INTRODUCERE

În paralel cu eforturile depuse pentru modernizarea structurilor administrative ale statului, activitatea Domnului şi a legislativului a avut în vedere un alt obiectiv major: modernizarea institutiilor de drept. În acest scop, au fost pregătite, adoptate şi apoi puse în aplicare Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Adoptarea acestora a avut o importantă capitală pentru evolutia societătii româneşti în ansamblu, întrucât ele au asiguratcadrul juridic necesar pentru functionarea statului de drept. În plus, ele au contribuit la stimularea economiei de schimb, au aşezat relatiile dintre persoane pe principiul modern al egalitătii în fata legilor şi, nu în ultimul rând, au contribuit la schimbarea mentalitătilor.

Codul de procedură civilă a intrat în vigoare împreună cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865.Principalele sale izvoare au fost Codul de procedură penală al Cantonului Geneva, Codul francez de procedură civilă, Legea belgiană privitoare la executarea silită, precum şi unele norme de drept procesualdin legiuirile române mai vechi.Conceptia care a stat la baza procedurii de judecată reglementate prin intermediul Codului românesc a fost aceea că adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instantă, iar hotărârea acesteia putea exprima numai adevărul juridic.

Aceasta însemna că hotărârea pronuntată reprezenta o prezumtie de adevăr, prezumtie dedusă din faptul că procesul a parcurs fazele de judecată prevăzute de lege, respectând dispozitiile legale.

Codul a fost divizat în şapte cărti: procedura înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de judet,Curtile de apel, arbitrii, executarea silită, proceduri speciale şi dispozitii generale.Conform codului român de procedură civilă, procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie. Probele care puteau fi administrate în procesele civile erau: înscrisurile, probele cu martori,expertizele, cercetările la fata locului, jurământul judiciar şi prezumtiile.Procesul parcurgea o dublă judecată de fond, în fata primei instante (judecătorie sau tribunal),respectiv în fata instantei de apel, după care urma judecarea în recurs. În privinta căilor de atac, Codul prevedea: apelul (rejudecarea pe fond a cauzei) şi recursul (prin care se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată)

.

INSTITUTIILE DE DREPT PROCEDURAL CIVIL DIN 1865 A ROMANIEI

Judecătoriile In fiecare plasă, plai sau ocol funcţiona cîte o judecătorie cu un judecător şi un ajutor. Oraşele principale erau împărţite 111 mai multe ocoale , fiecare ocol avînd cîte o judecătorie. Putea fi numit judecător de plasă acela care „se va distinge prin bunele purtări, va avea oarecare cunoştinţe de legi şi etatea de 25 de ani cel puţin” (art. 10 L. org. jud.); lipsa de persoane avînd diplomă universitară l-a făcut pe legiuitor să ceară numai „oarecare cunoştinţe de legi”. Judecătoriile erau competente să judece „toate cererile în materii personale şi mobiliare, în cea din urmă instanţă pînă la valoarea de 200 lei capital şi interese, iar cu apel pînă la valoarea de 1 500 lei capital şi interese” (art. 1 C. pr. civ.); textele următoare (art. 2— 9) cuprindeau dispoziţii privitoare la competenţa judecătoriilor în alte acţiuni civile şi în materie de contravenţii de simplă poliţie.

Tribunalele de judetTribunalele se compuneau, în general, dintr-un preşedinte, doi membri, un supleant, un procuror şi un substitut, unul dintre membri fiind numit judecător de instrucţie; circumscripţia teritorială a tribunalului de judeţ era aceeaşi cu a prefecturii judeţului. Tribunalul din Bucureşti era alcătuit din cinci secţii (trei civile, una corecţională şi una comercială), tribunalele din Iaşi, Craiova, Galaţi, Ploieşti se compuneau din patru, respectiv trei sau două secţii. Fiecare tiibunal cu mai multe secţii avea atîţia preşedinţi cîte secţii, unul dintre ei fiind prim-preşedinte, cîtedoi judecători şi un supleant la fiecare secţie, un prim-procuror şi tot atîţia procurori cîte secţii. Grefa se compunea dintr-un grefier cu mai multe ajutoare, nn arhivar şi un registrator pentru fiecare secţie. Sentinţele se dădeau în complet de doi judecători, iar în caz de divergenţă, în complet de trei, luîndu-se hotăiîrea cu majoritate de voturi; supleantul asista la judecăţi cu vot consultativ (art. 16—30 L. org. jud.), pînă la L. mod. din 1913, care îi dă dreptul să judece în lipsa unui judecător. Tribunalele de judeţ erau competente să judece toate afacerile civile, ,,atît personale, cît şi reale şi mixte” şi apelurile declarate împotriva cărţilor de judecată ale judecătoriilor, în afacerile a căror valoare nu depăşeşte suma de 1 500 lei capital şi dobînzi sau 100 de lei venit; litigiile ele b valoare superioară acestei sume le judecau în primă instanţă, cu apel la Curte (art. 54—56 C. pr. civ.)

Tribunalul este o instanță intermediară între judecătorie și curtea de apel, care își întindea jurisdicția asupra unui județ .

Despre organizare judecătorească modernă se poate vorbi, în Moldova, odată cu aplicarea Regulamentului Organic.

La Botoșani, primul tribunal "giudecatoresc", de ținut, ca instanță bazată pe principiul modern al despărțirii "puterilor cârmuitoare și judecătorească", se înființează la 1 ianuarie 1832, funcționând în casele lui Neculai Damianovici, sub președinția lui Alecu Ralet.

Dacă în materie civilă judecă definitiv cauze de o anumită valoare, în materie penală acest tribunal efectua doar cercetări care se deduceau judecății Tribunalului "Criminalicesc" de la Iași.

La 1859, anul Unirii Principatelor Române, precum și în perioada 1864-1865, anii în care se adoptă și se pun în aplicare, sub directa priveghere a domnitorului luminat Alexandru Ioan Cuza, legi fundamentale ale tânărului stat democratic, îl găsim la cârma tribunalului pe M. Vasilievici, cunoscut și ca "Manolache a Popei", personaj despre care s-a vorbit mult în epocă. Lui, probabil, i se va fi adresat, la 4 octombrie 1864, tânărul Mihai Eminovici, marele poet de mai tarziu al românilor, când a cerut și i s-a aprobat angajarea ca practicant la tribunal.

La 9 iulie 1865 vechiul tribunal ținutal devine, în temeiul legii de organizare judecătorească din 4 iulie același an, tribunal județean, a cărui circumscripție teritorială se confundă cu aceea a județului. Concomitent i se extind atribuțiile judecând și in materie corecțională și comercială.

Aceste competențe le păstrează și sub imperiul viitoarelor legi de organizare judecătorească din 1 septembrie 1890, 24 martie 1909, precum și a legii Mârzescu din anii 1924-1925 când este arondat Curții de Apel Iași.

Funcţionarii judecătoreşti a) Grefa. La fiecare secţie de tribunal funcţiona cîte un grefier, cu unul sau mai multe ajutoare, şi tot astfel şi la Curţi. Grefierul sau ajutorul său asista la toate şedinţele, orice act ieşit necontrasemnat de cancelaria sa era nul. El trebuia să contrasemneze şi încheierile, hotărîrile şi procese-verbale date de tribunalul sau Curtea căreia aparţinea. Grefierul era şeful cancelariei, din care mai făceau parte ajutorii de grefieri, registratorul, arhivarul, copiştii (art. 84—92 L. org. jud.). în art. 118 se mai prevedea că funcţionarii sau agenţii judecătoreşti nu puteau pleda sau reprezenta pe părţi în instanţă şi că nu puteau face nici comerţ; în trecut, se intervenise de mai multe ori, de către ministrul justiţiei, spre a se împiedica asemenea fapte. Grefierii şi portăreii erau obligaţi să dea cauţiune şi să depună jurămîntul în faţa preşedintelui (art. 90 şi 110). Se mai prevedeau şi dispoziţii relative la disciplina funcţionarilor judecătoreşti (art. 143 şi 152).

b) Portăreii (agenţii judecătoreşti) funcţionau pe lîngă tribunale şi Curţi de apel; unul dintre ei era capul portăreilor de la tribunal sau Curte. Ei făceau somaţiile, comandamentele şi urmăririle, executau mandatele de arestare, depunere sau aducere, proteste de cambii, executau hotărîri şi se aflau sub ordinele preşedintelui de tribunal sau Curte (art. 87, 88, 90 şi 93—102). Ca o reminiscenţă feudală era faptul că ei nu erau retribuiţi, ci ,,vor primi de la părţi, pentru actele de procedură şi de executare ce fac, o taxă hotărîtă care se va fixa prin un regulament special de administraţiune publică. Aceste taxe şi cheltuieli de judecăţi se vor plăti cu privilegiu” (art. 96); această reglementare a fost dezvoltată în regulamentul din 31 mar./ll apr. 1866, mod. la 3/15 dec. 1867.

Curţile de apel Sînt menţinute cele patru Curţi de apel din Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani, delimitîndu-li-se circumscripţiile teritoriale. Fiecare Curte m compunea din mai multe secţii, formată fiecare din cinci membri, unul din ei fiind preşedinte. Curtea din Bucureşti se compunea din trei secţii, celelalte din cîte două secţii unul din preşedinţi fiind prim-preşedinţe .Fiecare Curte mai avea un procuror general şi atîţia procurori cîte secţii sînt, şi cîte un supleant şi un grefier de fiecare secţie, acesta din urmă avînd şi mai multe ajutoare .Hotărîrile Curţii nu se puteau lua decît cu o majoritate de cel puţin trei voturi. In fiecare an, după terminarea vacanţei mari, primul-preşedinte trăgea la sorţi, în şedinţă publică, , pe membrii Curţii, spre a compune secţiile în anul următor.

Curtea de Casatie Infiinţarea, in 1861, a unei Curţi de casaţie unice pentru Principatele Unite („întregul stat al Principatelor-Unite Moldova şi Ţara Eomвnească”) a fost o măsură de importanţă deosebită nu numai din punctul de vedere al organizării judecătoreşti, dar şi din punct de vedere politic. Convenţia de la Paris din 1858 prevedea că „se va înfiinţa o înaltă Curte de justiţie şi de casaţie comună ambelor Principate ... Hotărîrile date de Curţi şi judecăţile pronunţate de tribunale în ambele Principate vor fi apelate exclusiv la această Curte de casaţie” (art. 38, 39). Ca urmare a acestor dispoziţii, este promulgată la 12/24 ian. 1861 L. pentru înfiinţarea Curţii de casaţiune şi justiţie, primul organism unificator comun ambelor Principate.

Legea org. jud. din 1865 (168 art.) a desăvîrşit opera de unificare a justiţiei171, pînă la punerea ei în aplicare continuînd să funcţioneze în fiecare Principat instanţele de judecată dinainte de Unire, cu modificările aduse prin L. Curţii de casaţie din 1861 şi prin D. despre admisibilitatea şi înaintarea în funcţiunile

judecătoreşti din 6/18 dec. 1864. Const. din 1866, preluînd ideea neimixtiunii domnului în treburile judecătoreşti exprimată de Convenţie (art. 14), prevedea, în art. 36, că „puterea judecătorească se exercită de Curţi şi tribunale. Hotărîrile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele domnului”. „Ministerul justiţiei nu va mai da dezlegări în pricini judecătoreşti”; art. 3 C. civ. din 1865 preciza că judecătorii sînt obligaţi să judece chiar în lipsa unui text de lege care să prevadă cazul în litigiu, iar art. 1—3 din L. org. jud. din 1865 — după ce prevede că „justiţia se dă în numele domnului” — adăuga că „justiţia se va da : a) de judecătorii de plăşi; b) de tribunalele judeţene; c) de Curţile cu juraţi în materii criminale; d) de Curţile de apel şi de Curtea de casaţiune”, deci numai de puterea judecătorească, care va judeca în virtutea legii, după cum va preciza peste un an (1866) Constituţia. Art. 4 Cod. civ. consacra separaţia autorităţii judecătoreşti de cea legiuitoare cînd prevedea că „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărîrile ce dă, prin cale de dispoziţiuni generale şi reglementare, asupra cauzelor ce îi sînt supuse”. Invers, a fost admisă însă o derogare unică de la principiul separaţiei acestor puteri, dîndu-se dreptul autorităţii judecătoreşti să controleze constituţionalitatea legilor, cu restricţia că soluţia dată produce efecte numai în cazul judecat

Mai anevoioasă a fost separaţia totală a autorităţii judecătoreşti de cea administrativă, la începutul perioadei, dar nu pentru consideraţii teoretice, ci din motive financiare. Astfel, după ce prin Const. din 1868 s-a consacrat principiul separaţiei autorităţii judecătoreşti de cea administrativă — aşa cum se stabilise şi prin L. Curţii de casaţie din 1861 şi prin L. org. jud. din 1865 —,L. din 25 apr./6 mai 1867, L. din 1868 şi L. din 17/29 mai 1875 cuprind dispoziţii contradictorii şi abia prin L. din 9/21 mar. 1879 de mod. aL. org. jud. se aplică din nou principiul separaţiei puterilor, înfiinţîndu-se judecătoriile comunale şi judecătoriile de ocoale şi luîndu-se definitiv autorităţii administrative atribuţiile judecătoreşti. în vechea Eomвnie, în ultimul deceniu al sec. al XlX-lea încep să apară regulamente pentru organizarea diferitelor servicii ale justiţiei: ,,de serviciul interior al tribunalelor” (1/13 dec. 1891), „pentru organizarea serviciului interior al grefelor tribunalelor” (26 ian./7 febr. 1895), „pentru serviciul interior al Palatului de Justiţie Bucureşti” (4/16 oct. 1895), „pentru serviciul Palatului de Justiţie Craiova” (15/27 iul.1897), iar L. org. jud. din 24 mar./6 apr. 1909 recomanda (art. 61) publicarea unor astfel de regulamente.

Potrivit legii sale organice (1861), Curtea de Casaţie era împărţită în trei secţii : a reclamaţiilor (ce se pronunţa asupra primirii sau respingerii recursurilor civile îndreptate Ia Curtea de Casaţie), secţia civilă (ce se pronunţa definitiv asupra recursurilor primite de secţia I a reclamaţiilor), secţia criminală (ce se pronunţa asupra cererilor de casare în materie penală), conflictul de atribuţiune judecîndu-se de Secţiile unite; suprema instanţă se compunea dintr-un prim-preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 21 consilieri. Legea se mai ocupa şi de organizarea grefei şi a Ministerului public, de condiţiile de numire ca membru la Curtea de Casaţie, de

reglementarea „serviciului Curţii”. Secţiile Curţii judecau cu cel puţin şapte membri şi hotărîrile se luau cu cel puţin cinci voturi. Dacă nu se obţinea majoritatea, se judeca în Secţii unite, cu cel puţin 16 membri plus preşedintele şi vice-preşedinţele. Hotărîrea se dădea cu o majoritate de 11 membri, iar dacă Secţiile unite erau întrunite în plenul lor, majoritatea absolută era suficientă ; fiecare secţie în parte ţinea cel puţin trei şedinţe pe săptămînă, iar Secţiile unite de cîte ori era nevoie.

în cauze de drept privat şi de drept penal suprema instanţă funcţiona ca Curte de Casaţie, iar în cauze politice şi altele cu caracter special, ca înaltă Curte de Justiţie

Curtea de Casaţie judeca, în această calitate, recursurile în contra hotărîrilor tribunalelor de întîia instanţă, nesupuse apelului, şi în contra hotărîrilor desăvîrsite pronunţate de instanţele de apel, între care se socotesc şi tribunalele de comerţ din Galaţi, Tribunalul criminal şi Curtea de confirmare din Iaşi pînă la desfiinţarea lor prin L. org. jud. din 1865, în contra hotărîrilor desăvîrşite ale arbitrilor, în contra hotărîrilor tribunalelor militare în cazurile arătate în text (art. 36 L. C. Cas.); acelaşi art. mai prevedea cîteva cazuri asupra cărora era chemată să se pronunţe Curtea de Casaţie, iar art. 37 prevedea cazurile în care se putea cere casarea unei hotărîri. Suprema instanţă ,,nu judeca niciodată pricinile de fond, ci admi- ţînd recursul, casa hotărîriie date cu călcarea legii şi procedurile ce nesocoteau formele esenţiale cerute pentru validarea lor şi anulează actele făcute fără competenţă” (art. 38). în general, Curtea de Casaţie, gasind hotărîrea recurată a unui tribunal sau a unei Curţi, o trimitea spre rejudecare unei alte instanţe de acelaşi grad. Pricina nu era trimisă spre o nouă judecare în fond numai atunci cînd prin felul cum s-a făcut casarea s-a soluţionat însăşi pricina (art. 39, 40 L. C. Cвs.).

Ca înaltă Curte de Justiţie, Curtea de Casaţie „judecă de-a-dreptul pîrile pornite în contra miniştrilor şi a celorlalţi funcţionari înalţi care pînă acum erau de jurisdicţiunea înaltei Curţi şi a Divanului domnesc”. Ea judeca şi pe toţi membrii „părţii judecătoreşti şi ai ministerului public”, avînd dreptul de jurisdicţiune exclusivă asupra lor în penal şi exercită „drepturile de censură şi de disciplină” asupra Curţilor de apel şi asupra * tribunalelor ; „la asemenea cazuri, Curtea judecă şi hotărăşte în fond” (art. 42). Acţiunile împotriva miniştrilor, pornite de domn sau de Adunarea Generală, precum şi cele pornite în contra membrilor Curţii de Casaţie se judecau de completul Curţii în secţiuni-unite, „fără a trece prin cercetarea prealabilă de admitere” de către secţia reclamaţiilor (art. 68), atît timp cît ea a existat (pînă la D. din 6/18 aug. 1864). în fiecare an, membrii unei secţii se schimbau cu cei ai celeilalte, principiul rotaţiei fiind socotit superior aceluia al specializării pentru asigurarea unei cît mai bune distribuiri a justiţiei. Ministerul public se compunea dintr-un procuror general şi doi procurori de secţie. Legea arăta cum se stabilea majoritatea cerută pentru a se lua o hotărîre, cum se proceda în complet de divergenţă cînd nu se împlinea această majoritate şi, în sfîrşit, cum se

judeca în Secţii unite, în cazul cînd nici în divergenţă nu s-a putut forma majoritatea s-a redus numărul membrilor completului de judecată al secţiilor de la şapte la şase, liorărîrile luîndu-se însă tot cu majoritatea de cinci membri.

COMPETENTA INSTANTELOR JUDECATORESTI

Judecătoriile judecă:1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe;11. în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv;2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Tribunalul judecă:1. în primă instanţă:a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani;b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;f) procesele şi cererile în materie de expropriere;

g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;i) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine;2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului;4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor

Curţile de apel judecă:1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Curtea Supremă de Justiţie judecă:1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;2. recursurile în interesul legii;3. Abrogat prin punctul 6. din Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2003 începând cu 27.08.2003.4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa

INSTITUTIILE DE DREPT PROCEDURAL CIVIL DIN TRANSILVANIA

In Transilvania, organizarea judiciară s-a caracterizat, datorită intereselor speciale ale claselor dominante, printr-o scară complexă de instanţe de grade diferite şi cu competenţă diferită, compuse din specialişti fără legătură cu masele, subordonaţi capului statului. Inamovibilitatea de care beneficiau nu a putut duce la crearea unei legături apropiate cu poporul, datorită modului şi surselor recrutării magistraţilor. Judecătoriile de plasă sau ocol, tribunalele de judeţ, tablele regale, Curtea de gradul III şi Curia (Curtea de casaţie) au fost organele de jurisdicţie propriu-zise; în afară de acestea, mai existau şi organe cu competenţă judiciară inferioară ale comunelor şi plăşilor, judecind în cauze de mică valoare. Un sistem complicat de apeluri şi recursuri tindea să asigure controlul instanţelor superioare asupra celor inferioare. Organe speciale, cu un rol auxiliar important pentru înfăptuirea activităţii judiciare, au fost : procurorii (Parchetul), notarii (Notariatul public), Curtea administrativă, sedriile orfanale etc.

In perioada aşa-numitelor regimuri „neoabsolutist” şi „liberal”, organizarea judecătorească era subordonată Ministerului de justiţie vienez; instanţa supremă de justiţie pentru întreg cuprinsul imperiului era Oberster GeriscJitshof din Viena, căreia îi erau subordonate instanţele superioare din Transilvania, Ungaria, Croaţia şi Yoivodina sîrbească, numite pînă la 1854 DistriJctual Obergericht, iar de la 1854 Oberlandesgericht, cea din Transilvania avîndu-şi sediul la Sibiu. în subordinea acestora se aflau, în Transilvania, tribunalele de comitat (Comitatsgericht) şi, pe ultima treaptă,, judecătoriile de plasă (Bezir'ksgericM). O importanţă deosebită au prezentat, în această perioadă, tribunalele militare (Kriegsgericht), a căror com-petenţă cuprindea nu numai infracţiunile pur militare, ci şi pe cele de lezmajestate şi de rebeliune; între aceste tribunale s-au remarcat, prin sentinţe deosebit de aspre date împotriva revoluţionarilor de la 1848 — 1849, cele din Budapesta şi Arad.

In perioada dualismului (1867 —1918), instanţele de judecată obişnuite au fost : judecătoriile de plasă, tribunalele de comitat, tablele judecătoreşti (cîte una pentru mai multe comitate) şi Curia (una singură, ca instanţă supremă, la Budapesta). Prin L. nr. XXXIII din 1897, s-au organizat şi curţile cu juraţi, de regulă cîte una pe lîngă fiecare tribunal comi- tatens. Cu privire la militari, s-au păstrat instanţele militare organizate la 1854, dîndu-li-se o nouă organizare prin L. nr. XXXIII din 1912, potrivit căreia în completul militar de judecată intrau doi ofiţeri de unitate şi un judecător militar cu studii juridice

Istoricul fondurilor judecătoreşti din Transilvania, după 1848, cuprinde date referitoare la evoluţia organizării judecătoreşti în anii dualismului austro-ungar (1867-1918).

Anterior anului 1867, în Transilvania, pe lângă reforma administrativă, în anul 1854, are loc şi o reformă a justiţiei în care Codul civil austriac din 1853 va sta la baza procedurilor de judecată de pe teritoriul Marelui Principat al Transilvaniei. Astfel că, pe lângă Prefectura Orăştie va funcţiona Tribunalul ţinutal Orăştie în calitate de curte judecătorească de primă instanţă, în timp ce pentru cele nouă preturi câte avea Prefectura Orăştie (Hălmagiu, Baia de Criş, Ilia, Şoimuş, Deva, Haţeg, Pui, Orăştie şi Dobra) se stabilise un număr de patru tribunale de cercetare .

Important de reţinut este faptul că, dacă până la 1867, organizarea judecătorească din Transilvania se baza pe codurile de legi austriece, după 1867, instanţele de judecată au fost rapid adaptate la noile condiţii izvorâte din încheierea pactului dualist austro-ungar. În acest context instanţele de judecată obişnuite, care au creat fondurile documentare, au fost: judecătoriile de plasă, tribunalele de comitate, tablele judecătoreşti (câte una pentru mai multe comitate), Curtea de al III-lea grad şi Curia (una singură ca instanţă supremă la Budapesta).

In ce priveşte organizarea corpului judecătoresc, un deosebit accent s-a pus în această perioadă pe principiile independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor, înscriindu-se în L. nr. IV din 1869 regula că aceştia erau subordonaţi numai legii şi cutumei, însă autorizaţi să aprecieze legalitatea ordonanţelor. în afară de cazurile prevăzute de lege, ei nu puteau fi transferaţi decît cu acordul lor; totuşi, numirea şi avansarea judecătorilor erau de competenţa Ministerului de justiţie

In 1863 aparatul justitiei era organizat in trei trepte:Judecatoriile colegiale, in cadrul comitatelor si scaunelor, Tablaregeasca de la Tg. Mures si tribunalul de apel de la Sibiu, iarlocul celei de a treia instanta il tinea Guberniul Transilvaniei sau Cancelaria aulica, la acest nivel justitia fiind confundata cu administratia;

In septembrie 1864 proiectul a fost aprobat si legea prevedea ca Tribunalul Suprem sa decida ca a treia instanta ,sa

Solutioneze conflicte  de  competenta  intre  Tabla  regeasca  si   Tribunalul

Apelativ de la Sibiu, intre autoritatile din Transilvania si cele din afara ei, sa solutioneze conflictele dintre organele politice si celejudecatoresti  si  sa se pronunte  cu privire  la adoptarea  sau modificarea legilor. Sediul tribunalului urma sa fie la

Viena si cu personal  numit de Viena. In mai 1865 tribunalul era constituit sub presedentia luiVasile L. Pop;

 Dupa instaurarea dualismului austro-ungar Tribunalul suprem s-a contopit cu Curtea suprema de justitie din Ungaria, in carefunctiona ca o sectie speciala pentru Transilvania 

Judecătoriile de plasă aveau competenţă în materie civilă şi comercială, pentru cauze ce nu depăşeau valoarea de 300 florini, iar în materie penală soluţionau cea mai mare parte a contravenţiilor, putând face şi instrucţie penală. Legea IV din 1869 prevedea organizarea corpului judecătoresc, menţionând că judecătorii fiind independenţi şi inamovibili erau subordonaţi numai „legii şi cutumei”. Legea I din 1911 aminteşte despre judecătoriile de ocol competente „să judece procesele de drept patrimonial în care valoarea obiectului nu trece peste 2500 coroane”.

Tribunalul de comitat sau Tribunalul de primă instanţă, organizat în baza Legii XXXII din 1871 era competent în materie civila şi comercială (caz în care era instanţă de prim grad) şi instanţă de apel pentru hotărârile instanţelor inferioare; în materie penală era instanţă de prim grad pentru toate crimele şi delictele.

Tabla regală (judecătorească) a existat una la Târgu Mureş, iar din 1890 s-au mai creat asemenea instanţe la Cluj, Oradea şi Timişoara. Tabla regească era o instanţă formată din magistraţi numiţi de rege şi era organizată pe patru camere: pentru cauze civile, pentru cauze comerciale, pentru afaceri seniorale şi pentru cauze criminale. Ea era instanţă de prim ajutor pentru cauzele judecate în primă instanţă de tribunalele de comitat şi era de al doilea apel pentru cauzele judecate în prim apel la tribunalele de primă instanţă.

Curtea de al III-lea grad era organizată şi compusă ca şi Tabla regească, fiind instanţă de ultim grad pentru toate cauzele civile, comerciale şi criminale. În plus, putea judeca unele recursuri în materie penală, cu excepţia delictelor de presă

Curtea de Casaţie (Curia maghiară) era organul suprem de judecată, cu competenţă generală de recurs dar numai pentru vicii de formă în procedură şi pentru necompetenţă. De asemenea judeca recursurile de graţiere după condamnările la moarte pronunţate de Curtea de al III-lea grad şi aducea la rege propunerea de graţiere a celui condamnat

In 1870 mânuirea cărţilor funduare (funciare) a fost încredinţată tribunalelor şi judecătoriilor, iar din 1915 numai judecătoriilor care le şi păstrau.

JUDECĂTORIA DE PACE  DIN BASARABIA 

(Бессарабский Мировой Суд) – instituită în baza propunerii Senatului Guvernant, aprobată de împărat la 8 aprilie 1869 (publicată la 24 aprilie), de aplicare a legii din 20 noiembrie 1864 în Basarabia, cu drept de a examina cereri în apel şi casaţie, precum şi litigii civile ale instanţelor inferioare. Noul Regulament era aplicat în conformitate cu Regulamentul din19 octombrie 1865 şi cu dispoziţiile suplimentare confirmate la 10 martie 1869. La 3 noiembrie 1869, în baza raportului ministrului Justiţiei împăratul Alexandru al II-lea semnează decretul despre instituirea noilor instanţe judecătorești şi în Basarabia, iar deschiderea lor a fost încredinţată preşedintelui superior al Curţii de Apel din Odesa, senatorului A.A. Şahmatov. Deschiderea judecătoriilor, în baza noilor regulamente, a fost fixată pentru luna decembrie 1869. La 20 decembrie 1869 a fost anunţat oficial despre instituirea în Basarabia a noilor regulamente judiciare şi a noilor instituţii judecătorești. Instanțele judecătorești vechi au fost lichidate. În pofida faptului că Judecătoria de pace a fost instituită la 20 decembrie 1869, ea a început să funcţioneze doar din ianuarie 1870.

Judecătorii de pace erau aleşi de către toate categoriile sociale şi erau confirmaţi de guvern. Judecătoriile de pace aveau dreptul de apel la Tribunalul Judecătoriilor de Pace, înfiinţat în baza legii din 1864 şi lichidat în 1818, odată cu Marea Unire.

În baza deciziei Senatului Guvernant, în 21 septembrie 1878 judecătorii de pace au fost instituite şi în judeţele de sud ale Basarabiei, reanexate la Imperiul Rus în urma Congresului de la Berlin. Din cea mai mare parte a acestui teritoriu a fost format judeţul Ismail, în care a fost instituit un district special al judecătoriei de pace, alcătuit din 7 judecători de pace (2 în oraşul Ismail, câte unul în oraşele Reni şi Cahul şi 3 – în sectoarele judeţene), preşedintele congresului de pace, 4 portărei pentru acest congres, un secretar şi doi adjuncţi. La dispoziţia guvernatorului şi preşedintelui judecătoriei de district, districtul Judecătoriei de pace Ismail urma să fie împărţit în sectoare judeţene şi orăşeneşti, în baza Regulamentului din 19 octombrie 1865.

Spre deosebire de celelalte judeţe ale Basarabiei, preşedinţii judecătoriilor de pace din judeţul Ismail erau numiţi de către guvern. Localităţile din sudul Basarabiei care au trecut în judeţele Chişinău, Akkerman şi Bender urmau să fie subordonate judecătoriilor de pace din aceste judeţe, până la noi alegeri sau până la reîmpărţirea sectoarelor.

Procedura judiciară în cadrul judecătoriilor de pace se baza pe principiul competiţiei, adică judecătorul era mijlocitor între părţile aflate în conflict şi lua deciziile bazându-se exclusiv pe datele pe care aceştia i le puneau la dispoziţie. Scopul suprem al judecătoriilor de pace era împăcarea părţilor aflate în conflict.Judecătoria de pace a fost instituită cu scopul de a judeca mici cazuri penale şi civile. Ca rezultat, în majoritatea judecătoriilor de pace prevalau litigiile civile (Tabelul 11).

Judecătorii de pace au fost instituite în toate judeţe şi oraşele din Basarabia. Judeţul, împreună cu satele şi oraşele de pe teritoriul său, constituiau un district de pace, care, la rândul său, se împărţea în sectoare, în care procedura judiciară era efectuată de un judecător de pace de sector. În district activa un judecător de pace de district sau un judecător de pace de onoare.

Regulamentul din 1867 prevedea că în unele localităţi puteau activa şi

judecători de pace suplimentari.În postul de judecător de pace puteau fi aleşi persoane cu vârstă mai mare de 25

de ani, care aveau studii superioare sau medii sau o practică în domeniu de cel puţin 3 ani şi o avere mobiliară sau imobiliară: nu mai puţin de 400 desetine de pământ sau altă avere imobiliară în valoare de cel puţin 15 mii rub., iar în oraşe – o avere imobiliară, apreciată pentru încasarea impozitului, de cel puţin 3 mii rub., iar pentru capitală – de cel puţin 6 mii ruble.

Postul de judecător de pace era electiv. Judecătorii se alegeau la adunările de

zemstve judeţene. În cazul în care la şedinţă erau prezenţi mai puţin de 12 membri, judecătorii de pace erau aleşi la adunările de zemstvă guberniale. Era cunoscută şi procedura de alegere a judecătorilor. Cu 3 luni înainte de alegeri, mareşalul judeţean al nobilimii alcătuia lista candidaţilor, pe fiecare district în parte, consultându-se cu primarul oraşului şi cu judecătorul de pace local. În liste erau introduşi toţi judecătorii de pace existenţi şi toate celelalte persoane care aveau dreptul să ocupe acest post.

După aceasta lista era prezentată guvernatorului Basarabiei şi cu 2 luni înainte de alegeri era publicată în presă. Persoanele care în timpul alegerilor au obţinut cel mai mare număr de voturi erau considerate alese. În cazul în care nici un candidat la postul de judecător de pace nu a câțtigat numarul necesar de voturi, alegerile erau repetate. Persoanele alese depuneau jurământul, după care erau admise la exercitarea funcţiilor. Lista persoanelor alese în postul de judecător de pace era prezentată de preşedintele adunării de zemstvă pentru confirmare în Primul departament al Senatului Guvernant.

După finisarea alegerilor, judecătorii împărţeau sectoarele între judecătorii de pace de sector; alegeau din rândurile lor un preşedinte al congresului de pace;

stabileau, de comun acord, rândul pentru suplinirea postului de judecători de pace de sector.

Când intrau în exerciţiul funcţiunii, judecătorii de pace primeau câte un lanţ de aur cu înfăţişarea stemei, pe care o atârnau la gât în timpul judecăţii, şi câte o ştampilă specială.

În lipsa temporară a judecătorului de pace, la decizia congresului judecătorilor de pace, funcţiile acestuia erau delegate judecătorului de pace de onoare. Judecătorul de pace, în timpul aflării sale în circumscripţia de pace, era obligat să examineze dosarele în cazul în care ambele părţi au apelat la serviciile lui. Din acest considerent, jurisdicţia dosarelor, care urmau a fi examinate, era mult mai largă decât a judecătorilor de sector şi, de fapt, se extindea pe întreg teritoriul districtului.

Judecătorul de pace de onoare examina dosarele în baza aceloraşi principii ca şi

judecătorii de pace de sector, iar persoanele care s-au adresat în judecată faţă de judecătorul de pace de onoare nu erau în drept să conteste deciziile acestuia şi să se adreseze altui judecător de pace. Judecătorii de pace de onoare, spre deosebire de cei de sector, nu erau remuneraţi, puteau ocupa posturi în instituţii de sat şi obşteşti (în afară de postul de procuror şi de funcţionar local din instituţiile de stat şi din poliţie), nu erau impuşi să locuiască în districtul unde au fost aleşi etc.

Supravegherea directă asupra activităţii judecătorilor de pace îi revenea

congresului de pace de district, iar supravegherea supremă a activităţii tuturor judecătorilor de pace – departamentelor de casaţie ale Senatului Guvernant, în persoana ministrului de Justiţie.

Tabelul 11Numărul dosarelor examinate de judecătoriile de pace

 din districtul de pace Orhei, în anii 1870-1879*

Anii

Numărul total

Inclusiv Raportul, în %Dosare 

civileDosare penale

Dosare civile

Dosare penale

1870 7900 5652 2248 71,5 28,51871 10835 7676 3159 70,8 29,21872 13978 9254 4724 66,2 33,81873 17843 13885 3958 77,8 22,21874 19995 16430 3565 82,2 17,81875 22465 17955 4510 79,9 20,11876 19473 15572 3901 80,0 20,01877 12617 9474 3143 75,1 24,91878 9814 6603 3211 67,3 32,71879 9460 6038 3422 63,8 36,2

În total

144380 108538 35841 75,2 24,8

În % 100,0 75,2 24,8 - -

* Сборник Бессарабского земства, издаваемый губернской земской управою. 1878. Год восьмой, №. 4. – Кишинев, 1878, с. 35; Вестник Бессарабского земства, издаваемый губернской земской управою. 1882. Год двенадцатый, №. 1-2. – Кишинев, 1882, с. 19.

Tribunalul civil

Tribunalul civil avea cinci membri, dintre care doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem. Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei”, cum prevedea Aşezământul amintit. Cele de fisc însă se făceau după legile ruseşti.

S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau dintr-un preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de

nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau în continuare numai cu atribuţii administrative.

Justiţia şi-a pierdut tot mai mult caracterul românesc. Limba română era înlocuită din ce în ce mai des de cea rusă. Funcţionarii (cinovnici) începeau să fie tot mai mult ruşi sau de alte neamuri, care nu aveau nimic comun cu populaţia autohtonă a provinciei, şi singurele legi acceptate în aplicarea justiţiei erau cele ale imperiului.

Bibliografie***Istoria dreptului românesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987, p. 15-87.***Istoria românilor , vol. VII, tom I,Constituirea României moderne (1821-1878), coordonator: Dan Berindei, EdituraEnciclopedică, Bucureşti, 2003.***Istoria românilor , vol. VII, tom II,De la IndependenŃă la Marea Unire (1877-1918), coordonator Gheorghe Platon, EdituraEnciclopedică, Bucureşti, 2003

[1] ANRM, F. 3, inv. 2, d. 652, f. 43; ПСЗРИ. Собр. II , т. XLIV, отд. первое, 1869, №46950. – СПб.,

1873, с. 309.

[2] Высочайше утвержденное 19 октября 1865 года положение о введении в действие Судебных

уставов 20 ноября 1864. Устав гражданского судопроизводства с позднейшими узаконениями,

законодательными мотивами и разъяснениями по решениям гражданского кассационного

департамента, Общего собрания и Соединенного присутствия Первого и Кассационного

департаментов Правительствующего сената и Циркулярами министра юстиции.

Систематический сборник / Сост. В.Гордон. – СПб., 1901, с. 869-873.

[3] ПСЗРИ. Собр. II, т. XLIV, отд. второе, 1869, №.47617. – СПб., 1873, с. 238-239.

[4] А.Т. Чебан. Политико-правовая мысль Молдавии второй половины XIX – нач. XX вв. –

Кишинев, 1980, с. 8.

[5] БОВ, 1870, 15 августа; L.Chrtoacă, V.Coptileţ. Unele aspecte comparative ale evoluţiei sistemului

judecătoresc din Basarabia în sec. al XIX-lea. – În: Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de

drept. Materiale ale conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale. 12-26 ianuarie 2003. – Chişinău, 2003,

p. 607.

[6] БОВ, 1870, 15 августа.

[7] Zinaida Lupaşcu. Instituţiile politice şi cele juridice din Basarabia (1812-1817). – Chişinău, 2004,

p. 63.

[8] БГВ, 1878, 18 октября; Mihai Taşcă. Particularităţile aplicării dreptului local în judeţele Ismail şi

Cetatea Albă (Akkerman) în perioada anexării Basarabiei la Imperiul Rus. – În: Revista Naţională de

Drept (Chişinău), 2005, nr. 5, p. 59.

[9] ПСЗРИ. Собр. II , т. LIII, отд. второе, 1878, №58863. – СПб., 1880, с. 162-163.

[10] Сборник Бессарабского земства, издаваемый губернской земской управою. 1874. Год

четвертый, №. 3. – Кишинев, 1874, с. 28.

[11] Elena Aramă. Istoria dreptului românesc. – Chişinău, 1995, p. 123; A.Cuzneţov. Influenţa

reformelor din 1864, înfăptuite în Imperiul Rus, asupra dreptului procesual penal din Basarabia. – În:

Revista Naţională de Drept (Chişinău), 2004, nr. 5, p. 49.

[12] Сборник Бессарабского земства, издаваемый губернской земской управою. 1874. Год

четвертый, №. 5. – Кишинев, 1874, с. 61; A.Cuzneţov. Op. cit., p. 50.

[13] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 8041, f. 72-73.

[14] Ibidem, f. 80; БОВ, 1870, 31 января, 31 января, 7 февраля, 7 марта; Сборник Бессарабского

земства, издаваемый губернской земской управою. 1876. Год шестой, №. 5. – Кишинев, 1876, с.

146.[15] БОВ, 1870, 7 января, 14 января, 21 января, 28 января, 7 февраля; Учреждение судебных установлений. Российское законодательство X-XX веков. Т. VIII. Судебная реформа. – М., 1991, с. 36.

[16] Судебные уставы императора Александра II с комментариями и разъяс-нениями.

Учреждение судебных установлений. – СПб., 1884, с. 9.

[17] Учреждение судебных установлений. Российское законодательство X-XX веков. Т. VIII.

Судебная реформа. – М., 1991, с. 37.

[18] L.Chrtoacă, V.Coptileţ. Op. cit., p. 607.

Vz. V. Gionea , Procesele de presг ale romвnilor din Transilvania, Braєov <1943),. 38 p. : V. N. e t e a, Istoria memorandului romвnilor din Transilvania, {Bucureєti, 1947), 482 p*