Ideea de autoritate în relaţia paideică (relaţia de formare a celuilalt)

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, paideia este „concepţia educativă în Grecia antică ce urmărea cultivarea spiritului uman prin filozofie şi ştiinţă.

„Paideia este educaţia considerată ca o transformare a personalităţii umane pe tot parcursul vieţii şi care joacă un rol major în fiecare aspect existenţial...

Paideia nu este pur şi simplu educaţie, ea este creaţie şi invenţie. Şi omul însuşi este opera de artă pe care Paideia caută să o formeze.”1

Relaţia de formare a celuilalt este esenţa educaţiei şcolare. Pentru îndeplinirea rolului de învăţător sau profesor poate funcţiona modelul mentoratului. Mentorul este o figură charismatică, care ajută în tranziţiile dificile ale vieţii, în acelaşi timp fiind o persoană care s-a transformat pe sine însuşi; pentru Levinson mentorul este profesor, sfătuitor, sponsor, gazdă, ghid şi suport moral. În esenţă, mentorul facilitează unei persoane mai tinere împlinirea personală, realizarea viselor şi a viziunilor proprii, împlinirea modului de viaţă ales. Corbett considera ca autoritatea mentorului este de tip special şi o numeşte autoritate sapienţială. Aceasta autoritate rezidă din persoana, din datele sale personale, şi nu din poziţia pe care o ocupă în structuri şi ierarhii.2

Până în prezent nimeni nu a putut defini profesorul ideal sau profesorul desăvârşit ori criteriile de apreciere ale unei predări eficiente. Este aproape unanim împărtăşită opinia după care predarea poartă amprenta vie a personalităţii celui care o practică. În consecinţă, se caută să se determine în ce măsură personalitatea profesorului este o variabilă cauzală, responsabilă de reuşita sau nereuşita învăţării. În aceasta privinţă, se estimează că, dincolo de unele caracteristici biologice inerente, profesorul ar putea să influenţeze, în mod satisfăţător, învăţarea şi rezultatele ei, atitudinile şi interesele, aspiraţiile şi orientările profesionale ale celor care învaţă prin comportamentele şi atitudinile sale, prin empatia şi relaţiile sale cu aceştia.

Ipotetic cel mai mult ar conta anumite aptitudini cognitive şi profesional-didactice ale profesorului, competenţele acestuia şi o serie de caracteristici intelectuale, afectiv-motivaţionale, comportamentale şi caracteriale cum ar fi: inteligenţa, capacitatea comunicativă, motivaţia profesional-didactică, atitudinile si autoritatea profesorului în clasă, modul de relaţionare cu elevii, empatia, capacitatea de imaginaţie creatoare şi spiritul de dreptate, expectanţele înalte, respectul şi interesul pentru elevi.

Educatorul (învăţător, institutor, profesor) trebuie să-şi recâştige funcţia de model cultural pe care cândva, nu cu foarte multă vreme în urmă a deţinut-o. Educatorul nu poate fi un simplu funcţionar, ci un om care are o vocatie şi o misiune. Pentru a fi un model veritabil şi iradiant, educatorul trebuie să se identifice cu idealul cultural-educativ al comunităţii şi să trăiască autentic în valorile acestuia. Un educator adevărat nu poate fi niciodată înlocuit de un computer, tocmai pentru ca acesta din urmă nu poate să se instituie într-un model cultural. El poate purta un mesaj informativ, chiar foarte cuprinzător, dar nu şi unul formativ.

Dar ce este autoritatea şi cum influenţează ea formarea celuilalt? Valoarea actului educativ ţine de cum reuşeşte cadrul didactic să-şi câştige autoritatea în rândul elevilor şi al celorlalte cadre didactice. Cum îşi câştigă dascălul autoritatea? Prin:• cunoştinţe profesionale temeinice;• caracter ferm şi perseverent;• dragoste sinceră faţă de copii;• exigenţă faţă de dezvoltarea personalităţii elevului .

Autoritatea este calitatea indispensabilă a cadrului didactic de a fi ascultat şi respectat de elevii săi

în îndeplinirea îndatoririlor şcolare, prin reducerea în fapt a dispoziţiilor şi sfaturilor sale. Autoritatea poate fi de ordin exterior, formal, atunci când se obţine prin recurgerea la o ţinută şi un ton aspru, la ameninţări şi pedepse, note proaste etc. Însă mai eficientă în formarea celuilalt ca om este autoritatea de ordin intern,

1 L. Mumford. 2 Maria Tanase Mânzat, „Rolul supervizării în psihoterapia analitică. Procesul de supervizare, câmpul interactiv în care se poate manifesta arhetipul mentorului”, Cheiron. Revista de psihologie analitică, nr. 2, iunie 2009.

1

moral, ce se obţine prin prestigiul cadrului didactic ca rezultat al măiestriei didactice şi al tactului pedagogic.

Tact pedagogic constă în simţul măsurii şi capacitatea de acţiona potrivit scopurilor educaţiei, ţinând cont de specificul elevului şi al situaţiei educative concrete, în vreme ce măiestria pedagogică e priceperea de a acţiona în diferite situaţii, prompt, eficace în conformitate cu scopurile pedagogice. Ea presupune îndeplinirea a trei condiţii fundamentale de ordin psihologic şi pedagogic:• cunoaşterea de sine şi a elevilor;• iubirea profesiunii şi a copilului; • capacitatea de a insufla în copil o energie, o valoare, ea însăşi creatoare de alte valori culturale,

materiale şi spirituale.

Autoritatea şi respectul de care se bucură educatorul sunt direct proporţionale cu influenţa pozitivă a exemplului său personal. Copiii observă orice manifestare a educatorului şi de aceea întreaga lui purtare şi activitate care se desfăşoară în faţa lor influenţează rezultatele educaţiei. Învăţătorul este privit zi de zi, ceas de ceas de ochii curioşi ai copiilor cărora nu le scapă nici un amănunt, nici o nuanţă a atitudinii pe care o are faţă de întreaga clasă sau faţă de anumiţi elevi, a felului cum se comportă cu ceilalţi adulţi sau cum reacţionează la anumite incidente petrecute între şcolari, cum participă la evenimentele sociale, cum se comportă în afara şcolii. Toate faptele sale, aspectul său exterior, felul său de a vorbi, întregul stil de viaţă şi de muncă al profesorului se reflectă în conduita elevilor, în personalitatea lor. Elevii, mai ales până la o anumită vârstă, caută un model, un exemplu uman ideal atât în familie, cât şi în şcoală.

Autoritatea dascălului – mai mult decât în alte profesii – depinde nu numai de pregătirea lui profesională, de măiestria pedagogică personală, ci şi de calitatea sa ca om, de personalitatea sa. Lui i se cere să aibă nu numai inteligenţă, ci şi conştiinţă, talent şi dăruire de sine, dragoste şi înţelegere faţă de copii, faţă de profesia pe care o onorează. Un bun învăţător trebuie să fie convins că influenţa educativă a personalităţii sale asupra elevului nu poate fi înlocuită de nici un fel de mijloace de educaţie. Pregătirea temeinică de specialitate, tactul şi măiestria pedagogică, priceperea şi străduinţa de a crea în clasă o atmosferă favorabilă pentru îndeplinirea conştiincioasă şi cu iniţiativă de către elevi a regulilor stabilite sunt de neînlocuit. Acest lucru impune un permanent autocontrol, o continuă autoeducaţie în sensul autodesăvârşirii. Autodesăvârşirea se realizează eficient în sensul îmbogăţirii multilaterale şi diverse a cunoştinţelor pe care i le pune la dispoziţie prezentul. Educatorul trebuie să fie un om al timpului său. Cei mai mulţi sunt de părere că educatorul trebuie să aibă şi talent; dar, ca în orice artă, reuşita se datorează şi capacităţilor de muncă, virtuţilor personale ca: inteligenţa, conştiinţa îndeplinirii datoriei, competenţa şi, mai ales pasiunea. Nu trebuie să se călăuzească după reguli şi scheme gata făcute, după reţete pedagogice, ci după inteligenţă şi conştiinţa de om, după idei creatoare călăuzite de marea dragoste faţă de copii.

Educaţia morală este cel mai important segment în educaţie, motiv pentru care este necesară identificarea factorilor direct implicate în stabilirea şi menţinerea ordinei şi disciplinei în scoală.

Factorul cel mai important în toata acţiunea pedagogică a şcolii este profesorul.Primul mijloc, cel mai accesibil în stabilirea disciplinei este captarea atenţiei, astfel ca lecţia să

devină clară şi interesantă. Când profesorul reuşeşte, prin mijloace didactice, să-şi facă obiectul său clar şi interesant, posedă cel mai sigur instrument, fără a ţipa sau a bate cu rigla în catedră.

O condiţie elementară ca un profesor să-şi câştige prestigiul şi autoritatea în faţa elevilor este să-şi cunoască foarte bine obiectul, să ştie ce anume trebuie să spună în material ce propune.

Numai prin ştiinţă se câştigă autoritatea şi prestigiul. Importante în acest sens sunt calităţile personale, morale, personalitatea profesorului; integritatea fizică şi condiţiile estetice: neglijenţa sau excentricitatea în îmbrăcăminte.

Pe lângă toate aceste condiţii, mai presus de ele este una: să-şi iubească elevii şi cariera; să aibă respect şi stimă faţă de profesia lui şi-n acelaşi timp o simpatie reală pentru sufletul şi viitorul elevilor săi.

Autoritatea profesorului, bazată pe principiul „magister dixit”, trebuie înlocuită cu una întemeiată pe relaţii în care profesorul are rol de îndrumător şi coordonator al activităţii elevului. În lucrarea Revoluţia ştiinţifică a învăţământului, B.F. Skinner scoate în evidenţă consecinţele dezastruoase pe care le are controlul agresiv asupra elevilor. Orice încercare de a umili sau încurca un elev mai ales în prezenţa colegilor săi va sfârşi printr-un rezultat nedorit; elevul ori se retrage în sine, refuzând să mai comunice, ori reacţionează violent faţă de încercarea de a fi încurcat sau umilit.

2