id procedura civila ii

PROF. UNIV. DR. IOAN LEŞ

DREPT PROCESUAL CIVIL II

Manual

pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu

2010

CUPRINS:

TEMA I. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Hotărârea judecătorească – noţiune, natură juridică, clasificări, conţinut, efecte. Hotărâri cu termen de graţie....................................................................6

TEMA II. Învestirea cu formula executorie. Execuţia vremelnică. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârilor.........................................................................................................................................................18

TEMA III. Căile de atac în dreptul român contemporan – Noţiune, importanţă. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc . Clasificarea căilor de atac . Reguli comune privind instituirea şi exercitarea căilor de atac .. .23

TEMA IV. Apelul. Noţiune şi condiţii. Efecte. Procedura de soluţionare.......................................................29

TEMA V. 1. Recursul. Noţiune şi caractere. 2. Condiţii de fond şi de formă 3. Motive 4. Procedură de soluţionare........................................................................................................................................................46

TEMA VI. Recursul în interesul legii. Contestaţia în anulare.........................................................................71

TEMA VII. 1. Revizuirea. Noţiunea şi particularităţi 2. Subiectele revizuirii 3. Obiectul revizuirii 4. Condiţii de admisibilitate 5. Motive de revizuire 6. Procedura de soluţionare a cererii de revizuire. ........................88

TEMA VIII. 1. Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă. 2. Procedura necontencioasă. 3. Ordonanţa preşedinţială. 4. Procedura împărţelilor judiciare.....................................................................103

TEMA IX. Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute. Procedura acţiunilor posesorii. Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale.............................................................................................137

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE...............................................................................157

2

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept procesual civil I

(partea specială), care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ la distanţă,

conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul

bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea manualului,

pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor

fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din

componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-cheie), care poate

fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore

(intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative,

temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar cu

condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care este

prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe baza

manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în care studentul

apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi modalitatea de ”înlănţuire” a

modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub

sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire;

3

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care studentul trebuie să

le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau

prezentate în modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de perspicacitate, deci nu

trebuie rezolvate contra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)

se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat

se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului

se parcurge bibliografia recomandată

se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul dezvoltat de idei al

modulului

se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date la sfârşitul

manualului, corectitudinea răspunsurilor

se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o pauză de 30

de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se facă o pauză de 30 de

minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se periclita

însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile de studiu ale

studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi

studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru fiecare temă de

studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar înşirii şi mai ales

înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore .

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter integrativ, care are

rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior şi de a provoca capacitatea

sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implică

stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se

regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

4

Manualul de studiu ”Drept procesual civil II (Partea specială)” reprezintă o sinteză realizată în manieră

interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai accentuat

enunţiativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru atingerea scopului

pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către student în bibliografia de specialitate

recomandată.

Obiectul cursului ”Drept procesual civil II”:

Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea conceptelor, normelor şi instituţiilor aparţinând părţii

speciale a dreptului procesual civil .

Obiectivele disciplinei:

Manualul de Drept procesual civil - partea specială îşi propune ca obiectiv cunoaşterea şi însuşirea de

către studenţii anului IV a noţiunilor de maximă importanţă ale procedurii civile, a relaţiilor dintre ele, a

instituţiilor şi conceptelor aplicabile în procesul civil: judecata în faţa primei instanţe, căile legale de atac,

proeceduri speciale, executare silită.

Obiective principale:

a) înţelegerea mecanismelor speciale ale procesului civil şi procedurii civile

b) abordarea şi înţelegerea instituţiilor şi conceptelor în procesul civil

c) însuşirea regulilor care guvernează etapa judecăţii în primă instanţă, în căile legale de atac precum şi

cele ale celorlalte proceduri speciale prevăzute în Codul de Procedură Civilă.

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) şi este

compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:

Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

Termeni de referinţă (concepte cheie)

Structura temei de studio

Rezumatul ideilor principale

Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

Bibliografia recomandată

Întrebări recapitulative

Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

5

I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul disciplinei

Drept procesual civil – partea specială. El reprezintă minimul de informaţie necesară pentru înţelegerea şi

însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

II. Bibliografia generală complementară:

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie selectivă:

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1997 .

Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005 .

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2007.

Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti,

1995 .

III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de control, a lucrării de

licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa pentru bibliografie

suplimentară tutorelui de disciplină.

TEMA I . Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Hotărârea judecătorească –

noţiune, natură juridică, clasificări, con ţ inut, efecte. Hotărâri cu termen de graţie.

I. Obiectivele specifice ale temei – introducerea în terminologia hotărârii judecătoreşi; prezentarea,

poziţionarea şi interrelaţionarea adecvată a unor noţiuni, concepte şi instituţii de bază .

II. Competenţe specifice dobândite de student: studentul va fi capabil sa cunoască mecanismul de luare a

unei hotărâri judecătoreşti, să stăpânească conţinutul, forma, tipurile de hotărâri judecătoreşti ;

III. Cuvinte cheie – hotărâre judecătorească, deliberare, dispozitiv, termen de graţie .

IV. Structura modulului de studiu : 1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti 2. Hotărârea

judecătorească – noţiune, natură juridică, clasificări, conţinut, efecte 3. Hotărâri cu termen de graţie

V. Rezumat – tema analizează într-o manieră sistematică cela mai importante momente care duc la

elaborarea hotărârii judecătoreşti respectiv, procesul de deliberare, întocmire a dispozitivului, pronunţarea şi

redactarea actului final şi de dispoziţie al judecăţii .

Conţinutul temei :

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti:

Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează să fie

pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi. Această etapă a procesului civil are loc după administrarea

probelor şi soluţionarea excepţiilor de procedură, precum şi a oricăror alte incidente ivite în cursul judecăţii.

6

În acest sens, art. 150 C.proc.civ. dispune: „Când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara

dezbaterile închise”.

Totuşi, legea reglementează şi posibilitatea redeschiderii dosarului prin repunerea cauzei pe rol. O

atare măsură se poate dispune de instanţă doar dacă găseşte necesare noi lămuriri (art. 151 C.proc.civ.).

În mod natural mai întâi trebuie stabilită starea de fapt, întrucât numai după aceea se pune problema

determinării legii aplicabile raportului juridic astfel statornicit.

Operaţiunile complexe arătate se realizează în secret, fie în şedinţă publică, fie în camera de consiliu

[art. 256 alin. (1) C.proc.civ.]. Deliberarea se face de regulă în camera de consiliu. În cauzele mai simple,

deliberarea se poate face chiar în cadrul şedinţei de judecată. Judecătorii trebuie să aibă grijă ca şi de data

aceasta să fie asigurat secretul deliberării. Deliberarea în şedinţă priveşte adesea soluţionarea unor incidente

de procedură sau a unor cereri privitoare la instrucţia propriu-zisă a procesului.

În cazul când pronunţarea hotărârii nu se poate face în ziua când a avut loc dezbaterea în fond a

cauzei, instanţa va putea amâna pronunţarea cu cel mult 7 zile. Amânarea pronunţării va fi anunţată de

preşedintele instanţei [art. 260 alin. (1) C.proc.civ.]. Termenul prevăzut de art. 260 alin. (1) C.proc.civ. are

un caracter relativ, fapt pentru care nerespectarea lui nu poate produce consecinţe cu privire la valabilitatea

hotărârii judecătoreşti. Situaţia este însă diferită în cazul în care hotărârea s-a pronunţat înainte de împlinirea

termenului stabilit în condiţiile art. 260 C.proc.civ. Într-o asemenea situaţie, hotărârea este casabilă, căci

părţile au fost private de dreptul de a-şi formula apărările pe cale de concluzii scrise.

Procesul deliberării nu ridică probleme deosebite în cazul judecătorului unic, căci un atare proces se

produce doar în conştiinţa acestuia, fără să fie necesară consultarea altor magistraţi. Legea prevede însă

modul de realizare a deliberării în cazul în care instanţa este alcătuită din doi sau mai mulţi judecători. În

primul rând, potrivit art. 256 alin. (2) C.proc.civ. după chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor,

începând cu cel mai nou în funcţiune, el pronunţându-se cel din urmă. Din această dispoziţie legală se poate

desprinde concluzia că sarcina conducerii procesului de deliberare revine preşedintelui instanţei. De

asemenea, după deliberare, preşedintele procedează la adunarea părerilor exprimate de către judecători. În

această privinţă observăm că legea îl obligă pe preşedinte să se pronunţe cel din urmă. Primul care trebuie să

opineze asupra soluţiei este judecătorul mai nou în funcţie.

În cazul în care completul de judecată este format din doi judecători pot să apară şi dificultăţi în

legătură cu adoptarea deciziei finale. Într-adevăr, este posibil uneori ca cei doi judecători să aibă opinii

diferite în legătură cu soluţia ce urmează să se pronunţe. Astfel, de pildă, unul dintre judecători poate opta

pentru admiterea acţiunii, iar altul pentru respingerea ei ori pentru admiterea cererii numai în parte.

Rezolvarea unei asemenea situaţii ne este oferită de art. 257 C.proc.civ.

Potrivit art. 257 alin. (1) C.proc.civ.: „Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va

judeca din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile”. Aceasta înseamnă că în cazul

ivirii unei divergenţe, în condiţiile arătate, cauza se repune pe rol, spre a se proceda la o nouă judecată.

Completul care va proceda la soluţionarea cauzei se va constitui prin cooptarea preşedintelui sau

7

vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă [art.

54 alin. (4) din Legea nr. 304/2004]. Prin urmare, judecata poate fi reluată numai de completul de divergenţă

constituit în condiţiile arătate anterior, iar nu de vechiul complet de judecată ori de un alt complet

Înainte de judecarea divergenţei este obligatorie motivarea părerilor judecătorilor. Motivarea părerilor

judecătorilor este logică şi necesară, întrucât atât judecătorul care va întregi completul de judecată, cât şi

părţile trebuie să cunoască temeiurile divergenţei. Această obligaţie este impusă de lege în cazul în care

divergenţa se iveşte în faţa unei instanţe de fond, dar numai dacă judecata nu se face chiar în ziua când apare

divergenţa [art. 257 alin. (2) C.proc.civ.].

Dezbaterile se reiau, în complet format potrivit art. 54 alin. (4) din Legea

nr. 304/2004, numai asupra punctelor rămase în divergenţă. Dacă, după judecarea divergenţei, vor fi mai

mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult, sunt datori să se reunească într-o

singură opinie [art. 257 alin. (3) C.proc.civ.]. Ne aflăm în prezenţa unei norme procedurale deosebit de utile,

întrucât ea este destinată să evite apariţia unei noi divergenţe.

Menţionăm deopotrivă că legea permite ca judecătorii ale căror păreri au prilejuit divergenţa să

revină asupra opiniilor lor [art. 257 alin. (4) C.proc.civ.]. De asemenea, remarcăm că după judecarea

punctelor rămase în divergenţă completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua soluţionarea

cauzei [art. 257 alin. (5) C.proc.civ.]. Această regulă este incidentă, în mod evident, în acele situaţii în care

divergenţa s-a ivit cu prilejul soluţionării unui incident de procedură sau a altei chestiuni prealabile judecăţii

în fond. Dacă divergenţa s-a ivit în legătură cu decizia în întregul ei cauza va fi soluţionată din nou de

completul de divergenţă.În cazul completului format dintr-un număr impar de judecători hotărârea poate fi

adoptată în unanimitate sau cu majoritate de voturi. Opinia judecătorului rămas în minoritate se

consemnează în dispozitivul hotărârii.

Dispozitivul reprezintă un element esenţial al hotărârii, întrucât el încorporează soluţia adoptată de

instanţă cu privire la litigiul ce i-a fost dedus spre soluţionare. În practică, această parte din hotărâre poartă

denumirea de minută. După încheierea deliberării se procedează la redactarea minutei. În acest sens, art. 258

alin. (1) C.proc.civ. dispune că: „După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul

hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul,

opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate” Dispozitivul reprezintă un element esenţial al hotărârii,

întrucât el încorporează soluţia adoptată de instanţă cu privire la litigiul ce i -a fost dedus spre soluţionare. În

practică, această parte din hotărâre poartă denumirea de minută.

Dispozitivul trebuie să cuprindă, în termeni imperativi şi lipsiţi de orice echivoc soluţia adoptată, fie

ea de admitere sau de respingere a acţiunii. De asemenea, judecătorii trebuie să se pronunţe prin dispozitiv

asupra tuturor cererilor formulate de părţi (cerere principală, cerere de chemare în garanţie, acţiune

reconvenţională, cerere de intervenţie etc.). Dispozitivul se semnează sub pedeapsa nulităţii, astfel cum

prevede în mod expres art. 258 alin. (1) C.proc.civ., de judecători. . Potrivit art. 258 alin. (2) C.proc.civ.,

dispozitivul „se pronunţă de preşedinte, în şedinţă, chiar în lipsa părţilor”. Pronunţarea dispozitivului este un

8

act procedural deosebit de important, ea fiind destinată să asigure publicitatea dezbaterilor şi în această fază

a procesului civil. Dacă deliberarea se face în secret, este firesc ca pronunţarea soluţiei finale să se facă în

şedinţă publică.

Deosebit de semnificativ este faptul că din momentul pronunţării hotărârea instanţei constituie un act

de autoritate publică. Soluţia pronunţată de judecători reprezintă, din momentul pronunţării, pentru instanţă

un act „irevocabil”. Şi în acest moment instanţa se desesizează de soluţionarea cauzei. Momentul pronunţării

este important şi pentru faptul că el conferă dată certă hotărârii. Pronunţarea hotărârii în şedinţă publică

reprezintă un moment solemn al judecăţii, iar nerespectarea acestei cerinţe atrage după sine nulitatea ei.

Pronunţarea dispozitivului se face în numele legii. Menţionăm că, potrivit art. 261 alin. (1) C.proc.civ.:

„Hotărârea se dă în numele legii”. Acest text este de o mare generalitate, căci el se referă la hotărârea finală

în integralitatea sa.

După pronunţarea minutei se trece la redactarea hotărârii, care va trebui să cuprindă toate elementele

indicate în art. 261 C.proc.civ Potrivit art. 266 alin. (3) C.proc.civ.: „Hotărârea se va comunica părţilor, în

copie, în cazul în care aceasta este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau

recursului”. Cu toate acestea, în prezent, sunt supuse comunicării şi hotărârile irevocabile, măsură dispusă

prin art. III din O.U.G. nr. 212 din 12 decembri 2008. Hotărârile judecătoreşti se redactează în două

exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la

dosarul de hotărâri al instanţei [art. 266 alin. (1) C.proc.civ.].

Hotărârea judecătorească – noţiune, natură juridică, clasificări, conţinut, efecte.

Hotărârea judecătorească – sententia – reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se

soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi

În literatura juridică, conceptul de hotărâre este folosit şi într-un sens mai larg, anume pentru a

determina toate dispoziţiile luate de instanţă cu privire la desfăşurarea procesului civil, cu privire la

administrarea probelor ori la rezolvarea unor incidente de procedură. Sensul care ne interesează aici este

acela de act final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează conflictul dintre părţi.

Problema naturii juridice a hotărârii judecătoreşti a ocazionat exprimarea unor opinii foarte diferite

atât în literatura de drept procesual civil, cât şi în literatura de drept procesual penal. Ce este hotărârea

judecătorească? Este ea un fapt sau un act juridic ori se reduce la un simplu silogism judiciar?

În doctrină s-a susţinut că hotărârea nu este altceva decât un silogism în cadrul căruia premisa majoră

este norma juridică, premisa minoră este faptul invocat ca temei al pretenţiei iar concluzia este rezultatul

obţinut prin aplicarea legii la faptele respective.

În realitate, hotărârea nu poate fi redusă la o simplă „schemă mentală” la care recurge în mod

incontestabil judecătorul. Acesta trebuie să aprecieze însă şi faptele petrecute în lumea exterioară şi chiar

probele administrate în instanţă. Este de necontestat că logica joacă un rol preponderent în activitatea

9

desfăşurată de judecător, dar funcţia acesteia nu este, aşa cum judicios s-a remarcat, exclusivă. Judecătorul

nu poate fi considerat ca o „maşină producătoare de sentinţe” şi nici sentinţa ca „un lanţ de silogisme”.

Elaborarea hotărârii se realizează în cadrul unui proces deosebit de complex. În acest proces,

determinarea şi evaluarea faptelor are şi ea un rol deosebit de important. De aceea, nu arareori rolul

judecătorului este asemuit cu acela al istoricului. Într-adevăr, judecătorul nu se poate opri numai la o relatare

pur descriptivă a faptelor, el trebuie să pună un „diagnostic” concret acestora, pentru ca apoi să le califice

din punct de vedere juridic. De aceea, hotărârea finală a judecătorului nu este nici rezultatul exclusiv al unui

simplu silogism şi nici al unei investigaţii istorice. Cu alte cuvinte, hotărârea nu este un simplu fapt calificat

juridic.

Hotărârea judecătorească este rezultatul operei de înfăptuire a justiţiei şi nu rezultatul unei opere de

legalitate formală, iar această operă se realizează printr-o multitudine de acte voliţionale. Hotărârea finală

este ea însăşi un important act juridic în elaborarea căruia logica joacă un rol foarte semnificativ, dar care se

concretizează în mod necesar în acte de voinţă.

În doctrină hotărârile judecătoreşti sunt clasificate după varii criterii:

Sentinţe, decizii şi încheieri.

Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este obiectul hotărârii prevăzut în art. 255 alin.1. În acest sens,

textul la care ne referim califică ca fiind „sentinţe” hotărârile „prin care se rezolvă fondul cauzei în primă

instanţă” şi decizii acele hotărâri prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul

legii.

Hotărâri propriu-zise şi hotărâri provizorii.

Criteriul acestei distincţii ne este oferit de durata acţiunii hotărârilor judecătoreşti. Hotărârile

propriu-zise se caracterizează prin aceea că prin ele se soluţionează fondul dreptului şi au, în principiu, o

acţiune nelimitată în timp. Majoritatea hotărârilor judecătoreşti fac parte din această categorie.

Hotărârile provizorii, astfel cum le sugerează şi denumirea, au efecte limitate în timp. Ele au ca

obiect, de regulă, luarea unor măsuri numai pe durata procesului. Prin urmare, soluţiile adoptate de judecător

pot fi revocate sau modificate chiar în cursul judecăţii; la sfârşitul procesului, instanţa le poate menţine,

modifica sau desfiinţa în funcţie de împrejurări.

Hotărâri definitive, hotărâri nedefinitive şi hotărâri irevocabile

Criteriul distinctiv al acestei clasificări este puterea legală şi forţa executorie a hotărârilor. Pe baza

acestui criteriu se poate stabili dacă o hotărâre judecătorească este susceptibilă de apel sau recurs.

Determinarea cazurilor în care o hotărâre este definitivă sau irevocabilă este făcută în mod expres de

lege. Astfel, potrivit art. 377 alin. (1) C.proc.civ., următoarele categorii de hotărâri au un caracter definitiv:

− hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;

10

− hotărârile pronunţate în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu apel, dacă

judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;

− hotărârile date în apel;

− orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.

În art. 377 alin. (2) C.proc.civ. se precizează că sunt irevocabile următoarele categorii de hotărâri:

− hotărârile pronunţate în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;

− hotărârile pronunţate în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

− hotărârile pronunţate în apel, nerecurate;

− hotărârile pronunţate în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

− orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Toate hotărârile care pot fi atacate cu apel fac parte din categoria hotărârilor nedefinitive. Acestea se

particularizează şi prin faptul că ele nu pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite, cu excepţia celor

prevăzute de art. 278-279 C.proc.civ.

Hotărâri integrale şi hotărâri parţiale.

De data aceasta, criteriul distinctiv al diviziuni hotărârilor îl reprezintă conţinutul lor. Majoritatea

hotărârilor judecătoreşti au un caracter integral, întrucât instanţa este obligată să statueze asupra întregului

litigiu, adică asupra tuturor cererilor care i-au fost supuse spre soluţionare. Dar, însăşi legea permite şi

pronunţarea în anumite cazuri a unei hotărâri parţiale. O asemenea hotărâre se poate pronunţa, potrivit art.

270 C.proc.civ., pe baza recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor formulate de partea adversă. Hotărârea

pronunţată în aceste condiţii este executorie, conform art. 278 pct. 7 C.proc.civ. Judecata va continua, în

acest caz, cu privire la pretenţiile ce nu au format obiectul hotărârii parţiale.

Hotărâri cu condamnare unică şi hotărâri cu condamnare alternativă.

Criteriul distinctiv al acestei clasificări îl reprezintă modul de condamnare al debitorului. Majoritatea

hotărârilor judecătoreşti fac parte din prima categorie.

Pentru a evita însă consecinţele defavorabile ale dispariţiei în viitor a bunului creditorul poate solicita

şi obţine o condamnare cu executare alternativă. Hotărârile din această categorie se caracterizează prin aceea

că ele prevăd o obligaţie principală, cum este obligaţia de a preda un bun determinat şi o obligaţie secundară,

cum este aceea de a plăti contravaloarea bunului respectiv; obligaţia secundară se va executa numai în

măsura în care nu mai este posibilă executarea obligaţiei principale.

Hotărâri în constatare, hotărâri în realizarea dreptului şi hotărâri constitutive de drepturi.

Această clasificare este o consecinţă a împărţirii tripartite a acţiunilor civile în acţiuni în constatare,

în realizare şi constitutive de drepturi.

Hotărârile în constatare sunt acelea care au ca obiect simpla declarare a existenţei sau inexistenţei

unui drept. Ele sunt pronunţate în urma unor acţiuni în constatare pozitivă sau negativă.

Hotărârile de condamnare sunt acelea care impun executarea unei prestaţii (de a da, a face sau de a

nu face). Aceste hotărâri sunt rezultatul diferitelor circumstanţe care se produc în circuitul juridic civil:

11

vătămarea unui drept al altuia, neplata unei creanţe, nerestituirea unei datorii, încălcarea unei obligaţii de a

nu face etc.

Ultima categorie de hotărâri care fac parte din clasificarea enunţată este aceea a hotărârilor

constitutive de drepturi. Hotărârile constitutive sunt acelea care creează, modifică sau sting un anumit statut

juridic. Ele nu se limitează la o simplă declarare a unui drept sau la obligarea unei persoane să efectueze o

anumită prestaţie.

Hotărârea judecătorească are un conţinut foarte diferit, în funcţie de obiectul judecăţii. Cu toate

acestea, pentru redactarea ei sunt necesare să fie întrunite unele condiţii expres determinate de lege. În acest

sens, art. 261 alin. (1) C.proc.civ. prevede următoarele elemente pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre

judecătorească, şi anume:

„1. arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;

2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau al

reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;

4. arătarea concluziilor procurorului;

5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat

cererile părţilor;

6. dispozitivul;

7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;

8. arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului”.

Elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C.proc.civ. alcătuiesc cele trei părţi esenţiale şi

indispensabile ale oricărei hotărâri judecătoreşti: practicaua, considerentele şi dispozitivul.

Practicaua sau partea introductivă cuprinde elementele precizate în art. 261 pct. 1-4 C.proc.civ.

Astfel cum se poate observa din simpla lectură a art. 261 pct. 1-4 C.proc.civ. practicaua cuprinde unele

elemente de identificare a instanţei şi a părţilor. Ea cuprinde, deopotrivă, şi o succintă prezentare a

obiectului cererii. În această privinţă trebuie avut în vedere nu numai obiectul cererii principale, ci şi a altor

cereri incidente care lărgesc cadrul procesului cu privire la pretenţiile deduse în justiţie (cereri recon-

venţionale, cereri de intervenţie, de chemare în garanţie etc.).

Considerentele sau motivele de fapt şi de drept reprezintă şi ele un element necesar al oricărei

hotărâri judecătoreşti. În sistemul procesual tradiţional, motivarea a avut şi are un rol deosebit de important.

Codul de procedură civilă nu instituie condiţii particulare în legătură cu forma sau conţinutul

considerentelor. În acest sens, art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. se referă doar la necesitatea redactării

motivelor de fapt şi de drept „care au format convingerea instanţei”, precum şi a celor „pentru care s -au

înlăturat cererile părţilor”. În această privinţă se impune o concluzie importantă, anume aceea că instanţa

trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au

respins unele cereri.

12

Motivarea trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanţă cu măsurile luate de instanţă prin

dispozitiv. Existenţa unei atare neconcordanţe este considerată şi de către jurisprudenţă ca fiind echivalentă

cu o nemotivare a hotărârii.

Doctrina noastră a reţinut şi ea câteva condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o motivare

corespunzătoare a hotărârii. Astfel, s-a apreciat că motivarea trebuie să fie „pertinentă, completă, întemeiată,

omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă” sau că ea trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi

fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

În acest context mai arătăm că, potrivit art. 264 alin. (1) C.proc.civ., motivarea hotărârii se va face în

termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare.

Dispozitivul este partea cea mai importantă a unei hotărâri judecătoreşti. Acest element al hotărârii

este prevăzut în art. 261 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., text care se referă, in terminis, la dispozitiv. El nu este

altceva decât o reproducere a minutei redactate după deliberare. Între minută şi dispozitiv trebuie să existe o

perfectă concordanţă.

În sens restrâns, dispozitivul cuprinde doar soluţia adoptată de judecător cu privire la pretenţiile

deduse judecăţii.

Dispozitivul propriu-zis trebuie redactat de aşa manieră încât, pe baza lui, să se poată proceda la

executarea silită. Dacă în dispozitiv nu se indică prestaţia concretă la care este obligat pârâtul, hotărârea este

incompletă şi prin urmare susceptibilă de casare.

Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă însă şi menţiunile prevăzute în art. 261 alin. (1) pct. 7-8

C.proc.civ. Astfel cum am arătat, dispozitivul în sens restrâns cuprinde numai soluţia propriu-zisă, adică cea

dată conflictului dintre părţi. Într-o accepţiune extensivă însă, dispozitivul trebuie să cuprindă şi alte

elemente prevăzute de lege.

Prin efecte ale hotărârii judecătoreşti trebuie să înţelegem consecinţele juridice ce decurg din

soluţionarea litigiului dintre părţi.

Un prim efect al hotărârii judecătoreşti vizează dezînvestirea instanţei. Acest efect se produce,

astfel cum am evocat deja, din chiar momentul pronunţării hotărârii. Soluţia rezultă şi din dispoziţiile

exprese ale art. 258 alin. (3) C.proc.civ., text potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, niciun judecător nu

poate reveni asupra părerii sale.

Există unele situaţii particulare care sugerează şi existenţa unor excepţii de la efectul dezînvestirii. În

realitate, astfel cum s-a observat, nu este vorba de veritabile excepţii, ci doar de unele situaţii particulare

care numai aparent par a constitui veritabile excepţii. Aceste „excepţii” vizează, în primul rând, îndreptarea

erorilor materiale (art. 281 C.proc.civ.), interpretarea dispozitivului hotărârii ce se execută [art. 2811

C.proc.civ. şi art. 400 alin. (2) C.proc.civ.] şi completarea hotărârii (art. 2812 C.proc.civ.). În aceste situaţii,

judecătorul nu se află în postura de a reveni asupra propriei sale hotărâri. În categoria „excepţiilor” analizate

trebuie situate, în al doilea rând, şi căile extraordinare de retractare: contestaţia în anulare şi revizuirea.

13

Al doilea efect important al hotărârii este acela de a constitui un înscris autentic. Este o consecinţă a

elaborării unui act juridic cu „solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a

funcţiona în locul unde actul s-a făcut” (art. 1171 C.civ.). Hotărârea judecătorească are astfel forţa probantă

a unui act autentic.

Un efect important al hotărârilor judecătoreşti este cel executoriu. Potrivit art. 374 C.proc.civ.,

hotărârile judecătoreşti devin titluri executorii numai în măsura în care sunt învestite cu formulă executorie.

Problema executării silite va fi analizată în finalul acestei lucrări.

Hotărârea judecătorească produce, de regulă, şi un efect declarativ. Prin urmare, hotărârea doar

constată existenţa unui drept, acesta preexistând judecăţii. Regula aceasta nu are, astfel cum am arătat deja,

un caracter absolut. Există şi hotărâri constitutive de drepturi sau de situaţii juridice noi. Efectul declarativ al

hotărârii se produce însă de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Un ultim efect al hotărârilor judecătoreşti vizează prescripţia extinctivă. Odată pronunţată, hotărârea

are ca efect şi schimbarea obiectului prescripţiei. Cu alte cuvinte, prescripţia dreptului la acţiune este

înlocuită cu prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Hotărâri cu termen de graţie:

Hotărârea judecătorească poate fi valorificată pe calea executării silite. Urmărirea silită începe la

cererea creditorului şi numai după obţinerea de către acesta a titlului executoriu. Cu toate acestea, prin

hotărâre, debitorul poate obţine şi o amânare sau chiar o eşalonare a datoriei la care a fost obligat. În acest

sens, se spune că debitorul beneficiază de un termen de graţie.

Instituţia ce o analizăm este prevăzută în Codul civil în legătură cu materia stingerii obligaţiilor prin

plată. Astfel, potrivit art. 1101 alin. (2) C.civ., „judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să

acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se

găsesc”. O dispoziţie privitoare la acordarea termenului de graţie întâlnim şi în Codul de procedură civilă. În

acest sens, art. 262 C.proc.civ. dispune că în situaţiile „în care judecătorii pot acorda termen pentru

executarea hotărârii, ei vor face aceasta, prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele

pentru care au încuviinţat termenul”.

Din dispoziţiile legale reproduse mai sus se pot desprinde cu uşurinţă condiţiile în care poate fi

acordat termenul de graţie. În primul rând, este de remarcat că termenul de graţie poate fi acordat numai prin

hotărârea „care dezleagă pricina”. Sintagma folosită de legiuitor sugerează ideea categorică că este vorba de

faza procesuală a dezbaterii cauzei în fond. Că este aşa rezultă şi din faptul că este indispensabilă şi arătarea,

în cuprinsul hotărârii, a motivelor care au determinat acordarea termenului de graţie. Prin urmare, suntem de

părere, alături de alţi autori, că termenul de graţie nu poate fi acordat nici înainte de dezbaterea cauzei în

fond şi nici după pronunţarea hotărârii de fond. Termenul de graţie poate fi acordat şi de instanţa penală care

judecă acţiunea civilă.

14

Hotărârea prin care se acordă termenul de graţie trebuie să fie temeinic motivată. În acest sens,

instanţa este datoare să arate împrejurările defavorabile în care se află debitorul, căci termenul de graţie este

un act de clemenţă judecătorească. Aceste împrejurări trebuie să se refere la acele dificultăţi pe care le poate

întâmpina debitorul în legătură cu executarea de îndată a obligaţiei impuse prin hotărâre.

Codul civil impune judecătorului să uzeze cu multă prudenţă de posibilitatea acordării unui termen

de graţie. În acest sens, art. 1101 alin. (3) C.civ. precizează că judecătorii „nu vor uza de această facultate

decât cu mare rezervă”. O recomandare deosebită este făcută şi de art. 1101 alin. (2) C.civ. Acest text

precizează că în considerarea poziţiei debitorului, judecătorii pot „să acorde mici termene pentru plată şi să

oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc”.

Din dispoziţiile legale reproduse mai sus se poate desprinde şi o altă condiţie şi anume aceea

privitoare la acordarea de către judecător a unui termen de plată determinat. În mod expres, legea se referă la

acordarea unor „mici termene pentru plată”, împrejurare care implică o determinare în timp.

Termenul de graţie se acordă, în mod firesc, la cererea debitorului. O parte a doctrinei consideră că

acest termen se poate acorda şi din oficiu. Soluţia este însă discutabilă. Aceasta întrucât art. 263 C.proc.civ.

indică cazurile în care datornicul „nu va putea cere termen”. Or, în atare condiţii principiul acordării

termenului de graţie numai la cererea datornicului este evident. Acordarea termenului de graţie la cererea

debitorului este în concordanţă şi cu principiul disponibilităţii procesuale, căci nu se poate nega că acordarea

unui atare beneficiu (sau clemenţe judecătoreşti) trebuie dispusă chiar prin dispozitiv.

Codul de procedură determină şi situaţiile în care nu se poate acorda termen de graţie. Potrivit art.

263 C.proc.civ., „Datornicul nu va putea cere termen, nici nu va putea să se bucure de termenul ce i s-a dat,

dacă bunurile lui se vând după cererea altui creditor, dacă este în stare de faliment sau de insolvabilitate

îndeobşte cunoscută sau dacă prin fapta sa a micşorat garanţiile ce a dat prin contract creditorului său, sau

dacă nu a dat garanţiile făgăduite”. Textul citat este deosebit de clar şi el nu presupune comentarii

particulare.

Acordarea termenului de graţie are ca efect imposibilitatea efectuării actelor de executare până la

împlinirea acelui termen. Cu toate acestea, creditorul este îndreptăţit să solicite luarea unor măsuri privitoare

la conservarea patrimoniului datornicului. Într-adevăr, actul de clemenţă judecătorească stabilit în favoarea

debitorului nu se poate transforma într-o măsură care să-i permită acestuia să-şi înstrăineze bunurile sau să

îndeplinească unele acte de neglijenţă în administrarea propriului său patrimoniu. Iată de ce este necesar să i

se acorde creditorului dreptul de a solicita unele măsuri de conservare a patrimoniului datornicului său.

Termenul de graţie nu împiedică nici realizarea unei compensaţii legale, dacă sunt îndeplinite

condiţiile acestui mod de stingere a obligaţiilor (art. 1144-1145 C.civ.). De altfel, art. 1146 C.civ. dispune în

mod expres că „termenul de graţie nu împiedică compensaţia”. De asemenea, termenul de graţie nu

împiedică nici curgerea daunelor moratorii, debitorul fiind pus în întârziere odată cu introducerea cererii de

chemare în judecată. Aceasta înseamnă că daunele moratorii curg în continuare până la lichidarea datoriei.

15

Debitorul poate achita datoria şi în cursul termenului de graţie, iar o asemenea plată este perfect

legală. El nu va mai putea cere repetarea plăţii chiar dacă aceasta s-a făcut din eroare. Într-o asemenea

situaţie, se prezumă că debitorul a renunţat la beneficiul termenului de graţie.

Legea prevede însă şi posibilitatea executării silite înainte de împlinirea termenului de graţie. O atare

posibilitate este prevăzută în mod expres în art. 382 C.proc.civ. şi ea vizează următoarele împrejurări: dacă

datornicul a fugit; dacă datornicul risipeşte averea sa mişcătoare şi nemişcătoare; dacă alţi creditori execută

alte hotărâri asupra averii sale; dacă prin fapta sa debitorul a micşorat asigurările date creditorului său sau

n-a dat asigurările promise ori încuviinţate sau se află în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută. Toate

aceste situaţii echivalează practic cu o revocare a termenului de graţie.

În finalul acestor consideraţii mai este necesar să precizăm că termenul de graţie nu poate fi acordat

în cazul obligaţiilor comerciale. O atare interdicţie în acest sens este stipulată în mod expres de art. 44

C.com.Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .

Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1) Definiţi noţiunea de hotărâre judecătorească.

2) Clasificarea hotărârii judecătoreşti după criteriul împărţelii tripartite a acţiunilor civile în acţiuni în

constatare, în realizare şi constitutive de drepturi.

3) Care sunt părţile esenţiale şi indispensabile ale unei hotărâri judecătoreşti?

4) Enunţaţi efectele hotărârii judecătoreşti.

5) Care sunt situaţiile în care se poate cere executarea silită a unei hotărări judecătoreşti înainte de

împlinirea termenului de graţie.

Teste grilă de autoevaluare:

1) Hotărârea judecătorească se pronunţă:

a) În şedinţă publică, cu excepţia hotărârii de expedient care poate fi dată şi în camera de

consiliu

b) În şedinţă secretă, când judecata a avut loc în şedinţă secretă

c) În toate cazurile în şedinţă publică

2) Deliberarea se poate face:

a) În şedinţă

b) Numai în camera de consiliu

c) Fie în şedinţă, fie în camera de consiliu

3) Judecarea în complet de divergenţă :16

a) Se face în camera de consiliu

b) Se face numai asupra punctelor rămase în divergenţă

c) Trebuie să fie precedată întotdeauna, la instanţele de fond, de părerile divergente motivate

4) Pronunţarea hotărârii se poate amâna:

a) Cel mult 7 zile

b) Cel mult 15 zile

c) Cel mult 20 de zile

5) Sunt hotărâri definitive:

a) Orice hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs

b) Hotărârile date cu drept de apel

c) Hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu apel,

dacă apelul a fost respins sau s-a perimat.

Rezolvarea grilelor se găseşte la finalul manualului

Teste grilă de evaluare:

1) Sunt hotărâri irevocabile:

a. Hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate

b. Hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel

c. Hotărârile date în apel

2) În intervalul termenului de graţie acordat de instanţă debitorului pentru executarea obligaţiei:

a. Creditorul poate face acte de conservare

b. Daunele moratorii încetează să curgă

c. Executarea hotărârii nu se va putea face în nici un caz înainte de împlinirea termenului

3) Minuta se semnează:

a. Numai de judecătorii sau judecătorul care a participat la deliberare

b. De judecător şi de grefier

c. De judecător sau de grefier

4) Suspendarea efectelor unei hotărâri care se bucură de execuţia vremelnică:

a. Va putea fi încuviinţată numai cu darea unei cauţiuni

b. Poate fi încuviinţată cu sau fără darea unei cauţiuni

c. Se încuviinţează fără nicio cauţiune

5) Hotărârile judecătoreşti pot fi:

a. Parţiale

b. Neexecutorii

c. Autentice sau sub semnătură privată.

Temă pentru acasă: Întocmiţi o hotărâre judecătorească respectând prevederile art. 260 alin. 1. C.Pro.Civ.

17

TEMA II. Învestirea cu formula executorie. Execuţia vremelnică. Îndreptarea, lămurirea şi

completarea hotărârilor.

I. Obiectivele specifice ale temei – introducerea în terminologia hotărârii judecătoreşi; prezentarea,

poziţionarea şi interrelaţionarea adecvată a unor noţiuni, concepte şi instituţii de bază.

II. Competenţe specifice dobândite de student: studentul va fi capabil sa cunoască mecanismul de luare a

unei hotărâri judecătoreşti, modalităţile prin care se pot îndrepta, lămurii şi completa hotărârile judecătoreşti.

III. Cuvinte cheie – execuţie vremelnică, formulă executorie, eroare matrială, eroare de fond.

IV. Structura modulului de studiu : 1 Învestirea cu formulă executorie 2. Execuţia vremelnică 3.

Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârilor.

V. Rezumat – tema analizează ultima formalitate necesară pentru valorificarea unei hotărâri judecătoreşti

pe calea executării silite, precum şi posibilitatea îndreptarii erorilor ce pot apărea într-o hotărâre

judecătorească .

Conţinutul temei :

Învestirea cu formulă executorie:

Astfel cum am arătat deja, o formalitate necesară pentru ca hotărârea să poată fi valorificată pe calea

executării silite este aceea a învestirii cu formulă executorie. În acest sens, art. 374 alin. (1) C.proc.civ.

dispune că: „Hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă nu este învestit cu formulă

executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu

şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formula executorie”.

Formula executorie constituie o formalitate prin intermediul căreia se ordonă organelor de urmărire

silită să procedeze la aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse într-un titlu executoriu. Ordinul de

executare este o expresie a atributelor autorităţii judecătoreşti. De aceea, formula executorie se dă în numele

şefului statului şi ea are conţinutul prevăzut în mod expres de art. 269 alin. (1) C.proc.civ.

Formula executorie se pune pe hotărârile judecătoreşti care au rămas definitive ori au devenit

irevocabile, precum şi pe orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile

anume prevăzute de lege [art. 376 alin. (1) C.proc.civ.].

Există şi hotărâri care pot fi valorificate pe calea executării silite fără se fie necesară formalitatea

învestirii. În acest sens, chiar art. 374 C.proc.civ. se referă la încheierile executorii şi la cele date cu execuţie

provizorie. Aceste hotărâri pot fi valorificate pe calea urmăririi silite pe baza unei simple adrese de

executare.

Învestirea cu formulă executorie se face, în termenii legii, „de prima instanţă” [art. 374 alin. (2)

C.proc.civ.], adică de instanţa care a judecat fondul cauzei. Asupra cererii de învestire cu formulă executorie

instanţa se pronunţă, fără citarea părţilor, printr-o încheiere. Cu prilejul încuviinţării cererii, instanţa verifică

18

dacă hotărârea supusă executării este sau nu definitivă; instanţa nu are căderea de a se preocupa de

regularitatea hotărârii sub aspectul condiţiilor sale de fond.

Hotărârea învestită cu formulă executorie constituie, potrivit legii, titlu executoriu, iar acesta se

eliberează numai la cererea creditorului sau a reprezentantului acestuia.

Menţionăm, de asemenea, că, potrivit art. 3741 C.proc.civ., înscrisurile cărora legea le recunoaşte

caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie.

Execuţia vremelnică:

Prin excepţie de la regula potrivit căreia numai hotărârile definitive sunt executorii unele hotărâri pot

fi aduse la îndeplinire şi înainte de definitivarea lor. Este cazul aşa-numitelor hotărâri executorii vremelnic

sau provizoriu. Legislaţia noastră procesuală reglementează două forme ale executării vremelnice:

executarea vremelnică de drept şi executarea vremelnică judecătorească. Cazurile în care se poate proceda la

executarea vremelnică, sub ambele sale forme, sunt prevăzute de art. 278-279 C.proc.civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 278 C.proc.civ., executarea vremelnică de drept se produce când

hotărârile primei instanţe au ca obiect:

„1. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor

cuvenite, potrivit legii, şomerilor;

2. despăgubiri pentru accidente de muncă;

3. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii date

în cadrul asigurărilor sociale;

31 despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-au

acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;

4. reparaţii grabnice;

5. punerea sau ridicarea peceţilor ori facerea inventarului;

6. pricini privitoare la posesiune, numai în ceea ce priveşte posesiunea;

7. în cazul prevăzut de art. 270;

8. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie”

Execuţia vremelnică judecătorească este aceea care se poate încuviinţa de către instanţa de judecată

în circumstanţele prevăzute de art. 279 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Instanţa poate încuviinţa

execuţia vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura este de

trebuinţă faţă de temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau că există

primejdie vădită în întârziere; în acest caz, instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni”.

Execuţia vremelnică judecătorească se poate acorda numai la cererea scrisă sau verbală a

creditorului. Dacă cererea este respinsă de prima instanţă, ea poate fi reiterată în apel[art. 279 alin. (4)

C.proc.civ.].

19

Cu toate acestea, art. 279 alin. (2) C.proc.civ. determină şi cazurile în care execuţia vremelnică

judecătorească nu se poate acorda. Potrivit textului menţionat, execuţia nu se poate încuviinţa:

„1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror altor lucrări având o

aşezare fixă;

2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară”.

Execuţia vremelnică, fie de drept, fie judecătorească, poate fi suspendată de instanţa de apel la

cererea motivată a debitorului. Cererea de suspendare se poate face odată cu cererea de apel sau în tot timpul

soluţionării cauzei în apel. Suspendarea poate fi încuviinţată numai cu dare de cauţiune, al cărui cuantum îl

va fixa instanţa [art. 280 alin. (4) C.proc.civ.]. De asemenea, suspendarea poate fi dispusă, până la

soluţionarea cererii de suspendare, chiar înainte de sosirea dosarului, şi pe calea sumară a ordonanţei

preşedinţiale, dar numai cu dare de cauţiune [art. 280 alin. (5) C.proc.civ.].

Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârilor.

Potrivit art. 281 alin. (1) C.proc.civ., „Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi

susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi

îndreptate din oficiu sau la cerere”. În scopul remedierii greşelilor, la care se referă art. 281 alin. (1)

C.proc.civ., legea a reglementat o procedură specială. Prin intermediul acestei proceduri pot fi remediate

numai greşelile la care se referă exemplificativ textul citat, precum şi „orice alte erori materiale”.

Instituţia îndreptării erorilor materiale şi-a găsit aplicare în practica judiciară în scopul remedierii

acelor greşeli materiale care s-au strecurat în hotărâre cu prilejul redactării ei. Sintagma „eroare materială”

este folosită de legiuitor spre a exprima acele erori ce s-au strecurat în hotărâre cu prilejul redactării şi care

nu afectează legalitatea şi temeinicia acesteia. Doctrina şi jurisprudenţa au considerat constant că pe calea

procedurii reglementate de art. 281 C.proc.civ. nu pot fi remediate erorile de fond; acestea pot fi cenzurate şi

remediate doar prin intermediul căilor legale de atac.

Cererea de îndreptare a erorii materiale se soluţionează fără citarea părţilor. Dacă instanţa găseşte

necesar, spre a obţine unele lămuriri, poate dispune şi citarea părţilor [art. 281 alin. (2) C.proc.civ.]. Instanţa

se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu.

Legea nu instituie un termen pentru exercitarea cererii de îndreptare a erorilor materiale strecurate în

hotărâre. Această împrejurare a prilejuit şi exprimarea unor opinii divergente. Opinia majoritară este

însă în sensul că greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot fi rectificate oricând. În

ceea ce ne priveşte, am considerat cu un alt prilej că numai hotărârile nesusceptibile de executare silită pot fi

remediate oricând prin mijlocul procedural prevăzut de art. 281 C.proc.civ. Hotărârile susceptibile de

executare silită nu pot fi remediate pe această cale decât înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a

cere executarea silită. Soluţia pe care o susţinem se întemeiază pe faptul că o hotărâre judecătorească care nu

s-a executat în termenul general de prescripţie pierde şi puterea lucrului judecat, iar îndreptarea unei atare

hotărâri ar fi lipsită de orice eficienţă.

20

Cererea de îndreptare a erorilor materiale se judecă în compunerea în care s-a soluţionat şi cauza în

fond. Asupra cererii de îndreptare instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Soluţia este firească, întrucât prin

acest act instanţa nu soluţionează fondul cauzei. În cazul admiterii cererii, instanţa va dispune îndreptarea

erorilor materiale cu menţiuni corespunzătoare pe ambele exemplare originale ale hotărârii [art. 281 alin. (3)

C.proc.civ.].

Împotriva încheierii pronunţate se pot exercita aceleaşi căi de atac ca şi împotriva hotărârii îndreptate

(art. 2813 C.proc.civ.).

O instituţie parţial inedită şi care a fost introdusă în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 este aceea a interpretării hotărârilor judecătoreşti. Potrivit art. 2811

C.proc.civ.: „În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea

dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat

hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice”.

Această procedură a fost creată de legiuitor pentru înlăturarea eventualelor interpretări divergente cu

privire la conţinutul măsurilor luate de către instanţă prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti.

Cererea de interpretare a hotărârii se soluţionează de urgenţă, prin încheiere dată în camera de

consiliu, cu citarea părţilor. Încheierea se va ataşa la hotărâre atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de

hotărâri al instanţei [art. 2811 alin. (2) şi (3) C.proc.civ.].

Şi de data aceasta, încheierea pronunţată asupra cererii de interpretare are acelaşi regim juridic, sub

aspectul exercitării căilor legale de atac, ca şi hotărârea interpretată (art. 2813 C.proc.civ.).

Noua reglementare, adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a creat şi

posibilitatea completării hotărârilor judecătoreşti. Potrivit art. 2812 alin. (1) C.proc.civ.: „Dacă prin hotărârea

dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri

conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după

caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reţinere, în

termen de 15 zile de la pronunţare”.

Instituţia este deosebit de utilă căci este de natură să evite necesitatea exercitării unei căi de atac

pentru repararea omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere.

Instituţia completării hotărârilor judecătoreşti nu poate fi folosită însă pentru îndreptarea greşelilor de

judecată, adică pentru rectificarea soluţiilor greşite cu privire la unele capete de cerere.

Cererea de completare a hotărârii se soluţionează de urgenţă şi întotdeauna cu citarea părţilor.

Instanţa se pronunţă asupra cererii de completare printr-o hotărâre separată [art. 2812 alin. (2) C.proc.civ.].

Legea reglementează şi un caz particular de aplicare a instituţiei completării hotărârii. Într-adevăr,

potrivit art. 2812 alin. (3) C.proc.civ., dispoziţiile primului alineat se aplică şi în cazul în care „instanţa a

omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu

privire la drepturile lor”.

21

Hotărârea pronunţată asupra cererii de completare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea

completată [art. 2813 alin. (1) C.proc.civ.].

În fine, în încheierea acestor consideraţii, notăm şi dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 2813 alin.

(2) C.proc.civ., potrivit căreia părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea

sau completarea hotărârii.

Bibliografie complementară pentru aprofundare :




1) Enumeraţi cazurile în care instanţa nu poate acorda execuţiua vremelnică judecătorească.

2) Pe ce hotărâri se pune formula executorie?

3) Cine judecă cererea de îndreptare a erorilor materiale?

4) Ce căi de atac se pot exercita împotriva încheierii pronunţate asupra cererii de interpretare a

hotărârii?

5) De câte feluri poate fi executarea vremelnică?


1) Când dipozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice:

a. Părţile nu au la dispoziţie alt mijloc procedural decât apelul sau recursul

b. Părţile pot face o cerere de îndreptare a erorilor materiale

c. Părţile pot formula cereri de lămurire

2) Pot face obiectul unei cereri de îndreptare a erorilor materiale:

a. Erorile sau omisiunile cu privire la numele părţilor

b. Erorile sau omisiunile cu privire la calitatea şi susţinerile părţilor

c. Dispoziţiile potrivnice existente în dispozitivul hotărârii

3) Asupra cererii de învestire cu formulă executorie instanţa:

a. Se pronunţă prin încheiere

b. Se pronunţă printr-o hotărâre

c. Se pronunţă cu citarea părţilor

4) Instanţa poate suspenda execuţia vremelnică:

a. Numai cu darea unei cauţiuni

b. Fară să fie necesară darea unei cauţiuni

c. La cererea motivată a debitoruliui

5) Instanţa nu poate acorda execuţia vremelnică:

a. În cazul hotărârilor ce au ca obiect despăgubiri pentru accidente de muncă22

b. În cazul hotărârilor ce au ca obiect reparaţii grabnice

c. În materie de strămutare de hotareRezolvarea grilelor se găseşte la finalul manualului


1) Cererea pentru lămurirea dispozitivului poate fi formulată:

a. Când sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul sau întinderea dispozitivului hotărârii

b. Când există contradicţie între motivarea hotărârii şi dispozitivul acesteia

c. Când dispozitivul unei hotărâri conţine dispoziţii potrivnice.

2) Cererea pentru lămurirea dispozitivului unei hotărâri:

a. Poate fi formulată oricând

b. Poate fi formulată în termenul prevăzut de lege pentru declararea, după caz a apelului sau

recursului împotriva acelei hotărâri

c. Se soluţionează de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor.

3) Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de învestire cu formulă executorie

a. Poate fi atacată cu recurs dacă soluţia este de admitere

b. Poate fi atacată cu apel

c. Nu poate fi atacată cu nicio cale de atac dacă soluţia este de admitere

4) Titlul executoriu:

a. Se eliberează numai la cererea creditorului

b. Se eliberează numai la cererea reprezentantului legal al creditorului

c. Se eliberează numai la cererea creditorului sau a reprezentatului legal al acestuia

5) Instanţa se pronunţă asupra cererii de completare a hotărârii:

a. Printr-o încheiere

b. Printr-o hotărâre separată

c. Prin orice înscris autentic.

Temă pentru acasă: Explicaţi noţiunea de eroare materială în contextul art. 281 C. Proc. civilă.

TEMA III. Căile de atac în dreptul român contemporan – Noţiune, importanţă. Controlul

judiciar şi controlul judecătoresc . Clasificarea căilor de atac . Reguli comune privind instituirea şi

exercitarea căilor de atac .

I.Obiectivele temei – introducerea în terminologia şi sistemul general al căilor de atac; prezentarea,

poziţionarea şi interrelaţionarea adecvată a unor noţiuni, concepte şi instituţii esentiale .

II.Cuvinte cheie – cale de atac, control judiciar, control judecătoresc, unicitate, ierarhie, legalitate .

23

III.Competenţe specifice dobândite de student – studentul va cunoaşte sistemul căilor de atac în materia

dreptului procesual civil român fiind astfel capabil să identifice asemănările, deosebirile dintre ele precum şi

particularităţile fiecărei căi de atac.

IV.Structura moduluilui de studiu – 1. Căile de atac în dreptul român contemporan – Noţiune, importanţă.

2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc . 3. Clasificarea căilor de atac . 4. Reguli comune privind

instituirea şi exercitarea căilor de atac .

V.Rezumat – tema analizează si clasifică căile de atac; face distincţia dintre controlul judiciar şi

judecătoresc şi prezintă regulile comune aplicabile căilor de atac.

Conţinutul temei

Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac:

Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verifi carea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite . Ele

sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greşeli de judecată sau de

ordin strict procedural.

O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă,

instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în anumite circumstanţe

excepţionale i se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre nouă.

Este cazul căilor de atac de retractare.

Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor

fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. De asemenea,

existenţa căilor legale de atac este de natură să garanteze şi calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind

obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparţialitate.

Controlul judiciar şi controlul judecătoresc

Controlul judiciar a fost definit, într-o formulă cuprinzătoare şi lipsită de orice echivoc, de profesorii

I. Stoenescu şi S. Zilberstein ca fiind „dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar

instanţele judecătoreşti superioare de a verifi ca, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi

temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele

hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice”.

Din această definiţie se poate desprinde o concluzie importantă: controlul judiciar are ca obiect

hotărâri pronunţate de organe care fac parte din acelaşi sistem de autorităţi publice. Ne aflăm, cu alte

cuvinte, în prezenţa unui control omogen, iar nu eterogen cum se întâmplă în cazul controlului

judecătoresc. Acesta din urmă este definit ca acel control ce se exercită de instanţele judecătoreşti asupra

24

hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe

care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti

Aceasta nu înseamnă că între cele două forme de control nu există şi o strânsă legătură. Ea rezidă în

realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege. O atare

procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare. În acelaşi timp, trebuie să subliniem că în toate cazurile se

exercită un control asupra legalităţii hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori şi asupra

temeiniciei acestora. Cu toate acestea, deosebirile sunt mult mai puternice şi ele au fost evidenţiate în

doctrina noastră mai recentă în mod detaliat.

O primă deosebire esenţială a fost deja subliniată şi ea vizează caracterul omogen al controlului

judiciar faţă de controlul judecătoresc, acesta din urmă având un caracter eterogen.

A doua notă distinctivă se referă la mijloacele procedurale diferite prin care se declanşează controlul

judiciar şi controlul judecătoresc. Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac

prevăzute în Codul de procedură civilă: apelul şi recursul. În schimb, controlul judecătoresc se declanşează

prin mijloace procedurale specifice cum sunt contestaţia şi plângerea, iar în unele cazuri acţiunea. De

asemenea, este de notat faptul că mijlocul procedural al acţiunii poate fi folosit nu numai în materia

contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuri determinate de lege. Cu titlu de exemplu menţionăm

acţiunea în anularea actelor notariale [art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995], text care reglementează

distinct, în alineatele următoare, şi calea procedurală a plângerii, şi acţiunea în anularea hotărârii arbitrale


Clasificarea căilor de atac

Căi ordinare şi căi extraordinare de atac:

Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condiţiile de exercitare a căilor legale de atac. Căile

ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părţi şi pentru orice motiv. În această

privinţă, este de observat că Titlul IV al celei de a II-a Cărţii a Codului de procedură civilă este consacrat, în

prezent, unei singure căi ordinare de atac, apelul.

Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele

strict determinate de lege. Codul nostru de procedură civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a II-a căilor

extraordinare de atac, categorie în care include recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în

interesul legii.

Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare

Doctrina foloseşte ca principal criteriu de distincţie instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor

de atac. Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de o instanţă superioară

spre a declanşa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de reformare apelul şi recursul. În schimb,

25

căile de retractare sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Fac parte din această din

urmă categorie contestaţia în anulare şi revizuirea.

Căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive

Această clasificare are drept criteriu distinctiv întinderea atribuţiilor instanţelor competente să se

pronunţe asupra căilor de atac exercitate şi asupra procesului. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot

reedita judecata în fond. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în

limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică este apelul. Celelalte căi de

atac au un caracter nedevolutiv, căci ele nu pot determina, în principiu, o nouă judecată în fond. În această

categorie se includ recursul şi recursul în interesul legii.

Căile de atac extraordinare de retractare nu se subsumează clasificării de faţă, căci astfel cum

judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziţie specială, chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond.

Căi de atac comune şi căi de atac speciale

Criteriul acestei distincţii vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest drept aparţine

părţilor sau procurorului, ne aflăm în prezenţa unei căi de atac comune. Când un atare drept este

recunoscut numai unui subiect de drept, ne aflăm în prezenţa unei căi de atac speciale . Are acest caracter

doar recursul în interesul legii. Recursul în interesul legii poate fi exercitat numai de procurorul general de

pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel.

Căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executare

Această distincţie se face în funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra

posibilităţilor de declanşare imediată a executării silite. În sistemul procesual în vigoare, numai apelul se

înfăţişează ca o cale suspensivă de executare.

Reguli comune privind instituirea şi exercitarea căilor de atac

Legalitatea căilor de atac

Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important şi a cărui aplicare este

incontestabilă în orice sistem procedural. În general, procedura civilă se caracterizează prin reguli precise şi

adeseori imperative. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general şi ea vizează determinarea

mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

În afara căilor de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se

obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care poate fi exercitată

împotriva unei hotărâri nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale de atac neprevăzută de lege, după

cum nici nu poate închide dreptul la o cale de atac.

26

Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunţării

hotărârii. Modificarea dispoziţiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca

hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunţării hotărârii.

Ierarhia căilor de atac

Principiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a instanţelor judecătoreşti

într-un sistem piramidal. Aceasta înseamnă că, în principiu, nu se poate exercita o cale extraordinară de atac

atâta timp cât partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac. Principiul ierarhiei căilor de atac funcţionează

şi în raportul dintre apel şi recurs.

În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Astfel că

revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare sau invers.

Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac

Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui.

Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una şi aceeaşi cale de atac. În caz

contrar, excepţia puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanţă din oficiu spre a

anihila calea de atac inadmisibilă.

Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul şi recursul, nu şi celelalte căi extraordinare.

Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat.

Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac

Principiul non reformatio in peius a primit o consacrare legală în art. 296 C.proc.civ. Potrivit părţii

finale a acestui text: „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât

aceea din hotărârea atacată”. Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit dispoziţiilor art. 316 C.proc.civ.,

text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în

măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs.

Principiul non reformatio in peius se aplică în toate acele situaţii în care partea a atacat în mod solitar

hotărârea pronunţată. Situaţia este însă diferită în cazul exercitării căii de atac şi de partea adversă sau de

procuror. De aceea, s-a spus, pe bună dreptate, că principiul non reformatio in peius este limitat numai în

cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării recursului şi de partea adversă, de procuror sau de

terţele persoane îndreptăţite să exercite o cale de atac, se poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii în

raport cu situaţia stabilită de prima instanţă.

Principiul non reformatio in peius se poate însă răsfrânge şi asupra altor participanţi procesuali decât

cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate

de art. 48 alin. (2) C.proc.civ., situaţie în care se aplică principiul dependenţei procesuale a coparticipanţilor.

27

Principiul non reformatio in peius îşi găseşte aplicaţiune în cazul tuturor căilor de atac care pot fi

exercitate de părţi (apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire).





1. Definiţia căilor de atac.

2. Diferenţierea controlului judiciar de controlul judecătoresc.

3. Clasificarea căilor de atac după criteriul condiţiilor de exercitare a acestora.

4. Explicaţi principiul non reformatio in peius.

5. Clasificarea căilor de atac după criteriul dreptului de a exercita căile de atac.

Teste grilă de autoevaluare

1) Distincţia esenţială dintre controlul judiciar şi cel judecătoresc se referă la:

a) Caracterul acestora

b) Modalitatea de realizare a controlului de către instanţele judecătoreşti

c) Mijloacele procedurale prin care se declanşează controlul

2) Căile ordinare de atac pot fi exercitate:

a) Numai de către reclamant

b) De către oricare dintre părţi

c) Numai de către pârât

3) Căile de atac de retractare se soluţionează de către:

a) Instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată

b) O altă instanţă de acelaşi grad cu instanţa a cărei hotărâre se atacă

c) O instanţă ierarhic superioară

4) Recursul in interesul legii poate fi exercitat:

a) De către părţi

b) De procuror

c) De către procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ

5) Regula unicităţii dreptului de a exercita o cale de atac se aplică:

a) Apelului şi recursului

b) Căilor extraordinare de atac

c) Tuturor căilor de atac Rezolvarea grilelor se găseşte la finalul manualului.

Teste grilă de evaluare:28

1) caracteristică comună căilor de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă:

a) Instanţelor ierarhic superioare

b) Instanţelor de acelaşi grad

c) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2) Controlul judiciar are un caracter:

a) Eterogen

b) Omogen

c) Unitar

3) Căile de atac se clasifică în căi de atac comune şi căi de atac speciale după criteriul:

a) Condiţiilor de exercitare a căilor de atac

b) Dreptului de a exercita căile de atac

c) Întinderea atribuţiilor instanţelor competente să se pronunţe asupra căilor de atac exercitate.

4) După criteriul instanţei competente a se pronunţa asupra căilor de atac, căile de atac se împart în:

a) Devolutive şi nedevolutive

b) De reformare şi de retractare

c) Comune şi speciale

5) regulă comună privitoare la instituirea şi exercitarea căilor de atac o constituie:

a) Ierarhia căilor de atac

b) Agravarea situaţiei în propria cale de atac

c) Legalitatea căilor de atac

Temă pentru acasă: Clasificaţi revizuirea după criteriile de clasificare a căilor de atac enunţate în cuprinsul

lucrării.

TEMA IV. Apelul. Noţiune şi condiţii. Efecte. Procedura de soluţionare.

I. Obiectivele specifice ale temei – introducerea în terminologia căii de atac a apelului; prezentarea,

poziţionarea şi interrelaţionarea adecvată a unor noţiuni, concepte şi instituţii de bază .

II. Competenţe specifice dobândite de student: studentul va fi capabil să identifice condiţiile şi termenele

ce trebuie respectate pentru exercitarea eficientă a apelului, va cunoaşte de asemenea procedura ce trebuie

respectată pentru soluţionarea apelului.

III. Cuvinte cheie – apel, intimat, apelant, echipolenţă, efect devolutiv .

IV. Structura modulului de studiu : 1. Apelul. Noţiune şi condiţii. 2. Efecte 3.Procedura de soluţionare a

apelului.

V. Rezumat – tema analizează într-o manieră sistematică calea ordinară a apelului sub aspectul condiţiilor

de fond şi de formă ale acestei căi de atac, termenul în care trebuie exercitat apelul. Tema analizează, de

asemenea, principalele efecte ale apelului şi procedura de judecată.

29

Conţinutul temei :

Apelul. Noţiune şi condiţii.

Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia oricare dintre părţi poate solicita unei

jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Apelul este reglementat în art. 282-298 C.proc.civ. ca o cale de atac ordinară, devolutivă, de

reformare şi suspensivă de executare.

Apelul este calea de atac care conferă p ărţilor posibilitatea de a provoca controlul judiciar asupra

unei sentinţe afectate în substanţa sa de o greşeală de judecată.

Soluţionarea cauzei de către o instanţă superioară oferă garanţii corespunzătoare pentru pronunţarea

unei soluţii juste.

Apelul este o cale de atac care are menirea de a pune în valoare principiul dublului grad de jurisdicţie,

iar întregul său regim juridic decurge din această împrejurare. Potrivit acestui principiu, universal acceptat

astfel cum se remarcă în doctrina procesuală italiană, orice litigiu poate trece, după o primă judecată, în faţa

unei instanţe superioare spre a fi rejudecat într-o nouă fază procesuală, care este continuarea aceluiaşi

proces.

Codul de procedură civilă nu reglementează în mod distinct şi special condiţiile de fond şi de formă

ale apelului. Cu toate acestea, condiţiile de exercitare a căii ordinare de atac a apelului pot fi desprinse din

dispoziţiile procedurale care constituie sediul acestei materii.

Într-adevăr, apelul este reglementat în art. 282-298 C.proc.civ. Deşi prima secţiune din Capitolul I al

celui de-al IV-lea Titlu al Cărţii a II-a se referă la „Termenul şi formele apelului”, o bună parte din textele ce

o alcătuiesc se referă la condiţiile de fond şi de formă ale apelului.

Condiţiile de fond: Hotărârile susceptibile de apel.

Hotărârile susceptibile de a fi atacate cu apel sunt determinate în mod explicit de art. 282 C.proc.civ.

Potrivit primului alineat al acestui text: „Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului

la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.

Textul citat enunţă principiul potrivit căruia toate hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii

şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Din acest punct de vedere, legea nu distinge între

hotărârile prin care se soluţionează fondul şi cele care nu au acest caracter. De asemenea, este irelevant

faptul dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în exe cutare. În mod evident, avem în vedere acele hotărâri

care sunt executorii de drept sau cele date cu execuţie vremelnică, căci altminteri apelul are efect suspensiv

de executare. Legea nu se referă în mod expres la categoria hotărârilor pronunţate „în ultimă instanţă” sau

„în primă şi ultimă instanţă”. Prin urmare, aceste din urmă hotărâri nu sunt susceptile de apel.

De asemenea potrivit art. 2821 alin. (1) nu sunt supuse apelului „hotărârile judecătoreşti date în

primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de între ţinere, litigii al căror

obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială,

30

acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor

asigurătorii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

De asemenea, alineatul al doilea al textului citat mai precizează că: „Hotărârile instan ţelor

judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu

activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu

prevede altfel”.

Codul de procedură civilă se ocupă şi de posibilitatea atacării cu apel a încheierilor premergătoare.

Potrivit art. 282 alin. (2) C.proc.civ., „Împotriva încheierilor premergătoa re nu se poate face apel decât

odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii”. Textul citat consacră,

aşadar, regula inadmisibilităţii atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare. Din acest punct de

vedere, se impun totuşi câteva pre cizări suplimentare.

În primul rând, este de subliniat referirea generală a legii la încheierile premergătoare, adică la acele

încheieri de şedinţă care sunt anterioare fondului cauzei. În această categorie se includ atât încheierile

preparatorii, cât şi încheierile interlocutorii. Raţiunea acestei reguli este una foarte simplă. Într-un sistem

procesual efi cient atacarea fi ecărui act procedural sau a fi ecărei încheieri în mod distinct de hotărârea fi

nală este de neconceput.

O subliniere particulară care se cuvine a fi făcută este aceea că regimul juridic al încheierilor, astfel

cum acesta este determinat prin art. 282 C.proc.civ., vizează doar în cheierile premergătoare pronunţate în

cauzele susceptibile de apel. Cu alte cuvinte, dacă hotărârea fi nală este inapelabilă acelaşi caracter îl vor

avea şi încheierile premergătoare.

Cu toate acestea, art. 282 alin. (2) C.proc.civ. instituie şi o excepţie de la regula potrivit căreia

încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul cauzei. Este cazul încheierilor prin care s-a

întrerupt cursul judecăţii. În conformitate cu acest text, împotriva unor asemenea încheieri apelul poate fi

exercitat în mod separat de hotărârea finală.

Şi în privinţa competenţei de soluţionare a apelului, art. 282 alin. (1) C.proc.civ. prezintă semnifi caţii

particulare faţă de vechea reglementare, în care soluţionarea căii de atac a apelului era dată în competenţa

curţii de apel. Drept urmare, în prezent, apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă de judecătorii se judecă de tribunale, iar cele îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă de tribunale se judecă de către curţile de apel.

Subiecţii apelului. Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privinţa persoanelor care au luat

parte la judecată. Faţă de terţi, hotărârea este un res inter alios iudicata, ea nu poate dăuna aces tora, căci nu

le este opozabilă, dar nici nu-i poate prejudicia. Pornind de la această consta tare, se impune afi rmarea

principiului potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părţile din proces. Cu toate acestea, în

anumite condiţii, apelul poate fi exercitat şi de alte persoane care pot justifi ca un interes, precum şi de către

procuror.

31

Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a declanşat litigiul în faţa

instanţei de judecată. Pentru a declara apel, este suficient ca partea să se de clare nemulţumită de hotărârea

pronunţată de către instanţa de fond. Oricare dintre părţi se poate afla într-o asemenea situaţie, respectiv atât

reclamantul, cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă, pe

aceea de intimat. În ipoteza în care apelul este declarat de ambele părţi, acestea vor dobândi calităţi duble,

respectiv atât de apelant, cât şi de intimat.

Partea care declară apel trebuie să justifi ce şi un interes în exercitarea acestei căi de atac.

Prin urmare, partea care a avut câştig de cauză în faţa instanţei de fond, în sensul că i s-au admis în

întregime pretenţiile nu îndeplineşte toate condiţiile pentru exercitarea apelului, fiind lipsită de interes. În

schimb, dacă partea n-a avut câştig de cauză decât în privinţa unui capăt de cerere, indiferent de importanţa

acestuia, ea justifică un interes pentru a se plânge pe calea apelului împotriva hotărârii pronunţate.

Totuşi, în urma modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000,

intimatul care nu a declarat iniţial apel are posibilitatea de a adera la calea de atac exercitată de partea

potrivnică. Aderarea la apel sau apelul incident este o instituţie care a existat şi în legislaţia noastră

antebelică şi are ca finalitate menţinerea unui echilibru în situaţia juridică a părţilor.

Potrivit art. 293 alin. (1) C.proc.civ.: „Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel,

să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii

primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare”.

Apelul incident are finalitatea de a împiedica introducerea apelurilor în scop de şicană, oferindu-i

intimatului posibilitatea de a solicita şi el reformarea hotărârii atacate.

Aderarea la apel se poate produce numai până la prima zi de înfăţişare, indiferent dacă cererea este

formulată înăuntrul termenului de apel sau după expirarea acestuia. Momentul când intervine aderarea la

apel nu este lipsit însă de efecte juridice importante, în ipoteza în care apelantul principal îşi retrage apelul.

În acest sens, art. 293 alin. (2) C.proc.civ. dispune că dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă

acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cerce tarea fondului,

aderarea la apel rămâne fără efecte. Acelaşi text precizează însă că dacă „aderarea s-a făcut înăuntrul

termenului de apel, ea se consideră apel principal”.

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în proces din iniţiativa uneia

dintre părţi, respectiv pe calea chemării în judecată a altei persoane, chemării în garanţie sau arătării

titularului dreptului. Acelaşi drept este recunoscut şi terţilor care au intervenit în proces din proprie

iniţiativă. În această privinţă, o situaţie particulară o are intervenientul în interesul uneia dintre părţi. Apelul

acestuia este condiţionat de exercitarea căii de atac şi de către partea în favoarea căreia s-a formulat cererea

de inter venţie, astfel cum dispune în mod expres art. 56 C.proc.civ.

În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de oricare dintre coparti-cipanţi, dar numai

pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al litis-consorţiului este dominat de principiul

32

independenţei procesuale. Situaţia este diferită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau

necesare, împrejurare în care efectele apelului se extind şi asupra celorlalţi coparticipanţi.

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi acelor persoane sau organe care pot

exercita acţiunea civilă în baza unor dispoziţii exprese ale legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în

justiţie (cazul legitimării procesuale extraordinare). Aşa este cazul autorităţii tutelare, organ care poate

exercita calea apelului atunci când ea însăşi a introdus şi cererea de chemare în judecată.

Calea de atac a apelului nu poate fi însă exercitată în acele cazuri în care partea a renunţat în mod

expres la această cale de atac (art. 283 C.proc.civ.).

Terţele persoane introduse în proces în condiţiile art. 49-66 C.proc.civ. dobândesc calitatea de părţi în

proces şi tocmai în virtutea acesteia ele sunt îndreptăţite să exercite, astfel cum am arătat, calea de atac a

apelului.

În această privinţă, este necesar să precizăm că însăşi legea se referă în mod implicit la legitimarea

procesuală a moştenitorilor, precizând că termenul de apel se întrerupe prin moartea uneia dintre părţi [art.

285 alin. (1) C.proc.civ.]. Cu alte cuvinte, prin moartea uneia dintre părţi, legitimarea procesuală se

transmite în favoarea moştenitorilor în condiţiile indicate de art. 285 alin. (1) C.proc.civ.

De asemenea, dreptul de a apela o hotărâre este recunoscut şi creditorilor chirografari, aceştia având

posibilitatea de a acţiona în temeiul art. 974 C.civ., dacă debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale.

Acelaşi drept este recunoscut în doctrină şi dobânditorilor cu titlu particular cu privire la un drept sau la un

bun ce formează obiectul litigiului, dar numai cu condiţia ca transmiterea dreptului să fi avut loc după

pronunţarea hotărârii şi mai înainte de expirarea termenului de apel.

O dispoziţie specială întâlnim în materie necontencioasă. Într-adevăr, potrivit art. 336 alin. (3)

C.proc.civ., încheierea pronunţată poate fi atacată de orice persoană interesată, chiar dacă aceasta nu a fost

citată la dezlegarea cererii. Soluţia îşi găseşte întreaga raţiune în specificul procedurii necontencioase, în

cadrul căreia nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. Principiul este, aşadar,

opus celui din dreptul comun.

Dreptul procurorului de a folosi căile legale de atac este recunoscut în mod expres de art. 45 alin. (5)

C.proc.civ. Procurorul poate exercita calea apelului indiferent dacă a participat sau nu la judecata în primă

instanţă şi chiar dacă acţiunea are un caracter strict personal.

Această din urmă aserţiune nu trebuie însă absolutizată, în cazul acţiunilor cu caracter strict personal

dreptul procurorului de a exercita căile ordinare de atac îşi poate găsi justificare numai în acele împrejurări

în care a fost nesocotită ordinea de drept ori au fost încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Termenul de apel: codul nostru de procedură se referă la termenul de apel în art. 284-286. Primul text

reglementează durata termenului de apel şi determină punctul de pornire al acestuia. Astfel, potrivit art. 284

alin. (1) C.proc.civ.: „Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune

altfel”.

33

Termenul de 15 zile, prevăzut de textul citat, constituie dreptul comun în materie de apel. De la această

regulă există şi excepţii atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi în ceea ce priveşte punctul de

pornire al termenului de apel.

Astfel, de pildă, termenul de apel împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile [art. 619 alin. (1)

C.proc.civ.].

În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de apel, art. 284 alin. (1) C.proc.civ. nu

face decât o aplicare a principiului înscris în art. 102 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui din urmă text:

„Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel”. Astfel

cum am arătat, şi de la această regulă există unele excepţii expres prevăzute de lege. Astfel, cu titlu de

exemplu menţionăm că, în materie necontencioasă, termenul de apel curge de la pronunţare, pentru cei care

au fost de faţă, şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit [art. 336 alin. (3) C.proc.civ.].

Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul

de apel, şi cu un act echivalent. Principiul echipolenţei este însă de strictă interpretare; el nu poate fi extins

prin analogie la unele împrejurări asemănătoare).

Principiul echipolenţei se aplică numai în trei situaţii anume determinate de Codul de procedură

civilă. O primă situaţie este prevăzută de art. 284 alin. (2) C.proc.civ., text potrivit căruia termenul de apel

curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de executare. Drept urmare, dacă

hotărârea nu a fost comunicată înainte de pornirea executării silite, comunicarea făcută odată cu somaţia va

constitui punctul de plecare al termenului de apel.

A doua situaţie vizează tocmai promovarea apelului înainte de comunicarea hotărârii. Într-o atare

împrejurare, hotărârea se consideră comunicată pe data depunerii cererii de apel. Soluţia se întemeiază pe

faptul că dreptul de apel se naşte din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. În acest mod, partea are la

dispoziţie un termen util, tot de 15 zile, pentru a introduce un nou apel, în vederea îndreptării eventualelor

neregularităţi cuprinse în prima cerere.

Ultimul caz de aplicare a echipolenţei este statornicit de dispoziţiile de principiu ale art. 102 alin. (2)

C.proc.civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, deosebit de importante, „termenele încep să curgă şi

împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o”. În literatura de specialitate şi în

jurisprudenţă s-a decis că dispoziţiile cuprinse în art. 102 alin. (2) C.proc.civ. se aplică doar atunci când s-a

solicitat de către una din părţi ca hotărârea să fi e comunicată adversarului.

Termenul de apel, fiind un termen imperativ şi de decădere, curge continuu, fără să fie susceptibil de

întrerupere şi suspendare. Această regulă cunoaşte totuşi unele excepţii pe care le vom prezenta, pe scurt, în

continuare.

În primul rând, termenul de apel se întrerupe, astfel cum dispune în mod expres art. 285 C.proc.civ.,

prin moartea părţii care are interes să facă apel. Într-o asemenea împrejurare, se va face o nouă comunicare a

hotărârii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. Termenul de apel va începe să curgă din

nou de la data acestei comunicări. În cazul moştenitorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau având

34

capacitate de exerciţiu restrânsă, în cazul persoanelor dispărute, precum şi în cazul succesiunilor vacante,

termenul de apel va curge din ziua în care se va numi tutorul, curatorul sau administratorul provizoriu [art.

285 alin. (2) C.proc.civ.].

În al doilea rând, termenul de apel se întrerupe prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut

comunicarea. Un nou termen de apel va începe să curgă şi de data aceasta, dar numai după ce se va

comunica hotărârea la domiciliul sau reşedinţa părţii (art. 286 C.proc.civ.).

La situaţiile expres determinate de art. 285 şi art. 286 C.proc.civ., pe care le-am prezentat anterior,

trebuie să adăugăm şi ipoteza în care partea a pierdut termenul de apel dintr-o împrejurare mai presus de

voinţa sa. Este o aplicare şi în materia apelului a dispoziţiilor generale prevăzute de art. 103 C.proc.civ. Aşa

cum s-a arătat în doctrină, forţa majoră are şi în cazul termenului de apel un efect întreruptiv.

Codul de procedură civilă cuprinde o reglementare distinctă în privinţa termenului de apel pentru

procuror. Potrivit art. 284 alin. (4) C.proc.civ.: „Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea

hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la

comunicarea hotărârii”. Observăm că textul citat consacră regula potrivit căreia pentru procuror termenul de

apel curge de la pronunţare. Această soluţie porneşte de la premisa că procurorul, datorită funcţiei şi poziţiei

sale, are posibilitatea de a se informa asupra conţinutului hotărârilor pronunţate. Precizăm că în privinţa

termenului de apel pentru procuror sunt inaplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 285 şi art. 286 C.proc.civ.

privitoare la întreruperea termenului prin moartea uneia din părţi sau a mandatarului acesteia.

Termenul de apel este considerat, pe bună dreptate, ca un termen imperativ şi absolut, astfel că

nerespectarea lui atrage sancţiunea iremediabilă a decăderii.

Condiţiile de formă ale apelului: Elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de apel sunt

statornicite în mod expres în art. 287 alin. (1) C.proc.civ. Într-o formulă imperativă, dar care nu se justifică

pentru toate situaţiile ce le consacră, textul menţionat precizează că:

„Cererea de apel va cuprinde:

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum

şi după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor

juridice, codul fi scal şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate va arăta domiciliul ales în

România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

arătarea hotărârii care se atacă;

motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;

Motivarea apelului este importantă sub un dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoştinţa instanţei

motivele de nemulţumire ale apelantului faţă de hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situaţia de a-şi putea

formula în mod judicios şi din timp apărarea.

Apelul are un caracter devolutiv, iar în temeiul acestei căi de atac instanţa superioară este îndreptăţită să

exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate. Dar apelul este devolutiv numai pentru

ceea ce s-a apelat, astfel că partea care se declară nemulţumită de hotărâre trebuie să învedereze atât temeiurile de

35

fapt, cât şi cele de drept pe care-şi fundamentează criticile aduse hotărârii atacate. Prin urmare, apelantul nu va

putea formula şi susţine motive de apel decât în legătură cu problemele cu privire la care a formulat cererea de

apel.

Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi precisă, respectiv de o atare manieră încât

instanţa de apel să poată reţine cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulţumirii apelantului.

Potrivit art. 292 C.proc.civ., „părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de apel, de alte motive,

mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

Textul citat prezintă importanţă atât în ceea ce priveşte arătarea motivelor de apel, cât şi în privinţa determinării

dovezilor ce pot fi folosite în instanţa de apel. Prin urmare, părţile pot folosi în instanţa de apel şi motivele

invocate în faţa primei instanţe, împrejurare însă care nu-l scuteşte pe apelant de obligaţia de a face referire în

cererea de apel şi la aceste motive.

Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai invoca alte motive. Dar,

astfel cum am arătat apelantul, se poate folosi totuşi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe.

dovezile invocate în susţinerea apelului;

Arătarea dovezilor de care apelantul înţelege să se servească în susţinerea apelului are o temeinică

justificare şi ea vizează apărarea intereselor legitime ale intimatului, căci dacă acestuia nu i s-ar aduce la

cunoştinţă dovezile invocate de apelant el s-ar afla în imposibilitate de a-şi pregăti o apărare temeinică.

Arătarea dovezilor de către apelant evită surprinderea intimatului, ceea ce face ca lupta judiciară să se poată

continua de pe aceleaşi poziţii de egalitate caracteristice procesului civil.

Cu toate acestea, mijloacele de dovadă invocate în faţa primei instanţe pot fi reiterate de apelant şi

oral în faţa instanţei de apel, intimatul având cunoştinţă de atare dovezi încă de la prima instanţă. În acest

sens art. 292 C.proc.civ., astfel cum s-a remarcat şi în jurisprudenţa noastră antebelică, face o distincţie

foarte clară între mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă şi cele arătate în cererea de

apel; această distincţie învederează din partea legiuitorului intenţia de a supune obligativităţii arătării în

cererea de apel numai a acelor dovezi de care partea înţelege să se servească direct în apel. Probele folosite

în faţa primei instanţe sunt considerate, pe bună dreptate, ca fiind câştigate cauzei, „adversarul le cunoaşte,

iar instanţa superioară – în baza principiului devoluţiunii apelului, este chemată şi autorizată să le

examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului – cu toate că nu sunt în mod expres menţionate în petiţia

de apel”.

În privinţa folosirii mijloacelor de dovadă în faţa instanţei de apel sunt aplicabile şi unele dispoziţii

de drept comun. În primul rând, remarcăm trimiterea art. 287 alin. (3) C.proc.civ. la dispoziţiile art. 112 pct.

5 C.proc.civ. Aceasta înseamnă că apelantul va trebui să indice, în cererea de apel, dovezile pe care se

sprijină fi ecare motiv invocat de el. De asemenea, în sensul acestei dispoziţii procedurale, apelantul trebuie

să se conformeze şi celorlalte dispoziţii cuprinse în art. 287 alin. (3) C.proc.civ., atunci când înţelege să se

servească de proba cu înscrisuri sau de proba cu martori. Astfel, de pildă, când apelantul înţelege să se

36

folosească de proba cu înscrisuri el va alătura la cererea de apel câte o copie după fiecare înscris, precum şi

o copie pentru instanţă. De asemenea, dacă apelantul se foloseşte de proba cu martori el va trebui să indice

în cererea de apel şi elementele necesare pentru identificarea şi citarea acestora în instanţă. Atari exigenţe se

impun să fie respectate numai în cazul în care dovezile respective nu au fost folosite şi în faţa instanţei de

fond.

5. semnătura

Semnătura este un element esenţial al cererii de apel, fapt pentru care ea este sancţionată în mod

expres cu nulitatea. Este firesc să fie aşa deoarece doar în măsura în care cererea de apel este semnată se

poate deduce şi voinţa neîndoielnică a apelantului de a critica hotărârea şi de a se judeca într-o nouă fază a

procesului civil.

Lipsa semnăturii poate fi totuşi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C.proc.civ., dispoziţii care

sunt aplicabile şi în materie de apel. Aşa fiind, dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul va trebui

să semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă a fost prezent în instanţă în

momentul invocării excepţiei de nulitate, în chiar acea şedinţă.

Efecte

Apelul declarat de partea interesată produce unele efecte procedurale importante. Ele se referă la

suspendarea executării hotărârii, învestirea instanţei superioare şi devoluţiunea cauzei în faţa instanţei

competente a statua asupra căii de atac.

Efectul suspensiv de executare: Apelul este o cale ordinară de atac suspensivă de executare

(appellatione pendente nihil innovandum). Efectul suspensiv de executare se produce deplin odată cu

declararea apelului. Dar hotărârea judecătorească nu poate fi valorificată pe calea executării silite nici în

cursul termenului de apel.

Per a contrario, toate celelalte hotărâri pronunţate în primă instanţă nu sunt executorii, calea de atac

a apelului având, cu alte cuvinte, un caracter suspensiv de executare. Orice discuţie în această privinţă este

înlăturată prin art. 284 alin. (5) C.proc.civ., text introdus prin actul normativ anterior menţionat, şi potrivit

căruia: „Apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor

anume prevăzute de lege”.

În doctrină s-a discutat şi se discută dacă şi un apel neregulat întocmit are efect suspensiv de

executare. Opinăm că efectul suspensiv de executare este o trăsătură definitorie a hotărârilor susceptibile de

apel. Prin urmare, efectul suspensiv de executare nu poate fi, în principiu, condiţionat.

Efectul suspensiv de executare al apelului nu se produce în acele cazuri în care apelantul a achiesat

expres sau tacit la hotărârea pronunţată împotriva sa. De asemenea, astfel cum am arătat, nu sunt suspensive

de executare hotărârile prevăzute de art. 278-279 C.proc.civ., adică hotărârile executorii vremelnic.

Învestirea instanţei de apel: Apelul are drept efect şi învestirea instanţei superioare cu exercitarea

controlului judiciar în limitele stabilite prin cererea de apel. Din momentul sesizării sale, instanţa de apel

37

dobândeşte dreptul, dar şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei. În acest scop, ea va trebui să adopte

unele măsuri pentru pregătirea soluţionării cauzei în şedinţă publică. Apelul conferă instanţei de control

judiciar posibilitatea de a realiza o nouă judecată, în fond, în limitele învestirii sale.

Efectul devolutiv al apelului: Cuvântul „devolutiv” sau „devoluţiune” provine de la latinescul

devolvo, volvi, volutum, care înseamnă a trece sau a transmite ceva de la o persoană la alta. De aceea, în

materia căilor de atac, prin devoluţiune se înţelege transmiterea dreptului de a judeca de la un judecător de

grad inferior (a quo) la un judecător de grad superior (a quem).

Limitarea efectului devolutiv a apelului este exprimată prin două adagii elocvente în această

privinţă: tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum. O analiză

distinctă a celor două reguli restrictive se impune. Prima regulă restrictivă – tantum devolutum quantum

appellatum – constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale care se aplică şi în faţa

instanţelor de control judiciar ordinar. Ea exprimă tocmai ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată

să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel. Prin urmare, instanţa de apel nu

se poate pronunţa asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea de apel. Instanţa de apel se va

pronunţa, aşadar, numai în limitele strict determinate prin cererea de apel. Este de reţinut că, potrivit art. 292

C.proc.civ., apelantul se poate folosi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe. În acest scop, el poate

face trimitere pur şi simplu în cererea de apel şi la motivele invocate în prima instanţă. Având în vedere

principiul potrivit căruia devoluţiunea este integrală, trebuie admis totuşi că acesta este incident ori de câte

ori nu rezultă o limitare expresă.

A doua regulă restrictivă – tantum devolutum quantum iudicatum – exprimă ideea că efectele

apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Aceasta

înseamnă că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Cu

alte cuvinte efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanţă.

De altfel, în dreptul nostru, regula enunţată este consacrată în mod expres în art. 294 alin. (1)

C.proc.civ., text potrivit căruia: „În apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace

de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

În primul rând, este de observat că art. 294 alin. (1) C.proc.civ. are în vedere inadmisibilitatea

schimbării în apel a calităţii părţilor. Noţiunea de calitate nu este folosită, în art. 294 alin. (1) C.proc.civ.,

numai într-un sens strict procesual, ci şi cu importante conotaţii de drept material.

Obiectul cererii evocă pretenţia dedusă în justiţie. Şi sub acest aspect legea nu îngăduie schimbarea,

în niciun mod, a pretenţiilor deduse în faţa primei instanţe. Orice schimbare în acest sens ar conduce la

privarea părţilor de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. O discuţie ar putea-o provoca majorarea sau

diminuarea pretenţiilor formulate prin cererea introductivă de instanţă direct în faţa instanţei de apel. Alături

de alţi autori, apreciem şi noi că soluţia trebuie să fie diferită în cazul majorării şi al diminuării pretenţiilor.

În concret, în cazul majorării pretenţiilor direct în faţa instanţei de apel o atare atitudine nu este compatibilă

38

cu însăşi scopul judecăţii în apel. Într-adevăr, o majorare a pretenţiilor direct în faţa instanţei de apel este de

natură să surprindă apărarea adversarului, iar, pe de altă parte, legea admite o atare cerere adiţională numai

în faţa instanţei de fond. Situaţia este însă diferită în cazul diminuării pretenţiilor direct în faţa instanţei de

apel, întrucât exigenţele acestei căi de atac nu sunt nesocotite ci, dimpotrivă, o atare atitudine este favorabilă

şi pârâtului. Jurisprudenţa noastră mai recentă nu a împărtăşit însă acest punct de vedere.

În fine, legea declară inadmisibilă şi schimbarea cauzei în apel. Este vorba, aşa cum am arătat deja,

de temeiul juridic al acţiunii. Drept urmare, în apel partea interesată nu poate schimba temeiul juridic, astfel

cum acesta a fost formulat în cererea de chemare în judecată, o atare atitudine constituind o modificare

inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii.

O altă limitare importantă pe care o impune art. 294 C.proc.civ. se referă la inadmisibilitatea

cererilor noi în instanţa de apel. Această precizare legislativă ridică problema determinării conţinutului

sintagmei cereri noi.

Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului este aceea că interdicţia vizează acele cereri prin care

se urmăreşte valorificarea unor pretenţii direct în faţa instanţei de apel, deci cu excluderea primului grad de

jurisdicţie, ceea ce evident este inadmisibil.

Doctrina şi jurisprudenţa au cristalizat totuşi, în mare măsură, conţinutul conceptului de „cereri noi”

în apel, în sensul de a se referi la toate actele de procedură care au natura unei cereri de chemare în

judecată). O evocare semnificativă în această privinţă este făcută de un autor şi prin conotaţia conceptului de

„cerere nouă” de a desemna „ideea de schimbare de acţiune”. Prin urmare, conceptul de „cerere nouă”

folosit în art. 294 alin. (1) C.proc.civ. se raportează cu necesitate la introducerea unor noi pretenţii de către

părţi în faza judecăţii în apel. Soluţia decurge din funcţia fundamentală a instanţei de apel, anume aceea de a

examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia).

Cu acest înţeles, constituie cereri noi intervenţia principală, acţiunea reconvenţional, cererea de

chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altei persoane etc. O atare soluţie a fost confirmată

recent şi de instanţa supremă.

Uneori, în mod expres, legea derogă de la această regulă prin unele dispoziţii procedurale din diferite

materii. Astfel, de pildă, art. 50 alin. (3) C.proc.civ. precizează că intervenţia în interes propriu se poate

face, cu învoirea părţilor, şi în apel. O precizare importantă de natură a contura cu mai multă preciziune

conceptul la care ne referim este făcută în teza finală a art. 294 alin. (1) C.proc.civ. În acest sens, se

statuează că: „Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Textul citat este de o importanţă practică deosebită, fapt pentru care se impune cu necesitate să desluşim

întreaga sa semnificaţie.

Se impune precizarea că excepţiile de procedură pot fi valorificate în instanţa de apel numai dacă se

ţine seama de regimul lor juridic, respectiv după cum se invocă excepţii absolute sau relative. Primele pot fi

invocate direct în instanţa de apel, fără restricţii, căci ordinea publică impune o atare soluţie. Fac parte din

această categorie excepţia puterii lucrului judecat, prescripţia, necompetenţa absolută a instanţei etc.

39

Excepţiile relative pot fi valorificate şi ele în faţa instanţei de apel dar numai dacă au fost invocate in limine

litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta le-a respins ca nefondate sau inadmisibile. Totuşi excepţiile relative

care vizează însăşi hotărârea atacată pot fi ridicate pentru prima dată în apel, întrucât asemenea neregularităţi

procedurale nu puteau fi invocate în faţa instanţei de fond.

În al doilea rând, observăm că, în concepţia art. 294 alin. (1) C.proc.civ., nici mijloacele de apărare

nu sunt considerate cereri noi. Considerăm că legea are în vedere atât apărările de drept material (plata,

novaţiunea obligaţiei etc.), cât şi apărările procedurale. Esenţial este însă ca mijlocul de apărare invocat să

aibă, astfel cum s-a remarcat, această natură, adică să nu constituie sau să nu se convertească într-o veritabilă

cerere nouă în sensul art. 294 alin. (1) C.proc.civ.

Procedura de soluţionarea apelului:

Codul de procedură civilă conţine unele dispoziţii particulare privitoare la regulile de desfăşurare a

judecăţii în faţa instanţei de apel. Unele dintre aceste reguli au fost deja analizate în paginile precedente. În

continuare vor fi evidenţiate şi alte reguli speciale, cum sunt cele privitoare la măsurile pregătitoare

anterioare şedinţei de judecată, cele privitoare la probe, precum şi la soluţiile ce pot fi pronunţate de către

instanţa de apel.

În pofida acestor reguli particulare, în faţa instanţei de apel se aplică şi principiile de drept comun în

diferite materii (modul de administrare a probelor, modul de soluţionare a excepţiilor de procedură,

pronunţarea hotărârii etc.). De altfel, complinirea dispoziţiilor privind judecata în instanţa de apel cu

principiile şi regulile de drept comun este prevăzută în mod expres de lege. Într-adevăr, potrivit art. 298

C.proc.civ., „Dispoziţiile de procedură privind judecata în prima instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în

măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”.

Depunerea cererii de apel: Potrivit art. 288 alin. (2) C.proc.civ., „Apelul se depune la instanţa a cărei

hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”. Dispoziţia procedurală citată se justifică prin necesitatea

trimiterii rapide a dosarului la instanţa competentă şi prin necesitatea soluţionării împreună a apelurilor, în

cazul în care părţile ar exercita această cale de atac la intervale de timp diferite.

În legătură cu acest text remarcăm că, pentru ipoteza nerespectării exigenţei care o impune,

legiuitorul a rezervat sancţiunea nulităţii exprese. Şi în acest caz, nulitatea expresă are ca semnificaţie

scutirea de dovadă a părţii care o invocă. De altfel, art. 105 alin. (2) C.proc.civ., text aplicabil şi în această

ipoteză, dispune că, în cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, „vătămarea se presupune până la dovada

contrarie”.

După depunerea cererii de apel, preşedintele instanţei de fond va înainta dosarul instanţei

competente, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile. În

ipoteza în care s-a făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei instanţe, apelul va fi trimis de

îndată instanţei competente.

40

Măsuri prealabile la instanţa de apel: După primirea dosarului, preşedintele instanţei de apel trebuie

să ia unele măsuri pregătitoare pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică. Astfel, mai întâi preşedintele

va fixa termen de înfăţişare a părţilor şi va dispune citarea acestora. Citarea se dispune cu respectarea tuturor

exigenţelor procedurale impuse de dispoziţiile dreptului comun. Prin urmare, în conformitate cu art. 1141

C.proc.civ., primul termen de judecată se va fixa astfel încât, de la primirea citaţiei, intimatul să aibă la

dispoziţie cel puţin 15 de zile pentru depunerea întâmpinării, iar în cazurile urgente cel puţin 5 zile.

De asemenea, preşedintele va dispune să se comunice intimatului, odată cu citaţia, o copie de pe

cererea de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la

prima instanţă. Cu acest prilej, i se va pune în vedere intimatului să depună la dosar întâmpinare.

O obligaţie importantă a preşedintelui în această fază preliminară a judecăţii este aceea de a repartiza

apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri la o singură secţie a instanţei de apel [art. 289 alin. (4)

C.proc.civ.]. Dacă totuşi apelurile au fost repartizate, din diferite motive, la secţii diferite, preşedintele

ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită (art. 290 C.proc.civ.).

Întâmpinarea

Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii particulare privitoare la cerinţele pe care trebuie să

le întrunească întâmpinarea. În aceste condiţii, trebuie să recurgem la dispoziţiile de principiu ale art. 298

C.proc.civ., text care face trimitere la dispoziţiile dreptului comun.

Intimatul trebuie să se conformeze şi dispoziţiilor art. 116-117 C.proc.civ. Prin urmare, la

întâmpinare se vor alătura atâtea copii câţi apelanţi sunt; în acelaşi mod se va proceda şi în privinţa

înscrisurilor folosite de intimat. În cazul în care mai mulţi apelanţi au un singur reprezentant, intimatul va

depune la dosar pentru aceştia o singură întâmpinare. De asemenea, mai mulţi intimaţi pot răspunde la apel

printr-o singură întâmpinare.

Articolul 291 alin. (1) C.proc.civ. reglementează o situaţie particulară, anume aceea a necomunicării

motivelor de apel. Norma înscrisă în acest text nu este însă obligatorie pentru intimat. În consecinţă, el va

putea solicita la prima zi de înfăţişare, un termen pentru depu nerea întâmpinării.

În ipoteza în care intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că mo tivele de apel

nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost

comunicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu înde plinirea cerinţelor prevăzute de art. 114 1

alin. (3) sau (4) C.proc.civ., după caz.

Nedepunerea întâmpinării îl expune pe intimat la unele consecinţe negative. Astfel, intimatul nu va

mai putea invoca probele pe care le-ar fi putut solicita în faza preliminară a judecăţii şi va fi decăzut din

dreptul de a mai invoca excepţiile relative.

Probele în apel

În problema ce urmează să fi e analizată în continuare, fundamentale sunt aceleaşi dispoziţii ale art.

292 C.proc.civ. De asemenea, se cuvine să ne referim succint şi la dispoziţiile art. 295 alin. (2) C.proc.civ.,

text potrivit căruia: „Instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la

41

prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt

necesare pentru soluţionarea cauzei”.

O primă regulă vizează posibilitatea folosirii în apel a probelor invocate în faţa primei instanţe.

Pentru a putea fi folosite în faţa instanţei de apel probele trebuiau să fi fost invocate şi în faţa primei

instanţe. Această interpretare este neîndoielnică şi ea se degajă chiar din dispoziţiile clare ale art. 292

C.proc.civ. Drept urmare, nu este necesar ca probele să fi fost şi încuviinţate şi administrate de instanţa de

fond. Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul în care partea a invocat un mijloc de dovadă dar a renunţat

ulterior la el ori nu a depus diligenţele necesare în vederea administrării sale.

Instanţa de apel este îndreptăţită să examineze necesitatea administrării acelei probe, ea nefiind

obligată să dispună încuviinţarea ei. O atare apreciere se face în considerarea tuturor cerinţelor generale de

admisibilitate a probelor.

O a doua regulă, care se poate desprinde tot din dispoziţiile art. 292 C.proc.civ., se referă la

posibilitatea administrării probelor noi arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare. Asemenea probe

sunt admisibile, dacă îndeplinesc cerinţele legale şi sunt utile cauzei, cu deosebire în scopul susţinerii

motivelor de apel, dar şi pentru combaterea acestora.

Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel:

Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii speciale cu privire la desfăşurarea judecăţii în faţa

instanţei de apel. Într-o atare situaţie, se vor aplica dispoziţiile dreptului comun în materie, astfel cum

dispune în mod expres art. 298 C.proc.civ., text care a fost amintit deja.

Aceasta înseamnă că poliţia şedinţei de judecată va fi exercitată de preşedintele completului de

judecată în condiţiile analizate deja; probele se vor administra după regulile folosite în faţa instanţei de fond.

Tot astfel, se vor soluţiona şi excepţiile de procedură, precum şi orice alte incidente survenite în cursul

judecăţii în apel.

Menţionăm că şi în faţa instanţei de apel pot surveni unele acte de dispoziţie, cum sunt: renunţările,

achiesările sau tranzacţiile. De asemenea, pot să intervină şi unele incidente care să determine suspendarea

judecăţii sau chiar perimarea apelului.

Soluţiile ce se pronunţă de instanţa de apel

Judecata în faţa instanţei de apel se finalizează, în principiu, printr-o decizie [art. 255 alin. (1)

C.proc.civ.]. În concret, asupra apelului instanţa se poate pronunţa printr-o decizie de admitere sau de

respingere a căii de atac. Acestea sunt soluţiile principale ce se pot pronunţa în apel, deşi legislaţia noastră

procesuală nu face în mod expres referire la ele.

Totuşi, Codul de procedură civilă, în art. 296-297, conţine dispoziţii concrete privitoare la unele din

soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel ca urmare a admiterii sau respingerii acestei căi de atac. În

acest sens, art. 296 C.proc.civ. statuează, în prima sa parte, în termeni destul de lapidari, că: „Instanţa de

apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”.

42

„Menţinerea” sau „păstrarea” hotărârii atacate nu reprezintă altceva decât o consecinţă firească a

respingerii apelului. Iar o atare soluţie se pronunţă de instanţa de apel atunci când motivele invocate de

apelant au fost găsite neîntemeiate.

În cazul admiterii apelului, instanţa poate dispune modificarea sau desfiinţarea hotărârii atacate.

Legea se referă, in terminis, la posibilitatea instanţei de apel de a „schimba în tot sau în parte hotărârea

atacată”. La o asemenea soluţie se poate ajunge ca urmare a unei noi evaluări a probelor sau în cazul

aplicării greşite a legii la starea de fapt stabilită de instanţă. Modificarea hotărârii atacate reprezintă regula,

iar desfiiţarea acesteia excepţia.

Cazurile în care instanţa de apel poate dispune desfiinţarea hotărârii atacate şi judecarea cauzei sunt

strict determinate în art. 297 C.proc.civ.

Potrivit art. 297 alin. (1) C.proc.civ.: „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal

citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.

Potrivit art. 297 alin. (1) C.proc.civ.: „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal

citată, instanţa de apel va desfi inţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.

Dispoziţiile art. 297 C.proc.civ. îndreptăţesc concluzia potrivit căreia în cele două ipoteze prevăzute

în mod expres de text, singura soluţie ce se impune este desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de

către prima instanţă.

La rândul său, art. 297 alin. (2) C.proc.civ. vizează toate acele situaţii în care prima instanţă s-a

pronunţat asupra fondului cauzei, dar instanţa de apel a constatat că ea însăşi este competentă sau a anulat

hotărârea atacată pe baza altui „motiv de nulitate”. Observăm că legea conţine o formulă largă care include

în conţinutul său orice „motiv de nulitate”. Desfiinţarea procedurii va fi totală sau parţială, în funcţie de

motivul de nulitate invocat şi găsit ca întemeiat. Astfel, dacă viciul procedural se referă chiar la hotărârea

pronunţată anularea hotărârii se impune, nu însă a întregii proceduri. Situaţia este diferită în cazul unor

nulităţi care se referă chiar la cererea de chemare în judecată.

Articolul 297 alin. (2) C.proc.civ. se limitează doar la precizarea că instanţa de apel „va reţine

procesul spre judecare”. Care este caracterul hotărârii date de instanţa de apel, în atare condiţii? Interpretarea

pe care o sugerează legea este aceea că ne aflăm în prezenţa unei hotărâri nedefinitive. Cu toate acestea, nu

se poate ignora faptul că, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., hotărârile date în apel sunt definitive şi

deci susceptibile doar de recurs. Instanţa supremă a decis recent că hotărârile intermediare vizate de textul

comentat nu pot fi atacate separat cu recurs, ci numai odată cu decizia pronunţată asupra fondului.

O problemă ce se poate ivi în practică şi care a fost evocată şi de doctrină este aceea de a determina

soluţia incidentă în cazul în care apar mai multe motive de nulitate, dintre care unele atrag desfiinţarea

hotărârii şi trimiterea spre rejudecare, iar altele impun anularea acesteia şi evocarea fondului. Soluţia

raţională ce poate fi preconizată este aceea a desfiinţării hotărârii şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la

43

instanţa de fond. Soluţionarea unitară a cauzei şi necesitatea salvgardării principiului celor două grade de

jurisdicţie impun, în opinia noastră, o atare rezolvare şi în materia apelului, astfel cum de altfel legiuitorul a

procedat şi în materie de recurs [art. 312 alin. (3) C.proc.civ.]. De altfel, la situaţii similare trebuie

promovate şi soluţii corespunzătoare.

În acelaşi text, legea include şi o altă ipoteză: desfiinţarea hotărârii pentru necompetenţă, când se

constată că de fapt instanţa de apel era competentă. În această situaţie, cauza se va reţine spre judecare de

instanţa de apel, fără ca legea să mai conţină vreo precizare cu privire la regimul juridic al hotărârii

pronunţate. Hotărârea pronunţată în urma noii judecăţi are, după părerea noastră, toate atributele unei

hotărâri de fond şi, drept urmare, aceasta poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs.Bibliografie complementară pentru aprofundare :



Întrebări recapitulative:

1. Definiţi apelul.

2. Clasificaţi calea de atac a apelului după criteriile stabilite în tema III.

3. Care sunt hotărârile susceptibile de apel?

4. Explicaţi principiul echipolenţei.

5. Care sunt soluţiile ce se pot pronunţa de către instanţa de apel?


1. În cursul judecăţii apelului:

a) Părţile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la

prima instanţă

b) Părţile se pot folosi de mijloacele de apărare şi de dovezile arătate în motivarea apelului sau

în întâmpinarea la apel

c) Se pot încuviinţa şi administra probe noi faţă de cele administrate în faţa primei instanţe

2. Sunt supuse apelului, de regulă,

a) Hotărârile dată în primă instanţă de tribunal în materie civilă

b) Hotărârile date în primă instanţă de curtea de apel

c) Hotărârile date în contestaţiile în anulare a unor decizii ale tribunalului

3. Pentru procuror termenul de apel curge:

a) De la pronunţare, dacă procurorul a participat la judecată

b) De la comunicare, dacă procurorul nu a participat la judecată

c) De la pronunţare, dacă procurorul nu a participat la judecată

4. Apelul se depune:

a) La instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea decăderii44

b) La instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii

c) La instanţa de apel

5. Excepţiile absolute pot fi invocate :

a) Direct în faţa instanţei de apel

b) În faţa instanţei de apel dar numai dacă au fost invocate in limine litis în faţa instanţei de fond

c) În faţa instanţei de apel dar numai dacă au fost invocate in limine litis în faţa instanţei de

fond, iar acesta le-a respins ca nefondate sau inadmisibileRezolvarea grilelor se găseşte la finalul manualului

Întrebări grilă de evaluare

1. Preşedintele instanţei de apel fixează primul termen de judecată a apelului;

a) Astfel încât de la data primirii citaţiei, a cererii şi a motivelor de apel intimatul să aibă la

dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea

b) Şi dispune numai citarea intimatului, fără a mai fi necesară citarea apelantului

c) Şi dispune să se comunice intimatului şi copii de pe înscrisurile noi depuse la apelant

2. Lipsa semnăturii cererii de apel atrage:

a) Decăderea din dreptul de a mai face apel

b) Nulitatea cererii

c) Respingerea cererii ca nefondată

3. Termenul de apel:

a) Este un termen relativ

b) Este un termen absolut

c) Nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii

4. Termenul de apel:

a) Nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare

b) Poate fi întrerupt sau suspendat în anumite situaţii expres prevăzute de lege

c) Poate fi suspendat nu şi întrerupt

5. Apelul incident:

Poate fi depus direct la instanţa de apel

Poate fi făcut până cel mult la primul termen de judecată din apel

Poate fi îndreptat împotriva părţii cu interese contrare sau chiar împotriva unei părţi cu aceleaşi

interese

Temă pentru acasă: Principilu echipolenţei.

45

TEMA V. 1. Recursul. Noţiune şi caractere. 2. Condiţii de fond şi de formă 3. Motive 4.

Procedură de soluţionare

I. Obiectivele specifice ale temei – Prezentarea sistematică şi adecvată a căii extraordinare de atac a

recursului sub aspectul condiţiilor, motivelor şi caracterelor acestei căi de atac. Prezentarea detaliată a

procedurii de soluţionare a recursului şi a soluţiilor, respectiv, hotărârilor instanţei de recurs.

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să întocmească (în special sub

aspectul elementelor şi a motivelor ce-l îndreptăţesc să declare recurs) şi să depună o cerere de recurs, să

stabilească care sunt hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, va fi de asemenea capabil să recunoască procedura

specifică recursului.

III. Cuvinte cheie – recurs, casare cu trimitere, casare cu reţinere, motive

IV. Structura modulului de studiu : 1.Recursul. Noţiune şi caractere 2. Condiţii. 3. Motive 4. Procedură

de soluţionare

V. Rezumat – tema analizează succesiv calea de atac a recursului sub aspectul motivelor de recurs, a

condiţiilor de fond şi de formă ale acestuia. În continuare tema tratează într-o manieră dataliată etapele

procedurii de judecată a recursului precum şi soluţiile date de către instanţa de recurs.

Conţinutul temei :

Noţiune şi caractere

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în

condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti

pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.

În mod incontestabil, primul şi cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale

extraordinară de atac. Această calificare a recursului ne este oferită chiar de Codul de procedură civilă

prin situarea sa „topografică” în Capitolul I din Titlul V, consacrat Căilor extraordinare de atac, al Cărţii a

II-a. Numai că această calificare este, astfel cum bine s-a observat şi de alţi autori, numai parţial corectă.

Într-adevăr, în prezent, recursul corespunde, parţial, exigenţelor fireşti ale unei căi de atac extraordinare,

respectiv numai în ceea ce priveşte motivele de recurs. Altminteri este de observat că recursul este pus la

dispoziţia părţilor şi a Ministerului Public, atribute caracteristice unei căi ordinare de atac.

Un alt atribut al recursului este acela că el constituie o cale de atac de reformare. Recursul se

adresează unei instanţe superioare în scopul exercitării controlului judiciar şi al casării hotărârii nelegale sau

netemeinice.

Recursul, spre deosebire de apel, nu este însă suspensiv de executare. De la această regulă există

însă şi unele excepţii. Aceste excepţii sunt prevăzute în mod expres de lege. Potrivit art. 300 alin. (1)

C.proc.civ. „Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauze le privitoare la strămutarea de hotare,

46

desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume

prevăzute de lege”. În aceste cazuri, legea recunoaşte recursului efect suspensiv în considerarea dificultăţilor

ce ar putea fi create de repunerea părţilor în situaţia anterioară în acele împrejurări în care hotărârea instanţei

de recurs ar determina anularea hotărârii atacate.

Un alt atribut important al recursului este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă, întrucât în

principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la această regulă există o excepţie. Într-adevăr,

potrivit art. 3041, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea

apelului, nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., instanţa având posibilitatea de a

examina cauza „sub toate aspectele”.

Condiţii de fond şi de formă

Condiţiile de fond ale recursului

Hotărârile susceptibile de recurs : Potrivit art. 299 alin. (1) C.proc.civ., „Hotărârile date fără drept

de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător”.

În prima categorie a hotărârilor supuse recursului se încadrează acele sentinţe care au fost pronunţate

fără drept de apel. Toate aceste hotărâri sunt susceptibile de recurs. Aşa este cazul hotărârii prin care instanţa

a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv [art. 247 alin. (4) C.proc.civ.], al hotărârii de

expedient (art. 273 C.proc.civ.), al hotărârilor prevăzute de art. 2821 C.proc.civ., la care ne-am referit deja

etc.

În această categorie se includ şi acele hotărâri care potrivit unor acte normative anterioare modificării

Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, erau declarate definitive. Aşa era cazul hotărârilor

pronunţate de instanţele judecătoreşti în baza Legii nr. 32/1968 privind contravenţiile, în temeiul Legii nr.

3/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori etc.

A doua şi principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor pronunţate

în apel. În legătură cu această categorie este necesar să reamintim totuşi că recursul nu poate fi exercitat

omisso medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului.

De asemenea, se cuvine să precizăm că recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea

atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter pur procedural. Din acest punct

de vedere, nu prezintă importanţă dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat.

O situaţie specială este aceea a hotărârilor pronunţate într-o cerere de revizuire, în contestaţie în

anulare sau într-o contestaţie la titlu. În această materie, este promovat în mod constant principiul potrivit

căruia aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai dacă şi hotărârile pronunţate asupra fondului erau

susceptibile de această cale de atac.

Menţionăm însă că, în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, calea de atac deschisă părţilor

este tocmai aceea a recursului [art. 328 alin. (2) C.proc.civ.].

47

În fine, o a treia categorie de hotărâri susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor pronunţate de alte

organe cu activitate jurisdicţională. În cazul unor hotărâri pronunţate de organe cu atribuţii jurisdicţionale

din afara sistemului judiciar recursul constituie tocmai forma de realizare a controlului judecătoresc.

Obiect al recursului îl pot forma, în anumite condiţii, şi încheierile judecătoreşti. În această privinţă

trebuie să se ţină seama şi de regimul juridic al încheierilor premergătoare astfel cum acesta este stabilit, prin

dispoziţiile art. 282 alin. (2) C.proc.civ., în materie de apel. Într-adevăr, aşa cum am arătat anterior,

dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în materie de recurs, în condiţiile determinate

de art. 316 C.proc.civ.

Aşa fiind, urmează că încheierile premergătoare se pot ataca, în principiu, numai odată cu fondul

cauzei. Aceasta reprezintă regula şi în materie de recurs. Încheierile prin care s-a întrerupt judecata în faţa

instanţei de apel pot fi atacate separat cu recurs.

De asemenea, pot fi atacate cu recurs şi încheierile prin care s-a suspendat cursul judecăţii; de data

aceasta temeiul juridic al acestei soluţii îl constituie art. 2441 C.proc.civ. Recursul poate fi exercitat şi

împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, la secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie părţile pot declara recurs şi împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive sau actelor judecătoreşti

de orice natură care nu pot fi atacate pe nicio cale, dacă cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de

apel. În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui recurs special la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; el poate fi

exercitat împotriva încheierilor premergătoare indiferent dacă prin ele s-a întrerupt cursul unui apel sau al

unui recurs în faţa curţii de apel.

Există însă şi unele încheieri care nu sunt susceptibile de exerciţiul căii de atac a recursului. Din

această categorie face parte încheierea prin care instanţa a admis sau respins cererea de abţinere sau prin

care a admis cererea de recuzare, încheierea prin care instanţa, în camera de consiliu, se pronunţă asupra

cererii debitorului de a-i încuviinţa ca plata integrală a datoriei să se facă din veniturile imobilului urmărit

sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni [art. 499 alin. (1) şi (2) C.proc.civ.] etc.

Subiectele recursului: Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi de intimat.

Recurentul este persoana care solicită exercitarea controlului judiciar pe calea recursului. Intimatul este

persoana împotriva căreia se exercită calea de atac. Oricare dintre părţi poate dobândi calitatea de recurent

sau de intimat, indiferent de poziţia procesuală pe care a avut-o în faţa instanţelor de fond: reclamant, pârât,

apelant, intervenient principal etc. Pentru exercitarea recursului părţile trebuie să îndeplinească şi condiţiile

generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile.

Recursul poate fi exercitat şi de către terţele persoane introduse în proces pe calea intervenţiei

voluntare sau a intervenţiei forţate. Din acest punct de vedere, terţele persoane menţionate pot exercita calea

recursului în condiţiile arătate deja cu prilejul analizării dreptului de exercitare a apelului.

48

O poziţie aparte o ocupă intervenientul accesoriu, întrucât recursul acestuia este condiţionat de

atacarea hotărârii şi de partea în favoarea căruia acesta a intervenit. În caz contrar, recursul intervenientului

se consideră neavenit astfel cum precizează în mod expres art. 56 C.proc.civ.

Dreptul de a exercita căile legale de atac este recunoscut în mod expres de art. 45 C.proc.civ. şi

procurorului. Procurorul poate exercita calea de atac a recursului indiferent dacă acesta a participat sau nu la

soluţionarea cauzei în faţa instanţelor de fond.

Termenul de recurs: Potrivit art. 301 C.proc.civ. „termenul de recurs este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Din reproducerea acestui text se poate remarca că

legiuitorul a adoptat un termen similar, ca durată şi ca punct de plecare, cu cel prevăzut în materia apelului.

Termenul prevăzut de art. 301 C.proc.civ. constituie, astfel cum se poate desprinde cu uşurinţă din

textul citat, termenul de drept comun în materie de recurs. Codul de procedură civilă instituie însă şi unele

termene speciale de recurs, anume în sensul că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301.

Exemplificativ menţionăm câteva situaţii care se încadrează în categoria termenelor amintite: termenul de

recurs împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond în materia conflictelor de drepturi este de 10 zile;

termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de competenţă este de 5 zile [art.

22 alin. (5) C.proc.civ.].

În privinţa punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii. Şi sub acest

aspect constatăm existenţa unor norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, de pildă, termenul de recurs

împotriva ordonanţei preşedinţiale şi împotriva încheieri de asigurare a dovezilor curge de la pronunţarea

hotărârii, atunci când ele s-au dat cu citarea părţilor.

Codul de procedură civilă face o aplicare a principiului echipolenţei actelor de procedură şi în

materia termenului de recurs. Cazurile de echipolenţă au fost analizate cu prilejul cercetării termenului de

apel. Totuşi, precizăm că art. 301 C.proc.civ. face trimitere în termeni neechivoci la dispoziţiile art. 284 alin.

(2)-(4) C.proc.civ. Prin urmare, principiul echipolenţei îşi găseşte aplicare în următoarele situaţii: în cazul în

care hotărârea a fost comunicată părţii odată cu somaţia de executare [art. 284 alin. (2) C.proc.civ.], ipoteză

în care termenul de recurs va începe să curgă de la data acestei comunicări; când partea face recurs înainte

de comunicarea hotărârii, ipoteză în care hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de

recurs [art. 284 alin. (3) C.proc.civ.].

În materia recursului, se consideră că termenul pentru exercitarea căii de atac începe să curgă, în

condiţiile art. 102 C.proc.civ., împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data când a cerut-o. Raţiunea

acestui text, cât şi a celorlalte cazuri de aplicare a principiului echipolenţei, a fost prezentată, astfel cum am

arătat, cu prilejul cercetării termenului de apel. Ne mărginim aici să subliniem că principiul echipolenţei se

aplică şi în cazul prevăzut de art. 102 C.proc.civ., deşi art. 301 C.proc.civ. nu trimite în mod expres şi la

acest text.

Pentru procuror, termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dar el curge de la

comunicare sau de la pronunţare după cum a participat sau nu la judecată. În această privinţă, art. 301

49

C.proc.civ. face trimitere în mod expres la dispoziţiile art. 284 alin. (4) C.proc.civ., text care reglementează

termenul de apel pentru procuror.

Termenul de recurs este un termen imperativ şi el curge, în principiu, continuu fără posibilitate de

întrerupere sau suspendare. Cu toate acestea, se consideră că şi în materia recursului sunt aplicabile

dispoziţiile art. 285-286 C.proc.civ. care consacră posibilitatea întreruperii termenului de apel prin moartea

uneia dintre părţi sau prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de

recurs se întrerupe şi în cazul în care partea a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să

exercite calea de atac în termenul statornicit de lege.

Termenul de recurs este un termen imperativ şi peremptoriu, astfel că nerespectarea lui atrage

după sine decăderea părţii din dreptul de a mai exercita această cale de atac. Prin urmare, neexercitarea

recursului în termenul legal face ca hotărârea să devină irevocabilă pe data expirării termenului prevăzut de

art. 301 C.proc.civ. Tardivitatea recursului poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi chiar de

instanţă din oficiu, fiind vorba aşa cum am arătat de un termen imperativ. Totuşi, în legătură cu această

problemă, trebuie amintite aici şi dispoziţiile deosebit de semnificative ale art. 310 C.proc.civ. Potrivit

acestui text: „Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă

această dovadă nu reiese din dosar el se va socoti făcut în termen”.

Dispoziţiile textului citat instituie o prezumţie de exercitare a recursului în termenul legal. Această

prezumţie se aplică doar în cele două situaţii vizate anume de text: dacă nu se dovedeşte tardivitatea

recursului sau dacă o atare probă nu rezultă din dosar. Dar, astfel cum am arătat şi cu un alt prilej, textul citat

nu are doar o semnificaţie probatorie. Aceasta deoarece, prin edictarea dispoziţiei procedurale la care ne

referim, legiuitorul a urmărit invocarea şi rezolvarea excepţiei de tardivitate înainte ca instanţa să intre în

cercetarea recursului.

În literatura noastră de specialitate s-a remarcat că şi în ipoteza în care recursul se judecă la primul

termen intimatul trebuie să invoce mai întâi excepţia de tardivitate, căci după ce se intră în cercetarea cauzei

recursul urmează să fie considerat în termen. Aşa fiind, dacă nu s-a dovedit la prima zi de înfăţişare

tardivitatea recursului se consideră că acesta a fost introdus în termenul legal.

Codul de procedură civilă reglementează şi o altă situaţie în legătură cu durata termenului de recurs.

Potrivit art. 303 alin. (5) C.proc.civ., „Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să o

înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi refăcută, prelungind

termenul de recurs cu 5 zile”.

Condiţiile de formă ale recursulu: Potrivit art. 3021 C.proc.civ., „cererea de recurs va cuprinde, sub

sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni:

a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor,

precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul

persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă

50

recurentul locuieşte în străinătate va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se

facă toate comunicările privind procesul;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz,

menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

d) semnătura”.

Este de remarcat că, potrivit art. 303 alin. (1) C.proc.civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la

comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Motivele de recurs sunt expres şi limitativ

determinate de art. 304 C.proc.civ. Motivarea trebuie să fi e concisă, precisă şi clară; ea trebuie să cuprindă

o dezvoltare a fiecărui motiv de recurs.

De altfel, în această privinţă deosebit de importante sunt şi prevederile art. 306 alin. (3) C.proc.civ.

text pe care, datorită semnificaţiei sale, îl reproducem aici: „Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute

de art. 304”. De altfel, şi instanţa trebuie să aibă un rol activ în determinarea exactă a motivelor de recurs cu

condiţia însă ca faptele şi motivele de casare să fie determinate de recurent de o atare manieră încât să

permită judecătorului să le încadreze într-unul din temeiurile de casare prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

Dacă recursul nu a fost motivat în termenul legal el este nul, astfel cum declară în mod expres art.

306 alin. (1) C.proc.civ. În pofida acestei formulări – „recursul este nul” – nulitatea nu operează de drept, ci

ea trebuie constatată de instanţă. De la această regulă acelaşi text face trimitere la alineatul următor care

instituie o excepţie importantă.

Într-adevăr, potrivit art. 306 alin. (2) C.proc.civ.: „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din

oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor”.

În redactarea dată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, astfel cum aceasta a fost

aprobată prin Legea nr. 195/2004, art. 3021 C.proc.civ. enunţa şi unele ele mente noi cum sunt cele

privitoare la indicarea codului unic de înregistrare al persoanei juridice şi arătarea motivelor de nelegalitate

pe care se întemeiază recursul. Reamintim că în materia apelului art. 287 C.proc.civ. enunţă atât „motivele

de fapt”, cât „şi de drept pe care se întemeiază apelul”. O atare distincţie dintre cele două căi de atac

reprezintă o consecinţă a noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, care trebuie să aibă ca obiect

elementele de drept ale judecăţii, iar nu şi cele de fapt.

Articolul 3021 C.proc.civ. nu se referea şi la dovezile invocate în susţinerea recursului. În schimb, o

atare precizare este făcută de art. 287 C.proc.civ. Cu toate acestea, o menţiune corespunzătoare se impunea

şi în materia recursului, ţinând totuşi seama că, în condiţiile legislaţiei actuale, art. 305 C.proc.civ. admite

folosirea în instanţa de recurs a înscrisurilor. Pe de altă parte, precizăm că şi art. 312 alin. (3), astfel cum

acesta a fost modifi cat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, se referă la posibilitatea

administrării de „probe noi”.

51

Prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, s-a precizat

că elementele cererii de recurs sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Legea nu făcea însă distincţie între

nulitatea absolută sau relativă ce ar putea interveni în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de textul

comentat. Cu toate acestea, o atare distincţie se impune să fie făcută, căci importanţa procedurală a unor

menţiuni este fundamental diferită. Oricum ne aflăm în prezenţa unei noi nulităţi exprese a cărei semnificaţie

juridică este aceea că în cazul lor vătămarea se presupune până la proba contrarie. Pe de altă parte, lipsa unor

elemente esenţiale, cum sunt neindicarea numelui recurentului, a hotărârii care se atacă, precum şi lipsa

semnăturii determină nulitatea absolută a cererii de recurs. În privinţa motivelor de recurs va trebui să ţinem

seama şi de dispoziţiile art. 306 alin. (1) şi (3) C.proc.civ.

Recurentul va trebui să se conformeze şi dispoziţiilor art. 288 alin. (1) şi 112 pct. 5 C.proc.civ., în

sensul de a alătura cererii atâtea copii câţi intimaţi sunt plus un exemplar pentru instanţă.

Dacă motivele de recurs se depun separat ele vor trebui semnate de recurent.

Semnătura este şi ea o formalitate importantă căci în lipsa ei nu se poate stabili dacă motivarea

recursului a fost făcută de persoana care are legitimare procesuală. Socotim că sunt aplicabile şi dispoziţiile

art. 133 alin. (2) C.proc.civ., astfel că lipsa semnăturii se poate „totuşi împlini în tot cursul judecăţii” în faţa

instanţei de recurs, respectiv în condiţiile determinate de acest text.

Motivele de recurs

1. Când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Acest prim motiv de casare –

prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ. – vizează nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea

şi constituirea legală a instanţei. Este un motiv de recurs care vizează în mod evident doar nelegalitatea

hotărârii atacate. O primă ipoteză care se încadrează în acest prim motiv de recurs vizează compunerea

completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judiciară. Prin urmare, spre a

decide dacă hotărârea este casabilă în temeiul art. 304 pct. 1 C.proc.civ., va trebui să ne raportăm la

dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004. În conformitate cu aceste dispoziţii legale, cauzele civile se

judecă în primă instanţă de judecătorii, tribunale şi curţile de apel în complet format dintr-un judecător;

apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile în complet format din trei judecători.

De asemenea, este de precizat că, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cauzele privind conflictele

de muncă şi asigurări sociale se judecă în primă instanţă de către complete formate din doi judecători şi doi

asistenţi judiciari.

Nerespectarea dispoziţiilor menţionate constituie un motiv de nelegalitate şi determină casarea

hotărârii judecătoreşti în temeiul art. 304 pct. 1 C.proc.civ.

A doua ipoteză, care se integrează în contextul primului motiv de recurs, vizează situaţia în care la

soluţionarea cauzei a participat şi un judecător incompatibil. Normele procedurale privitoare la

incompatibilitate sunt de ordine publică iar soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează

valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

52

În primul motiv de recurs se integrează şi nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare.

Constituie însă un motiv de recurs numai situaţia în care partea interesată a formu lat cererea de recuzare în

termenul legal, iar instanţa a respins-o şi judecătorul respectiv a participat la soluţionarea cauzei.

O ultimă ipoteză care se integrează în primul motiv de recurs se referă la neparticiparea procurorului

la judecată în cazurile în care participarea sa era obligatorie potrivit legii.

Situaţiile care se încadrează în primul motiv de casare vizează nesocotirea unor norme de natură

imperativă, astfel că încălcarea lor poate fi invocată nu numai de recurent, ci şi de intimat, chiar după

expirarea termenului pentru depunerea motivelor de recurs, de procuror şi de instanţă din oficiu. Prin

excepţie de la această regulă, recuzarea reprezintă o facultate procesuală pentru partea interesată, de a

solicita îndepărtarea unui judecător din completul de judecată, iar normele care o reglementează au o natură

dispozitivă, astfel că nerespec tarea legii constituie un motiv de recurs ce trebuie formulat în termenul

prevăzut pentru depunerea motivelor de recurs.

2. Pronunţarea hotărârii de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a

pricinii. Cel de-al doilea motiv de casare este prevăzut de lege în scopul respectării principiului continuităţii

dezbaterilor. Astfel cum am precizat deja continuitatea implică în prezent o singură condiţie, anume aceea ca

hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Nerespectarea

acestei exigenţe constituie motiv de nelegalitate şi atrage după sine casarea hotărârii atacate. Nulitatea

hotărârii vizează atât dispozitivul întocmit cu prilejul pronunţării, cât şi hotărârea redactată ulterior.

Acest al doilea motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti este de ordine publică, astfel că poate fi

invocat de către oricare dintre părţi, de procuror şi chiar de instanţă din oficiu.

3. Pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţe. Cel de-al treilea motiv de

recurs are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti.

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C.proc.civ. s-a observat în doctrină că textul nu distinge

între competenţa absolută şi competenţa relativă, părţile având posibilitatea de a se plânge pe calea

recursului atât în cazul nesocotirii normelor de competenţă generală, cât şi a celor de competenţă

jurisdicţională.

În acest sens s-a mai remarcat că atunci când legiuitorul se referă la încălcarea competenţei altei

«instanţe», conferă acestui din urmă concept un înţeles larg, respectiv în care se includ şi alte organe cu

atribuţii jurisdicţionale.

În ceea ce priveşte condiţiile de invocare ale necompetenţei, pe calea procedurală a recursului, va

trebui să se ţină seama de regulile imperative şi dispozitive privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti.

Cazurile de necompetenţă absolută şi relativă au fost cercetate în prima parte a acestui tratat.

4. Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti”

reprezintă o situaţie gravă de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care

nesocotirea lui atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public.

53

În doctrina mai recentă un prestigios autor a considerat, pe bună dreptate, că depăşirea atribuţiilor

instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată „în sfera activităţii

executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică”, ea „săvârşind acte

care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească”.

Jurisprudenţa a evidenţiat câteva din situaţiile ce pot constitui o depăşire a atribuţiilor instanţelor

judecătoreşti, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C.proc.civ., cum sunt: realizarea unui act care intră în

sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative; aplicarea unor texte abrogate; refuzul de a

recunoaşte valoare juridică unor dispoziţii normative în vigoare; aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în

vigoare.

5. Nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)

C.proc.civ. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt

sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C.proc.civ. Reamintim aici că art. 105 alin. (1) C.proc.civ.

sancţionează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent. O asemenea

neregularitate procedurală se subsumează celui de-al treilea motiv de casare: încălcarea competenţei altei

instanţe. Toate celelalte neregularităţi procedurale au fost integrate într-un singur motiv de casare:

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură.

Textul menţionat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului

de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele cazuri, nulitatea nu operează în mod automat, ci

numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod. Con diţiile în

care operează nulitatea au fost analizate pe larg în prima parte a acestei lucrări.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. se pot include cele mai varii

neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata

citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconven ţionale, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii,

contradictorialităţii etc.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ. includ în conţinutul său atât nesocotirea normelor

procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia dintre părţi. De aceea,

casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obţine în mod diferit, în

funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Nulitatea absolută poate fi valorificată, pe temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ., de fiecare din părţi, de

procuror şi de instanţă din oficiu, chiar dacă viciul procedural nu a fost invocat formal prin motivele de

recurs depuse în termen.

În ceea ce priveşte nulităţile relative, acestea pot fi valorifi cate pe calea recursului numai în anumite

condiţii. Este necesar mai întâi ca nulitatea relativă să fi fost invocată in limine litis în faţa instanţei de fond,

iar aceasta să o fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra ei; deopotrivă, este necesar ca neregularitatea

procedurală respectivă să fi fost reiterată fără succes în faţa instanţei de apel.

54

Există totuşi şi unele excepţii relative care pot fi invocate pentru prima dată în faţa instanţei de

recurs. Este vorba doar de acele excepţii pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc

procedural legal, în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată. În această categorie se includ neregularităţile

procedurale care vizează însăşi hotărârea pronunţată în instanţa de apel.

6. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Astfel cum am arătat deja cel

de-al şaselea motiv de recurs este şi un temei pentru ca partea interesată să solicite revizuirea hotărârii.

Cel de-al şaselea motiv de recurs cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa

a acordat mai mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de

reclamant); şi un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanţa

a acordat şi daune-interese într-o acţiune reală deşi acestea nu s-au solicitat de reclamant).

Din prezentarea succintă a acestor ipoteze la care se referă art. 304 pct. 6 C.proc.civ., rezultă că cel

de-al şaselea motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale.

7. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii. Motivarea hotărârii judecătoreşti este un element indispensabil al acestui important act

procedural. În aceste condiţii, motivul de recurs pe care-l analizăm îşi dobândeşte din nou întreaga sa

importanţă.

În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se

arată motivele pe care se sprijină „decizia” judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura

cauzei echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare.

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 307 C.proc.civ. sunt

dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele

rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre

dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a

soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv.

De asemenea, jurisprudenţa a mai stabilit că motivarea sumară şi confuză echivalează deopo trivă cu

o nemotivare. Tocmai de aceea doctrina apreciază, în mod judicios, că acest motiv „vizează mai mult

netemeinicia, decât nelegalitatea hotărârii recurate”.

8. Interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi

vădit neîndoielnic al acestuia. Cel de-al optulea motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii

judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C.civ. potrivit căruia

convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract,

stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles

decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

55

Drept urmare, instanţa de fond prin interpretarea regulilor prevăzute de lege nu poate trece peste

voinţa clar exprimată a părţilor. De altfel, unul din principiile esenţiale privitoare la interpretarea

contractelor este acela statornicit de art. 977 C.civ. şi potrivit căruia interpretarea se face „după intenţia

comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.

Pe de altă parte, nu se poate ignora dreptul instanţei de fond de a interpreta termenii susceptibili de

două înţelesuri sau clauzele obscure sau îndoielnice ale contractului. Dar o atare interpretare trebuie să se

facă în mod evident cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C.civ.

Interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele

împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului

lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Se consideră, în general, că ne aflăm în prezenţa unei schimbări a

naturii actului juridic atunci când un act este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial

natura sa, de pildă, contractul este calificat ca un contract de întreţinere în loc de un contract de rentă viageră

sau ca un contract de asociere în participaţiune în loc de contract de vânzare-cumpărare etc.

În legătură cu cel de-al optulea motiv de recurs, se mai impun şi următoarele două precizări. Prima:

se încadrează în acest motiv de recurs nu numai schimbarea naturii unui contract ci a oricărui act juridic

dedus în justiţie, deci chiar a unui act juridic unilateral. A doua precizare: cel de-al optulea motiv de casare

vizează îndeosebi netemeinicia hotărârii atacate

9. Pronunţarea unei hotărârii lipsite de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cel de-al nouălea motiv de recurs vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii atacate şi conţine două

ipoteze distincte: a) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal şi b) pronunţarea unei hotărâri cu

încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prima ipoteză se poate ivi în acele situaţii în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate

stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este distinctă de cea de-a doua, ultima referindu-

se doar la încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În acest sens se remarcă că în ipoteza analizată hotărârea nu este motivată în drept şi, adăugăm noi,

este vorba de o lipsă totală de motivare. Într-adevăr, în cazul unei motivări greşite în drept ne aflăm în

prezenţa celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

A doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a legii. Situaţiile

practice care se încadrează în această ipoteză sunt dintre cele mai variate, cum ar fi interpretarea eronată a

unui text legal, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme

juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză, aplicarea legii române, deşi raportul cu un element de

extraneitate era cârmuit de o lege străină.

Alături de alţi autori considerăm că acest motiv de recurs se referă la nesocotirea normelor de drept

material. În fine, o ultimă precizare pe care voim a o face, şi ni se pare necesară, este aceea că legiuitorul

foloseşte în art. 304 pct. 9 C.proc.civ. conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie să avem în

56

vedere şi încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme juridice prevăzută într-o ordonanţă guvernamentală

sau în orice alt act normativ.

Procedura de soluţionare a recursului

Potrivit art. 316 C.proc.civ., „Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în

instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”. Observăm că o

normă similară de trimitere există şi în materia apelului, cu referire la complinirea regulilor stabilite pentru

această cale de atac cu dispoziţiile dreptului comun. Situaţia este firească căci o reluare a tuturor regulilor

de procedură ce se impun a fi aplicate în apel sau recurs ar fi absolut inutilă.

Prin urmare, dispoziţiile prevăzute în materie de recurs se completează în mod corespunzător cu cele

prevăzute de lege în materie de apel. Dar, trebuie adăugat că şi în faza recursului se impune, în mod fi resc,

aplicarea şi a unora din regulile stabilite pentru jude cata în primă instanţă. Astfel, de exemplu, regulile

privitoare la întocmirea încheierilor de şedinţă, la redactarea şi pronunţarea hotărârii ori cele privitoare la

administrarea probei prin înscrisuri (admisibile în recurs) sunt comune cu cele prevăzute pentru judecata în

primă instanţă. De aceea, în continuare vom analiza doar acele reguli particulare care sunt aplicabile în faţa

instanţei de recurs.

Depunerea cererii de recurs: Şi în materie de recurs avem o normă similară cu cea cuprinsă în art.

288 alin. (2) C.proc.civ. În acest sens, art. 302 C.proc.civ. dispune că: „Recursul se depune la instanţa a cărei

hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”.

Prin urmare, nerespectarea exigenţei prevăzute de textul citat atrage după sine nulitatea recursului.

Practica judiciară a promovat această soluţie în mod constant şi în materia recursului. Menţionăm că şi în

cazul recursului ne aflăm în prezenţa unei nulităţi exprese, cu toate consecinţele ce derivă dintr-o atare

reglementare. Aşa fiind, şi în cazul nedepunerii cererii de recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă

consecinţele sunt aceleaşi ca şi în cazul nedepunerii legale a cererii de apel.

Măsuri prealabile judecării recursului: După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile,

instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul, împreună cu dovezile de

îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii [art. 303 alin. (6) C.proc.civ.].

Preşedintele instanţei de recurs va verifica dacă procedura de comunicare a fost îndeplinită în mod

corect, după care va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de

recurs. Stabilirea termenului de judecare a recursului trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 114

C.proc.civ.

După comunicarea motivelor de recurs intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 5

zile înainte de termenul de judecată.

Legiuitorul a adoptat recent, măsuri pentru descongestionarea instanţei supreme. În acest context,

menţionăm doar modificarea adusă art. 299 alin. (2) C.proc.civ. prin Legea nr. 219/2005. Potrivit acestui

text, „recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel”. Textul

57

are o semnificaţie deosebită nu numai în privinţa competenţei de soluţionare a recursurilor ci chiar a

amenajării întregului nostru sistem judiciar. În viziunea actuală a legiuitorului instanţa supremă nu mai poate

fi considerată ca o instanţă cu plenitudine de jurisdicţie în materie de recurs. Fostul art. 299 alin. (2)

C.proc.civ. inducea o atare idee, întrucât el prevedea, fără echivoc, că recursul se soluţionează de instanţa

supremă „dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Desfăşurarea judecăţii: Dacă procedura de citare este legal îndeplinită, preşedintele va da cuvântul

părţilor [art. 309 alin. (1) C.proc.civ.]. Potrivit art. 309 alin. (2) C.proc.civ., procurorul vorbeşte cel din

urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent. Regula enunţată nu diferă esenţialmente de

principiile dreptului comun în materie. Prin urmare, mai întâi va pune concluzii recurentul, apoi intimatul,

iar mai la urmă procurorul, cu excepţia la care ne-am referit deja, când procurorul este recurent.

Se va proceda în continuare la soluţionarea eventualelor excepţii de procedură, respectiv mai întâi a

acelora care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a recursului.

Recurentul va dezvolta oral motivele de casare depuse înăuntrul termenului de recurs. Precizăm însă

că nu se poate proceda la schimbarea motivării cererii de chemare în judecată direct în calea de atac a

recursului. Intimatul va răspunde la fiecare motiv de recurs formulat de recurent. Motivele de ordine publică

invocate din oficiu de instanţă vor fi puse în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor.

Instanţa de recurs este, în principiu, datoare să examineze toate motivele de recurs invocate prin

cererea de recurs. Soluţia se impune cu necesitate mai cu seamă în acele împrejurări în care ar urma să se

respingă sau să se admită doar în parte recursul.

Aşa cum am mai subliniat, în faţa instanţei de recurs îşi găsesc aplicare şi regulile de drept comun, în

lipsa unor reglementări specifice acestei căi de atac, privitoare la încheierile de şedinţă, la soluţionarea

excepţiilor de procedură şi la administrarea dovezilor.

În privinţa probelor este necesar să arătăm că există şi unele reguli particulare privind admisibilitatea

lor. În această privinţă, art. 305 C.proc.civ. consacră o regulă importantă, anume aceea a inadmisibilităţii

probelor noi în recurs. Potrivit acestui text, care pentru rigoare se impune să fi e reprodus în continuare: „În

instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea

dezbaterilor”.

Drept urmare, textul consacră o regulă esenţială: inadmisibilitatea probelor noi în recurs. Această

regulă se întemeiază pe o raţiune precisă, anume aceea că esenţialmente recursul nu este o cale de atac

devolutivă, ci un mijloc procedural prin intermediul căreia nu se rejudecă cauza, ci se realizează doar un

examen al hotărârii atacate.

Textul citat instituie şi o notabilă excepţie, deopotrivă de semnificativă, ale cărei raţiuni sunt simple.

Într-adevăr, înscrisurile sunt probe ce pot fi administrate cu uşurinţă şi în faţa instanţei de recurs, iar ele nu

presupun, de regulă, amânarea succesivă a judecăţii, astfel cum se poate întâmpla în cazul producerii altor

dovezi.

58

Conceptul de înscris, folosit în art. 305 C.proc.civ., nu are nicio semnificaţie particulară în materia

recursului, astfel cum are, de pildă, în cazul revizuirii (art. 322 pct. 5 C.proc.civ.). Fosta instanţă supremă,

printr-o importantă decizie de îndrumare, a statuat că prin înscrisuri în sensul dispoziţiilor legale ce le

analizăm, se înţeleg „toate actele scrise – emanate de la părţile în proces sau de la un terţ – care ar fi putut

înrâuri soluţia cauzei, dacă ar fi fost folosite la prima instanţă”. Au fost asimilate cu înscrisurile şi relaţiile

scrise solicitate de instanţă de la diferite autorităţi publice. În schimb, nu pot fi considerate ca înscrisuri –

admisibile în recurs – declaraţiile date de martori, chiar în formă autentică, după judecarea cauzei la instanţa

de fond. De asemenea, nu poate avea caracterul unui înscris, în sensul dispoziţiilor art. 305 C.proc.civ.,

niciun raport de expertiză.

Înscrisurile pot fi folosite în recurs de ambele părţi, respectiv atât în susţinerea cât şi în combaterea

recursului. Legea nu a stabilit iniţial o limită de timp privind folosirea înscrisurilor în faţa instanţei de recurs.

Aşa fiind, s-a admis de doctrină că înscrisurile pot fi depuse în tot cursul judecării recursului.

O problemă interesantă şi care a fost evocată de doctrina recentă este cea privitoare la aplicabilitatea

regulii consacrate în art. 305 C.proc.civ. şi în acele situaţii în care recursul are un caracter devolutiv, în

condiţiile art. 3041 C.proc.civ. Cu argumente persuasive s-a remarcat că art. 305 C.proc.civ. se aplică numai

în cazurile în care recursul este promovat într-o cauză în care există şi calea de atac a apelului, iar nu şi

atunci când el este exercitat în condiţiile art. 3041 C.proc.civ. De lege ferenda, o atare soluţie s-ar impune,

îndeosebi în considerarea caracterului devolutiv al recursului, în ipoteza în care el este exercitat în condiţiile

art. 3041 C.proc.civ. De lege lata, manifestăm rezerve faţă de o atare soluţie, căci ea nu este în armonie cu

litera legii.

De asemenea, în doctrina recentă s-a ridicat şi problema de a cunoaşte dacă principiul enunţat de art.

305 C.proc.civ. vizează numai faza soluţionării recursului sau şi pe aceea a rejudecării după casare. S-a

apreciat, în mod întemeiat şi după părarea noastră, că art. 305 C.proc.civ. este incident numai în faza

soluţionării recursului, iar nu şi în cazul rejudecării după casare.

În cursul judecării recursului pot să apară şi alte incidente de procedură, cum sunt cele privitoare la

desistare, achiesare, perimare şi la suspendarea procesului civil. De asemenea, părţile pot pune capăt

procesului civil printr-o tranzacţie.

Incidentele procedurale se soluţionează de către instanţa de recurs în conformitate cu dispoziţiile

dreptului comun în materie. Câteva precizări particulare se impun totuşi a fi făcute şi în acest context. Astfel,

renunţarea la judecată se poate face numai cu învoirea celeilalte părţi, o atare exigenţă fiind impusă de

dispoziţiile art. 246 alin. (4) C.proc.civ. Într-adevăr, potrivit acestui text după intrarea în dezbaterea fondului

renunţarea se poate face numai cu acordul părţii adverse. De asemenea, renunţarea la recurs se poate face

atât personal de către recurent cât şi printr-un mandatar cu procură specială. O atare renunţare se poate face

atât la instanţa la care se depune recursul, cât şi direct în faţa instanţei de recurs. În toate cazurile asupra

renunţării poate decide numai instanţa de recurs.

59

Desistarea recurentului poate viza şi dreptul subiectiv. Când o atare renunţare intervine în faza

recursului ea determină anularea în totul sau în parte a hotărârii atacate. Soluţia este prevăzută în mod expres

de art. 247 alin. (5) C.proc.civ., în materia apelului, dar ea este aplicabilă şi în cazul când ea intervine în faza

recursului.

Soluţiile ce se pronunţă de instanţa de recurs: Actuala reglementare precizează cu mult mai multă

rigoare soluţiile ce pot fi pronunţate de către instanţa de recurs. Într-adevăr, potrivit art. 312 alin. (1)

C.proc.civ., astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, instanţa poate

pronunţa următoarele soluţii: admiterea recursului, respingerea recursului, anularea sau perimarea lui.

În principiu, soluţia respingerii recursului este una care nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunţă

în toate acele cazuri în care instanţa de recurs găseşte hotărârea atacată ca fiind legală. În acest caz hotărârea

atacată devine irevocabilă. O atare soluţie este rezultatul examinării hotărârii atacate în raport cu motivele de

recurs invocate de recurent sau în raport de cele ridicate de instanţă din oficiu. De aceea, în practică în

asemenea împrejurări instanţa dispune respingerea recursului ca nefondat.

În doctrină şi jurisprudenţă, s-a decis că la soluţia respingerii trebuie să se oprească instanţa de recurs

şi atunci când constată că hotărârea nu este motivată sau motivarea este necorespunzătoare, dacă decizia

încorporată în dispozitivul hotărârii este legală.

În acest caz instanţa va menţine hotărârea atacată dar va proceda la motivarea soluţiei sau la

substituirea acesteia cu propria sa motivare.

Există însă şi alte cazuri în care se poate dispune respingerea recursului fără să se fi procedat la o

prealabilă examinare în fond a acestuia. Astfel, recursul poate fi respins ca tardiv introdus sau ca

inadmisibil (când a fost exercitat, de pildă, omisso medio). Un caz special de respingere a recursului este

prevăzut de lege în materia divorţului. Astfel, potrivit art. 619 alin. (2) C.proc.civ., apelul sau recursul

reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut dacă la judecată se

prezintă numai pârâtul. De asemenea, recursul în interesul uneia dintre părţi se respinge ca neavenit dacă

această cale de atac nu a fost exercitată şi de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie


În fine, există şi unele situaţii în care se dispune anularea recursului, o soluţie cu efecte similare cu

aceea a respingerii acestuia. Astfel, de pildă, recursul poate fi anulat ca netimbrat (art. 20 din Legea nr.

146/1997).

Admiterea recursului se poate pronunţa atunci când instanţa găseşte întemeiate motivele de casare

invocate sau ridicate din oficiu. Soluţia se poate pronunţa şi în cazul în care instanţa a constatat că numai

unul dintre motivele de recurs este întemeiat. Admiterea recursului poate determina modificarea sau casarea

hotărârii atacate, respectiv desfiinţarea acesteia. Sunt soluţii expres precizate de art. 312 alin. (2) C.proc.civ.

Actuala reglementare este clarificatoare şi sub aspectul determinării cazurilor în care se pronunţă modifi

carea şi a celor în care se pronunţă casarea hotărârii atacate.

60

Astfel, potrivit art. 312 alin. (3) C.proc.civ., modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C.proc.civ., iar casarea pentru cele statornicite în art. 304 pct. 1-5

C.proc.civ., precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul

fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de

probe noi. Este posibil însă ca recursul să fi e admis pentru mai multe temeiuri, dintre care unele atrag

modifi carea, iar altele casarea hotărârii atacate. În mod evident, că în asemenea situaţii nu se pot pronunţa

ambele soluţii, căci acestea se exclud în mod logic. De aceea, pentru o atare ipoteză, art. 312 alin. (3)

C.proc.civ. a prevăzut soluţia casării în întregime a hotărârii atacate, spre a se „asigura o judecată unitară”.

Dispoziţiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ. au primit însă o nouă redactare în urma intervenţiilor

legislative realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Inovaţiile legiuitorului vizează

enunţarea a încă două cazuri de casare: când instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără

a intra în cercetarea fondului şi ipoteza în care modificarea hotărârii nu este posibilă, întrucât este necesară

administrarea de probe noi. Prima ipoteză este firească şi ea se raportează la toate acele împrejurări în care

instanţa a cărei hotărâre a fost atacată a soluţionat procesul pe baza unor excepţii peremptorii, care au făcut

astfel inutilă cercetarea fondului. Al doilea caz nu se încadrează, după părerea noastră, în motivele clasice de

casare, ceea ce de fapt rezultă chiar şi din formularea textului, care precizează că soluţia casării se pronunţă

(în locul modifi cării – n.n.) doar în cazul în care este necesară administrarea de probe noi.

La casarea hotărârii atacate se referă în mod expres şi art. 311 C.proc.civ. Potrivit primului alineat al

acestui text: „Hotărârea casată nu are nicio putere”. Este o formulare cu caracter foarte general care lasă s ă

se înţeleagă, în mod inexact după părerea noastră, că în toate cazurile casarea are un caracter integral.

Revenind însă la casarea hotărârii atacate se impun totuşi câteva precizări privitoare la formele

acesteia. Casarea poate fi totală sau parţială.

Distincţia dintre casarea totală şi casarea parţială prezintă interes practic pentru a se determina

limitele în care urmează să se facă rejudecarea cauzei. În unele cazuri, decizia de casare explicitează în

termeni neechivoci limitele în care s-a dispus casarea, respectiv dacă casarea este totală sau numai parţială.

Dar, chiar şi în lipsa unor atare precizări – în practică adeseori nu se explicitează limitele casării – instanţa

de rejudecare va putea stabili cu multă uşurinţă dacă în cauză s-a dispus o casare totală sau una parţială. O

atare determinare se poate face prin raportarea deciziei de casare la limitele învestirii instanţei de recurs şi la

părţile care au exercitat calea ordinară de atac a recursului. Ori de câte ori criticile aduse prin recurs vizează

numai unele aspecte ale cauzei sau numai raporturile dintre unele dintre părţile litigante casarea va fi

parţială. Dar această regulă nu are un caracter absolut, căci hotărârea poate fi criticată şi pentru un singur

motiv, iar dacă acesta este de ordine publică poate determina nulitatea absolută şi totală a hotărârii

judecătoreşti. Pe de altă parte, asemenea motive de ordine publică pot fi ridicate şi de instanţă din oficiu, iar

dacă sunt reţinute ca întemeiate provoacă aceeaşi consecinţă procedurală.

Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu constituie o ultima ratio, căci finalitatea trebuie să fie

pronunţarea unei soluţii legale, lucru ce se realizează prin rejudecarea cauzei în fond. În acest sens, art. 312

61

alin. (4) C.proc.civ. precizează neechivoc că, în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele „vor judeca

pricina în fond, fi e la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură

decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop”. Textul este lămuritor şi în privinţa hotărârilor pe care le

pronunţă instanţa de recurs. Astfel, în cazul în care cauza se judecă în fond chiar la termenul la care s-a

dispus admiterea recursului instanţa pronunţă o singură decizie. Legea prevede însă posibilitatea ca instanţa

să acorde un termen în vederea soluţionării cauzei în fond. În acest caz, deşi textul nu o spune în mod

expres, instanţa va pronunţa două decizii, una prin care se pronunţă asupra recursului şi alta prin care

soluţionează fondul după casare.

Articolul 312 alin. (5) şi (6) C.proc.civ. se referă la posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la o

altă instanţă. Prin urmare, din punctul de vedere al instanţei căreia îi revine sarcina de a rejudeca cauza

trebuie să facem distincţie între casarea cu reţinere şi casarea cu trimitere.

În sistemul procesual în vigoare, ca şi în cel anterior de altfel, regula o reprezintă casarea cu reţinere.

Regula casării cu reţinere se aplică însă numai în cazul recursurilor soluţionate de curţile de apel sau de

tribunale. Ideea rezultă în mod clar din chiar dispoziţiile art. 312 alin. (4) C.proc.civ.

Casarea cu trimitere reprezintă o situaţie de excepţie şi ea poate fi dispusă numai în cazurile strict

determinate de art. 312 alin. (5) şi (6) C.proc.civ. Potrivit art. 312 alin. (5) C.proc.civ., „în cazul în care

instanţa a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a

făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa

de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei

instanţe de acelaşi grad”. De asemenea, potrivit art. 312 alin. (6) C.proc.civ., „în caz de casare a hotărârii

atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei

judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii, iar pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă”.

Prima excepţie, vizează situaţia în care instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul

„fără a intra în cercetarea fondului”.

În primul rând, în situaţia necercetării fondului cauzei se poate ajunge în toate acele situaţii în care

instanţa a soluţionat cauza pe baza unei excepţii peremptorii, fie ea de fond, fie de procedură. Aşa este cazul

respingerii acţiunii pe motiv că este prescrisă, pe motiv de putere de lucru judecat, lipsă de calitate

procesuală, pentru inadmisibilitatea sau prematuritatea acţiunii ori pentru lipsă de interes.

Cu o necercetare a fondului cauzei echivalează practic şi acele situaţii în care instanţa a cărei

hotărâre a fost atacată a luat act în mod greşit de renunţarea reclamantului la judecată sau la dreptul pretins.

În prima ipoteză pe care o analizăm – necercetarea fondului – trebuie integrate şi situaţiile în care

instanţa a cărei hotărâre este recurată nu a examinat toate capetele de cerere ale acţiunii sau acelea pe care

instanţa trebuia să le examineze din oficiu. Aceste soluţii jurisprudenţiale sunt perfect justificate, căci în

asemenea împrejurări instanţa nu a cercetat întreg fondul procesului, ci numai o parte din el.

62

Cu toate acestea, casarea cu trimitere nu se poate dispune în acele cazuri în care instanţa a cărei

hotărâre a fost recurată a omis să cerceteze unele pretenţii privitoare la cheltuieli de judecată, dobânzi la

suma solicitată, majorări legale sau penalităţi. Soluţia a fost justificată de fosta instanţă supremă prin aceea

că soluţionarea cererilor accesorii menţionate sunt doar o consecinţă a rezolvării problemelor de fond, fapt

pentru care „nu se poate pretinde că părţile sunt lipsite de dreptul pe care-l au la cele două grade de

jurisdicţie”.

În fine, o ultimă situaţie ce poate fi integrată în prima ipoteză este şi aceea a lipsei oricărei dovezi a

judecării fondului. Doctrina citează printre alte împrejurări ce s-ar integra într-o atare situaţie lipsa încheierii

de amânare a pronunţării, lipsa încheierii de la termenul la care a avut loc judecata în fond, lipsa minutei sau

chiar a hotărârii de finalizare a procesului.

A doua excepţie: judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea

probelor şi la dezbaterea fondului.

Casarea cu trimitere se impune şi în acest caz pentru respectarea principiului dublului grad de

jurisdicţie. Necitarea regulată a părţilor la momentele procesuale vizate de art. 312 alin. (5) C.proc.civ. este

de natură să nesocotească principiul contradictorialităţii şi al dreptului de apărare. Observăm însă că legea

impune o dublă condiţie, anume aceea ca partea să nu fi fost legal citată la administrarea probelor şi la

dezbaterea cauzei în fond.

Prin urmare, dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost prezentă decât la administrarea

probelor nu se va dispune casarea cu trimitere, ci doar casarea cu reţinere a hotărârii atacate.

În acelaşi timp, astfel cum rezultă din art. 312 alin. (5) C.proc.civ., simpla necitare a părţii nu

conduce la casarea cu trimitere a hotărârii atacate. Mai este necesar ca judecată să se fi făcut, la termenele

menţionate de textul la care ne referim, în lipsa părţi. Aceasta deoarece, în caz contrar, viciul procedural al

necitării părţii se acoperă, împrejurare în care nu se poate invoca nici producerea unei vătămări.

Soluţia casării cu trimitere se poate pronunţa însă numai în acele cazuri în care una din părţi nu a fost

legal citată la termenele prevăzute în art. 312 alin. (5) C.proc.civ. O atare soluţie nu se poate pronunţa atunci

când un organ trebuie citat spre a fi audiat sau consultat doar asupra unei anumite probleme ce formează

obiectul judecăţii. În acest sens s-a decis că necitarea autorităţii tutelare spre a fi ascultată în procesul de

divorţ determină casarea cu reţinere a hotărârii, iar nu cu trimitere.

A treia excepţie: lipsa de competenţă. Casarea pentru lipsă de competenţă nu ridică în practică

probleme deosebite. În acest caz, ceea ce se urmăreşte prin casarea hotărârii este ca părţile să fie judecate de

către judecătorii lor fireşti. Prin urmare, orice nesocotire a normelor de competenţă va conduce la casarea cu

trimitere, indiferent deci dacă este vorba de transgresarea regulilor competenţei generale sau ale competenţei

jurisdicţionale.

În cazul necompetenţei jurisdicţionale cauza se va trimite la instanţa competentă potrivit legii. Dacă

au fost însă nesocotite regulile competenţei generale cauza se va trimite la organul cu atribuţii jurisdicţionale

competent potrivit legii. Soluţia este însă diferită în cazul în care se constată că soluţionarea cauzei a fost de

63

competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale sau a unei jurisdicţii străine. Într-o atare împrejurare

soluţia care se impune este aceea a casării hotărârii pronunţate cu nesocotirea normelor de competenţă

generală sau internaţională şi respingerea acţiunii. În cazul în care cauza este de competenţa unui organ fără

atribuţii jurisdicţionale respingerea acţiunii ca inadmisibilă reprezintă unica soluţie, căci textul permite

trimiterea cauzei numai unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Reamintim că, în cazul necompetenţei

jurisdicţiei române, soluţia respingerii acţiunii este prevăzută în mod expres de lege (art. 157 din Legea nr.

105/1992).

Dacă cu prilejul soluţionării cauzei instanţa de recurs constată că ea însăşi este competentă să

soluţioneze cauza în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit

competenţei sale [art. 312 alin. (7) C.proc.civ.].

Observăm că în cazul casării pentru necompetenţă legea nu prevede, astfel cum o face în mod expres

pentru primele două ipoteze ce au fost deja analizate, şi posibilitatea trimiterii cauzei la o altă instanţă de

acelaşi grad. Menţionăm că trimiterea cauzei spre soluţionare la o instanţă de acelaşi grad, în cazul primelor

două excepţii, este prevăzută de lege spre a se evita dificultăţile (completul nu s-ar mai putea constitui din

cauza recuzării sau a incompa tibilităţii judecătorilor) ce ar putea apărea uneori în legătură cu formarea

completelor de judecată la instanţele de rejudecare.

În fine, în cazul casării pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti soluţia finală pe care o

impune art. 312 alin. (6) C.proc.civ. este respingerea cererii ca inadmisibilă. După părerea noastră, în acest

caz, instanţa va pronunţa o singură hotărâre, prin care se admite recursul, se casează hotărârea atacată şi se

respinge cererea ca inadmisibilă.

În mod distinct, legea reglementează în art. 313 C.proc.civ. şi soluţiile pe care le poate pronunţa

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs. Potrivit art. 313 C.proc.civ., „Curtea Supremă de Justiţie, în caz

de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când

interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru

lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională

competent potrivit legii”.

Din simpla lectură a textului citat rezultă că în ipoteza soluţionării recursului de către instanţa

supremă, în caz de casare, regula este casarea cu trimitere la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată sau

la o altă instanţă de acelaşi grad. Regula enunţată comportă şi o excepţie deosebit de importantă. În acest

sens, art. 314 C.proc.civ. dispune că instanţa supremă „hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în

care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin

stabilite”.

Sfera de aplicare a acestei excepţii este determinată de necesitatea aplicării corecte a legii la o stare

de fapt precis determinată de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată pe calea recursului. Astfel cum s-a

remarcat deja în doctrină soluţia art. 314 C.proc.civ. este logică, căci casarea cu trimitere ar constitui o

rezolvare strict formală şi inutilă, atât timp cât starea de fapt a fost bine stabilită, eroarea constând exclusiv

64

în aplicarea greşită a legii. Pe de altă parte, soluţia legii este în concordanţă şi cu statutul Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie de a constitui eminamente o instanţă de control a legalităţii şi de îndrumare pe cale

jurisprudenţială a activităţii instanţelor inferioare.

Excepţia prevăzută de art. 314 C.proc.civ. trebuie interpretată însă în mod restrictiv, respectiv în

sensul că ea este aplicabilă numai atunci când starea de fapt a fost atât de precis determinată încât nu implică

intervenţia instanţei supreme asupra împrejurărilor de fapt ori o reapreciere a dovezilor administrate.

Casarea cu trimitere trebuie dispusă, prin urmare, chiar şi atunci când o reapreciere a probelor ar putea fi

făcută cu uşurinţă de instanţa supremă nefiind necesară administrarea unor dovezi noi sau doar administrarea

probei cu înscrisuri.

În legătură cu soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa supremă mai arătăm că în cazul casării cu

trimitere aceasta poate fi făcută şi în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad. Raţiunea este aceeaşi ca şi în

cazul casării cu trimitere dispuse de tribunale sau de curţile de apel. În cazul casării dispuse de către instanţa

supremă legea adaugă că trimiterea la o altă instanţă se poate face „atunci când interesele bunei administrări

a justiţiei o cer”.

Pentru aceleaşi motive se poate dispune casarea cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad. Totuşi

unele conotaţii ale referirii legii la interesele justiţiei, în cazul casării cu trimitere la o altă instanţă de către

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pot fi identificate. Avem în vedere posibilitatea casării cu trimitere la o

altă instanţă de acelaşi grad şi în acele împrejurări în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar constata că o

instanţă este împiedicată, datorită unor împrejurări excepţionale, să funcţioneze un timp mai îndelungat (art.

23 C.proc.civ.). Situaţia este similară în cazul constatării de către instanţa supremă a unor împrejurări de

natură a periclita o judecată imparţială la instanţa a cărei hotărâre a fost casată (de exemplu, în cazurile de

strămutare a procesului civil pentru motive de bănuială legitimă sau siguranţă publică). Instanţa supremă

poate dispune casarea cu trimitere, în asemenea împrejurări, la o instanţă de acelaşi grad chiar şi în lipsa unei

cereri formale de delegare a unei alte instanţe sau de strămutare a procesului civil.

Hotărârea instanţei de recurs: Hotărârea instanţei de recurs este destinată să tranşeze orice

contestaţie asupra cauzei deduse în justiţie. Ea are un scop precis, acela de a se pronunţa asupra motivelor de

recurs invocate de partea interesată şi de a realiza un control judiciar efi cient spre a evita trecerea în puterea

lucrului judecat a unei hotărâri nelegale.

Cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti nu diferă esenţial de cel al unei hotărâri date în primă instanţă

sau în apel. Motivarea ei este însă cantonată cu predilecţie la temeiurile de casare invocate de părţi sau

ridicate de instanţă din oficiu.

O particularitate importantă a hotărârilor de recurs se referă la caracterul lor irevocabil. Într-

adevăr, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ., sunt irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin

acestea s-a soluţionat fondul pricinii. Formularea legii induce ideea incontestabilă a irevocabilităţii

hotărârilor pronunţate în recurs, indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa: respingerea recursului, casarea

cu reţinere sau cu trimitere a cauzei.

65

Au caracter irevocabil, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 5 C.proc.civ., şi orice alte hotărâri care, potrivit

legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Intră în această categorie şi acele hotărâri prin care s-au rezolvat doar

unele incidente în faţa instanţei de casare, cum este cazul perimării recursului, sau prin care s-a anulat

recursul ca netimbrat ori ca nemotivat.

O consecinţă de maximă importanţă şi care decurge din caracterul irevocabil al hotărârii de recurs

este aceea că ea nu mai poate fi atacată cu un nou recurs. Cu alte cuvinte, în sistemul nostru procesual calea

recursului la recurs este inadmisibilă.

În schimb, hotărârea instanţei de recurs este susceptibilă de a fi atacată prin intermediul căilor

extraordinare de atac, în condiţiile determinate de lege.

Codul de procedură civilă determină în mod expres efectele hotărârii atacate şi desfiinţate ca urmare

a admiterii recursului. Un text este fundamental în această privinţă. Acesta este art. 311 C.proc.civ. care, în

cele două alineate ale sale, dispune: „(1) Hotărârea casată nu are nicio putere. (2) Actele de executare făcute

în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel”.

Dispoziţiile procedurale citate necesită totuşi unele explicaţii suplimentare. Observăm mai întâi că

primul alineat al textului menţionat statuează în termeni imperativi că hotărârea casată nu are nicio putere.

Prin urmare, o interpretare strict literală ar conduce la concluzia desfiinţării totale a hotărârii atacate. Totuşi,

nu aceasta este soluţia corectă, căci aşa cum s-a remarcat, trebuie să se ţină seama şi de marile principii care

stau la baza procedurii judiciare, cum sunt relativitatea lucrului judecat, disponibilitatea procesuală şi de

însăşi prevederile clare ale art. 312 alin. (2) C.proc.civ. De asemenea, în cercetarea întinderii casării nu poate

fi ignorat nici principiul non reformatio in peius, aplicabil şi în recurs [art. 315 alin. (4) şi art. 296

C.proc.civ.].

Prin urmare, distincţia dintre casarea totală şi parţială, la care ne-am referit deja, trebuie avută în

vedere în determinarea efectelor hotărârii de casare. Astfel, în cazul în care s-a dispus casarea totală a

hotărârii, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, hotărârea nedobândind autoritate de lucru judecat în

privinţa problemelor dezlegate prin hotărârea atacată. Dimpotrivă, dacă casarea este doar parţială hotărârea

atacată îşi va menţine toate efectele sale în privinţa chestiunilor litigioase ce au fost soluţionate de instanţa

de fond, dar care n-au format obiectul recursului. Soluţia este aceeaşi şi în privinţa chestiunilor litigioase ce

au format obiectul recursului şi cu privire la care motivele de recurs au fost respinse.

Dar chiar şi în privinţa unei casări totale trebuie subliniat că ceea ce se desfiinţează este numai

hotărârea, iar nu toate actele de procedură sau probele administrate în cauză. Acestea rămân, în principiu,

valabile, cu excepţia cazului în care instanţa de recurs a dispus desfiinţarea şi refacerea lor. Această soluţie

este în concordanţă şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 311 alin. (2) C.proc.civ., text care declară desfiinţate de

drept numai actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate.

Efectele casării se răsfrâng, în principiu, numai asupra părţilor care s-au judecat în recurs. Această

regulă constituie şi ea o aplicare a principiului relativităţii lucrului judecat. De la această regulă există şi

excepţii. O primă excepţie se referă la proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul

66

căsătoriei. Într-o asemenea împrejurare recursul declarat numai de către unul dintre soţi profită şi celuilalt,

întrucât se prezumă că recurentul a lucrat în baza mandatului tacit reciproc consacrat de art. 35 C.fam.

A doua excepţie se referă la coparticiparea procesuală obligatorie. Principiul coparticipării

procesuale obligatorii este enunţat în art. 48 alin. (2) C.proc.civ. şi el se concretizează în răsfrângerea

efectelor favorabile ale actelor de procedură cu privire la toţi reclamanţii şi pârâţii. O aplicaţie a acestui

principiu poate fi întâlnită în cazul obligaţiilor indivizibile şi solidare. În materia recursului, calea de atac

declarată de oricare dintre creditorii sau debito rii solidari va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele casării

se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs. De asemenea, pentru identitate de raţiune,

efectele admiterii re cursului se vor extinde şi asupra coparticipanţilor care au exercitat calea de atac, iar

recursul acestora a fost respins fără a fi soluţionat în fond, ca tardiv, neregulat introdus, anulat ca netimbrat

etc.

O ultimă excepţie vizează modul de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie. În cazul cererilor

de chemare în garanţie, admiterea recursului declarat de reclamant împotriva hotărârii prin care s-a respins

acţiunea şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, repune în discuţie

cererea de chemare în garanţie. Situaţia este similară şi în ipoteza admiterii recursului terţului chemat în

garanţie. De data aceasta, se va impune rediscutarea raporturilor din cadrul acţiunii principale, căci numai în

acest fel se poate proceda la o soluţionare unitară a litigiului dintre toate părţile.

Judecarea în fond după casare: Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă ultima etapă a

procesului civil, ci ea determină cu necesitate rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri. Astfel cum

am arătat, casarea se poate face cu reţinere sau cu trimitere la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, la o

altă instanţă de acelaşi grad sau, după caz, la instanţa competentă potrivit legii.

Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere se face prin aplicarea regulilor procedurale

prevăzute de lege pentru judecata în faţa primei instanţe sau în instanţa de apel. În cazul rejudecării cauzei

de către instanţa de recurs, aceasta pronunţă o decizie irevocabilă. Situaţia este diferită în cazul casării cu

trimitere, întrucât instanţa de recurs poate trimite cauza spre rejudecare fie primei instanţe, fie instanţei de

apel, în funcţie de viciile procedurale ce au determinat desfiinţarea hotărârii atacate. În cazul trimiterii

cauzei la prima instanţă, aceasta, după rejudecare, va pronunţa o sentinţă susceptibilă de a fi controlată pe

calea apelului sau, după caz, numai a recursului. Dacă rejudecarea se face de instanţa de apel aceasta va

pronunţa o decizie susceptibilă de recurs.

Reamintim că în cazul casării cu trimitere la rejudecare nu pot participa acei judecători care s-au

pronunţat în cauză. Incompatibilitatea funcţionează numai în măsura în care judecătorii au pronunţat o

hotărâre de fond în cauză, iar nu şi în cazul în care au pronunţat numai încheieri preparatorii. Temeiurile de

recuzare sunt strict determinate de lege, astfel că ele nu pot fi extinse şi la ipoteza casării cu reţinere. Prin

urmare, judecătorii care au pronunţat decizia de casare nu devin incompatibili să judece aceeaşi cauză în caz

de casare cu reţinere. De asemenea, incompatibilitatea nu este operantă nici în cazul judecării unui al doilea

recurs, în aceeaşi cauză îndreptat împotriva hotărârii pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere.

67

O problemă deosebită în privinţa rejudecării cauzei după casare este aceea a limitelor în care aceasta

se poate realiza. În acest sens, art. 315 C.proc.civ. conţine unele elemente de natură a cantona limitele

rejudecării. Textul nu acoperă însă toate situaţiile ce se pot pro duce în practică, dar el enunţă incontestabil

principiile ce trebuiesc urmate de instanţa de rejudecare.

Prima regulă enunţată în această materie vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de

casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării

unor probe. În acest sens, art. 315 alin. (1) C.proc.civ. dispune că: „În caz de casare, hotărârile instanţei de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fon dului”. Precizările pe care le face textul citat sunt categorice, iar

nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant şi de

jurisprudenţa noastră.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C.proc.civ. are o justifi care deplină şi o legitimare

incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar. Existenţa unui control judiciar eficient nici

nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate

de instanţele superioare.

Dispoziţiile art. 315 C.proc.civ. limitează însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la

problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a

unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de

recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului. Prin urmare, instanţa chemată a rejudeca cauza nu va

putea refuza o atare interpretare sub pretext că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Mai

mult, în opinia unor autori, „la speţa respectivă, hotărârea instanţei judecătoreşti asupra problemelor de drept

are valoarea unui izvor de drept secundar şi, oricum, legea este cea care prevede” regula ce se impune a fi

aplicată.

Precizăm că interpretarea legală concepută de instanţa de recurs se poate aplica doar la starea de fapt

avută în vedere de aceasta, iar nu şi la o stare de fapt fundamental diferită şi care, prin ipoteză, poate

determina aplicarea altor reguli de drept. Aceasta pare a fi şi interpretarea dată anterior de către unii

procedurişti. Menţionăm de asemenea că în materie procesual penală există o dispoziţie legală mai

cuprinzătoare şi mai semnifi cativă în sensul celor arătate mai sus. În acest sens, art. 38518 C.proc.pen.

dispune că: „Instanţa de rejude care trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care

situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului”.

Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ. conduc şi la concluzia potrivit căreia în privinţa problemelor

de fapt instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că

stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate ajunge

la o altă soluţie decât cea pronunţată anterior sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare.

Este adevărat că sunt obligatorii şi îndrumările privitoare la necesitatea administrării unor probe. Dar o atare

68

obligaţie se circumscrie numai la obligaţia de administrare a dovezilor, nu şi la stabilirea stării de fapt pe

baza probelor ce se vor administra.

Cu toate acestea, nu trebuie să se înţeleagă că în privinţa stării de fapt libertatea instanţei de fond este

una absolută sau discreţionară, neexistând în acest sens nicio obligaţie de a se conforma dispoziţiilor

adoptate de instanţa de recurs. Jurisprudenţa noastră a formulat însă unele concluzii interesante asupra

obligativităţii instanţei de trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la

necesitatea administrării unor probe şi examinarea unor apărări.

Limitele rejudecării sunt determinate de asemenea de împrejurările ce au determinat casarea. În

paginile precedente ne-am referit la casarea totală şi parţială a hotărârii. Formele casării pot fi desprinse din

chiar conţinutul deciziei pronunţate de instanţa de recurs. În acelaşi timp, trebuie să se ţină seama şi de

dispoziţiile art. 315 alin. (2) C.proc.civ., text care precizează că după casarea hotărârii devin aplicabile

dispoziţiile art. 296 C.proc.civ.

În fine, mai este util să precizăm că, în cadrul rejudecării, după casare, nu se pot schimba elementele

esenţiale ale acţiunii, orice modificare în acest sens urmând să fie considerată ca tardivă. Instanţa supremă a

decis, în această privinţă, că asemenea cereri sunt tardive, dacă sunt făcute în cursul rejudecării, după

casarea cu trimitere, „unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate, în sensul dispoziţiilor art. 315

C.proc.civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii care nu exista

formulat la data când s-a judecat primul recurs”.Bibliografie complementară pentru aprofundare :




1. Enunţaţi caracterele recursului.

2. Care sunt hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs?

3. Care sunt menţiunile ce trebuie cuprinse în cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii?

4. Explicaţi primul motiv de recurs.

5. Care sunt cazurile în care se poate dispune casarea cu trimitere?

Teste grilă de autoevaluare

1. Termenul de recurs se poate întrerupe:

a) În cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să

exercite calea de atac

b) În caz de moarte a părţii care are interes să facă recurs

c) În caz de deces al mandatarului căruia i s-a făcut comuicarea

2. Termenul de recurs:

a) Este, de regulă, de 15 zile69

b) Este un termen imperativ

c) Poate fi prelungit, dar numai de către preşedintele instanţei de recurs

3. Când instanţa de recurs găseşte hotărârea atacată legală:

a) Respinge recursul ca nefondat

b) Anulează recursul

c) Admite recursul

4. Modificarea hotărârii atacate poate fi dispusă:

a) Pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 6-9 C. Proc. Civ.

b) Pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 1-5 C. Proc. Civ.

c) În toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în

cercetarea fondului

5. Hotărârea instanţei de recurs:

a) Este irevocabilă indiferent de soluţie

b) Este irevocabilă numai în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere

c) Este irevocabilă numai în cazul în care s-a dispus casarea cu reţinere.



1. Instanţa de recurs dispune modificarea hotărârii:

a) Când hotărârea atactă este lipsită de temei legal

b) Când instanţa nu s-a pronounţat asupra unui mijloc de aparare sau a unei dovezi administeate

care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii

c) Când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

2. Instanţa de recurs admite recursul şi trimite cauza spre rejudecare instanţei a cărei

hotărâre se atacă:

a) Când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei exclusive a altei instanţe

b) Când judecata s-a facut în lipsa părţii care nu era regulat citată la administrarea probelor sau la

dezbaterea fondului

c) Când judecata s-a facut în lipsa părţii care nu era regulat citată atât la administrarea probelor cât

şi la dezbaterea fondului

3. În materie civilă, recursul împotriva unei hotărâri judecătoreşti se judecă de către:

a) Instanţa ierarhic superioară

b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel

c) De regulă, Curtea de Apel

4. În recurs:

a) Întâmpinarea este obligatorie şi trebuie depusă până la prima zi de înfăţişare

70

b) Întâmpinarea nu este obligatorie

c) Se poate administra proba cu înscrisuri

5. Recursul:

a) Se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea decăderii

b) Constituie o cale extraordinară de atac

c) Este nul dacă nu cuprinde domiciliul sau reşedinţa ori sediul părţilor.

Temă pentru acasă: Întocmiţi o cerere de recurs având la bază hotărârea întocmită conform temei pentru

acasă 1.

Tema VI. Recursul în interesul legii. Contestaţia în anulare

I. Obiectivele specifice ale temei – Prezentarea sistematică şi adecvată a căilor extraordinare de atac

recursul în interesul legii şi contestaţia în anulare, sub aspectul condiţiilor, motivelor şi caracterelor acestor

căi de atac. Prezentarea detaliată a procedurii de soluţionare a acestor căi de atac şi a soluţiilor, respectiv,

hotărârilor instanţelor competente să le judece.


aspectul elementelor şi a motivelor ce-l îndreptăţesc să introducă o cerere de contestaţie) şi să depună o

cerere de contestaţie, să stabilească care sunt hotărârile ce pot fi atacate cu contestaţie, va fi de asemenea

capabil să recunoască procedura specifică contestaţiei în anulare. De asemenea studentul va fi capabil să

identifice elementele specifice ce caracterizează calea de atac a recursului în interesul legii şi care îl

diferenţiază de calea de atac a recusului precum şi procedura cu totul specială a acestei căi de atac.

III. Cuvinte cheie – recurs în interesul legii, contestaţie în anulare, jurisprudenţă unitară, contestator,

intimat.

IV. Structura modulului de studiu : 1. Recursul în interesul legii. Noţiune şi fundamente. Subiecte.

Obiect. Condiţii. Procedură de soluţionare. 2. Contestaţia în anulare. Noţiune. Contestaţia în anulare

obişnuită. Contestaţia în anulare specială. Procedură de soluţionare.

V. Rezumat – tema analizează succesiv calea de atac a recursului în interesul legii şi a contestaţiei în

anulare sub aspectul motivelor, a obiectului, a condiţiilor de fond şi de formă ale acestora. În continuare

tema tratează într-o manieră dataliată etapele procedurii de judecată a acestora precum şi soluţiile date de

către instanţa competentă.

Conţinutul temei : 1. Recursul în interesul legii. Noţiune şi fundamente. Subiecte. Obiect. Condiţii.

Procedură de soluţionare

Recursul în interesul legii. Noţiune şi fundamente:

71

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop realizarea unei

jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării.

Potrivit art. 329 alin. (1) C.proc.civ.: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor

de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României,

să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate

diferit de instanţele judecătoreşti”. Acelaşi text, în alin. (3), precizează că: „Soluţiile se pronunţă numai în

interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din

acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.”

Raţiunea recursului în interesul legii rezidă în necesitatea formării şi menţinerii unei jurisprudenţe

unitare pe întreg teritoriul ţării. Existenţa unei jurisprudenţe neunitare în una şi aceeaşi materie subminează

autoritatea justiţiei, iar o asemenea situaţie trebuie evitată. Pe de altă parte, scopul recursului în interesul

legii nu poate afecta stabilitatea raporturilor sociale proteguite prin hotărâri judecătoreşti care au intrat deja

în puterea lucrului judecat. Tocmai de aceea legea precizează fără echivoc că soluţiile pronunţate nu au

efect asupra hotărârilor examinate. Este şi motivul pentru care se consideră de doctrină că recursul în

interesul legii nici nu întruneşte exigenţele unei căi de atac propriu-zise.

Cu o atare finalitate, recursul în interesul legii nu poate conduce la pronunţarea unei hotărâri care să

modifi ce soluţiile pronunţate de instanţele inferioare. De aceea, în doctrină se afirmă că procurorul general

acţionează „exclusiv pentru respectarea legii, numai pentru frumuseţea principiilor”, iar recursul în interesul

legii nu conduce la casarea hotărârilor atacate ci numai la un rezultat „pur academic”.

Subiecte:

Astfel, cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 329 alin. (1) C.proc.civ., legitimarea procesuală activă

aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiilor de

conducere ale curţilor de apel.

Potrivit art. 329 alin. (1) C.proc.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înal ta Curte de

Casaţie şi Justiţie poate acţiona din proprie iniţiativă, respectiv „din oficiu” sau la „cererea ministrului

justiţiei”. Prin urmare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate

fi sesizat şi de ministrul justiţiei. Tocmai de aceea în doctrină s-a ridicat problema de a determina

semnificaţia „cererii ministrului justiţiei”; este sau nu obligatorie o asemenea cerere pentru procurorul

general?

Cu toate că art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia: „Ministrul justiţiei, când

consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită

controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul general al Parchetul Naţional

Anticorupţie, ori de ministrul justiţiei” ar putea duce la un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus, totuşi

72

majoritatea autorilor susţin că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

nu are obligaţia necondiţionată de a exercita, la cererea ministrului justiţiei, calea procedurală a recursului în

interesul legii. În cazul recursului în interesul legii ne aflăm în prezenţa unei situaţii diferite de aceea a

„controlului” la care se referă art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi pe care ministrul justiţiei îl poate

dispune.

Totuşi, şi în materie civilă „cererea ministrului justiţiei” de promovare a recursului în interesul legii

nu poate fi considerată ca fiind lipsită de orice semnificaţie juridică. Ceea ce dorim să subliniem este faptul

că ea se înscrie doar pe linia unei modalităţi de învestire a procurorului general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obiect:

Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art. 329 C.proc.civ.

Potrivit primului alineat al acestui text, recursul în interesul legii vizează „chestiunile de drept care au fost

soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. O dispoziţie importantă în materia cercetată este cuprinsă şi în

ultimul alineat al textului men ţionat. În acest sens, textul amintit precizează că soluţiile se pronunţă numai

în interesul legii şi nu au efect asupra „hotărârilor judecătoreşti examinate”.

Textele menţionate au conotaţii importante în privinţa determinării obiectului recursului în interesul

legii. Iar o atare determinare se realizează sub un dublu aspect: al întinderii obiectului recursului în interesul

legii şi al categoriilor de hotărâri judecătoreşti ce pot intra sub incidenţa acestei căi de atac.

Din primul punct de vedere, recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din

hotărârile atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au primit o soluţionare diferită din partea

instanţelor judecătoreşti. Este semnificativă în această privinţă constatarea unor autori de prestigiu, anume în

sensul că recursul în interesul legii se poate sprijini pe un singur motiv, anume „greşita interpretare şi

aplicare a legii de către unele instanţe judecătoreşti”. O atare constatare rezultă însă chiar din scopul

instituţiei, astfel cum acesta este exprimat fără putinţă de tăgadă de aceleaşi dispoziţii ale art. 329 alin. (1)

C.proc.civ.: „interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”. Pe de altă parte, trebuie

adăugat că recursul în interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi cele de drept procesual.

Prin urmare, recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă

acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele ale căror hotărâri sunt atacate prin intermediul

recursului în interesul legii. De altfel, instanţa supremă nici nu are căderea de a realiza un veritabil control

judiciar spre a remedia greşelile de fapt sau de drept săvârşite de instanţele inferioare.

Din al doilea punct de vedere, problema care s-a ridicat în doctrină este aceea de a determina sfera

hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate pe calea recursului în interesul legii. Sub acest aspect, remarcăm

referirea generală a legii la hotărârile judecătoreşti, fără nicio altă calificare sau delimitare. Această

împrejurare a prilejuit susţinerea că intră sub incidenţa recursului în interesul legii atât hotărârile

judecătoreşti definitive, cât şi cele rămase irevocabile.

73

O ultimă observaţie care se impune este aceea că recursul în interesul legii se poate introduce numai

împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar nu şi împotriva unor hotărâri pronunţate de alte organe cu atribuţii

jurisdicţionale. Soluţia este prevăzută în mod expres chiar de art. 329 C.proc.civ.

Condiţii:

Condiţiile recursului în interesul legii se referă, astfel cum am văzut, atât la legitimarea procesuală

activă, cât şi la obiectul acestei căi extraordinare de atac. În afara acestor condiţii, din dispoziţiile art. 329

C.proc.civ. se mai poate desprinde şi o condiţie particulară: existenţa unor probleme de drept care au primit

o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.

Aceasta implică existenţa unor hotărâri judecătoreşti care să fi statuat în mod definitiv sau irevocabil

asupra unor probleme de drept.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiile de

conducere ale curţilor de apel sunt îndreptăţiţi să aprecieze asupra necesităţii de exercitare a recursului în

interesul legii. Simpla existenţă a două hotărâri care să fi statuat în mod diferit asupra unor probleme de

drept nu justifică prin ea însăşi exercitarea recursului în interesul legii. Şi aceasta mai ales atunci când

jurisprudenţa instanţei supreme este constantă într-un anumit sens, dar în mod izolat o instanţă inferioară a

statuat altfel într-o problemă de drept.

Procedură de soluţionare;

Dispoziţiile privitoare la procedura de soluţionare a recursului în interesul legii sunt deosebit de

sumară. Soluţia este firească având în vedere finalitatea acestei căi de atac şi faptul că prin intermediul ei nu

se ajunge la anularea, revocarea sau retractarea efectivă a hotărârilor judecătoreşti atacate, ci doar la

reconsiderarea jurisprudenţei. Totuşi, ne vom referi în continuare la câteva dintre regulile procedurale ce

urmează să fi e respectate în soluţionarea recursului în interesul legii.

Cererea de învestire a instanţei competente a statua asupra recursului în interesul legii va trebui să

cuprindă toate elementele unei cereri care se adresează instanţelor judecătoreşti şi în mod special va trebui să

determine hotărârile judecătoreşti care au prilejuit pronunţarea unor soluţii diferite asupra problemelor de

drept dezlegate.

Recursul în interesul legii se soluţionează, în toate cazurile, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În

concret, recursurile în interesul legii se judecă de către Secţiile Unite ale instanţei supreme [art. 25 din Legea

nr. 304/2004 şi art. 329 alin. (2) C.proc.civ.]. Judecarea recursului în interesul legii se face cu participarea

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Justiţie.

Procedura în faţa instanţei supreme este însă lipsită, după părerea noastră, de contradictorialitate,

întrucât nu există părţi cu interese contrare. De altfel, în asemenea cauze, părţile nici nu trebuiesc citate,

întrucât hotărârea pronunţată de instanţa supremă are rolul de a stabili o jurisprudenţă constantă.

74

Legea noastră procedurală nu cuprinde o dispoziţie privitoare la termenul de exercitare a recursului

în interesul legii. În mod evident, în lipsa unui termen expres prevăzut de lege, urmează că recursul în

interesul legii poate fi introdus oricând.

Hotărârea pronunţată asupra recursului în interesul legii are un caracter particular în raport cu toate

celelalte sentinţe sau decizii judecătoreşti. Printr-o asemenea hotărâre nu se urmăreşte, astfel cum am arătat

deja, retractarea, anularea sau reformarea unei decizii pronunţate de o instanţă superioară. O asemenea

hotărâre are un efect limitat, acela de a determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele probleme de

drept substanţial sau procedural care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, hotărârea pronunţată de instanţa supremă nu afectează în niciun mod deciziile

examinate, acestea îşi păstrează întreaga lor autoritate şi forţă executorie. Soluţiile pronunţate de instanţa

supremă nu afectează nici situaţia juridică a părţilor din proces; acestea nu vor putea invoca în favoarea lor

soluţia adoptată de instanţa supremă spre a nu se supune hotărârii prin care s-a dezlegat în mod definitiv şi

irevocabil raporturile litigioase dintre ele.

Această consecinţă era prevăzută în mod expres în reglementarea anterioară celei instituite prin

Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, dar şi în noua reglementare dată prin Legea nr. 219/2005. Revenirea

legiuitorului este binevenită, căci aceasta este singura soluţie în concordanţă cu finalitatea recursului în

interesul legii.

O revenire asemănătoare s-a realizat, prin Legea nr. 219/2005, şi în privinţa caracterului

obligatoriu a deciziilor pronunţate de instanţa supremă asupra recursului în interesul legii. Înainte de

aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005, art. 329 alin. (3)

C.proc.civ. nu mai reitera precizarea potrivit căreia dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie

pentru instanţe.

2. Contestaţia în anulare. Noţiune. Contestaţia în anulare obişnuită. Contestaţia în anulare

specială. Procedură de soluţionare .

Contestaţia în anulare. Noţiune:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia

părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de

lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor

norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie.

Dispoziţiile cuprinse în art. 317-321 C.proc.civ. consacră două forme ale contestaţiei în anulare:

contestaţia în anulare obişnuită şi contestaţia în anulare specială. Diferenţierea dintre cele două forme ale

contestaţiei în anulare are ca temei obiectul şi motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestaţia în

anulare obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile,

75

în timp ce contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate de

instanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă.

Cele două forme ale contestaţiei în anulare se întemeiază pe motive diferite şi limitativ prevăzute de

lege. Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare sunt deopotrivă diferite, ele fiind de strictă

interpretare.

Contestaţia în anulare obişnuită:

Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin intermediul căreia

părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cazurile prevăzute de art. 317

C.proc.civ., dar numai dacă motivele care o legitimează nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului.

Părţile în contestaţia în anulare obişnuită: Calea procedurală a contestaţiei în anulare obişnuită este

pusă la dispoziţia părţilor. Această concluzie rezultă din însăşi formularea art. 317 alin. (1) C.proc.civ.

privitoare la primul motiv de contestaţie în anulare, precum şi din condiţiile de admisibilitate ale

contestaţiei, condiţii evocate de art. 317 alin. (2) C.proc.civ. Pe de altă parte, legea nu a rezervat această cale

de atac unui subiect special, cum a făcut-o în mod expres în cazul recursului în interesul legii.

Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar persoana împotriva

căreia ea se îndreaptă se numeşte intimat. Pot fi părţi în contestaţie numai persoanele între care s-a stabilit

raportul procesual în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată. În acest înţeles, în mod evident, pot fi părţi şi

terţele persoane care intervin în proces sau care sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 59-66 C.proc.civ.

De asemenea, pot fi părţi în contestaţie şi succesorii în drepturi ai părţilor principale.

În schimb, nu pot fi părţi în contestaţie persoanele străine de proces chiar dacă acestea ar putea

justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunţate. Aceasta deoarece mijlocul procedural al contestaţiei

nu poate fi exercitat decât de părţile ce au participat la activitatea judiciară. Terţele persoane se pot prevala

doar de inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze

interesele ele vor putea folosi calea contestaţiei la executare.

O problemă care a prilejuit unele discuţii în doctrină este aceea de a cunoaşte dacă contestaţia în

anulare poate fi exercitată în mod necondiţionat şi de către intervenientul în interesul uneia dintre părţi.

Problema se ridică deoarece în materia apelului şi a recursului art. 56 C.proc.civ. condiţionează exercitarea

căii de atac de cerinţa ca partea în favoarea căreia s-a formulat intervenţia să fi făcut şi ea apel ori recurs. S-a

remarcat, în această privinţă, pe bună dreptate, că art. 56 C.proc.civ. instituie o restricţie privitoare la

exerciţiul apelului şi recursului de către intervenientul accesoriu şi prin urmare ca orice altă restricţie ea

trebuie să fie de strictă interpretare. Nu este mai puţin adevărat însă că raţiunea pentru care legea a consacrat

dispoziţia restrictivă la care ne-am referit subzistă şi în cazul contestaţiei în anulare. Iată de ce achiesăm la

punctul de vedere potrivit căruia, de lege ferenda, art. 56 C.proc.civ. ar trebui convertit într-o normă de

76

principiu care să interzică exercitarea oricărei căi de atac de către intervenientul accesoriu atunci când partea

în favoarea căreia a intervenit nu a exercitat ea însăşi calea de atac respectivă.

Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiţie suficientă pentru exercitarea contestaţiei în

anulare. Părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile. O atenţie

aparte trebuie acordată şi condiţiei privitoare la justificarea unui interes, iar această cerinţă trebuie analizată

în raport cu motivele contestaţiei în anulare obişnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuşi unele

sublinieri particulare.

Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestaţie se referă la situaţia în care partea nu a fost

regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Aşa fiind, în acest caz calea contestaţiei în anulare poate fi

exercitată numai de partea faţă de care s-a produs o atare neregularitate procedurală, iar nu şi de către partea

adversă. Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine publică

privitoare la competenţă. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că mijlocul procedural al contestaţiei

în anulare poate fi exercitat de oricare dintre părţi, iar nu numai de partea chemată în faţa unei instanţe

necompetente în mod absolut.

În fine, calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi de procuror în condiţiile art. 45 C.proc.civ.

Obiectul contestaţiei în anulare obişnuite: Contestaţia în anulare obişnuită poate fi formulată numai

împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile. Sfera acestor hotărâri este determinată în mod

expres de art. 377 alin. (2) C.proc.civ. Intră în categoria hotărârilor irevocabile; a) hotărârile pronunţate în

primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate b) hotărârile pronunţate în primă instanţă, neatacate cu apel; c)

hotărârile pronunţate în apel şi nerecurate; d) hotărârile pronunţate în recurs chiar dacă prin acestea s-a

soluţionat fondul pricinii şi e) orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că legea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătoreşti

rămase irevocabile, indiferent de ierarhia instanţei care le-a pronunţat şi de împrejurarea că ele au fost date

în primă instanţă sau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în vedere şi deciziile

intermediare de casare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât şi acestea se încadrează în categoria hotărârilor

irevocabile.

Contestaţia în anulare poate fi exercitată şi în cazul hotărârilor pronunţate în cadrul unor proceduri

speciale cum sunt ordonanţele preşedinţiale, cu condiţia evidentă ca şi acestea să fi rămas irevocabile. Pentru

raţiuni similare, contestaţia în anulare poate fi exercitată şi împotriva hotărârilor de expedient, a hotărârilor

de perimare şi a hotărârilor prin care se rezolvă în mod irevocabil unele incidente de procedură. Doctrina a

considerat că mijlocul contestaţiei în anulare poate fi exercitat şi împotriva încheierilor judecătoreşti ce pot

fi atacate separat de hotărârea finală.

Motivele contestaţiei în anulare obişnuite: Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată numai

în prezenţa unuia din cele două motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text,

contestaţia în anulare poate fi promovată numai în următoarele două situaţii:

77

„1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerinţele legii;

2. când hotărârea a fost dată de judecători cu nesocotirea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la

competenţă”.

Înainte de a analiza aceste două motive este necesar să subliniem caracterul lor limitativ şi de strictă

interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudenţa noastră şi în materia la care ne referim.

Primul motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când procedura de chemare a părţii,

pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”. În legătură cu

determinarea acestui motiv de contestaţie se impun câteva precizări mai importante. În primul rând, este de

remarcat că textul are în vedere nesocotirea dispoziţiilor procedurale privitoare la citare doar în cazurile în

care legea impune soluţionarea cauzei cu citarea părţilor. Prin urmare, legea nu vizează acele situaţii în care,

potrivit unor reguli derogatorii de la dreptul comun, litigiul se soluţionează fără citarea părţilor.

A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de contestaţie în anulare. În

această privinţă se remarcă că legea nu vizează neregularitatea citării în general, ci numai nesocotirea

dispoziţiilor privitoare la citare „pentru ziua când s-a judecat pricina”. În atare condiţii se ridică problema de

a determina semnificaţia sintagmei folosite de legiuitor în art. 317 alin. (1) C.proc.civ., respectiv cea

privitoare la „ziua când s-a judecat pricina”.

Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere neregulata citare

pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata citare a părţii la unul din termenele ce

au precedat dezbaterea în fond nu constituie un temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea

neregularităţi se acoperă dacă nu au fost invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare

următoare şi înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă instanţa a invocat in limine litis asemenea

neregularităţi procedurale, iar instanţa le-a respins, în mod greşit, partea interesată le poate reitera prin

intermediul apelului şi recursului.

Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C.proc.civ. conţin o formulare generală privitoare la neîndeplinirea

procedurii „de chemare a părţii”, pentru ziua când s-a judecat pricina, „potrivit cu cerinţele legii”. Aceasta

înseamnă că orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părţii, pentru ziua când s-a judecat cauza în

fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi pot viza:

neindicarea în cuprinsul citaţiei a tuturor elementelor de identificare necesare; nerespectarea dispoziţiilor

privitoare la modul de înmânare a citaţiei, nerespectarea cerinţelor legale privitoare la termenul de înmânare

a citaţiei sau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se ţină seama şi

de dispoziţiile art. 89 alin. (2) C.proc.civ., text potrivit căruia înfăţişarea părţii în instanţă acoperă orice vicii

de procedură.

În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deşi legea se referă la neregulata citare contestaţia

în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 317 alin. (1) C.proc.civ., şi în acele situaţii în care litigiul s-a

judecat în lipsa părţii care n-a fost citată de loc. Soluţia este întru totul explicabilă, căci lipsa totală a citării

78

constituie o nesocotire deopotrivă de gravă a dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor şi ea trebuie să

conducă la acelaşi remediu procesual.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când hotărârea a fost dată de

judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”.

În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită este de observat că legea a

reţinut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirea regulilor de competenţă absolută,

respectiv a regulilor de competenţă generală, a regulilor de competenţă materială sau de atribuţiune şi a

regulilor de competenţă teritorială excepţională.

De notat, în finalul acestor consideraţii, că cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită

nu poate fi invocat în cazul nesocotirii normelor privitoare la incompatibilitate, căci asemenea norme nu fac

parte din categoria dispoziţiilor legale privitoare la competenţă.

Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare obişnuite: O primă condiţie este prevăzută de

art. 317 alin. (1) C.proc.civ. şi ea vizează obiectul contestaţiei în anulare, respectiv hotărârile irevocabile.

Această condiţie a fost înfăţişată însă în paginile anterioare.

Acelaşi text impune însă şi o altă condiţie particulară: motivele contestaţiei să nu poată fi „invocate

pe calea apelului sau recursului”. Este o cerinţă importantă de natură a limita accesul la calea contestaţiei în

anulare. Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea are acces la apel sau recurs ea nu poate uza de exerciţiul

contestaţiei în anulare.

Principiul enunţat nu are o aplicaţiune absolută, căci însăşi art. 317 alin. (2) C.proc.civ. instituie

unele excepţii particulare. Într-adevăr, potrivit acestui text „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai

sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins

pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Prima ipoteză, vizată de art. 317 alin. (2) C.proc.civ., este aceea privitoare la respingerea recursului,

motivat de faptul că instanţa avea nevoie de „verificări de fapt”, pentru soluţionarea acestuia. Dacă

asemenea verificări de fapt pot fi făcute pe calea recursului, partea nu are deschisă calea de atac a

contestaţiei în anulare. Aceeaşi soluţie se impune şi atunci când instanţa de recurs a respins motivele

invocate de recurent ca neîntemeiate. De data aceasta principiul autorităţii lucrului judecat se opune la

reexaminarea aceluiaşi motiv pe calea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins cu motivarea că este

necesară efectuarea unor „verificări de fapt” inadmisibile pe calea recursului. În practică însă, cazurile care

impun unele verificări de fapt cu privire la cele două motive ale contestaţiei în anulare sunt relativ rare.

Unele asemenea situaţii ar putea fi totuşi identificate. Aşa este îndeobşte cazul primului motiv de contestaţie

în anulare: neregulata citare a părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în fond. De asemenea, aşa este cazul

citării cu rea-credinţă a părţii prin publicitate şi când în recurs recurentul pârât susţine că recla mantul

cunoştea domiciliul său, dar nu poate face o atare dovadă prin înscrisuri, ci numai prin declaraţii

testimoniale.

79

Prin urmare, partea nu are opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Totuşi, în doctrină s-a

susţinut şi opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea procedurală a contestaţiei în anulare,

iar dacă i se va opune excepţia de inadmisibilitate, ea va putea demonstra că motivul de contestaţie invocat

impunea verificări de fapt inadmisibile în recurs. Cu toate acestea, socotim şi noi că din dispoziţiile art. 317

alin. (2) C.proc.civ. se desprinde concluzia contrară, anume aceea că partea trebuie să invoce motivele

respective pe calea recursului, iar aceasta să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt.

A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat în fond. În acest sens

observăm că art. 317 alin. (2) C.proc.civ. conţine o formulare cu totul generală. Textul se referă la

respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în fond, şi fără nicio consideraţie faţă de împrejurarea care

poate determina o atare situaţie. Pe de altă parte, termenul de „respins” din art. 317 alin. (2) C.proc.civ. este

interpretat deopotrivă în sens larg, anume în sensul că include în conţinutul său şi cazurile de anulare a

recursului sau de perimare a acestuia. Aşa fiind, s-ar putea susţine că întrucât legea nu distinge, contestaţia

în anulare este admisibilă în toate cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, deci fără să fi

fost judecat în fond.

Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situaţia în care recursul a fost respins ca

tardiv, întrucât, dacă s-ar admite soluţia contrară, partea interesată ar obţine în mod direct o eludare a

dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C.proc.civ. Pe de altă parte, s-a remarcat că o atare distincţie se impune, căci

un recurs tardiv este socotit a nu fi fost introdus.

Dar, în doctrina noastră mai recentă, s-a observat că pot exista şi alte situaţii în care contestatorul ar

putea obţine o eludare a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C.proc.civ. introducând un recurs insuficient timbrat

sau neregulat introdus. Tot o cale ocolită de eludare a legii ar constitui-o şi introducerea unui recurs formal,

care ulterior ar fi lăsat să se perime, pentru a accede astfel la calea contestaţiei în anulare. În toate aceste

situaţii, respingerea contestaţiei în anulare s-ar putea dispune şi pe ideea abuzului de drept procesual civil.

Numai că, astfel cum judicios s-a observat, legiuitorul nu face nicio distincţie între respingerea recursului

din sau fără culpa părţii.

Contestaţia în anulare specială:

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în

cazurile anume prevăzute de art. 318 C.proc.civ., numai împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de

recurs. Această cale extraordinară de atac nu exclude însă posibilitatea exercitării şi a unei contestaţii în

anulare obişnuite. Cu alte cuvinte, împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs se pot exercita

ambele forme ale contestaţiei în anulare.

Părţile contestaţiei în anulare speciale: Calea procedurală a contestaţiei în anulare specială este pusă

la dispoziţia părţilor care au participat la soluţionarea recursului. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare

specială poate fi exercitată atât de recurent cât şi de intimat. Această împrejurare rezultă din dispoziţiile

80

art. 318 alin. (1) C.proc.civ., text potrivit căruia pot forma obiect al contestaţiei în anulare numai deciziile

pronunţate de instanţele de recurs.

Exercitarea contestaţiei în anulare este supusă tuturor condiţiilor necesare pentru promovarea căilor

de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta trebuind să fie prezent şi în momentul

exercitării contestaţiei în anulare speciale. Prin urmare, în cazul admiterii în întregime a recursului partea

câştigătoare nu se va mai putea plânge pe calea contestaţiei în anulare pe motiv că instanţa de casare a omis

să cerceteze vreunul din motivele de casare sau pentru că dezlegarea recursului este rezultatul unei greşeli

materiale.

Contestaţia în anulare specială este deschisă şi Ministerului Public. Procurorul poate exercita această

cale extraordinară de atac, în condiţiile art. 45 C.proc.civ., respectiv independent de faptul dacă a participat

sau nu la judecata recursului.

Obiectul contestaţiei în anulare specială: Obiectul contestaţiei în anulare specială este format, în

prezent, dintr-o singură categorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispoziţiile

art. 318 C.proc.civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunţate de instanţele de recurs. Doctrina

a interpretat dispoziţiile art. 318 C.proc.civ. în sensul că intră în această categorie numai deciziile pronunţate

cu prilejul exercitării controlului judiciar, iar nu şi cele date în fond după casare. Soluţia enunţată se

impune şi ea poate fi desprinsă din însăşi motivele de contestaţie prevăzute de textul menţionat.

Motivele contestaţiei în anulare specială: Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în

prezenţa unuia din motivele expres prevăzute de art. 318 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Hotărârile

instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli

materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Primul motiv de contestaţie în anulare specială vizează situaţia când dezlegarea dată recursului este

rezultatul unei greşeli materiale. Acest motiv de contestaţie în anulare are ca obiect, astfel cum am arătat

deja, numai hotărârile pronunţate de instanţele de recurs. Legea are în vedere tocmai acele greşeli formale

care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului.

Dar care este semnificaţia expresiei „greşeală materială” folosită în art. 318 C.proc.civ. Problema se

ridică întrucât greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma şi obiectul unei cereri

de îndreptare în temeiul art. 281 C.proc.civ. Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că

sintagma „greşeală materială” are un conţinut diferit în cele două situaţii menţionate. În primul rând,

greşelile materiale vizate de art. 281 C.proc.civ. sunt erori de calcul, privitoare la numele părţilor sau alte

asemenea erori evidente, în timp ce greşelile vizate de art. 318 C.proc.civ. nu au un atare caracter. Aceste

din urmă sunt greşeli evidente, involuntare realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor

date aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C.proc.civ. are în vedere greşelile strecurate direct în

hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C.proc.civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea

dată recursului.

81

Astfel, în jurisprudenţa noastră au fost considerate greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318

C.proc.civ., respingerea greşită ca tardiv a unui recurs, anularea greşită a recursului ca netimbrat ori

nemotivat sau ca făcut de un mandatar fără calitate. Greşelile la care se referă art. 318 C.proc.civ. trebuie să

fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale

importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa privind plata taxei

de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal.

În fine, în legătură cu acest prim motiv de contestaţie în anulare specială trebuie să precizăm că

greşelile materiale trebuie apreciate în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunţării

hotărârii. Aceasta deoarece numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu

rezultatul unei greşeli materiale.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială se referă la situaţia în care instanţa, respingând

recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Contestaţia în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situaţia în care instanţa a dispus

respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această concluzie se desprinde cu deosebită claritate

chiar din dispoziţiile art. 318 C.proc.civ. Drept urmare, dacă casarea este totală partea nu are deschisă calea

contestaţiei în anulare, căci ea poate repune în discuţia instanţei toate motivele invocate.

De asemenea, calea contestaţiei în anulare, pentru temeiul care formează obiectul cercetării noastre,

este deschisă numai pentru ipoteza în care instanţa a omis să examineze un motiv de recurs formulat în

termen de către recurent, iar nu şi pentru motive de casare formulate tardiv.

O întrebare ce se mai pune în această privinţă este aceea de a cunoaşte dacă totuşi calea contestaţiei

în anulare poate fi exercitată pentru motivele de ordine publică ce trebuiau să fie invocate şi de către instanţă

din oficiu. Doctrina şi jurisprudenţa au răspuns negativ la această întrebare, iar soluţia are de partea sa

argumente incontestabile. Într-adevăr, art. 318 C.proc.civ. se referă la omisiunea de cercetare a motivelor de

casare ca urmare a respingerii recursului sau al admiterii lui numai în parte. Or, prin această formulare au

fost avute în vedere motivele de casare promovate de recurent, iar nu şi cele ce ar putea fi invocate din

oficiu.

Pentru înţelegerea cât mai corectă a acestui motiv de contestaţie în anulare mai trebuie să arătăm că

instanţa de recurs este îndreptăţită să răspundă la motivele de recurs şi printr-un considerent comun, scop în

care poate grupa diferitele argumente.

Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare speciale: Legea noastră procesuală nu instituie

condiţii restrictive deosebite pentru exercitarea contestaţiei în anulare specială. O anumită limitare a

obiectului contestaţiei rezultă din chiar prevederile art. 318 alin. (1) C.proc.civ. text care consacră

posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs.

Prin urmare, alte hotărâri judecătoreşti nu pot forma obiectul contestaţiei în anulare speciale. În

spiritul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C.proc.civ. nu pot fi atacate cu contestaţie în anulare nici hotărârile

pronunţate de instanţele de recurs după casare cu reţinere. Soluţia rezultă din textul menţionat anterior şi

82

care se referă în mod neîndoielnic la dezlegările date de instanţă recursului. Datorită acestui fapt nu pot

forma obiect al contestaţiei nici hotărârile pronunţate în revizuire sau într-o altă contestaţie în anulare.

Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare.

Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la modul de soluţionare a

contestaţiei în anulare. În lipsa unor prevederi amănunţite, trebuie să conchidem că normele speciale

cuprinse în art. 319-321 C.proc.civ. se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile dreptului comun.

Se ridică însă problema de a determina dacă regulile speciale se completează cu cele prevăzute de

lege pentru judecata în faţa instanţei de fond sau pentru judecata în faţa instanţei de recurs. Soluţia este

diferită în funcţie de obiectul contestaţiei în anulare. Astfel, în cazul contestaţiei în anulare îndreptate

împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile prevăzute pentru judecata în faţa acestei instanţe, iar în

ipoteza contestaţiei prevăzute de art. 318 C.proc.civ. se vor aplica regulile din materia recursului.

Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei hotărâre se atacă.

Principiul este enunţat, în mod expres, în art. 319 alin. (1) C.proc.civ.

Faţă de formularea art. 319 alin. (1) C.proc.civ., dar şi faţă de fi nalitatea acestuia, considerăm că

dispoziţiile de competenţă menţionate sunt de ordine publică. Dispoziţiile procedurale privitoare la

competenţă trebuie să fie respectate şi în acele cazuri în care partea interesată ar formula două sau mai multe

motive, dar care atrag competenţa unor instanţe diferite.

Pentru o asemenea situaţie, în doctrină s-a susţinut, opinie la care aderăm, că fiecare instanţă trebuie

să judece în limitele competenţei sale, dispoziţiile legale privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuşi,

într-o asemenea împrejurare, instanţa de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestaţiei, în

temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ., până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei în anulare obişnuite,

promovate în faţa instanţei de fond.

Legea nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la conţinutul cererii de contestaţie în anulare. În lipsa

unor asemenea precizări, se vor aplica dispoziţiile art. 82-84 C.proc.civ. şi ale art. 112 C.proc.civ. Drept

urmare, cererea pentru exercitarea contestaţiei va trebui să cuprindă: toate elementele de identificare a

părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea hotărârii contestate; a motivelor contestaţiei şi a

semnăturii contestatorului.

Instanţa este îndreptăţită să dispună suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere, dar

numai sub condiţia dării unei cauţiuni. Asupra cererii de suspendare instanţa se pronunţă printr-o încheiere

care poate fi atacată separat cu recurs.

Motivele contestaţiei trebuie să fi e circumscrise la împrejurările limitativ prevăzute de art. 317-318

C.proc.civ. Partea nu va putea invoca cu succes alte motive decât cele care se încadrează în dispoziţiile

legale menţionate anterior. Pe de altă parte, se impune şi precizarea că partea interesată este ţinută să invoce

prin cererea sa toate motivele existente la data formulării acesteia. Soluţia este impusă cu rigoare de art. 321

C.proc.civ. Într-adevăr, potrivit acestui text: „Nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat

83

la data celei dintâi”. Transgresarea acestei dispoziţii procedurale atrage după sine inadmisibilitatea

contestaţiei în anulare. Mai mult, unii autori consideră că ne aflăm chiar în prezenţa unui caz special de

putere de lucru judecat.

Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziţie introdusă în art. 320 alin. (2) C.proc.civ. prin

Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000. Întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului

de judecată.

Legea consacră dispoziţii speciale şi cu privire la termenul de exercitare a contestaţiei în anulare.

Astfel, potrivit art. 319 alin. (2) C.proc.civ. „Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării

silite, iar în tot timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). Împotriva

hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă

în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de

la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincţie între hotărârile susceptibile de

executare silită şi cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire în acest mod. În prima ipoteză,

legiuitorul s-a raportat la executarea silită spre a determina termenul de exercitare a contestaţiei în anulare.

În acest sens, legiuitorul a recunoscut posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare înainte de

începerea executării, iar timpul executării până la împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin.

(1) lit. b) sau c) C.proc.civ.

În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit două categorii de

termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data când contestatorul a luat cunoştinţă

de hotărâre şi un termen obiectiv, de un an, acesta din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas

irevocabilă.

Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere [art. 320 alin. (1) C.proc.civ.]. Această

dispoziţie este destinată să determine o soluţionare rapidă a cererilor de contestaţie în anulare. Judecata se va

face întotdeauna cu citarea părţilor şi în şedinţă publică. Instanţa va lua toate măsurile şi pentru respectarea

celorlalte principii şi a tuturor garanţiilor procesuale.

Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de admitere sau de respingere.

Soluţia de respingere a contestaţiei nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunţă, în mod firesc, atunci când

instanţa nu a găsit întemeiate motivele invocate de contestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă

contestaţie ar putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestaţii.

Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea) hotărârii pronunţate, reluarea

procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouă soluţie. În practică însă adoptarea unei

soluţii de admitere a contestaţiei în anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să

procedeze instanţa competentă. În această privinţă trebuie să distingem între diferitele ipoteze ce se pot ivi.

În cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii instanţa va trebui să anuleze hotărârea

atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea împrejurare s-a ridicat problema de a cunoaşte dacă

84

instanţa trebuie să procedeze de îndată la rejudecarea cauzei sau ea este datoare să aştepte ca hotărârea de

retractare să fi rămas definitivă. În doctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se diferite

argumente. Totuşi trebuie să remarcăm mai întâi că în actuala reglementare procesuală nu este prevăzută

obligativitatea soluţionării contestaţiei în anulare în două faze: admiterea cererii şi judecarea ei.

În pofida acestei situaţii, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă necesară a rejudecării

cauzei. De aceea, unii autori au susţinut că instanţa, printr-o încheiere interlocutorie, va admite contestaţia,

după care pricina va fi rejudecată în fond. Anularea însă a unei hotărâri judecătoreşti printr-o încheiere, fie

ea chiar interlocutorie, ni se pare o soluţie discutabilă. În schimb, socotim că instanţa ar trebui să procedeze

de îndată la soluţionarea în fond a cauzei şi la pronunţarea unei hotărâri noi. Doctrina a adus în sprijinul

acestei soluţii şi o argumentare dedusă din dispoziţiile art. 327 C.proc.civ. Or, potrivit acestui text, dacă

instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Trebuie să

recunoaştem că există o similitudine de situaţii în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, fapt pentru

care soluţia menţionată credem că se impune a fi reţinută ca fiind cea corectă.

În cazul admiterii contestaţiei în anulare pe motiv de necompetenţă absolută se va anula hotărârea

atacată şi se va dispune declinarea competenţei în favoarea instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale

competent potrivit legii. Trimiterea dosarului se va face, în acest caz, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art.

158 C.proc.civ., dar numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri – anularea

hotărârii atacate şi declinarea competenţei – pot fi cuprinse în una şi aceeaşi hotărâre.

În cazul admiterii contestaţiei pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli

materiale, instanţa competentă va desfiinţa hotărârea pronunţată în recurs şi va proceda la rejudecarea

acestei căi de atac. Observăm că şi în această situaţie se poate pune problema pronunţării a două hotărâri –

una de retractare a deciziei atacate şi una asupra rejudecării recursului.

În cazul admiterii contestaţiei pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre motivele de casare instanţa

va proceda la anularea totală sau numai parţială a hotărârii atacate, în funcţie de natura casării. Astfel, în

cazul unei casări totale hotărârea va fi retractată în întregime, iar în cazul unei casări parţiale se va proceda

la anularea parţială a deciziei atacate, partea din hotărâre rămasă în fiinţă urmând a fi modificată în mod

corespunzător.

Consideraţiile privitoare la soluţiile ce urmează să fi e pronunţate de instanţă demonstrează, în opinia

noastră, şi necesitatea unei intervenţii legislative în sensul consacrării posibilităţii de soluţionare a

contestaţiei în anulare în două etape: admiterea în principiu şi judecarea cererii. O asemenea soluţie ar fi

utilă în toate situaţiile şi pentru toate motivele de contestaţie reglementate de art. 317-318 C.proc.civ.

Rejudecarea cauzei de către instanţa competentă trebuie să se facă în toate situaţiile cu respectarea

principiului non reformatio in peius. Această regulă nu este prevăzută de lege în mod expres în materia

contestaţiei în anulare, dar ea este admisă ca un principiu constant de echitate, de logică juridică şi de

umanism social.

85

Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare poate fi atacată în anumite condiţii. În acest sens,

art. 320 alin. (3) C.proc.civ. dispune că: „Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi

hotărârea atacată”. Prin urmare, sub aspect procedural legiuitorul a conferit contestaţiei în anulare un

caracter accesoriu în raport cu judecata în fond sau cu judecata în recurs.

Aşa fiind, hotărârile pronunţate asupra contestaţiei în anulare speciale sunt irevocabile şi nu mai pot

forma obiect al recursului. În schimb, hotărârile pronunţate în contestaţiile în anulare obişnuite sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă şi hotărârea atacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi

de atac.

Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie se va soluţiona potrivit

regulilor prevăzute de lege pentru exerciţiul acelei căi de atac. Această regulă se aplică şi în privinţa

termenelor prevăzute de lege pentru exerciţiul căii de atac. Astfel, chiar dacă s-a atacat cu contestaţie o

hotărâre pentru care legea prevede un termen mai scurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest

din urmă termen, termenul special fiind de strictă interpretare şi incident numai în materia pentru care a fost

prevăzut.

Hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare este susceptibilă de a fi retractată în urma unei

cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de contestaţie, evident dacă sunt întrunite toate condiţiile

legale în acest sens. De asemenea, hotărârea pronunţată în contestaţie poate fi îndreptată şi prin intermediul

procedurii prevăzute de art. 281 C.proc.civ. Ea poate forma şi obiectul unei contestaţii la titlu în condiţiile

art. 400 C.proc.civ.Bibliografie complementară pentru aprofundare :




1. Enumeraţi motivele contestaţiei în anulare specială.

2. Enumeraţi motivele contestaţiei în anulare obişniută.

3. Cine poate exercita calea de atac a recursului în interesul legii?

4. Împotriva căror hotărâri poate fi formulată contestaţia în anulare obişnuită?

5. Care este obiectul recursului în interesul legii?


1) Constituie motive de contestaţie în anulare obişnuită:

a) Faptul că persoana nu a fost citată legal la termenul la care s-au administrat probele, chiar

dacă, la termenul ulterior, când pricina a fost în stare de judecată şi s-au pus concluzii pe

fond, partea respectiv a fost legal citată

b) Împrejurarea că hotărârea a fost dată de judecători incompatibili

86

c) Împrejurarea că hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine

publică privitoare la competenţă

2) Pot fi atacate cu contestaţie în anulare specială:

a) Toate hotărârile irevocabile

b) Hotărârile date în ultimă instanţă de judecătorie

c) Deciziile instanţelor de recurs

3) Contestaţia în anulare:

a) Se judecă de urgenţă

b) Se judecă cu precădere

c) Se judecă numai de un complet format din 3 judecători

4) Are legitimitate procesuală activă de a introduce recurs în interesul legii :

a) Ministrul justiţiei

b) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi

procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel

c) Colegiile de conducere ale curţilor de apel

5) Întâmpinarea în cazul contestaţie la executare :

a) Este obligatorie întotdeauna

b) Nu este obligatorie

c) Este obligatorie doar în cazul contestaţiei la executare speciale


Teste grilă de evaluare

1. Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine:

a) Instanţei a cărei hotărâri se atacă

b) Instanţei ierarhic superioară instanţei a cărei hotărâre se atacă

c) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2. Constituie motiv de contestaţie în anulare specială:

a) Faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale

b) Faptul că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale

c) Faptul că hotărârea a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la

competenţă

3. Contestaţia în anulare:

a) Este o cale extraordinară de atac de retractare

b) Este o cale extraordinară de atac de reformare

c) Este o cale ordinară de atac de retractare

4. Motivele contestaţiei în anulare:

87

a) Au caracter exemplificativ

b) Au caracter limitativ

c) Sunt limitative numai în cazul contestaţiei speciale

5. Pot fi părţi în contestaţia la exacutare obişnuită:

a) Terţele persoane care intervin în proces sau sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 49-

66 C.Proc.Civ.

b) Persoanele străine de proces, dacă acestea justifică un interes pentru atacarea hotărârii

pronunţate

c) Procurorul în condiţiile art. 45 C.Proc.Civ.

Temă pentru acasă: Termenul de exercitare a contestaţiei în anulare.

Tema VII. 1. Revizuirea. Noţiunea şi particularităţi 2. Subiectele revizuirii 3. Obiectul

revizuirii 4. Condiţii de admisibilitate 5. Motive de revizuire 6. Procedura de soluţionare a cererii de

revizuire.

I. Obiectivele specifice ale temei – Prezentarea sistematică şi adecvată a căii extraordinare de atac a

revizuirii sub aspectul condiţiilor, motivelor şi caracterelor acestei căi de atac. Prezentarea detaliată a

procedurii de soluţionare a revizuirii şi a soluţiilor ce pot fi date de instanţa de revizuire.


aspectul elementelor şi a motivelor ce-l îndreptăţesc să ceară revizuirea) şi să depună o cerere de revizuire,

să stabilească care sunt hotărârile ce pot fi revizuite, va fi de asemenea capabil să recunoască procedura

specifică revizuirii.

III. Cuvinte cheie – revizuire, revizuent, retractare, extra petita, plus petita, minus petita.

IV. Structura modulului de studiu : 1.Revizuirea. Noţiunea şi particularităţi 2.Subiectele revizuirii

3.Obiectul revizuirii 4.Condiţii de admisibilitate 5.Motive de revizuire 6.Procedura de soluţionare a cererii

de revizuire.

V. Rezumat – tema analizează succesiv calea de atac a revizuirii sub aspectul motivelor de revizuire, a

condiţiilor de fond şi de formă ale acestuia. În continuare tema tratează într-o manieră dataliată etapele

procedurii de judecată a revizuirii precum şi soluţiile date de către instanţa de revizuire.

Revizuirea. Noţiunea şi particularităţi

Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi este reglementată

în art. 322-328 C.proc.civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară de atac de retractare prin

intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în

cazurile expres determinate de lege.

88

Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac. Caracterul

extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin motivele care pot fundamenta o cerere de

revizuire. Aceste motive sunt expres şi limitativ determinate de art. 322 C.proc.civ. De asemenea, caracterul

extraordinar al acestei căi de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri

definitive sau irevocabile.

Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-o formă

particulară şi în cazul celui de-al şaptelea motiv de revizuire, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În

acest caz, cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., de instanţa mai mare în grad

faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu ne aflăm

în prezenţa unei retractări propriu-zise a hotărârii, competenţa aparţinând altei instanţe decât cea care a

judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poate

conchide că şi în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ., în final, se ajunge tot la o retractare

a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanţă superioară. Într-adevăr, şi în acest caz instanţa

competentă procedează pur şi simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar

asupra hotărârii atacate.

Revizuirea este o cale extraordinară nesuspensivă de executare silită. Cu toate acestea, art. 325

C.proc.civ. îi conferă instanţei dreptul de a dispune suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere,

dar numai sub condiţia depunerii unei cauţiuni. Asupra cererii de suspendare, instanţa se pronunţă printr-o

încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat [art. 325 şi art. 403 alin. (3) C.proc.civ.].

Subiectele revizuirii

Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul revizuirii, părţile poartă

denumirea de revizuent – subiectul activ al cererii de revizuire – şi de intimat – partea adversă.

În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C.proc.civ., cererea de revizuire poate fi formulată şi de către

procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.

Obiectul revizuirii

Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispoziţiile art. 322 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui

text, se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare,

precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”.

Din dispoziţiile legale menţionate, se poate trage concluzia că legea are în vedere două importante

categorii de hotărâri judecătoreşti. O primă categorie de hotărâri judecătoreşti ce sunt susceptibile de

revizuire este aceea a hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare”. Din modul de

formulare a legii, pare a rezulta că toate hotărârile judecătoreşti ce se pot integra în cele două ipoteze –

definitive în instanţa de apel sau prin neapelare – sunt susceptibile de revizuire.

89

Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel” trebuie incluse hotărârile date

în apel şi prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive.

De asemenea, sunt definitive şi, deci, susceptibile de revizuire şi hotărârile atacate cu apel, dacă judecata

acestuia s-a perimat ori dacă recursul a fost respins sau anulat [art. 377 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.].

Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal,

împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

În sfera hotărârilor rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva

cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac, ci şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel,

întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.)

A doua categorie de hotărâri judecătoreşti care pot forma obiectul revizuirii vizează hotărârile

pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum judicios s-a remarcat, în

acest caz, condiţia existenţei unei hotărâri de fond este prevăzută explicit de lege [art. 322 alin. (1)

C.proc.civ.]. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile de apel rejudecă fondul

după casare.

Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii

hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere ori prin care s-a

soluţionat doar o excepţie, cu caracter absolut, fără a se evoca fondul.

Condiţiile de admisibilitate a revizuirii

În cazul revizuirii, legea nu impune unele condiţii speciale, în afara celor deja analizate, şi care

vizează deopotrivă obiectul acestei căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legea noastră procedurală nu

impune condiţia din materia contestaţiei în anulare privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau

recursului.

Revizuirea implică însă şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru exercitarea oricărei căi de

atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi existenţa unui interes. Aceste condiţii au format deja

obiectul unei analize detaliate.

Calea extraordinară de atac a revizuirii trebuie să fie exercitată într-un anumit termen. Termenul de

exercitare a revizuirii ne apare astfel ca o condiţie de fond a acestei căi de atac. Această condiţie va fi

analizată în continuare, în capitolul de faţă, în legătură cu procedura revizuirii. Pe de altă parte, revizuirea

implică şi respectarea unor cerinţe particulare în raport cu fiecare din cele opt motive de revizuire

reglementate de lege. Şi aceste cerinţe vor rezulta din expunerile ulterioare.

Motive de revizuire

Dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice: Potrivit art. 322 pct. 1 C.proc.civ., revizuirea se

poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”.

Textul citat vizează o ipoteză riguros determinată şi care implică următoarele cerinţe: hotărârea să cuprindă

90

dispoziţii potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispoziţiile

potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerinţe nu

deschide calea extraordinară de atac a revizuirii.

Menţionăm, de asemenea, că revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru interpretarea

dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea situaţie, părţile au deschisă calea

procedurală reglementată de art. 2811 C.proc.civ. şi a contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 399 alin. (1)

C.proc.civ

Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu

s-a pronunţat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât

s-a cerut: Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale,

principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată.

Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct. 6 C.proc.civ.) sau a

revizuirii (art. 322 pct. 2 C.proc.civ.).

Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a aceluiaşi principiu

procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra

petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Pentru a se stabili dacă instanţa a dispus extra petita este

necesar să ne raportăm în toate cazurile la pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin cererea

de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de terţi sau de părţi prin alte cereri

incidente, cum sunt intervenţiile principale, cererile de chemare în judecată a altor persoane ori de chemare

în garanţie.

A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita. În acest caz, principiul

disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se pronunţe asupra unei pretenţii care

a fost dedusă în justiţie.

Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C.proc.civ. vizează un caz de plus petita. Această ipoteză

a fost reţinută distinct de legiuitor şi credem că în mod justificat, deşi ne aflăm în prezenţa aceleiaşi

nesocotiri a principiului disponibilităţii procesuale. Într-adevăr, de data aceasta instanţa n-a dispus în afara

unei pretenţii formulate de parte şi nici nu a omis să soluţioneze un capăt de cerere, ci admiţând cererea a

acordat mai mult decât s-a cerut.

Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă: În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire, legea are în

vedere, de regulă, dispariţia obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în

prezenţa revizuirii, este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert şi

determinat. Textul comentat nu este aplicabil dacă debitorul a fost obligat să restituie o sumă de bani.

Precizăm, de asemenea, că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au

determinat dispariţia bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul procesului, reclamantul are

posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdut sau pierit”.

91

Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părţii de a

recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariţiei bunului în cursul judecăţii, iar nu după pronunţarea

hotărârii.

Majoritatea doctrinei recente a adoptat punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată

chiar dacă partea interesată nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3

C.proc.civ. nu instituie nicio restricţie în acest sens.

Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o

infracţiune în legătură cu pricina sau pro nunţarea hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul

sau în urma judecăţii ori sancţionarea disciplinară a unui judecător : Codul de procedură civilă, în art. 322

pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ce se cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un

judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune

privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a

adevărului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu pricina.

Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile pe

care le analizăm în continuare. O primă condiţie vizează existenţa unei hotărâri de condamnare a

judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt

act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului.

A doua condiţie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a judecătorului,

martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluţia legii este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea

penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumţia de nevinovăţie.

În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C.proc.civ., numai dacă judecătorul,

martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în legătură cu pricina. Această condiţie

a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Legea are în vedere orice

infracţiune în legătură cu soluţionarea cauzei, cum ar fi săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, mărturie

mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerinţă nu este suficientă căci legea mai impune şi

condiţia ca judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”.

A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul

sau în urma judecăţii”. Şi în acest caz, dovada săvârşirii infracţiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin

hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârşirea infracţiunii de fals. În cazul existenţei unui

impediment în declanşarea sau continuarea procesului penal instanţa competentă a statua asupra revizuirii

poate stabili ea însăşi, pe cale incidentă, existenţa falsului, astfel cum am precizat deja.

Totuşi trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiţia existenţei unei hotărâri

definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals.

Jurisprudenţa noastră a considerat că prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii „trebuie

să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals o dată cu stabilirea unei infracţiuni, ci şi acela al cărui

92

conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a adevărului nu s-a comis o

infracţiune”.

A treia ipoteză vizată de text, astfel cum acesta a fost redactat în urma adoptării Legii nr. 219/2005,

are ca obiect sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă

neglijenţă în acea cauză. Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă

a trei condiţii, pe care le înfăţişăm în continuare.

Condamnarea disciplinară a unui magistrat. Condamnarea magistratului trebuie materializată într-o

sancţiune disciplinară aplicată de autorităţile competente în condiţiile Legii nr. 303/2004. Caracterul

sancţiunii aplicate magistratului nu prezintă relevanţă juridică. Cu alte cuvinte, oricare din sancţiunile

disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 poate antrena revizuirea unei hotărâri

judecătoreşti.

Noi considerăm că revizuirea poate fi obţinută numai dacă hotărârea de condamnare a magistratului

a rămas irevocabilă, o atare cerinţa fiind, în mod logic, subînţeleasă.

Sancţionarea disciplinară a magistratului trebuie să se fi produs pentru exercitarea funcţiei cu „rea-

credinţă” sau „gravă neglijenţă”. Prin urmare, revizuirea nu poate fi obţinută pentru orice atitudine culpabilă

a magistratului, ci doar pentru cele două ipoteze determinate expres de lege: reaua-credinţă şi gravă

neglijenţă.

Sancţiunea disciplinară trebuie să fi fost aplicată pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau

gravă neglijenţă în cauza ce formează obiectul revizuirii. Este o condiţie logică din punct de vedere juridic şi

ea nu impune comentarii suplimentare.

Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, re ţinute de partea potrivnică

sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor ori dacă s-a desfiinţat

sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere: Prima

ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii. Exercitarea revizuirii

pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiţii cumulative şi care rezultă chiar din redactarea textului

anterior menţionat.

În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri după

pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiţie implică, prin definiţie, unele exigenţe ce se

impun a fi enunţate în continuare. Observăm în această privinţă că legea are în vedere doar un singur mijloc

de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu şi declaraţiile de martor chiar luate în formă autentică,

recunoaşterile părţilor sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite

după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii.

Dacă înscrisurile au fost prezentate de părţi şi analizate cu prilejul judecăţii în fond, iar instanţa le-a

găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5

C.proc.civ.

93

A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a

pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unei

împrejurări mai presus de voinţa părţii.

În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită

această cale extraordinară de atac. Această cerinţă nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă

implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilităţii de a fi prezentat înscrisul în faţa instanţei a

cărei hotărâre se atacă. De aceea, şi doctrina noastră se pronunţă în sensul că o atare condiţie este

indispensabilă.

O ultimă condiţie a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit şi invocat să aibă un caracter

determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată. O atare condiţie se

verifică de instanţa competentă doar cu prilejul soluţionării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerinţă

preliminară de promovare a căii de atac.

A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., se referă la situaţia desfiinţării sau modificării

hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Şi această ipoteză presupune

cu necesitate observarea unor exigenţe importante. Revizuirea se întemeiază, şi în acest caz, pe pierderea

credibilităţii de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, devreme ce hotărârea şi-a pierdut

suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu.

O primă exigenţă a acestui caz de revizuire se referă la existenţa unei hotărâri care a fost ea însăşi

desfiinţată sau modificată.

În fine, ultima exigenţă ce se impune a fi subliniată este aceea a existenţei unui raport de

cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau modificată şi hotărârea civilă atacată prin

intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desfiinţată sau modificată trebuie să

fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii a cărei retractare se urmăreşte, adică să fi constituit chiar

suportul ei probator.

O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în mod expres

situaţia desfiinţării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativ individual ori al unui act

normativ.

Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publi că, dispăruţii, incapabilii sau cei

puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere:

Dispoziţiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ. sunt extrem de clare, astfel că nu sunt necesare explicaţii deosebit de

detaliate. Totuşi, unele trăsături şi exigenţe ale acestui motiv de revizuire trebuie precizate.

Prima constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice şi de persoane fizice precis

determinate, astfel că o extindere a dispoziţiilor art. 322 pct. 6 C.proc.civ. peste limitele sale nu poate fi

justificată. Pe de altă parte, textul menţionat este incident în două situaţii strict determinate: lipsa totală de

apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menţionate. Prima ipoteză – lipsa totală de apărare – implică

neacordarea asistenţei juridice necesare în cazul persoanelor fizice şi juridice determinate de art. 322 pct. 6

94

C.proc.civ. În această ipoteză, revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părţii nu s-a

realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părţile au fost apărate în proces, dar apărarea

formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită.

Revizuirea poate fi obţinută, aşadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluţie care rezultă

în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menţionat anterior. Tocmai în considerarea

acestei concluzii jurisprudenţa noastră a mai hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare

formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.

A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc.civ., este incidentă în cazul apărării persoanelor

determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie, reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au

exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la

pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu

se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câştig de cauză în proces. Într-o asemenea situaţie

revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii.

Soluţia este similară şi în prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc.civ. pentru identitate de situaţii.

Existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de grad diferit, în

una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Cel de-al şaptelea motiv de revizuire

vizează apariţia unei situaţii anormale în opera de administrare a justiţiei. Într-adevăr, în practică pot să

apară uneori situaţii în care două sau mai multe instanţe să pronunţe soluţii contradictorii în una şi aceeaşi

cauză. Înainte de a analiza condiţiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunţarea unor

hotărâri judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către instanţe diferite, poate fi evitată prin

invocarea excepţiei puterii lucrului judecat.

Dacă, din diferite motive, partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului judecat (şi nici

procurorul sau instanţa din oficiu), situaţia creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De

aceea, în termeni semnificativi, s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea

cu întârziere a autorităţii lucrului judecat”.

Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C.proc.civ. este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ

următoarele condiţii:

1. existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive . Revizuirea poate fi exercitată numai cu condiţia ca

hotărârile potrivnice să fi e definitive şi ele să fi e pronunţate de instanţe care fac parte din sistemul

organelor judiciare, iar nu şi în cazul în care una dintre hotărâri a fost pronunţată de un organ

administrativ cu atribuţii jurisdicţionale;

2. hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie potrivnice . Prin hotărâri potrivnice trebuie să înţelegem

acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare

contrarietate subzistă şi în cazul în care prin una din hotărâri instanţa nu s-a pronunţat asupra

fondului cauzei, ci a respins acţiunea pe baza unei excepţii peremptorii.

95

3. existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză . Condiţia enunţată este

fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de

nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Observăm însă că această cerinţă

nu este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic

la situaţia unor hotărâri potrivnice pronunţate „în una şi aceeaşi pricină”, iar apoi

la cerinţa ca hotărârile să fi fost pronunţate „între aceleaşi persoane, având aceeaşi

calitate”. De aceea, formula generică menţionată trebuie înţeleasă în sensul finalităţii

sale şi a însăşi raţiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea,

doctrina şi jurisprudenţa consideră esenţială condiţia triplei identităţi de părţi, obiect

şi cauză, iar conotaţiile acestei instituţii au fost prezentate pe larg în prima parte a

acestei lucrări.

4. în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului judecat sau,

dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerinţă nu este

enunţată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudenţa

noastră. De asemenea, dacă excepţia a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea

recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s-ar admite că cererea de revizuire este admisibilă în

orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri,

ceea ce este contrar fi nalităţii urmărite de lege.

Împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instan ţa despre aceasta, dintr-o

împrejurare mai presus de voinţa sa: Penultimul motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8

C.proc.civ., se referă la situaţia în care părţile au fost legal citate. În caz contrar, părţile se pot plânge pe

calea recursului (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) sau pe calea contestaţiei în anulare [art. 317 alin. (1) pct. 1

C.proc.civ.].

Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului la care ne referim, numai dacă sunt întrunite

cumulativ următoarele condiţii:

a) Partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să încunoştinţeze instanţa despre o atare

împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atât înfăţişarea părţii în instanţă,

cât şi înştiinţarea instanţei despre aceasta.

b) Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Împrejurarea care

constituie un caz de forţă majoră şi care legitimează revizuirea este o chestiune de fapt ce urmează să fie

apreciată de instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei.

Constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti: Consacrarea acestui motiv, iniţial de recurs

în anulare, iar în prezent de revizuire, a fost necesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor

cauzate cetăţenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se constată printr-o

96

decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Altminteri, autoritatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în

ţara noastră se putea constitui într-un obstacol major în calea reparaţiunii prejudiciului cauzat.

Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de recurs în anulare reglementat de fostul art. 330

pct. 4 C.proc.civ. Într-adevăr, art. 322 pct. 9 C.proc.civ. nu mai impune cerinţa ca partea căreia i s-au

încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale să poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea

hotărârii pronunţate de o instanţă română”. Legea păstrează însă condiţia fundamentală privitoare la

constatarea de către Curtea Euro peană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor

fundamentale dato rită unei hotărâri judecătoreşti.

În legătură cu această primă condiţie, se cuvine să arătăm că statuarea Curţii Europene a

Drepturilor Omului, cu privire la încălcarea unui drept sau libertăţi, nu poate fi cenzurată de instanţa

competentă a se pronunţa asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt

obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei. Aşa fiind, s-a considerat, pe bună dreptate,

că hotărârea Curţii Europene trebuie să fi rămas definitivă, altminteri procedurile interne de revizuire nu pot

fi declanşate.

Prevederile art. 322 pct. 9 C.proc.civ. instituie şi alte două condiţii importante. Prima se referă la

consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi care continuă să se producă.

A doua condiţie, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în

alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Este o condiţie raţională, care ţine seama nu doar de

caracterul extraordinar al revizuirii, ci şi de faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori de câte ori

daunele sau consecinţele negative produse au fost înlăturate într-un alt mod.

Procedura de soluţionare a cererilor de revizuire:

Revizuirea fiind o cerere de retractare, competenţa de soluţionare a acesteia revine instanţei care a

pronunţat hotărârea de fond şi în faţa căreia aceasta a devenit definitivă.

De la această regulă legea face o excepţie în privinţa motivului de revizuire întemeiat pe existenţa

unor hotărâri judecătoreşti potrivnice. Potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., în acest caz, revizuirea se va

îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice.

Dacă cele două instanţe care au pronunţat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti

deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire este aceea a instanţei

care a dat prima hotărâre. În cazul în care hotărârile potrivnice au fost pronunţate de instanţele de recurs, iar

una dintre acestea este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de instanţa

supremă.

În practică, este însă posibil ca partea să invoce două sau mai multe motive de revizuire în sprijinul

cererii sale. De aceea, se ridică problema determinării instanţei competente în cazul în care pentru unul

dintre motivele invocate ar fi atrasă competenţa unei alte instanţe, cum se poate întâmpla în cazul prevăzut

de art. 322 pct. 7 C.proc.civ.

97

Într-o asemenea împrejurare, instanţa superioară va soluţiona motivul de revizuire întemeiat pe

dispoziţiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ., iar instanţa de fond va rezolva cererea bazată pe celelalte motive.

Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte

elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin. (1) C.proc.civ. dispune

că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În

aceste condiţii, revizuientul va trebui să ţină seama de dispoziţiile art. 82-84 şi 112 C.proc.civ. Prin urmare,

în considerarea acestor condiţii legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele

necesare privitoare la: identificarea părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanţei competente

şi la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care

se întemeiază cererea, arătarea dovezilor şi semnătura.

O dispoziţie procedurală importantă este şi cea privitoare la obligativitatea întâmpinării. Potrivit

art. 326 alin. (2) C.proc.civ., întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea

termenului de judecată.

În privinţa termenului de revizuire, legea noastră procesuală instituie termene cu o durată diferită,

în funcţie de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm existenţa unui termen de drept

comun în materie de revizuire şi care are o durată de o lună şi a trei termene de excepţie, respectiv de 6 luni,

în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ., de 15 zile, în cazul

reglementat de art. 322 pct. 8 C.proc.civ. şi de 3 luni, în ipoteza ultimului motiv de revizuire.

Codul de procedură civilă, în art. 324, determină şi punctul de plecare a termenului de revizuire.

Astfel, în ceea ce priveşte termenul de o lună, acesta este determinat după cum urmează:

– în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 C.proc.civ., termenul de revizuire curge de la

comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea

fondului, de la pronunţare; dacă hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs termenul curge de la

pronunţarea ultimei hotărâri;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ., termenul de revizuire curge de la cel din urmă act de

executare;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C.proc.civ., termenul de revizuire curge din ziua în care partea a luat

cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de

hotărârea care a declarat fals înscrisul; în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a

luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre

penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., termenul de revizuire curge de la data descoperirii

înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau

modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al şaselea motiv de revizuire, curge de la comunicarea

hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică sau de la

98

întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii. În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, prevăzut

pentru penultimul motiv de revizuire, acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării. Termenul de trei luni,

prevăzut de lege pentru ultimul motiv de revizuire, curge de la data publicării hotărârii Curţii Europene a

Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente şi în cazul când

cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprinde dispoziţii derogatorii în această

materie.

Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare în condiţiile art. 132 C.proc.civ. Aşa

fiind, revizuientul este în drept, în principiu, să modifi ce motivele invocate sau chiar să adauge temeiuri noi

de revizuire, cu condiţia respectării termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În

schimb, în această cale de atac nu se mai pot formula cereri accesorii sau incidente de natură a modifica

cadrul procesual cu privire la obiectul sau subiectele acţiunii.

De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire. În acest

sens, art. 326 alin. (3), introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000,

dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”.

Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de generali la soluţiile pe

care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra cererii de revizuire. Potrivit acestui text: „Dacă

instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul

hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”.

Observăm că legea se referă la încuviinţarea cererii de revizuire ceea ce poate sugera totuşi şi

admisibilitatea soluţionării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă posibilitatea pronunţării a două

soluţii; anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea totală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie

de împrejurarea care determină retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun şi unele precizări particulare

în funcţie de motivele de revizuire invocate.

În cazul primului motiv de revizuire, instanţa va pronunţa o singură soluţie şi va înlocui dispozitivul

care cuprinde dispoziţii potrivnice. O soluţie similară se pronunţă şi în cazul nesocotirii principiului

disponibilităţii, respectiv în acele cazuri în care instanţa a dispus extra sau plus petita. Şi în acest caz,

instanţa va putea pronunţa o singură hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii

atacate pe calea revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluţionarea în fond a capătului de cerere

omis şi se va pronunţa o nouă hotărâre cu privire la acea pretenţie.

Modificarea hotărârii se dispune şi în cazul în care lucrul care a format obiectul pricinii nu se mai

află în fiinţă.

Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte motive de revizuire, cu

excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire. În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4

şi 5 C.proc.civ., este adeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei

încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens, s-a remarcat că,

99

în cazul condamnării judecătorului pentru o infracţiune în legătură cu pricina, se va desfiinţa mai întâi

hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunţa o soluţie nouă. Dacă însă instanţa nu este în măsură să

rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunţa o

încheiere de admitere în principiu, după care va administra probe şi va pronunţa o nouă hotărâre. Într-

adevăr, în cazul existenţei unor hotărâri potrivnice singura soluţie ce se impune este anularea ultimei

hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat. Prin urmare,

într-o asemenea împrejurare instanţa de revizuire nu exercită atribuţii de control judiciar, ci constată

îndeplinirea condiţiilor legale şi anulează pur şi simplu ultima hotărâre. O cerere de revizuire care ar tinde la

anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă. Consideraţiile de mai sus evidenţiază totuşi utilitatea

soluţionării cererii de revizuire, în unele situaţii, în două faze: admiterea în principiu şi judecarea cererii de

revizuire.

Precizăm că legea impune, în cazul admiterii cererii, să se facă menţiune în josul originalului

hotărârii revizuite despre hotărârea pronunţată în revizuire [art. 327 alin. (2) C.proc.civ.].

Legislaţia noastră procesuală reglementează în mod expres şi posibilitatea atacării hotărârilor

pronunţate în revizuire. Potrivit art. 328 alin. (1) C.proc.civ.: „Hotărârea asupra revizuirii este supusă c ăilor

de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”. Textul citat face o aplicaţiune a principiului

accesorium sequitur principale. Prin urmare, ori de câte ori partea avea deschisă calea de atac a apelului sau

recursului împotriva hotărârii de fond, ea va putea ataca în mod corespunzător, prin aceleaşi căi de atac, şi

hotărârea pronun ţată în revizuire.

Potrivit art. 328 alin. (2) C.proc.civ.: „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potriv nice calea de

atac este recursul, cu excepţia cazului în care instanţa de revizuire este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a

cărei hotărâre este irevocabila”. Textul a fost interpretat însă în sensul că, şi în cazul contrarietăţii de

hotărâri, recursul poate fi exercitat numai în con diţiile art. 328 alin. (1) C.proc.civ., adică numai în măsura

în care şi hotărârea retractată era susceptibilă de apel sau recurs. Prin urmare, este evident că legiuitorul a

urmărit, în acest caz, să suprime calea apelului, iar nu să deschidă calea recursului la recurs. Aşa fiind, în

cazul când este atacată pe calea revizuirii, pentru contrarietate de hotărâri, o decizie dată în recurs, împotriva

hotărârii pronunţate în revizuire nu există drept de recurs. Prin Legea nr. 219/2005 a fost introdusă o

excepţie firească în privinţa hotărârilor pronunţate de instanţ a supremă asupra cererilor de revizuire, decizii

care sunt irevocabile. Drept urmare, aceste hotărâri date în revizuire nu sunt supuse recursului.





1. Definiţi calea de atac a revizuirii.

2. Care este obiectul revizuirii? 100

3. Enumeraţi motivele de revizuire.

4. Care este termenul de revizuire?

5. Enunţaţi particularităţile revizuirii.


1) Revizuirea este o cale de atac:

a) Nesuspensivă de executare

b) De retractare

c) De reformare

2) Se poate exercita atât recursul cât şi revizuirea pentru următoarele motive:

a) Instanţa s-a pronunţat plus petita

b) Instanţa s-a pronunţat extra petita

c) Instanţa s-a pronunţat minus petita

3) Revizuirea unei hotărâri se poate cere în următoarele cazuri:

a) Când dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire

b) Când este necesară lămurirea înţelesului, întiderii şi aplicării dispozitivului

c) Când instanţa s-a pronunţat extra petita

4) Dacă obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă, termenul de introducere a revizuirii:

a) Este de o lună socotit de la cel din urmă act de executare

a) Este de 15 zile şi se va socoti de la comunicarea hotărârii

b) Este de 30 de zile şi se va socoti de la data primului act de executare

5) De regulă, cererea de revizuirea se judecă de către:

a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

b) Instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată

c) Instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cereRezolvarea grilelor se găseşte la finalul manualului


1) Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre

aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, termenul de introducere a cererii de

revizuire:

a) Este de o lună şi se socoteşte de la comunicarea hotărârii

b) Este de 15 zile şi se socoteşte de la dobândirea capacităţii sau de la întoarcerea

dispărutului

c) Este de 6 luni şi se socoteşte de la dobândirea capacităţii sau de la întoarcerea dispărutului

2) Un înscris poate duce la revizuirea unei hotărâri, în condiţiile:

101

a) Înscrisul nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată

b) Înscrisul să fi fost întocmit după rămânerea irevocabilă a hotărârii a cărei revizuire se cere

c) Înscrisul invocat să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut, soluţia ar fi putut

fi alta decât cea pronunţată

3) Întâmpinarea este obligatorie la judecarea:

a) Cererii de învestire cu formula executorie a hotărârii

b) Revizuirii

c) Contestaţiei în anulare

4) Pot fi supuse revizuirii:

a) Hotărârea primei instanţe, chiar dacă împotriva ei nu s-a declarat apel

b) Decizia instanţei de apel, numai dacă prin ea s-a evocat fondul

c) Hotărârile rămase irevocabile ca urmare a neexercitării recursului

5) Instanţa de revizuire:

a) Este obligată pentru fiecare motiv de revizuire să pronunţe o încheiere de admitere în

principiu

b) Poate pronunţa soluţia respingerii cererii de revizuire, chiar dacă motivul de revizuire este

întemeiat şi a admis în principiu revizuirea

c) Poate invoca din oficiu şi alte motive de revizuire decât cele cuprinse în cererea părţii

Temă pentru acasă: Termenul de exercitare a revizuirii.

TEMA VIII. 1. Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă. 2. Procedura

necontencioasă. 3. Ordonanţa preşedinţială. 4. Procedura împărţelilor judiciare.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea sistematică şi adecvată a principalelor proceduri speciale

reglementate de Codul de Procedură Civilă sub aspectul particularităţilor, naturii juridice, condiţiilor şi

procedurii de soluţionare a acestora.

II. Competenţe specifice dobândite de student: studentul va fi capabil să identifice procedurile speciale, să

facă diferenţa între o procedură de drept comun şi o procedură specială. În acelaşi timp studentul va

cunoaşte regulile derogatorii de la dreptul comun ce caracterizează aceste proceduri speciale.

III. Cuvinte cheie – ordonanţă preşedinţială, necontencios, derogatori, măsuri vremelnic, urgenţă.

IV. Structura modulului de studiu: 1. Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă.

Noţiune şi importanţă. Reglementare. 2. Procedură necontencioasă. Noţiune şi importanţă. Particularităţi.

Natură juridică. Reguli aplicabile procedurii necontencioase. 3.Ordonanţa preşedinţială. Noţiune şi

importanţă. Condiţii. Domenii de aplicare. Procedură de soluţionare. Caractere. 4. Procedura împărţelii

judiciare. Consideraţii generale. Sesizarea instanţei. Subiectele dreptului la acţiune. Obiectul acţiunii.

Judecarea cererii de partaj. Hotărârea de partaj.

102

V. Rezumat – tema analizează succesiv principalele proceduri speciale reglementate de Codul de procedură

civilă şi anume procedura necontencioasă, ordonanţa preşedinţială şi împărţeala judiciară prezentând în linii

mari regulile ce le caracterizează pe fiecare dintre acestea atât sub aspectul subiectelor şi a condiţiilor de

admisibilitate a unor astfel de cereri cât şi sub aspectul modalităţilor de soluţionare a acestor proceduri.

Conţinutul temei:

1.Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă:

Noţiune şi importantă:

Principiile şi normele studiate în paginile precedente ale lucrării de faţă au fost consacrate modului

de soluţionare a oricărui litigiu civil. Aceste reguli vizează cele mai diverse laturi ale activităţii judiciare,

căci ele se referă la sesizarea instanţei, la condiţiile actelor de procedură, la administrarea probelor,

suspendarea judecăţii, perimarea procesului civil, la modul de deliberare, la conţinutul şi efectele hotărârii

judecătoreşti, precum şi la exercitarea căilor legale de atac. Toate aceste norme şi reguli alcătuiesc ceea ce

denumim dreptul comun în materie procedurală.

Viaţa juridică a demonstrat şi necesitatea instituirii unor reguli procedurale speciale, derogatorii de la

dreptul comun şi care se întâlnesc în cele mai varii domenii: financiar, al controlului gestiunilor,

contravenţional, valutar, constituţional, electoral etc. Toate aceste norme şi nenumărate altele alcătuiesc ceea

ce denumim procedurile speciale.

Normele legale care alcătuiesc procedurile speciale au un caracter particular, în sensul că ele derogă

de la regulile dreptului comun doar în privinţa unor aspecte ale judecăţii. Prin urmare, procedurile speciale

nu cuprind, în principiu, o reglementare detaliată a modului de realizare a actului de justiţie. Reglementările

speciale au o anumită justificare şi raţiune de a exista, fapt pentru care obiectul lor vizează numai anumite

secvenţe sau momente ale judecăţii, anume acelea care impun o derogare de la dreptul comun. Întinderea

acestor reguli diferă de la o procedură la alta.

Aşa fiind, se poate conchide că a doua mare particularitate a procedurilor speciale este vocaţia lor de

a se completa în mod corespunzător cu regulile dreptului comun, iar această regulă este aplicabilă în cazul

tuturor procedurilor speciale reglementate în Codul de procedură civilă. Dar, o atare constatare este, în mare

măsură valabilă, şi în cazul procedurilor reglementate prin legi speciale.

Necesitatea recurgerii la regulile dreptului comun este prevăzută adeseori în mod expres de lege.

Astfel, de pildă, potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale: „Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii

civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale.

Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte”.

Dar recurgerea la dispoziţiile dreptului comun este necesară şi atunci când legea specială nu

precizează acest lucru în mod expres. O atare constatare este valabilă chiar şi în cazul procedurilor speciale

103

reglementate în Codul de procedură civilă. Soluţia se întemeiază pe principiul general al întregirii normelor

speciale cu dispoziţiile dreptului comun. Dispoziţiile art. 721 C.proc.civ. sunt semnificative în acest sens, iar

simpla lor reproducere explicitează afirmaţia de mai sus. Într-adevăr, potrivit acestui text dispoziţiile

Codului de procedură civilă „alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială: ele se

aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice”.

Reglementare:

Încă în epoca redactării Codului de procedură civilă s-a simţit nevoia instituirii unui mănunchi de

norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, au fost reglementate în Codul de procedură civilă procedura

ofertei de plată, procedura separaţiei patrimoniale dintre bărbaţi şi femei, procedura deliberărilor de familie,

procedura deschiderii unei succesiuni şi a convenţiilor matrimoniale dintre soţi. Toate aceste proceduri

speciale au fost grupate în Cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, intitulată: „Proceduri speciale”.

Procedurile speciale, astfel cum ele au fost reglementate în redactarea iniţială a Codului de procedură

civilă, nu s-au păstrat în întregime. Doar un număr restrâns de proceduri speciale şi-au păstrat actualitatea

până în zilele noastre. În schimb, particularitatea unor litigii a determinat instituirea de proceduri noi, faţă de

cele reglementate în epoca redactării Codului de procedură civilă, cum este cazul divorţului, litigiilor

comerciale şi a ordonanţei preşedinţiale.

2. Procedura necontencioasă:

Noţiune şi importanţă:

Rolul primordial al judecătorului este acela de a tranşa cu putere de lucru judecat litigiile care-i sunt

supuse spre soluţionare. Totuşi activitatea judecătorului nu se încadrează, în toate situaţiile, în limitele

impuse de necesitatea elaborării unei decizii judiciare. Adeseori cetăţenii se adresează instanţelor

judecătoreşti şi pentru soluţionarea unor cereri prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă

de o altă persoană.

Codul de procedură civilă, în art. 331, se referă tocmai la cererile pentru dezlegarea cărora este

nevoie de mijlocirea instanţei, fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă

persoană. Legea reglementează astfel o procedură diferită de cea privitoare la soluţionarea unor litigii şi care

este cunoscută sub denumirea de procedură necontencioasă, procedură voluntară sau graţioasă. Instituţia este

reglementată în art. 331-339 C.proc.civ.

Procedura necontencioasă deşi nu are o sferă foarte extinsă de aplicaţiune este deosebit de utilă,

întrucât permite adoptarea unor măsuri cu minime cheltuieli, într-un timp scurt şi cu respectarea unor

formalităţi relativ simple.

104

Particularităţi:

Procedura necontencioasă se deosebeşte esenţial de procedura de soluţionare a litigiilor civile, atât

datorită materiei supuse judecăţii, cât şi rolului părţilor în cadrul acestei instituţii.

Prima şi cea mai importantă particularitate rezidă în absenţa unui litigiu. Această trăsătură rezultă şi

din dispoziţiile art. 331 C.proc.civ. Potrivit acestui text, dispoziţiile procedurii necontencioase se aplică în

privinţa cererilor „pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească

stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană”. Printre cererile care au un asemenea caracter textul

menţionat enunţă exemplificativ „cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor

măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare”. În acest mod, legea jalonează şi liniile generale ale

materiei specifice procedurii graţioase. Din aceste dispoziţii procedurale se poate desprinde concluzia că una

din trăsăturile definitorii ale procedurii necontencioase este tocmai absenţa unui litigiu.

O particularitate a procedurii necontencioase vizează şi modul de învestire a judecătorului printr-o

simplă petiţie, respectiv printr-o cerere prin care nu se evocă existenţa unui conflict, iar nu printr-o cerere de

chemare în judecată. Cererea la care se referă art. 331 C.proc.civ. este semnificativă totuşi şi sub aspectul

determinării cadrului procesual în care se va soluţiona cererea. Prin cererea părţii se indică şi materia supusă

judecăţii, obiectivul cererii (încuviinţarea, omologarea sau autorizarea unui act etc.), precum şi faptul că nu

este supus judecăţii un adevărat litigiu. Aceste elemente sunt de natură să determine, chiar din ziua

introducerii cererii, caracterul necontencios al demersului în faţa organelor de justiţie.

Necesitatea unui control din partea judecătorului asupra actului juridic prezentat de parte este o altă

caracteristică importantă a procedurii necontencioase. Întinderea acestui control este variabilă de la un act la

altul. Verificarea actului şi omologarea acestuia de către judecător este necesară pentru ca el să producă

efectele dorite de părţi.

În doctrină se mai evocă, ca un criteriu de departajare a procedurii graţioase de procedura

contencioasă, şi faptul că în primul caz judecătorul pronunţă o încheiere care nu se bucură de autoritate de

lucru judecat. În materie necontencioasă, hotărârea leagă instanţa numai în măsura în care situaţia de fapt a

rămas neschimbată.

Natură juridică:

În pofida tradiţiei sale, procedura graţioasă constituie şi în dreptul contemporan o instituţie asupra

căreia mai stăruie vii controverse. Astfel, cum remarca un reputat procedurist italian, discuţia se reduce la

faptul de a cunoaşte dacă jurisdicţia voluntară este sau nu înrudită cu jurisdicţia contencioasă. Întreaga

discuţie ştiinţifică se limitează, cum remarcă acelaşi autor, la aceasta sau ceva mai mult.

Două din trăsăturile esenţiale ale procedurii necontencioase au determinat şi întreţin încă controversa

la care ne referim. Într-adevăr, pe de o parte procedura graţioasă se realizează de instanţele judecătoreşti,

adică de organele care realizează funcţia jurisdicţională, dar activitatea realizată de judecător nu este

destinată să soluţioneze, cu putere de lucru judecat, un litigiu pendinte între părţi cu interese contrare.

105

Caracterele procedurii graţioase ne determină să precizăm chiar de la început că activitatea

desfăşurată de judecător în cadrul acesteia nu poate fi calificată ca o activitate strict jurisdicţională. De altfel,

şi legiuitorul a reglementat această procedură în mod distinct şi chiar în opoziţie cu procedura contencioasă.

O atare „opoziţie” nu trebuie însă absolutizată. Aceasta deoarece există unele puncte de contact între

cele două proceduri, împrejurare care va rezulta şi din prezentarea principalelor reguli ce sunt aplicabile

procedurii graţioase. Pe de altă parte, recursul la regulile procedurii contencioase este posibil în anumite

circumstanţe. În acest sens, art. 338 C.proc.civ. precizează că: „Procedura prevăzută în articolele de mai sus

se întregeşte cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii

necontencioase a cererii”.

De asemenea, astfel cum am remarcat deja, procedura graţioasă se realizează de instanţele

judecătoreşti, iar încredinţarea acestei sarcini judecătorului nu este, în opinia noastră, întâmplătoare, ci

dimpotrivă pe deplin justificată. Aceasta deoarece actele omologate de instanţa de judecată intră în circuitul

civil spre a produce varii efecte.

Încheierea pronunţată în materie graţioasă nu are putere de lucru judecat, dar dobândeşte forţă

executorie [art. 336 alin. (1) C.proc.civ.]. Iar forţa executorie constituie o caracteristică importantă a actului

jurisdicţional.

Iată doar câteva considerente care demonstrează dificultăţile departajării procedurii graţioase de

procedura contencioasă. Tocmai această împrejurare a întreţinut şi controversa cu privire la natura juridică a

actului final al procedurii graţioase şi respectiv al celei contencioase.

Într-o primă opinie, s-a acreditat ideea că încheierea pronunţată în materie graţioasă nu posedă

atributele unui act jurisdicţional, ci a unui act administrativ întocmit de o autoritate publică căreia legea i-a

conferit atribuţii jurisdicţionale. În această concepţie, jurisdicţia voluntară constituie unul dintre fenomenele

tipice în cadrul cărora „organe constituite pentru exercitarea uneia din cele trei funcţii ale suveranităţii

exercită, prin excepţie, funcţii care în mod substanţial aparţin uneia din celelalte două funcţii existente: aici,

în cazul jurisdicţiei voluntare actele realizate de organul judiciar, care prin raţiuni subiective ar trebui

calificate ca jurisdicţionale, sunt administrative prin scopul şi prin efectele lor”.

Într-o opinie diametral opusă, se susţine că încheierea pronunţată în materie graţioasă are toate

atributele unui act jurisdicţional.

În ceea ce ne priveşte, împărtăşim opinia potrivit căreia „decizia” pronunţată în materie graţioasă

constituie atât un act administrativ prin natura sa, cât şi un act jurisdicţional prin forma şi procedura care

guvernează emiterea ei. Doar supraevaluarea unora dintre trăsăturile procedurii graţioase poate conduce la

considerarea ei ca un act exclusiv administrativ sau exclusiv jurisdicţional.

Reguli aplicabile procedurii necontencioase

106

Astfel cum am arătat deja, în virtutea principiului înscris în art. 338 alin. (1) C.proc.civ., normele

privind procedura necontencioasă se completează în mod corespunzător cu cele ale procedurii contencioase,

în măsura în care acestea sunt compatibile.

O primă regulă este statornicită în art. 332 C.proc.civ. şi ea vizează materia competenţei. Potrivit

acestui text: „Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o lucrare sau o pricină în curs la o instanţă sau

pe care aceasta a dezlegat-o, ori dacă au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în

depozitul unei instanţe, se vor îndrepta la acea instanţă”. Textul citat impune însă unele sublinieri generale,

întrucât el nu acoperă întreaga materie necontencioasă. Prin urmare, competenţa instanţei prevăzute de art.

332 C.proc.civ. este limitată la materiile strict precizate de acest text.

În acest caz, legiuitorul a aplicat principiul accesorium sequitur principale. Într-adevăr, este întru

totul firesc ca toate acele cereri necontencioase care sunt în legătură cu o pricină sau cu o lucrare pendinte la

o anumită instanţă să fie soluţionate de aceasta. O raţiune deopotrivă de firească este şi aceea a soluţionării

cererilor necontencioase privitoare la eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei

instanţe tocmai de acea instanţă.

Dar care este situaţia juridică a celorlalte cereri necontencioase ce nu se încadrează în materiile

vizate de art. 332 C.proc.civ.? Într-o asemenea ipoteză trebuie să recurgem la dispoziţiile dreptului comun,

recurs autorizat, în general, de art. 338 C.proc.civ. Consecinţa acestui «recurs» este aplicarea regulilor de

drept comun în materie de competenţă. Doctrina noastră a promovat în mod constant acest principiu. Este

însă de observat că în cazul procedurii necontencioase nu avem părţi cu interese contrare, ci doar un

solicitant, adică o singură parte. De aceea, în cazul procedurii necontencioase nu se pune problema aplicării

regulii actor sequitur forum rei. Singura normă aplicabilă într-o asemenea situaţie este aceea cu caracter

subsidiar prevăzută de art. 5 C.proc.civ. Această dispoziţie procedurală permite introducerea cererii de

chemare în judecată la instanţa corespunzătoare domiciliului sau reşedinţei reclamantului atunci când pârâtul

nu are nici cel puţin o reşedinţă cunoscută. Prin urmare, în cazul cererilor necontencioase care nu se

integrează în materiile la care se referă art. 332 C.proc.civ., competenţa va reveni instanţei de la domiciliul

titularului.

Instanţa sesizată în materie graţioasă este obligată şi ea, ca orice altă instanţă, să-şi verifice din oficiu

propria sa competenţă. O normă corespunzătoare în acest sens este prevăzută chiar în art. 334 C.proc.civ.,

text care mai precizează că „instanţa poate cere părţii lămuririle necesare”, spre a statua apoi asupra

competenţei. Codul de procedură civilă indică, în art. 334 alin. (1) C.proc.civ., şi soluţia ce trebuie

pronunţată în cazul în care instanţa constată că este necompetentă. Într-adevăr, potrivit acestui text: „Dacă

instanţa se declară necompetentă va trimite dosarul instanţei în drept să hotărască”. Din modul de redactare a

textului se poate desprinde concluzia că ne aflăm în prezenţa unei veritabile declinări de competenţă.

Soluţia declinării competenţei nu este aplicabilă în acele cazuri în care instanţa sesizată cu o cerere

graţioasă constată că cererea are un caracter contencios şi este de competenţa altei instanţe. În acest sens, art.

335 C.proc.civ. consacră soluţia respingerii cererii. Potrivit acestui text: „Dacă cererea prin însuşi cuprinsul

107

ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va

respinge”.

Învestirea instanţei se face printr-o simplă cerere care va trebui să cuprindă elementele indicate în art.

333 C.proc.civ., respectiv „numele şi domiciliul celui care o face şi ale persoanelor pe care aceasta cere să fi

e chemate înaintea instanţei, precum şi arătarea pe scurt a obiectului, motivarea cererii şi semnătura”. Se

poate observa totuşi că unele din elementele prevăzute de art. 333 C.proc.civ. sunt şi cerinţe ale cererii de

chemare în judecată (art. 112 C.proc.civ.). Totuşi, în materie necontencioasă, legea prevede că este necesară

doar „arătarea pe scurt a obiectului” şi a motivelor. Cu alte cuvinte, este necesară doar arătarea acelor cerinţe

minime care să facă posibilă rezolvarea cererii.

Cererea petiţionarului trebuie să fi e însoţită şi de înscrisurile pe care se sprijină. Legea se referă

numai la înscrisuri, întrucât acestea sunt, de regulă, mijloacele pe baza cărora se poate soluţiona o cerere

necontencioasă.

Legea nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la compunerea completului de judecată. Totuşi,

potrivit art. 339 alin. (1) C.proc.civ., „procedura necontencioasă se aplică şi în cazurile în care legea dă în

căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios”. Pentru rezolvarea unor

asemenea cererii de preşedintele instanţei este necesară o dispoziţie expresă a legii care să-i confere o atare

competenţă. În toate celelalte cazuri sunt aplicabile regulile de drept comun privitoare la constituirea

instanţei, deoarece astfel cum s-a arătat, numai în mod excepţional anumite atribuţii sunt conferite

preşedintelui instanţei.

Procedura de judecată propriu-zisă este diferită fundamental de cea prevăzută de lege pentru

soluţionarea cererilor contencioase. Astfel, procedura de judecată se caracterizează prin lipsa

contradictorialităţii, fapt pentru care rezolvarea cererii se poate face şi fără citare. În cazul procedurii

necontencioase, pot fi chemate şi persoanele indicate de solicitant pentru a da anumite explicaţii. Socotim că

în cadrul procedurii necontencioase pot interveni şi terţe persoane interesate în modul de soluţionare a

cererii. Precizăm însă că nu poate fi vorba de o intervenţie în sensul dispoziţiilor art. 49 C.proc.civ., întrucât

aceasta este in compatibilă cu specificul procedurii necontencioase, ci de o modalitate de sesizare a instanţei

despre eventualul caracter contencios al cererii. Or, dacă în urma unei asemenea sesizări instanţa constată că

cererea a devenit contencioasă ea o va respinge şi va îndruma părţile să recurgă la procedura contencioasă.

În cazurile prevăzute expres de lege, în cadrul procedurii necontencioase poate participa şi

procurorul.

Asupra cererii, instanţa competentă se pronunţă printr-o încheiere [art. 336 alin. (1) C.proc.civ.]. O

atare soluţie se pronunţă atât în cazul admiterii, cât şi al respingerii cererii, deşi art. 336 alin. (1) C.proc.civ.

se referă numai la soluţia de admitere, adică de încuviinţare, a cererii.

Încheierea pronunţată în materie graţioasă este executorie, astfel cum dispune în mod expres art. 336

alin. (1) C.proc.civ. Aşadar, ne aflăm în prezenţa unei „decizii” executorii de drept, fapt pentru care nu mai

este necesară învestirea încheierii cu formulă executorie. Recursul nu este suspensiv de executare, dar

108

instanţa de recurs poate suspenda executarea încheierii cu sau fără acordarea unei cauţiuni [art. 336 alin. (4)

C.proc.civ.].

Potrivit art. 336 alin. (1) C.proc.civ., încheierea pronunţată în materie graţioasă este supusă

recursului. Legea nu stabileşte durata termenului de recurs, fapt pentru care, în virtutea regulilor de drept

comun, trebuie să considerăm că acesta este de 15 zile. În schimb, momentul de la care începe să curgă

termenul de apel este diferit de cel din dreptul comun. Potrivit art. 336 alin. (2) C.proc.civ., termenul de

recurs „curge de la pronunţare, pentru cei care au fost de faţă, şi de la comunicare pentru cei care au lipsit”.

O particularitate importantă a recursului în materie graţioasă constă în faptul că acesta poate fi

exercitat „de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii” [art. 336 alin. (3)

C.proc.civ.]. Legitimarea procesuală, în baza acestui text, aparţine şi terţului care s-a prezentat în instanţă

pentru a arăta că cererea are un caracter contencios şi în consecinţă este inadmisibilă. Dar ea aparţine, astfel

cum rezultă fără cel mai mic echivoc, şi terţului care nu a fost citat şi nici nu a participat la desfăşurarea

procedurii graţioase. Într-o atare împrejurare, credem că pentru terţ, termenul de apel curge de la pronunţare,

aceasta fiind singura posibilitate de a i se recunoaşte un atare drept, de vreme ce încheierea nu se comunică

celui care nu a participat la soluţionarea cererii.

De asemenea, potrivit art. 336 alin. ultim C.proc.civ., recursul se judecă în camera de consiliu.

Legea enunţă, aşadar, şi posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, fără alte precizări cu privire la

condiţiile de exercitare. În aceste împrejurări, apreciem că recursul urmează să fie exercitat în condiţiile

dreptului comun. Declararea recursului nu antrenează, eo ipso, în opinia noastră, convertirea procedurii

graţioase într-o procedură contencioasă, căci solicitantul se poate declara doar nemulţumit de soluţia

pronunţată, fără ca aceasta să implice stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Legea determină şi competenţa de soluţionare a recursului. Astfel, potrivit art. 339 alin. (3)

C.proc.civ., recursul împotriva încheierii date de preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar recursul

împotriva încheierii date de preşedintele tribunalului sau al curţii de apel se judecă de completul instanţei

respective.

Împotriva încheierii pronunţate în materie graţioasă se poate exercita şi calea acţiunii în anulare.

Dacă însă încheierea pronunţată a produs efecte juridice, judecătorul nu va mai putea reveni asupra acesteia;

această cale procedurală trebuie recunoscută numai persoanelor vătămate prin măsurile adoptate şi care nu

au fost prezente în instanţă. Într-adevăr, solicitantul sau persoana care s-a prezentat în instanţă poate uza

numai de căile de atac reglementate de lege în cadrul procedurii contencioase. Pentru terţul neparticipant la

soluţionarea cererii, încheierea este un simplu act juridic, iar dacă-l prejudiciază se poate plânge şi pe calea

acţiunii în anulare. Socotim că soluţia enunţată îşi găseşte şi în prezent aplicare şi ea este raţională, căci

existenţa apelului nu reprezintă în toate cazurile, pentru terţ, un remediu procedural eficient, întrucât

adeseori el poate lua cunoştinţă de încheiere mult timp după expirarea termenului legal pentru exercitarea

acestei căi de atac.

109

Una din caracteristicile cele mai importante ale încheierii pronunţate în materie graţioasă rezidă în

faptul că ea nu se bucură de puterea lucrului judecat (art. 337 C.proc.civ.). Aceasta înseamnă că judecătorul

care a statuat asupra unei cereri graţioase poate reveni, în anumite condiţii, asupra soluţiei adoptate. Dar

instanţa nu poate reveni asupra unei atari cereri ex oficii, ci numai în temeiul unei cereri noi formulate de

solicitant şi numai în măsura în care acesta invocă alte motive.

Încheierile pronunţate în materie graţioasă au, de regulă, un caracter constitutiv, căci ele creează

situaţii juridice noi. Este o altă particularitate importantă a încheierilor pronunţate în materie graţioasă,

cunoscut fiind că hotărârile judecătoreşti au, în majoritatea cazurilor, doar un caracter declarativ.

3. Ordonanţa preşedinţială:

Noţiune şi importanţă:

Conceptul de ordonanţă preşedinţială este folosit în doctrină şi jurisprudenţă în varii accepţiuni.

Astfel, într-o primă accepţiune, prin ordonanţă preşedinţială se desemnează „ansamblul de norme după care

se conduc părţile şi instanţa în soluţionarea unei pricini urgente”. Înţeleasă astfel, ordonanţa preşedinţială se

înfăţişează ca o procedură specială reglementată de lege în scopul luării unor măsuri vremelnice în cazuri

urgente. Acesta este şi sensul care va fi folosit frecvent în cuprinsul lucrării de faţă.

Într-o altă accepţiune, ordonanţa preşedinţială evocă însăşi actul final şi de dispoziţie prin care

instanţa statuează asupra cererii promovate de partea interesată. Conceptul de ordonanţă preşedinţială evocă

în acest caz ideea de act procedural.

Sintagma ordonanţă preşedinţială este folosită, de asemenea, pentru a desemna actul de învestire al

instanţei în acele cazuri în care reclamantul invocă o intervenţie urgentă a justiţiei. În acest sens, în

jurisprudenţa noastră s-a decis că: „Cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să îndeplinească în mod

obligatoriu cele două condiţii fundamentale: urgenţa şi aparenţa dreptului”.

Adeseori Codul de procedură civilă se referă la ordonanţa preşedinţială în accepţiunea de hotărâre a

conceptului analizat. Astfel, de pildă, potrivit art. 581 alin. (3) C.proc.civ., „Ordonanţa va putea fi dată şi

fără citarea părţilor, şi chiar atunci când există judecată asupra fondului dreptului”.

Importanţa instituţiei decurge din natura măsurilor ce pot fi luate de judecător, dar şi din eficienţa

deosebită a procedurii instituite în acest scop. Într-adevăr, legea a creat un mijloc procedural rapid şi lipsit

de formalism pentru luarea unor măsuri provizorii în cazuri ce reclamă urgenţă.

Scopul ordonanţei este acela de a evita pierderea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, de a

preveni o pagubă iminentă ce nu s-ar putea repara şi de a înlătura eventualele piedici ivite în cursul

executării silite.

De aceea, legea stabileşte principiul potrivit căruia ordonanţa se poate soluţiona chiar şi fără citarea

părţilor. În acelaşi timp, legea îngăduie ca executarea ordonanţei să se facă fără somaţie şi fără trecerea

vreunui termen.

110

Este în afară de îndoială că ordonanţa preşedinţială poate evita adeseori declanşarea unui proces

asupra fondului dreptului. Este ceea ce se întâmplă atunci când partea împotriva căreia s-a luat o măsură îşi

dă seama de justeţea acesteia şi de netemeinicia unei acţiuni pe care ar putea-o exercita cu privire la fondul

dreptului.

Condiţii de admisibilitate:

Cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale necesare pentru

exercitarea oricărei acţiuni, cât şi unele cerinţe particulare.

În literatura de specialitate nu există un consens cu privire la determinarea condiţiilor specifice ale

ordonanţei preşedinţiale. Astfel, în opinia unor autori cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie analizată în

prezenţa a două condiţii specifice: urgenţa şi nerezolvarea fondului cauzei.

Cel mai adesea, însă, ordonanţa preşedinţială este cercetată în raport cu următoarele trei condiţii de

admisibilitate: urgenţa, vremelnicia măsurii ordonate de instanţă şi neprejudecarea fondului. În fine,

profesorul Gr. Porumb consideră că ordonanţa trebuie să îndeplinească o singură condiţie de admisibilitate,

anume urgenţa.

Urgenţa constituie o cerinţă esenţială a ordonanţei preşedinţiale, fapt ce explică şi enunţarea ei

expresă de art. 581 alin. (1) C.proc.civ. În acest sens, textul menţionat îngăduie instanţei „să ordone măsuri

vremelnice în cazuri grabnice”. Legea nu defineşte conceptul de urgenţă; ea indică doar situaţiile ce pot face

necesară şi posibilă o intervenţie a justiţiei, respectiv pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin

întârziere, prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara, înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul

executării.

În primele două situaţii, instanţa are posibilitatea de a aprecia în concret asupra urgenţei. Considerăm

însă, alături de alţi autori, că există urgenţă ori de câte ori păstrarea unui drept sau prevenirea unei pagube

iminente nu s-ar putea realiza în mod adecvat pe calea unei acţiuni de drept comun.

Criteriile pe baza cărora se poate aprecia asupra urgenţei sunt în mod firesc de natură obiectivă.

Instanţa urmează să aprecieze de la caz la caz asupra acestei cerinţe. Dar, ţinem să subliniem că nu trebuie să

se recurgă la o apreciere in abstracto, ci la una in concreto, adică la o estimare adaptată la împrejurările

particulare ale cauzei.

Legislaţia noastră cunoaşte însă şi unele situaţii în care urgenţa este prezumată. Evocăm doar câteva

din aceste situaţii. Astfel, potrivit art. 6132 C.proc.civ., „instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin

ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de

întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei”. De asemenea, potrivit art. 280 alin. (3)

C.proc.civ., instanţa de apel este îndreptăţită să dispună suspendarea execuţiei vremelnice. Pentru identitate

de situaţie şi de raţiune, măsura suspendării poate fi ordonată de instanţa de control judiciar şi în cazul

hotărârilor executorii de drept.

111

Urgenţa, ca o condiţie a ordonanţei preşedinţiale, nu trebuie confundată cu celeritatea. Într-adevăr,

celeritatea este o caracteristică a unor cauze de a fi soluţionate mai rapid în raport cu alte categorii de litigii.

La o atare caracteristică se referă legea în unele situaţii particulare. Astfel, de pildă, potrivit art. 320 alin. (1)

C.proc.civ., „contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere”. De asemenea, potrivit art. 674 alin.

(3) C.proc.civ., „cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere”.

În toate aceste situaţii, legea are în vedere necesitatea soluţionării rapide a unor categorii de litigii.

Drept urmare, chiar dacă legea foloseşte termenul de urgenţă acesta are semnificaţia de celeritate, rapiditate,

iar nu de condiţie necesară pentru exercitarea unei cereri. Or, urgenţa la care se referă art. 581 alin. (1)

C.proc.civ. are, aşa cum am văzut, o altă conotaţie, anume aceea de condiţie specifică ce ţine de însăşi natura

ordonanţei preşedinţiale.

Condiţia urgenţei trebuie întrunită din momentul sesizării instanţei şi până în momentul pronunţării

ordonanţei. Ori de câte ori se constată lipsa acestei cerinţe continuarea proce durii specifi ce ordonanţei

preşedinţiale nu mai are nicio justificare.

De asemenea este esenţial ca urgenţa să persiste atât în momentul pronunţării, cât şi în acela al

soluţionării căilor de atac. Aceasta deoarece, dacă în intervalul de la sesizarea instanţei şi până la

soluţionarea irevocabilă a cererii de ordonanţă, dispare elementul urgenţei, nu mai este necesară luarea,

respectiv confirmarea unei măsuri vremelnice.

Condiţia urgenţei trebuie apreciată şi în considerarea intervalului de timp scurs de la producerea

faptului prejudiciabil şi până la introducerea cererii de ordonanţă preşedinţială.

Socotim totuşi, alături de alţi autori, că problema enunţată nu poate fi soluţionată în general, ci doar

în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze. Trecerea unui timp apreciabil de la data săvârşirii

faptului prejudiciabil conduce, de regulă, la concluzia potrivit căreia într-o asemenea împrejurare lipseşte

elementul urgenţei. Este adevărat însă că legea nu stabileşte un termen fatal în acest sens. Dar, se poate

vorbi, în opinia noastră, de o simplă prezumţie privitoare la lipsa urgenţei. Aşa fiind, reclamantului îi revine

sarcina de a stabili, prin mijloace probatorii adecvate, existenţa urgenţei şi în asemenea împrejurări.

Neprejudecarea fondului cauzei reprezintă o condiţie specifică de admisibilitate a ordonanţei

preşedinţiale al cărui conţinut complex ridică multiple probleme.

Această condiţie este determinată de însăşi caracterul vremelnic, provizoriu, al măsurilor ce pot fi

ordonate de instanţă în condiţiile art. 581 C.proc.civ. De aceea, atunci când soluţionează o cerere de

ordonanţă preşedinţială judecătorul nu are de cercetat fondul litigiului dintre părţi. O atare realitate

procedurală nu poate conduce la concluzia că pe calea ordonanţei preşedinţiale s-ar putea lua o măsură

arbitrară.

Dimpotrivă, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a recunoaşte judecătorului dreptul de a realiza

un examen sumar al cauzei, spre a stabili de partea cui este aparenţa dreptului.

Examenul sumar al cauzei se întinde, astfel cum s-a subliniat deja în doctrină, asupra tuturor

pretenţiilor şi apărărilor reciproce ale părţilor; instanţa poate examina în acest scop chiar şi actele sau

112

titlurile înfăţişate de părţi. Dar, instanţa este chemată să examineze titlurile şi actele prezentate de părţi doar

pentru a stabili de partea cui este aparenţa dreptului; ea nu se poate pronunţa asupra valabilităţii actului sub

aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond, căci o atare cercetare este rezervată numai judecăţii în fond.

De asemenea, instanţa de judecată nu poate dispune anularea actului prezentat sau să-i interpreteze

conţinutul ori să dispună rezilierea unei convenţii ori revocarea unui administrator al societăţii comerciale.

Jurisprudenţa a fost confruntată şi cu problema de a determina dacă pe calea procedurală a

ordonanţei preşedinţiale se poate impune pârâtului şi o obligaţie de a face, cum ar fi refacerea gardului

distrus, ridicarea materialelor depozitate pe terenul altuia, desfiinţarea unor lucrări făcute pentru a împiedica

accesul reclamantului la drumul public. Într-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuat că „o obligaţie de

a face nu poate fi dispusă prin ordonanţă preşedinţială decât în cazurile în care se tinde la încetarea unor acte

abuzive, deoarece numai în felul acesta se păstrează caracterul vremelnic al măsurilor luate”.

Soluţia promovată de instanţa supremă are o dublă semnificaţie, anume a statuării că pe calea

ordonanţei preşedinţiale nu i se poate impune pârâtului o obligaţie de a face şi nici nu se pot adopta măsuri

cu caracter definitiv. Totuşi, se acceptă, ca o excepţie de la regula enunţată, că ordonanţa preşedinţială este

admisibilă atunci când se urmăreşte încetarea unor acte abuzive, situaţie în care i se poate impune pârâtului

chiar şi o obligaţie de a face. Astfel cum s-a remarcat însă, în asemenea împrejurări nu este vorba, în ultimă

instanţă, de veritabile acte de a face, ci mai degrabă ne aflăm în prezenţa unor lucrări ce au ca scop resta

bilirea situaţiei anterioare.

Vremelnicia măsurii luate reprezintă astfel cum am arătat doar o condiţie a ordonanţei pronunţate

de instanţă. Această condiţie se află într-o strânsă legătură cu neprejudecarea fondului cauzei. Ordonanţa

preşedinţială este o instituţie procesuală pusă la dispoziţia părţilor doar pentru a se lua unele măsuri

provizorii, adică în termenii legii a unor „măsuri vrmelnice”, iar nu definitive. Raţiunea ordonanţei este chiar

aceea de a se permite luarea unei măsuri rapide şi cu caracter temporar.

Măsura luată de instanţă îşi păstrează însă caracterul vremelnic indiferent dacă părţile promovează

sau nu, ulterior, o acţiune de drept comun. Practic însă de cele mai multe ori măsura luată de instanţă pe

calea ordonanţei preşedinţiale corespunde dreptului. De aceea, dacă reclamantul a avut câştig de cauză în

cadrul ordonanţei preşedinţiale el nu mai are interesul de a exercita ulterior o acţiune de drept comun. La

rândul său, pârâtul va evita exercitarea unei acţiuni ulterioare ori de câte ori îşi dă seama că măsura luată de

instanţă este conformă cu dreptul reclamantului. Esenţial însă, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale,

este faptul că instanţa nu rezolvă fondul dreptului, ci adoptă doar măsuri provizorii. Părţile au însă deschisă

calea unei acţiuni de drept comun spre a lichida în mod defi nitiv pretenţiile dintre ele.

Domenii de aplicare:

Ordonanţa preşedinţială în materie locativă: În această materie se recurge frecvent la folosirea

ordonanţei preşedinţiale, lucru posibil ori de câte ori sunt întrunite condiţiile impuse de art. 581 C.proc.civ.

Jurisprudenţa a decis că este posibilă folosirea ordonanţei preşedinţiale chiar pentru a obţine evacuarea unei

113

persoane dintr-un spaţiu locativ. Evacuarea, în general, este legată de o apreciere şi cu privire la existenţa

dreptului subiectiv. De aceea, o atare măsură se poate obţine numai în acele împrejurări ce impun o

intervenţie neîntârziată a justiţiei.

Astfel, în jurisprudenţa noastră mai veche, s-a decis că ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi

împotriva persoanei „care a ocupat o suprafaţă locativă fără contract de închiriere, precum şi aceea care, deşi

are un atare contract, a ocupat locuinţa în mod samavolnic, valorificându-şi dreptul locativ pe căi de fapt şi

nu în condiţiile prevăzute de lege”. Pe aceeaşi cale, a ordonanţei preşedinţiale, se poate dispune şi evacuarea

persoanei tolerate într-un spaţiu locativ, întrucât aceasta nu are un drept locativ propriu.

Calea ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită şi de locator pentru reprimarea unor abuzuri de

folosinţă. Într-adevăr, potrivit art. 1429 alin. (1) C.civ., locatarul „trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat sau

arendat ca un bun proprietar şi numai la destinaţia determinată prin contract; iar în lipsă de stipulaţie

specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe”. Nesocotirea acestei obligaţii se poate materializa în

variate acţiuni de natură a modifica structura lucrului închiriat, a schimba destinaţia lui sau a-i provoca

stricăciuni. Dacă totuşi locatarul săvârşeşte un abuz de folosinţă proprietarul este îndreptăţit să recurgă la

calea ordonanţei preşedinţiale, spre a obţine astfel restabilirea grabnică a situaţiei de fapt anterioare.

Legea impune locatarului şi obligaţia de a efectua toate reparaţiile necesare, cu excepţia acelora care

sunt în sarcina locatorului [art. 1425 alin. (1) C.civ.]. Dacă este necesară efectuarea grabnică a unor

asemenea reparaţii se poate dispune chiar restrângerea spaţiului închiriat. În asemenea împrejurări, o atare

măsură sau chiar evacuarea temporară a chiriaşului, dacă se justifică urgenţa la care se referă art. 581 alin.

(1) C.proc.civ., poate fi luată pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Procedura ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită şi pentru reprimarea altor acte abuzive, cum ar fi

cele privitoare la folosirea unor utilităţi ale imobilului (curţi, ascensoare, energie electrică etc.). În fine,

ordonanţa preşedinţială este admisibilă şi pentru reintegrarea locatarilor izgoniţi abuziv din locuinţă Astfel,

de pildă, în practica judiciară s-a decis că pe calea ordonanţei preşedinţiale se poate dispune reintegrarea în

locuinţă a membrilor de familie izgoniţi în mod abuziv.

Ordonanţa preşedinţială în raporturile de familie: Ordonanţa preşedinţială îşi găseşte o eficientă şi amplă

aplicaţiune în cadrul raporturilor de dreptul familiei. Adeseori ordonanţa este folosită în procesele de divorţ, chiar

legea referindu-se la o atare posibilitate. În acest sens, art. 6132 C.proc.civ. precizează că: „Instanţa poate lua, pe

tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori,

la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei”.

Mai mult, unele măsuri vremelnice pot fi luate, în baza art. 581 C.proc.civ., chiar dacă între soţi nu

există un proces de divorţ. Aşa este, bunăoară, cazul izgonirii din locuinţa comună a unuia dintre soţi. Pe

calea ordonanţei preşedinţiale se poate obţine de către unul dintre soţi şi restituirea bunurilor de uz personal

sau a celor necesare exercitării profesiei. Aceeaşi cale poate fi folosită şi pentru inventarierea sau evaluarea

bunurilor comune atunci când există pericol ca ele să fie înstrăinate de către unul dintre soţi.

114

Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi pentru luarea unor măsuri de ocrotire a minorilor în cazul

în care soţii sunt despărţiţi în fapt, cum ar fi stabilirea domiciliului minorilor. O atare soluţie este deosebit de

utilă şi ea se impune doar atunci când există urgenţă. În cazul încredinţării minorilor pe timpul procesului de

divorţ, condiţia urgenţei este prezumată de legiuitor.

Ordonanţa preşedinţială în litigiile privind raporturile de vecinătate: Atributele dreptului de

proprietate nu se pot exercita în mod nelimitat sau abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alţi proprietari. Din

raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligaţia de a se limita la o folosinţă normală a

bunului său, spre a nu-i stânjeni cu nimic pe ceilalţi.

Nerespectarea normelor legale privitoare la raporturile de vecinătate şi orice abuz în exercitarea

dreptului de proprietate poate genera litigii, iar unele dintre ele pot reclama o intervenţie promptă a justiţiei.

Asemenea litigii pot să apară, de pildă, în legătură cu obligaţiile părţilor privitoare la zidul, şanţul sau gardul

comun. Fiecare proprietar este obligat să participe la cheltuielile de întreţinere şi de conservare proporţional

cu cota parte ce-i revine din bun. Dacă există urgenţă se poate recurge la calea ordonanţei preşedinţiale

pentru obligarea părţilor să adopte măsuri de natură a evita o pagubă iminentă. Astfel, s-a decis că în ipoteza

în care şanţurile amenajate împotriva eroziunilor apelor de ploaie nu au mai fost întreţinute de mult timp, iar

înfundarea lor ameninţă inundarea proprietăţii vecine, se poate interveni pe calea ordonanţei preşedinţiale. În

aceleaşi condiţii se poate solicita şi obligarea vecinilor la efectuarea unor reparaţii cu privire la zidul sau

şanţurilor comune. O atare soluţie nu prejudecă fondul cauzei dacă reparaţiile reclamă urgenţă, căci instanţa

poate deduce obligaţia de reparaţie din prezumţia legală de comunitate.

Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi în diverse alte situaţii, cum ar fi: ridicarea unei construcţii

care încalcă o parte din terenul vecinului; efectuarea de lucrări ce periclitează soliditatea imobilului vecin ori

depozitarea de materiale de natură a bloca accesul vecinului la imobilul său.

Ordonanţa preşedinţială în litigiile comerciale: Intensificarea relaţiilor economice în ultimii ani a

readus în actualitate problema admisibilităţii ordonanţei preşedinţiale şi în litigiile de drept comercial. În

mod evident, nicio dispoziţie legală nu împiedică folosirea ordonanţei preşedinţiale şi în acest important

domeniu de activitate. Dimpotrivă, ordonanţa preşedinţială poate constitui şi în materie comercială un mijloc

procedural deosebit de util pentru prevenirea unei pagube iminente sau pentru luarea oricăror măsuri ce

reclamă o intervenţie promptă a justiţiei.

Folosirea ordonanţei preşedinţiale în litigiile comerciale este supusă aceloraşi exigenţe ca şi în

celelalte materii, respectiv condiţiilor privitoare la urgenţă şi la neprejudecarea fondului cauzei.

Jurisprudenţa noastră a fost deja confruntată cu varii situaţii în care folosirea ordonanţei preşedinţiale

a fost declarată admisibilă. Astfel, cu titlu de exemplu, menţionăm folosirea ordonanţei preşedinţiale pentru

evacuarea salariatului care după încetarea raportului juridic de muncă ocupă în mod abuziv spaţiul comercial

gestionat sau pentru oprirea unor acte de concurenţă neloială.

În schimb, calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi folosită pentru evacuarea dintr-un spaţiu

comercial atunci când părţile îşi dispută chiar dreptul de proprietate asupra acestuia sau pentru revocarea

115

calităţii de administrator al unei societăţii comerciale, o atare măsură având un caracter definitiv se poate

pronunţa numai prin intermediul unei acţiuni de drept comun.

Procedura de soluţionare a cererilor de ordonanţă preşedinţială:

Codul de procedură civilă cuprinde un număr redus de reguli derogatorii de la dreptul comun în

materia ordonanţei preşedinţiale. Există însă şi unele reguli de drept comun care sunt incidente şi în această

materie, dar care trebuie să fie adaptate şi aplicate în concordanţă cu specificul ordonanţei preşedinţiale. O

atare aplicare a regulilor de drept comun trebuie să ţină seama de caracterul contencios al procedurii

ordonanţei preşedinţiale.

Natura contencioasă a ordonanţei preşedinţiale nu poate fi pusă la îndoială. Aceasta deoarece în

cadrul procedurii reglementate în art. 581-582 C.proc.civ. se soluţionează un veritabil conflict de interese.

Un atare conflict de interese apare cel mai adesea ca urmare a săvârşirii unui act abuziv sau al schimbării

unei stări de fapt preexistente.

Sesizarea instanţei competente se realizează prin formularea unei cereri de către persoana interesată.

În lipsa unor dispoziţii derogatorii de la dreptul comun privitoare la conţinutul cererii urmează să se aplice

normele dreptului comun. Ţinând seama de aceste dispoziţii, cererea de ordonanţă preşedinţială va trebui să

cuprindă menţiuni privitoare la: numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor; calitatea juridică în care părţile

stau în judecată, atunci când nu participă în nume propriu la activitatea judiciară; arătarea măsurii ce

urmează să fie luată prin ordonanţă; arătarea motivelor pe care se întemeiază cererea; arătarea dovezilor de

care înţelege să se folosească reclamantul şi semnătura acestuia.

Dreptul de a sesiza instanţa cu o cerere de ordonanţă preşedinţială revine părţii interesate în păstrarea

unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, în prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau în

înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul executării silite.

Cererea de ordonanţă preşedinţială poate fi promovată şi de procuror în temeiul dispoziţiilor de

principiu ale art. 45 alin. (1) C.proc.civ. Introducerea cererii de ordonanţă preşedinţială este limitată şi de

data aceasta la luarea unor măsuri vremelnice pentru ocrotirea persoanelor la care se referă acest text.

Codul de procedură civilă nu limitează folosirea cererii reconvenţionale la anumite materii. Aşa

fiind, s-ar putea susţine că ea este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale. Totuşi,

specificul ordonanţei preşedinţiale nu poate fi ignorat, căci în cadrul acestei proceduri se iau doar măsuri

vremelnice în cazuri grabnice, nerezolvându-se fondul dreptului.

În considerarea unei atari particularităţi s-a susţinut că în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale

acţiunea reconvenţională este admisibilă numai dacă prin intermediul ei se urmăreşte luarea unor măsuri

vremelnice. Dacă prin intermediul ordonanţei preşedinţiale se urmăreşte valorificarea unui drept propriu, şi

nu doar luarea unei măsuri vremelnice, acţiunea reconvenţională este inadmisibilă. Aceasta deoarece

valorificarea unui drept propriu pe cale de acţiune reconvenţională ar contraveni chiar procedurii

reglementate de art. 581-582 C.proc.civ.

116

Acţiunea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. În principiu, instanţa nu va dispune

disjungerea celor două cereri, căci prin ele se urmăreşte luarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice şi se

întemeiază adeseori pe acelaşi fapt prejudiciabil. Asupra ambelor cereri instanţa se va pronunţa printr-o

singură ordonanţă. Hotărârea va cuprinde însă soluţii cu privire la cererea reconvenţională, dar şi asupra

acţiunii principale.

De la început trebuie să arătăm că, în principiu, chemarea în judecată a altor persoane şi arătarea

titularului dreptului nu sunt compatibile cu procedura ordonanţei preşedinţiale. Într-adevăr, chemarea în

judecată a altor persoane constituie o veritabilă acţiune în cadrul căreia se urmăreşte valorificarea unui drept

subiectiv. De asemenea, cererea privind arătarea titularului dreptului se poate exercita numai în cadrul unor

acţiuni reale.

În ce priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale

trebuie să distingem între intervenţia în interesul uneia dintre părţi şi intervenţia principală. Intervenţia

principală poate fi promovată, în principiu, în cadrul oricărei cereri de ordonanţă preşedinţială.

Admisibilitatea cererii este condiţionată, în mod firesc, de justificarea unui interes al terţului.

Întreaga activitate procesuală a terţului va fi limitată la discutarea necesităţii luării unei măsuri vremelnice.

Situaţia este mai complexă în ceea ce priveşte admisibilitatea intervenţiei principale. În această privinţă un

răspuns nuanţat se impune.

Socotim însă că intervenţia principală are o aplicare limitată în cadrul procedurii ordonanţei

preşedinţiale. Într-adevăr, în cadrul procedurii ordonanţelor preşedinţiale nu se poate valorifi ca un drept

propriu, ci este permisă doar luarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice. Or, intervenţia principală prin

care se urmăreşte valorificarea unui drept propriu nu este compatibilă cu natura specială a ordonanţei

preşedinţiale. Dimpotrivă, dacă terţul urmăreşte doar luarea unor măsuri, întemeiate pe dispoziţiile art. 581

C.proc.civ., intervenţia sa este admisibilă.

Pentru aceleaşi considerente cererea de chemare în garanţie trebuie şi ea considerată inadmisibilă în

cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale. O atare soluţie se impune întru cât chemarea în garanţie vizează

exclusiv fondul dreptului, în timp ce ordonanţa preşedinţială are ca obiectiv doar luarea unor măsuri

vremelnice.

Potrivit art. 581 alin. (3) C.proc.civ., „Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor, şi chiar

atunci când există judecată asupra fondului dreptului”. Din acest text se desprinde concluzia că instanţa are

posibilitatea de a aprecia asupra necesităţii citării părţilor. Instanţa va aprecia asupra necesităţii citării

părţilor în funcţie de natura cauzei şi de împrejurările care reclamă intervenţia justiţiei.

Soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială fără citarea părţilor trebuie să reprezinte o măsură

excepţională şi ea urmează să fi e motivată de instanţă.

Măsura soluţionării cererii fără citarea părţilor poate fi dispusă chiar şi atunci când există judecată

asupra fondului dreptului.

117

În cazul în care se dispune citarea părţilor nu este totuşi necesară respectarea termenului prevăzut de

art. 89 alin. (1) C.proc.civ. privitor la înmânarea citaţiei. Soluţia se întemeiază pe faptul că în pricinile

urgente instanţa are facultatea de a reduce termenul de 5 zile prevăzut de textul menţionat. Raţiuni similare

conduc la concluzia potrivit căreia nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1141 alin. (3) C.proc.civ. privind

depunerea întâmpinării cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată.

Precizăm că în toate cazurile în care s-a dispus citarea, instanţa nu poate soluţiona litigiul ori de câte

ori constată neîndeplinirea procedurii; doar în mod excepţional instanţa ar putea renunţa la măsura citării.

Caracterul urgent al procedurii ordonanţei ne conduce la concluzia potrivit căreia instanţa nu este

obligată să dispună comunicarea cererii de învestire şi a actelor depuse de reclamant. Ordonanţa pronunţată

de instanţă va trebui comunicată însă părţilor ori de câte ori cererea a fost soluţionată fără citarea lor.

Judecata se desfăşoară cu respectarea regulilor de drept comun. Instanţa va urmări respectarea tuturor

regulilor privitoare la administrarea dovezilor, rezolvarea excepţiilor de procedură, la suspendarea şi

perimarea procesului, precum şi la deliberare şi la pronunţarea soluţiei finale. Cu toate acestea, sublinierea

unor aspecte particulare este necesară.

Competenţa instanţei de judecată se determină potrivit art. 581 alin. (2) C.proc.civ. Potrivit acestui

text: „Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra

fondului dreptului”. Prin urmare, în determinarea competenţei trebuie să se ţină seama de regulile de drept

comun privitoare la soluţionarea litigiilor în fond. O menţiune aparte trebuie făcută în privinţa ordonanţelor

preşedinţiale prin care se suspendă provizoriu executarea unei hotărâri judecătoreşti. În acest sens, art. 280

alin. (5) C.proc.civ. dispune că: „Până la dezlegarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată

vremelnic, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului”.

Prima zi de înfăţişare reprezintă un moment procesual important şi în cadrul procedurii de

soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială. Până în acest moment procesual, reclamantul are

posibilitatea de a transforma cererea de ordonanţă preşedinţială într-o acţiune de drept comun. Această

transformare se poate produce, cu acordul tacit sau expres al pârâtului, în tot cursul procesului.

În ipoteza în care transformarea cererii a avut loc în lipsa pârâtului, instanţa este îndatorată să

comunice pârâtului o atare modificare. Comunicarea este necesară spre a-i acorda pârâtului posibilitatea de

a-şi pregăti apărarea faţă de situaţia intervenită.

Transformarea cererii de ordonanţă în acţiune de drept comun nu poate avea loc decât în condiţiile

statornicite de art. 132 C.proc.civ. Drept urmare, instanţa nu poate schimba din oficiu cadrul actului de

învestire, respectiv din cerere de ordonanţă în acţiune de drept comun sau invers.

În cadrul procedurii de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială pot fi invocate şi excepţii de

procedură. Acestea se soluţionează, în principiu, în condiţiile dreptului comun în materie. Totuşi unele

precizări se cuvin a fi făcute în legătură cu soluţionarea excepţiilor de litispendenţă şi de conexitate.

Precizarea necesară este aceea că excepţia de litispendenţă nu funcţionează în cazul sesizării unei instanţe cu

o cerere de ordonanţă preşedinţială şi al învestirii altui organ judiciar cu o acţiune de drept comun. Soluţia se

118

întemeiază pe faptul că cele două pricini au un obiect diferit. Într-adevăr, în cadrul procedurii ordonanţei

preşedinţiale se urmăreşte luarea unei măsuri vremelnice, în cazuri grabnice, în timp ce acţiunea de drept

comun are ca scop soluţionarea defi nitivă a raporturilor litigioase dintre părţi.

Soluţia enunţată trebuie adaptată, în mod corespunzător, şi în legătură cu soluţionarea excepţiei de

conexitate.

În materie de probaţiune nu există dispoziţii restrictive, astfel că pot fi folosite orice mijloace de

dovadă admise de lege.

Dacă, astfel cum am arătat, în principiu, sunt admisibile toate mijloacele de dovadă în cadrul

procedurii ordonanţei preşedinţiale, totuşi nu se poate face abstracţie în totalitate de caracterul special al unei

atare proceduri. Aşa fiind, ne apare firesc ca instanţa să manifeste o atenţie sporită pentru a nu administra

probe de natură a epuiza însuşi fondul litigiului. De asemenea, instanţa va trebui să respingă acele dovezi a

căror administrare ar necesita timp îndelungat, cum ar fi o audiere de martori prin comisie rogatorie, o

verificare de scripte etc.

Actul final şi de dispoziţie al instanţei poartă, în această materie, denumirea de ordonanţă. Cu tot

caracterul special al procedurii reglementate de art. 581-582 C.proc.civ. ordonanţa trebuie să fi e pronunţată

cu respectarea regulilor de drept comun. Prin urmare, forma scrisă este obligatorie, iar ordonanţa va trebui să

cuprindă toate elementele unei hotărâri judecătoreşti.

În privinţa considerentelor, instanţa va trebui să acorde importanţa cuvenită pentru a motiva şi

urgenţa ce justifică adoptarea unei măsuri vremelnice. De asemenea, dispozitivul ordonanţei va trebui să

includă şi menţiuni cu privire la modul de executare, respectiv dacă urmărirea se va face fără somaţie sau

fără trecerea vreunui termen. În lipsa unei atare menţiuni, ordonanţa se va executa potrivit regulilor de drept

comun.

Prin ordonanţă instanţa poate statua, la cererea părţilor, şi asupra cheltuielilor de judecată. Dacă în

cadrul unei acţiuni ulterioare de drept comun pârâtul, căzut în pre-tenţii şi obligat la cheltuieli prin

ordonanţă, are câştig de cauză el are posibilitatea recuperării tuturor acestor cheltuieli. Această soluţie

decurge din faptul că prin hotărârea pronunţată asupra fondului s-au rezolvat în mod definitiv raporturile

dintre părţi. O atare rezolvare se impune însă numai atâta timp cât împrejurările care au justificat adoptarea

ordonanţei au rămas neschimbate până la soluţionarea acţiunii de drept comun.

Unele reguli particulare sunt consacrate în art. 581 alin. (3) C.proc.civ. şi în legătură cu pronunţarea

şi motivarea ordonanţei, iar aceste norme sunt determinate tot de caracterul urgent al procedurii. Într-adevăr,

potrivit textului invocat pronunţarea ordonanţei poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar motivarea

ordonanţei se face în cel mult 48 ore de la pronunţare. În legătură cu ultima particularitate se cuvine făcută o

precizare, anume aceea că legea nu face nicio distincţie, astfel că motivarea ordonanţei este obligatorie în

toate cazurile.

119

Împotriva ordonanţei preşedinţiale se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului.

Codul de procedură civilă, în art. 582, conţine unele norme derogatorii de la dreptul comun în materia căilor

atac.

Prima derogare se referă la durata termenului de recurs care, spre deosebire de dreptul comun, este

mai scurtă, respectiv de 5 zile.

A doua derogare vizează momentul din care începe să curgă termenul de recurs. Potrivit art. 582 alin.

(1) C.proc.civ. termenul de recurs curge „de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la

comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor”.

Recursul se judecă, potrivit art. 582 alin. (3) C.proc.civ., „de urgenţă şi cu precădere” faţă de alte

cauze.

Aplicând regulile dreptului comun şi constatând inexistenţa unei derogări de la acestea se poate

ajunge la concluzia admisibilităţii căilor extraordinare de atac şi împotriva ordonanţelor preşedinţiale.

Numai că o atare soluţie, de principiu, nu poate fi absolutizată, căci altminteri s-ar ignora însăşi natura

procedurii reglementate în art. 581-582 C.proc.civ.

În mod neîndoielnic, calea extraordinară a contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi împotriva

ordonanţei preşedinţiale, aceasta având toate atributele unei veritabile hotărâri judecătoreşti. O precizare

aparte se impune în privinţa primului motiv de contestaţie în anulare, prevăzut de art. 317 alin. (1)

C.proc.civ.: când procedura de citare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerinţele legii. Prin urmare, dacă cererea de ordonanţă a fost soluţionată fără citarea părţilor,

contestaţia în anulare, pentru acest motiv, nu poate fi exercitată. În cazul unei jurisprudenţe neunitare, cu

privire la exercitarea ordonanţei preşedinţiale, este posibilă chiar şi exercitarea unui recurs în interesul legii.

Soluţia este însă diferită în cazul căii extraordinare de atac a revizuirii. Într-adevăr, revizuirea este o

cale extraordinară de retractare care se îndreaptă împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează

fondul cauzei. Dar ordonanţele preşedinţiale nu fac parte din categoria hotărârilor de fond. Aşa fiind,

doctrina este unanimă în a considera că împotriva ordonanţei preşedinţiale nu se poate exercita calea

extraordinară de atac a revizuirii.

Precizăm însă că revizuirea este inadmisibilă şi în cazul existenţei unei contrarietăţi între o ordonanţă

preşedinţială şi o hotărâre pronunţată asupra fondului. Şi această soluţie ni se pare incontestabilă căci

ordonanţa nu se bucură de autoritatea lucrului judecat în raport cu o hotărâre ce statuează asupra fondului

dreptului. Revizuirea nu este admisibilă nici în cazul contrarietăţii dintre două ordonanţe preşedinţiale.

Caracterele ordonanţei preşedinţiale:

Procedura ordonanţei preşedinţiale are, astfel cum am remarcat, deja un caracter contencios. De

aceea, ordonanţa preşedinţială se apropie, sub aspectul formei şi al conţinutului, de o hotărâre judecătorească

obişnuită. Caracterul urgent al măsurii ce poate fi luată imprimă totuşi ordonanţei şi unele note distinctive.

120

Ordonanţa pronunţată de instanţa competentă prezintă trei trăsături esenţiale: vremelnicia măsurii

luate, puterea executorie şi puterea relativă a lucrului judecat. Vremelnicia măsurii luate reprezintă, în ultimă

instanţă, chiar o condiţie a ordonanţei preşedinţiale. Această trăsătură a ordonanţei a fost prezentată şi în

paginile precedente, astfel că nu mai revenim asupra unor atare consideraţii.

Necesitatea luării unor măsuri provizorii în cazuri grabnice justifică şi caracterul executoriu al

ordonanţelor. Un atare efect este recunoscut ordonanţei din chiar momentul pronunţării ei. Semnificative

sunt, în acest sens, dispoziţiile art. 581 alin. (4) C.proc.civ., text care declară ordonanţa „vremelnică şi

executorie”. Textul menţionat trebuie coroborat şi cu dispoziţiile art. 278 pct. 8 C.proc.civ., împrejurare ce

conduce astfel la concluzia că ordonanţa este executorie de drept. Prin urmare, ordonanţa poate fi executată

fără să fi e necesară învestirea ei cu formulă executorie.

În funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa poate dispune ca executarea să se facă fără somaţie sau

fără trecerea vreunui termen [art. 581 alin. (4) C.proc.civ.].

Ca un corectiv la posibilităţile menţionate, art. 582 alin. (2) C.proc.civ. conferă instanţei de recurs

dreptul de a suspenda executarea ordonanţei până la soluţionarea acestei căi de atac. Instanţa va dispune şi

obligarea părţii care a solicitat suspendarea la depunerea unei cauţiuni, al cărui cuantum îl va şi fixa.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale ordonanţei preşedinţiale vizează autoritatea lucrului

judecat. Autoritatea de lucru judecat nu poate rezulta însă decât dintr-o hotărâre prin care s-a soluţionat

litigiul în fond. În aceste condiţii, problema autorităţii lucrului judecat trebuie analizată sub un dublu aspect,

respectiv atât în raport cu o acţiune de drept comun, cât şi cu privire la o a doua cerere de ordonanţă.

Din primul punct de vedere, problema autorităţii lucrului judecat trebuie cercetată în considerarea

caracterului special al procedurii ordonanţei preşedinţiale. Or, în cadrul acestei proceduri se adoptă doar

măsuri vremelnice, fără a se statua însă asupra fondului dreptului subiectiv. Datorită acestei împrejurări

doctrina şi jurisprudenţa, în mod constant, au decis că ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru

judecat faţă de o acţiune de drept comun. În schimb, hotărârea pronunţată asupra fondului dreptului

dobândeşte autoritate de lucru judecat faţă de o cerere ulterioară de ordonanţă preşedinţială. Prin hotărârea

pronunţată asupra fondului pot fi modificate sau desfiinţate măsurile încuviinţate printr-o ordonanţă

preşedinţială.

Ordonanţa preşedinţială are o putere de lucru judecat relativă în raport cu o altă cerere de ordonanţă

preşedinţial. Într-adevăr, dacă împrejurările de fapt care au legitimat luarea unor măsuri provizorii nu mai

subzistă, ordonanţa îşi pierde eficacitatea. De data aceasta, partea interesată poate solicita pronunţarea unei

noi ordonanţe prin care să se modifice măsura luată în raport cu noile împrejurări de fapt ce au intervenit.

Într-o asemenea împre jurare, nu se va mai putea opune cu succes excepţia puterii lucrului judecat. Dacă

însă cea de-a doua cerere de ordonanţă se întemeiază exclusiv pe existenţa unor dovezi noi puterea lucrului

judecat face inadmisibilă admiterea ei.

Procedura împărţelii judiciare:

121

Consideraţii generale:

Dreptul de proprietate asupra unui bun sau asupra unei universalităţi de bunuri poate să aparţină

adeseori mai multor persoane. Atunci când dreptul de proprietate al mai multor persoane se întinde asupra

unui singur bun sau asupra unor bunuri privite în mod singular dreptul acestora se înfăţişează sub forma unui

drept de proprietate comună. Dreptul de proprietate comună poate îmbrăca două forme: dreptul de

proprietate pe cote-părţi şi dreptul de proprietate în devălmăşie (aparţinând soţilor). În cadrul coproprietăţii

dreptul este divizat în cote-părţi ori în fracţiuni, iar în cazul devălmăşiei dreptul este nefracţionat, nelimitat,

cu privire la bunurile ce formează obiectul ei. Dacă dreptul de proprietate al mai multor persoane poartă

asupra unei universalităţi de bunuri ne aflăm în prezenţa stării de indiviziune.

Deşi cele două concepte şi instituţii juridice nu se confundă, doctrina şi jurisprudenţa le foloseşte,

adeseori, unul în locul altuia. Întrucât din punct de vedere procedural regulile de urmat pentru sistarea

proprietăţii comune sunt identice vom folosi şi noi conceptul de indiviziune.

Cel mai adesea, indiviziunea este determinată de decesul unei persoane care lasă mai mulţi

moştenitori legali, legatari universali sau cu titlu universal. Totuşi, indiviziunea nu reprezintă o stare

specifică succesiunii. Într-adevăr, indiviziunea îşi poate avea originea şi într-o dispoziţie a legii, în convenţia

părţilor – contract de vânzare-cumpărare, contract de societate etc. – poate să reprezinte un efect al

desfacerii căsătoriei. În această din urmă situaţie comunitatea devălmaşă a soţilor asupra bunurilor comune

se transformă într-o coproprietate pe cote-părţi. Alteori, indiviziunea poate fi determinată de folosirea

îndelungată a unor bunuri imobile de două sau mai multe persoane. În acest caz, uzucapiunea este aceea care

generează starea de indiviziune.

Prerogativele coindivizarilor asupra bunurilor ce alcătuiesc masa indiviză sunt în mare măsură

limitate. Şi o atare limitare decurge din chiar natura stării de indiviziune. Într-adevăr, aşa cum s-a remarcat

în doctrină, indiviziunea este cârmuită în dreptul nostru de două reguli esenţiale: a) niciun coindivizar nu are

un drept exclusiv asupra unui bun determinat din masa bunurilor indivize; b) fiecare coindivizar are un drept

exclusiv asupra cotei-părţi ideale din masa bunurilor indivize.

Consecinţa principală ce decurge din prima regulă constă în faptul că pentru a dispune de un lucru

indiviz sau pentru a face acte de administrare este necesar consimţământul tuturor coindivizarilor. Este

cunoscută şi criticabilă regula a unanimităţii de la care legea face o singură excepţie în materie succesorală.

Într-adevăr, potrivit art. 736 alin. (1) C.civ., majoritatea succesorilor pot hotărî vinderea bunurilor mobile

dacă aceasta este necesar pentru plata datoriilor moştenirii.

Totuşi, instanţa noastră supremă, în urmă cu două decenii, a căutat să atenueze rigorile regulii

unanimităţii. Astfel, s-a decis că oricare dintre coproprietari are calitatea de a solicita în justiţie remedierea

degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, fără a avea nevoie de

consimţământul celorlalţi sau de o împărţeală prealabilă a bunului.

122

Pe de altă parte, se admite îndeobşte că fiecare coindivizar are dreptul să folosească lucrurile ce se

află în indiviziune. Printr-o atare folosire, coindivizarul nu trebuie să aducă vreo restrângere drepturilor

celorlalţi proprietari. Astfel, de pildă, prin actele materiale de folosinţă unul dintre indivizari nu trebuie să-i

împiedice pe ceilalţi proprietari să-şi exercite atribuţiile inerente dreptului lor de folosinţă şi nu poate

schimba destinaţia bunului.

O consecinţă importantă a stării de indiviziune constă în faptul că fiecare proprietar poate dispune în

mod neîngrădit de cota sa parte din bun. Evident, un asemenea act de dispoziţie se referă la cota ideală de

drept. În urma înstrăinării cotei-părţi ideale de drept, locul coindivizarului dispunător va fi luat de noul

dobânditor. Această consecinţă rezultă, aşadar, din regula potrivit căreia fiecare coindivizar are un drept

exclusiv asupra unei cote ideale.

Conceptul de împărţeală desemnează în limbajul obişnuit distribuirea unor bunuri între mai multe

persoane. În doctrina juridică, „împărţeala” este definită ca operaţia juridică care are ca scop curmarea stării

de indiviziune şi înlocuirea dreptului indiviz al fiecărui proprietar cu un drept exclusiv asupra unuia sau mai

multor bunuri concrete.

Împărţeala se poate realiza fie pe cale convenţională, fie prin intermediul justiţiei. Prin procedura

împărţelilor judiciare se desemnează ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie respectate cu

prilejul soluţionării cererilor ce au ca obiect sistarea stării de indiviziune. Sintagma „procedura împărţelilor

judiciare” este şi ea sinonimă cu aceea de procedură a partajului sau de procedură privind sistarea stării de

indiviziune.

Sesizarea instanţei

Competenţa de atribuţiune în materie de partaj este cea prevăzută de normele dreptului comun,

respectiv de art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., astfel cum acest din urmă text a fost

modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2004. Aceste reguli au fost dezvoltate în prima

parte a acestei lucrări.

De asemenea, competenţa teritorială urmează, în principiu, aceleaşi reguli ale dreptului comun.

Totuşi, unele precizări se impun. Astfel, dacă partajul are ca obiect bunuri succesorale competenţa revine, în

baza dispoziţiilor art. 14 C.proc.civ., instanţei corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului. Soluţia se

impune şi în cazul în care printre bunurile succesiunii s-ar afla şi imobile.

În cazul împărţirii bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, soluţia diferă după cum partajul

se solicită pentru motive temeinice, în condiţiile art. 36 C.fam., sau în cadrul procesului de divorţ. În prima

ipoteză, competenţa teritorială se determină după regulile dreptului comun, respectiv competenţa revine

instanţei de la domiciliul pârâtului dacă masa partajabilă este alcătuită numai din bunuri mobile şi instanţei

de la locul situării imobilului, în cazul în care masa partajabilă include şi bunuri imobile. Aceeaşi este

soluţia şi în cazul exercitării acţiunii de partaj după desfacerea căsătoriei prin divorţ. În cea de a doua

ipoteză, competenţa revine, în principiu, instanţei sesizate cu acţiunea principală.

123

Potrivit art. 728 alin. (1) C.civ.: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede

poate oricând cere împărţeala succesiunii chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.

Dispoziţiile textului reprodus mai sus consacră regula imprescriptibilităţii dreptului la acţiune în

împărţeala bunurilor succesorale. Dar această regulă fundamentală îşi găseşte aplicare nu numai în materie

succesorală, ci şi cu prilejul sistării oricărei stări de indiviziune ori de coproprietate, indiferent de cauza din

care ea provine.

Principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune este consacrat prin norme cu caracter imperativ.

Două sunt consecinţele deosebit de importante care decurg din caracterul imperativ al prevederilor

art. 728 alin. (1) C.civ. Prima consecinţă este aceea că niciunul din coindivizari nu poate renunţa la dreptul

de a solicita ieşirea din indiviziune. O atare renunţare – nepermisă de lege – va fi afectată de nulitate

absolută. A doua consecinţă este aceea că defunctul nu ar putea impune urmaşilor săi, pe cale testamentară,

obligaţia de a rămâne în stare de indiviziune perpetuă.

Totuşi, prin excepţie de la regula enunţată, legea permite erezilor să încheie convenţii de menţinere a

stării de indiviziune. Într-adevăr, potrivit art. 728 alin. (2) C.civ.: „Se poate face învoire pentru suspendarea

diviziunii pe termen de cinci ani. După trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi”.

O primă subliniere vizează faptul că legea are în vedere posibilitatea încheierii unor convenţii de

menţinere a stării de indiviziune pe o durată de cel mult cinci ani. Referirea art. 728 alin. (2) C.civ. la

posibilitatea încheierii unei convenţii „pentru suspendarea indiviziunii” o considerăm însă improprie.

Aceasta deoarece bunurile ce alcătuiesc patrimoniul succesoral se transmit moştenitorilor în stare de

indiviziune, iar prin încheierea convenţiei la care se referă textul menţionat mai sus nu se urmăreşte decât

menţinerea temporară a indiviziunii.

O altă particularitate ce se cuvine a fi subliniată, în contextul de faţă, vizează posibilitatea reînnoirii

convenţiei de menţinere a stării de indiviziune. Interpretarea raţională care trebuie dată art. 728 alin. (2)

C.civ. este aceea că noua convenţie va avea ca obiect menţinerea indiviziunii pe o durată de cel mult cinci

ani. La expirarea noii convenţii nu este posibilă încheierea unei înţelegeri care să conducă la perpetuarea

stării de indiviziune.

Convenţia de menţinere a stării de indiviziune nu poate fi opusă însă cu succes creditorilor personali

ai moştenitorilor. Această soluţie a fost promovată deja, pe bună dreptate, de doctrină şi ea poate fi desprinsă

chiar din dispoziţiile art. 1825 C.civ. Este adevărat însă că acest text interzice creditorilor personali ai

coerezilor să pună în vânzare partea indiviză din imobilele unei succesiuni. Dar, aşa cum s-a observat,

acelaşi text permite creditorilor să provoace împărţeala pe calea acţiunii oblice sau să intervină în împărţeala

solicitată deja.

De la principiul imprescriptibilităţii acţiunii în împărţeală, art. 729 C.civ. consacră două excepţii.

Într-adevăr, potrivit acestui text: „Diviziunea poate fi cerută chiar când unul sau mai mulţi din erezi au

predat părţi separate din succesiune, dacă nu a fost act de împărţeală sau dacă nu se poate opune prescripţia”.

124

Prima excepţie se referă la existenţa unui act de împărţeală. Este firesc ca un asemenea act, ce pune

capăt stării de indiviziune, să constituie un obstacol în exercitarea dreptului la acţiunea în împărţeală. Aşa

fiind, socotim că în ultimă instanţă nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de la regula

imprescriptibilităţii dreptului la acţiunea în împărţeală. Într-adevăr, o dată ce dreptul la sistarea stării de

indiviziune a fost exercitat nici nu se mai poate proceda, în principiu, la o nouă împărţeală căci aceasta ar

rămâne fără obiect. Menţionăm însă că în materie succesorală legea autorizează eliberarea unui certificat

suplimentar de moştenitor pentru cazul în care în certificatul iniţial nu au fost cuprinse toate bunurile ce au

aparţinut defunctului. De altfel, chiar art. 790 alin. (2) C.civ. dispune că: „Pentru o simplă omisiune a unuia

din obiectele succesiunii nu se strică împărţeala; se face numai un supli ment de împărţeală pentru obiectul

omis”. Dar, o atare posibilitate este prevăzută, în prezent, pentru orice împărţeală, de art. 6737 C.proc.civ.

În consecinţă, în cazul analizat, se va proceda, de regulă, la o împărţeală suplimentară, care nu va

afecta valabilitatea certificatului de moştenitor şi a partajului iniţial. Refacerea împărţelii iniţiale constituie

în practică o măsură de excepţie şi aceasta ar putea avea loc doar atunci când ea este indispensabilă pentru

respectarea principiului egalităţii dintre coindivizari.

Dispoziţiile art. 729 C.civ. au în vedere existenţa unui act de împărţeală, fără a-i preciza natura sau

forma pe care trebuie să o înfăţişeze. Aşa fi ind, dispoziţiile legale menţionate trebuie coroborate şi cu cele

inserate în art. 730 alin. (1) C.civ. Potrivit primului alineat al acestui din urmă text, erezii „se pot împărţi

între dânşii oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi”. Legea are în vedere însă împărţeala

voluntară a unei succesiuni. Dar, împărţeala voluntară constituie un obstacol pentru exercitarea acţiunii de

partaj nu numai în cazul indiviziunii succesorale, ci în toate situaţiile, adică indiferent de cauza ce determină

starea de indiviziune sau de coproprietate.

Pe de altă parte, este incontestabil că şi existenţa unui partaj judecătoresc definitiv reprezintă un

obstacol în promovarea acţiunii în împărţeală. De data aceasta, acţiunea în împărţeală este paralizată nu doar

datorită incidenţei art. 729 C.civ., ci şi ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat, bineînţeles dacă

sunt întrunite condiţiile consacrate în art. 1201 C.civ., respectiv tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

A doua excepţie consacrată în partea finală a art. 729 C.civ. se referă la prescripţia achizitivă.

Precizăm însă că nici prescripţia achizitivă nu constituie, în ultimă instanţă, o veritabilă excepţie de la regula

imprescriptibilităţii. Şi aceasta din cel puţin două motive. În primul rând, potrivit art. 728 C.civ., acţiunea în

împărţeală poate fi exercitată fără nicio limitare în timp, respectiv, în termenii legii, „oricând”. Aceasta

înseamnă, aşa cum s-a arătat, că acţiunea în împărţeală „rezistă efectelor extinctive ale prescripţiei cât timp

există indi viziunea”.

În al doilea rând, prescripţia extinctivă nu este condiţionată de posesiunea bunurilor, ci operează

independent de modul lor de stăpânire. Or, prescripţia achizitivă – mod de dobândire a dreptului de

proprietate – este condiţionată de posesiunea unor bunuri succesorale. Simpla posesiune a unor bunuri

indivize nu poate conduce automat la dobândirea dreptului pe calea prescripţiei achizitive. Pentru a se

produce asemenea efecte, trebuie să fi e întrunite şi condiţiile art. 1846-1847 C.civ.

125

În cele ce au precedat ne-am referit doar la imprescriptibilitatea acţiunii propriu-zise de împărţeală.

Cu toate acestea, în cadrul procesului de partaj se pot formula şi cereri conexe cu acţiunea principală, cum

sunt cele privitoare la împărţeala fructelor produse de bunurile succesorale, lichidarea pasivului succesoral,

reducţiunea liberalităţilor sau raportul donaţiilor. Regimul juridic al cererilor amintite, sub aspectul

incidenţei dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, ne apare, de regulă, ca fiind diferit de acela

al acţiunii principale. De aceea, în continuare formulăm câteva precizări în această privinţă.

Astfel, în privinţa fructelor produse de bunurile succesorale în doctrină s-a considerat că acţiunea de

partaj este imprescriptibilă. În motivarea unei atare soluţii s-a remarcat că întrucât bunul producător de

fructe reprezintă un drept real şi se află în stare de indiviziune, fructele produse de acel bun aparţin şi ele

tuturor indivizarilor. Altminteri s-ar ajunge la „o convertire a unui drept real într-un drept personal şi

indirect la o separare a ceea ce trebuie privit ca indivizibil”.

Soluţia enunţată vizează însă doar situaţia în care fructele există în materialitatea lor. Jurisprudenţa a

considerat că acţiunea privind aducerea la masa de împărţit a contravalorii fructelor consumate are un

caracter personal patrimonial şi, pe cale de consecinţă, este supusă prescripţiei generale reglementate de

Decretul nr. 167/1958. Prescriptibilă este şi acţiunea formulată de către moştenitori împotriva unor persoane

ce au benefi ciat de acele fructe şi care nu au calitatea de succesori.

O acţiune conexă cu aceea de partaj succesoral este şi aceea privitoare la raportarea donaţiilor.

Doctrina şi jurisprudenţa au considerat în mod constant că o atare acţiune are un caracter personal

patrimonial, fiind supusă astfel termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/1958. Tot astfel, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au statuat că acţiunea în reducţiunea liberalităţilor –

cerere conexă cu aceea de partaj succesoral – este şi ea prescriptibilă. Termenul de prescripţie este cel

general prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv

de la data deschiderii succesiunii. Dacă însă cel ce solicită reducţiunea se afl ă în posesia bunurilor ce

formează obiectul acţiunii, acestuia nu i se poate opune prescripţia.

Într-adevăr, într-o asemenea împrejurare, titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa

pasivitatea în valorifi carea drepturilor sale, cât timp a exercitat în fapt toate prerogativele rezultând dintr-o

astfel de situaţie, iar beneficiarul liberalităţii n-a solicitat predarea legatului. De asemenea, jurisprudenţa

noastră a apreciat că în cazul în care titularul acţiunii în reducţiune nu a avut cunoştinţă, din motive

independente de voinţa sa, de existenţa liberalităţii prin care i s-a lezat rezerva, termenul de prescripţie va

începe să curgă de la data la care acesta a luat cunoştinţă de conţinutul testamentului respectiv.

Acţiunea în raport, precum şi cea în reducţiunea liberalităţilor se poate soluţiona separat de cererea

de împărţire a bunurilor succesorale. Firesc este însă ca toate aceste cereri conexe cu acţiunea de partaj să fie

soluţionate într-un singur cadru procesual, respectiv cu prilejul soluţionării acţiunii de împărţeală. De aceea,

şi în jurisprudenţă s-a remarcat că un atare mod de soluţionare a tuturor pretenţiilor moştenitorilor este

necesar, spre a se asigura respectarea principiului egalităţii dintre moştenitori şi pentru a evita alte litigii. Iată

126

de ce şi instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste un rol activ spre a soluţiona, la cererea moştenitorilor,

toate pretenţiile conexe, realizându-se astfel şi o mai bună administrare a justiţiei.

Din textul citat rezultă că legea impune unele cerinţe generale, dar şi anumite elemente ce sunt

specifice împărţelilor judecătoreşti. Astfel, într-un mod specific împărţelii, legea se referă la părţile între

care va avea loc judecata şi la obiectul cererii. Celelalte elemente indicate de art. 6732 C.proc.civ. sunt

specifice cererii de partaj. Menţionăm că unele dintre aceste elemente sunt necesare pentru determinarea

tuturor pretenţiilor dintre moştenitori şi pentru stabilirea drepturilor lor. Textul dă expresie chiar necesităţii

soluţionării împreună a tuturor pretenţiilor conexe la care ne-am referit şi în paginile anterioare. De aceea,

jurisprudenţa a decis că, în această materie, cererea reconvenţională nu poate fi disjunsă de cererea

principală spre a fi soluţionată în mod separat, un atare mod de a proceda fiind contrar intereselor

moştenitorilor.

Cererea de partaj trebuie să întrunească însă şi celelalte cerinţe generale, care sunt impuse de lege

pentru orice cerere de învestire a instanţei, cum sunt cele privitoare la arătarea motivelor de fapt şi de drept,

arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere şi semnătura reclamantului. În cazul în care se

solicită partajarea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, reclamantul va trebui să arate în cuprinsul cererii

sale şi motivele temeinice care justifică o atare acţiune.

Subiectele dreptului la acţiune:

Dreptul la promovarea şi exercitarea acţiunii în împărţeală aparţine oricărei persoane fizice sau

juridice care se află în stare de indiviziune, coproprietate sau devălmăşie. În materie de indiviziune oricare

dintre copărtaşi are posibilitatea de a promova acţiunea de partaj. Aceasta constituie una din particularităţile

importante ale acţiunii de împărţeală.

În cazul indiviziunii succesorale este chiar necesar ca acţiunea de împărţeală să fie exercitată

împotriva tuturor celorlalţi moştenitori. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii împărţelilor judiciare trebuie să

participe toţi coindivizarii, căci altminteri partajul este nul.

Pe de altă parte, în cadrul acţiunii de împărţeală subiecţii acesteia au o dublă calitate: de reclamanţi şi

pârâţi (iudicium duplex). Aşa fiind, este indiferent care dintre coindivizari are iniţiativa promovării acţiunii

în împărţeală. Esenţial este, aşa cum am subliniat, ca în procesul de sistare a stării de indiviziune să participe

toţi coindivizarii.

În cazul neindicării în cuprinsul cererii de chemare în judecată a unui coindivizar această omisiune

poate fi remediată în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond. O atare remediere poate fi determinată de

iniţiativa uneia dintre părţi sau de iniţiativa coindivi-zarului care nu a fost chemat iniţial în proces. În prima

ipoteză, calea procesuală prin care se obţine un atare rezultat este aceea a chemării în judecată în temeiul

dispoziţiilor art. 57 C.proc.civ. În cea de-a doua ipoteză, calea procesuală prin care se realizează participarea

la judecată a coindivizarului omis iniţial de la împărţeală este aceea a unei intervenţii voluntare. Desigur,

127

avem în vedere intervenţia în interes propriu, situaţie în care coindivizarul va dobândi calitatea de reclamant

în cadrul acţiunii în împărţeală.

În cadrul partajului de folosinţă vor avea calitatea de părţi titularii dreptului de folosinţă respectiv.

Dar, în asemenea acţiunii, astfel cum s-a decis şi sub imperiul vechii legislaţii cu privire la atribuirea în

folosinţă a unor terenuri, este necesară şi citarea în instanţă a titularului dreptului de proprietate, pentru ca

hotărârea să-i fie opozabilă şi acestuia.

Dacă acţiunea de partaj vizează împărţirea bunurilor comune ale soţilor calitatea de părţi revine

acestora. Şi în aceste litigii este posibilă participarea unor terţi, în condiţiile procedurale cunoscute deja,

dacă aceştia pot justifica un interes în legătură cu partajarea bunurilor respective.

Obiectul acţiunii în împărţeală:

În materie de partaj, prin obiect al acţiunii înţelegem pretenţiile formulate de părţi, iar, în ultimă

instanţă, înseşi bunurile sau drepturile de creanţă ce urmează să fie împărţite. Sub aspectul obiectului

împărţelii, nu există vreo diferenţă esenţială între partajul voluntar şi cel judecătoresc.

În principiu, pot forma obiect al partajului toate bunurile mobile şi imobile cu privire la care părţile

se află în stare de indiviziune sau devălmăşie. O atare aserţiune este valabilă şi în privinţa drepturilor de

creanţă. Componenţa masei partajabile şi întinderea acesteia diferă uneori în funcţie de izvorul stării de

indiviziune, coproprietate sau codevălmăşie.

Reclamantul va trebui ca în toate cazurile să facă dovada apartenenţei bunurilor respective

antecesorului părţilor, respectiv defunctului despre a cărei succesiune este vorba. O atare dovadă se face în

mod firesc cu certificatul de moştenitor eliberat în cadrul procedurii succesorale notariale.

Gama bunurilor ce pot forma obiect al partajului este deosebit de mare şi în cazul în care acesta

vizează comunitatea de bunuri a soţilor. Împrejurarea se explică tocmai prin incidenţa în această materie a

prezumţiei de comunitate instituită de art. 30 C.fam. Rostul acestei prezumţii este de a-l scuti pe unul dintre

soţi de a face vreo dovadă cu privire la caracterul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Prin urmare, după încetarea căsătoriei pot forma obiect al partajului toate bunurile dobândite de către

soţi în perioada în care căsătoria a fost în fiinţă. În mod excepţional, astfel cum am arătat, pentru motive

temeinice bunurile comune pot fi împărţite şi în timpul căsătoriei.

De la principiul potrivit căruia orice bun mobil sau imobil poate forma obiect al partajului succesoral

există şi unele excepţii, care sunt determinate, în general, de destinaţia ori natura bunurilor respective.

Asemenea excepţii se referă la unele categorii de bunuri imobile şi la drepturile reale asupra acestora.

În categoria bunurilor ce nu pot forma obiect al partajului trebuie incluse, în primul rând, toate părţile

dintr-o clădire aflată în proprietate, care sunt destinate folosirii în comun de către toţi proprietarii din acea

clădire. Aşa este cazul terenului pe care este construită clădirea, curtea, fundaţia, structura de rezistenţă,

acoperişul, terasele, coşurile de fum, scările, holurile, pivniţele, subsolurile, casa scării, tubulatura de gunoi,

rezervoarele de apă, ascen soarele etc.

128

O a doua categorie de bunuri excluse de la partaj vizează locurile de mormânt. Teza inadmisibilităţii

partajării locurilor de mormânt a fost susţinută de doctrină şi urmată deopotrivă de jurisprudenţă. Soluţia

enunţată este una de principiu şi ea priveşte imposibilitatea partajării locurilor de mormânt între moştenitori.

Totuşi atare rezolvări jurisprudenţiale nu trebuie absolutizate. Ele se întemeiază, în adevăr, pe natura şi

destinaţia locurilor de înhumare. În mod evident, asemenea bunuri pot fi folosite, datorită destinaţiei lor, de

o singură familie. Jurisprudenţa trebuie interpretată însă în sensul că inadmisibilitatea partajării vizează

locurile de înhumare luate în mod singular.

Există şi alte categorii de bunuri ce nu pot forma obiect al partajului succesoral. Astfel, de pildă,

bunurile individual-determinate şi care au fost testate unui legatar cu titlu particular nu pot fi supuse

împărţelii, întrucât asupra acestora legatarul dobândeşte un drept de proprietate din chiar momentul

deschiderii succesiunii.

Judecarea cererii de partaj:

O primă obligaţie a judecătorului este aceea ca la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, să

le ceară declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi să ia act, dacă este cazul, de

recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art. 6733

C.proc.civ.). În acest fel, chiar din faza iniţială a procesului, se pot lua unele măsuri pentru o mai bună

pregătire a judecăţii.

Un principiu esenţial al procedurii vizează şi obligaţia instanţei de a stărui, în tot cursul procesului,

ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială.

Împărţeala poate avea şi un caracter parţial. Într-adevăr, potrivit art. 6734 alin. (3) C.proc.civ., în

cazul în care înţelegerea părţilor priveşte numai împărţirea anumitor bunuri, instanţa va lua act de această

învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Hotărârea parţială va

putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite, procesul urmând să continue pentru partajarea

celorlalte bunuri.

Împărţeala poate avea şi un caracter parţial. Într-adevăr, potrivit art. 6734 alin. (3) C.proc.civ., în

cazul în care înţelegerea părţilor priveşte numai împărţirea anumitor bunuri, instanţa va lua act de această

învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Hotărârea parţială va

putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite, procesul urmând să continue pentru partajarea

celorlalte bunuri.

În cazul în care părţile nu convin asupra împărţelii, procesul va continua în con-diţiile determinate de

lege. Prima operaţie care se impune a fi realizată de instanţă vizează, astfel cum dispune art. 673 5 alin. (1)

C.proc.civ., obligaţia acesteia de a stabili „bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce

se cuvine fiecăreia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă

de alţii”. Aceste elemente trebuie stabilite în cadrul oricărei împărţeli. Dacă însă este vorba de o împărţeală

129

succesorală, instanţa este obligată, astfel cum dispune acelaşi text, să mai stabilească datoriile transmise prin

moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.

Împărţeala propriu-zisă trebuie făcută în natură. Este un principiu fundamental în materie de

împărţeală care a primit şi o consacrare expresă în art. 6735 alin. (2) C.proc.civ., dar şi în art. 532 alin. (1)

din noul Cod civil (proiect). În acest scop, instanţa va trebui să procedeze la formarea loturilor şi la

atribuirea lor. Dacă loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani.

Formarea loturilor se poate dispune direct de către judecător. Soluţia rezultă în mod implicit şi din

dispoziţiile art. 6736 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii

de măsurătoare, evaluare şi alte asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere

prin care va stabili elementele arătate la art. 6735 alin. (1) C.proc.civ., întocmind în mod corespunzător

minuta prevăzută de art. 258. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru

formarea loturilor”.

Sub imperiul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 603/1943, doctrina a considerat în mod constant,

în ultimul timp, că pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu este necesară numai în cazurile

complexe, iar nu şi în cauzele mai simple.

Prin încheierea pronunţată, în condiţiile arătate anterior, instanţa determină elementele prevăzute de

art. 6735 alin. (1) C.proc.civ. „întocmind în mod corespunzător minuta prevăzută de art. 258” [art. 6736 alin.

(1) C.proc.civ.]. Această ultimă formulă este de natură şi ea a sugera că ne aflăm în prezenţa unei încheieri

importante cu caracter interlocutoriu. Prin această încheiere, instanţa dispune şi efectuarea unei expertize

pentru formarea loturilor.

Art. 6738 C.proc.civ. precizează că: „Încheierile prevăzute la art. 6736 alin. (1) şi 6737 pot fi atacate

cu apel sau, după caz, cu recurs o dată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată

asupra fondului procesului”.

Observăm că acelaşi regim juridic este recunoscut de lege şi încheierilor la care se referă art. 6737

C.proc.civ. Şi acest text are o semnificaţie procedurală deosebită, fapt pentru care-l reproducem în

continuare: „În cazul în care, după pronunţarea încheierii prevăzute de art. 6736 alin. (1), dar mai înainte de

pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele

bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau acele bunuri, să fi avut loc

o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi

coproprietarii sau bunurile omise. În aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor

coproprietarilor, să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit”.

În prezent, instanţa poate pronunţa, în baza art. 6737 C.proc.civ., o nouă încheiere atât în cazul

omisiunii de a include anumite bunuri în masa de împărţit, cât şi în cazul în care se constată că există şi alţi

coproprietari, soluţie ce este prevăzută, de altfel, şi în Proiectul noului Cod civil. Pronunţarea unei noi

încheieri este supusă însă condiţiilor expres determinate de textul citat. Prima cerinţă vizează termenul în

130

care poate fi pronunţată încheierea: după pronunţarea încheierii prevăzute de art. 6736 alin. (1) C.proc.civ. şi

mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală.

A doua cerinţă vizează constatarea că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri

care trebuiau supuse împărţelii. Existenţa acestor împrejurări constituie nu numai cerinţa esenţială a

pronunţări unei noi încheieri, ci chiar raţiunea ei.

În fine, ultima condiţie, deosebit de importantă, este aceea de a nu fi avut loc o „dezbatere

contradictorie” cu privire la bunurile omise sau cu privire la acei moştenitori. Altminteri, orice omisiune

poate fi remediată numai prin intermediul apelului declarat împotriva hotărârii fi nale.

Ca o expresie a principiului disponibilităţii, legea a creat şi posibilitatea scoaterii din masa de

împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare în procesul de partaj. Şi de data aceasta, instanţa pronunţă o

nouă încheiere, dar numai dacă toţi coproprietarii consimt la scoaterea bunului din masa de împărţit.

În procesele de împărţeală pot participa şi terţele persoane în condiţiile determinate de art. 49-66

C.proc.civ. Problema care s-a ridicat şi în trecut a fost aceea de a cunoaşte până la ce dată s-ar putea

introduce o cerere de intervenţie principală. Faţă de dispoziţiile art. 6737 C.proc.civ. şi ale art. 50 alin. (2)

C.proc.civ., noi considerăm că intervenţia în interes propriu se poate face în tot cursul primei instanţe, până

la închiderea dezbaterilor asupra fondului, instanţa având posibilitatea de a pronunţa, atunci când este

necesar, o nouă încheiere.

Etapa cea mai importantă a procedurii de împărţeală constă în realizarea propriu-zisă a partajului. În

acest scop, instanţa va trebui să procedeze la formarea şi atribuirea loturilor. Potrivit art. 6739 C.proc.civ., la

formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi

ce se cuvine fiecăruia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul

că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul

coproprietarilor sau altele asemenea.

Astfel cum rezultă din textul menţionat, operaţia de formare şi de atribuire a loturilor se face de

instanţă. În cazul în care s-a dispus efectuarea unei expertize, instanţa va ţine seama şi de propunerile de

formulare a loturilor, astfel cum acestea au fost determinate de expert.

Legea nu determină, în concret, criteriile de evaluare a bunurilor ce formează obiectul partajului.

Cu toate acestea, se consideră că la evaluarea bunurilor expertul va trebui să ţină seama de valoarea

reală a acestora la data efectuării partajului. Această soluţie se impune spre a se asigura egalitatea în drepturi

a părţilor şi echitatea partajului.

Pentru aceleaşi considerente, evaluarea bunurilor, fie ele mobile sau imobile, trebuie făcută ţinându-

se seama şi de valorile de circulaţie ale acestora.

După evaluarea bunurilor care formează obiectul partajului, se va determina dacă imobilul supus

împărţelii este sau nu partajabil în natură. În caz afirmativ, expertul va indica şi modalităţile de partajare a

bunului sau a bunurilor. După realizarea acestei operaţiuni, expertul va formula propuneri de partajare.

131

Formarea loturilor se face potrivit criteriilor statornicite de art. 6739 C.proc.civ. Potrivit acestui text,

la formarea şi atribuirea loturilor, „instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-

părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor,

faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu

acordul coproprietarilor sau altele asemenea”. Deşi legea se referă, în acest text, la formarea loturilor de

către instanţă considerăm că toate criteriile menţionate trebuie avute în vedere şi de către expert cu prilejul

propunerilor formulate pentru loturile ce urmează a fi atribuite.

Textul determină cele mai importante criterii la care trebuie să se recurgă de către instanţă pentru

formarea şi atribuirea loturilor. Principiile enunţate de text consacră şi o parte din criteriile de evaluare ce au

fost statornicite şi în jurisprudenţă. Pe de altă parte, este de remarcat şi faptul că legea nu enumeră aceste

criterii în mod limitativ, împrejurare care rezultă chiar din formularea fi nală a art. 6739 C.proc.civ.

Desăvârşirea împărţelii se poate realiza în una din următoarele trei modalităţii, expres prevăzute de

lege, respectiv partajarea în natură, atribuirea bunului unui copărtaş şi vânzarea bunului. La aceste

modalităţi se referă art. 67310-67312 C.proc.civ., iar din primul text rezultă neîndoielnic că principiul

precumpănitor trebuie să fie acela al partajului în natură. Acest principiu este consacrat, în prezent, în mod

expres de art. 532 alin. (1) din proiectul Codului civil.

Modalitatea principală de partajare este însă, astfel cum s-a statuat şi de către jurisprudenţă,

atribuirea concretă a loturilor copărtaşilor, căci numai astfel se poate ţine seama de interesele lor. Caracterul

precumpănitor al partajului în natură poate fi desprins cu uşurinţă din dispoziţiile art. 67310 C.proc.civ.

Potrivit acestui text, în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere

importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre

coproprietari instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă atribuirea bunului este

solicitată de mai mulţi coproprietari, instanţa va ţine seama de criteriile prevăzute de art. 6739 C.proc.civ.

Atribuirea reglementată de art. 67310 C.proc.civ. are un caracter provizoriu, fapt pentru care instanţa

o dispune printr-o încheiere. Tot prin încheiere, instanţa determină şi termenul în care proprietarul căruia i s-

a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi

coproprietari.

Legea reglementează şi posibilitatea transformării atribuirii provizorii într-o atribuire definitivă.

Acest lucru se realizează dacă coproprietarul căruia i s-au atribuit provizoriu bunurile depune, la termenul

stabilit de instanţă, sumele datorate celorlalţi coproprietari. De data aceasta, atribuirea se dispune de către

instanţă „prin hotărârea asupra fondului procesului”.

În cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa

va putea atribui bunul altui coproprietar, în condiţiile arătate mai sus. La cererea unuia dintre coproprietari,

instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct

prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi

termenul în care este obligat să le plătească (art. 67310 C.proc.civ.).

132

Vânzarea constituie o modalitate subsidiară şi ea se poate realiza în două modalităţi: vânzarea prin

bună învoială şi vânzarea de către executorul judecătoresc.

Potrivit art. 67311 alin. (1) C.proc.civ.: „În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere

atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele

cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind, totodată,

dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc”.

Dacă s-a dispus vânzarea bunului prin bună învoială, instanţa va statornici şi termenul în care aceasta

va fi efectuată. Potrivit art. 67311 alin. (2) C.proc.civ., acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni. La

împlinirea termenului, părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării. Dacă vânzarea prin bună învoială nu se

realizează în termenul menţionat anterior, instanţa va dispune, prin încheiere, ca vânzarea să se efectueze de

executorul judecătoresc.

Încheierile prevăzute în art. 67311 C.proc.civ. pot fi atacate separat cu apel. Dacă nu sunt atacate în

acest mod ele nu mai pot fi supuse apelului o dată cu hotărârea asupra fondului procesului (art. 673 11

C.proc.civ.).

Vânzarea bunului de executorul judecătoresc se poate dispune numai după rămânerea irevocabilă a

încheierii prin care s-a dispus efectuarea ei. Practic, vânzarea de către executorul judecătoresc se face prin

licitaţie publică, astfel cum dispune în mod expres art. 67312 alin. (2) C.proc.civ.

Termenul de licitaţie se fixează de executorul judecătoresc, în aşa fel încât să nu depăşească 30 de

zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii.

Executorul judecătoresc va înştiinţa apoi coproprietarii despre data şi locul vânzării. Executorul va întocmi

şi o publicaţie de vânzare pe care o va afişa cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de licitaţie. În cazul

vânzării unui imobil termenul menţionat este de cel puţin 30 de zile.

Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la

licitaţie.

Vânzarea se face în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Capitolele II, III şi IV din Cartea a V-a

privind vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile. Aceasta înseamnă că trebuie avute în vedere şi

regulile de drept comun în materie de executare silită. Această ultimă modalitate de partajare poate fi

considerată ca având un caracter subsidiar, respectiv ca o veritabilă excepţie de la principiul împărţirii în

natură, fapt pentru care o atare soluţie trebuie motivată în mod corespunzător.

Asupra cererii de împărţeală instanţa se pronunţă, în toate cazurile, printr-o hotărâre. În cazurile în

care împărţeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî

închiderea dosarului [art. 67314 alin. (3) C.proc.civ.].

Hotărârea de partaj:

Hotărârea de partaj este supusă condiţiilor de formă şi de fond din dreptul comun. Aplicarea

principiilor de drept comun vizează şi exerciţiul căilor legale de atac, întrucât nu există norme derogatorii în

133

această materie. Unele aspecte particulare se cuvin însă a fi subliniate, mai cu seamă, în legătură cu efectele

hotărârii de partaj.

Un prim efect important al unei hotărâri de partaj este cel declarativ de drepturi. Acest efect este

proclamat în termeni semnificativi chiar de art. 786 C.civ. Potrivit acestui text: „Fiecare coerede este

prezumat că a moştenit singur şi imediat toate bunurile care compun partea sa, sau care i-au căzut prin

licitaţie, şi că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii”. Aceasta înseamnă că partajul

nu este translativ de proprietate, căci bunurile sunt dobândite direct de erezi de la defunct, care le transmite

drepturile cu efect retroactiv, din chiar ziua deschiderii moştenirii, iar nu ex nunc, din ziua desăvârşirii

partajului.

Regula caracterului declarativ al partajului, deşi este prevăzută de art. 786 C.civ. în materia

împărţelilor succesorale, este aplicabilă oricărei sistări a stării de indi-viziune, de coproprietate ori

devălmăşie. Caracterul declarativ al partajului produce unele consecinţe deosebit de importante, printre care

menţionăm:

- actele de dispoziţie sau de grevare încheiate de un copărtaş înainte de efectuarea partajului vor fi sau nu

valabile, după cum acele bunuri au căzut, în urma împărţelii, în lotul copărtaşului respectiv;

- în principiu, copărtaşii nu au la dispoziţie calea unei acţiunii rezolutorii, pentru plata sultelor stabilite în

sarcina celorlalţi coindivizari, ca urmare a inegalităţi dintre loturile formate;

- actul de partaj, având un caracter declarativ nu este supus transcrierii în registrele de publicitate imobiliară

pentru a fi opozabil terţilor;

- actul de partaj nu constituie un just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani (art. 1895 C.civ.), al cărui

punct de plecare trebuie să se găsească într-un act translativ de proprietate.

Un alt efect important al hotărârii de partaj este cel executoriu. În principiu, hotărârea de partaj, ca şi

orice altă hotărâre judecătorească, constituie titlu executoriu. Efectul executoriu al hotărârii de partaj trebuie

să fie recunoscut indiferent dacă prin cererea de partaj s-a solicitat sau nu predarea efectivă a bunului şi chiar

dacă instanţa nu a dispus o atare predare.

Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi solicitată de partea interesată înăuntrul

termenului general de prescripţie de trei ani. Dreptul de proprietate poate fi însă dovedit, în continuare, cu

hotărârea de partaj care nu-şi pierde puterea de lucru judecat cu privire la masa partajabilă, la calitatea de

copărtaşi a părţilor şi la cotele ce li se cuvin.

În privinţa termenului de prescripţie, trebuie să se ţină seama însă şi de dispoziţiile art. 405 alin. (1)

C.proc.civ., text potrivit căruia, în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.

Mai este de adăugat şi faptul că, prin împlinirea termenului de prescripţie, orice titlu executoriu îşi pierde

puterea executorie [art. 405 alin. (3) C.proc.civ.].

Totuşi, hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită în cazul în care părţile declară în

mod expres că nu solicită predarea bunurilor. Într-o asemenea situaţie, partea care a obţinut hotărârea poate

intra în posesia bunurilor atribuite, a căror predare i-a fost refuzată de ceilalţi copărtaşi, numai pe calea unei

134

acţiuni în revendicare. Şi o atare hotărâre îşi păstrează puterea de lucru judecat, putându-se opune prescripţia

dreptului de a cere executarea silită numai cu privire la obligaţia de a plăti sulte.Bibliografie complementară pentru aprofundare :




1. Arătaţi condiţiile specifice de admisibiliate ale ordonanţei preşedinţiale.

2. Explicaţi caracterele ordonanţei preşedinţiale.

3. Care sunt căile de atac care se pot exercita împotriva ordonanţei presedinţiale.

4. Care sunt regulile aplicabile procedurii necontencioase?


1) Una din particularităţile procedurii necontencioase este aceea că:

a) Părţile urmăresc stabilirea unui drept potrivnic una faţă de cealaltă

b) Instanţa este învestită cu o cerere de chemare în judecată

c) Instanţa este învestită print-o petiţie.

2) Încheierea pronunţată în materie graţioasă:

a) Poate fi atacată numai cu recurs

b) Numai cu contestaţie în anulare

c) Atât cu recurs cât şi cu contestaţie în anulare

3) Ordonanţa preşedinţială este supusă recursului în termen de:

a) 15 zile de la comunicare

b) 5 zile de la pronunţare

c) 5 zile de la comunicare, când judecata s-a făcut fără citarea părţilor.

4) Instanţa de recurs:

a) Poate suspenda ordonanţa preşedinţială, fără cauţiune

b) Poate suspenda ordonanţa preşedinţială numai cu depunerea unei cauţiuni

c) Nu poate suspenda ordonanţa preşedinţială.

5) Competenţa judecării partajului aparţine:

a) Numai judecătoriei

b) Numai tribunalului

c) Tribunalului, în cazul în care cererea de partaj este o cerere incidentă în cazul

procesului de divorţRezolvarea grilelor se găseşte la finalul manualului


1) Reclamantul este obligat să arate în cererea de partaj:135

a) Persoanele între care urmează a avea loc împărţeala

b) Cotele corespunzătoare ce revin persoanele prevăzute mai sus

c) Toate bunurile supuse împărţelii.

2) Instanţa competentă judecării partajului aparţine:

a) Numai judecătoriei

b) Numai tribunalului

c) Tribunalului, în cazul în care cererea de partaj este o cerere incidentă în cazul

procesului de divorţ

3) Încheierea de admitere în principiu a partajului :

a) Se poate ataca separat cu apel

b) Se poate ataca separat cu recurs

c) Se poate ataca doar o dată cu fondul

4) În cazul procedurii necontencioase învestirea instanţei se face printr-o :

a) Simplă cerere

b) Cerere de chemare în judecată

c) Petiţie

5) Cerea de ordonaţă preşedinţială:

a) Se judecă cu precădere

b) Se poate judeca fără citarea părţilor

c) Se poate introduce numai dacă nu există judecată asupra fondului.

Temă pentru acasă: Argumentaţi încadrarea procedurii necontencioase în categoria procedurilor specilale

prevăzute de C.proc. civ.

Tema IX. Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute. Procedura acţiunilor

posesorii . Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea sistematică şi adecvată a câtorva dintre procedurile

speciale reglementate de Codul de Procedură Civilă sub aspectul particularităţilor, naturii juridice,

condiţiilor şi procedurii de soluţionare a acestora.

II. Competenţe specifice dobândite de student: studentul va fi capabil să identifice procedurile speciale, să

facă diferenţa între o procedură de drept comun şi o procedură specială. În acelaşi timp studentul va

cunoaşte regulile derogatorii de la dreptul comun ce caracterizează aceste proceduri speciale.

III. Cuvinte cheie – conciliere, acţiune în complângere, acţiune în reintegrare, deposedare

IV. Structura modulului de studiu: 1. Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute. Condiţii de

incidenţă a procedurii. 2. Procedura acţiunilor posesorii. Noţiune şi justificare. Obiectul protecţiei posesorii.

Formele acţiunilor posesorii. Condiţiile acţiunilor posesorii. Reguli procedurale privind soluţionarea

acţiunilor posesorii. Hotărârea pronunţată în acţiunile posesorii. 3. Procedura de soluţionare a litigiilor 136

comerciale. Concilierea părţilor. Sesizarea instanţei. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională. Participarea

terţilor. Reguli procedurale aplicabile în materie comercială. Hotărârile pronunţate în litigiile comerciale.

V. Rezumat – tema analizează succesiv câteva din procedurile speciale reglementate de cod şi anume

procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute, procedura acţiunilor posesorii şi procedura de

soluţionare a litigiilor comerciale, prezentând în linii mari regulile ce le caracterizează pe fiecare dintre

acestea atât sub aspectul subiectelor şi a condiţiilor de admisibilitate a unor astfel de cereri cât şi sub

aspectul modalităţilor de soluţionare a acestor proceduri.

1. Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute . Condiţii de incidenţă a procedurii.

Condiţii de incidenţă a procedurii:

Procedura refacerii înscrisurilor şi a hotărârilor judecătoreşti dispărute este reglementată în art. 583-585

C.proc.civ. Această procedură îşi găseşte aplicare doar în acele situaţii de excepţie în care se constată dispariţia

unor acte din dosarul cauzei sau chiar dispariţia hotărârii pronunţate ori chiar a întregului dosar.

Activitatea instanţei se desfăşoară la sediul acesteia şi cu respectarea unor reguli destinate a garanta

conservarea şi securitatea tuturor operaţiilor procedurale ce se realizează sub auspiciile justiţiei. Dar, totuşi

şi sub cupola justiţiei pot să apară în mod excepţional acte de distrugere, de sustragere ori de degradare a

unor documente. Iată de ce legiuitorul a reglementat o procedură simplă şi eficientă care să facă posibilă

reconstituirea actelor respective.

Condiţia esenţială a procedurii reglementate de art. 583-585 C.proc.civ. vizează dispariţia actelor sau

a dosarului cauzei. Legea nu limitează sfera faptelor care pot determina dispariţia actelor sau a dosarului. În

termeni precişi, art. 583 C.proc.civ. se referă la dosarele sau înscrisurile „dispărute în orice chip”.

Aşa fiind, s-a apreciat, pe bună dreptate, că procedura reglementată în art. 583-585 C.proc.civ. este

aplicabilă chiar şi atunci când, din cauza unor fapte de distrugere, dosarul nu mai subzistă. De asemenea, nu

prezintă relevanţă caracterul faptelor care au determinat dispariţia actelor sau a dosarului. Prin urmare,

procedura în discuţie este aplicabilă indiferent dacă este vorba de fapte comise din neglijenţă, de sustrageri

sau de împrejurări independente de voinţa părţilor sau a altor persoane.

Potrivit art. 583 alin. (1) C.proc.civ.: „Dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de

judecată, dispărute în orice chip, se pot reface de însăşi instanţa învestită cu judecarea pricinii”. Acest text se

referă la ipoteza dispariţiei dosarului cauzei sau a înscrisurilor referitoare la acea pricină. De aceea, este

necesar să determinăm, în prealabil, sfera înscrisurilor ce pot forma obiectul reconstituirii.

Termenul de înscris este folosit în textul menţionat anterior, precum şi în cele ce urmează, într-un

sens larg. Legea vizează, în primul rând, înscrisurile probatorii, dar numai acele înscrisuri care au fost

folosite în cadrul procesului civil. Socotim că această soluţie poate fi dedusă din chiar formularea art. 583

alin. (1) C.proc.civ., text ce are în vedere „înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată”. Drept

urmare, procedura de reconstituire nu este admisibilă în privinţa înscrisurilor probatorii extrajudiciare.137

Pe de altă parte, conceptului de înscris trebuie să-i fi e atribuită şi o altă accepţiune, anume aceea de

act procedural. O interpretare restrictivă şi care ar include în categoria la care ne referim numai înscrisurile

probatorii nu ar fi de natură să realizeze finalitatea urmărită de lege prin procedura reconstituirii. Iată de ce,

în mod firesc, se consideră că pot forma obiect al reconstituirii şi cererile părţilor, încheierile de şedinţă şi

orice acte întocmite de părţi sau instanţă în cursul judecăţii. O atare interpretare ni se pare neîndoielnică şi

ea poate fi dedusă şi din faptul că legea permite chiar refacerea întregului dosar.

Dispoziţiile art. 583 alin. (1) C.proc.civ. au şi semnificaţia de a consacra o normă de competenţă.

Potrivit acestui text, cererea de reconstituire este de atributul instanţei învestite cu judecarea pricinii.

Sesizarea instanţei se poate face de însăşi partea interesată în reconstituirea înscrisurilor sau a

hotărârii dispărute. Într-o asemenea împrejurare, partea va formula o cerere simplă în care va trebui să

indice principalele elemente de identificare a dosarului şi probele ce urmează să fie administrate în scopul

reconstituirii. Instanţa se poate însă autoînvesti. În acest sens, remarcăm că art. 583 alin. (2) C.proc.civ.

dispune că, în vederea reconstituirii, „instanţa va soroci termen, chiar din oficiu, citând martorii şi experţii”.

Observăm că, potrivit textului menţionat, cererea se soluţionează cu citarea părţilor. Norma care

consacră această regulă are un caracter imperativ. Ne afăm, prin urmare, în prezenţa unei proceduri

contencioase ce nu se poate realiza fără citarea părţilor.

Regula privitoare la citarea martorilor şi experţilor este redactată într-o formulă imperativă. În pofida

acestei redactări, noi considerăm că trebuie să se ţină seama de obiectul reconstituirii. Regula enunţată

trebuie aplicată doar atunci când se urmăreşte refacerea întregului dosar sau a unor acte care au fost

întocmite pe baza declaraţiilor martorilor sau experţilor. Această interpretare raţională trebuie să prevaleze.

Prin urmare, dacă se urmăreşte doar refacerea unui raport de expertiză reconstituirea se poate realiza pe baza

explicaţiilor date de experţi, care vor fi citaţi în acest scop.

Legea permite şi folosirea altor mijloace de probă în scopul reconstituirii. Astfel, în cazul refacerii

unor înscrisuri, instanţa va solicita copii după înscrisurile ce i-au fost trimise de diferite autorităţi şi de care

părţile s-au folosit ori de pe înscrisurile depuse de părţi. De asemenea, instanţa va dispune să se scoată din

registrele instanţei toate datele privitoare la înscrisurile ce urmează să fi e refăcute.

După administrarea probelor necesare, instanţa urmează să se pronunţe asupra cererii de

reconstituire. Soluţiile pot fi de admitere sau de respingere a cererii. Potrivit art. 583 alin. (4) C.proc.civ.:

„Încheierea de refacere nu se va putea ataca decât odată cu fondul”.

Legea reglementează în mod distinct procedura reconstituirii unei hotărâri judecătoreşti. Potrivit art.

584 alin. (1) C.proc.civ. „Dacă dosarul sau înscrisurile dispărute priveau o pricină în care se pronunţase o

hotărâre de către prima instanţă şi împotriva căreia se făcuse apel, această hotărâre se va reface după cel de-

al doilea exemplar al hotărârii păstrat de prima instanţă”. Din acest text rezultă că legea are în vedere, în

mod neîndoios, nu simpla dispariţie a unui înscris, ci chiar a hotărârii pronunţate.

Mijloacele de probă ce pot fi folosite în această ipoteză sunt limitate de lege în mod expres. Într-

adevăr, textul anterior citat impune folosirea celui de-al doilea exemplar al hotărârii, exemplar ce se

138

păstrează de instanţă într-o mapă specială. La alte probe se poate recurge numai în mod subsidiar, respectiv

condiţionat de dispariţia şi a celui de-al doilea exemplar original al hotărârii. În această din urmă ipoteză,

acelaşi text autorizează folosirea copiilor legalizate de pe hotărâre ce s-au încredinţat părţilor sau altor

persoane.

În acest scop, instanţa va dispune să se facă, din oficiu, publicaţii într-un ziar mai răspândit, cu

arătarea ca orice posesor al unei copii de pe hotărâre să o depună la grefa instanţei care a ordonat publicaţia.

Dacă dosarul, inclusiv hotărârea nu poate fi reconstituită în aceste condiţii, instanţa de apel va judeca

din nou pricina în fond. Pentru a se proceda în acest mod, părţile sunt obligate să facă dovada că între ele a

existat litigiul ce face obiectul rejudecării şi că acesta a fost soluţionat prin hotărâre judecătorească. O atare

dovadă se poate face cu înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidenţe ale instanţei judecătoreşti

sau ale altor autorităţi [art. 584 alin. (4) C.proc.civ.].

Ce se întâmplă în cazul în care hotărârea dispărută este totuşi găsită în cursul judecăţii? Răspunsul la

această întrebare ni-l oferă art. 585 C.proc.civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Ordonanţa de

urgenţă nr. 138/2000. Potrivit art. 585 alin. (2) C.proc.civ., dacă hotărârea dispărută este găsită, în cursul

judecăţii, cererea va fi respinsă. Cel de-al treilea alineat, al aceluiaşi text, reglementează ipoteza în care

hotărârea dispărută a fost găsită ulterior judecăţii. Pentru această ipoteză, legea consacră soluţia anulării

hotărârii refăcute de către instanţa care a pronunţat-o. Este un caz special de anulare a unei hotărâri

judecătoreşti, întrucât instanţa care a refăcut hotărârea procedează pur şi simplu la anularea ei, fără nicio

verificare privitoare la temeinicia sau legalitatea ei.

10. Procedura acţiunilor posesorii:

Noţiune şi justificare:

Acţiunea posesorie reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia posesorul – iar în unele

cazuri şi detentorul precar – poate solicita instanţei de judecată să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de

tulburare ori să-i restituie bunul de care a fost deposedat în mod ilicit.

Din chiar definiţia acţiunilor posesorii putem desprinde o concluzie de maximă importanţă, anume

aceea că ele au ca scop de a apăra posesiunea împotriva oricăror acte de tulburare sau deposedare ilicită.

Acţiunile posesorii îşi au justificare datorită interesului de a menţine o stare de fapt existentă şi de a

reprima orice acte de tulburare a posesiunii ori de deposedare. Specifică acţiunii posesorii, şi trebuie

subliniat şi în acest context, este tocmai împrejurarea că prin intermediul ei „se apără însuşi dreptul asupra

lucrului”.

În acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de faptul că adeseori posesia corespunde însuşi dreptului

de proprietate asupra lucrului. Prin urmare, odată cu protecţia posesiei, ca stare de fapt, se realizează indirect

şi apărarea dreptului de proprietate. Există însă şi cazuri în care posesia asupra unui lucru este despărţită de

139

dreptul real asupra bunului. Apărarea posesiei ca stare de fapt se impune şi de data aceasta, căci neglijenţa

titularului face să se creeze o aparenţă de drept în favoarea unei alte persoane.

Acţiunile posesorii îşi au justificarea în necesitatea apărării eficiente, suple şi rapide a posesiei ca

simplă stare de fapt. Posesorul poate beneficia de ocrotire chiar şi împotriva titularului dreptului real. Aşa

cum s-a apreciat şi de instanţa supremă, posesorul poate să se plângă chiar împotriva proprietarului, pe calea

acţiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezintă importanţă cum şi de cine a fost tulburat în posesiune, ci

doar faptul tulburării în sine.

Avantajele ocrotirii posesiunii prin intermediul unor acţiuni derogatorii de la dreptul comun sunt

multiple. Astfel, în cazul acţiunilor posesorii nu se mai pune problema unei veritabile probatio diabolica,

căci ceea ce trebuie dovedit este simplul fapt al posesiei, iar nu titlul de proprietate. Pe de altă parte,

acţiunile posesorii se soluţionează de urgenţă şi cu precădere faţă de alte cauze.

Obiectul protecţiei posesorii:

Acţiunile posesorii sunt destinate să ocrotească posesiunea bunurilor imobile şi a drepturilor reale

imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin prescripţie achizitivă. Soluţia poate fi desprinsă şi din

dispoziţia cuprinsă în art. 674 pct. 3 C.proc.civ., text care se referă la cerinţele necesare pentru uzucapiune.

În ce priveşte bunurile mobile, art. 1909 alin. (1) C.civ. dispune că acestea „se prescriu prin faptul

posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”. Prin urmare, ocrotirea posesorie, în condiţiile

art. 674-676 C.proc.civ., nu se poate extinde şi asupra bunurilor mobile, căci, în acest caz, simplul fapt al

posesiei de bună-credinţă valorează titlu de proprietate (en fait de meubles, possession vaut titre). Protecţia

juridică a bunurilor mobile se poate realiza însă pe cale petitorie. De data aceasta, calea posesorie apare ca

inutilă, întrucât posesia se confundă practic cu proprietatea.

Prin intermediul acţiunilor posesorii poate fi apărat, în principiu, orice drept real imobiliar, cum este

dreptul de proprietate, uzul, uzufructul, abitaţia şi servitutea. Acţiunea posesorie poate fi folosită de

uzufructuar chiar şi împotriva nudului proprietar, întrucât el este cel dintâi îndatorat să respecte posesia

uzufructuarului

Legea acordă ocrotire, pe calea acţiunilor posesorii, şi servituţilor continue şi aparente (art. 675

C.proc.civ.). Această protecţie nu se acordă însă servituţilor discontinue şi neaparente, întrucât ele nu sunt

susceptibile de posesie; ele reprezintă mai degrabă simple acte de îngăduinţă din partea proprietarului

fondului, iar nu manifestarea incontestabilă a unei posesii publice şi continue din partea titularului acelei

servituţi.

Formele acţiunilor posesorii:

Codul de procedură civilă impune condiţii diferite de exercitare a acţiunilor posesorii, după cum

tulburarea sau deposedarea s-a făcut ori nu prin violenţă. În acest sens, art. 674 alin. (2) C.proc.civ.

140

precizează că, dacă tulburarea sau deposedarea s-a făcut prin violenţă, reclamantul este scutit de a face

dovada cerută la pct. 2 şi 3 ale aceluiaşi text.

Datorită acestui fapt, s-a apreciat că în dreptul nostru trebuie să fie recunoscute două categorii de

acţiuni posesorii: o acţiune posesorie în complângere şi o acţiune posesorie în reintegrare.

Acţiunea în complângere (complenda), denumită adeseori şi acţiune posesorie generală, urmăreşte să

curme actele de tulburare sau deposedare care sunt de natură să împiedice exerciţiul liber şi efectele juridice

ale posesiei. Acţiunea în reintegrare (reintegranda), denumită şi acţiune posesorie specială, are ca finalitate

apărarea posesiei când tulburarea sau deposedarea s-a realizat prin violenţă.

Condiţiile acţiunilor posesorii:

Potrivit art. 674 alin. (1) C.proc.civ.: „Cererile privitoare la posesiune vor fi admise numai dacă:

a) nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare;

b) reclamantul dovedeşte că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin un an;

c) posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art. 1846-1847 C.civ.” Condiţiile enunţate mai sus sunt

însă necesare numai în cazul acţiunii în complângere.

Acţiunea în reintegrare este admisibilă dacă reclamantul face dovada primei condiţii: introducerea

cererii înăuntrul termenului de un an.

Pe de altă parte, condiţiile statornicite în textul anterior menţionat se referă la „cererile privitoare la

posesiune”, deşi practic legea vizează cerinţele de exercitare ale acţiunilor posesorii. Dar, exerciţiul

acţiunilor posesorii implică şi respectarea condiţiilor generale privitoare la capacitate, calitate, şi interes,

cerinţe ce au fost analizate deja. O precizare aparte se impune doar în privinţa condiţiei generale privitoare

la afirmarea unui drept subiectiv. Această condiţie nu este necesară în cazul acţiunilor posesorii, fiind

suficientă afirmarea doar a unei posesii anterioare şi utile de cel puţin un an.

Cererile privitoare la posesiune trebuie să îndeplinească şi unele cerinţe de formă. Ele trebuie să

îndeplinească toate elementele prevăzute de art. 112 C.proc.civ.

Reclamantul mai trebuie să manifeste o grijă particulară spre a-şi motiva cererea în drept pe

dispoziţiile art. 674 C.proc.civ. spre a înlătura orice posibil echivoc cu privire la natura petitorie sau

posesorie a cererii. Aceasta deoarece, dacă din modul de redactare a cererii ar rezulta că reclamantul a

înţeles să pună în discuţie dreptul de proprietate, acţiunea sa va fi considerată ca una petitorie. De asemenea,

va trebui acordată o atenţie sporită identificării cât mai precise a imobilului (prin vecinătăţi, suprafaţă şi prin

datele topografi ce necesare).

Existenţa unui act de tulburare sau de deposedare: Tulburarea şi deposedarea se concretizează într-

un fapt material sau într-un act juridic făcut cu intenţia de a se împotrivi posesiei unei persoane. Din punct

de vedere etimologic, există totuşi o deosebire esenţială între tulburare şi deposedare. O atare delimitare are

şi semnificaţii juridice. Într-adevăr, conceptul de tulburare exprimă ideea săvârşirii unuia sau mai multor

141

acte ori fapte izolate prin care se contestă posesiunea titularului. În schimb, deposedarea este mai energică,

căci ea conduce la pierderea completă a posesiei.

În concret, delimitarea la care ne referim are semnificaţii sub aspectul posibilităţilor de exercitare a

acţiunilor posesorii. Într-adevăr, art. 674 alin. (1) C.proc.civ. deschide calea acţiunii posesorii în

complângere atât în cazul tulburării, cât şi al deposedării. De asemenea, acţiunea în reintegrare poate fi

exercitată atât în caz de tulburare, cât şi de deposedare. În acest din urmă caz, art. 674 alin. (2) C.proc.civ.

impune doar condiţia ca tulburarea sau deposedarea să fie făcută cu violenţă.

Tulburarea posesiei se poate manifesta fie prin fapte materiale, fie prin acte juridice. Cu alte cuvinte,

tulburarea posesiei poate fi de fapt sau de drept. Tulburarea de fapt se manifestă prin acte materiale vizibile,

perceptibile, cum ar fi ridicarea unei construcţii pe terenul reclamantului, strângerea recoltei de pe acelaşi

teren, plantarea unor pomi etc. Tulburarea de drept se manifestă prin acte juridice contrare posesiei, cum ar

fi notificarea făcută locatarului ca pe viitor să nu mai plătească chiria posesorului, ci autorului notificării.

Simplele acte de tulburare nu sunt suficiente pentru a da naştere la o acţiune posesorie. Mai este

necesar, astfel cum se remarcă şi în doctrină, ca tulburarea să fie făcută cu intenţia de a se împotrivi faptului

posesiei.

Elementul subiectiv al tulburării – intenţia de a nega sau de a restrânge posesia de către altă persoană

– urmează să fie stabilit de instanţă în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. În lipsa acestui element

intenţional, tulburarea nu poate da naştere la o acţiune posesorie, ci eventual la o acţiune în daune. Desigur,

nu trebuie să tragem concluzia că tulburarea, ca temei al acţiunii posesorii, presupune cu necesitate o pagubă

materială. Tulburarea constituie, prin ea însăşi, un „prejudiciu”, căci este de natură a contesta sau zădărnici

posesia unei persoane.

Principiul enunţat mai sus nu este aplicabil în cazul punerii în executare a unei hotărâri pronunţate

chiar împotriva posesorului. O atare hotărâre îi este opozabilă acestuia şi el nu mai are deschisă calea

acţiunii posesorii, ci eventual a contestaţiei la executare.

În cazul exercitării acţiunii în reintegrare, reclamantul trebuie să prezinte şi dovada faptului că

tulburarea sau deposedarea s-a făcut cu violenţă. Conceptul de violenţă evocă, de regulă, săvârşirea unor

acte agresive sau arbitrare îndreptate împotriva persoanei sau imobilului reclamantului.

Violenţa în sensul dispoziţiilor art. 674 C.proc.civ. se înfăţişează ca un concept complex, care

include în conţinutul său orice mijloace contrare ordinii şi bunelor raporturi în societate. În acest sens, E.

Herovanu remarca că „violenţa nu se manifestă numaidecât prin loviri şi întrebuinţare de arme; insultele,

ameninţările sunt şi ele acte de violenţă, de altfel ca toate procedeele abuzive în general”.

Într-adevăr, interpretarea restrictivă a conceptului de violenţă îngustează în mod nejustificat

posibilitatea de folosire a acţiunii în reintegrare. De aceea, doctrina este constantă în a considera că violenţa,

materială sau morală, poate da naştere la o acţiune posesorie în reintegrare. Pentru promovarea unei atare

acţiuni, este suficient să se facă dovada că violenţa săvârşită faţă de reclamant a fost de natură să-i insufle

acestuia o temere ce l-a determinat să cedeze în faţa tulburării sau deposedării.

142

Stabilirea datei la care a intervenit tulburarea sau deposedarea urmează să fie făcută de instanţă pe

baza dovezilor administrate. O astfel de determinare este necesară şi în scopul verificării celorlalte condiţii

de admisibilitate a acţiunilor posesorii.

Promovarea acţiunii posesorii în termen de un an de la data tulburării sau deposedării:

Potrivit art. 674 alin. (1) C.proc.civ., posesiunea se bucură de ocrotire doar dacă acţiunea este

promovată într-un termen de un an de la tulburare sau deposedare. Termenul de un an se socoteşte potrivit

dispoziţiilor art. 1887 C.civ., respectiv fără a se lua în calcul ziua în cursul căreia prescripţia a început să

curgă. Un atare mod de calcul reprezintă o consecinţă firească a naturii juridice a termenului enunţat.

Posesiunea reclamantului să aibă o durată de cel puţin un an: Pentru admiterea acţiunii posesorii,

art. 674 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. mai impune şi condiţia ca reclamantul să probeze că, înainte de tulburare

sau deposedare, a posedat bunul cel puţin un an.

Termenul de un an se calculează din ziua tulburării sau deposedării în urmă, adică în sens invers

calculării termenului de prescripţie. În toate cazurile, reclamantul va trebui să producă dovezi pertinente spre

a stabili durata posesiei. Cel mai adesea, în această materie se recurge la proba testimonială, întrucât este

vorba de stabilirea unor fapte materiale.

Dovada posesiei anuale nu trebuie să fie făcută pentru întreg intervalul ei, adică zi de zi. Este

suficient să se determine originea posesiei şi existenţa câtorva fapte caracteristice; din asemenea fapte se

poate deduce concluzia continuităţii posesiei. Desigur că împotriva acestei prezumţii de continuitate pârâtul

are posibilitatea de a face proba contrară.

Reclamantul are însă posibilitatea de a uza şi de dispoziţiile art. 1860 C.civ., spre a uni posesiunea sa

cu posesiunea autorului său. Ne limităm aici să arătăm că, pentru a opera joncţiunea posesiilor, este necesar

să fie întrunite, în mod cumulativ, trei condiţii. O primă condiţie, implicită, este aceea ca joncţiunea

posesiilor să vizeze unul şi acelaşi imobil. În al doilea rând, este necesar ca cele două posesii să fie una în

continuarea celeilalte: orice cauză de întrerupere face inadmisibilă joncţiunea posesiilor. În fine, ultima

condiţie pretinde ca cel ce invocă joncţiunea să fi e continuator al primului posesor, pe baza unui raport

juridic.

Condiţia posesiei anuale este cerută de lege numai în cazul acţiunii posesorii în complângere, nu şi în

cel al acţiunii în reintegrare. Aceasta nu înseamnă însă că în cazul reintegrării nu se cere ca posesorul să fi

fost în posesie o anumită perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi ea.

Posesia reclamantului trebuie să fie utilă: Admiterea acţiunii posesorii este condiţionată de existenţa

unei posesii ad uzucapionem, adică, cum se exprimă art. 1847 C.civ., continue, neîntrerupte, netulburate,

publice şi sub nume de proprietar. Aceste calităţi ale posesiei sunt cerute de lege pentru dobândirea dreptului

de proprietate pe calea prescripţiei achizitive; ele sunt necesare însă şi pentru producerea celorlalte efecte

juridice ale posesiei.

O primă condiţie a posesiei vizează continuitatea acesteia. Opusul acestei calităţi este

discontinuitatea. Ea este definită de art. 1848 C.civ. ca fiind situaţia în care posesia se exercită „în mod

143

neregulat, adică cu intermitenţe anormale”. Continuitatea nu presupune un contact permanent al posesorului

cu lucrul; exercitarea intermitentă a unor acte de folosire a lucrului ţine uneori de însăşi natura bunului

respectiv. De aceea, discontinuitatea reprezintă o chestiune de fapt pe care instanţa trebuie să o stabilească

ţinând seama mai ales de natura bunului posedat (plantaţii, teren cultivat etc.).

Sub aspect probatoriu însă, art. 1850 C.civ. instituie o prezumţie de continuitate. Textul menţionat

statuează în acest sens că „posesorul care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este

presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”. Prin

urmare, legea instituie o prezumţie iuris tantum de continuitate a posesiei, după modelul legislaţiei franceze.

A doua calitate a posesiei, indicată ca atare de art. 1847 C.civ., se referă la existenţa unei posesii

neîntrerupte. În realitate însă, întreruperea nu viciază posesia, ci determină chiar pierderea ei. Cele două vicii

ale posesiei – discontinuitatea şi întreruperea – nu se pot totuşi confunda, căci prima constă în intermitenţa

cu care chiar posesorul foloseşte un lucru, în timp ce întreruperea este determinată de faptul unui terţ. Altfel

spus, „posesiunea discontinuă, deşi neregulată, a subzistat întotdeauna, pe când posesiunea întreruptă la un

moment dat a încetat de a fi ”.

O altă condiţie se referă la existenţa unei posesii sub nume de proprietar. Opusul posesiei sub nume

de proprietar este reprezentat de viciul precarităţii. În cazul precarităţii, stăpânirea lucrului este lipsită de

animus sibi habendi, adică de elementul subiectiv al posesiei. De aceea, se consideră, pe bună dreptate, că

precaritatea nu se analizează ca un simplu viciu, ci ea echivalează cu lipsa posesiei. În concepţia Codului

civil român, precaritatea are un caracter absolut şi perpetuu; ea se poate interverti în posesiune utilă în

cazurile anume prevăzute de lege (art. 1858 C.civ.).

Un alt viciu al posesiei este violenţa. Referitor la acest viciu, art. 1851 C.civ. precizează că

„posesiunea este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea

adversarului. Pe de altă parte, art. 1847 C.civ. formulează condiţia ca posesia să fie netulburată. Din modul

de redactare a acestui text s-ar putea trage concluzia că violenţa nu trebuie să provină de la terţe persoane. În

realitate, violenţa nu trebuie să provină de la posesor cu prilejul dobândirii posesiei şi pe parcursul

exercitării actelor materiale de folosinţă a bunului. De aceea, s-a spus că termenul cel mai potrivit pentru a

exprima această calitate – posesie netulburată, în exprimarea Codului civil – este de posesie paşnică.

Într-adevăr, atunci când posesorul se foloseşte de violenţă, împotriva celui care a posedat anterior,

pentru a se pune în posesiune, el nu merită protecţia legii; o atare protecţie nu se poate acorda nici atunci

când o persoană tinde să se menţină în posesie prin acte de violenţă.

Violenţa provenită de la un terţ nu reprezintă un viciu al posesiei; ea constituie doar o încălcare a

posesiei şi este sancţionată prin reglementarea acţiunilor posesorii.

Pentru admiterea acţiunii posesorii mai este necesar ca posesia reclamantului să fie publică. Opusul

acestei calităţi este clandestinitatea. Potrivit art. 1852 C.civ., „posesiunea este clandestină când posesorul o

exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”. Definiţia este

144

clară şi nu necesită precizări deosebite. Mai adăugăm totuşi că acest viciu este greu de imaginat în cazul

bunurilor imobile; dacă totuşi un asemenea viciu se produce el are un caracter relativ şi vremelnic.

La condiţiile analizate mai sus doctrina adaugă şi cerinţa ca posesia să nu fie echivocă.

Reguli procedurale privind soluţionarea acţiunilor posesorii:

Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la dreptul comun cu privire la

competenţa de soluţionare a acţiunilor posesorii. În aceste condiţii, recursul la regulile dreptului comun este

singura soluţie.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C.proc.civ., competenţa materială de soluţionare a

acţiunilor posesorii revine judecătoriilor. Sub aspect teritorial, competenţa se determină în considerarea

faptului că acţiunile posesorii fac parte din categoria acţiunilor reale imobiliare. Aceasta înseamnă că

acţiunea posesorie este de competenţa judecătoriei din circumscripţia teritorială a locului unde se află

imobilul.

Dacă în litigiul privitor la posesie se formulează şi o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat

prin tulburare sau deposedare, aceasta va fi de competenţa instanţei sesizate cu cererea principală (art. 17

C.proc.civ.).

Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii derogatorii nici cu privire la elementele cererii de

chemare în judecată. Aşa fiind, şi în această materie va trebui să se ţină seama de dispoziţiile art. 112

C.proc.civ.

Unele aspecte particulare se pot ivi însă în legătură cu legitimarea procesuală activă şi pasivă în

cadrul acţiunilor posesorii. Legitimarea procesuală activă aparţine, în mod evident, posesorului care invocă o

posesiune utilă în favoarea sa.

Calitatea procesuală activă îi este recunoscută de lege (art. 676 C.proc.civ.) şi detentorului „care

deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, afară numai dacă

tulburătorul este cel pentru care el deţine”. Calitatea procesuală îi este recunoscută de lege detentorului

contractual dar numai dacă acţiunea se îndreaptă împotriva unui terţ. Detentorul nu se poate plânge

împotriva celuilalt contractant, pe calea acţiunii posesorii, căci împotriva acestuia poate exercita acţiunile ce

rezultă din nerespectarea obligaţiilor asumate prin convenţie.

Legitimarea procesuală, în acest domeniu, ridică şi problema admisibilităţii acţiunilor posesorii

formulate de coproprietari. Legat de această problemă jurisprudenţa noastră a decis că în cazul indiviziunii

succesorale moştenitorii sunt presupuşi a stăpâni unii pentru alţii, fapt pentru care posesiunea lor având

caracter echivoc, nu este aptă să fundamenteze dobândirea dreptului prin uzucapiune.

Totuşi, în unele situaţii, faptul stăpânirii lucrului, concretizat în diferite acte exterioare, poate

imprima posesiei un caracter exclusiv. În acest sens, tot jurisprudenţa a fost cea care a statuat că „stăpânirea

de către unul dintre moştenitori a unui bun succesoral poate duce la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului

de proprietate numai dacă acesta şi-a manifestat voinţa de a transforma posesia din posesie comună în

145

posesie exclusivă, producându-se astfel o intervertire de fapt a posesiei, prin anumite acte, ca, de exemplu,

perceperea fructelor şi închirierea în nume propriu, efectuarea unor lucrări de reparaţii sau construcţii”.

Prin urmare, într-o atare împrejurare, coproprietarul are exerciţiul acţiunilor posesorii dacă sunt

întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 674 C.proc.civ. De data aceasta, exerciţiul acţiunii trebuie

recunoscut nu doar faţă de terţi, ci şi faţă de ceilalţi comoştenitori cu care s-ar afla în indiviziune.

În cazul devălmăşiei, acţiunea posesorie nu poate fi totuşi exercitată de către unul dintre proprietari

împotriva celuilalt. Aceasta deoarece, într-o atare situaţie, posesia nu poate fi exercitată în mod exclusiv.

Posesia este, în acest caz, esenţialmente echivocă, de vreme ce nu se cunoaşte întinderea dreptului fiecărui

proprietar codevălmaş asupra bunului.

Dreptul la exercitarea acţiunilor posesorii trebuie să fie recunoscut şi titularilor celorlalte drepturi

reale, cum sunt uzul, uzufructul, habitaţia şi servitutea.

Calitatea procesuală pasivă revine, în acţiunile posesorii, persoanei care a săvârşit pretinsul act de

tulburare sau deposedare. Dacă autorul faptului este lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va fi îndreptată

împotriva reprezentantului legal al acestuia. În schimb, dacă autorul tulburării sau deposedării este un minor

având capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea va fi introdusă împotriva acestuia, dar în instanţă va fi citat

şi ocrotitorul său legal.

Calitate procesuală pasivă, în litigiile privitoare la posesie, pot dobândi şi succesorii autorului

tulburării sau al deposedării. Acţiunea posesorie poate fi intentată indiferent dacă succesorii sunt universali,

cu titlu universal sau cu titlu particular.

Acţiunea reconvenţională şi participarea terţilor:

În principiu, nu există obstacole de ordin procedural pentru admiterea acţiunii reconvenţionale şi în

această materie. Pretenţiile formulate pe calea acţiunii reconvenţionale trebuie să fie însă în legătură cu

cererea reclamantului. Dar, în cadrul acţiunilor posesorii, se discută numai asupra posesiei ca stare de fapt,

nu şi asupra dreptului de proprietate. Astfel fiind, apreciem că acţiunea reconvenţională trebuie să

îndeplinească şi ea condiţiile art. 674-676 C.proc.civ. O acţiune reconvenţională prin care s-ar urmări

valorificarea dreptului de proprietate este incompatibilă cu scopul şi natura procedurii reglementate de art.

674-676 C.proc.civ. Totuşi, trebuie să remarcăm că, dacă reclamantul din acţiunea principală primeşte

discuţia asupra dreptului de proprietate asistăm la o convertire a procesului posesoriu într-un proces

petitoriu.

În principiu, trebuie să subliniem, astfel cum am făcut-o şi cu un alt prilej, că nicio dispoziţie

procedurală nu limitează dreptul terţelor persoane de a participa la procedura de soluţionare a acţiunilor

posesorii.

Cu toate acestea, intervenţia principală are o sferă limitată de acţiune în acest domeniu. Ea nu poate

fi folosită pentru soluţionarea definitivă a raporturilor juridice dintre intervenient şi părţile din cadrul acţiunii

posesorii. Cu alte cuvinte, pe această cale terţul nu va putea obţine revendicarea imobilului din litigiu, el

146

fiind nevoit să recurgă la o acţiune petitorie ce se va soluţiona potrivit regulilor de drept comun. Soluţia este

indiscutabilă şi se întemeiază deopotrivă pe faptul că în acţiunile posesorii nu se pot adopta măsuri care să

conducă la rezolvarea fondului dreptului.

Totuşi, prin intermediul intervenţiei principale terţul ar putea obţine ocrotirea posesiunii sale asupra

bunului din litigiu, cu condiţia ca cererea sa să întrunească condiţiile statornicite de art. 674-676 C.proc.civ.

Soluţiile enunţate mai sus şi justificările prezentate sunt semnificative şi în privinţa admisibilităţii

cererilor de chemare în judecată a altor persoane. Şi de data aceasta cererea devine admisibilă doar cu

respectarea cerinţelor prevăzute de art. 674 C.proc.civ. Interesul exercitării unei asemenea cereri este evident

mai cu seamă în cazul coposesiunii.

În privinţa admisibilităţii cererilor de chemare în garanţie în cadrul acţiunilor posesorii se impune o

altă soluţie. Şi aceasta pentru motivul, esenţial de altfel, că cererea de chemare în garanţie priveşte exclusiv

fondul dreptului. Soluţia a fost adoptată de jurisprudenţă în legătură cu incompatibilitatea chemării în

garanţie cu procedura ordonanţei preşedinţiale. Mutatis mutandis, soluţia se impune şi în cadrul procedurii

de soluţionare a acţiunilor posesorii.

Procedura de soluţionare a acţiunilor posesorii nu este însă incompatibilă cu introducerea unei cereri

de arătare a titularului dreptului. Şi cu un alt prilej ne-am pronunţat în favoarea acestei soluţii, ţinând seama

de faptul că însuşi art. 64 C.proc.civ. conferă pârâtului, care deţine un lucru pentru altul sau care exercită un

drept asupra acelui lucru în numele altuia, dreptul de a-l arăta pe adevăratul titular al dreptului.

Conceptul de cumul sugerează în dreptul procesual posibilitatea de soluţionare simultană a două sau

mai multe litigii. Precizarea pe care înţelegem să o facem este una de rigoare, căci problema pe care o

cercetăm este una din cele mai delicate în materia acţiunilor posesorii. De aceea, majoritatea autorilor care

au investigat procedura acţiunilor posesorii s-au oprit şi asupra aşa-numitei probleme a cumulului

petitoriului cu posesoriul.

Problema cumulului dintre posesoriu şi petitoriu nu poate fi cercetată decât în lumina principiilor de

drept comun. Inexistenţa unei dispoziţii prohibitive privitoare la admisibilitatea cumulului nu poate conduce

în mod automat la concluzia promovată de unii autorii. Este adevărat însă că în unele legislaţii, problema

inadmisibilităţii cumulului este soluţionată în mod expres de lege. Cele două acţiuni – posesorie şi petitorie

– au în mod incontestabil o natură diferită şi un obiect distinct. Iar, în ultimă instanţă, distincţia dintre

petitoriu şi posesoriu evocă distincţia dintre proprietate şi posesiune transpusă pe plan procesual. De aceea s-

a şi spus, pe bună dreptate, că nimic nu poate justifica crearea unei legături între două aspecte diferite, între

două căi menite să ocrotească obiecte diferite. Pe de altă parte, acţiunea posesorie este supusă unor reguli

speciale, în timp ce acţiunea petitorie trebuie să urmeze calea procedurală a dreptului comun.

Evidenţierea particularităţilor de mai sus trebuie să conducă, în mod inevitabil, la inadmisibilitatea

cumulului celor două acţiuni. Iată de ce am considerat şi cu un alt prilej că soluţionarea concomitentă a celor

două acţiuni contravine caracterului special al procedurii acţiunilor posesorii. O problemă deosebită este

aceea când pârâtul, în cadrul acţiunii posesorii, ridică pretenţii privitoare la proprietatea bunului ce formează

147

obiectul acţiunii principale. În acest caz, dacă reclamantul, care este stăpânul acţiunii, refuză să discute

pretenţiile privitoare la dreptul de proprietate problema cumulului nici nu se pune. Pârâtul va avea însă

deschisă calea unei acţiuni ulterioare în revendicare.

Dacă însă reclamantul acceptă să discute pretenţiile privitoare la dreptul de proprietate se produce o

transformare a acţiunii posesorii în acţiune petitorie. De aceea, cu suficient temei, unii autori nici nu se

referă la cumulul celor două acţiuni.

Prin urmare, socotim că nici de data aceasta nu se poate vorbi de un veritabil cumul al celor două

acţiuni – posesorie şi petitorie. Aceasta deoarece după transformarea acţiunii posesorii judecata va continua

potrivit tuturor regulilor de drept comun; asupra acţiunii, devenită acum o acţiune în revendicare, se va

pronunţa o hotărâre care va statua asupra fondului dreptului. Hotărârea care va statua asupra dreptului de

proprietate tranşează implicit şi problema posesiei. Acesta este însă şi unul din considerentele care

evidenţiază inutilitatea practică a admiterii unui veritabil cumul al posesoriului cu petitoriul.

Transformarea cererii posesorii într-o acţiune petitorie reprezintă o altă situaţie procedurală, distinctă

însă în mare măsură de ipotezele analizate mai sus. O atare transformare reprezintă o posibilitate procedurală

cu caracter general. Prin urmare, reclamantul, potrivit regulilor de drept comun, are posibilitatea de a-şi

transforma cererea posesorie într-o acţiune petitorie. Cu acordul pârâtului, o atare transformare a acţiunii

poate avea loc şi după prima zi de înfăţişare.

Instanţa nu are însă posibilitatea de a converti, din oficiu, acţiunea în revendicare într-o cerere

posesorie, şi nici invers. Dacă o astfel de transformare se realizează fără acordul părţilor, hotărârea

pronunţată este casabilă, soluţie care a fost pronunţată şi în jurisprudenţa anterioară.

Probele în procesul posesoriu:

Legea nu cuprinde limitări cu privire la mijloacele de dovadă ce pot fi folosite în cadrul acţiunilor

posesorii. De aceea, se poate reţine şi în această materie principiul admisibilităţii tuturor mijloacelor de

dovadă reglementate de legislaţia noastră.

Cu toate acestea, trebuie să se ţină seama şi de unele particularităţi ce sunt determinate de natura

acţiunilor posesorii şi de faptul că ele se soluţionează de urgenţă şi cu precădere faţă de alte cauze. De

asemenea, va trebui să se ţină seama de faptul că în cadrul acţiunilor posesorii reclamantul nu urmăreşte

stabilirea dreptului de proprietate, ci numai respectarea posesiei sale.

Datorită particularităţilor deja menţionate în litigiul posesoriu cea mai frecventă probă este cea

testimonială. O atare dovadă poartă cel mai adesea asupra existenţei actelor de tulburare sau deposedare şi a

datei la care acestea s-au produs. Dacă însă reclamantul invocă o tulburare de drept proba se va face, în mod

frecvent, prin prezentarea actului care este de natură să conteste posesiunea acestuia. Pârâtul are şi el

posibilitatea de a combate, prin probe testimoniale, susţinerile reclamantului.

Înscrisurile pot fi folosite, adeseori, pentru a proba calităţile posesiei şi pentru a justifica dreptul

reclamantului de a uni posesiunea sa cu posesiunea antecesorului. În cadrul acţiunilor posesorii, instanţa

148

trebuie să recurgă însă la o cercetare sumară a înscrisurilor prezentate de părţi, spre a nu ajunge la o

veritabilă cercetare a fondului dreptului, căci într-un asemenea cadru procesual nu se poate cerceta decât

aparenţa dreptului. Suntem aici în faţa unei situaţii asemănătoare cu aceea privitoare la cercetarea aparenţei

dreptului în cadrul procedurii ordonanţelor preşedinţiale.

Hotărârea pronunţată în acţiunile posesorii:

Asupra acţiunii posesorii, instanţa se pronunţă printr-o sentinţă. Hotărârea pronunţată trebuie să

cuprindă elementele prevăzute de art. 261 C.proc.civ. Soluţiile pronunţate de instanţă pot fi de admitere sau

de respingere a acţiunii.

Hotărârea de admitere a acţiunii posesorii produce efecte juridice multiple. Principalul efect pe care-l

determină hotărârea pronunţată în posesoriu vizează însă repunerea părţilor în situaţia anterioară. Dacă

reclamantul a solicitat şi despăgubiri, iar acestea sunt întemeiate, instanţa va dispune obligarea pârâtului la

suportarea lor. Soluţia de admitere a acţiunii face ca posesiunea reclamantului să-şi menţină toate calităţile

necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul prescripţiei achizitive.

Dacă condiţiile art. 674 C.proc.civ. nu sunt întrunite, instanţa va dispune respingerea acţiunii. O atare

hotărâre determină menţinerea stării de fapt din momentul învestirii instanţei de fond. De data aceasta,

posesia reclamantului se consideră întreruptă şi nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin

uzucapiune. Reclamantul care a pierdut procesul va putea promova ulterior o acţiune în revendicare.

Dacă condiţiile art. 674 C.proc.civ. nu sunt întrunite, instanţa va dispune respingerea acţiunii. O atare

hotărâre determină menţinerea stării de fapt din momentul învestirii instanţei de fond. De data aceasta,

posesia reclamantului se consideră întreruptă şi nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin

uzucapiune. Reclamantul care a pierdut procesul va putea promova ulterior o acţiune în revendicare.

Jurisprudenţa noastră a evidenţiat şi ea că nu există identitate de cauză între o acţiune petitorie şi o

acţiune posesorie.

Dar care este raportul dintre hotărârea pronunţată în petitoriu şi acţiunea posesorie promovată

ulterior de către una dintre părţi? În această chestiune, doctrina a decis că hotărârea pronunţată în petitoriu

are autoritate de lucru judecat asupra problemei posesiei. Drept urmare, cel care a pierdut acţiunea în

revendicare nu mai poate promova, cu succes, o cerere posesorie cu privire la acelaşi imobil şi între aceleaşi

părţi.

Soluţiei enunţate mai sus i s-ar putea reproşa că face abstracţie de faptul că între cele două acţiuni –

acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie – nu există identitate de cauză juridică. Observaţia, în rigoarea

principiilor privitoare la autoritatea lucrului judecat, ar fi exactă, căci temeiul juridic al celor două acţiuni

diferă. Dar, în acelaşi timp, nu se poate ignora faptul că hotărârea pronunţată asupra petitoriului conţine şi o

statuare implicită asupra posesoriului. Iată de ce socotim că hotărârea obţinută în petitoriu are autoritate de

lucru judecat faţă de o acţiune posesorie promovată ulterior.

149

O concluzie fundamentală se impune, anume aceea că hotărârea pronunţată în petitoriu are

preponderenţă faţă de soluţia dată în posesoriu. Aceasta în sensul că hotărârea dată în posesoriu nu mai poate

fi executată după rămânerea definitivă a soluţiei pronunţate în petitoriu. Soluţia se impune însă numai cu

privire la măsura repunerii părţilor în situaţia anterioară, adică a ordinului dat în posesoriu cu privire la

respectarea posesiunii reclamantului.

De asemenea, se cuvine să mai arătăm că hotărârea pronunţată în posesoriu se bucură de autoritate de

lucru judecat faţă de o nouă acţiune posesorie. Excepţia puterii de lucru jude cat va putea fi invocată de data

aceasta, cu succes, dar numai dacă există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Aceasta impune însă ca

actele sau faptele generatoare ale acţiunii să fie identice în ambele procese; dacă circumstanţele de fapt pe

care se întemeiază cele două acţiuni sunt diferite excepţia puterii lucrului judecat nu operează.

3. Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale.

Concilierea părţilor:

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 a fost introdus un nou capitol – Capitolul XIV – în Cartea a

VI-a a Codului de procedură civilă, intitulat „Dispoziţii privind solu-ţionarea liti giilor în materie

comercială”. Denumirea acestui capitol este semnificativă în a exprima ideea că legiuitorul a instituit norme

derogatorii de la dreptul comun în legătură cu soluţionarea litigiilor comerciale.

Instituirea unei proceduri speciale este cu totul justificată într-o societate democratică şi în care

economia de piaţă este în plină dezvoltare. Economia liberă are nevoie de un cadru instituţional şi legislativ

adecvat de dezvoltare. În acest context, şi procedura de soluţionare a eventualelor litigii comerciale trebuie

să ofere cadrul unei judecăţi suple, rapide şi eficiente, în aşa fel încât existenţa unor neînţelegeri între

partenerii economici să nu afecteze negativ climatul comercial normal.

Sub incidenţa procedurii reglementate însă în art. 7201-72010 C.proc.civ. intră şi litigiile asimilate

acestora prin dispoziţiile art. 72010 C.proc.civ. Potrivit acestui text, litigiile privind desfăşurarea activităţii în

scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau a altor

persoane juridice cu capital de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul

acestei activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor şi cererilor

în materie comercială, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi cu procedura prevăzută de

acestea.

Potrivit art. 7201 alin. (1) C.proc.civ.: „În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în

bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului

prin conciliere directă cu cealaltă parte”. Din dispoziţiile legale citate rezultă că procedura de conciliere se

realizează numai în litigiile comerciale evaluabile în bani. În acelaşi timp, redactarea imperativă a

dispoziţiilor art. 7201 alin. (1) C.proc.civ. ne determină să considerăm că realizarea procedurii de conciliere

este obligatorie.

150

În consecinţă, neefectuarea concilierii directe constituie un fine de neprimire a acţiunii, soluţie la

care s-a ajuns, pe cale de interpretare, şi sub imperiul vechii legislaţii în materie. De altfel, potrivit art. 7201

alin. (5) C.proc.civ., „înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs

convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se

anexează la cererea de chemare în judecată”.

Iniţiativa convocării pentru conciliere aparţine în mod firesc reclamantului. În acest sens, art. 7201

alin. (2) C.proc.civ. dispune că „reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile

sale şi temeiul lor legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va face

prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de

comunicare care asigură trimiterea textului actului şi confi rmarea primirii acestuia. Convocarea se poate

face prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire”. Textul este deosebit de clar nu numai în

privinţa părţii care trebuie să ia iniţiativa concilierii directe, ci şi în privinţa modalităţilor de comunicare a

pretenţiilor către partea adversă.

De asemenea, legea conţine precizări şi cu privire la data convocării pentru conciliere. Potrivit art.

7201 alin. (3) C.proc.civ., data convocării pentru conciliere nu se poate fixa mai devreme de 15 zile de la

data primirii actelor comunicate potrivit dispoziţiilor citate anterior. Acest termen constituie un termen util

pentru ca pârâtul să-şi poată pregăti apărarea.

În schimb, actuala reglementare nu cuprinde nicio dispoziţie procedurală în legătură cu locul unde

urmează să se facă concilierea. Un principiu de echitate impune ca încercarea de conciliere să se facă la

sediul unităţii pârâte. O atare soluţie este concordantă şi cu normele de competenţă teritorială generală şi are

o justificare similară, căci este firesc ca deplasarea să o facă reclamantul, întrucât la începutul procesului nu

se ştie cine are dreptate. Părţile, prin acordul lor de voinţă, pot stabili însă orice alt loc pentru efectuarea

concilierii. În prezent, concilierea se poate realiza şi în cadrul unor instituţii de mediere, cum este Centrul de

Mediere a Diferendelor din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României.

Rezultatul concilierii se consemnează într-un înscris cu arătarea pretenţiilor reciproce referitoare la

obiectul litigiului şi a punctului de vedere al fiecărei părţi. La cererea de chemare în judecată se va ataşa şi

dovada privind realizarea procedurii de conciliere. În literatura de specialitate recentă s-a susţinut că această

obligaţie nu este prevăzută în mod expres de lege, motiv pentru care s-a considerat că neîndeplinirea

procedurii de conciliere nu este sancţionată cu nulitatea cererii de chemare în judecată.

Susţinerea nu este însă riguroasă, căci, potrivit art. 7201 alin. (5) C.proc.civ., „înscrisul despre

rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de

la data acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată”.

Dispoziţiile art. 7201 alin. (1) şi (2) C.proc.civ. privitoare la concilierea prealabilă au o redactare

imperativă. În acest sens, primul text dispune că „reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin

conciliere directă”, iar cel de-al doilea, în acelaşi spirit, statuează că „reclamantul va convoca partea

adversă”.

151

Potrivit art. 7205 C.proc.civ., concilierea prealabilă nu este necesară în privinţa cererilor

reconvenţionale exercitate în cadrul litigiilor comerciale la care se referă art. 7201 C.proc.civ. Pornindu-

se de la o atare constatare, în jurisprudenţă s-a decis că procedura concilierii nu este necesară nici în cazul

cererilor de chemare în garanţie formulate în litigiile comerciale la care ne referim. Soluţia este raţională şi

se întemeiază pe faptul că regimul juridic al cererii de chemare în garanţie este asemănător cu acela al cererii

reconvenţionale, ambele fiind cereri incidente prin care se pot valorifica drepturi patrimoniale în litigiile

comerciale.

Sesizarea instanţei competente:

Competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale, în primă instanţă, aparţine judecătoriei sau, după

caz, tribunalului, după distincţiile făcute de art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ.

Învestirea instanţei competente se face printr-o cerere de chemare în judecată care trebuie să

cuprindă elementele expres determinate de art. 7203 alin. (1) C.proc.civ., respectiv:

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor,

precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul

persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar;

2. numele şi calitatea celui care angajează partea şi ale celui care o reprezintă în litigiu, anexându-se

dovada calităţii;

3. obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu

indicarea înscrisurilor corespunzătoare;

4. motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;

5. semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia după caz

La cererea de chemare în judecată se anexează copii certificate de pe toate înscrisurile pe care

reclamantul îşi întemeiază pretenţiile menţionându-se care dintre aceste înscrisuri au fost comunicate în condiţiile

prevăzute de art. 7201 alin. (2).

Cererea de chemare în judecată se depune de reclamant la instanţa competentă, care o va înregistra. La

primirea cererii, reclamantului i se va pune în vedere să depună orice act invocat în susţinerea cererii care nu a

fost comunicat pârâtului la convocarea pentru conciliere. Judecătorul are, de asemenea, obligaţia de a verifica

efectuarea procedurilor de citare şi comunicare dispuse pentru fiecare termen şi, când este cazul, va lua măsuri de

refacere a acestor proceduri, precum şi pentru folosirea altor mijloace ce pot asigura înştiinţarea părţilor pentru

înfăţişarea la termen [art. 7204 alin. (3) C.proc. civ.]. De asemenea, preşedintele are posibilitatea de a încuviinţa,

în condiţiile art. 1141 alin. (6) C.proc.civ., măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea dovezilor ori

pentru constatarea unei situaţii de fapt. Încheierea pronunţată, în aceste condiţii, poate fi atacată cu recurs în

termen de 5 zile de la pronunţare, dacă a fost dată cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă a fost dată fără

citarea lor.

152

Întâmpinarea şi cererea reconvenţională

Potrivit art. 7204 alin. (2) C.proc.civ., „pârâtul va fi citat cu menţiunea că este obligat să depună

întâmpinare la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, iar în procesele urgente cu cel

puţin 3 zile”.

În sistemul procesual introdus prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, depunerea întâmpinării este

obligatorie. Dispoziţiile art. 7204 alin. (2) C.proc.civ. nu derogă de la dispoziţiile art. 1141 alin. (1) C.proc.civ.,

text care obligă părţile să depună întâmpinare.

Întâmpinarea va trebui să cuprindă toate elementele prevăzute în dreptul comun de art. 115 C.proc.civ. şi

care au fost analizate deja, fapt pentru care nu le mai reproducem aici. De asemenea, întâmpinarea va trebui să

cuprindă şi cerinţele prevăzute de art. 7203 alin. (1) lit. a) şi b) C.proc.civ.

Cererea reconvenţională este şi ea admisibilă în litigiile comerciale. Potrivit art. 7205 alin. (1) C.proc.civ.:

„Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere

reconvenţională”. Şi în materie comercială, depunerea cererii reconvenţionale constituie o facultate, iar nu o

obligaţie pentru pârât. Cererea reconvenţională este o veritabilă acţiune civilă. De aceea, ea trebuie să îndepli-

nească toate cerinţele de fond şi de formă ale unui act de sesizare.

Două observaţii se impun a fi făcute totuşi cu privire la cerinţele cererii reconvenţionale. Prima remarcă

constă în faptul că acţiunea reconvenţională poate fi exercitată fără să mai fi e necesară o altă încercare de

conciliere. Este soluţia dispusă în mod expres tot de art. 7205 C.proc.civ. A doua remarcă se referă la faptul că,

spre deosebire de dreptul comun, cererea reconvenţională poate fi exercitată numai dacă pretenţiile pârâtului

derivă din acelaşi raport juridic cu cel invocat prin acţiunea principală. Reamintim aici că dispoziţia citată este

similară cu cea prevăzută de art. 357 alin. (1) C.proc.civ., în litigiile arbitrale.

Cererea reconvenţională trebuie formulată în cadrul termenului prevăzut pentru depunerea întâmpinării

[art. 7205 alin. (2) C.proc.civ.]. La cererea reconvenţională a pârâtului reclamantul poate depune întâmpinare

până la prima zi de înfăţişare. La cererea părţii interesate, instanţa, ţinând seama de complexitatea cauzei, poate

fixa un termen scurt pentru completarea întâmpinării, precum şi pentru studierea acesteia de către pârât [art. 7205

alin. (3) C.proc.civ.].

Participarea terţilor în litigiile comerciale:

Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la participarea terţilor în litigiile

comerciale. Reglementarea anterioară cuprindea însă unele dispoziţii speciale în această materie, printre care o

menţionăm pe cea privitoare la introducerea din oficiu a altei unităţi în litigiul comercial. În aceste condiţii,

considerăm că sunt întru totul aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele consacrate în art. 49-66

C.proc.civ.

Este necesar să menţionăm că cea mai frecventă formă de participare a terţilor în litigiile comerciale este

chemarea în garanţie. Explicaţia rezidă în faptul că litigiile comerciale derivă, în majoritatea cazurilor, din

nerespectarea de către una dintre părţi a obligaţiilor comerciale asumate.

153

Desigur, că în litigiile comerciale sunt incidente şi celelalte forme de participare a terţilor în proces, chiar

dacă acţiunea lor are o sferă mai restrânsă de aplicare, cu condiţia respectării cerinţelor impuse de dispoziţiile

legale în materie.

Reguli procedurale aplicabile în materie comercială:

Codul de procedură civilă cuprinde câteva reguli care sunt destinate a asigura o judecată rapidă şi

eficientă. O dispoziţie semnificativă în această privinţă este tocmai cea prevăzută de art. 7206 C.proc.civ. Potrivit

acestui text: „Procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere. Instanţa este datoare să asigure,

potrivit legii, realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea cu celeritate a

procesului”.

Codul de procedură civilă cuprinde câteva reguli care sunt destinate a asigura o judecată rapidă şi

eficientă. O dispoziţie semnificativă în această privinţă este tocmai cea prevăzută de art. 7206 C.proc.civ. Potrivit

acestui text: „Procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere. Instanţa este datoare să asigure,

potrivit legii, realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea cu celeritate a

procesului”.

Din aceste dispoziţii procedurale pot fi desprinse două reguli importante şi care sunt destinate aceluiaşi

scop: soluţionarea eficientă şi rapidă a procesului. Într-adevăr, legea impune, în primul rând, ca procesele în

materie comercială să se judece cu precădere faţă de alte litigii. În al doilea rând, legea se referă şi la

soluţionarea cu celeritate a procesului, iar acest principiu este circumstanţiat şi în dispoziţiile art. 7206 alin. (2)

C.proc.civ.

Potrivit acestui din urmă text: „Când procedura de citare este legal îndeplinită, judecata, chiar şi asupra

fondului, poate continua în şedinţă publică sau în camera de consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte,

succesive, date în cunoştinţa părţilor. La aceste termene, instanţa poate stabili, pentru partea sau pentru cel care o

reprezintă, îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul scris la

interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea şi concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum şi

orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei”.

O altă regulă importantă este cea privitoare la posibilitatea asistării părţilor sau reprezentanţilor lor de

experţi sau de alţi specialişti. Este o inovaţie importantă a legii, care nu se regăseşte în dreptul comun. Ea se

întemeiază cu deosebire pe caracterul complex al litigiilor comerciale. Părţile au deplină libertate în a aprecia

dacă este sau nu cazul să fie asistaţi de experţi sau specialişti. Legea nu limitează în mod expres numărul

experţilor sau specialiştilor care pot asista părţile. O limitare a numărului experţilor ar fi fost, după părerea

noastră, recomandabilă.

O menţiune aparte trebuie făcută în ceea ce priveşte publicitatea dezbaterilor. Dispo-ziţiile art. 7206 alin.

(2) C.proc.civ., care se referă incidental la publicitatea dezbaterilor, nu sunt suficient de clare în această privinţă.

Într-adevăr, textul se referă la posibilitatea soluţionării cauzei în continuare „chiar şi asupra fondului”, „în şedinţă

publică sau în camera de consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte”. Textul pare a consacra regula

154

publicităţii în faza iniţială a procesului şi facultatea de a dispune ca la termenele ulterioare judecata să aibă loc în

şedinţă publică sau în camera de consiliu.

Dispoziţiile procedurale în materie comercială sunt foarte sumare şi în privinţa actelor de dispoziţie pe

care le pot face părţile în cursul procesului. De altfel, în această materie există o singură dispoziţie procedurală, şi

la care ne-am referit deja, respectiv aceea care obligă instanţa să stăruie în tot cursul judecăţii asupra fondului

procesului pentru soluţionarea lui „în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor”. În cazul în care demersurile

instanţei sunt încununate de succes părţile vor încheia o înţelegere cu privire la rezolvarea convenită asupra

litigiului. Deşi legea nu o spune în mod expres, înţelegerea părţilor nu reprezintă altceva decât o tranzacţie făcută

sub auspiciile justiţiei. Constatăm însă şi exis tenţa unei norme derogatorii de la dreptul comun.

Într-adevăr, potrivit art. 7207 C.proc.civ., înţelegerea se constată prin hotărâre irevocabilă şi executorie.

Prin urmare, hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de apel şi nici de recurs. Or, în dreptul comun hotărârea

care consfinţeşte învoiala părţilor este numai definitivă, iar nu şi irevocabilă.

Hotărârile pronunţate în litigiile comerciale:

Hotărârea judecătorească pronunţată în litigiile comerciale este supusă aceloraşi condiţii ca şi cele

prevăzute în dreptul comun. Codul de procedură civilă instituie însă şi două reguli derogatorii de la dreptul

comun şi pe care le înfăţişăm pe scurt în continuare.

Prima regulă derogatorie de la dreptul comun este statornicită în art. 7208 C.proc.civ. şi constă în faptul

că hotărârile date în primă instanţă sunt executorii. Dispoziţiile consacrate în textul menţionat consacră, după

părerea noastră, o nouă categorie de hotărâri, pronunţate în primă instanţă, care sunt executorii de drept. Formula

folosită de art. 7208 C.proc.civ. şi potrivit căreia aceste hotărâri „sunt executorii” nu poate face îndoială asupra

unei asemenea soluţii. Într-adevăr, art. 278 pct. 8 C.proc.civ. dispune că hotărârile primei instanţe sunt executorii

de drept şi „în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie”. Mai menţionăm, de altfel, că

prin art. 7208 alin. (2) C.proc.civ. s-a subliniat faptul că exercitarea căii de atac a apelului nu suspendă de drept

executarea.

A doua regulă derogatorie de la dreptul comun este determinată în art. 7209 C.proc.civ. Conform acestui

text, pentru hotărârea dată în materie comercială şi care se aduce la îndeplinire pe calea executării silite,

„hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi”.

Prin urmare, hotărârea irevocabilă pronunţată în materie comercială constituie titlu executoriu fără să fie necesară

învestirea ei cu formula executorie prevăzută de art. 269 C.proc.civ.


1) Care este condiţia esenţială a procedurii refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute?

2) Cine are competenţa soluţionării cererii de reconstituire a înscrisurilor dispărute?

3) Care sunt formele acţiunilor posesorii după cum tulburarea sau deposedarea s-a făcut sau

nu prin violenţă.

155

4) Enumeraţi condiţiile acţiunilor posesorii.

5) În ce situaţie este permisă exercitarea cererii reconvenţionale în materia litigiilor

comerciale?


1. Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute:

a) Se aplică indiferent de cauza care a determinat dispariţia dosarelor, înscrisurilor

din dosar sau a hotărârilor pronunţate

b) Este o procedură contencioasă

c) Este o procedură necontencioasă

2. Dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip,

se pot reface:

a) De instanţa învestită cu judecarea pricinei

b) De instanţa de control judiciar

c) De organele de urmărire penală, dacă dispariţia a fost cauzată prin săvârşirea unei

infracţiuni

3. Hotărârea pronunţată în posesoriu:

a) Nu are autoritate de lucru judecat

b) Nu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune ulterioară cu caracter petitoriu

c) Are autoritate de lucru judecat

4. Procedura prealabilă a concilierii în materie comercială:

a) Este obligatorie numai în procesele şi cererile evaluabile în bani

b) Este obligatorie indiferent dacă cererile respective sunt sau nu evaluabile în bani

c) Trebuie iniţiată de către pârât

5. Data convocării pentru conciliere, în materie comercială, nu poate fi mai scurtă de:

a) 10 zile de la data comunicării pretenţiilor de către reclamant

b) 15 zile de la data primirii de către pârât a actelor ce reprezită pretenţiile

reclamantului

c) 30 zile de la data comunicării pretenţiilor de către reclamant.


1) Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, cu

excepţia celor ce consfinţesc învoiala părţilor:

a) Sunt executorii, dacă legea nu prevede altfel

b) Sunt supuse apelului sau, recursului în funcţie de natura şi valoarea obiectului

cererii

156

c) Pot fi puse în executare silită, dar numai după ce au fost investite cu formulă

executorie, indiferent dacă au rămas irevocabile prin neexercitarea de către vreuna

dintre părţi a căii de atac.

2) Închieierea de refacere a unei încheieri dispărute dintr-un dosar aflat în curs de judecată:

a) Nu se poate ataca decât o dată cu fondul

b) Se poate ataca separat cu recurs

c) Se poate ataca separat cu recurs în 5 zile de la pronunţare

3) Admiterea acţiunii posesorii este condiţionată de existenţa unei posesii:

a) Precară

b) Continuă

c) Echivocă

4) Poate avea legitimare procesuală pasivă în cadrul unei acţiuni posesorii:

a) Autorul tulburări sau al deposedării, numai dacă acesta nu are şi calitatea de

proprietar al imobilului tulburat

b) Succesorul universal sau cu titlu universal al autorului tulburării sau al deposedării

c) Succesorul cu titlu particular al autorului tulburării sau al deposedării

5) Procedura prealabilă a conciliaerii în materie comercială se iniţiază de către:

a) Reclamant

b) Pârât

c) Registrul Comerţului.

Temă pentru acasă: Cumulul petitoriului cu posesoriu.

Temă de control: Asemănări / deosebiri între calea de atac a recursului şi cea a revizuirii.

Răspunsurile corecte la testele grilă de autoevaluare:Tema I. 1-c, 2-c, 3-a,b 4-a, 5-a,c. Tema II. 1-c, 2-a,b 3-a, 4-a,c 5-c. Tema III. 1-a, 2-b, 3-a, 4-c, 5-a.Tema IV. 1-c, 2-a, 3-c, 4-b, 5-a. Tema V. 1-a,b,c, 2-a,b, 3-a, 4-a, 5-a. Tema VI. 1-c, 2-c, 3-a,b, 4-c, 5-a.Tema VII. 1-a,b, 2-a,b, 3-a,c, 4-a, 5-c. Tema VIII. 1-c, 2-c, 3-c, 4-b, 5-a. Tema IX. 1-a,b, 2-a, 3-b, 4-a, 5-b.

157

id procedura civila ii

Documents