1

DREPT PROCESUAL CIVIL 2

Capitolul 1 JUDECATA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE FOND

Procesul civil se desfăşoară în mai multe faze:

– faza judecăţii care cuprinde judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în faţa instanţelor care

sunt competente să exercite controlul judiciar (al căilor de atac);

– faza executării silite care permite creditorului să obţină prestaţia stabilită în titlul executoriu,

dacă debitorul nu execută de bună voie prevederea din titlu, la care a fost obligat.

Judecata parcurge patru etape:

a. etapa scrisă;

b. etapa dezbaterilor;

c. etapa deliberării;

d.etapa pronunţării hotărârii judecătoreşti.

a. Etapa scrisă.

Procedura prealabilă sesizării instanţei în materia contenciosului administrativ.

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competentă, persoana care se

consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ

unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data

comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există.

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract

administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în

termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării

termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), (nesoluţionarea în termen legal a

cererii sau faptul de a nu răspunde în termen de 30 de zile);

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor

administrative.

Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi

peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an.

Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Dacă instanţa

constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin

încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza.

2

Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de

sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune dacă este competentă

chiar instanţa de contencios administrativ ori în cauze penale.

Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are

semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale.

Dacă persoana vătămată , este nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă de la

autoritatea publică emitentă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile, poate

sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în

parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar.

c) actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică,

o altă procedură judiciară.

Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al

celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru

restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale,

epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

Cu privire la competenţa teritorială, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau

celei de la domiciliul pârâtului.

Judecata se face cu citarea părţilor.

Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 15 zile de

la comunicare, se judecă de urgenţă şi suspendă executarea.

Procedura prealabilă a concilierii directe în materie comercială.

În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de

chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu

cealaltă parte.

Este o procedură obligatorie prevăzută de art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., numai pentru litigiile

comerciale.

Reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor

legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea.

Convocarea se poate face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex,

fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea

primirii acestuia, ori prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire.

Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor

comunicate.

Rezultatul concilierii va fi consemnat într-un înscris cu arătarea pretenţiilor reciproce referitoare

la obiectul litigiului şi a punctului de vedere al fiecărei părţi.

3

Procedurii concilierii prealabile se consideră îndeplinită şi în cazul în care pârâtul nu a dat curs

convocării.

Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare,

sub sancţiunea decăderii.

CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Este forma de manifestare a acţiunii civile prin care se învesteşte instanţa de judecată.

Cererile adresate instanţei, prin care aceasta este învestită, pot fi principale şi accesorii ori

incidentale.

Elementele cererii de chemare în judecată

a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi

sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere

în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.

Domiciliul indicat poate fi cel real sau cel ales de părţi pentru comunicarea, de către instanţă, a

actelor de procedură.

Părţile, sau numai una dintre ele, îşi pot alege domiciliul în străinătate, va arăta şi domiciliul ales

în România, la mandatarul ei sau la o terţă persoană.

În cazul în care reclamantul susţine că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, va trebui să prezinte

instanţei dovezi din care să rezulte că a făcut tot posibilul, inclusiv apel la organele ce ţin

evidenţa informatizată a persoanei, pentru a afla domiciliul pârâtului.

b) Numele şi calitatea juridică a celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării

prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dacă este cazul, cererea va cuprinde şi datele

de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părţi, precum numărul de telefon,

numărul de fax, adresa de poştă electronică sau altele asemenea

La cerere se va anexa: procura (delegaţia) în original sau copie legalizată ori dovada din care să

rezulte calitatea de reprezentant legal.

Procura de reprezentare va fi ad litem în cazul în care aceasta este o procură generală care dă

dreptul reprezentantului să încheie orice fel de acte, cu excepţia celor de dispoziţie, pentru care

sunt necesare împuterniciri speciale.

c) Obiectul cererii şi valoarea lui, potrivit evaluării făcute de către reclamant.

Importanţa obiectului cererii:

– instanţa nu poate depăşi limitele stabilite de reclamant şi ea trebuie să ştie ce probleme are de

rezolvat, iar pârâtul să-şi pregătească apărarea;

– determină competenţa instanţei (exemplu în cazul acţiunilor imobiliare;

– ajută la determinarea admisibilităţii sau inadmisibilităţii unor probe.

Modificarea sau completarea acţiunii se poate face numai în faţa instanţei de fond, până la prima

zi de înfăţişare.

d) Arătarea în concret a motivelor de fapt sau de drept pe care se întemeiază cererea,

motivul ce l-a determinat pe reclamant să se adreseze justiţiei, temeiul juridic al cererii.

4

Motivele de fapt constau în expunerea în detaliu a faptelor pe care se întemeiază pretenţia

reclamantului, pentru ca în funcţie de aceasta, pârâtul să se poată apăra, iar motivele de drept

indică temeiul juridic pe care se sprijină cererea.

e) Menţiunea dovezilor pe care se bazează cererea şi, mai mult, fiecare capăt de acuzare

din cerere.

– dacă pretinde dovadă prin înscrisuri, va anexa la cerere copii certificate de pe acestea în atâtea

exemplare câţi pârâţi sunt şi un exemplar pentru instanţă. În cazul documentelor scrise în altă

limbă decât limba română, reclamantul va depune traduceri autentificate;

– va cere înfăţişarea în persoană (nu prin reprezentant) a pârâtului, dacă solicită interogatoriul

acestuia;

– când reclamantul solicită probe cu martori, va preciza numele şi domiciliul acestora, alte date

de identificare.

f) Semnătura - reprezintă confirmarea că cele menţionate în cerere constituie voinţa

reclamantului şi deci că îşi însuşeşte fără rezerve susţinerile din cerere. În cazul persoanelor

juridice va semna cererea persoana fizică care o reprezintă.

Dacă cererea se face prin mandatar cu împuternicire, acesta va semna cererea.

Nume, obiectul şi semnătura, constituie elementele esenţiale ale cererii.

• Timbrarea cererii de chemare în judecată.

Cheltuielile de judecată se compun din: taxa de timbru şi timbrul judiciar şi alte cheltuieli

necesare pentru realizarea apărării în proces şi desfăşurarea acestuia.

Cererile adresate instanţelor de judecată se cer a fi timbrate. Nu sunt supuse taxelor cererile

adresate instanţei în cursul desfăşurării judecăţii, şi care nu modifică caracterul sau valoarea

taxabilă a cererii iniţiale (Legea nr. 146/1997).

Legea a exceptat unele categorii de acţiuni şi organe, cum ar fi: cererile şi acţiunile, inclusiv căile

de atac formulate, potrivit legii, de Senat,

Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Avocatul Poporului, de

Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor, conflicte de muncă privind:încheierea, executarea

şi încetarea contractului individual de muncă, orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă,

soluţionarea conflictelor colective de muncă, adopţie ş.a.

Instanţa judecătorească poate acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor

judiciare de timbru în condiţiile legii.

• Valoarea taxei de timbru

a) cererile şi acţiunile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează în

funcţie de sumă cu o valoare fixă la care de adaugă un procent de 10; 8; 6; 4; 2 sau 1% pentru ce

depăşeşte o valoare, de asemenea stabilită de lege;

b) în cazul cererilor şi acţiunilor neevaluabile în bani, legea stabileşte o taxă fixă;

c) cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie se taxează după

regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale;

5

d) Cererile pentru exercitarea căii ordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează

cu 50 % din taxa datorată pentru cererea sau acţiunea evaluabilă în bani, soluţionată de prima

instanţă sau din taxa datorată la suma contestată.

Dacă pe parcursul judecăţii se modifică cererea, şi nu se timbrează capetele de cerere noi,

instanţa va soluţiona capetele timbrate iniţial şi va pronunţa nulitatea parţială cu privire la

capetele de cerere modificate şi netimbrate.

Sancţiunea netimbrării este anularea cererii. Anularea nu intervine însă în mod automat.

• Introducerea cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată, cu anexele, se depune la instanţa competentă. La cerere se vor

alătura atâtea copii de pe cerere câţi pârâţi sunt.

Prin anexele cererii de chemare în judecată înţelegem: dovada îndeplinirii procedurii prealabile,

timbre sau chitanţe de plată a taxei de timbru, inclusiv pentru timbrul judiciar, copii de pe

înscrisuri etc.

După verificarea modului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, preşedintele

instanţei sau judecătorul de serviciu, fixează prin rezoluţie termenul de judecată, 15 zile şi cel

puţin 5 zile în pricinile urgente. Termenul poate fi prelungit, dacă partea are domiciliul în

străinătate.

În continuare preşedintele instanţei va dispune citarea părţilor, inclusiv a reclamantului dacă

cererea se trimite prin poştă.

Efectele cererii de chemare în judecată:

a. învesteşte instanţa cu soluţionarea litigiului ce l-a determinat pe reclamant să apeleze la

justiţie.

În mod excepţional, instanţa se poate sesiza şi din oficiu, atunci când:

– persoana vătămată este o persoană fizică lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă;

– punerea sub interdicţie a debililor sau alienaţilor mintali se poate face şi de către

instanţă, din iniţiativa ei.

b) cererea de chemare în judecată stabileşte cadrul procesual în care se desfăşoară

judecata, cu privire la părţi şi la obiectul litigiului.

Instanţa de judecată este obligată să rezolve toate capetele de cerere, aşa cum au fost formulate

de reclamant. Nu are dreptul să schimbe sau să depăşească ori să restrângă obiectul acţiunii.

În proces pot fi admise însă cereri accesorii prin care, alte persoane cer să participe la proces. Ele

trbuie să aibă legătură cu acţiunea ce se judecă.

c) în cazul competenţei teritoriale alternative, introducerea cererii de chemare în judecată

la una din instanţele deopotrivă competente să soluţioneze cauza reprezintă opţiunea

reclamantului pentru instanţa aleasă, ulterior, după alegerea făcută, reclamantul nu mai poate

reveni.

d) de la data introducerii cererii operează punerea în întârziere a pârâtului. Pârâtul va fi

considerat posesor de rea credinţă, şi deci va datora fructele, va suporta riscul pieirii bunului iar

6

în cazul cererilor prin care reclamantul pretinde o sumă de bani ce nu era purtătoare de dobânzi,

va suporta dobânzile.

e) întrerupe termenul de prescripţie, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă

necompetentă (condiţia fiind ca cererea să se fi adresat unei instanţe judecătoreşti sau unui organ

cu activitate jurisdicţională şi ca sesizarea să se fi făcut înăuntrul termenului de prescripţie).

Prescripţia nu va fi întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau

perimată ori dacă reclamantul a renunţat la judecată.

ÎNTÂMPINAREA – este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de

chemare în judecată a reclamantului, prin care îşi formulează, în scris, înainte de

dezbaterea orală, apărările sale, şi prezintă probele pe care se sprijină în susţinerea

acestora.

Întâmpinarea trebuie să cuprindă:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, pentru persoanele juridice,

denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau

de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.

Dacă este cazul, întâmpinarea va cuprinde şi datele de identificare a mijloacelor de comunicare

utilizate de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax, adresa de poştă electronică sau

altele asemenea;

b). excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului. Excepţiile de

procedură care nu au fost invocate, nu vor mai putea fi ridicate în cursul judecăţii, cu excepţia

celor de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului.

c). răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;

d.) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Când va cere dovada cu martori,

pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor. Dacă este cazul, vor fi menţionate şi datele de

identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părţi, precum numărul de telefon, numărul

de fax, adresa de poştă electronică sau altele asemenea;

e). semnătura.

În cazul coparticipării procesuale pasive, pârâţii pot răspunde toţi împreună, sau numai o parte

din ei, printr-o singură întâmpinare.

Dacă în proces figurează mai mulţi reclamanţi, care au un reprezentant comun, pârâtul va depune

la dosar, pentru aceştia, o singură copie de pe întâmpinare.

Întâmpinarea va fi însoţită de copii ale acesteia şi copii certificate de pe înscrisuri.

Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Dacă nu s-a depus întâmpinare, preşedintele îi va pune în vedere pârâtului, la prima zi de

înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face

vorbire în încheierea de şedinţă.

7

CEREREA RECONVENŢIONALĂ – este actul de procedură prin care pârâtul invocă

şi el pretenţii faţă de reclamantul său, pretenţii ce doreşte a fi soluţionate în acelaşi timp

cu cererea reclamantului.

Introducerea în proces a unei cereri reconvenţionale, prezintă avantaje în sensul că sunt

soluţionate două litigii în cadrul aceluiaşiproces, economie de timp şi cheltuieli, posibilitatea

administrării unor mijloace de dovadă care să folosească ambelor acţiuni ş.a.

Cererea reconvenţională are caracter incidental, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute

pentru cererea de chemare în judecată, cuprinde aceleaşi elemente şi produce aceleaşi efecte.

Cererea reconvenţională nu poate fi formulată de un pârât împotriva altui pârât, din acelaşi

proces, întrucât între aceştia nu există raport juridic.

Cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de

înfăţişare. Cu acordul părţilor, şi după această dată.

Dacă părţile nu sunt de acord, instanţa nu va putea să respingă cererea, ci să o judece printr-o

acţiune separată.

MĂSURI ASIGURĂTORII - posibilitatea recunoscută de lege reclamantului de a

solicita instanţei măsuri de indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice pe

pârât, în timpul procesului, să distrugă sau să înstrăineze bunul ce constituie obiectul

litigiului sau diminuarea activului patrimonial, când obiectul litigiului este o sumă de

bani.

– sechestrul judiciar;

– sechestrul asigurător;

– poprirea asigurătorie.

Sechestrul judiciar - constă în indisponibilizarea bunului ce formează obiectul

litigiului şi numirea de către instanţă a unei persoane căreia i se încredinţează, pe timpul

cât durează judecata procesului, bunul în litigiu, spre păstrare şi conservare

(administrare).

Cererea privind sechestrul judiciar poate fi făcută de reclamantul din acţiunea principală, dar şi

de altă persoană interesată, de intervenientul principal ori în acţiunile de partaj chiar de pârât.

Soluţionarea cererii se face în şedinţă publică, de urgenţă, cu citarea părţilor interesate,

constituindu-se un dosar separat, de instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond. Instanţa se

pronunţă printr-o încheiere care este supusă numai recursului în 5 zile de la pronunţare.

Dacă cererea a fost admisă, bunul sechestrat se încredinţează unei persoane numită

administrator-sechestru, care poate fi deţinătorul bunului sau o altă persoană numită de judecător,

care nu este interesată în cauză.

Încheierea instanţei are putere de lucru judecat relativă, asupra ei putându-se reveni, dacă s-au

schimbat împrejurările ce au fost avute în vedere la încuviinţarea măsurii ori atunci când o primă

cerere a fost respinsă.

Cu privire la bun, administratorul-sechestru va putea efectua:

– acte de conservare şi administrare;

8

– să stea în judecată în numele părţilor ce se află în litigiu, cu încuviinţarea prealabilă a instanţei

care l-a numit;

– va încasa orice venituri şi sume de bani datorate;

- poate plăti datorii cu caracter curent şi cele constatate prin titlul executoriu, urmând să dea

periodic socoteală de conturile gestiunii.

Aplicarea sechestrului judiciar nu echivalează cu nefolosirea bunului.

Sechestrul încetează:

- o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii asupra fondului, bunul fiind predat părţii care a

câştigat procesul;

- în cursul procesului, prin demisia sau înlocuirea persoanei căreia i s-a încredinţat bunul;

- prin desfiinţarea măsurii de către instanţă.

Sechestrul asigurător - constă în indisponibilizarea unor cantităţi de bunuri mobile şi

imobile ale debitorului (pârâtului), bunuri ce urmează a fi executate silit pentru realizarea

creanţei creditorului (reclamantului) în situaţia în care acesta câştigă procesul, iar pârâtul

(debitor) nu-şi execută obligaţiile de bunăvoie.

Cererea pentru încuviinţarea sechestrului asigurător se soluţionează de instanţa competentă să

judece procesul, în camera de consiliu, de urgenţă, fără citarea părţilor.

Instanţa se pronunţă prin încheiere executorie, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul

cauţiunii şi termenul pentru depunerea ei.

Încheierea este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă

de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.

Condiţiile:

- reclamantul să aibă un act scris din care să rezulte creanţa, şi aceasta să fie exigibilă.

- să facă dovada introducerii cererii de chemare în judecată.

- creditorul poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul stabilit de instanţă.

- În cazul în care creanţa nu este constatată prin act scris, însă creditorul dovedeşte că a

introdus acţiunea, se depună o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.

Măsura poate fi încuviinţată şi în cazul în care creanţa nu este exigibilă, dacă debitorul a

micşorat asigurările date creditorului, nu a dat asigurările promise, ori atunci când există

pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să-şi ascundă sau să risipească averea sa.

Cauţiuneava fi în cuantumul stabilit de instanţă.

Dacă cererea este admisă, măsura va fi dusă la îndeplinire de executorul judecătoresc.

Sechestrul asigurător încetează:

– la cererea debitorului dacă va da garanţiile stabilite de instanţă;

– în cazul respingerii cererii principale printr-o hotărâre rămasă definitivă;

– când creditorul renunţă expres la această măsură asigurătorie;

– în cazul admiterii cererii principale şi a obţinerii titlului executoriu, când sechestrul

asigurător, la cererea creditorului, se transformă în sechestru executoriu şi se va trece la

vânzarea la licitaţie.

9

Poprirea asigurătorie - constă în indisponibilizarea sumelor de bani sau titlurilor de

valoare ori a altor bunuri mobile incorporale urmăribile, pe care debitorul le are de primit

de la un terţ care îi este datornic, sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul

unor raporturi juridice existente, pentru ca ulterior, în baza titlului executoriu obţinut,

creditorul să-şi îndestuleze creanţa sa.

Se nasc trei raporturi juridice:

– între creditorul popritor şi debitorul poprit;

– între debitorul poprit şi terţul poprit;

– după obţinerea titlului executoriu, între creditorul popritor şi terţul poprit.

Cererea se adresează instanţei de la domiciliul terţului poprit sau al debitorului.

Subiectele popririi sunt:

– creditorul popritor, cel care solicită luarea acestei măsuri asigurătorii;

– debitorul poprit, cel obligat faţă de creditorul popritor;

– terţul poprit, care este datornic (debitor) al debitorului poprit.

Dacă cererea este admisă, instanţa va pronunţa o ordonanţă de poprire, prin care terţul poprit este

înştiinţat să nu plătească creditorului său (pârâtul din proces) suma ce i se datorează.

Împotriva ordonanţei de poprire se poate face recurs, în 5 zile de la comunicare.

Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădete, cu citarea în termen scurt a părţilor.

• Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură

Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, cu

excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Instanţa va dispune amânarea judecăţii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost

citată cu respectarea legii, sub sancţiunea nulităţii.

După sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările sau

alte acte se pot comunica direct între aceştia. Cel care primeşte actul va atesta primirea şi va

consemna data primirii pe exemplarul care se depune la instanţă, sub sancţiunea neluării în

seamă.

Dovada comunicării actelor poate fi făcută şi prin orice alt înscris depus la dosarul cauzei

prin care se atestă, sub semnătură, primirea fiecărui act de procedură care a fost comunicat.

În scopul obţinerii datelor şi informaţiilor necesare realizării procedurii de comunicare, precum

şi îndeplinirii oricărei atribuţii proprii activităţii de judecată, instanţele au drept de acces direct la

bazele electronice de date sau la alte sisteme de informare deţinute de autorităţi şi instituţii

publice, cu obligaţia acestora de a se conforma.

Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile nu poate fi preschimbat decât

pentru motive temeinice şi cu citarea părţilor.

Părţile vor fi citate:

– în cazul redeschiderii judecăţii, după ce a fost suspendată;

– în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu;

– în cazul când pricina se repune pe rol;

– în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.

10

Se poate trece la judecată fără citarea părţilor:

a) când partea respectivă se prezintă în instanţă, deşi nu fusese citată, sau citarea fusese viciată.

b) partea care a fost prezentă la unul din termenele de judecată, este prezumată a cunoaşte toate

termenele următoare – are termen în cunoştinţă.

Cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, vor fi citaţi prin publicitate.

Citarea prin publicitate se face prin afişarea citaţiei la uşa instanţei. Citaţia se publică şi în

Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit, cu cel puţin 15 zile înainte de data

fixată pentru judecată. În cazurile urgente, se poate reduce termenul la 5 zile.

Citaţia şi celelalte acte de procedură se înmânează personal celui citat.

Excepţii:

– citarea celor aflaţi sub arme se face la comandamentul superior cel mai apropiat;

– pentru cei din echipajul unui vas de comerţ, în lipsa unui domiciliu cunoscut, înmânarea se face

la căpitănia portului unde este înregistrat vasul;

– pentru deţinuţi, citarea se face la administraţia penitenciarului;

– pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii sau sanatorii, citarea se face la direcţia acestora.

Situaţii cu privire la înmânarea citaţiei:

– partea citată se află la domiciliu şi primeşte citaţia, agentul va înmâna acesteia adeverinţa de

primire pe care este partea obligată să o semneze;

– cel citat se găseşte la domiciliu, dar refuză citaţia sau nu vrea să semneze, ori nu poate, caz în

care agentul îi va lăsa citaţia, iar în cazul refuzului de a o primi, o va afişa pe uşa locuinţei,

încheind despre aceasta un proces-verbal;

– cel citat nu se găseşte la domiciliu, caz în care agentul va înmâna citaţia unei persoane din

familie, sau altei persoane care locuieşte cu cel citat, cu excepţia persoanele fără discernămînt,

ori persoanei care în mod normal primeşte corespondenţa;

– în caz de alegere de domiciliu, comunicarea acestora se va face la acea persoană.

– dacă cel citat locuieşte într-un hotel, citaţia se lasă la recepţie.

În toate cazurile se va încheia un proces-verbal.

• Etapa dezbaterilor .

Rolul completului de judecată, al preşedintelui şi conducerea şedinţei

Preşedintele instanţei, deşi nu are drepturi speciale faţă de ceilalţi membrii ai completului,

conduce şedinţa de judecată (dezbaterile), întrebările membrilor instanţei (adresate părţilor,

experţilor, interpretului etc.) pot fi puse numai prin mijlocirea preşedintelui.

Preşedintele poate încuviinţa ca ceilalţi membrii ai completului să pună întrebări direct părţilor şi

celorlalţi participanţi la proces.

Preşedintele deschide şedinţa şi o închide, exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri

corespunzătoare pentru păstrarea ordinii. În acest scop, preşedintele poate interzice accesul în

sală al minorilor, a persoanelor care au o ţinută necuviincioasă ori tulbură desfăşurarea

dezbaterilor, putând la nevoie să îndepărteze toată asistenţa, dacă altfel nu se poate păstra

ordinea.

11

Dacă printre persoanele îndepărtate se află şi vreuna din părţi, dacă nu a fost asistată de apărător,

înainte de încheierea dezbaterilor va fi invitată în sală şi i se vor aduce la cunoştinţă aspectele

principale ce o interesează.

Este interzis accesul în sală cu arme, cu excepţia celor ce le poartă în interesul serviciului.

Cel care este chemat să vorbească trebuie să stea în picioare, excepţie făcând cei cărora, datorită

vârstei sau stării sănătăţii, preşedintele completului de judecată le permite să se aşeze.

Aceste reguli se aplică şi atunci când şedinţa se desfăşoară în afara sediului instanţei.

• Lista proceselor.

Cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată, la uşa sălii de şedinţă, se afişează

lista cu cauzele care urmează să fie judecate în ziua respectivă.

Au prioritate pricinile urgente şi cele rămase în divergenţă, cele amânate din lipsă de timp.

Nu poate fi schimbată ordinea proceselor trecută pe listă decât cu încuviinţarea părţilor, şi nu se

poate judeca un proces peste rând dacă nu sunt prezente toate părţile.

Schimbarea ordinii de pe listă nu trebuie să aducă atingere dreptului de apărare.

• Principalele activităţi şi momente în desfăşurarea judecăţii

Deschiderea şedinţei de judecată se face de preşedintele completului.

Amânarea cauzelor care nu pot fi judecate, cerută pentru neregularităţi privind citarea, pentru

lipsa apărării, motiv pentru care se poate da un singur termen.

Procesele sunt apoi soluţionate în ordinea de pe listă.

a) apelul cauzei se face de grefier, şi se referă la obiectul pricinii, modul în care au fost citate

părţile.

Verificarea îndeplinirii procedurii de citare se realizează şi de către instanţă, care va putea

dispune ca încunoştinţarea părţilor să se facă şi telefonic, telegrafic, prin fax, poştă electronică

sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus

comunicării ori înştiinţarea pentru prezentarea la termen, precum şi confirmarea primirii actului,

respectiv a înştiinţării, dacă părţile au indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop.

Dacă încunoştinţarea s-a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arăta

modalitatea de încunoştinţare şi obiectul acesteia.

Pentru judecarea procesului, instanţa, ţinând seama de împrejurări, fixează termene scurte, chiar

de la o zi la alta. Când consideră necesar, instanţa va putea fixa şi termene mai îndelungate.

În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita

părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri.

Când consideră necesar, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea

soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie

pentru părţi.

Dacă părţile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care

o va da.

Preşedintele completului verifică şi el dacă au fost îndeplinite dispoziţiile legale referitoare la

taxa de timbru.

În funcţie de cele constatate, preşedintele decide:

12

- judecarea pricinii, chiar dacă se înfăţişează numai una din părţi şi chiar în lipsa ambelor părţi

dacă sunt legal citate şi cel puţin una din ele a cerut judecata în lipsă;

- amânarea procesului, dacă procedura de citare nu este legal îndeplinită, nu s-a achitat taxa de

timbru, lipsa apărării invocate de una din părţi, ori datorită învoielii părţilor;

– suspendarea judecăţii, atunci când la strigarea pricinii nici una din părţi, deşi legal citate, nu se

prezintă, şi nici nu s-a cerut judecata în lipsă; în acest caz, dosarul va fi lăsat la sfârşitul şedinţei,

când, după o nouă strigare, judecata se suspendă;

b) instanţa se pronunţă asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac de prisos, în

totul sau în parte, cercetarea în fond a cauzei;

c) înainte de a intra în dezbateri, la judecătorii, preşedintele va încerca împăcarea părţilor;

d) începerea dezbaterilor – în această fază se vor administra probele propuse de părţi şi

încuviinţate de instanţă, urmând ca apoi părţile să pună concluzii.

Preşedintele completului va da mai întâi cuvântul reclamantului, apoi pârâtului.

Dacă procurorul a introdus acţiunea, acesta va avea primul cuvântul.

Intervenienţii vor avea cuvântul în felul următor: intervenientul principal, după reclamant iar

intervenientul accesoriu, după partea în favoarea căreia a intervenit.

Chematul în garanţie are cuvântul duă cel care l-a chemat.

În apel, recurs, revizuire şi contestaţie, primul va avea cuvântul cel care exercită calea de atac.

Cel care invocă o excepţie, vorbeşte primul.

Preşedintele poate da cuvântul, în replică, fiecărei părţi, de mai multe ori;

e) inchiderea dezbaterilor, când instanţa va aprecia că au fost lămurite aspectele cauzei, urmând a

se retrage pentru deliberare.

• Prima zi de înfăţişare

Prima zi de înfăţişare reprezintă acel termen la care părţile au fost legal citate şi au putut pune

concluzii, chiar dacă taxele de timbru au fost plătite după acest termen.

Importanţa primei zile de înfăţişare.

– reclamantul are dreptul să ceară instanţei un nou termen pentru înregistrarea sau modificarea

acţiunii, ori pentru a propune noi dovezi;

– pârâtul poate formula o cerere reconvenţională, poate să arate excepţiile ce le invocă şi să

formuleze cereri pentru introducerea unor terţi în proces;

– pot propune probe dacă nu au făcut-o prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare şi

dacă nu sunt apăraţi de apărători.După această dată părţile decad din dreptul de a le mai propune;

- la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă

instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei

sesizate.

- părţile pot invoca nulităţile relative referitoare la cererea de chemare în judecată sau la

necompetenţa relativă a instanţei.

Cererea de chemare în judecată nu se socoteşte modificată şi nu se va da un nou termen:

a) când sunt îndreptate greşelile materiale din cuprinsul cererii;

13

b) când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;

c) când solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit;

d) când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau invers,

respectându-se caracterul subsidiar al acţiunii în constatare.

Dezbaterile vor fi încheiate de preşedintele completului de judecată numai atunci când instanţa

este pe deplin lămurită, cu condiţia ca toate părţile să fi pus concluzii.

Dacă cu ocazia deliberării instanţa constată că nu au fost lămurite unele aspecte ale cauzei, ori nu

au fost administrate toate probele, poate să dispună repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor.

ÎNCHEIEREA DE ŞEDINŢĂ - este în realitate un proces-verbal al celor petrecute în

şedinţă, o oglindă scrisă a dezbaterilor orale, care permite urmărirea evoluţiei procesului.

Trebuie să cuprindă toate cele trei părţi ale unei hotărâri: practicaua; motivele pentru care s-a luat

o anumită măsură şi dispozitivul.

De obicei încheierile preced hotărârea şi de aceea se mai numesc şi premergătoare.

a) preparatorii – sunt cele care au ca scop să pregătească darea hotărârii (Ex.încheierea prin care

s-a admis o probă, din ele nu se poate prevede soluţia procesului);

b) interlocutorii – prin care instanţa, soluţionând anumite probleme controversate, pregăteşte

rezolvarea pricinii (ex. încheierea privind soluţionarea excepţiei de necompetenţă).

Acestea leagă instanţa, în sensul că nu mai poate reveni asupra lor.

Încheierile pot fi atacate cu apel sau cu recurs numai o dată cu fondul. Excepţie fac încheierile

prin care s-a întrerupt ori suspendat cursul judecăţii, care pot fi atacate separat cu apel sau recurs,

dacă hotărârea este spusă căii respective de atac.

Sunt şi încheieri premergătoare care nu pot fi atacate cu recurs (exemplu, încheierile prin care s-a

încuviinţat sau respins abţinerea sau prin care s-a încuviinţat recuzarea.

Orice dispoziţie luată de instanţă prin intermediul încheierilor trebuie să fie motivată, fiind

redactate în mod asemănător ca şi hotărârile.

Excepţiile procesuale

Noţiunea – reprezintă mijloacele prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau

instanţa din oficiu, invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului,

neregularităţi procedurale (privitoare la compunerea instanţei, competenţa acesteia ori la actele

de procedură), sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, anularea ori

respingerea cererii formulate de reclamant.

• Noţiunea de apărare a pârâtului are două accepţiuni:

a. în sens larg, prin apărarea pârâtului înţelegem mijloacele folosite de acesta pentru a obţine

respingerea cererii reclamantului sau întârzierea judecării ei, fiind de fapt apărări ce vizează

fondul dreptului (apărări de fond), cât şi apărări bazate pe încălcarea unor reguli de organizare

judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă (apărări procesuale – exemplu,

necompetenţa instanţei sesizate să judece pricina);

14

b. în sens restrâns, numai acele mijloace care îi permit pârâtului să invoce obiecţiuni împotriva

fondului pretenţiilor reclamantului, care să conducă la respingerea cererii acestuia.

Noţiunii de excepţie, în cadrul dreptului procesual civil, i se dă uneori un înţeles mult mai larg,

incluzând atât excepţiile propriu-zise cât şi alte mijloace de apărare.

• Clasificarea excepţiilor procesuale

A. După obiectul asupra căruia poartă:

a) Excepţii de procedură, care au în vedere încălcarea regulilor procedurale referitoare la

compunerea instanţelor şi competenţa de judecată a acestora (exemplu, excepţia de

incompatibilitate, abţinere, recuzare, necompetenţă, excepţia de conexitate, a lipsei de citare

etc.);

• b) excepţii de fond, au în vedere lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune

(exemplu, prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, puterea lucrului

judecat etc.). După efectul pe care tind să-l realizeze:

a) excepţii dilatorii, duc la amânarea judecăţii, declinarea competenţei sau refacerea unor acte

(exemplu, excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare, de necompetenţă etc.);

b) excepţii peremptorii, sunt acele excepţii care duc la respingerea sau amânarea cererii

(exemplu, prescripţia, puterea lucrului judecat, lipsa calităţii sau a capacităţii procesuale,

perimarea etc.).

B. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate:

a) excepţii absolute, privesc încălcarea unei norme imperative. Pot fi invocate de oricare dintre

părţi, procuror şi de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar şi în recurs (exemplu,

excepţia de incompatibilitate, prescripţie, necompetenţă generală sau materială etc.);

b) excepţii relative, ce privesc încălcarea unor norme dispozitive. Pot fi invocate numai de partea

interesată şi numai într-un anumit termen – prima zi de înfăţişare sau la primul termen, următor

termenului în care s-a săvârşit neregularitatea procedurală (exemplu, excepţia de recuzare ş.a.).

• Procedura de soluţionare a excepţiilor

Pentru a evita o judecată inutilă sau refacerea actelor cu privire la care pot fi invocate excepţii,

instanţa trebuie să se pronunţe asupra acestor excepţii înainte de a intra în fondul dezbaterilor.

În mod excepţional, excepţia va putea fi unită cu fondul, când pentru soluţionarea lor este nevoie

să se administreze dovezi pentru dezlegarea fondului pricinii.

Legea nu prevede ordinea în care trebuie soluţionate excepţiile, însă se impune să se aibă în

vedere apartenenţa acestora la categoria excepţiilor absolute sau a celor relative, pentru a stabili

cine le poate invoca şi în ce termen.

Trebuie avute în vedere excepţiile care fac de prisos cercetarea cauzei.

În cazul în care excepţia este întemeiată, instanţa pronunţă o încheiere atunci când dispune

amânarea judecăţii, ori o hotărâre (sentinţă sau decizie), când pronunţă declinarea competenţei,

respingerea ori anularea cererii.

Respingerea excepţiei se face printr-o încheiere interlocutorie, în sensul că leagă instanţa, aceasta

nemaiputând reveni asupra soluţiei date şi continuă judecata.

15

Încheierile prin care s-au respins ori admis excepţiile, dacă legea nu prevede altfel, pot fi atacate

cu apel sau cu recurs numai o dată cu fondul. Sentinţa prin care s-a admis excepţia poate fi

atacată cu recurs dacă este pronunţată în primă instanţă şi dacă legea nu prevede o altă soluţie.

Excepţiile de procedură care nu au fost propuse în temen (prin cererea de chemare în judecată

sau prin întâpinare) nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine

publică.

• Principalele excepţii reglementate de Codul de procedură civilă şi caracteristicile

acestora

Acestea sunt: necompetenţa, lipsa capaci,tăţii de exerciţiu, lipsa calităţii de reprezentant,

litispendenţa, conexitatea, puterea lucrului judecat.

LITISPENDENŢA – situaţia în care o persoană este chemată în judecată pentru aceeaşi

cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe. Ex. moştenitorului

unui creditor care ignorând faptul că defunctul îl acţionase în judecată pe debitor,

introduce o nouă acţiune, identică.

Dacă excepţia este admisă, dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestită. Dacă pricinile se află

în judecată la instanţe de grade diferite, dosarul va fi trimis la instanţa cu grad mai înalt. Dacă

una din cele două instanţe a pronunţat o hotărâre, în faţa celeilalte instanţe la care se judecă

procesul în fond se va ridica excepţia puterii lucrului judecat.

CONEXITATEA – are în vedere existenţa a două sau mai multe pricini ce se află

înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe diferite de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi,

sau împreună cu alte părţi, şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.

Reunirea se va face la instanţa mai întâi învestită, excepţie în care ambele părţi cer trimiterea

dosarului la una din celelalte instanţe.

Dacă una dintre instanţe este competentă în mod absolut, reunirea se va face la această instanţă.

În cazul conexităţii nu se cere triplă identitate de elemente: pot fi aceleaşi părţi, dar obiectul şi

cauza diferă, între ele existând numai o strânsă legătură.

Ex. acţiunea prin care vânzătorul cere plata preţului, şi acţiunea prin care cumpărătorul cere

rezoluţiunea pentru vicii ascunse.

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE - poate fi ridicată numai în faţa

instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.

Poate viza numai o lege sau o ordonanţă, nu şi alte acte normative. Hotărârile de guvern, actele

administrative etc., pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Nu sunt supuse controlului de constituţionalitate actele abrogate expres înainte de intrarea în

vigoare a Constituţiei din 1991, ori a unor dispoziţii legale a căror abrogare a fost constatată prin

decizii definitive ale Curţii Constituţionale.

Dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, poate fi invocată de alte părţi sau instanţe

judecătoreşti, în alte cauze.

16

Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate face de către una dintre părţi, de procuror în

cauzele în care participă sau de instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, din oficiu, şi nu de

alţi participanţi la proces cum ar fi: martori, experţi etc.

Instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, va sesiza Curtea Constituţională, printr-o

încheiere, numai dacă constată că este vorba de neconstituţionalitatea unei dispoziţii de care

depinde judecarea cauzei nu şi în cazul în care constată că textul invocat prin excepţie este

irelevant pentru soluţionarea acesteia.

Dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa va respinge printr-o încheiere motivată cererea de

sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat

superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, judecata se suspend.

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

• Noţiunea şi clasificarea probelor

În sens larg, proba reprezintă acţiunea prin care se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui

anumit fapt, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, ori rezultatul la care s-a

ajuns prin folosirea mijloacelor de probă, în ce măsură acestea au reuşit să formeze convingerea

judecătorului.

În sens restrâns, prin noţiunea de probă, se înţelege mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi

faptul probator, adică un fapt material care fiind dovedit printr-un mijloc de probă poate fi folosit

el pentru dovedirea altui fapt material, determinant în soluţionarea acţiunii civile.

• CLASIFICAREA PROBELOR

A. După cum probele se efectuează în faţa instanţei, în procesul respectiv sau în afara ei:

a) probe judiciare;

b) probe extrajudiciare.

B. După criteriul naturii lor:

a) probe personale – constau în fapte ale omului care pot fi pozitive (declaraţii de

martori), negative sau de abţinere (distrugerea unui înscris), de raţionament (exemplu, în cazul

prezumţiilor legale);

b) probe materiale – lucruri care prin starea lor însăşi sau particularităţi, dovedesc raportul dedus

judecăţii.

C. După cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:

a) probe directe – sunt acelea care dovedesc prin ele însele raportul dedus judecăţii (exemplu,

înscrisul constatator al actului juridic în legătură cu care s-a născut litigiul);

b) probe indirecte – care dovedesc un fapt vecin şi conex din a cărui cunoaştere se pot trage

concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu (exemplu, prezumţiile).

• D. După caracterul original sau derivat:

a) probe primare – sau imediate ori nemijlocite, (exemplu, înscrisul original);

b) probe secundare – sunt acelea care provin din a doua sau a treia sursă (exemplu, depoziţia

unui martor care a auzit cele relatate, copie de pe înscris etc.).

17

E. După modul în care judecătorul percepe faptele:

a) probe percepute personal de judecător (exemple, cercetarea la faţa locului, examinarea directă

a unui obiect etc.);

b) probe constând în perceperea faptelor de alte persoane (exemplu, depoziţia unui martor).

• Subiectul, obiectul şi sarcina probei

Subiectul probei este judecătorul.

Obiect al probei îl constituie faptele juridice în sens larg (fapte şi acte juridice), care au dat

naştere, au modificat sau stins raportul juridic ce a dat naştere litigiului.

Faptele ce se cer dovedite pot fi:

– materiale sau psihologice (dolul, reaua-credinţă);

– pozitive sau negative.

• Sarcina probei revine celui care face o afirmaţie înaintea judecăţii, deoarece trebuie să o

dovedească.

I. reclamantului;

II. pârâtului.

Sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât, la care se adaugă şi rolul activ al

instanţei, care poate să dispună probe din oficiu.

Sarcina probei este răsturnată:

- în cazul prezumţiilor legale relative, ex. soţul reclamant care invocă calitatea de bun

comun, beneficiază de prezumţia de la art. 30. C. fam. Dacă soţul pârât contestă calitatea de bun

comun, va trebui să o dovedească;

- în cazul contestării recunoaşterii de paternitate de către mamă, de cel recunoscut sau de

descendenţii acestuia, când dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a

moştenitorilor săi.

- în cazul litigiilor de muncă privind aplicarea imputaţiilor ori a desfacerii contractului de

muncă, când primul trebuie să facă dovada angajatorul.

• Reguli comune pentru admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor

• Admisibilitatea probelor - condiţii:

a) proba să fie legală;

b) proba trebuie să fie verosimilă, să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de

a fi crezute, şi nu imposibile;

c) proba să fie pertinentă, să aibă legătură cu obiectul procesului;

d) proba trebuie să fie concludentă, adică să contribuie la soluţionarea cauzei dedusă judecăţii.

• Administrarea probelor

a) propunerea probelor - de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, de către

pârât prin întâmpinare ori cererea reconvenţională, până cel mai târziu la prima zi de

înfăţişare.

Excepţii:

- când nevoia dovezii a reieşit din dezbateri, şi partea nu o putea prevedea;

- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;

18

- când dovada nu a fost cerută în termen datorită neştiinţei şi a lipsei de pregătire a părţii,

care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.

b) încuviinţarea probelor- se face după dezbateri contradictorii. Instanţa se pronunţă

printr-o încheiere preparatorie, motivată şi în cazul în care sunt admise şi atunci când sunt

respinse.

Dacă aministarea dovezilor necesită cheltuieli, trebuie depuse în 5 zile de la încuviinţare,

sub pedeapsa decăderii.

c) administrarea probelor se face în faţa instanţei, în ordinea în care aceasta consideră că

pot contribui la soluţionarea pricinii.

Excepţii:

– administrarea probelor prin comisie rogatorie;

– asigurarea dovezilor;

– probele administrate de o instanţă necompetentă sau de o instanţă de la care pricina a

fost strămutată, ori într-o cerere perimată, pot rămâne câştigate judecăţii.

Aprecierea probelor

Toate probele sunt apreciate liber de către judecător, fiind desfiinţate probele formale, a

căror valoare era stabilită de lege.

PROBA PRIN ÎNSCRISURI - orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin

scriere cu mâna, prin dactilografiere, litografiere sau imprimare pe hârtie sau pe orice alt

material.

Înscrisurile autentice - sunt acele înscrisuri făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un

funcţionar, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut.

Avantajele îscrisului autentic:

a) face dovada datei până la înscrierea în fals;

b) se bucură de prezumţia de validitate, proba contrarie revenind celui ce-l contestă;

c) când prin înscris sunt constatate obligaţii şi acestea ajung la scadenţă pot fi învestite cu

formulă executorie şi puse în executare fără sesizarea instanţei, având puterea unui titlu

executoriu;

d) face dovada, până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale agentului

instrumentator făcute în limitele atribuţiilor sale.

• Înscrisurile sub semnătură privată - sunt acele înscrisuri întocmite şi semnate de părţi,

fără intervenţia unui organ de stat.

Condiţia necesară pentru valabilitatea acestor acte este semnătura părţilor de la care

emană.

În anumite cazuri, legea cere două condiţii speciale:

a) formalitatea multiplului exemplar, este cerută în cazul înscrisurilor ce constată

convenţii sinalagmatice, pentru ca în cazul unui litigiu fiecare parte să poată dovedi existenţa

înscrisului.

19

Trebuie să fie realizat în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt. Fiecare

exemplar trebuie să aibă menţiune cu privire la numărul exemplarelor originale.

b) Menţiunea – „bun şi aprobat” – este cerută în cazul convenţiilor din care se nasc

obligaţii unilaterale.

Actul trebuie să fie scris de cel care îl semnează, sau să facă menţiunea „bun şi aprobat”,

arătând suma sau câtimea şi să semneze.

• Administrarea probei prin înscrisuri

Părţile vor anexa la cererea de chemare în judecată şi la întâmpinare, copii certificate de pe

înscrisurile folosite ca mijloace de probă.

Părţile sunt datoare să aibă asupra lor, în şedinţă, originalul înscrisului, sau să-l depună la grefă,

în păstrare.

Dacă înscrisul nu se află la partea care doreşte să-l folosească, instanţa poate dispune să fie

prezentat, iar dacă partea nu vrea, l-a ascuns sau l-a distrus, instanţa poate socoti că acesta are

conţinutul pe care îl pretinde partea ce a solicitat înfăţişarea lui.

Dacă înscrisul este deţinut de un terţ, acesta va fi citat ca martor, punându-i-se în vedere să aducă

înscrisul, în caz contrar plătind despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere.

Dacă înscrisul se află la o unitate, regie, societate comercială, şi refuză să-l prezinte, va fi

sancţionat cu amendă şeful unităţii.

Dacă înscrisul se află la o unitate şi nu poate fi pus la dispoziţie (cadastrul, registrul de stare

civilă etc.), cercetarea lui se face la locul respectiv sau prin comisia rogatorie.

Dacă înscrisul este contestat sau instanţa are îndoieli cu privire la autenticitatea lui, se va trece la:

a) verificarea de scripte;

b) procedura falsului.

a) Verificarea de scripte intervine când se contestă un înscris sub semnătură privată.

b) Procedura falsului este folosită în cazul înscrisurilor autentice - înaintează înscrisul

procurorului competent să efectueze cercetări pentru infracţiunea de fals, împreună cu procesul-

verbal, judecata urmând a fi suspendată până la primirea rezultatelor cercetărilor.

Înscrisurile electronice..........

PROBA PRIN DECLARAŢIA DE MARTOR

Martorii sunt persoane străine de proces, care au recepţionat şi memorat fapte care sunt

concludente în rezolvarea unui proces civil, şi care le relatează în instanţa de judecată, ajutând-o

la stabilirea adevărului.

Mijlocul de probă este depoziţia sau mărturia.

Excepţiile de la regula că orice persoană poate fi martor:

a) nu pot fi ascultaţi ca martori:

1. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv.

2. soţul sau fostul soţ;

3. interzişii judecătoreşti şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi;

4. cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

20

b) persoane care ar putea fi martori, dar pe care legea le declară scutite de a fi martori:

1. cei ţinuţi de secretul profesiei ex. slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii, avocaţii,

notarii publici ş.a.

2. Cei ţinuţi de secretul de serviciu ex. militarii, funcţionarii publici şi foştii funcţionari

publici, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate ş.a.;

3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi, sau ar expune pe vreuna din

persoanele arătate în art. 189 pct. 1 şi 2 la pedeapsă penală sau dispreţ public.

• RECUNOAŞTEREA (mărturisirea)

Mărturisirea nu se confundă cu mărturia.

Noţiunea – reprezintă recunoaşterea pe care una din părţi o face cu privire la temeinicia

pretenţiei sau apărării părţii adverse, ori cu privire la existenţa sau inexistenţa unui fapt pe care

se sprijină adversarul său din proces în dovedirea pretenţiei sau apărării sale.

• Clasificarea mărturisirii

A. a) judiciară – intervine în cursul procesului;

b) extrajudiciară – făcută în afara procesului.

B. a. mărturisirea simplă - reprezintă recunoaşterea fără rezerve sau alte pretenţii a celui

interogat;

b. calificată - constă în schimbarea urmărilor juridice ale faptei ca urmare a adăugării de

către cel ce face recunoaşterea a unor elemente sau împrejurări noi în legătură directă cu acest

fapt;

c. complexă, atunci când partea se prezintă la interogatoriu şi recunoaşte faptele asupra

cărora este întrebată dar adaugă un alt fapt legat de cel principal şi ulterior acestuia, care tinde să

restrângă sau să anihileze efectele mărturisirii primului fapt .

PROBA PRIN RAPORTUL DE EXPERTIZĂ – este mijlocul de probă prin care se

aduce la cunoştinţa organelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele

împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite.

Cazuri în care expertiza este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii hotărârii:

– expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie;

– expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în cazul înregistrării tardive a naşterii;

- expertiza preţuitoare în materie de gaj, pentru stabilirea valorii bunului gajat;

– expertiza privind evaluarea aportului în natură, avantajelor rezervate fondatorilor;

– expertiza pentru stabilirea aportului în natură, în cazul majorării capitalului social al societăţii

comerciale.

Prin încheiere, instanţa va stabili:

– obiectul expertizei şi întrebările cărora expertul trebuie să le dea răspuns;

– data la care trebuie depus raportul;

– fixează provizoriu remunerarea expertului.

21

• INCIDENTE PROCESUALE CE POT SĂ APARĂ ÎN CURSUL JUDECĂŢII

Cursului normal al judecăţii poate fi influenţat de apariţia unor incidente procesuale. Aceste

incidente sunt: necompetenţa, litispendenţa, conexitatea, suspendarea judecăţii, perimarea ş.a.

• Suspendarea judecăţii - oprirea cursului acesteia, datorită unor împrejurări voite de

părţi, care nu stăruie în soluţionarea pricinii, sau independent de voinţa lor, fiind în

imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.

Susupendarea judecăţii poate fi:

– suspendarea voluntară;

– suspendarea legală.

Suspendarea voluntară

– când amândouă părţile o cer ca urmare a dreptului acestora de a dispune de obiectul procesului;

– dacă nici una din părţi, deşi legal citate, nu se înfăţişează la termenul de judecată, şi nici una

din ele nu a cerut judecarea în lipsă.

Suspendarea legală – intervine în cazurile prevăzute de lege.

Poate fi:

- suspendarea legală de drept

- suspendare legală facultativă.

Suspendare legală de drept

– prin moartea uneia din părţi, cu excepţia cazului în care partea interesată solicită termen pentru

introducerea în judecată a moştenitorilor;

– prin punerea uneia din părţi sub interdicţie, curatelă, până la numirea tutorelui sau curatorului;

– prin moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a intervenit cu mai puţin de 15 zile faţă de

termenul stabilit pentru judecată;

– prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului;

– prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a insolvenţei asupra reclamantului în

temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Suspendarea legală facultativă – la aprecierea judecătorlui

– când soluţionarea cauzei depinde în tot sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept

care face obiectul unei alte judecăţi.

Ex. judecarea cererii de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei, faţă de un copil născut de o

femeie căsătorită, care urmează a fi suspendată până la rezolvarea cererii de tăgăduire a

paternităţii introdusă de soţul mamei;

– când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare

asupra hotărârii ce urmează să se dea;

- în situaţia în care s-a formulat o cerere de strămutare, preşedintele poate să ordone, fără citarea

părţilor, suspendarea judecării pricinii ş.a.

Indiferent de felul ei suspendarea se dispune printr-o încheiere prin care instanţa constată

existenţa unuia dintre cazurile care au dus la luarea măsurii. Încheierea poate fi atacată cu recurs

în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs.

22

Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât

împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a

respins cererea de repunere pe rol a procesului.

• Perimarea – Sancţiunea ce intervine în cazul în care acţiunea a rămas în nelucrare din

vina părţii.

Natura juridică a perimării este mixtă:

– de sancţiune procesuală intervenită ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute de lege;

– de prezumţie că părţile au renunţat tacit la acţiune.

Termenul de perimare este de un an.

CONDITIILE PERIMĂRII:

a. cererea să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni şi respectiv un an;

b. rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părţii;

c. să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare;

d. să nu existe o cauză de încetare a procesului prevăzută de o normă specială.

Perimarea poate fi cerută de partea interesată, de instanţă din oficiu sau de procuror.

Perimarea trebuie constatată de instanţă.

Perimarea poate fi invocată oricând în cursul procesului, cu excepţia cererii de chemare în

judecată a cărei perimare nu poate fi invocaă pentru prima dată în recurs.

Perimarea operează împotriva tuturor persoanelor.

La punerea în discuţie a perimării, părţile vor fi citate.

Instanţa se pronunţă prin hotărâre care este supusă recursului în 5 zile de la pronunţare.

Dacă instanţa consată că perimarea nu a operat, va pronunţa o încheiere care poate fi atacată o

dată cu fondul.

• EFECTELE PERIMĂRII – stingerea procesului împreună cu actele de procedură ,

părţile fiind puse în situaţia anterioară.

Partea interesată poate să introducă o nouă cerere de chemare în judecată dacă nu s-a prescris

dreptul la acţiune.

În noul proces, probele rămân câştigate.

• Actele de dispoziţie ale părţilor

– renunţarea:

– achiesarea;

– tranzacţia.

Pot fi făcute numai de parte, personal sau de mandatar, însă cu procură specială, iar

reprezentanţii legali, numai cu autorizaţie specială a autorităţii tutelare.

• Renunţarea reclamantului

a) renunţarea la judecată;

b) renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii.

a) Renunţarea la judecată - înseamnă renunţarea reclamantului la acţiunea formulată prin

cererea de chemare în judecată.

Renunţarea se face verbal sau printr-o cerere scrisă

23

- fără nici o condiţie impusă reclamantului, dacă nu s-a intrat în dezbaterea fondului;

- cu acordul pârâtului, dacă a început judecata fondului.

Excepţie fac acţiunile de divorţ - reclamantul poate renunţa la judecata în faţa instanţei de fond

chiar dacă pârâtul se împotriveşte.

Dacă încuviinţează cererea de renunţare la acţiune, instanţa pronunţă o încheiere prin care

dispune închiderea dosarului.

Dacă renunţarea la acţiune s-a făcut la instanţa de apel sau de recurs, aceasta va anula hotărârea

instanţei de fond şi va dispune închiderea dosarului.

Reclamantul va putea introduce o nouă cerere.

Renunţarea reclamantului nu afectează judecata cererii reconvenţionale, ori a cererii de

intervenţie voluntară principală.

b) Renunţarea la dreptul subiectiv.

Reclamantul poate renunţa oricând la dreptul subiectiv dedus judecăţii, chiar şi în faza

recursului, fără consimţământul pârâtului.

Instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de respingere a cererii de chemare în judecată, ce nu poate

fi atacată cu recurs.

La cererea pârâtului, reclamantul poate fi obligat la cheltuieli de judecată.

Dacă renunţarea se face la instanţa de apel sau de recurs, aceasta va anula hotărârea instanţei de

fond.

Renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv nu produce efecte asupra cererii reconvenţionale

ori a celei de intervenţie principală.

c)Achiesarea

a) achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului.

Nu este necesar consimţământul reclamantului, fiind un act unilateral de voinţă.

b) achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea instanţei.

Achiesarea nu operează în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate

dispune.

d)Tranzacţia - contractul prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină un

proces ce se poate naşte.

Părţile se pot prezenta în faţa instanţei, în orice fază a procesului, pentru a prezenta învoiala lor

cu privire la tranzacţie.

Se cer a fi îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea actelor juridice.

Hotărârea ce se pronunţă, se dă fără drept de apel.

• ETAPA DELIBERĂRII

După ce dezbaterile s-au închis, judecătorii deliberează în secret asupra soluţiei ce urmează a fi

pronunţată.

În cadrul deliberării se cer a fi rezolvate toate cererile formulate de părţi, indiferent dacă acestea

au caracter principal, accesoriu sau incidental.

Cu ocazia deliberării, instanţa poate să pronunţe una dintre următoarele soluţii:

24

- respingerea cererii;

- admiterea cererii;

- admiterea în parte a cererii;

- anularea cererii;

- respingerea ca inadmisibilă;

- invocarea puterii de lucru judecat;

- perimarea;

- închiderea dosarului.

Rezultatul deliberării se consemnează în minută.

Minuta se semnează de toţi judecătorii şi de grefier, sub sancţiunea nulităţii.

Soluţia se pronunţă în numele legii în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor.

După pronunţare judecătorii nu pot reveni asupra părerii lor.

• Hotărârea judecătorească - este actul final al judecăţii.

Hotărârile prin care instanţa rezolvă fondul cauzei se numesc sentinţe.

Hotărârile prin care instanţele se pronunţă în căile de atac, ori rezolvă în ultimă instanţă fondul

după casare se numesc decizii.

Toate celelalte hotărâri date de instanţă în timpul judecăţii se numesc încheieri.

Clasificarea hotărârilor .....

Hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă:

1. arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;

2. numele, domiciliul sau reşedinţa ori sediul părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele

mandatarilor sau al reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

3. obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor cu arătarea dovezilor;

4. arătarea concluziilor procurorului;

5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-

au înlăturat cererile părţilor;

6. dispozitivul;

7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;

8. arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi

grefierului.

Hotărârea are trei părţi:

- practicaua;

- motivarea;

- dispozitivul

Hotărârea va fi comunicată părţilor, în copie, în cazul în care împotriva ei se poate exercita apel

sau recurs.

• Cheltuieli de judecată - se compun din:

– taxa de timbru şi timbrul judiciar;

– alte cheltuieli făcute de părţi: pentru transportul şi cazarea părţilor, pentru administrarea

probelor, onorariul avocaţilor, experţilor etc.

25

Cheltuielile sunt suportate de cel care cade în pretenţii.

Cheltuielile trebuie să fie soliciate instanţei.

• Efectele hotărârii judecătoreşti

a) dezinvesteşte instanţa de soluţionarea pricinii.

b) hotărârea constituie din punct de vedere probator, înscris autentic .

c) hotărârea constituie titlul executoriu, putând fi pusă în executare în termenul de prescripţie.

d) hotărârea, de regulă, constată drepturi preexistente, deci are caracter declaratoriu.

e) hotărârea definitivă se bucură de puterea lucrului judecat.

• Îndreptarea erorilor materiale din hotărâre. Completarea ei.

Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul,

precum şi orice alte greşeli materiale din hotărâre sau încheieri, pot fi îndreptate din oficiu sau în

urma unor cereri formulate de partea interesată.

Instanţa se pronunţă printr-o încheiere dată în camera de consiliu şi, în caz de admitere a cererii,

îndreptarea se va face în amândouă exemplarele originale ale hotărârii.

Cererea poate fi formulată în termenul de apel sau recurs.

Reglementarea actuală permite soluţionarea de către aceeaşi instanţă a unor cereri asupra cărora

a omis să se pronunţe.

Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi

cerută pe calea apelului sau recursului.

În aceste cazuri nu vor fi cerute cheltuieli de judecată.