Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare

Operaţiunile asimilate ipotecilor mobiliare sunt supuse aceloraşi reglementări ca şi cele privind ipotecile mobiliare. Conform art. 2632 alin. (1) Cod civ. publicitatea şi efectele acesteia se vor aplica, în mod corespunzător, ţinând seama de natura bunurilor mobile, şi operaţiunilor asimilate, potrivit legii, ipotecii mobiliare.

Legea aplicabilă se determină după criteriul obiectiv al datei încheierii operaţiunilor asimilate ipotecii mobiliare [art.2.632 alin. (2) Cod civ.].

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CONTRACTUALE ÎN MATERIE CIVILĂ ŞI

COMERCIALĂ

Normele conflictuale aplicabile obligațiilor contractuale

În materia raporturilor contractuale, cu începere 17 decembrie 2009, se aplică Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).

• Art. 2640 Cod civ. consacră această regulă, în sensul că menţionează ca lege aplicabilă obligaţiilor contractuale reglementările dreptului Uniunii Europene.

Domeniu

de

aplicare

al

Regulamentului (CE)

nr.

593/2008

Obligațiile contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există conflict de legi.

Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.

I.- Nu intră în domeniul său de aplicare:

aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice; obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relatiile care, în conformitate cu

legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întretinere;

obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relatiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca avand efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg din testamente şi succesiuni;

obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente negociabile derivă din caracterul lor negociabil;

convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente; aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme,

constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, şi raspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale organismului;

II.- Nu intră în domeniul său de aplicare:

chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei societăţi sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de terţi raspunderea respectivei societăţi sau a respectivului organism;

constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi beneficiarii acestora;

obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract;

contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă, al caror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesionala sau provocată de accidente de muncă.

Libertatea de alegere

Contractul → este guvernat de legea aleasă de către părți (lex voluntatis). Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:

alegere expresă a legii aplicabile fie prin inserarea unei clauze în actul juridic principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).

alegere tacită a legii aplicabile trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei.

o Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi din acesta.

o Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior.

o Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului şi nu va afecta în mod negativ drepturile terţilor.

Limitele libertăţii de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaşte anumite limite:

nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la data alegerii în acea ţară, chiar dacă părţile au desemnat o altă lege ca fiind aplicabilă.

nu pot fi înlăturate dispoziţiile de drept comunitar de la

care nu se poate deroga prin convenţie, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la momentul alegerii în unul sau mai multe state membre, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui stat terţ.

I. Legea aplicabilă în absența alegerii – criterii obiective

contractul de vânzare – cumpărare de bunuri → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul

contractul de prestări servicii → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;

contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui imobil → este supus legii ţării în care este situat imobilul;

contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum şase luni consecutiv → este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul sa fie o persoana fizică şi să isi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;

contractul de franciză → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită beneficiarul francizei;

contractul de distribuţie → este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită distribuitorul;

II. Legea aplicabilă în absența alegerii – criterii obiective

contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie → este reglementat de legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;

orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terţilor, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unică → este reglementat de legea respectivă.

când legea aplicabilă nu poate fi stabilită prin încadrarea contractului într-unul din tipurile specificate mai sus → se aplică legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită partea contractantă care efectuează prestaţia caracteristică.

când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa → se aplică legea ţării în cu care contractul are cele mai strânse legături.

Legea aplicabilă condițiilor de validitate a contractelor

Existenţa consimţământului şi validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale → sunt supuse legii care l-ar reglementa conform regulamentului, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.

Prin excepție: pentru a dovedi faptul ca nu și-a dat consimţământul, o parte poate invoca legea țării în care îşi are reşedința obişnuită, dacă din circumstanţe reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea aplicabilă potrivit regulamentului.

I. Legea aplicabilă condițiilor de formă a contractelor

Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai acestora, care se află în aceeași ţară în momentul încheierii sunt supuse:

→ legii care reglementează condițiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau

→ legii țării în care se încheie contractul Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai acestora, care se află în ţări diferite la momentul încheierii sunt supuse:

→ legii care reglementează condițiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau

→ legii oricărei țării în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora sau

→ legii țării în care, la data respectivă, îşi avea reşedința obişnuită oricare dintre părțile contractante.

II. Legea aplicabilă condițiilor de formă a contractelor

Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să se încheie este considerat valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de:

→ legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu regulamentul sau

→ legea țării în care a fost încheiat actul sau → legea țării în care autorul actului îşi avea reşedința obişnuită.

Contractul privind un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui imobil este supus condiţiilor de formă prevăzute de:

→ legea țării în care se află situat imobilul în măsura în care: a) condiţiile în cauză sunt aplicate indiferent de ţara în care este

încheiat contractul şi indiferent de legea care îl reglementează; b) de la dispoziţiile respective nu se poate deroga prin convenţie.

– Excluderea retrimiteriiRetrimiterea este exclusă de art. 20 Regulamentului (CE) nr. 593/2008, care prevede că :

prin legea determinată ca fiind aplicabilă, se înţelege întregul sistemul de drept al statului respectiv, cu excepţia normelor de drept internaţional privat, excluzandu-se acele situaţii în care însaşi regulamentul dispune altfel. – Legea aplicabilă interpretării contractului

Interpretarea contractului se realizează după regulile legii aplicabile contractului. Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulament prevede că legea aplicabilă contractului reglementează şi interpretarea acestuia.

– Legea aplicabilă efectelor contractului Efectele contractului sunt reglementate de lex contractus. Legea

contractului guvernează : drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, principiile efectelor contractelor, riscul contractului, excepţia de neexecutare şi rezoluşiunea contractului.

– Legea aplicabilă răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este guvernată de lex contractus [art.12 alin. (1) lit. c) din Regulament]. Legea contractului se aplică consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor, inclusiv evaluării prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept, în limitele competenţei conferite instanţei sesizate de legea sa procedurală.

Legea contractului reglementează: consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului, condiţiile răspunderi contractuale, regimul forţei majore şi a celorlalte cauze de exonerare de răspundere, evaluarea prejudiciului generat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

– Legea aplicabilă executării contractului Executarea obligaţiilor născute din contract este reglementată,

în principiu, de legea contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulament.

De la regula aplicării lex contractus, se admite o excepţie, în ceea ce priveşte modalitatea de executare şi măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, situaţie în care se va aplica legea ţării în care are loc executarea [art. 12 alin. (2) din Regulament].

– Legea aplicabilă stingerii obligațiilor contractuale şi prescripției Stingerea obligaţiilor contractuale ca şi prescripţia, sunt cărmuite

de legea contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. d) din Regulament potrivit căruia, lex contractus se aplică diferitelor moduri de stingere a obligaţiilor, precum şi prescripţiei şi decăderii din drepturi.

Legea

aplicabilă

modului

de transmitere, transfor

mare şi stingere

a

obligațiilor contractuale şi subrogației

Cesiunea de creanţă reprezintă mijlocul specific de transmitere a obligaţiilor constând în acordul de voinţă prin care creditorul numit cedent transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane numită cesionar care va deveni astfel creditor în locul său, şi care va putea încasa creanţa cedată de la debitor.

În sensul Regulamentului, noţiunea de cesiune include: transferurile de creanţe pure şi simple, transferurile de creanţe cu titlu de garanţie, precum şi gajul sau alte drepturi de garanţie constituite asupra creanţelor.

Raporturile dintre cedent şi cesionar cu privire la o creanţă faţă de un terţ debitor în cadrul unei cesiuni de creanţă sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar.

Legea care reglementează creanţa cedată sau cu privire la care a avut loc subrogaţia determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar şi debitor, condiţiile în care cesiunea sau subrogaţia îi este opozabilă debitorului, precum şi caracterul liberator al prestaţiei executate de către debitor.

Legea aplicabilă subrogației

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit. În funcţie de izvorul ei, subrogaţia este: convenţională sau legală.

Conform art. 14 alin. (1) din Regulament, în materia subrogaţiei convenţionale, raporturile dintre creditor şi subrogat cu privire la o creanţă faţă de un terţ debitor, sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre creditor și subrogat.

Subrogaţia legală intervine de drept, în anumite cazuri, independent de voinţa creditorului şi a debitorului. În cadrul unor asemenea raporturi, dacă creditorul, are o creanţă faţă de o altă persoană (debitor) şi dacă un terţ are obligaţia de a-l dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligaţiei respective, legea care reglementează obligația terțului de a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terţul este îndreptăţit să exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceștia.

Legea aplicabilă unor contracte speciale - Contractele de transport

Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri În principal → contractul de transport de mărfuri este

guvernat de legea aleasă de părţi (lex voluntatis). În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de mărfuri

peste supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită transportatorul, cu condiţia ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reşedinţa obişnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în ţara respectivă.

Dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite se va aplica legea ţării în care este situat locul de livrare convenit de părţi – art.5 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;

I. Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri

În principal → contractul de transport de pasageri este guvernat de legea aleasă de părţi (lex voluntatis). Libertarea de alegere este însă limitată. Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulament, părţile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri numai una din următoarele legi:

- legea ţării în care se află reşedinţa obişnuită a pasagerului; sau - legea ţării în care se află reşedinţa obişnuită a transportatorului; sau - legea ţării în care se află sediul administraţiei centrale al

transportatorului;Sau - legea ţării unde este situat locul de plecare; sau - legea ţării este situat locul de sosire.

În unele cazuri, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, poate rezulta fără echivoc din ansamblul circumstanţelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată anterior, caz în care se ca aplica legea din acea altă ţară.

II. Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri

• În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de pasageri peste supus legea aplicabilă este legea țării în care îşi are reşedința obişnuită pasagerul, cu condiția ca locul de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. Dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite se va aplica se aplică legea țării în care îşi are reşedința obişnuită transportatorul.– art.5 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;

Contractele încheiate cu consumatorii

Contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care acţionează în exercitarea activităţii sale profesionale („profesionistul”) → este reglementat de legea statului în care își are reședinţa obișnuită consumatorul. Cerințe:

profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul

sau profesionistul să-și direcţioneze prin orice mijloace activităţile către ţara

în cauză sau către mai multe ţări, printre care și ţara în cauză, și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităţilor respective.

Contractele încheiate cu consumatorii

Dacă cerinţele specificate sunt îndeplinite, în aplicarea principiului autonomiei de voinţă, părțile au libertatea de a alege și o altă lege aplicabilă contractului decât cea a reședinței obișnuite a consumatorului (în conformitate cu art. 3 din Regulament). Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă contractului.

Dacă cerinţele specificate nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist se stabilește potrivit regulilor generale ale Regulamentului.

Din domeniul de aplicare a legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii sunt excluse:

(a) contractele de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într-o altă ţară decât în cea în care acesta îşi are reşedinţa obişnuită;

(b) contractele de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii turistice

(c) contractele privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată;

(d) drepturile şi obligaţiile care constituie un instrument financiar şi drepturilor şi obligaţiilor care constituie clauzele financiare şi drepturile şi obligaţiile care constituie clauzele şi condiţiile care reglementează emisiunea sau oferta publică şi ofertele publice de preluare de valori mobiliare negociabile şi subscrierea şi răscumpărarea de unităţi ale organismelor de plasament colectiv cu condiţia ca aceste activităţi să nu constituie prestări de servicii financiare;

(e) contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare – cumpărare de instrumente financiare ale terţilor.

Contractele de asigurare – I.

Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri majore → se aplică legea aleasă de părţi în conformitate cu regulile

generale din Regulament. Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi

→ se va aplica legea ţării în care își are reședinţa obișnuită asigurătorul.

Atunci când din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă ţară, se aplică legea acelei alte ţări.

Contractele de asigurare – II.

Limitarea autonomiei de voinţă a părţilor la următoarele legi: → legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul

încheierii contractului; → legea ţării în care își are reședinţa obișnuită titularul poliţei de asigurare; → în cazul asigurărilor de viaţă, legea statului membru al cărui cetăţean

este titularul poliţei de asigurare; → pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la

evenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru;

→ în cazul în care titularul poliţei dintr-un contract căruia i se aplică prezentul alineat exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activităţi şi sunt situate în state membre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței.Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi → se aplică legea statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului.

Contractele de asigurare – III.

Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:

contractul de asigurare nu îndeplineşte obligaţia de asigurare, decât în cazul în care respectă dispoziţiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care impune obligaţia. În cazul în care legea statului membru în care este situat riscul conţine dispoziţii contrare celor ale legii statului membru care impune obligaţia de a încheia o asigurare, prevalează cea din urmă. Prin derogare, un stat membru poate stabili ca reglementarea contractului de asigurare să se realizeze în conformitate cu legea statului membru care impune obligaţia de asigurare.

contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state membre se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat membru. Potrivit Regulamentului ţara în care este situat riscul se determină în conformitate cu articolul 2 litera (d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii (1), iar, în cazul asigurărilor de viaţă, ţara în care este situat riscul este ţara angajamentului în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE.

Contractele individuale de muncă – I.

Contractul individual de muncă este internaţional dacă:==> angajatorul este o întreprindere cu sediul în România,

iar angajatul este cetăţean străin sau persoană cu domiciliul în străinătate;

==> angajatorul este o întreprindere română, iar angajatul este cetăţean român dar locul muncii este în strainatate;

==> angajatorul este o întreprindere străina, iar angajatul este cetăţean străin, dar locul muncii este în România.

Contractele individuale de muncă – II.

Legea aplicabilă contractului de muncă : În principal → contractul individual de munca este

guvernat de legea aleasă de părţi (lex voluntatis). Alegerea nu poate priva însă angajatul de protecţia

acordată de dispoziţiile de la care nu se poate deroga în virtutea legii prin convenţie, ale legii statului ce ar fi competent aplicabilă în absenţa alegerii - art. 8 alin (1) din Regulamentului(CE) nr. 593/2008.

Contractele individuale de muncă – III.

În lipsă de lex voluntatis contractul individual de muncă este supus:

- legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea (lex loci laboris) – art.8 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;

- legea ţării în care este situată unitatea angajatoare, atunci când legea aplicabilă nu poate fi determinată după criteriul locului în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea;

- legea ţării cu care contractul individual de muncă are o legătură mai strânsă atunci când din circumstanţele cazului respectiv rezidă că există o legătură mai strânsă cu această lege decât cu legea statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau cu legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.

Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în general – I.

Condiţiile de fond ale contractului În principal → se aplică lex voluntatis. Autonomia de voinţă a părţilor poate fi restrânsă când există clauze

prestabilite (ex: contracte tip, contracte de adeziune, condiţii generale, etc) ceea ce se întamplă relativ des în materia contractelor bancare, de transport, asigurare.

Dacă părţile au facut trimitere în contractul încheiat la uzanţele comerciale internaţionale, acestea trebuie considerate, în principiu, ca recepţionate contractului.

• Tot în planul relaţiilor comerciale internaţionale, se admite şi posibilitatea ca un contract să nu fie supus niciunui sistem de drept al vreunui stat. In acest caz, se consideră ca aplicabila lex mercatoria care exprimă, în esenţă, ansamblul de uzanţe comerciale internaţionale practicate de comunitatea comercianţilor.

Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în general – II.

• În lipsă de elegere → contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse.

• Se consideră ca există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice, are la data încheierii contractului, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statutar.

Condiţiile de formă ale contractului• Regula → forma contractului comercial internaţional este supusă

legii aplicabile condiţiilor de fond ale acestuia.Contractul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă: a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite,

au îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;

b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în momentul încheierii contractului.

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAȚIILE EXTRACONTRACTUALE

Noţiune

Faptele juridice, stricto sensu → evenimente naturale, produse fără intervenţia omului, care dau naştere la efecte juridice, în temeiul legii.

Fapte juridice, lato sensu → acte şi fapte juridice stricto sensu. Faptele juridice pot fi :

o licite ( îmbogatirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată) şi

o ilicite (delictul civil)• Faptele juridice, atât cele licite cât şi cele ilicite (delicte civile) pot

prezenta elemente de extraneitate, aducând astfel în prim plan problema soluţionării unor conflicte de legi.

• Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, rezultate din fapte juridice licite sau ilicite este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) [art. 2641 alin. (1) Cod civ.] iar în pentru materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene se aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi, dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale [art. 2641 alin. (2) Cod civ.].

Normele conflictuale privind faptele juridice licite

Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză a) Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă

cauză, ce se referă la un raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită → este supusă legii statului care reglementează raportul respectiv.

b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul a)→ se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la momentul producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză.

c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele a) şi b) se aplică legea ţării în care s-a produs îmbogăţirea fără justă cauză.

d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală rezultată din îmbogăţirea fără justă cauză are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea acelei ţări.

Legea aplicabilă plăţii nedatorate• În cazul plăţii nedatorate se aplică legea incidentă îmbogăţirii fără justă

cauză.

Legea aplicabilă gestiunii de afaceri a) Obligaţia necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri, ce se

referă la un raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită, raport strâns legat de respectiva obligaţie necontractuală → este supusă legii statului care reglementează raportul în cauză.

b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul a)→ se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la momentul producerii faptului cauzator de prejudicii.

c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele a) şi b) → se aplică legea ţării în care are loc gestiunea de afaceri.

d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală rezultată din gestiunea de afaceri are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea acelei ţări.

• Culpa in contrahendo• Culpa in contrahendo concept autonom, comunitar, ce include

nerespectarea obligaţiei de informare şi întreruperea negocierilor contractuale. • Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din înţelegerile la care se

ajunge înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat sau nu, este:

legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă contractului dacă acesta ar fi fost încheiat.

Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită potrivit criteriului mai sus menţionat, se aplică:

legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt; sau

legea țării în care părțile au reşedința obişnuită, în cazul în care acestea şi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară în momentul producerii faptului cauzator de prejudicii, sau

în cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că obligaţia necontractuală rezultată din înţelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea prevăzută prevăzută după criteriile de mai sus, se aplică legea acelei alte țări.

Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite

• 3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor

necontractuale rezultând din fapte ilicite. Obligaţiile necontractuale rezultând din fapte ilicite → sunt

supuse legii statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul (lex loci laesionis), indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Dacă persoana a cărui răspundere este invocată şi persoana care a suferit prejudiciul au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat în momentul producerii prejudiciului → se aplică legea acestei ţări.

Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de mai sus → se aplică legea acelei ţări.

Legea aplicabilă răspunderii pentru produse defectuoase

Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din prejudicii cauzate de un produs este:

a) legea ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut reşedinţa obişnuită în momentul producerii prejudiciului, în condiţiile în care produsul a fost comercializat în ţara respectivă, sau

b) legea ţării în care s-a achiziţionat produsul, dacă produsul a fost comercializat în ţara respectivă; sau,

c) legea ţării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost comercializat în ţara respectivă.

d) legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită persoana a cărei răspundere este invocată, dacă această persoană nu putea să prevadă, în mod rezonabil, comercializarea produsului respectiv sau a unui produs de acelaşi tip în ţara a cărei legislaţie este aplicabilă în temeiul criteriilor de la punctele a), b) şi c).

e) în cazul în care, din toate circumsţantele referitoare la caz, reiese clar că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionata la punctele a) –d), se aplică legea acelei ţări.

Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de concurență neloială sau din restrângerea concurenței

Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-un act de concurenţă neloială este:

legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele colective ale consumatorilor.

legea determinată potrivit regulii generale aplicabile în materia obligaţiilor necontractuale (art.4 din Regulament) dacă actul de concurenţă neloială afectează exclusiv interesele unui anumit concurent.

Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din restrângerea concurenţei este:

legea țării în care piața este sau poate fi afectată. legea instanței sesizate de la domiciliul pârâtului, în cazul în care

piaţa este sau poate fi afectată în mai multe ţări, cu condiţia ca piaţa din respectivul stat membru să fie printre cele afectate direct şi substanţial de restrângerea concurenţei din care decurge obligaţia necontractuală pe care se întemeiază cererea reclamantului.

Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii aduse mediului sau din prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse mediului

legea stabilită în conformitate cu regula generală (articolul 4 alin.1 din regulament), cu excepţia cazurilor în care persoana care pretinde despăgubiri pentru aceste prejudicii doreşte să-şi întemeieze acţiunea pe legea țării în care a avut loc faptul cauzator de prejudiciu.

Libertatea de alegere

Părţile au posibilitatea de a alege, de comun acord, legea care să reglementeze obligaţiile necontractuale născute între ele:

- printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii;

sau - printr-un acord liber negociat anterior producerii faptului cauzator

de prejudicii, în cazul în care toate părţile implicate desfăşoară o activitate comercială.

Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă: alegere expresă a legii aplicabile; alegere tacită a legii aplicabile, trebuie să rezulte, cu un grad

rezonabil de certitudine, din circumstanţele referitoare la caz şi nu poate aduce atingere drepturilor terţilor.

Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaşte anumite limite: nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit

derogarea prin acord, atunci care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc faptul cauzator de prejudicii, se află în acea ţară, alta decât aceea a cărei lege a fost aleasă.

nu pot fi înlăturate dispoziţiile imperative de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenţie, atunci când toate elementele relevante ale situaţiei respective, în momentul în care a avut loc faptul cauzator de prejudicii, se află în unul sau mai multe state membre la momentul alegerii, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui stat terţ.

Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, reglementată de Regulamentul (CE) nr.

864/2007, reglementează în special: temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot

răspunde delictual pentru faptele lor; motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi de partajare a răspunderii; existenţa, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor

solicitate; în limitele competenţei conferite instanţei prin codul său de procedură,

măsurile asigurătorii pe care le poate adopta o instanţă pentru a preveni sau înceta vătămarea sau prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri;

posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul sau a pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune;

persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale; răspunderea pentru fapta altuia; modalităţi de stingere a obligaţiilor şi normele care reglementează prescripţia şi

decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi suspendarea termenelor de prescripţie şi decădere.

Excluderea retrimiterii

Retrimiterea este exclusă de art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007, care prevede că :

Aplicarea legii oricărei ţări menţionate în regulament înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia normelor sale de drept internaţional privat.

Trimiterea se realizeaza la dreptul material sau

substanţial al statului a cărei lege se declară competentă potrivit regulamentului.

Mulţumesc,