84

INSTITUŢII MEDIEVALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Conf. univ. dr. MIHAIL M. ANDREESCU

Obiective Aprofundarea definiţiei şi a domeniului de activitate al „institu-

ţiilor”. Clasificarea instituţiilor şi evoluţia lor în spaţiul Evului Mediu. Tradiţie şi continuitate în formarea şi evoluţia instituţiilor medievale româneşti. Influenţele externe asupra instituţiilor româ-neşti. Instituţiile fundamentale ale statului.

Inovaţii şi modificări în evoluţia instituţiilor româneşti din secolul al XVII-lea. Tranziţia spre modernitate a instituţiilor medieva-le româneşti în secolul al XVIII-lea.

Introducere 1. Ce sunt instituţiile. Definiţii şi domeniul de activitate. Evoluţia studiului lor Din cele mai vechi timpuri oamenii au simţit nevoia de a

reglementa relaţiile dintre ei şi de a organiza comunitatea în care trăiau în funcţie de necesităţi: condiţii de climă şi relief, posibilităţi de hrană şi de apărare, număr de membri, raportul numeric dintre sexe etc. Pe măsură ce grupurile umane s-au dezvoltat, formele de reglementare au devenit tot mai complexe şi mai specializate, luând astfel naştere un sistem social cu o structură bine definită, fiecare element al acestei structuri purtând numele de instituţie. Instituţiile au la bază un suport întemeiat pe tradiţie sau obicei sau pe un statut (lege), unanim acceptat de membrii comunităţii.

Conceptul şi termenul de instituţie apar încă din antichitate. Romanii au folosit termenul de instituto, - ere, pentru a desemna acţiunea de instituire şi organizare a relaţiilor sociale: institutio, - onis, pentru aranjarea lucrurilor, a sistemului şi instituirea regulamentului; institutum, - ii, desemnând aşezământul, obiceiul, principiile, sistemul; constitutio, -onis, aşezarea cu temei, organizarea întregului sistem instituţional.

85

În timp au fost formulate mai multe definiţii privind instituţiile. Unii cercetători definesc instituţia ca pe o „formă de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective”. Alţii au definit instituţiile în funcţie de sensurile social şi juridic. În sens social instituţia reprezintă „un ansamblu de relaţii relativ stabile, făcând parte din suprastructură şi îndeplinind funcţia de promovare, de apărare, de conservare a unor interese sociale”. În sens juridic ea reprezintă „ansamblul normelor juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale şi care se aplică în temeiul unor anumite acte juridice”.

Alţi cercetători au respins conceptul de instituţii juridice păstrând doar pe cel de instituţii sociale pe care-l definesc drept „un complex de relaţii organizaţionale de tip formal în cadrul vieţii sociale, constituite spontan sau conştient, având un caracter relativ stabil, care mediază relaţii (interindividuale, intergrupale sau inter-comunitare) şi acţiuni umane şi prin intermediul cărora sunt apărate, conservate şi promovate anumite interese sociale şi personale ale oamenilor”.

Faţă de cele arătate mai sus, putem spune că instituţia reprezintă orice formă de organizare sau de practică socială care se manifestă la nivelul indivizilor, grupurilor sociale şi al societăţii şi care este recunoscută şi acceptată de indivizi prin consens, tradiţie, obicei, nevoi interne şi externe, norme juridice, practici religioase şi care contribuie la reglementarea raporturilor dintre indivizi şi la evoluţia generală a societăţii. Ni se pare că această definiţie răspunde atât sensurilor termenilor latini, cât şi sensurilor termenilor moderni, eliminând separările şi limitele. În ce priveşte evoluţia instituţiilor precizăm că unele din ele pot să apară ori să dispară – indiferent de natura şi importanţa lor – într-o perioadă scurtă, în funcţie de necesităţi, şi pot să reapară în timp fie cu aceleaşi denumiri, fie cu altele, dar având acelaşi sens şi urmărind servirea aceloraşi scopuri. Cu alte cuvinte, instituţiile vizează structura însăţi a societăţii pe o perioadă de timp şi evoluţia acestei structuri în timp.

Problema originii instituţiilor a fost abordată de pe două poziţii. A. Prin impunerea unor norme de conduită de către cei puternici

faţă de cei slabi, care s-au statuat şi perpetuat ulterior prin norme juridice unanim acceptate sau prin tradiţie.

B. Prin acceptarea benevolă a unor reguli de comportare de către toţi membrii societăţii şi crearea unor ierarhii şi funcţii interne menite să vegheze la respectarea lor, impunând sancţiuni celor care le

86

încălcau. În funcţie de interesele social-economice şi politice în jurul celor două poziţii au luat naştere două grupări distincte de cercetători.

Unii cercetători au redus conceptul de instituţie şi domeniul de definiţie aferent la drept şi sociologie. Ei vorbesc de structuri sociologice bazate pe drept şi structurile juridice, precum E. Willams, G. le Brass etc. Alţii au pornit de la studiile de antropologie sociale ale lui Lévi-Strauss şi Herbert Spencer şi au extins domeniul instituţiilor la ansamblul structural al societăţii, precum F. Braudel, G. Gurvitch, Gérard Model.

Punctele de vedere diferite au determinat o criză, care nu s-a rezolvat nici până astăzi, privind definirea conceptului de instituţie. Este vorba de raporturile sale cu noile categorii de structură pe de o parte şi de mode şi modele de diacronie structurală pe de altă parte. Pentru rezolvarea acestor dispute în România s-a creat, din 1976, o Asociaţie de istorie comparativă a instituţiilor şi a dreptului. Dar, pe lângă istorie şi drept, de studiul instituţiilor în România se ocupă cu rezultate notabile sociologia, religia, etnografia şi folclorul etc., dar între aceste discipline nu există totdeauna puncte de vedere convergente şi o colaborare permanentă şi eficientă.

2. Geneza instituţiilor: în plan general şi în spaţiul românesc. Influenţele exercitate pe parcursul formării şi evoluţiei lor Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de geneza instituţiilor

europene medievale au fost de acord că ea trebuie căutată în Orientul Antic, unde au apărut primele reglementări instituţionale. Studii mai vechi ori mai noi au insistat pe prezentarea civilizaţiilor antice şi pe sintezele realizate în timp în cadrul lumii mediteraneene. Astfel, istoricul şi arheologul italian Sabatino Moscati, prezentând civilizaţiile Orientului Antic, a insistat pe sinteza persană, Constantin Daniel a atras atenţia asupra legăturilor Egiptului cu civilizaţiile mediteraneene, Nicolas Platon s-a oprit asupra civilizaţiei egeene şi greceşti, iar François Chamoux a prezentat pe larg civilizaţia elenistică şi rolul ei în evoluţia Europei. Alţii au insistat asupra civilizaţiei greco-romane şi romane pe care au considerat-o fundamentul civilizaţiei medievale europene.

Peste aceste fundamente antice s-au suprapus formele instituţio-nale ale migratorilor germanici şi slavi. Din amestecul lor cu cele greco-romane, peste care s-au suprapus instituţiile religioase mozaice, creştine şi musulmane, în secolele IV-X s-au cristalizat noile instituţii specifice lumii medievale europene, împărţite şi ale în două mari categorii: bizantino-ortodoxe şi orientale şi romano-catolice occiden-tale. Apariţia şi răspândirea creştinismului a accentuat caracterul

87

religios al instituţiilor medievale europene până la Reformă, în Occident Biserica impunându-şi autoritatea asupra laicului. Ortodoxia, deşi s-a pus sub protecţia şefilor laici, în speţă împăratul de la Constantinopol, a fost la fel de prezentă în organizarea instituţională, mai ales în domeniul juridic, unde hotărârile ei s-au contopit cu cele imperiale. Procesele şi fenomenele la care a fost supusă lumea europeană în secolele IV-XIII şi legăturile ei cu Orientul au însemnat tot atâtea prilejuri de contacte şi influenţe instituţionale care au dus, mai ales după 1054, la definirea modelelor instituţionale occidental şi bizantin, desigur, cu anumite particularităţi locale ori cu unele interferenţe date de poziţia geografică a unor ţări şi popoare.

În ce priveşte spaţiul românesc, el nu a făcut excepţie de la procesul de organizare instituţională care a afectat Europa până în secolul al XIII-lea, cu atât mai mult că s-a aflat tot timpul la graniţa dintre catolicism şi ortodoxie – cu tot ce a însemnat aceasta – şi la confluenţa dintre Europa şi Asia. La fel ca şi la celelalte popoare, în societatea românească instituţiile au apărut mai întâi datorită unor necesităţi de organizare, bazate pe o seamă de tradiţii şi cutume locale (obiceiuri) la care s-au adăugat influenţele unor migratori sau stăpânitori vremelnici.

Subliniem că românii s-au aflat la graniţa dintre catolicism şi ortodoxie, dar şi dintre creştinism şi islam, situaţia având consecinţe importante în plan instituţional prin influenţele receptate. O altă problemă este cea a tradiţiilor romane şi bizantine. În special tradiţiile instituţionale romane s-au regăsit atât în influenţele romano-catolice, cât şi în cele ortodoxe bizantino-slave, care sunt diferite între ele, deşi au o rădăcină comună. Cum s-a observat de unii cercetători, utilizarea terminologiei romano-bizantine ar putea exprima doar continuarea instituţiilor romane prin cele bizantine, dar în nici un caz identitatea lor, cum s-a considerat de către unii. Corect ar fi să se utilizeze termenii separat – romane şi bizantine. Dacă vrem să utilizăm forma instituţii romano-bizantine, atunci vorbim de nişte forme instituţionale hibride care au suferit în egală măsură influenţe occidentale şi bizantine.

3. Istoriografia problemei Referitor la instituţii, în istoriografia şi cercetarea românească în

general s-au conturat, de la finele secolului al XIX-lea până astăzi, mai multe curente; dintre acestea trei ni se par a fi mai importante:

88

1. Analiza unor instituţii fundamentale şi prezentarea evoluţiei lor separat de altele ori în legătură cu ele: Biserica, armata, dreptul, legislaţia, organizarea socială, organizarea economică privind separat meşteşugurile şi comerţul, tradiţii şi obiceiuri etc.

2. Analiza globală a organizării interne, referitoare numai la români, omiţându-se ori prezentându-se sumar şi fără legătură cu românii, decât în anumite situaţii, organizarea instituţională a etniilor conlocuitoare şi raporturile lor cu instituţiile româneşti.

3. Analiza şi prezentarea globală doar a instituţiilor politice româneşti, restul instituţiilor fiind doar menţionate în treacăt – curent îmbrăţişat de mulţi dintre cei care se ocupă de studiul instituţiilor.

1. Încă din secolul al XVIII-lea, unii boieri şi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene s-au preocupat de păstrarea şi perpetuarea unor tradiţii ori de analiza, după puterile lor, a unor instituţii fundamentale ale românilor. Amintim aici pe logofătul moldovean Gheorgachi şi pe Petru Maior. La cumpăna secolelor XIX-XX s-au afirmat Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga, ultimul trasând un adevărat program pentru urmaşi. În secolul XX s-au ocupat de instituţiile fundamentale ale românilor: Gheorghe I. Brătianu, P.P.Panaitescu, H. Stahl, Valentin Al. Georgescu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Stoicescu, Ştefan Ştefănescu etc.

2. În prima sinteză de istorie a românilor, apărută la finele secolului al XIX-lea, A. D. Xenopol a alocat capitole distincte privind organizarea internă a societăţii româneşti, încercând să diferenţieze formele tradiţionale şi autohtone de influenţele externe. Pe aceeaşi linie s-au situat mai târziu Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Constantin Cihodariu şi alţii.

3. Încă din perioada interbelică, dar mai ales din anii’60 ai secolului XX, o atenţie tot mai mare a fost acordată de specialişti instituţiilor politico-juridice, militare şi administrative, care au început să fie tratate global şi unitar pentru Ţara Românească şi Moldova, separat pentru Transilvania. În general s-au urmărit doar instituţiile româneşti şi numai tangenţial ori cu totul superficial cele ale etniilor din Transilvania. Au fost neglijate, aproape complet cele ale românilor din Balcani, ca şi ale altor etnii aflătoare la sud şi est de Carpaţi sau în Dobrogea. În schimb, s-a căutat pe orice cale să se evidenţieze unitatea instituţională a românilor, mergându-se până la identitate, prin impunerea unui singur model instituţional, cel bizantin, deşi au existat şi excepţii.

89

I. PROBLEMATICA PRIVIND CLASIFICAREA ŞI PREZENTAREA INSTITUŢIILOR MEDIEVALE O problemă permanentă care a stat în atenţia cercetătorilor şi

specialiştilor a fost aceea a stabilirii unor criterii de clasificare şi prezentare a instituţiilor.

1. Criterii privind clasificarea instituţiilor. Cercetătorii perioa-dei antice au ajuns la concluzia că, cel puţin pentru Europa în perioada târzie a antichităţii romane, se ajunsese la o separare şi specializare instituţională pe care nu o vom mai regăsi decât în epocile moderne, pornind tocmai de la fundamentele instituţionale antice. Lumea medievală – cel puţin în Evul Mediu timpuriu şi dezvoltat – a cunoscut o restrângere drastică a specializărilor despre care vorbeam. S-a ajuns la folosirea unor forme instituţionale străvechi în care organizarea socială, religia şi dreptul acopereau întreaga gamă de nevoi a societăţii.

Pe măsură ce societatea evoluează, aceste forme instituţionale se specializează şi se diversifică, ansamblul în sine devenind tot mai complex. Nevoia de ierarhizare, de organizarea instituţională în funcţie de criteriile noi apărute în timp devine tot mai evidentă. Între instituţiile de tot felul trebuie stabilită o ordine fără de care ele nu ar mai putea fi înţelese şi utilizate ca atare. Se creează astfel grupuri instituţionale aparţinând aceluiaşi domeniu de activitate, aceleaşi categorii sociale sau etnii.

Diferenţieri pot apărea chiar în cadrul unor instituţii deja consacrate, precum biserica şi armata. Divizarea Bisericii în ortodoxă şi catolică, după 1054, şi apariţia confesiunilor protestante după Reformă, au însemnat tot atâtea momente şi motive de restructurare internă a instituţiei religioase într-o puzderie de forme instituţionale asemănătoare şi totuşi atât de diferite. La fel s-a petrecut cu armata unde, în locul infanteriştilor ţărani, care urmau şi ajutau cavaleria nobilă, au apărut ostaşii de profesie specializaţi în armele de foc şi fortificaţii, care au impus o restructurare a fostei instituţii militare pe criterii noi, ceea ce a dus la apariţia altor instituţii cu caracter militar.

Acelaşi proces de structurare şi specializare internă l-au suferit aproape toate instituţiile medievale, în special după constituirea şi organizarea statelor medievale româneşti, mai precis după secolul al XIV-lea. Ne ferim de a face referire numai la instituţiile româneşti în situaţia în care aici au existat şi au evoluat şi alte etnii, precum maghiarii, saşii şi secuii; aceştia au receptat alte modele instituţionale şi au transmis peste munţi unele forme instituţionale specifice.

90

Faţă de cele arătate, încercând stabilirea unor criterii de clasificare a instituţiilor, am stabilit următorul model de clasificare:

A. După natura lor instituţiile pot fi: laice, religioase, civile, militare, speciale, comune,

B. După importanţa lor pot fi: centrale, teritoriale şi locale; C. După caracter ele sunt: publice, administrative, juridice, pri-

vate, politico-militare, juridico-religioase, tradiţionale; D. După gradul de interes pe care îl provoacă sunt: generale,

particulare, locale, etnice; E. După atribuţiile pe care le presupun: politico-administrative

şi militare, social-economice şi fiscale, cultural-religioase şi juridice; F. După domeniul pe care îl reprezintă ele pot fi grupate în: − instituţii sociale: ţărani, orăşeni, nobili – fiecare dintre

categorii suferind structurări interne în funcţie de ierarhie, importanţa socială, economică, fiscală, militară etc.;

− instituţii politice centrale: Domnia, Consiliul domniei, Sfatul domnesc, Adunarea Ţării, Voievodatul, Principatul, Congregaţiile, Dieta;

− instituţiile administrative centrale: care cuprind dregătoriile, structurate şi ele după importanţa şi poziţia lor faţă de domn ori de caracterul funcţiei;

− instituţiile administrativ-teritoriale: diferite ca nume şi specifice unităţilor teritorial-administrative existente în evul mediu românesc;

− instituţiile administrative locale: sat, oraş (târg), şi conducă-torii lor;

− instituţiile etnice: care-i privesc pe români, maghiari, saşi şi secui şi care pot fi structurate, în funcţie de autonomie, în forme structurale teritorial-administrative, social-economice, politico-milita-re, religioase şi juridice;

− instituţii religioase: care se împart într-o primă fază în ortodoxe şi catolice, cu precizarea că saşii aveau şi autonomie religioasă reprezentată prin instituţii specifice; în a doua fază se adaugă formele instituţionale aparţinând confesiunilor reformate şi cele specifice „Bisericii unite” greco-catolice;

− instituţiile militare: care şi ele sunt diferite, în funcţie de modelul occidental ori bizantino-oriental; ulterior, ele se vor restructura după răspândirea armelor de foc şi modificarea tacticii militare;

− instituţiile juridice: care au cuprins iniţial formele primare de drept şi instanţele ori formele de procedură; ulterior, ele se vor diversifica prin legislaţie, drept religios şi laic, dreptul public şi privat, dreptul militar, civil etc., tot mai complexe pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă;

91

− instituţiile fiscale: cu referire specială la aspectele institu-ţionale juridice (amenzi, taxe, ispaşe etc.), dările faţă de stat şi obligaţiile faţă de biserică şi armată şi fiscalitatea economică;

− instituţiile economice: unde subîmpărţirea este mult mai complexă datorită categoriilor specifice de activitate – agricole, meşteşugăreşti, comerciale –, ocupaţiilor adiacente şi complementare şi, mai ales, categoriilor sociale şi profesionale, în cadrul fiecărei categorii economice fiind vorba de instituţii sociale specifice care asigură legătura între acestea şi instituţiile sociale, de unde şi tratarea lor comună;

− instituţiile culturale: destul de greu de definit datorită complexităţii problematicii legată de scriere, limba de cult, de cancelarie şi limba vorbită; ele se află în strânsă legătură cu Biserica şi unele instituţii social-economice, politico-religioase şi etnico-militare;

− instituţiile educative: legate de învăţământ, formarea profesională, deprinderi practice etc.; încep să se dezvolte încă din secolele XV-XVI;

− instituţiile ştiinţifice: se află în strânsă legătură cu cele cultural-educative şi sunt condiţionate de tipar şi circulaţia cărţii: până în secolul al XVII-lea sunt de reţinut realizările unor etnici, în special saşi, în domeniile tehnicii, dar şi unele creaţii tehnice populare ale românilor din sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei;

− instituţiile artistice: desigur arta nobilimii şi a bisericii, care se subîmpart pe domenii de activitate în: arhitectură, sculptură, pictură, costum, miniaturistică, iconografie, orfevrărie etc.;

− instituţiile etnografice: sau populare care, deşi nescrise, tind să se transforme într-o structură instituţională paralelă cu cea oficială deoarece îmbracă, în forme specifice, toate celelalte grupuri instituţionale despre care am vorbit. Atragem atenţia că în ce priveşte instituţiile etnografice, ele de multe ori se interferează cu cele „oficiale-culte” fiind foarte greu de stabilit hotarul dintre cele două tipuri instituţionale. Exemplificăm cu o lucrare apărută recent şi care priveşte instituţia blestemului. O asemenea instituţie extrem de pre-tenţioasă şi de complexă implică, deopotrivă , laicul şi religia, realul şi irealul, biserica şi statul, dreptul şi tradiţia, izvoarele referitoare la instituţie fiind dintre cele mai diverse, iar pentru societatea românească încă needitate şi chiar inedite (ne referim la doua jumătate a secolului al XVII-lea şi secolele XVIII-XIX).

O altă problemă privind tratarea instituţiilor o reprezintă perioada de studiu. Există şi aici o varietate de păreri şi metode. Potrivit lor, instituţiile se pot trata pe perioade (secole, etape etc.), pe

92

influenţe şi modele instituţionale, prin comparaţie între epoci, dar şi între instituţii similare din aceeaşi epocă, pe regiuni sau state medievale, dar şi în forme unitare care pot genera erori sau omisiuni. Nu există un punct de vedere unitar nici în istoriografia universală, nici în cea românească. Metoda se impune în funcţie de modul de abordare a instituţiilor şi scopul demersului ştiinţific.

2. Câteva modele de prezentare şi tratare a instituţiilor medie-vale. În volumul I al Istoriei românilor din Dacia traiană, Alexandru Xenopol, analizând situaţia societăţii româneşti în secolele XI-XIII, a intitulat un subcapitol Starea românilor la începutul stăpânirii maghiare în care s-a ocupat de prezentarea şi analiza proprietăţii nobilimii române, cnezilor şi voievozilor, dreptului obişnuielnic, congregaţiilor şi organizării militare, dar a exclus din preocupările sale prezentarea şi analiza comparativă a instituţiilor maghiarilor, saşilor şi secuilor şi a influenţelor acestora asupra celor româneşti. În volumul II a tratat separat organizarea socială insistând asupra rumâniei şi veciniei, alocând două capitole importante organizării interne: voievodatul şi domnia, boieri şi dregători, administraţia oraşelor, organizarea economică şi militară. În volumul III, în capitolul intitulat Fenomene generale ale vieţii româneşti în perioada slavonismului sunt prezentate evoluţiile instituţiilor economice şi sociale, ale celor politico-administrative, trecându-se apoi la biserică şi instituţiile culturale, pentru ca în volumul IV să continue cu analiza globală şi unitară a instituţiilor româneşti din secolul XVII, accentul căzând pe drept, legislaţie şi bresle, în final reluându-se analiza instituţiilor împărţite în trei grupe: politice, economice şi culturale. Se constată o limitare a studiului instituţiilor numai la o parte a lor şi, chiar dacă se încearcă o analiză critică a genezei şi evoluţiei lor, lipsa instituţiilor celorlalte etnii ale Transilvaniei voievodale şi princiare a limitat demersul ştiinţific al autorului şi a generat erori privind concluziile, care au fost semnalate la momentul potrivit de exegeţii operei sale.

În volumele III-V din Istoria românilor, Nicolae Iorga a insistat mai mult pe influenţele externe asupra societăţii româneşti în general, fără a disocia clar instituţiile de istoria politică. El tratează unitar civilizaţia românească pe care o integrează deopotrivă în contextul regional şi universal. Volumul VI insistă mai mult pe raportul dintre instituţiile politico-militare şi cultural-religioase şi în special pe efectele influenţelor externe asupra românilor.

Constantin C. Giurescu a tratat diferenţiat instituţiile, utilizând două metode distincte. În volumul I al sintezei sale, care se încheie cu

93

domniile lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, a analizat instituţiile pe epoci şi în funcţie de apariţia lor, fără a le despărţi de istoria politică, prezentându-le problematizat. Totodată, el a prezentat situaţia instituţională specială a Transilvaniei voievodale şi princiare în care a cuprins atât caracteristicile instituţionale ale etniilor, cât şi instituţiile de suprapunere impuse din afară, cum a fost cazul cu cele austriece în secolul al XVIII-lea. De asemenea a prezentat instituţiile economice şi culturale ale românilor din Balcani. Mai trebuie spus că autorul amintit a făcut şi o prezentare pe epoci stabilite astfel: secolele XI-XIV, XV-XVI, XVII-XVIII, adică a încercat să prezinte instituţiile sub mai multe forme, despre care am discutat mai sus, pentru ca ele să poată fi înţelese mai uşor.

Un alt model de abordare şi prezentare a instituţiilor medievale din spaţiul românesc îl oferă tratatul de Istorie a României, vol. II (1962) şi III (1964). Mai întâi se remarcă faptul că instituţiile sunt prezentate gradat, în evoluţia lor şi în contextul politic general, capitolele privind instituţiile alternând cu cele de istoria politică şi economică ori fiind subsumate lor. O a doua observaţie generală este aceea că ele sunt prezentate grupat pe state astfel: pentru Ţara Românească şi Moldova în subcapitole şi capitole separate, la fel şi pentru Transilvania. De asemenea sunt prezentate instituţiile etniilor din spaţiul românesc alături de organizările instituţionale ale otomanilor şi austriecilor, adică ale puterilor care şi-au impus dominaţia şi stăpânirea asupra unor teritorii româneşti.

O alt fel de tratare a instituţiilor a fost utilizat în noul tratat de Istorie a românilor, IV (2001), unde sunt analizate instituţiile între secolele XIV-XVI. S-a dorit prezentarea succintă a domenilor institu-ţionale structurate în trei capitole distincte astfel:

1. Economie şi societate; 2. Instituţii şi viaţa de stat; 3. Cultura. Precizăm că raportările sunt preponderent la Ţara Românească şi

Moldova şi doar tangenţial la Transilvania, fiind omise instituţiile etniilor şi organizarea lor religioasă. Deşi structura celor trei părţi sugerează o condensare a modului de prezentare din vechiul tratat, suntem de părere că s-a reuşit mai mult o mediere între stilul folosit de Xenopol şi cel utilizat de Constantin C. Giurescu, fără a se opta clar pentru vreunul din ele.

Prezentăm aici, pentru o mai bună înţelegere a problemei, felul în care sunt prezentate instituţiile de către unii istorici occidentali.

94

Analizând formarea şi evoluţia civilizaţiei occidentului medieval în secolele V-XV, Jacques La Goff îşi structura lucrarea în zece capitole:

1. Instalarea barbarilor; 2. Încercarea de organizare germanică; 3. Formarea creştinătăţii; 4. Criza creştinătăţii; 5. Lumini în noapte; 6. Structuri spaţiale şi temporale; 7. Viaţa materială; 8. Societatea creştină; 9. Mentalităţi, sensibilităţi, atitudini; 10. Permanenţe şi noutăţi. Este bine de ştiut şi modul în care se tratează o singură instituţie

ori un grup instituţional, adică o tratare monografică a instituţiilor. Analizând Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principalele

Române, Gheorghe I. Brătianu a utilizat următorul plan, împărţind lucrarea în trei părţi şi şase capitole astfel:

A. Temeiuri politice şi sociale I. Caracterul constituţional al domniei: caracterul domniei în

ţările româneşti; domnie şi „Ţara”, domnie şi stări; II. Stările sociale în Bulgaria medievală şi în ţările româneşti;

evoluţia claselor sociale în Bulgaria medievală; originile feudale ale stărilor sociale în ţările româneşti; clasele sociale în evul mediu românesc; clasele sociale în veacul al XVII-lea; restrângerea stării privilegiate.

B. Mărire şi decădere a Adunărilor de Stări: III. Stările şi adunările lor în Ţara Românească (până la 1755);

problema în istoriografia română mai nouă: domni şi boieri în veacurile XIV-XVI; pacta et conventa sub Mihai Viteazul; regimul de stări în veacul al XVII-lea; criza regimului de stări; către reformele lui Constantin Mavrocordat;

IV. Stările şi adunările lor în Moldova (până la 1750): problema în istoriografia română mai nouă; feudalitatea înainte de descălecat; Domnia şi Stările în veacul al XV-lea; politica socială a lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi direcţi; regimul de stări sub influenţa polonă şi ardeleană; regimul de stări în veacul al XVII-lea; domnia autoritară a lui Vasile Lupu; Domnia şi Stările în luptele dintre turci şi poloni;

95

teoria şi practica politică sub Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat; adunările de Stări sub fanarioţi.

C. Sfârşitul regimului de stări: V. Regimul de Stări în Principate până la Regulamentul Organic

(1750-1829): hegemonia Protipendadei; privilegiile stărilor în timpul războaielor dintre turci, ruşi şi austrieci; primele atingeri cu ideologia revoluţionară în jurul anului 1800; „Adunarea Norodului” lui Tudor Vladimirescu; proiectele de reformă constituţionale, 1821-22, întărirea privilegiilor, 1823-27;

VI. De la regimul de Stări la parlamentarismul modern (1829-1858): organizarea regimului de Stări prin Regulamentul Organic; reformele constituţionale ale revoluţiei din 1848; desfiinţarea privile-giilor şi a reprezentării Stărilor.

În lucrarea noastră privind Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI am utilizat planul următor:

− Introducere: obiectul cercetării; istoriografia problemei; regalitate şi monarhie în Europa; evoluţia structurilor politico-juridice medievale euro-asiatice;

− I. Domnia. Originea. Atribuţii şi etape în evoluţia instituţiei; − II. Titulatura domnilor: elementele componente şi semnifica-

ţia acestora; puterea domniei şi mijloacele de manifestare; ideologia; dominium eminens;

− III. Domnia şi adunările de stări: domnia şi biserica; domnia şi boierii;

− IV. Domnia şi sfatul domnesc; − V. Domnii români în familia principilor creştini. Rezultă din cele prezentate că nu există nişte modele precise,

unanim acceptate, de prezentare şi tratare a instituţiilor medievale, nici în istoriografia românească, nici în cea universală. Ordinea de prezentare şi tratare, ca şi stabilirea importanţei unor instituţii, precum şi modul de critică a lor ţin de personalitatea şi priceperea fiecărui autor, instituţiile constituind, după părerea noastră, un prilej de a proba cunoştinţele şi priceperea cercetătorului în munca de investigare istorică.

II. ORGANIZAREA LOCALĂ ŞI TERITORIAL-ADMNISTRATIVĂ Problema organizării vizează mai întâi comunităţile locale, rurale şi

urbane. Mai întâi, satele şi apoi oraşele s-au constituit în modele de organizare şi convieţuire pentru întregul ansamblu de instituţii şi forme

96

care este statul. Constatările cercetătorilor apuseni, care vizează întreaga Europă medievală sunt, desigur, valabile şi pentru societatea românească. Dincolo de aceste aspecte ale evoluţiei interne a comunităţilor locale, trebuie adăugate influenţele externe şi modelele împrumutate de unele comunităţi fie de la vecini, fie de aiurea. De aici şi diferenţele mari privind organizările locale şi teritoriale în spaţiul românesc.

În perioada interbelică cercetătorii de istorie socială şi nu numai au fost unanimi în a evidenţia că societatea românească, în ansamblul ei, a fost una rurală, urbanizarea în sensul real şi modern al cuvântului fiind un proces nou impus la noi prin străini şi prin saşii stabiliţi în Transilvania, purtătorii civilizaţiei urbane de tip occidental. După război, lucrările vizând caracterul rural sau urban al societăţii româneşti nu au dus la nişte concluzii categorice. Cu toate încercările unor specialişti de a utiliza termeni moderni pentru a justifica unele aspecte ori pentru a le conferi un caracter românesc, nu s-a reuşit în mod convingător impunerea tezei că românii ar fi avut deopotrivă caracteristici rurale şi urbane proprii în formele lor de organizare. Şi Ştefan Pascu şi Ştefan Olteanu ori Constantin Şerban, în lucrările lor vizând organizarea meşteşugurilor şi comerţului, sfârşesc prin a arăta că urbanizarea nu a fost un proces caracteristic societăţii româneşti, deşi târgurile şi oraşele nu au lipsit, dar ele au fost în mare măsură create sau influenţate de străini. Desigur, aceasta nu dovedeşte că românii nu ar fi avut oraşe ori nu le-ar fi întemeiat, ci numai că ele nu au reprezentat o caracteristică la fel de puternică, precum au fost aşezările rurale, satele.

În cazul satelor, de asemenea, au existat diferenţe privind forma şi mărimea lor. De la cătune şi sate mici până la sate mari asemănătoare unor târguri, cu populaţie relativ numeroasă. În privinţa formei lor satele au fost răsfirate, înşirate sau adunate. Majoritatea satelor din Ţara Românească şi din Moldova de câmpie au fost răsfirate prin păduri ori înşirate pe firul unor văi pentru a nu constitui o atracţie pentru eventualii duşmani. În Transilvania satele au fost mai ales adunate, având acelaşi aspect urban impus în special de saşii care aduseseră cu ei din Occident modelul propriu de civilizaţie. De aici alte diferenţe în ce priveşte construcţia locuinţelor şi materiale folosite, care şi până atunci fuseseră diferite în funcţie de formele de relief şi natura materialului de construcţie.

Potrivit specialiştilor în arhitectura populară şi în artă, în spaţiul românesc s-au manifestat în Evul Mediu mai multe stiluri şi influenţe arhitecturale impuse de contactele românilor cu vecinii. Modelele

97

preluate de la străini, ca şi cele impuse de unele aşezări de colonizare s-au menţinut până în zilele noastre, oferind privirii, mai ales în zonele rurale, o mare varietate de forme şi stiluri arhitecturale, între care se mai menţine însă – potrivit arhitecţilor – şi un stil caracteristic românesc, păstrat în regiunea Subcarpaţilor şi în părţile mărginaşe ale Transilvaniei.

Dacă există atâtea forme şi stiluri privind habitatul, datorate influenţelor, dar şi coloniştilor stabiliţi în spaţiul românesc, trebuie să acceptăm şi existenţa unor forme diferite de organizare teritorial-adminis-trativă datorate, de asemenea, influenţelor şi coloniştilor deopotrivă.

A. Organizarea locală şi teritorial-administrativă a voievodatului Transilvaniei: sate şi oraşe, „ţări” (districte), scaune, comitate Pentru a înţelege mai bine care erau formele specifice de

organizare teritorial-administrativă şi locală ale etniilor din Transilva-nia şi pentru a observa mai uşor asemănările şi deosebirile dintre ele vom face o prezentare pe etnii a fiecărei forme locale de organizare.

1. Sate şi oraşe în Transilvania voievodală şi princiară. Satele româneşti, indiferent de mărimea lor, erau compuse din obştea satului, adică locuitorii maturi ai satului, fiind de două categorii: libere şi iobăgeşti. Satele iobăgeşti erau conduse de juzi, villicus, sind, care proveneau din cnezii aserviţi, ori erau numiţi de nobili (cler) chiar dintre slugile de curte. Ei împărţeau dreptatea şi menţineau ordinea între rustici, populi, iobagiones sau jeleri, stabilind cuantumul dărilor şi asigurând strângerea lor. Satele libere, locuite de cnezi erau conduse de cnezi de stat, primari, villici aleşi, care împreună cu „oameni buni şi bătrâni” împărţeau dreptatea, menţineau ordinea, stabileau obligaţiile faţă de autorităţi. Cnezii satelor libere s-au menţinut până în secolul al XVII-lea în Făgăraş, Maramureş şi Banat, fiind ulterior aserviţi.

Satele ungureşti erau populate de rusticii, populi sau iobagiones împărţiţi în servi (iobagiones) şi jeleri. Erau conduse de un villicus care răspundea de strângerea dărilor.

Satele saşilor constituiau cea mai mică unitate administrativă şi erau arondate oraşelor şi reşedinţelor scaunelor, fiind mici – 10 case şi 50 locuitori – şi mari – 50-100 case cu 250-500 locuitori. Erau conduse de un villicus ajutat de sfatul bătrânilor şi de obştea satului. Obştea adopta hotărâri, alegea juzii satului, stabilea cuantumul dărilor, trimitea reprezentanţi în adunările scăunale şi ale comitatului supunându-se hotărârilor acestora. În unele situaţii, cu acordul obştilor, juzii orăşeni puteau fi şi juzii satelor.

98

Satele secuieşti aveau aceeaşi mărime şi organizare ca şi satele româneşti, maghiare şi săseşti libere. Erau conduse de căpetenii şi de adunarea obştii. Căpeteniile locale conduceau obştile săteşti în virtutea drepturilor militare sau ereditare. Nu erau alese. Puteau fi numite de rege sau recunoscute tacit de obşti datorită poziţiei lor materiale şi capacităţilor lor fizice.

Oraşele erau unităţi administrative locale mai mari, organizate după modelul apusean atât în voievodat, cât şi în restul regatului Ungariei, saşii fiind cei care au contribuit decisiv la formarea şi organizarea lor. Populaţia oraşelor era împărţită în trei categorii: patriciatul compus din nobili, clerici, patronii breslelor şi prăvăliilor, staroştii de bresle şi ghilde; plebea, adică orăşenii de rând, compusă din calfe, ucenici, funcţionari, mici negustori, oameni liberi care plăteau impozite şi aveau obligaţii militare; calicimea alcătuită din oameni fără ocupaţii şi fără venituri a căror situaţie era asemănătoare cu a jelerilor.

Oraşul era condus de un magistrat (sfat) compus din 12 juraţi în frunte cu un iudex (jude). Din a doua jumătate a secolului XIV apare un Bürgermeister, magister civium (primar) ales de orăşeni. Pe lângă jude şi Bürgermeister a existat în unele oraşe şi un Hann villicus (administrator). Din secolul al XV-lea s-a creat centumviratul (o sută de bărbaţi) care alegea pe jude şi pe juraţi.

2. „Ţări” şi districte româneşti. Până în secolele XII-XIII românii şi-au păstrat vechile forme de organizare de tipul ducatelor şi cnezatelor, numite şi ţări, conduse de voievozi, duci, precum Banat, Făgăraş, Haţeg, Maramureş, Zarand etc. Din secolul XIII cele mai multe ţări au fost transformate în districte – forme existente de pe vremea romanilor – în cadrul comitatelor. Între 1248-1597 sunt amintite documentar 50 districte româneşti răspândite pe tot cuprinsul Transilvaniei. Erau conduse de cnezi şi voievozi români aleşi, asimilaţi nobilimii mari şi mijlocii, având rosturi administrativ-judecătoreşti şi militare. În fiecare district exista o adunare districtuală care alegea juzii confirmaţi de comiţi, voievod şi rege, hotăra în probleme administrative, fiscale, militare, de hotărnicii. Hotărârile lor erau confirmate de instanţele superioare: comite, voievod, rege, principe.

3. Scaunele săseşti (sedes). Saşii au venit în Ungaria şi Transilvania de la mijlocul secolului al XII-lea sub numele de ospites regni, theutonicii. S-au bucurat de o largă autonomie având forme de organizare proprii în scaune şi comitate (districte). Între 1302-1377 s-au înfiinţat 15 scaune: Sedes Cibini (Sibiu), Sedes Sebeş, Mediaş,

99

Şeica Mare, Şeica Mică, Cincu, Bistriţa, Sighişoara, Saschiz, (Miercurea), Ruzmargt, Orăştie (Waras), Norich (Neuskyrch), Altina (Nocrich), Rupea. Scaunele cuprindeau teritoriul unui oraş şi al satelor vecine ori un sat mai mare şi mai multe sate mici. Erau conduse de juzii scăunali aleşi de Universitas (Adunarea scăunală) şi confirmaţi de Universitas Saxonum (Adunarea comitatului) şi de comite. Juzii judecau în numele comitelui şi al regelui în prezenţa adunării scăunale ori în lipsa ei. Hotărârile puteau fi atcate în Adunarea co-mitatului, în faţa voievodului, regelui, principelui. Adunarea scăunală (Universitas sedes) era compusă din nobilii şi fruntaşii scaunului. Hotăra în probleme de interes general, făcea judecăţi, stabilea distribuirea şi strângerea dărilor, alegea juzii, prepoziţii şi decanii nu avea autoritate asupra nobililor şi locuitorilor de altă etnie.

4. Scaunele secuieşti (Sedes siculorum) erau asemănătoare obştilor teritoriale, scaunelor săseşti şi districtelor româneşti. În peri-oada 1224-1448 s-au creat scaunele: Sepsi, Telegd (Orbai, Odorhei), Chezd, Arieş, Ciuc, Mureş. Fiecare scaun avea o adunare şi juzi scăunali. Adunarea scăunală se compunea din reprezentanţii obştilor săteşti şi nobili. Hotăra în probleme de dări şi treburi locale, convoca oastea, alegea doi-patru juzi de scaun şi un jude scăunal (căpitan de scaun) confirmaţi de Adunarea generală a secuilor. Se întrunea de două ori pe an în reşedinţa scăunală, funcţiona ca instanţă intermediară de apel putând ataca hotărârile juzilor. Judele căpitan avea şi atribuţii militare. Judecau în numele regelui asistaţi de capitluri, făceau anchete, hotărnicii, confirmau acte, urmăreau respectarea privilegiilor, îndemnau adunările la alianţe politico-militare.

5. Comitatele sau districtele săseşti au fost în ordine: Comi-tatus Cibiniensis (Districtus Cininiensis), Sedes Bezturche (Comitatul Bistriţei), Comitatul Kronstadt (Brassoviensis). Erau conduse de un comite ales de Universitas Saxonum şi confirmat de rege. El conducea Adunarea, dar se supunea hotărârilor ei, apăra drepturile saşilor în faţa nobililor, bisericii, regelui, principelui, împăratului, era comandant militar. În secolul al XVIII-lea comiţii Sibiului au fost şi guvernatorii Transilvaniei.

Universitas Saxonum (Adunarea generală a saşilor) era compusă din nobili, fruntaşii obştilor săteşti, ai oraşelor şi ai scaunelor. Adopta hotărâri, judeca procese, confirma juzii de scaune, alegea comitele. În cazul proceselor mixte judecata era asistată de voievodul Transilvaniei. După 1689 rolul adunărilor s-a redus la atribuţii pe plan local.

100

6. Comitatul secuilor era format din toate scaunele secuieşti şi avea în frunte un comite care putea fi şi un nobil ungur ori voievodul Transilvaniei. Comitele era propus de Adunarea scaunelor (Congre-gatio Siculorum) şi numit de rege. Putea fi numit de rege şi fără consultarea Adunării dintre nobilii secui ori dintre baronii regatului. Avea atribuţii militare, mai rar judecătoreşti. Nu conducerea Adunarea decât în anumite condiţii, cu acordul ei şi al regelui, dar nu se supunea hotărârilor Adunării, ci doar regelui şi juzilor regali.

Adunarea secuilor era alcătuită din reprezentanţii scaunelor secuieşti şi din reprezentanţii nobililor unguri şi ai saşilor care aveau moşii în teritoriile secuilor. Se întrunea anual. Hotăra în problemele generale ale secuilor, făcea propuneri pentru comite, alegea coman-dantul militar, confirma în funcţii juzii scăunali, funcţiona ca instanţă de apel. Până la 1400 s-a întrunit la Odorhei, Sfântu Gheorghe sau Ciuc, mai rar la Târgu Mureş. Din secolul al XVI-lea autonomiile secuilor au scăzut continuu, la fel şi le Adunării.

7. Comitatele ungureşti ale voievodatului şi principatului. Preluate după modelul apusean comitatele ungureşti s-au înfiinţat în Transilvania în secolul al XII-lea: Bihor, Dăbâca, Solnoc, Crasna, Cluj, Alba, Timiş, Satu Mare, Cenad, Caraş. Graniţele voievodatului nu au inclus, până în secolul al XIV-lea, şi teritoriile saşilor şi secuilor. Autoritatea voievodului s-a restrâns la şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba şi Hunedoara. Celelalte comitate, inclusiv Maramureşul, au primit alte forme de organizare.

Din secolul al XIII-lea comitele de Timiş şi-a extins autoritatea asupra Banatului şi a comitatelor Caraş, Cenad, Arad şi Zarand. Din secolul al XV-lea comitatele: Bihor, Solnocul Exterior, Satu Mare, Ugocsa, Bereg şi Ung au format comitatele exterioare sau Partium care au intrat în componenţa principatului după 1541, la fel ca şi Banatul. În 1555 Banatul până la Mureş va deveni Paşalâcul de Timişoara, iar din 1661 Paşalâcul de Oradea va cuprinde Partiumul. În 1687 Habsburgii vor ocupa Paşalâcul de Oradea, în 1689 Principatul Transilvaniei şi în 1716 Paşalâcul Timişoarei. Principatul Transilvaniei a cuprins 11 comitate în afara celor săseşti şi al secuilor. În 1735 numărul lor a sporit la 17, dar după 1770 a scăzut la 14, includeau şi autonomiile saşilor şi secuilor.

Fiecare comitat era condus de un comite ajutat de un vicecomite, numiţi iniţial de rege din rândurile baronilor regatului, mai târziu aleşi de adunările comitale (congregaţii) din rândurile nobililor voievoda-tului, apoi ale comitatului. Cei doi aveau atribuţii juridico-administra-tive şi militare şi conduceau adunările nobililor din comitat, în

101

prezenţa lor fiind făcute judecăţile. Conduceau şi adunările cnezilor români din comitat şi asistau la judecăţile acestora pentru pricini minore. În caz contrar, participau la judecăţi numai cu încuviinţarea voievodului sau a regelui.

Comiţii şi vicecomiţii erau ajutaţi de doi judecători ai comi-tatului, aleşi de congregaţia locală şi confirmaţi de voievod şi rege. Din secolul al XV-lea rolul adunărilor locale s-a restrâns, atribuţiile lor fiind preluate de alte organisme cu atribuţii juridico-administrative sau de altă natură.

B. Organizarea teritorial-administrativă a Ţării Româneşti şi Moldovei: sate şi oraşe, judeţe şi plaiuri, ţinuturi şi ocoale Satele muntene şi moldovene, la fel ca şi astăzi, erau înşirate şi

răsfirate în zonele de şes, adunate şi risipite la deal şi munte, cu subdiviziuni numite cătune – compuse din doar trei-cinci gospodării cu 15-25 locuitori. Satele puteau fi: mici, cu 10-30 gospodării şi 50-100 locuitori: mijlocii, cu 30-50 gospodării şi 50-150 locuitori; mari, cu 50-100 gospodării şi până la 500 locuitori. Predominau satele mici şi mijlocii. Erau conduse de primari, numiţi ispravnici de sat ori vătafi în Ţara Românească şi vornici în Moldova. În prezenţa obştii judecau pricinile dintre săteni şi răspundeau în faţa stăpânirii de plata dărilor sau alte obligaţii. Vătafii şi vornicii puteau fi aleşi de obşte sau numiţi de ispravnicii de judeţ, boieri şi cler în Ţara Românească şi de pârcălabi, boieri şi cler în Moldova, pentru satele dependente. Din secolul al XVII-lea vătafii şi vornicii satelor dependente erau numiţi de stăpânii satelor fie dintre ţărani, fie dintre slujitorii care trăiau acolo. În satele răzăşeşti şi moşneneşti obştea era cea care hotăra alegerea. Tot ea stabilea dările, amenzile şi alte obligaţii care puteau fi plătite în cislă (solidar) sau pe cap (individual). Aceeaşi situaţie era şi în satele dependente privind plata dărilor. Până la desfiinţarea cislei sătenii aveau grijă să nu fugă nimeni după ce satul fusese „scris la visterie”, adică se stabilise cuantumul birului ce trebuia plătit de obşte. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în satele mari din Ţara Românească au apărut căpitanii cu atribuţii militare.

Satele de margine din Ţara Românească, indiferent de statutul şi mărimea lor, s-au bucurat în secolele XVI-XVII de anumite avantaje în schimbul păzirii graniţelor şi a prinderii răufăcătorilor. Populaţia săsească şi maghiară din satele moldovene, potrivit relatărilor călătorilor străini, s-a bucurat de autonomie internă până târziu în secolele XVII-XVIII.

102

În secolele XVI-XVIII datorită războaielor, dărilor şi molimelor multe sate din Ţara Românească şi Moldova „s-au spart” şi „s-au bejenit”, oamenii mutându-se în alte regiuni ori emigrând în Transilvania, la sud de Dunăre ori peste Nistru, ceea ce a condus la scăderea populaţiei. De aici fenomenul de colonizare urmărit periodic de domni. Oferind scutiri de dări şi alte privilegii pe timp de trei-şapte ani ei au urmărit aducerea unor colonişti din afară prin crearea de slobozii domneşti, boiereşti şi mânăstireşti sau prin repopularea satelor „sparte”, adică a siliştilor. De aici, desele topice de Slobozia şi Siliştea.

Oraşele erau unităţi administrative locale dezvoltate din târguri şi iarmaroace, din reşedinţe voievodale, mai rar din vechile aşezări antice sau din canabele de pe lângă castrele romane. În Ţara Românească cele mai vechi aşezări urbane s-au edificat la întretăierea drumurilor comerciale, în punctele de vamă, în jurul unor reşedinţe voievodale. La întemeierea, organizarea şi dezvoltarea lor o contribu-ţie importantă pare să fi avut saşii din Transilvania, mai ales pentru secolele XII-XIV. Cercetări arheologice mai vechi şi mai noi ca şi studiile întreprinse au atestat prezenţa saşilor, parţial şi a maghiarilor, în oraşele: Câmpulung, Târgovişte, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Piteşti, Turnu Severin, Tismana, Buzău, Brăila, Focşani.

În Moldova saşii şi maghiarii sunt atestaţi pentru secolele XV-XVI în aşezările: Civitas Moldaviensis (Baia), Siret, Suceava, Trotuş, Bacău, Roman etc. În restul Moldovei s-au aşezat şi alte etnii în oraşe: greci, armeni, evrei, polonezi, ruşi, tătari etc.

Nu se poate pune semnul egalităţii între oraşele din Transilvania şi cele din Ţara Românească şi Moldova. Cu excepţiile arătate când saşii, ungurii şi polonii au intervenit în secolele XIII-XV grăbind întemeierea şi organizarea unor oraşe de peste munţi, restul aşezărilor urbane munteano-moldovene din secolele XV-XVII au semănat cu nişte sate mai mari sau târguri, unde reşedinţele negustorilor şi meşteşugari-lor bogaţi şi ale boierilor ieşeau în evidenţă prin amplitudinea lor, indiferent din ce materiale erau edificate. Până târziu în secolul al XIX-lea, oraşele româneşti au semănat cu nişte aşezări rurale mai întinse în care au predominat ocupaţiile agrare: viticultura, pomicultura, grădinăritul, stupăritul, păstoritul şi meşteşugurile legate de ele.

La sud de Carpaţi până la finele secolului al XIV-lea au predominat instituţii apusene: castelani în cetăţi şi reşedinţe domneşti, pârcălabi şi căpitani la oraşe, comiţi în judeţe şi oraşe (vezi mormântul lui Comes Laurentium de Longo Campo de la 1300). După 1374 instituţiile apusene au fost parţial abandonate făcând loc celor slavo-

103

bizantine şi orientale. Au fost menţinuţi pârcălabii – comandanţi militari de inspiraţie germano-maghiară – care, împreună cu juraţii, juzii şi ispravnicul judeţului menţineau ordinea, administrau şi împărţeau dreptatea. Ei nu erau aleşi, ci numiţi şi controlaţi permanent de domn. Din secolul al XVI-lea se impun la conducerea oraşelor unul-doi ispravnici cu atribuţii juridico-administrative, iar de la mijlocul secolului al XVII-lea vătafii de târg sau căpitanii subordonaţi lor.

Din secolul al XVI-lea apar în oraşele muntene breslele meşteşugăreşti ale unor străini – saşi, unguri, bulgari, sârbi, armeni –, purtând numele turcesc de isnafuri (esnafuri) care s-a menţinut în secolele următoare. Denumirile unor isnafuri din oraşele mari arată atât originea, cât şi obiectul lor de activitate şi influenţele instituţionale: covaci (fierari), clopotari, blănari, şelari, cavafi (cizmari), harabagii (conducători de harabale), chirigii (vizitii), Chiristigii (negustori de cherestea), cihodari (croitori), tichigii (confecţioneri de tichii), zarafi (cămătari), mămulari (negustori de mărunţişuri), masalagii (purtători de torţe) etc. Breslelor li s-au adăugat organizările negustoreşti: case, companii, frăţii purtând şi ele denumiri diverse: toptangii (negustori en gros), boccegii (vindeau mărunţişuri cu bocceluţa), mătăsari (negustori de mătăsuri), marchitani (negustori ambulanţi). Conducătorii breslelor şi companiilor formau „cetăţenii” – târgoveţii sau orăşenii – cărora li se adăugau militari, boieri, cler, slujitori domneşti. Restul populaţiei: calfe, ucenici, săraci, cerşetori alcătuiau gloatele, calicimea sau sărăcimea oraşelor. După modelul otoman oraşele muntene şi moldovene erau împărţite în cartiere numite mahalale, denumirea lor fiind dată de specificul breslei sau companiei: şelari, blănari, covaci, gabroveni, zarafi, lipscani, mămulari etc., care se păstrează încă în numele unor străzi.

În Moldova oraşele dispuneau de un hinterland numit ocol care era uneori considerabil. La conducerea lor se afla şoltuzul (din germanul schulteiss = „primar”) ajutaţi de 12 pârgari sau juraţi, după modelul oraşelor săseşti. În fiecare oraş erau câte doi-patru juzi care soluţionau pricinile dintre orăşeni şi străini. Din secolul al XVII-lea s-a impus hatmanul de târg care răspundea de menţinerea ordinii şi apărarea oraşului.

Judeţele. Din punct de vedere teritorial-administrativ Ţara Românească a fost împărţită în unităţi numite judeţe. Cele mai vechi apar în Oltenia (1374-1400). Unele judeţe erau situate de-a lungul râurilor, păstrând forma uniunilor de obşti săteşti ori a fostelor cnezate şi voievodate. În secolele XV-XVIII în Ţara Românească au existat

104

următoarele judeţe: Jaleş, Motru, Judeţul de Baltă (dispărute încă din secolul al XV-lea), Mehedinţi, Jiul de Sus (Gorj), Gilortul (poate tot Gorjul), Jiul de Jos (Dolj), Romanaţi, Vâlcea, Olt, Argeş, Teleorman, Pădureţi (ulterior Muscel-Pădureţi), Dâmboviţa, Ilfov, Vlaşca, Ialomiţa, Prahova, Saac, Buzău, Râmnicu-Sărat (Slam-Râmnic), Brăila (va dispare în secolul al XVI-lea). Până în secolul al XIX-lea Ţara Românească a avut un număr de 17 judeţe.

Încă de la întemeiere în judeţele de margine, iar din secolele XVI-XVII şi în cele din interior, au apărut unităţi administrative mai mici numite plaiuri sau plăşi. În fruntea judeţelor erau reprezentanţii domnului, ispravnicii de judeţ recrutaţi dintre foştii mari dregători sau dintre dregătorii mai mici. Din secolul al XVII-lea apar câte doi ispravnici de judeţ cu atribuţii administrative şi judecătoreşti care trebuiau să înainteze domnului rapoarte periodice (anaforale). Din secolul al XVI-lea la judeţe şi în oraşe, iar din secolul al XVII-lea şi în satele mari apar căpitanii de judeţ cu rosturi militare şi judecătoreşti: făceau arestările, menţineau ordinea în judeţ şi în târguri, apărau satele. La nivelul plaiurilor funcţionau căpitanii de margine sau vătafii de plai cu rolul de a păzi graniţele şi a ajuta la vămuirea mărfurilor.

Ţinuturile apar ca unităţi teritorial-administrative ale Moldovei din secolul al XV-lea. Multe din ele vor dispare în secolele XVI-XIX datorită pierderilor teritoriale şi reorganizării administrative. În secolele XV-XVIII sunt atestate ţinuturile: Putna, Adjud, Trotuş, Bacău, Tecuci, Covurlui, Olteni, Horincea, Bârlad, Tutova, Fălciul, Roman, Vaslui, Neamţ, Suceava, Cârligătura, Hârlău-Botoşani, Iaşi, Dorohoi, Cernăuţi, Ţeţina, Hotin, Soroca, Lăpuşna, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Ciubărciu, Tigheci (Chigheci). În secolele XV-XVII au fost 31 ţinuturi, în secolul al XVIII-lea – 26, iar după 1812 au rămas 17.

Ţinuturile erau împărţite în unităţi administrative numite ocoale pe care unii cercetători le confundă cu ocoalele orăşeneşti, alţii le aseamănă cu scaunele de judecată. Ocoalele orăşeneşti erau uneori de mărimea ţinutului însuşi pe când ocoalele ţinutale erau mai mici. Ţinutul era condus de pârcălabi (căpitani, recrutaţi dintre marii boieri), cu dreptul de a face parte din sfatul domnesc, având atribuţii juridico-administrative şi militare, asemănătoare cu ale ispravnicilor. Numărul pârcălabilor a fost de doi-patru pentru fiecare ţinut, în funcţie de importanţa militară a acestuia. Erau ajutaţi de patru juzi de ţinut numiţi de voievod, asemănători biloţilor (juzii regali în Ungaria). La nivelul ocoalelor erau hotnogii (căpitanii de ocol), ajutaţi de doi-patru juzi domneşti de ocol. Juzii domneşti funcţionau separat de juzii oraşelor, boiereşti şi mânăstireşti.

105

Din cele prezentate rezultă complexitatea organizării instituţio-nale teritorial-administrative în cele trei principate şi deosebirile existente ca şi asemănările dintre instituţii.

III. INSTITUŢIILE SUPREME ALE PUTERII: VOIEVODATUL, PRINCIPATUL ŞI DOMNIA Prin instituţiile supreme ale puterii înţelegem, potrivit normelor

juridico-organizatorice medievale, doar acele instituţii care înmănunchiau în realitate cele trei forme ale puterii: legislativă, administrativ-executivă şi judecătorească. Cu alte cuvinte, reprezentanţii acestor instituţii erau deopotrivă suzerani şi suverani, dacă statul era independent, sau numai suzerani supremi, dacă statul era autonom.

1. Voievodatul a reprezentat prima formă a instituţiei supreme la români. Termenul de origine slavă, voivoditi = „a conduce oastea în luptă”, era sinonim cu cel roman şi bizantin de dux, duces = „comandant militar”. Instituţia voievodatului se întâlneşte la români din secolele X-XIII şi va continua să existe şi după întemeierea şi organizarea statelor româneşti, dar va avea sensuri diferite în interiorul arcului carpatic şi în afara lui. Până la instituirea oficială a voievodatului ca formă de organizare statală a Transilvaniei instituţia similară a românilor viza rosturi militaro-politice, dar şi atribuţii specifice şefilor de stat. După 1176 instituţia va avea două sensuri distincte: atribuţii militare şi juridico-administrative pentru voievozii românilor transilvăneni din secolele XII-XVII; şef de stat autonom pentru voievodul Transilvaniei.

Voievodul Transilvaniei era numit de rege şi avea autoritate asupra comiţilor din voievodat, ocupând locul patru în Consiliul regal. De la 1200 ei deţin şi demnitatea de comiţi de Alba, dar nu aveau autoritate asupra saşilor şi secuilor. După 1206 dispun de slujitori proprii. Ei puteau fi schimbaţi oricând de rege. După 1218 Andrei II instituie funcţia de vicevoievod cu rosturi judecătoreşti şi militare. Între 1257-1270 a fost creată demnitatea de Duce al Transilvaniei care avea autoritate asupra saşilor şi secuilor, dar şi asupra Banatului, demnitatea de voievod fiind suspendată. În 1271 a fost restabilită instituţia voievodatului, voievodul având atribuţii şi autoritate sporite.

După 1285 voievodatul Transilvaniei a acţionat ca un fel de regnum, stat separat de regatul Ungariei, saşii şi secuii considerându-l pe voievod conducătorul lor firesc. Ladislau Khan-Apor, ales voievod în 1291, a făcut din Transilvania un stat aproape independent faţă de

106

Ungaria, situaţie care a durat până în 1320. După 1320 Carol Robert de Anjou a restrâns autoritatea voievodului Transilvaniei restabilind funcţia de vicevoievod care fusese desfiinţată. Voievodul va dispune de o curte şi o cancelarie, după modelul curţii regale, având în subordine magiştri, castelani, juzi şi comiţi care îi executau ordinele şi-i trimiteau rapoarte de îndeplinirea lor. Au fost reluate Congregaţiile (Adunările generale ale voievodatului) care cu timpul au tins să devină un fel de parlament după modelul celui englez sau al Adunărilor de Stări din Franţa, având atribuţii legislative şi judecătoreşti, putând alege voievodul şi vicevoievodul care erau confirmaţi de rege. Ele încep să ţină la Turda de două ori pe an. S-au instituţionalizat adunările nobililor din comitate, cu un număr de doi-patru juzi, având competenţe în toate pricinile vizând locuitorii comitatelor, cu excepţia condamnărilor la moarte care trebuiau aprobate sau infirmate de rege. După 1438 a început procesul de transformare a Congregaţiei generale a nobililor din Transilvania în Dietă, organism permanent cu caracter legislativ creat pe principiul lui Unio Trium Nationum.

În secolele XV-XVI voievodul şi-a extins autoritatea asupra secuilor şi parţial a saşilor care au reuşit totuşi să-şi păstreze autonomia internă. După întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei voievodatul şi Transilvania, în ansamblul ei, s-au orientat mai mult spre românii de peste munţi contribuind astfel la deosebirea Transilvaniei de Ungaria ca entitate statală.

2. Principatul Transilvaniei s-a constituit în secolul al XVI-lea, între 1529-1541, pe ruinele regatului maghiar distrus de otomani. Până în 1541 el a cuprins, teritorial, partea centrală şi estică a Ungariei, Banatul, Transilvania şi comitatele exterioare acesteia – Partium –, în ideea continuării regatului Ungariei ca stat tributar Porţii, dovadă şi titlul de „rege al Ungariei” purtat de Ioan Zápolya. După moartea sa, Soliman I Magnificul a considerat că fiul lui Ioan Sigismund, care era minor, ar fi fost o pradă uşoară pentru Austria sau Polonia. De aceea, el a creat Paşalâcul de la Buda (partea centrală şi estică a Ungariei), iar Transilvania, Banatul şi Partium au constituit Principatul Transilvaniei (1541) care se dorea o continuare a regatului ungar. Noul stat păstra caracteristicile unei regalităţi de tip occidental, dar era vasal Porţii bucurându-se de o largă autonomie.

Principele era un suveran ales de Dietă şi confirmat de Poartă. El păstra însemnele regalităţii: coroana şi sceptrul, iar succesiunea la tron era electiv-ereditară, depinzând de Dietă, la fel ca domnia din Ţara Românească şi Moldova. Era desfiinţat voievodatul, dar se menţineau autonomiile locale ale saşilor, mai puţin ale secuilor.

107

Principele era acum suveran şi suzeran devenind ultima instanţă a statului. Dispunea de o curte proprie condusă de un cancelar care era şeful guvernului. Dieta era organul legislativ suprem care hotăra în toate problemele interne şi externe asistată de principe sau împreună cu el. Principii Transilvaniei care au păstrat bune legături cu Ţara Românească şi Moldova, şi-au arogat unele drepturi faţă de domni, în special în secolul al XVII-lea când au încercat refacerea „Regatului Daciei” sub conducerea lor. După încorporarea Transilvaniei la Imperiul Habsburgic (1689), împăratul şi-a luat titlul de „Principe al Transilva-niei”, care va fi condusă de un guvernator. În 1765 Transilvania a devenit Mare Principat, împăraţii luând titlul de Mari Principi ai Transilvaniei, situaţie care s-a menţinut până la 1848.

3. Voievodatul şi domnia în Ţara Românească şi Moldova. Conducătorii statelor româneşti de peste munţi au purtat titlul de voievozi moştenit de la antecesori, care exprima atât tradiţia, cât şi realitatea politico-militară a momentului. Titlul semnifica principala atribuţie a şefilor de stat români, aceea de comandanţi militari, şi se va menţine în titulatura lor până în secolul al XVIII-lea având un caracter ereditar, calitatea de voievod păstrându-se şi după moarte.

În Ţara Românească, o dată cu întemeierea Mitropoliei ortodoxe de la Argeş, Patriarhia de la Constantinopol, cu acordul împăratului, a acordat voievozilor munteni titlul de „mare voievod şi domn”, stăpânirea lor căpătând un caracter imperial care amintea de Dominatul roman de odinioară. Acordarea titlului de domn voievozilor munteni a însemnat nu numai recunoaşterea independenţei politice a Ţării Româneşti, ci şi calitatea de locţiitor al împăraţilor de la Constantinopol, în eventualitatea că împăraţii nu şi-ar mai fi putut exercita atribuţiile de şefi şi ocrotitori ai Ortodoxiei, cu care fuseseră investiţi.

Titulatura domnilor munteni a evoluat până la Mircea cel Bătrân în timpul căruia s-a definitivat şi s-a impus sub două forme: extinsă (solemnă), restrânsă (nesolemnă). Titulatura solemnă utilizată de Mircea cel Bătrân şi urmaşii săi reprezintă şi îmbină două modele instituţionale: bizantino-ortodox şi romano-catolic. Partea înflorită a titulaturii, legată de credinţă şi de caracterul puterii, este de inspiraţie bizantino-ortodoxă fiind asemănătoare cu titulatura împăraţilor bizantini şi a ţarilor bulgari; partea a doua a titulaturii, de inspiraţie romano-catolică, imită forma titulaturii regilor maghiari prin enumerarea stăpânirilor avute şi calitatea de şef al fiecăreia.

Impunerea stăpânului absolut, a împăratului autocrat era un stăpânitor absolut numai virtual nu şi real, puterea absolută a lui disipându-se prin dregătorii şi slujitorii din jurul său.

108

Domnii munteni aveau ca prerogative principale acelea de: şef de stat, comandant suprem, legiuitor suprem, cea mai înaltă instanţă de judecată, dreptul de dominium eminens. Domnul era stăpânul întregii ţări cu drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor, putea declara război şi încheia pace, era şeful şi ocrotitorul suprem al bisericii, numind ierarhii care erau consacraţi de Patriarhia din Constantinopol.

În Moldova unde statul a evoluat dintr-o „marcă” de inspiraţie angevină, „o căpitănie” spunea Ureche, conducerea a fost asigurată de voievozi români din Maramureş, vasali ai regelui Ungariei, la fel ca şi boierii veniţi o dată cu el din Transilvania şi Maramureş. Voievodul era deci un „primus inter pares”, un princeps faţă de ceilalţi nobili. Înconjurată de Ungaria şi Polonia, Moldova nu a evoluat la fel ca Ţara Românească, ci a menţinut şi confesiunea catolică alături de cea ortodoxă, voievozii trecând de sub suzeranitatea maghiară în cea polonă păstrând sistemul instituţional de inspiraţie occidentală.

Statutul conducătorilor moldoveni va fi fixat de biserica romano-catolică în 1369-1371, când Papa a acordat lui Lascu şi urmaşilor săi titlul de Duce al Ţării Moldovei. Prin această recunoaştere conducătorii Moldovei vor deveni nişte principi de inspiraţie apuseană, ducatul moldovean evoluând o vreme către sistemul politic regalian spre deosebire de domnia imperială a Ţării Româneşti. Ducele Moldovei era un princeps între nobilii cu care împărţea puterea şi guverna ţara.

Titlul de domn pe care şi-l atribuie Roman I şi urmaşii săi nu trebuie să surprindă. El nu exprima o realitate care să fi fost consacrată şi recunoscută în plan internaţional, ci un deziderat care se va realiza târziu în secolul XVI. După 1541 şi mai ales din timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu voievozii moldoveni vor primi oficial titlul de domn, asemenea celor munteni, dar caracterul puterii lor nu s-a modificat. Ei au rămas controlaţi de boieri şi biserică şi au guvernat cu aceştia tot secolul al XVII-lea. Modelul de guvernare în Moldova a fost la început cele francez impus de angevini în Ungaria, iar din secolul al XV-lea s-a trecut treptat la modelul de guvernare polono-german unde regele şi împăratul erau controlaţi şi militaţi în puterea lor de nobilime şi biserică.

IV. INSTITUŢIILE CENTRALE ALE PUTERII ŞI ADMINISTRAŢIEI DE STAT Instituţiile centrale ale puterii şi administraţiei de stat au fost

acele organisme cu ajutorul cărora şefii statelor româneşti au guvernat şi şi-au impus autoritatea în teritoriu.

109

1. Consiliul domniei este un organism administrativ-executiv cu rol consultativ pe lângă domn. A fost creat de Mircea cel Bătrân la finele secolului al XIV-lea după modelul Consiliului regal din Ungaria, dar diferit de acesta. S-a menţinut până la finele secolului al XVII-lea. Consiliul era compus din 8-12 oameni ai domnului, „curteni şi dregători”, dar şi mari boieri numiţi şi revocaţi de domn după voinţă şi după credinţa manifestată faţă de el. Ei îl reprezentau în teritoriu şi îi ofereau consilium (sfat) la nevoie. După ce boierii munteni au acaparat dregătoriile, Consiliului domniei a început să fie dominat de ei sau de reprezentanţii facţiunilor boiereşti.

2. Sfatul domnesc era un organism reprezentativ în Ţara Româ-nească şi Moldova, un fel de mini-parlament al ţării compus din reprezentanţii boierimii şi clerului, mai rar din reprezentanţii altor categorii. În Moldova, sfatul domnesc a avut un caracter deliberativ, membrii săi împărţind puterea cu voievozii şi domnii pe care-i controlau în Ţara Românească; importanţa sfatului a fost mai scăzută datorită caracterului puterii domniei şi Consiliului domniei, păstrând mai mult un caracter consultativ, doar în alegerea domnului şi în unele probleme de politică externă având caracter deliberativ. A avut un rol important ca instanţă supremă, situaţie în care s-a numit Divan.

Sfatul domnesc se întrunea într-o formă restrânsă – Sfatul cel Mic, Sfatul de Taină care nu depăşea 20 persoane în Ţara Românească şi 50 în Moldova – şi în formă lărgită – Sfatul cel Mare, Divanul cel Mare, Sfatul de obşte compus din 100-300 persoane. În Ţara Românească, când îndeplinea funcţia juridică, Divanul cel Mic şi Divanul cel Mare judeca în prezenţa domnului, fiind prezidat chiar de el şi ghidându-se după sugestiile sale ori aplicând întocmai hotărârile personale ale domnului. În lipsa domnului, Divanul era condus de un mare dregător numit de domn şi care urmărea să fie aplicate dorinţele domnului. Până la mijlocul secolului al XVII-lea Sfatul domnesc (Divanul) a fost prezidat, în lipsa domnului, numai de mari dregători laici: ban, vornic, spătar, logofăt, postelnic, agă, armaş, stolnic. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea la conducerea lui încep să apară mitropoliţii şi unii patriarhi aflaţi în vizită la noi. Din secolul al XVIII-lea mitropolitul a devenit preşedintele de drept al Sfatului domnesc (Divanului).

În Moldova, Sfatul domnesc (Divanul) se întrunea atât în prezenţa domnului, cât şi în lipsa lui, fiind prezidat de domn, mitropolit sau un alt dregător şi orice pricină se rezolva în plenul şi în faţa divanului. Deşi se ţinea cont de recomandările domnului, hotărârea aparţinea divanului. Deciziile Sfatului (Divanului) s-au luat

110

de cele mai multe ori în numele voievodului (domnului), dar nu „din voia” ori „după voia lui” ca în Ţara Românească.

Sfatul domnesc, Divanul a fost un organism central complex cu atribuţii multiple atât în politica internă, cât şi în cea externă ori în plan juridic. Ca organ reprezentativ al societăţii, atribuţiile şi rolul său au fost diferite în Ţara Românească şi Moldova. În Ţara Românească, Sfatul a păstrat multă vreme un caracter consultativ în problemele politice şi mai mult executiv în cele judecătoreşti, din secolul al XVII-lea devenind exponentul facţiunilor la putere. În Moldova el a fost un organism deliberativ care şi-a impus controlul asupra voievozilor şi domnilor, veghind la respectarea angajamentelor asumate de către aceştia în plan intern şi extern.

3. Dieta Transilvaniei a fost un organism reprezentativ, un „parlament” organizat după modelul instituţiilor similare din lumea germană şi s-a constituit treptat în secolele XIII-XV, evoluând din Congregaţiile generale ale Transilvaniei care includeau unguri, români, saşi, secui. Organizarea Dietei s-a făcut după 1438 pe principiul lui Unio Trium Nationum, adică reprezentanţii nobililor, fruntaşii saşilor şi secuilor fără a include Biserica, aceasta având organizare proprie. Dieta a contribuit la eliminarea treptată din viaţa politică a românilor majoritar ortodocşi. După 1541 Dieta a devenit principalul organism legislativ de politică internă şi externă, luând hotărâri împreună cu principele sau independent de acesta, dar pe care el trebuia să le respecte. După 1691 rolul Dietei s-a restrâns drastic, atribuţiile sale fiind preluate de Curtea Aulică, guvernator şi guberniu.

4. Facţiunile boiereşti şi nobiliare. Au fost grupări politico-militare ale nobililor şi boierilor care, susţinând un pretendent sau altul la tron, s-au bazat pe sprijinul politic, material şi militar al unor puteri vecine. În Transilvania facţiunile s-au instituţionalizat la sfârşitul dinastiei arpadiene căutând susţinere la Roma, în Imperiul german şi în regatul Poloniei, ulterior şi la Poartă. În Ţara Românească boierimea s-a împărţit în facţiuni de la începutul secolului al XV-lea căutând ajutor în Ungaria, la Poartă, în Austria şi chiar Polonia şi contribuind la pierderea independenţei politice şi la restrângerea autonomiei interne. Rivalitatea dintre facţiuni a dus deseori la lupte civile. În Moldova, unde boierii controlau deja voievodul (domnul), facţiunile nu au fost iniţial rivale, ele conlucrând pentru păstrarea controlului asupra instituţiei puterii supreme în stat. În general, activitatea facţiu-nilor a fost dăunătoare independenţei politice a

111

statelor româneşti şi au restrâns autonomia internă, dar au şi limitat puterea şefilor de stat impunându-le politica lor.

5. Adunarea Ţării sau Adunarea Stărilor a fost o instituţie larg reprezentativă la care, teoretic, puteau participa toate categoriile sociale libere. Era asemănătoare Congregaţiilor generale ale Transil-vaniei din secolele XIII-XIV. Această instituţie cu caracter extraordi-nar care nu a avut state clare până în epoca modernă, se întrunea în situaţii cu totul speciale: primirea, stabilirea, desfiinţarea sau sporirea unor dări, chestiuni privind pacea şi războiul, chemarea la oaste, „închinarea” sau intrarea în vasalitate, recunoaşterea suzeranităţii, confirmarea unor tratate de interes general, alegerea domnilor. Ultimul atribut devenea funcţional doar dacă în perioada Adunării Ţării era declarată vacanţa tronului. Convocarea lor nu a fost periodică şi bine reglementată, ci a avut un caracter extraordinar, spontan şi chiar local atunci când pe lângă boieri şi cler a mai cuprins „norodul capitalei şi al satelor vecine”. Până la 1802 în ambele state româneşti au fost convocate ceva mai puţin de 100 de adunări.

6. Dregătoriile. Dregătorii, directores, diriguitores, vlasteli, vlastelini, ureadnici erau marii boieri care deţineau funcţii importante pe lângă domn, guvernau împreună cu acesta, având atribuţii administrative, judecătoreşti, politice şi militare. Din secolul al XV-lea în interiorul fiecărei dregătorii s-a produs o ierarhizare în patru-cinci sau mai multe categorii, în funcţie de importanţa şi complexitatea dregătoriei. În secolele XVI-XVII s-au creat noi dregătorii, numărul lor sporind în secolul al XVIII-lea. Originea lor este diversă, cele mai multe venind dinspre Bizanţ şi Poartă prin filieră sud-slavă sau direct. Cercetătorii au împărţit dregătoriile în trei categorii:

1. Dregătorii publice, cu atribuţii administrative şi fiscale: bănia, logofeţia, vornicia, pârcălăbia, vistiernicia, armăşia, portăria, uşăria, vornicia de poartă;

2. Dregătorii militare: spătăria, hătmănia, agia, serdăria, şetrăria; 3. Dregătorii de curte: postelnicia, medelniceria, păhărnicia,

stolnicia, cluceria, jitniceria, pităria, slugeria, comişia. Fiecare dregă-torie avea însă mai multe atribuţii.

Bănia, dregătorie de origine slavă venită prin filieră maghiară, a avut mai întâi rosturi militare, asigurând paza ţinuturilor de margine. În Ţara Românească funcţia de ban a fost deţinută iniţial de domn pentru Banatul Severinului. Ulterior s-a creat Bănia Olteniei şi a Craiovei în secolul al XV-lea. Banul era reprezentantul domnului în

112

Oltenia având Curte şi Divan propriu, oaste şi steag, dar şi cancelarie. Din secolul al XVII-lea banii vor sta mai mult pe lângă domn pentru a se preveni trădările. În Moldova bănia a apărut din secolul al XVII-lea, dar nu a avut importanţa celei muntene.

Logofeţia este de origine greacă, logothetes, Megas logothetes cu atribuţii administrative şi militare. A evoluat către cancelarie sau şefia guvernului. Logofătul răspundea de toate actele interne şi externe ale ţării emise sau primite de domn.

Vornicia de origine slavonă a fost sinonimă cu majordomia, administratorul curţii. Vornicii aveau atribuţii juridico-administrative şi militare. În Moldova toate dregătoriile se vor dubla din secolul al XV-lea.

Pârcălăbia, dregătorie militară de inspiraţie germano-maghiară, desemna comandanţii unor cetăţi şi oraşe în Ţara Românească, comandanţii cetăţilor şi ai ţinuturilor în Moldova.

Vistiernicia. Reprezentantul instituţiei se ocupa cu strângerea şi cheltuirea veniturilor ţării şi ale domnului, având ca ajutor pe cămăraş, care răspundea de veniturile domnului.

Portăria a avut o importanţă deosebită în Moldova unde portarul cetăţii de scaun era similar banului muntean. În Ţara Românească importanţa era minoră, portarul păzea apartamentele domneşti şi sala tronului. Ulterior, funcţia va căpăta şi atribuţii juridice.

Spătăria, dregătorie de origine bizantină. Spătarul purta armele domnului la ceremoniale şi comanda cavaleria, funcţia fiind mai importantă în Ţara Românească decât în Moldova.

Hătmănia, dregătorie de origine tătaro-slavă, desemna pe comandantul militar, şeful cavaleriei, apoi al întregii armate, dregătorie care a apărut în Moldova din secolul al XVI-lea.

Armăşia pare a fi de origine românească. Armaşul ducea la îndeplinire poruncile şi hotărârile domnului şi ale Sfatului.

Agia a fost o dregătorie militară preluată de la turci. Aga era comandantul infanteriei.

Serdăria, tot o dregătorie de origine otomană. În secolul al XVIII-lea marele serdar din Ţara Românească era comandantul arnăuţilor domneşti.

Şetrăria, de la şatră = „tabără”, „bivuac”. Marele şătrar se ocupa de organizarea taberelor militare şi paza lor.

Postelnicia (stratornicia), de origine slavă şi română. Postelnicul şambelan, camerier răspundea de apartamentele domnului şi de patul lui.

Medelniceria apare întâi în Moldova (sec. XV), din secolul XVI în Ţara Românească. Medelnicerul turna apă domnului pentru spălarea mâinilor la masele oficiale.

113

Paharnicia are o dublă origine: slava şi latina. Paharnicul răspundea de băutura domnului la ospeţe şi-i pregătea cupa cu vin.

Stolnicia, dregătorie de origine slavă. Stolnicul se îngrijea de masa domnului, luând credinţa bucatelor, adică gusta primul din ele.

Cluceria, tot de origine slavă. Clucerul sau chelarul se ocupa de aprovizionarea curţii domneşti.

Jitniceria de origine slavă. Jitnicerul se ocupa de strângerea grânelor şi căruţele domnului.

Pităria, tot de origine slavă. Pitarul se ocupa de aprovizionarea cu pâine a curţii în Moldova. În Ţara Românească răspundea de trăsurile şi căruţele domnului.

Slugeria (sulgeria), de la tătărescul sulgiu = „impozitul pe carne”. Slugerul era şeful măcelarilor domneşti.

Comişia, de origine latină sau bizantină. Comisul răspundea de grajdurile domneşti şi de caii domnului.

Alte dregătorii au fost înfiinţate la finele secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea, multe dintre ele fiind preluate aidoma de la Poartă. Altele erau creaţii interne pentru a satisface nevoia de dregătorii şi ranguri pentru boieri. Între acestea amintim: serdarul de mazili se ocupa de organizarea boierilor care deţinuseră funcţii: cihodarul se ocupa de încălţămintea domnului; vornicul de Vrancea cu atribuţii juridico-administrative în Ţara Vrancei; mataragiul ţinea ligheanul de spălat al domnului; ibrictarul purta ibricul de spălat al domnului; peşchergi-başa purta prosopul de şters pe mâini al domnului; caimacamul Craiovei era locţiitorul marelui ban al Olteniei; căminarul strângea impozitele pe unele produse: vin, mied, rachiu, carne, ceară etc.; căpitanul de poduri (nazirul) răspundea de întreţinerea străzilor podite cu bârne de lemn; edeclii erau dregătorii personali ai domnului, între care se numărau: caftangiul (garderobier), babeingiul (îngrijea apartamentul domnului), becerul (răspundea de beci), rahtivanul se ocupa de harnaşamentele cailor, ciubucci-başa (narghelegi-başa, cafegi-başa) se ocupa de cafeaua şi narghileaua domnului, şerbegi-başa se ocupa de şerbeturi şi dulceţuri, samdangi-başa răspundea de lumânări, sofragi-başa îngrijea de vesela domnului, geamaşirgi-başa ţinea socoteala rufelor domnului, cavaz-başa părea uşa sălii tronului, perdegi-başa se ocupa de perdelele de la camera domnului, ceauş-başa era şeful aghiotanţilor domneşti, divictarul răspundea de călimări şi tocuri, defterdarul era secretarul domnului, mehtupciul (chiesadarul) era arhivarul domnului, muhurdarul punea pecetea pe actele domneşti, icoglan-başa, şeful pajilor de la curte (copii de casă).

114

V. ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ÎN EVUL MEDIU Creştinismul a pătruns la noi din două direcţii: sud şi vest. În

secolele XII-XIII catolicismul era puternic în Transilvania şi mai slab în Ţara Românească şi Moldova, în vreme ce ortodoxia era mai puternică la sud şi est de Carpaţi decât în Transilvania.

1. Catolicismul a pătruns în Transilvania prin intermediul regilor maghiari. În secolele XII-XIII au fost prezente ordinele călugăreşti: dominicanii, franciscanii (predicatorii), cistercienii, eremiţii şi minoriţii, dar şi ordinele militaro-călugăreşti: ioaniţi, templieri, teutoni; din secolul al XVI-lea s-au impus iezuiţii. Episcopia Transilvaniei s-a înfiinţat în 1111 cu sediul la Alba Iulia. Episcopul se ocupa de ordinele călugăreşti cu acordul Romei, prezida conventurile şi capitlurile, confirma preoţi, diaconi, arhidiaconi, decani, prepoziţi cu acordul arhiepiscopului ori al Papei, făcea propuneri de prebende (slujbe, funcţii), diaconate şi arhidiaconate, putea face judecăţi în pricini religioase, hotăra interdictul şi excomunicarea, fixa dijmele pentru biserică, putea ataca hotărârile laice, era nobil şi servea în armata regelui.

Prepoziturile erau asemănătoare episcopiilor sufragane, funcţiile fiind deţinute de abaţi-stareţi în calitate de episcopi sufragani (votanţi). Au fost create trei prepozituri libere ale saşilor: Sibiu (1161-1180), Bârsa (1212), Bistriţei (1250). Prepoziţii erau aleşi de Universitas Saxonum din rândurile preoţilor şi erau confirmaţi de Papă. Ei confirmau decanii şi erau instanţe supreme în diecezele lor.

Arhidiaconatele erau asemănătoare protopopiatelor româneşti şi decanatelor săseşti. Arhidiaconii erau numiţi de Papă ori legatul său la propunerea episcopului, luau parte la adunările comitatelor, participau la procesele de erezie şi la adunările conventurilor.

Diaconatele erau subordonate arhidiaconatelor. Diaconii răspundeau de 5-8 parohii sau de o parohie mare având aceleaşi obligaţii ca arhidiaconii, făcând parte din clerul înalt.

Decanatele erau unităţi administrative bisericeşti şi instanţe religioase la nivelul scaunelor, constituite din 10 parohii. Decanii erau aleşi de adunarea scaunală şi confirmaţi de preopoziţi şi Papă.

Capitlurile funcţionau pe lângă bisericile catedrale din dieceza Transilvaniei, fiind instanţe clericale şi laice. Membrii lor erau desemnaţi de episcop, aleşi de călugări sau numiţi de Papă. Îşi desfăşurau şedinţele în prezenţa nunţiului papal sau a trimisului episcopal, dar ţineau seama doar de recomandările Papei. Îndeplineau funcţia de notari regali, cu acordul Papei, legalizau, păstrau şi

115

autentificau actele, făceau anchete, audiau martori, făceau hotărnicii şi puneri în posesie.

Conventurile se constituiau la nivelul marilor abaţii, membrii lor fiind propuşi de călugări şi confirmaţi de Papă. Erau independente faţă de episcopi, arhiepiscopi şi laici. Aveau aceleaşi atribuţii cu cele ale capitlurilor, putând funcţiona şi ca instanţe superioare. Se verificau între ele şi cu capitlurile şi trimiteau rapoarte Papei.

Biserica Romană a deţinut poziţii importante în regatul Ungariei fiind singura instituţie care se sustrăgea aproape total autorităţii laice impunându-şi controlul asupra acesteia, clerul înalt făcea parte din Consiliul regelui şi al voievodului. În Ţara Românească catolicismul a fost slab reprezentat după 1359, deşi în 1381 s-a creat o episcopie catolică la Câmpulung subordonată Episcopiei Transilvaniei. În Moldova catolicismul s-a organizat din 1370 prin crearea Episcopiei de Siret subordonată episcopilor poloni, ulterior episcopia s-a mutat la Bacău. A fost mult mai bine reprezentat şi în secolele XIV-XV a participat şi la viaţa de stat, ulterior rolul catolicismului s-a redus şi în Moldova.

2. Reforma. După 1520 ideile Reformei iniţiate de Martin Luther şi Jan Calvin au pătruns în Transilvania dând naştere unor noi confesiuni: luteranismul sau evanghelismul în rândul saşilor; calvinismul sau protestantismul în rândurile ungurilor şi ale românilor; unitarianismul sau trinitarianismul în rândurile nobilimii maghiare. Împreună cu catolicismul ele au constituit religiile recepte (oficiale) din Transilvania. După „unirea” din 1698 s-a creat o altă confesiune, cea a greco-catolicilor devenită religie receptă din 1735 în vreme ce ortodoxia a fost considerată tolerată.

3. Ortodoxia a fost confesiunea populaţiei majoritare din spaţiul românesc. S-a bazat pe organizare specifică: mitropolii, episcopii, protoierii (protopopiate), mânăstiri organizate după sistemul isihast şi principiul samovlastiei (autonomiei interne). În Ţara Românească s-a creat în 1359 Mitropolia cu sediul la Argeş, apoi la Târgovişte şi Bucureşti. În 1370 s-a creat a doua Mitropolie la Severin, devenită ulterior Episcopia Râmnicului. În secolul al XVI-lea a fost înfiinţată Episcopia Buzăului, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea Episcopia Argeşului. Între cele mai vechi şi importante mânăstiri au fost: Vodiţa, Tismana, Cozia, Cotmeana, Snagov, Dealu, Argeş. Pentru o vreme mitropolia a fost subordonată Patriarhiei din Constantinopol. Ulterior domnii numeau sau destituiau ierarhii care erau hirotoniţi de patriarhie.

116

În Moldova Mitropolia s-a întemeiat în 1376 la Suceava, fiind nerecunoscută de Patriarhie până în 1402. În secolul al XV-lea au fost organizate episcopiile de Rădăuţi şi Roman, iar în secolul al XVI-lea cea de Huşi. Din secolul al XVII-lea mitropolia s-a mutat la Iaşi. Cele mai vechi mânăstiri moldovene au fost: Bistriţa, Neamţ, Probota, Moldoviţa, Putna şi Voroneţ.

În Transilvania a existat o organizare ortodoxă încă din secolele X-XI, desfiinţată de catolicism în secolele XII-XIII. Din secolul al XIV-lea s-a trecut la organizarea bisericii ortodoxe din Transilvania. În 1376 la Râmeţ (Alba) s-a înfiinţat o „episcopie” înfrunte cu un Ghelasie; în 1391 mânăstirea din Perii Maramureşului a devenit stavropighie (depindea direct de Patriarhie), stareţii de aici fiind adevăraţi episcopi ai Maramureşului. Ulterior s-au întemeiat episcopii efemere la Vad, Muncaciu, Gherla, Feleac, Banat, Geoagiu. Între 1566-1577 a existat şi o episcopie calvină a românilor. După 1578 unii episcopi şi-au luat titlul de mitropoliţi. Între 1597-1599 s-a creat la Alba Iulia Mitropolia Ardealului care, până la 1700, a funcţionat la Alba Iulia şi Făgăraş. Un rol important l-au jucat în Transilvania protopopiatele asemănătoare decanatelor săseşti. În momentul „unirii” din 1698 erau peste 40 de protopopiate româneşti în Transilvania.

În Ţara Românească, în secolul al XIV-lea, clerul s-a implicat în viaţa laică şi politică la fel ca peste tot în Europa. Mircea cel Bătrân a interzis participarea clerului la viaţa politică, situaţia menţinându-se până în secolul al XVI-lea, când marii ierarhi încep să apară în sfat. Din secolul al XVII-lea prezenţa lor devine permanentă, iar din secolul al XVIII-lea preiau conducerea Sfatului domnesc. În Moldova, după modelul catolicismului ierarhii s-au implicat de la bun început în viaţa politică, participând la guvernare alături de domn şi boieri, situaţie care s-a menţinut permanent. Mitropoliţii au alternat cu marii dregători la conducerea Sfatului domnesc, din secolul al XVIII-lea preluând definitiv conducerea acestuia. În Transilvania clerul ortodox a fost exclus din viaţa politică a voievodatului şi principatului, dar s-a afirmat în plan cultural prin editarea de cărţi bisericeşti. Un important rol cultural şi juridic a jucat Ortodoxia în Ţara Românească şi Moldova, mulţi ierarhi numărându-se printre cărturarii români de seamă.

Aflate în zona de contact dintre estul şi vestul Europei şi dintre Orient şi Occident statele româneşti au primit, în mod firesc, influenţe din cele două direcţii şi în privinţa organizării instituţionale. Datorită împrejurărilor politico-militare şi religioase şi a situaţiei etnice influenţele occidentale au fost mai puternice şi mai bine conturate în

117

Transilvania şi parţial în Moldova şi mai slabe în Ţara Românească. În schimb influenţele orientale au fost mai puternic la sud şi est de Carpaţi şi mai slabe în Transilvania, cum s-a văzut.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Andreescu, Mihail, M., Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în

secolele XV-XVI, Bucureşti, 1999. Andreescu, Mihail, Instituţii medievale în spaţiul românesc, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. Brătianu, Gheorghe, I., Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele

Române, Bucureşti, 1996; Brătianu, Gheorghe, Adunările de stări în Europa şi în ţările române în evul

mediu, Bucureşti, 1996. Giurescu, Constantin, C., Istoria românilor, I-III, Bucureşti, 2000. Iorga, Nicolae, Istoria românilor, III-VVII, Bucureşti, 1993-2002. xxx Istoria românilor, III-VII, Bucureşti, 2001-2002. Stoicescu, Nicolae, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească

şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968. Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor, I-IV, Bucureşti, 1990-1998.