Jacob de Neuschotz 1819 – 1888 Viaţa şi faptele în texte şi documente

1

Documentare, comentarii, note, bibliografie de bibliotecar Gheorghe Samoilă, B.C.U. Iaşi; sam@bcu-iasi.roTehnoredactare şi machetare – Constantin HuşanuCorectura – G.S. Coperta: I. Neuschotz gravură de autor necunoscut şi Memorialul Neuschotz din MunchenMulţumiri Comunităţii Evreieşti din Iaşi

“Născut în această ţară [România], pe care am iubit-o şi căreia am fost devotat, sunt supus român, prin urmare voi formula dispoziţiunile mele [testamentare] conform legilor române.”

2

Jacob de Neuschotz

Explicaţie

Când am plecat la drum în acest demers publicistic şi de documentare am fost încurajat dar şi privit cu o curiozitate maliţioasă şi întrebat, cu ironie, la ce bun şi cui foloseşte o carte cu o astfel de „tematică”? Trag nădejde că cei care vor avea răbdarea şi curiozitatea să o parcurgă vor înţelege de ce am fost interesat de acest subiect dar mai ales fascinat de personajul Jacob de Neuschotz. De la bun început menţionez că această carte nu se doreşte a fi un studiu ştiinţific, istoric, exhaustiv ci doar o compilaţie de texte şi documente care să pună în faţa cititorului un destin şi o viaţă de om. În acest scop am considerat util, în spiritul celor arătate mai sus, să pun „cap la cap” tot ceea ce am reuşit să găsesc şi s-a păstrat scris despre Iacob Neuschotz, despre contemporanii săi, despre societatea în care acesta şi-a consumat viaţa. Posibil ca parte din textele citate, unele pe larg, să conţină inadvertenţe de nuanţă istorică sau de exprimare sau ca unele evenimente să fie repetate dar diferit prezentate, funcţie de sursa citată. Ortografia numelor proprii s-a păstrat conform cu cea din textul reprodus. Am considerat necesar în acelaşi timp, pentru a înţelege contextual viaţa şi acţiunile lui Neuschotz, inserarea unor scurte note lămuritoare proprii sau preluate din alte scrieri, care să zugrăvească cadrul istoric, social, politic şi cultural românesc dar şi internaţional al celei de-a doua jumătăţi de veac XIX. Este vorba de perioada marcată de „chestiunea evreiască”, epocă istorică de frământări politice şi sociale pentru emanciparea evreilor şi pentru care pasiunile istoricilor nu s-au stins nici până astăzi. Am încercat aşadar, să reconstitui, atât cât mi-a fost cu putinţă, parcursul prin acea lume a Iaşului de veac XIX a lui Iacob Neuschotz pe baza mărturiilor scrise de către contemporanii săi, a documentelor păstrate în arhive dar şi

3

pe baza judecăţilor la care acesta a fost supus în timpul vieţii cât şi după.Iacob Neuschoz s-a născut pe la anul 1819 în târguşorul moldovenesc Herţa, înzestrat de Dumnezeu cu mulţi şi preţioşi „talanţi” pe care a ştiut să-i sporească în folosul său, al familiei sale, al naţiei sale evreieşti dar şi în beneficiul celor mai puţin „norocoşi” din jurul său şi nu în ultimul rând spre onoarea ţării în care s-a născut, pe care a iubit-o şi careia i s-a considerat, aşa după cum singur mărturisea, „cu totul supus slujitor” - România. Peste ani, imaginea bucolică a ţinutului Herţa în care a venit pe lume şi a copilărit Iacob Neuschotz, a târguşorului majoritar evreiesc cu acelaşi nume din nordul Principatului Moldova şi apoi al României, avea să fie zugrăvită într-un minunat poem de un alt evreu celebru - care îşi trăgea şi el de aici rădăcinile, prin bunicul său - Benjamin Fondane. În această zonă situată geografic, oleacă mai sus de Dorohoi, evreimea îşi ţinea traiul prin activităţi agricole şi meşteşugăreşti, din negoţul cu lemn sau cereale. Iată câteva versuri din minunatul poem “Herţa” de B. Fondane1:“În târg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fân.Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,şi fetele aşteaptă în uliţa murdarătăcerea care cade în fiecare seară,şi factorul, cu gluga pe cap, greoi şi surd.Căruţe fugărite de ploaie au trecut,şi liniştea în lucruri de mult mucegăieşte.În case oameni simpli vorbesc pe ovreieşte.Gâşte, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz;auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,cum învecheşte frunza în clopote de-aramă,auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnăşi diligenţa care vine din Dorohoi.Pustiu, din şes, se urcă cirezile de boi,şi cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge -

1 B. Fundoianu (uneori, în mod greşit și abuziv, Barbu Fundoianu]), alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler), (n. 15 noiembrie 1898, Iași - d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască.

4

cu ochii roşii, târgul, cuprins de spaimă, muge2”.(...)Spirit ascuţit, dotat cu o inteligenţă remarcabilă, autodidact, prin muncă asiduă I. Neuschotz devine un om instruit, cultivat - un intelectual rafinat, vorbitor fluent a câtorva limbi de circulaţie. Copil, la zece ani avea prima „afacere” vânzând chibrituri pe uliţele Iaşului. Adolescent îşi câştigă existenţa pe lângă alţi comercianţi şi ajunge repede unul dintre cei mai respectaţi bancheri din Moldova. Deţine înalte demnităţi în societate între care pe cele de consul onorific al Statelor Unite la Iaşi, preşedinte al Alianţei Israelite din Iaşi, etc. Este activist de frunte pentru emanciparea evreilor, membru a diverse organizaţii şi fundaţii de caritate, etc. Este onorat cu înalte decoraţii şi însemne din partea României şi a altor ţări, primeşte titlul nobiliar de baron.Şi-a iubit familia căreia i-a transmis dragostea sa de Dumnezeu şi de oameni, dorinţa de a face binele neîngrădit de prejudecăţi, de bariere sociale sau religioase. Pe lângă loviturile date de viaţă, prin pierderea a trei copii şi a primei sale soţii, cea mai mare durere şi neîmplinire a vieţii sale a fost însă refuzul politicienilor vremii de a i se acorda, în două rânduri, la cererea sa, titlul care-i era lui cel mai drag şi dorit: titlul de cetăţean român. Sunt reproduse, în această carte, integral, stenogramele sedinţelor cu luările de cuvânt pro şi contra împământenirii ca cetăţean român a lui Iacob Neuschotz din Camera Deputaţilor a României, din anii 1881, respectiv 1882.Viaţa familiei Neuschotz a fost în parte reconstituită din frânturi din cărţi şi documente aflate în bibliotecile şi arhivele din Iaşi sau Bucureşti dar şi din Munchen, Roma, Belgrad, Sofia, Viena sau New York, prin schimb interbibliotecar sau prin bunăvoinţa unor prieteni sau cunoscuţi cărora le mulţumesc pe această cale. Date considerate pierdute referitoare la familia Neuschotz au fost recuperate dintr-o copie legalizată a testamentului bancherului Neuschotz, copie păstrată la Arhivele Statului din Iaşi şi, reprodusă integral, în această carte. Am

2 Fondane, Benjamin (1898-1944), Poezii, Buc., Editura pentru Literatură, 1965

5

considerat de asemenea necesar ca într-o addenda să reiau scurte note despre personalităţi evreieşti ale vremii, pentru familiarizarea cititorului cu societatea evreiască românească care a vieţuit şi s-a dezvoltat în România modernă, alături de populaţia creştină, majoritară. Autorul

Doi oameni fericiţi

La început de veac XIX, pe uliţele târgului Iaşi putea fi văzut un bărbat desculţ, cu capul descoperit încins cu o funie peste o haină sărăcăcioasă - un cerşetor. Un calic care şi-a petrecut întreaga viaţă slujind semenilor împovăraţi de necazurile acestei lumi. Era Ioan, originar din ţinutul Tutova Bârladului dar lumea-i spunea Lumânărică, pentru că pe lângă o vorbă bună el împărţea tuturor celor întâlniţi pe cale sau în pragul bisericilor câte o lumânare - simbol al speranţei şi al dreptcredinţei sale străbune, un îndemn la toleranţă şi dragoste faţă de aproapele. Orfan din fragedă pruncie, a trăit, pentru că aşa i-a fost voinţa, fără casă, fără masă, fără de familie. Rudele sale au fost, în schimb: orfanul, văduva săracă, bolnavul, fata de măritat fără de zestre, flămândul, omul nedreptăţit sau persecutat pentru dreptate, boierul ajuns la strâmtorare, bolnavul - creştin, iudeu sau de oricare alt neam pe care el i-a mângâiat sufleteşte şi sprijinit material. Istoricul şi literatul Al. Papadopol-Calimah scria în 1896 în revista lui Xenopol, “Arhiva”: “Lumânărică era părintele nevoiaşilor. Nu numai creştinii dar şi jidovii3, - milostenia sa îi ajuta, şi-i cerceta; de aceea se vedeau acum după sicriul său4, oameni de felurite neamuri îndreptând la un loc suspinurile lor de mâhnire şi recunoştinţă5“. Lumânărică a fost un “bancher”, traista lui adunând, păstrând şi împărţind obolul dat de

3 JÍDOV, jidovi, s.m. (Pop. şi peior.) Evreu. – Din sl. Židovinŭ; în acele vremuri, cuvântul nu avea conotaţii peiorative.4 e vorba de funeraliile de la biserica Tălpălari din Iaşi, în anul 1842, eveniment descris de C. Negruzzi în „Scrisoarea XIII – Lumânărică” din vol. antum „Păcatele tinereţelor” 5 Papadopol-Calimah, Al., Lumînărică şi Titinaş în Arhiva, nr.1-2, Iaşi, 1896 p.56-65

6

popor lui Dumnezeu şi săracilor. A ctitorit şi înfrumuseţat biserici, a avut o viaţă simplă, curată de sfânt. Cu siguranţă, personajul principal al acestei cărţi, evreul cu frică şi dragoste de Dumnezeu pe nume Iacob a avut cunoştinţă de faptele cerşetorului Lumânărică dacă nu cumva se vor fi şi întâlnit şi vor fi stat la sfat pe uliţele Iaşului şi astfel Iacob să fi aflat de la Ioan, zis Lumânărică, secretul fericirii pe pământ: practicarea carităţii, a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. În pofida diferenţelor sociale care-i deosebeau, asemănarea vieţilor celor doi este surprinzătoare. Amândoi au administrat averi devenind mari filantropi făcând milostenii ce le-au adus respectul întregii comunităţi. Amândoi au fost credincioşi şi rugători spre Dumnezeul cel unic şi adevărat. Amândoi au fost fără prejudecăţi, pătrunşi de o dragoste mare şi adevărată de oameni, fără deosebire de rasă, origini sociale, religie. La final, la trecerea din această lume în veşnicie, amândoi au fost onoraţi cu emoţionante manifestări populare de simpatie şi recunoştinţă având parte de funeralii rezervate celor mai de seamă personalităţi ale cetăţii. Cu siguranţă Ioan şi Iacob au înţeles că adevărata fericire pe pământ se poate afla numai şi numai în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Au fost, cu adevărat doi oameni fericiţi! *În cartea “Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova” dedicată vieţii, personalităţii dar şi vremurilor sub care a trăit Ioan, zis Lumânărică, publicistul ieşean Ion N. Oprea a făcut un frumos şi plin de emoţie portret lui Jacob de Neuschotz în capitolul intitulat: “Încă un milostiv6”.

Bancherul

Ajuns după anul 1864 unul dintre cei mai influenţi şi respectaţi bancheri ai vremii, Iacob Neuschotz şi-a început activitatea financiară la Iaşi, în jurul anului 1855.În această perioadă, încetul cu încetul, începea să se afirme tot mai mult importanţa afacerilor lui Iacob Neuschotz. De

6 Oprea N. Ion, Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova, Iaşi, Ed. Pim, 2009. pg. 207

7

la mărunte operaţii de schimb şi de împrumut, a trecut la afaceri de mai mare interes. Clientela sa a fost compusă din negustori şi din boieri.7 Astfel, în 1855, Neuschotz deschide comerciantului ieşean Dominic Berezniţchi un credit de 10.000 de galbeni pe care, în 1859, îl majorează la 18.000 galbeni; acordă, în acelaşi an 1859, un împrumut de 11.000 galbeni vornicului Costachi Ghica; Iancu Alecsandri îi cesionează, în 1861, două sinete de 13.500 galbeni ale lui David şi Anton Luca Goilav, etc. Folosind cu dibăcie relaţiile pe care le avea cu finanţa austriacă, “Casa de Bancă I. Neuschotz et C.” va ajunge să fie considerată, curând după 1864, ca fiind aproape egală cu banca lui Michel Daniel şi fiu.8 Într-o lungă şi impresionantă listă a creditorilor boierului Grigore Balş care s-a aflat pentru o scurtă perioadă la conducerea ministerului de finanţe, câte două luni în Moldova (24 ian.- 7 mar. 1859) şi alte două în Muntenia (27 ian. – 24 mar. 1862) găsim şi numele bancherului Iacob Neuschotz. Acesta din urmă creditase, în anul 1860 pe boierul moldovean cu 3.091 galbeni austrieci sau 240.000 lei şi pentru care „pusese sechestru pe 6.000 de vedre de rachiu”9.Banca Michel Daniel şi fiu a fost întemeiată la începutul veacului al XIX-lea, şi şi-a asigurat o poziţie excepţională sub domnia lui Mihail Sturza, înlesnind acestuia achitarea datoriilor contractate în vederea obţinerii tronului. În strânse relaţii de afaceri cu importante firme din Frankfurt am Main, îndeosebi cu casa Rothschild, banca Daniel a avut puternicul sprijin al acestor magnaţi ai finanţei internaţionale. Cu propriul ei capital şi cu creditele care i-au fost puse la dispoziţie de sprijinitorii ei din străinatate, banca Michel Daniel şi fiu a făcut afaceri rentabile mai ales cu marea boierime şi cu negustorimea din Moldova. La 1848, banca se afla sub conducerea lui Israel Chaim Daniel, fiul întemeietorului ei. Bucurându-se de un mare prestigiu în rândurile clasei cârmuitoare şi beneficiind de concursul

7 Arh. St. Iaşi, tr.1756, op.1997, dos.919 ş. a.8 Popovici, V., Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864. Contribuţii, Buc., Ed. Academiei, 1963, p.3889 Abza-Bogdan, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. I, Simetria, 2006 p.288

8

anumitor persoane, pe care se pricepuse să şi-l procure, Israel Chaim Daniel a obţinut şi un titlu de boierie. La 1857, caimacanul N. Conachi-Vogoridi l-a înălţat la rangul de spătar. Importantul rol al acestui bancher în viaţa economică a epocii a fost astfel recunoscut în mod oficial prin distincţia ce i s-a conferit10.Băncile Michel Daniel şi fiu, Leiba Cahane, Moise Idel Vecsler, Iacob Neuschotz şi Leiba Meierhofer au dominat piaţa financiară moldoveană de la 1848 la 1864. Cu mult în urma lor se situau ceilalţi bancheri din Iaşi, ca Avram Iţic Cofman, Avram Cohn, Solomon Ber, firma W. Wechsler, Hornstein şi Wortman care lichidează la 31 dec. 1858, A. M. Byk şi fii, etc.În acea epocă, în Moldova, în afară de Iaşi, doar la Galaţi au mai fost câţiva bancheri care, prin exercitarea profesiunii lor, au înrâurit viaţa economică a ţării noastre11.O carte germană cu impresii de călătorie din România lui Cuza Vodă intitulată “Land und Leute der Moldau und Wallachei, Praga, 1863, scrisă de V. Derblich face printre altele o prezentare, în câteva rânduri, a comunităţilor israelite din cele două principate unite, subliniind că printre cei mai de vază bancheri ai vremii se află şi Jacques de Neuschotz:“Cu privire la evrei, numărul spaniolilor e dat ca fiind de vreo 3.000, Moldova are 100.000 evrei poloni (3.000 în Iaşi). Bucureştii cuprind un pecetar evreu; evreii sunt mulţi “croitori de dame”. Ca bancheri de căpetenie se înşiră: Daniel şi Neuschotz (din Iaşi), Hillel, Lobel, Mayers, Rothenberg, Finkelstein. Se citează pentru habotnici (Chassidim) o lucrare a drului Klauter “Uber die zweckwidrige Erziehung und Pflege der Kinder in Jassy”12.Potrivit Enciclopediei Universale Evreieşti, secolul XIX a fost dominat financiar de câteva bănci evreieşti între care influenţa cea mai mare a avut-o, după cum am arătat, în Moldova Banca Daniel şi fiu. Afacerile familiei Daniel erau conduse de Leiba Cahane şi de către ginerele acestuia

10 Angelescu, C. Const., Creditul în Moldova de la 1843 la 1864 în Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864, Buc., Ed. Academiei 1963 p. 388-38911 Ibidem 12 Iorga, N, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Buc., 1981, p. 627

9

baronul Waldberg. Acestora li se alăturau ca importanţă şi putere financiară bancherii Jacob Neuschotz, Mayer Weisengrun, Joseph Unter şi J. Olivenbaum. La începutul secolului XX în Iaşi era faimoasă banca lui Moritz Wachtel. Toate aceste bănci erau susţinute cu capital străin. Pe lânga aceste bănci mai existau şi alte familii de evrei bancheri cum ar fi familia Moskowitz13.Pe lângă aceşti bancheri, care şi-au exercitat profesiunea având firma lor înscrisă în condicile visteriei şi plătind patenta, au făcut operaţii de credit şi zarafii a căror principală îndeletnicire era schimbul de monede, precum şi diverşi negustori din alte ramuri ale comerţului şi chiar persoane particulare. Deşi numărul acestora a fost destul de mare, totuşi influenţa lor asupra pieţei a fost neînsemnată.

O. Băncilă - Zaraful (1914)Cei câţiva mari bancheri din Iaşi între care se afla şi Jacob de Neuschotz, au devenit singurii stăpâni ai vieţii economice din Moldova nefiind stingheriţi în activitatea lor nici de către aparatul de stat, a cărui bunăvoinţă, prin mesteşugite mijloace, ei au ştiut să o dobândească, şi nici de timida concurenţă a altor elemente locale14. Afacerile lui Iacob Neuschotz ce aveau ca obiect operaţiunile “Casei de Banca I. Neuschot et C” le găsim înregistrate în condicile visteriei pe anul 1884 la adresa Iaşi, str. Mare15. I. Kara notează că sediul Băncii Neuschotz

13 Isaac Landman, The Universal Jewish Encyclopedia, inc., N.Y., 1943, p. 26414 Popovici, V., Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864. Contribuţii, Buc., Ed. Academiei, 1963, p.38615 Arh. St. Iaşi, Dosar nr.1267/09.10.1884. Fondul de documente al Camerei de Comerţ şi Industrie Iaşi

10

a fost într-un imobil situat la capătul străzii Golia, “Casa de Banca Neuschotz” fiind în funcţiune şi în anul 1930.16 Este vorba de clădirea cunoscută şi sub denumirea de Palatul Neuschotz devenit, după anul înstrăinării acestuia în 1911 prin vânzarea către stat, Administraţia Financiară şi astăzi complexul hotelier ”Select”.Mai degrabă am putea spune că imobilul era situat la intersecţia celor două străzi şi că, potrivit actelor păstrate în Arhivele Statului din Iaşi firma de bancă s-a stins în anul 1897 conform cu “Extractul Tribunalului Iaşi Nr.11.618/24 iunie 1897”.După moartea lui Iacob Neuschotz în 1888, văduva acestuia Adelaida Neuschotz, încredinţează afacerile Băncii, spre a fi reprezentate şi conduse, fratelui acesteia Boguslav Julles şi contabilului băncii S. Horenstein. Până la radierea firmei din registrul comerţului, ce are loc în anul 1897, moştenitorul legal Adelaida Neuschotz revocă de câteva ori actele de împuternicire pentru administrarea Băncii. Este înlăturat astfel fratele său Boguslav Julles în favoarea unui comitet de conducere format din: Louis Posner, Julius Finkelstein şi S. Horenstein (vechi parteneri de afaceri şi oameni de încredere ai bancherului Neuschotz) ca în final să fie şi aceştia revocaţi în favoarea primei procuri, date în 1888, fratelui acesteia, Boguslav Julles. ( Procură autentificată de Tribunalul Iaşi nr.2222/1888). Motivele schimbării, în doua rânduri, a actelor notariale de împuternicire de către Adelaida Neuschotz, respectiv revenirea la sentimente mai bune faţă de fratele său, nu ne sunt cunoscute17.Banca Neuschotz nu a fost scutită de acuzaţii privind cămătăria sau de impunere de procende „nelegiuite” la împrumuturi.Faţă de paragrafele Codului Calimah, care limitau dobînda la 10% pe an şi care considerau ca un act de cămătărie, sancţionat prin aspre pedepse, perceperea de către creditor a unor dobânzi mai mari decât cele legale, este clar că, de la 1848 la 1864, cămătăria a înflorit în Moldova.16Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997 p.5017 Actele notariale sunt păstrate la Arh. Stat. din Iaşi, Fond Tribunal Iaşi, secţ. III. Vezi şi cap. “Doamnele de Neuschotz”

11

Camăta a fost practicată atunci nu numai de micii zarafi, dar şi de marii bancheri. Principala bancă din Iaşi, banca Michael Daniel şi fiu, nu s-a jenat să recurgă la camătă chiar în împrumuturile acordate palatului domnesc. Iacob Neuschotz a şi fost chemat în judecată, la 1863, printr-o acţiune civilă, pentru încasarea de procente „nelegiuite”. El a fost condamnat de prima instanţă, acţiunea fiind în parte admisă de Tribunalul Iaşi, secţia II. Curtea de apel din Iaşi a reformat însă sentinţa tribunalului şi a respins acţiunea reclamantului, pentru motivul că actele de împrumut, care făceau obiectul procesului, fiind autentificate de instanţele judecătoreşti, nu puteau fi „invalidate decât... prin probe autentice18.”Cămătarii au folosit şi alte metode, dezvăluite cu prilejul procesului intentat lui Iacob Neuschotz. Astfel, în loc de a remite debitorului întreaga sumă împrumutată, îl obligau să accepte, pentru o parte din această sumă, o creanţă asupra unui insolvabil. Vornicul Costachi Ghica, în 1859, cu prilejul contractării unui împrumut, a iscălit un sinet de 11.000 galbeni, fiind silit să primească, pentru 2.494 galbeni, o creanţă asupra colonelului Iancu Crupenschi, a cărui insolvabilitate, la acea dată, era de notorietate publică.Cămătarii au mai încasat dobânzi deghizate şi sub forma de comisioane. Astfel, Banca Neuschotz, la 11 ianuarie 1862, a încărcat datoria vornicului Costachi Ghica cu 880 galbeni, comision la un împrumut de 5.500 galbeni19.Iacob de Neschotz şi-a legat numele şi de una din marile realizări ale economiei statului român modern, de la sfârşitul secolului XIX. Este vorba de prima cale ferată ce traversa Moldova tocmai de la Cernăuţi şi ajungea până la Bucureşti. Trecuseră doar 10 ani de la Unirea Principatelor, când prin toate colţurile Iaşului se vorbea doar despre un singur lucru: "Vini trinul !". "Lumea tânjea după drumul de fier, căci producţiile naţionale, mai ales agricole, cerute pe pieţele europene, erau scumpite de căratul anevoios cu harabalele la schelele Dunării" - scrie Ion Mitican în cartea sa "Un veac prin gara Iaşi".18 Arh St. Iaşi , tr. 1810, op. 2072, dos. 6426, f. 119 Angelescu C. Const., Creditul în Moldova de la 1848 la 1864 în Dezvoltarea Economiei Moldovei, Ed. Academiei, Buc., 1963 p. 406-408

12

Tentative de a aduce drumul de fier la Iaşi au existat de pe vremea lui Vodă Cuza. Actul de naştere apare mai târziu, pe 21 septembrie 1868, când Carol I semnează decretul 1516 "de concesiune pentru construirea şi exploatarea căii ferate de la Suceava la Iaşi, Botoşani până la Roman.” Concesionarul era societatea austro-engleză L.C.E.G condusă de prinţul Leo de Sapieha.Compania "Ofenheim", cum i se spunea societăţii L.C.E.G., trebuia să construiască 224 kilometri de linie, similare cu cele din Austria, în termen de 18 luni, cu poduri pentru două linii din "fier bătut, nu vărsat". Societatea investea 60,48 milioane de lei. Imediat după terminarea lucrărilor, guvernul român avea de restituit suma de 8,96 milioane lei, urmând ca 51,52 milioane plus dobânda să fie returnate, în rate anuale până la 1959. Cum capitalul pentru construcţia căii ferate trebuia să se obţină prin depuneri internaţionale, în ţară "a început o mare fierbere, un fel de friguri ferate, de care n-a scăpat nimeni". Vestea cea mare o aducea Banca "I. Neuschotz" de pe uliţa Goliei care anunţa populaţia că-şi poate depune chiverniseala la marele împrumut internaţional, de 40 miliarde de taleri sau 150 de franci pentru concesionarea drumului de fier românesc. Dobânda acordată de bancă era de 7,5% pe an. "La zarafii din Târgu Cucului era mare îmbulzeală. Chiar şi cei mai săraci îşi amanetau inelele, icoanele, samovarele, hainele de sărbătoare şi podoabele nevestelor în schimbul talerilor şi a francilor cu care alergau la banca “Neuschotz” să cumpere acţiunile drumului de fier sau să capete antreprize şi servicii"

13

La 1 iunie 1869 ieşenii s-au îngrămădit să vadă minunea: Primul tren poposea în gara Iaşi Ca o curiozitate, să amintim că pe atunci ieşenii preferau să voiajeze la Bucureşti cu trenul prin Lemberg, Viena şi Budapesta, de unde se îmbarcau în vapoarele cu cabine elegante şi motoare cu aburi. Călătorind confortabil, coborau până la Giurgiu iar de acolo cu trenul românesc, inaugurat din 19 octombrie 1869 ajungeau în capitală20".În prefaţa la cartea “Întreprinzători evrei în Moldova” de Iancu Brauştein, referindu-se la prezenţa evreiască în industria şi comerţul ieşean, prof. Andrei Corbea pornind de la celebra replică din “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale cu privire la exclusivitatea evreiasacă asupra…“faliţilor” din Iaşi, arată: “Dincolo de umorul episodului caragialian, discuţia principală asupra valorificării materialului cules şi ordonat de autor poate porni chiar de la problema reală enunţată acolo: în ce măsură rolul preponderant al artizanilor şi comercianţilor evrei în implementarea capitalismului în această parte a ţării mai poate fi privit astăzi prin lentila tradiţională a istoriografiei româneşti, înclinată să accepte ab initio delimitarea fundamentală a Constituţiei de la 1866 dintre “români” şi “străini” şi, în consecinţă, să trateze chestiunea formării burgheziei “româneşti” ca pe un fenomen opus celui existenţei

20 Mitican, Ion , Un veac prin gara Iaşi, Buc., Ed. Sport-Turism, 1983

14

burgheziei “evreieşti”, active în Iaşi, ca şi în toate oraşele şi târgurile României…. Pe de altă parte, aportul iniţiativei economice “evreieşti” nu poate lipsi din nici o estimare lucidă asupra procesului dezvoltării economice a României moderne şi a capitalismului autohton.21” Banca din Iaşi a baronului Neuschotz a fost preferată şi pentru retribuirea forţei de muncă, provenite din Bucovina de pe moşiile din Moldova cit şi pentru plata celor care intermediau această mână de lucru.„Muncitorii bucovineni veneau din satele: Priveraca, Dimca, Mihălceni, Marginea, Vicovul de Sus, Anderşfalva, Islovăţul, Arbore, Cuciur Mare, etc., majoritatea din districtul Rădăuţi... În Moldova intermediarii obişnuiţi ai mâinii de lucru bucovinene erau negustorii, în specuial cei din Botoşani şi Mihăileni...În 1862, Lupu sîn Iosif din Mihăileni se angajase faţă de Iancu Sturza să-i aducă pe moşia Tăcuta (Vaslui) 40 de bucovineni, pentru 100 de galbeni (osteneala sa, cheltuielile de drum şi transportul oamenilor). Deoarece proprietarul nu-l cunoştea, pentru siguranţă, până la aducerea oamenilor, a depus banii la bancherul Naişoţ din Iaşi. Lupu sîn Iosif îşi luase şi angajamentul să răspundă pe timp de o lună de munca oamenilor aduşi22,23”Iacob Neuschotz a fost acţionar şi a făcut parte din consiliile de administraţie ale unor importante societăţi de asigurare: Societatea de Asigurări “România” şi Societatea de Asigurari “Naţionala”. În darea de seamă “Despre operaţiunile Societăţii ”România” pe anul 1875, Neuschotz se află printre cei 18 membrii ai Consiliului de Administraţiune alături de fraţii Dimitrie si Grigore Cozadini, Neculai Calimachi-Catargi, Michail Daniel, Mihail Cogălniceanu, I. Negruzzi, Vasile Pogor, Prinţul Alex. B. Ştirbey. Preşedinte al Societăţii Generale de Asigurare ”România” în Bucureşti era prinţul Dimitrie G. Ghica24. 21 Brauştein, Iancu, Întreprinzatori evrei în Moldova, vol. I, Iaşi. Ed. Jumimea, 2003, p. V, 18-1922 Negruţi Ecaterina, Despre munca salariată în agricultura Moldovei în Studii şi Cercetări Ştiinţifice, An. X, fasc.1-2, Ed. Academiei RPR, 1959, p.99; 23 Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie, vol. 9-11, Academia RPR, Filiala Iaşi, 1958 p.9924 Documente privind istoria României, Războiul pentru Independenţă, vol. 3/6, Buc. Ed Academiei, 1954, p.166

15

Neuschotz a făcut parte şi din primul consiliu de administraţie al Societăţii Generale de Asigurări “Naţionala”, consiliu alcătuit din: Ion Marghiloman, Dimitrie Sturdza, Em. Costinescu, Petre Grădişteanu, Theodor Rosetti, Ch.L. Zerlendi, N.D. Moroianu, Vasile Pogor, Jacob Neuschotz, G.C. Filipescu, M. Ghermani, Constantin Zappa, M. Dumba, Jacques M. Elias, Guillaume de Ormody. Primul director general al “Naţionala” a fost Em. Grünwald, care a ocupat această funcţie până în 1901, când s-a retras, fiind înlocuit de Bogoş Popovici.

Societatea Generală de Asigurări „Naţionala“ a fost înfiinţată pe 8/20 decembrie 1881, având la început un capital de 3.000.000 de franci, în 15.000 de acţiuni a câte 200 de franci, subscrise de către persoane din toată ţara. Printre acţionari găsim numele: Ion Marghiloman, Dimitrie Sturdza, Petre Grădişteanu, G.C. Filipescu, Guillaume Ormody, Jacques M. Elias, Ch.L. Zerlendi, C. Zappa, N.D. Moroianu, Vasile Pogor, Jacob Neuschotz, E. Costinescu, Manelas Ghermani, Th. Rosetti, Em. Grünwald, I.I. Manoach, P. Stoicescu, N.I. Crissoveloni, T. Taciu, Em. Farchi, Leon Halfon, Ilie Niculescu, Nicolae Ioanid, Ioan S.

16

Brătianu, firma A. Zachariadi & C-ie, C. Cristescu, S.I. Halfon.25,26 Istoria asigurărilor în România a început după anul 1829, când au apărut în Bucureşti, la Iaşi şi în porturile dunărene, reprezentanţe ale unor companii străine de asigurări din Austria, Italia, Anglia şi Ungaria. Aceste reprezentanţe practicau asigurări de transport, de incendiu şi asigurări de viaţă.Anul 1871 este un an de referintă pentru asigurările din Romania, prin faptul că în luna martie, printr-un Înalt Decret Domnesc s-a înfiinţat prima societate de asigurări românească, DACIA, cu un capital social de 3 milioane lei. În anul 1873, a fost creată a doua societate românească de asigurări, ROMÂNIA, cu un capital social de 2 milioane lei.Membrii consiliului de administraţie ale celor două societăţi înainte şi după fuziunea lor au fost: «Dacia»: B. Boerescu, T. Negroponta, G. Gr. Cantacuzino, Menelos Gherman, Th. Mehedinţeanu, V. Gh. Porumbaru, Şt. Ioanide, C. Derussi, Al. Zissu, A. Halfons, Em. Protopopescu-Pake, C. D. Athanasiu, Al. Orescu, N. Ionid, Assicurazioni Generali, Compania Generală de reasigurări din Paris.«România»: L. Calenderoglu, N. Calimachi Catargi, Dim. Cozadini, M. Daniel, Em. H. Manoach, prinţul Dim. Gr. Ghika, Th. Vaissa, M. Anastasievici, Banca României, M. Kogălniceanu, T. Negruzzi, I. Neuschotz, G. C. Philippescu, Al. C. Plaginu, V. Pogor, G. I. Racoviţă, D. Rosetti, prinţul Al. Ştirbey, M. de Waldberg, Is. Ch. Daniel, Al. Şendrea.Aceste societăţi româneşti de asigurări, aveau ca membri fondatori şi ca membri în consiliile lor de administraţie, personalităţi marcante ale scenei politice, economice şi sociale din acea vreme. În anul 1881, cele doua societăţi româneşti de asigurări au fuzionat şi au creat o singură societate, DACIA - ROMÂNIA, care a devenit o societate puternică.

25 Majuru Adrian, Societatea Generală de Asigurări „Naţionaşa”, în „Capital”, Buc., nr. 39, 12 sep. 200726 Breban, Emilia, Naţionala – tradiţie în asigurări, Buc., Ed. Semne, 2002

17

Societatea generală de asigurări «Dacia-România» îşi oferea serviciile pentru următoarele tipuri de asigurări: incendiu, grindină, transport pe apă şi uscat, viaţă, accidente şi furturi prin spargere.A rezistat anilor tulburi de după 1916 şi deprecierii monetare din perioada ulterioară anului 1918 dar şi crizei economice din perioada 1929-1933. Funcţionarii societăţii au găsit soluţii pentriu fiecare oscilaţie care apărea pe piaţa financiară şi economică, în caz de recesiune, război sau lovitură de stat. Nu au reuşit însă să reziste – cum era şi firesc - politicilor de naţionalizare şi etatizare monetară declanşate după 194827.Un an mai târziu, în 1882, s-a infiinţat, tot de către marile personalităţi ale vieţii socio-politice şi economice din România, Societatea NAŢIONALA, care avea un capital social de 3 milioane lei. Asigurările practicate de societăţile româneşti de asigurare până la începutul Primului Război Mondial, erau asigurări de incendiu şi asigurări de viaţa, asigurările de transport limitându-se numai la transporturile fluviale, iar asigurările împotriva grindinei s-au practicat foarte puţin timp şi la o scară foarte restrânsă28. Neuschotz a fost unul din primii bancheri din Iaşi care a încurajat şi susţinut crearea unei industrii locale, inclusiv

27 Majuru Adrian,”Dacia-România”- cea dintai societate românească de asigurări în Bucureştii vechi şi noi, www.bucurestiivechisinoi.ro28 Breban, Emilia, Naţionala – tradiţie în asigurări, Buc., Ed. Semne, 2002

18

prin acordarea de credite în condiţii mai blânde. Până atunci acei care au încercat să întemeieze în Moldova, de la 1848 la 1864 întreprinderi industriale s-au lovit de mari dificultăţi mai ales din cauza datoriilor contractate, care au constituit pentru aceste întreprinderi sarcini excesive.În adevăr, acţionarii francezi ai Societăţii morilor cu aburi din Moldova hotărând lichidarea acelei societăţi, bunurile ei, printre care se afla şi o moară cu aburi în cartierul Păcurari din Iaşi, au fost scoase în vânzare. La 14 noiembrie 1864, doi bancheri, Iacob Neuschotz şi A. M. Byk, împreună cu alţi trei negustori (W. Lothringer, M. Pozner şi I. Caufman) au cumpărat acea moară, plătind preţul de 5.500 galbeni. Abandonând deci poziţia lor de până atunci, bancherii ieşeni au preluat o participaţie într-o întreprindere industrială din ţara noastră.Primul pas a fost astfel făcut. În perioada următoare, îndeosebi după 1870, marii bancheri moldoveni, ca Daniel şi Neuschotz, vor spijini înfiinţarea de întreprinderi industriale. Ei chiar vor intra în consiliile de administraţie ale unor asemenea întreprinderi, constituite sub forma societăţilor anonime pe acţiuni, şi vor înlesni adunarea capitalului social nu numai subscriind ei înşişi la emisiune un număr important de acţiuni, dar şi îndemnând pe clienţii lor să subscrie29.Neuschotz a mai avut în proprietate şi admininistrare o moară pe aburi, dintre cele mai moderne în acele vremuri, la Mihăileni30.Iacob Neuschotz, evreul născut sărac dar ajuns bogat prin propriile-i forţe, a fost, pentru multă vreme, chiar şi după moartea sa, în august 1888, un model de reuşită în afaceri pentru mulţi idealişti, mai mult sau mai puţin naivi, coreligionari şi nu numai. Un fapt anecdotic cu aluzii răutăcioase, uşor antisemite despre un “nou Neuschotz” apărut în Iaşi, pe la anul 1897 ne este povestit de publicistul Rudolf Suţu: “Un tip al Iaşului, cunoscut mai cu seamă în societatea israelită era Naischitz, un pseudonim în dosul

29 Angelescu, C. Const., Creditul în Moldova de la 1843 la 1864 în Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864, Buc., Ed. Academiei 1963 p. 42330 Proprietate înscrisă în Testamentul din 1888

19

căruia se ascundea dorinţa vie, de a ajunge bogat ca bancherul Neuschotz, care fusese şi el negustor ambulant.Figura lui Naischitz era zeflemea a naturei. Nasul lui a cărui lungime avea proporţiile unei bazaconii, făcea din el o frumoasă caricatură. Caftanul ce-l purta de atâta vreme, avea atâtea pete, încât părea o rămăşiţă a vreunui secol din trecut. Era negustor ambulant. Marfa pe care o ascundea în buzunarele largi ale caftanului se compunea din sticluţe cu apă de colonie, săpun de familie şi alte lucruri de toaletă.Întreaga sa viaţă era de a pune mâna pe averea fostului său coleg de meserie, dar imposibil, visul acesta de aur fiind dus de Neuschotz în mormânt.La zeflemelele cu răutacioase alusiuni la adresa sa, Naischitz avea un răspuns – clişeu: “ decât face fulusufie pe nas a meu, mai bine ai face vunzare de un sopon!“Un colonel, sedus de figura originală a evreului puse să-l fotografieze.“Ei, ce aţi făcut? Aţi mai scos un Naischitz, parcă unu nu era de ajuns că murea de foame?” Şi moartea i-a fost originală. Un câine, nu era măcar turbat, i-a sărit înainte şi Naischitz a căzut jos, mort. A murit de … frică strămoşească.31“ Pe seama bancherului Neuschotz sau ticluit şi alte istorioare hazlii, publicate la gazetă.Între creştinii acelor timpuri existau multe suflete pioase care erau oricând gata să facă danii pentru cei nevoiaşi ori pentru ajutorarea sfântului lăcaş. Veniţi la oraş, la Ieşi, nişte ţărani văd pentru prima dată o cutie poştală şi, luând-o drept o cutie a milei, işi pun obolul în ea. Numai că acea “cutie a milei” era chiar cutia poştală de la poarta bancherului Neuschotz:“Un faptu de pietate ! Intr-una din zilele trecute, de către seară, trecând nişte locuitori de la ţară pe strada Mare, pe lângă cutia de scrisori pusă la colţul caselor bancherului Neuschatz, la vederea cutiei, ţăranii steteră în loc, se apropiară de ea şi făcându-şi mai multe cruci, au aruncat într-însa bani, zicând: ”să fie de ajutor!”. Ei gândeau că astă cutie este din categoria acelora, ce se văd pe la

31 Suţu Rudolf, Iaşii de odinioară, vol.1-2, Iaşi, Tip. Lumina Moldovei, 1923-1929

20

biserici, destinate pentru milă. Nu ştim dacă gologanii dăruiţi au ajuns la destinaţiunea lor?!“ se întreba retoric publicistul de la ziarul bucureştean “Adunarea Naţionale” în nr.63 din 14 Dec.1869.- ziar condus de V.A. Urechia şi T. Pascal32.Numele lui Neuschotz era câteodată folosit la Iaşi, în contexte din cele mai diverse pentru a caracteriza o acţiune anume sau vreun personaj.Samson Bodnărescu (1840 - 1902) scriitor şi poet ieşean, membru al societăţii culturale „Junimea”, publicat de „Convorbiri literare”, în unele fragmente din poeziile sale dedicate Junimii şi junimiştilor, îşi arată interesul sporit de prezenţa numelor cunoscute [cum era şi cel al bancherului Neuschotz], de atmosfera de contrazicere prietenoasă, de împunsăturile ce adaugă un plus de savoare tabloului epocii, pe care-l cunoaştem. Aceste fragmente au valoare de document prin atmosfera pe care o creează, prin aerul de autenticitate: „Dar mult mai mult de samă aflăm ca-i Jac Negruţ Dugheana ce şi-o are alături cu Naischaţ Şi care se pricepe la tot ce e negoţ Că pune să plătească abonament pe toţi....”33

32 Adrian-Silvan Ionescu, “Reclame, distracţii şi senzaţii în presa românească din sec al. XIX- lea” în Revista de istorie socială, vol. II- III, 1997-1998, p.10433 Oprescu, Eugenia, Manuscrisele lui Samson Bodnărescu în Studii de istorie a literaturii române, Buc., Ed. Academiei, 1968 p. 205

21

O. Băncilă – Talalul (1914)

Cunoscut ca un om cu inimă mare şi sensibilă, la bancherul Iacob Neuschotz apelau pentru ajutor nu numai oameni obişnuiţi dar şi oameni de vază ai cetăţii în momente nefaste ale vieţii. Astfel, Neuschotz a ştiut să înţeleagă o inimă de tată, sfâşiată de moartea fiului, aşa cum a fost şi inima lui Titu Maiorescu. Stă mărturie scrisoarea adresată de marele om de cultură Maiorescu, bancherului Neuschotz:

“Bancher Neuschotz – Iaşi Eodem datu (27 nov. 1872)

Iubite domnule Neuschotz,Bietul meu băieţel mi-a murit ieri seară de difterie.Aveţi bunătatea să-mi trimiteţi 300 de galbeni, trebuie să-mi îngrop copilul şi să-mi duc familia în străinătate. Va mai rog, - caci nu sunt în stare să mă urnesc din loc – să-mi trimiteţi pe cineva din biroul dvs. cu banii şi cu poliţa completată pentru semnat. Împrumut banii pentru 4 luni şi cu rata dobânzii fixată de dvs.Pot preda aducătorului banilor şi două poliţe ale d-nei Steege, pe care le am… Am convenit recent cu dânsa şi cu

22

ginerele său să plătească săptămâna aceasta. Vă rog deci să trimiteţi în acest scop pe cineva la dânsa vineri. Al dvs. devotat, Titu Maiorescu “34

Acest eveniment nefast din viaţa tânărului profesor Maiorescu este schiţat de scriitorul ieşean Ion Mitican astfel: „Avea doar 24 de ani şi-l îndurerase ingratitudinea profesorilor mai vârstnici, uniţi împotriva unui coleg mai tânăr.La 16 ianuarie 1868, fiind schimbat din funcţia de director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“, prin aprilie 1868, s-a mutat cu chirie în casa negustorului Mandel, într-o veche clădire boierească, pe locul căreia acum se află Şcoala copiilor cu deficienţe de auz şi vorbire (strada Brătianu, vizavi de Teatrul Naţional). Cumpărând, prin ianuarie 1869, casa Baldovici-Gluck din uliţa Tăutu (azi, strada Sulfinei, unde s-a construit, după al Doilea război Mondial blocul de la numărul 16), profesorul s-a mai mutat odată. Aici, s-a născut băiatul Liviu (Kiki), sâmbătă, 9 august 1869, moaşă fiind „madame Rickert“, mama vestitelor fete Claudine şi Emilia, ultima - eroina scandalului de la Şcoala Centrală. Bătrâna zidire nu i-a adus noroc căci, la 26 noiembrie 1872, trăia tragedia pierderii copilului, ucis de angină. L-a îngropat, copleşit de durere şi disperare, în cimitirul Bisericii „Buna Vestire“, înconjurat de studenţi, profesori şi nenumăraţi ieşeni înlăcrimaţi.Casa mult dorită din uliţa Tăutu devenise casa deznădejdilor, faţă de care nu mai simţea nici o dragoste, râvnind iar mutarea.”35

La serviciile Băncii “I. Neuschotz et C” a apelat şi Mihail Kogălniceanu. Prin intermediul acestei “case de bancă” efectua plăţile către diverşi furnizori sau trimitea, de la Bucureşti, bani soţiei şi membrilor familiei sale, aflate la Iaşi36.

34 Maiorescu, Titu, Jurnal şi epistolar, vol.8, Buc., Ed. Minerva, 1989 p.118, 123, 24235 Mitican, Ion, „Domnule Eminescu, numirile pe care le fac trebuie să fie ireproşabil de corecte“ în Lumina, Iaşi, An. 4, 18 Martie 2008 36 Pop N. Z. Augustin, Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu, Buc., Ed. Academiei, 1959 p. 257, 294, 407

23

Într-o scrisoare datată Marienbad, 29/18 iulie 1888, şi expediată de Kogălniceanu în ţară, la Huşi fiului său Jean acesta îi scria că din cauza unor neînţelegeri cu partenerii de afaceri din ţară a rămas fără bani şi a fost nevoit să se împrumute. De aceea cere fiului său să-i trimită banii necesari continuării tratamentului balnear în staţiunea Reichenhalle prin intermediul băncii lui Neuschotz.“…Mă vei întreba cu ce am trăit o lună de zile; în care cu toată economia am cheltuit peste 1500 franci. Am avut noroc că am găsit la George N. şi la neguţătorul Mendl din Brăila, care m-au împrumutat fiecare cu cîte douăzeci de Napoleoni…De aceea, fătul meu, îndata ce vei primi aceastea, caută a-mi trimite douăzeci şi cinci de Napoleoni, care cred că-mi vor ajunge pentru petrecerea mea de 15 zile de la Reichenhalle…Trimite aceşti bani cu poşta în pachet, sau mai bine ar fi să-i trimiţi lui Neuschatz la Iaşi, că de acolo el mi-i expediază prin telegraf la Reichenhalle…”37

Marele filantrop

Cu excepţia unui mic număr de evrei avuţi (cămătari, negustori de ţesături, cârciumari, etc. ) care ocupau încă din sec. XVIII-lea Uliţa Mare a târgului Iaşi, masele evreieşti citadine trăiau îngrămădite în cartierele sărace, formate din case şi magherniţe, dintre cele mai insalubre, alături de populaţia pauperă românescă… Starea sanitară şi igienică mai mult decât necorespunzătoare a oraşului, lipsa aproape completă a măsurilor profilactice favorizau, mai ales în cartierele mărginaşe, adevărate focare de infecţii, răspândirea epidemiilor şi molimelor… Epidemia de holeră ce a bântuit în vara anului 1866, de exemplu a determinat autorităţile să scoată în afara oraşului şi un număr însemnat de israeliţi săraci şi să-i cazeze într-un număr de gaste (şuri)… Neuschotz va susţine material îngrijirea a câtorva mii de bolnavi de holeră.

37 M. Kogălniceanu, Corespondenţe de familie (IV) în Manuscriptum, vol XII, nr. 4, 1981 p. 118

24

Faţă de cei nevoiaşi a existat un sprijin material şi moral permanent din partea unei elite bogate, dispuse a-şi ajuta coreligionarul aflat în suferinţă şi sărăcie, concretizat şi prin crearea şi susţinerea de instituţii şi societăţi filantropice38. Din timpul vieţii, Iacob Neuschotz a fost considerat cel mai de seamă reprezentat al filantropiei iudaice, potrivit rabinului Antoine Levy39. Pe lângă multe acte de caritate ştiute sau neştiute, cel mai drag familiei Neuschotz a fost cu sigurantă Orfelinatul. Şi astăzi la mormântul lui Jacob Neuschotz se pune o floare şi se spun rugăciuni în semn de mulţumire. Într-o convorbire cu regretatul şi distinsul istoric şi publicist ieşean dr. Leon Eşanu acesta-mi spunea: “Tatăl meu, pe patul de moarte, m-a rugat ca atunci când merg la cimitir să-l pomenesc şi pe binefăcătorul său Iacob Neuschotz, în orfelinatul căruia a crescut şi a primit o educaţie aleasă”. De-a lungul timpului, peste 300 de copii au fost crescuţi şi au primit educaţie, în acest institut, al cărui fondator, Iacob Neuschotz a sprijinit puternic Comunitatea, susţinând toate instituţiile, inclusiv Spitalul Israelit, căruia i-a făcut consistente donaţii. În cartea “Evreii ieşeni în documente şi fapte”, tiparită în 1939, H. Gherner şi Beno Wachtel dedică câteva pagini acestui institut filantropic sub titlul: Casa de orfani „Jacob şi Fany Neuschotz" - Omul şi opera40:

38 Anghel, Rodica, Câteva instituţii filantropice evreieşti ieşene, în SAHIR, vol. 3, Buc., Hasefer, 1998 p. 263-27539 Niemirower I., Ochire asupra comunităţii Israelite din Iaşi. Conferinţă, Buc., Tip.”Speranţa”, 190740 Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939 p.118-123

25

“De Anul Nou „Roş-haşana" s-au împlinit 50 de ani de când s-a stins din viaţă (25 aug. 1888) marele filantrop Iacob de Neuschotz, întemeietorul casei de orfani Iacob şi Fany Neuschotz şi ctitorul templului ieşean.Era unul din marii filantropi ai Iaşului, iar operele sale trăiesc şi astăzi, căci a înţeles că nu e suficient a pune bazele unei instituţiuni şi să o laşi apoi la capriciul carităţii publice, ci trebuie să le dotezi cu fonduri care să le asigure existenţa.Aşa se explică menţinerea operelor evreului născut într'un târguşor din nordul Moldovei [Herţa] şi care, ridicându-se prin propriile sale mijloace, a contribuit cu munca, inteligenţa şi averea sa la ridicarea vieţii evreieşti din Iaşi.A fost cel dintâi evreu care a introdus în ţară serviciul divin modern pentru care scop a clădit templul ieşean Beth-Iacob.A contribuit la toate instituţiunile, între care se număra şi spitalul israelit căruia îi face o donaţiune de 60.000 lei.A fost un puternic susţinător al Comunităţii, încât la moartea sa, Dr. K. Lippe în discursul funebru a spus: “Cu Iacob de Neuschotz dispare o Comunitate" şi din nenorocire aşa s-a întâmplat.Dar afară de sprijinul dat tuturor instituţiunilor, opera sa principală este Casa de orfani şi templul.Casa de orfani înfiinţată în anul 1868 după moartea fiului său Chaim Şmil, continuă să adăpostească şi să capete

26

instrucţiunea necesară, la început un număr de 12 orfani, astăzi ridicat la 25.Demn de pomenire este petiţiunea fondatorului Institutului ce a fost înaintată Domnitorului ţării şi care era astfel redactată:“Prea Înălţate Doamne!Hotărându-mă a veni după putinţa mea în ajutorul omenirii în suferinţă şi în special coreligionarilor mei, am de scop de a înfiinţa, din propriile mele mijloace, o Casă de orfani în Iaşi, în care copii orfani de religie mozaică să poată fi la adăpost, sprijin şi mijloace pentru a se dezvolta în privinţa morală şi materială. Acest institut va purta numele de „Casa de orfani Iocob şi Fany Neuschotz."Într-însa se vor primi fără plată, după putinţă 10 orfani. Se vor îmbrăca, se vor susţine, se vor instrui în religiunea mozaică şi se vor sili a frecventa şcoalele publice primare. După finirea învăţământului elementar, orfanii vor fi puşi, să înveţe o meserie sau o industrie şi astfel se va asigura viitorul lor.Pentru ca această casă de binefacere să poată fi înfiinţată de îndată, şi să producă rodurile sale, i-am donat casa mea din Iaşi, aflătoare pe strada de Jos (actuala C. A. Rosetti) cu dependinţele sale exterioare şi interioare, mobile şi imobile; apoi pentru întreţinerea sa - am donat suma de 128 mii lei, adică patru mii de galbeni în obligaţiuni rurale române împreună cu cupoanele lor de procente şi mă oblig ca îndată ce voi primi Înalta Aprobare a donaţiunii şi a statutelor conform art. 811 şi 817 din Codul Civil, a trata titlurile de proprietate ale casei cât şi obligaţiunile rurale comisiunii curatoriale a Casei de orfani, după statut.Voind a pune această instituţiune de binefacere sub paza legală şi suprema privighere a înaltului Guvern, rog plecat spre Înălţimea Voastră, să binevoiască pre Guvernul său de a cerceta această a mea petiţiune precum şi alăturatul act de donaţiune şi statutele şi de a le supune la înalta Aprobaţiune a Înălţimii Voastre.Sunt prea Înalte Doamne, al Înaltului Vostru prea plecat şi supus servitor

27

ss Iacob Neuschotz Iaşi în 28 Noembrie anul 1867. *Odată înfiinţată această „Casă" ea a progresat mereu. Tot conform steluţelor art. 11, filantropul de Neuschotz a creat şi o bursă pentru întreţinerea a doi elevi ce se vor distinge, care să fie trimişi la Viena pentru a învăţa într-o şcoală comercială.Iacob Neuschotz a instituit în anii 1868 şi 1873 “fondul de stipendiilor” pentru sustinerea bursierilor săi la Viena41.Foarte mulţi azi îşi datoresc situaţiunea la cari au ajuns, Casei de orfani „Neuschotz".Copiii capătă în institut: hrană, îmbrăcăminte, preparaţiuni de limbă germană şi ebraică. Pentru învăţarea limbii româneşti ei frecventează şcolile primare publice.Instituţia este administrată de o comisiune curatorială ajutată de directorul institutului.Pentru aducerea aminte Comisiunea Curatorială a publicat diferite acte şi momente însemnate din viaţa acestei instituţiuni şi din care spicuim: „Protocol: Inaugurarea Casei de orfaniLa 24 Septembrie a anului 1868, în a 7-a zi a serbării corturilor după ritul Israelit, casa de orfani fu inaugurată printr-un serviciu divin în templul „Beth-lacob".Oaspeţii invitaţi cu această ocaziune erau numeroşi, între care Dl. Prefect al oraşului cu asistenţii săi, Dl. Primar cu membrii comunei întovărăşiţi de alte persoane respectabile, făcură onoare unei solemnităţi, care avu de sorginte un act umanitar şi filantropic. Pe lângă altar erau înşiraţi orfanii destinaţi pentru casă în număr de 12 şi în mâna celui mai în vârstă fâlfâia un steag de culori naţionale cu inscripţia „Orfaneum Iacob şi Fany Neuschotz”.Serviciul divin s'a celebrat întocmai după program. La ieşirea din templu, copiii s-au instalat în institutul lor; acolo Dl. Fondator le-a prezentat cel dintâi soupeu la care Dl. Prefect al oraşului a purtat un toast sincer potrivit cu împrejurarea sa.

41 Fraternitatea, Buc., nr.6, 10 feb., 1884, p.43

28

Din ora aceasta fundaţia a devenit concretă. Casa s-a declarat deschisă, curatoriul a intrat în funcţiunea definitivă a d-lul pedagog căruia i s-a predat casa cu orfani sub privegherea şi îngrijirea sa.Acest protocol neconţinând mai mult decât o simplă aducere aminte despre modul prin care stabilimentul în chestie a încetat a fi efemer primind odată pentru totdeauna un chip real, se va alătura la acte spre memoria şi fidela păstrare.(ss) Neuschotz, D. Lotringher, Dr. Fraenchel, M. S. Goldbaum „Un moment important din viaţa Oefelinatului Neuschotz l-a constituit vizita făcută la Iaşi de regele Carol I, între 7-8 iunie 1883.Programul vizitei regale a cuprins întâlniri cu autoritîţile oraşului, cu conducătorii clerului din Moldova. Regele Carol a vizitat Şcoala fiilor de militari, Spitalul “Sf. Spiridon”, Pinacoteca , Universitatea unde a văzut şi biblioteca, după care a vizitat Spitalul “Paşcanu” din Tătăraşi şi două şcoli, una primară de pe str. Sărărie şi Şcoala Centrală de fete .„De aci, Regele merse la orfelinatul întreţinut de domnul bancher Neuschotz, care împreună cu doamna Neuschotz au întâmpinat la sosire pe Majestatea Sa, iar elevii au primit pe Regele cu imnul naţional.Aci rabinul comunităţii, care se afla faţă, a ţinut o frumoasă alocuţiune, după care Majestatea Sa a inspectat în deamănuntul acest orfelinat bine întreţinut, exprimând Înalta Sa mulţumire domnului fondator42.” Impresionat de vizita sa la Orfelinat de felul cum erau educaţi şi crescuţi orfanii Regele Carol a spus dnei Neuschotz că doreşte să revină în acest loc, însoţit de soţia sa Regina Elisabeta.Director al Orfelinatului era, la anul 1878 Predicatorul M. S. Rabener, erudit literat care a tradus în “limba antică ebraică “Cântecul Gintei latine” a lui V. Alecsandri spre a fi cunoscut şi coreligionarilor mei din România”.

42 Monitorului oficial al României No. 55 din 12(24) Iunie 1883 p.1103

29

Rabener Matitjahu Simha s-a născut în 1829 , a fost scriitor ebraist, editor de reviste, a condus în 1869 Şcoala Evreiască “Junimea” din Iaşi43. În anul 1908 Octombrie 5, Casa de orfani „Iacob şi Fani Neuschotz" şi-a serbat 40 de ani de existenţă cu care ocazie dna Adelaide Neuschotz, a doua soţie a baronului filantrop şi directorul institutului au primit următoarele telegrame de răspuns din partea Casei M. S. Regelui şi Ministrului Instrucţiunii şi al Cultelor: Bucureşti 5 Oct. 1908

Casa M. S. Regelui Doamna mea,M. S. Regele a primit cu plăcere telegrama ce i-aţi adresat cu prilejul serbărei de patru zeci ani a azilului de orfani Neuschotz şi a binevenit a mă însărcina să vă transmit odată cu înaltele Sale mulţumiri urările ce face pentru propăşirea acestei instituţiuni de bine facere.Primiţi vă rog, Doamna mea, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni", p. Mareşalul Curţii Adjutant de serviciu (ss) Lt. col. Gh. Banu *

„Bucureşti - Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor Direcţiunea Învăţământul secundar şi superior Seria B. No. 69.393

Domnule Director,

43 Marta Anineanu, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed. Minerva, Buc., 1978 p.386

30

Luând cunoştinţă de sentimentele şi urările ce ne adresaţi, Dl Ministru vă roagă a primi cele mai vii mulţumiri exprimându-vă urarea cu bunele intenţii ce are acea instituţiune fondată de acum 40 de ani să fie încoronată de succes. Secretarul generalD. A, Teodor 10 Oct. 1908.”

“Şi astfel această casă de orfani continuă a dăinui pentru binele acelora care au avut nenorocirea de a pierde prea curând pe protectorul lor firesc” – subliniază în capitolul dedicat acestui institul autorii cărţii “Evreii ieşeni în documente şi fapte”Autorii monografiei continuă prezentarea istoricului orfelinatul ce îşi avea existenţa asigurată din punct de vedere juridic şi financiar şi în 1939 când erau scrise următoarele rânduri:“Personalitatea juridică a Orfelinatului se întemeiază pe Decretul Regal publicat în Monitorul Oficial No. 159 din 13/25 Iulie 1868 în următoarea redactare: C A R O L I. Din graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa NaţionalăDomn al Românilor La toţi de faţă şi viitori sănătate Asupra raportului No. 2759 al Ministerului nostru secretar de Stat la departamentul Cultelor şl Instrucţiunii Publice.Am decretat şi decretăm cele ce urmează : Art. I. Actul de donaţiune făcută de Dl. Jacob Neuschotz bancherul din Iaşi şi proiectul de statute prezentate de domnia sa întru fundarea în Iaşi a unui institut pentru educaţiunea orfanilor de rit israelit sub numirea de “Casa de orfani Iacob şi Fany Neuschotz” le aprobăm întocmai.Art. II. Ministrul nostru, secretar de Stat la departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este însărcinat cu executarea decretului de faţă. Dat în Bucureşti la 2 Iulie 1868. Ministru secretar de Stat la departamentul cultelor şi instrucţiunii publice

31

ss. Indescifrabil No. 1084”

Dintre cei care s-au ocupat cu conducerea instituţiunii însemnăm în afară de Adelaida von Neuschotz, pe Dr. K. Lippe, Dr. H. Burstin, Solomon Rapaport, Solomon Hornstein, Iosif Gezler, I. Mahlovici, Mendel Schnürer, Dr. Frenckel, Dr. Rosenthal, Arnold Kasner, Ieşiva Kohos, S. Goldbaum, Landsberg, Lotringer ş.a.Astăzi (anul 1939 n.n.) se ocupă cu conducerea casei de orfani şi a căror activitate este demnă de orice laudă D-nii: S. O. Groaswald, Iacob Hirschensohn, Z. Grossman, Iosef Ghetzler, Filip Schiller, Adolf Schwam şi H. Rabinovici44.”

Dintr-un anunţ publicitar pentru recrutarea unui pedagog, anunţ apărut în “Revista Israelita”, pe luna iunie 1889 aflăm că institutul ocrotea în acel an 18 băieţi orfani: CONCURS “La Orfelinatul Neuschotz din Iaşi, postul de dirigent al institutului devine vacant cu 1 August a. c. Se cere un pedagog perfect care să fie capabil a preda elevilor (18 baieţi în vârstă de 8-12 ani ) limba germană şi ebraică şi să fie totodată şi însurat, femeia având a lua asupra-şi întreţinerea completă a elevilor şi menţinerea în bună stare a rufelor lor, elevii frecventând şcoalele publice, învăţământul casnic se dă numai în orele libere.Condiţiuni: 1800 lei onorar anual precum şi locuinţă, mâncare, spălatul rufelor, încălzit şi iluminat.Oferte conţinând o expunere cât se poate de detaliată a împrejurărilor în care se află oferentul şi însoţite de copiile certificatelor şi de indicări de referenţe sunt a se adresa la D-l H. Tiktin în Iaşi. Pentru Curatoriu: S.Raischer.45” Un alt anunţ pentru recrutarea de pedagogi cu o solidă cultură şi temeinice cunoştinţe de limbă germană apărea şi în ziarul vienez “Die Welt” din august 1904, ceea ce arată grija avută pentru o educaţie înaltă a băieţilor orfani46.

44 Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 193945 Revista israelită, Buc., nr. 12, iunie 1889. p. 33746 „Die Welt” , nr. 32, Wien, 5 aug. 1904 p. 17

32

Conform statutelor orfelinatului conducerea acestuia dădea seama, în fiecare an atât binefăcătorului dar şi statului. Darea de seamă era făcută publică şi cuprindea bilanţul contabil al cheltuielilor şi câştigurilor şi o evaluare a situaţiei şcolare şi de sănătate a elevilor. Astfel, din darea de seamă pe anul 1883 aflăm că “Numărul elevilor este de 18 orfani din care 5 frecventează gimnaziul şi 13 şcoala primară. Progresul elevilor a fost satisfacator. Doi din ei au trecut din şcoala primară la gimnaziu şi toţi ceilalţi în clase superioare. Doi au fost premiaţi, unul în gimnaziu cu premiul I cu cunună. Starea sănătaţii a fost favorabilă... Deficitul [de cheltuieli] a fost acoperit prin noua ofrandă generoasă a fondatorului ei [I. Neuschotz]47.” Darea de seamă pe anul 1884 arata schimbările survenite în situaţia şcolară a elevilor şi admiterea de noi copii: “Numărul orfanilor a fost de 18 din care 5 au frecventat gimnaziul şi 13 şcoala primară, cl. a IV-a. Aceştia din urmă au fost concediaţi din institut şi înlocuiţi cu alţi 13 orfani. Doi din cei concediaţi i-a trimis d-nul Neuschotz la Viena spre a frecventa şcoala de comerciu, şi sunt susţinuţi din “fondul stipendiilor” instituit de d-sa în 1868 şi 1873.Directorul şi directricea, d-nul şi d-na M. Scherzer îşi cunosc pe deplin misiunea şi ştiu a da o educaţie morală şi intelectuală micilor orfani, demni de pizmuit.Copii veniţi în orfelinat se văd parcă transformaţi cu totul în timpul cel mai scurt. E de observat că limbile ebraică şi germană se predau orfanilor de d-l Scherzer.D-nul Neuschotz, preşedintele curatoriului poartă şi acum cel mai viu interes creaţiunii sale48” După 22 de ani de la moartea fondatorului său, Orfelinatul Neuschotz avea aceiaşi bună reputaţie. În Arhivele Statului din Iaşi, în fondul Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor se află un proces verbal al unei inspecţii făcute la acest institut, în anul 1920. “Iaşi, 1920, octombrie , 11.

47 Fraternitatea, Buc., nr.6, 10 feb., 1884, p.43, Revista Israelită, Buc., nr.3, feb. 189148 Fraternitatea, Buc., nr.5, 1 feb., 1885, p.35

33

Inspecţie la Orfelinatul “Neuschotz” din Iaşi la solicitarea Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor Proces-verbal În fruntea delagaţiunii desemnată de onor Minister prin ord. nr.84859/920, am inspectat azi, 11 octombrie 1920, Orfelinatul “Neuschotz” din str. Academiei nr.5, Iaşi.Acest institut este instalat în localul propriu şi în el nu se primesc decât numai copii interni şi care în total sunt 18. Repartizaţi pe clase sunt: în cl. I-a – 4, în cl. a II-a - 6, în cl. a III-a – 6 şi în cl. IV-a – 2. Total 18. Aceşti copii urmează cursurile la şcoala primară de băieţi a statului “Gh. Asachi”. Internatul este pus sub direcţia d-lui David Brauner care predă şi limba ebraică şi face meditaţie cu copiii la lecţiunile de limba română, între orele 3 - 5 p.m.Am vizitat dormitoarele, sufrageria şi sala de clasă unde se predă limba ebraică. În dormitoare am văzut că paturile şi aşternuturile sunt curate, cearceafurile şi albiturile se schimbă în fiecare săptămână. În sufragerie tacâmurile de masă sunt suficiente şi curate, numai sala în care este instalată are nevoie de reparaţie, pereţii fiind umezi. Sala de clasă este spaţioasă şi curată şi mobilierul vechi, dar în bună stare. Copiii toţi sunt sănătoşi. Impresia generală este satisfăcătoare şi constat că d. David Brauner, care conduce acest institut de 7 ani, lucrează cu tragere de inimă pentru bunul mers al acestui orfelinat. Inspector delegat, (s.s.) Ştefan Zainvell Pentru conformitate: David Brauner49.” Pentru supravieţuirea Orfelinatului erau necesare, de la an la an, tot mai multe fonduri băneşti. După moartea baronesei Adelaida Neuschotz, gija susţinerii orfelinatului a fost preluată, de la Munchen de fiica acesteia, Baronesse Rosa Benedicta von Neuschotz care, în anul 1920 emitea avocatului acesteia, professor Heinrich Rheinstrom un cec

49 Evreii din România în secolul XX. Documente şi mărturii, vol.I, Buc., Hasefer, 2003. p.415 Comunitatea evreiască din Iaşi a avut un orfelinat propriu care nu de puţine ori a fost confundat de istorici şi memorialişti cu Orfelinatul Neuschotz. Vezi: Kara, I, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Buc., Hasefer, 1997 p.83

34

în valoare de 5.000 de Mărci germane destinat institutului ieşean fondat de Iacob Neuschotz cu aproape cincizeci de ani în urmă50. *Ataşamentul bancherului Neuschotz pentru copiii săraci şi bolnavi, indiferent de originea confesională, a fost dovedit şi de contribuţiile sale băneşti importante la ridicarea şi funcţionarea Spitalului de copii “Caritatea” din Iaşi. Sufletul acestui aşezământ a fost însă ilustrul medic austriac, cu inima de român, Ludovic Russ căruia îi face un călduros portret în “Iaşii de odinioară”, Rudolf Suţu:

”S-a născut în 1816. Familia sa era stabilită în Austria de Jos, dar originară din ţările baltice şi a aparţinut nobilimii germane de la Riga. Studiile de medicină şi le-a făcut la Viena…Mihai Vodă Sturdza având nevoie de un specialist chirurg, de care se simţea pe vremuri mare nevoie în Moldova, a adus la curtea sa pe dl. Russ, după recomandarea ducelui de Chambord… Când a venit în ţară Russ avea 26 de ani. De atunci s-a stabilit la Iaşi, rămânând aici, legat de Iaşi şi n-a fost prilej ca să nu-şi arate cele mai calde şi statornice sentimente de iubire pentru ţară…În Războiul pentru Independenţă a făcut în mod strălucit dovada sentimentelor sale româneşti, punând în serviciul 50 Leo Baeck Institute, Year book, Vol. 9, Secker & Warburg for the Leo Baeck Institute, 1964 p. 274

35

patriei sale adoptive, talentul şi ştiinţa sa, îngrijind răniţi în marile spitale ale Crucii Roşii, la Turnu Măgurele.La 1877 el era medic colonel, conducătorul ambulanţelor de Cruce Roşie din Moldova...Drul Russ a fost în cele mai strânse raporturi cu Domnitorul Carol şi Doamna Elisabeta care îl iubeau şi apreciau foarte mult… Nu a fost scop cultural sau filantropic, care să nu fie sprijinit de drul Russ. Împreună cu Domniţa Elena Cuza, a fondat Spitalul de copii “Caritatea” din Iaşi, fiind epitrop până la sfârşitul vieţii sale… Ca om de ştiinţă, a contribuit la crearea învăţământului medical în Moldova, fiind şi profesor la facultatea de medicină din Iaşi. A murit în 1886… La moartea lui, toţi ieşenii l-au plâns51.“ Doctorul Russ a fost un mare prieten al evreilor din Iaşi. În necrologul comunităţii evreieşti din Iaşi, publicat în Revista israelită se arăta, între altele: ”La 17 Noiembrie a.c. [1888] a încetat din viaţă, în Iaşi, venerabilul şi iubitul doctor în medicină, distins chirurg, Ludovic Russu, bătrânul. Stimat în toata ţara şi cu deosebire dincolo de Milcov, ca medic şi ca om reposatul, deşi creştin, era iubit mai cu seamă de israeliţii din Iaşi… Dr. Ludovic Russu, senior, era binefăcător; în fiecare zi a jertfit cel puţin două ore pentru consultaţiuni gratuite la bolnavi fară osebire de religie, şi nu ararerori a împărţit, pre cât i-a stat în putinţă, medicamente la bolnavi. Întreaga societate ieşeană a urmat până la mormânt resturile omeneşti ale acestui medic binefăcător52…” Luând cunoştinţă de asemenea oameni şi fapte ne vine-n minte dictonul latin “O tempora, o mores!”Primele fonduri pentru ridicarea aşezământului spitalicesc pentru copii “Caritatea” s-au strâns în noiembrie 1879 iar în cursul anului 1880, s-au înfiinţat 6 paturi în care s-au îngrijit şi tratat 54 de copii de diferite confesiuni, 31 băieţi, 3 de fete. Primul copil primit la 1 ianuarie 1880 în cura Spitalului a fost Ioan Timuş, în etate de 6 ani”… În folosul copiilor bolnavi a depus bani, reprezentând venitul unei conferinţe ţinute în folosul Spitalului şi Titu Maiorescu.

51 Suţu Rudolf, Iaşii de odinioară, vol.1-2, Iaşi, Tip. Lumina Moldovei, 1923-192952 Revista israelită, Buc., Nr. 22, 1 Dec 1888 p. 607

36

Numărul paturilor va creşte treptat astfel că în anul 1882 “se fondează două paturi prin contribuţiuni anuale, unul de D-na Theresa Miclescu şi al doilea de dl. Iacob Neuschotz.”… “Un comitet de Doamne compus din D-na Principesă Aglae Moruzi, Aneta D. Rosetti şi Lucia Cantacuzino, a luat deja de pe atuncea Spitalul de copii sub graţiosul lor patronagiu…În anul 1888 se primeşte donaţiunea făcută prin clauză testamentară de Dl. I. Neuschotz de 12.000 lei în efecte publice53” fiind mărită capacitatea spitalului la 24 de paturi. Neuschotz a contribuit şi la ridicarea unei a doua aripi a clădirii spitalului pentru copii „Caritatea”. Un susţinător remarcabil al spitalului de copii “Caritatea” a fost Doamna Elena Cuza. La serbarea solemnă prilejuită de deschiderea Spitalului în localul său propriu, la 17 iunie 1890, aducând mulţumiri celor care au susţinut spitalul, dr. L. Russ jr. spunea că pe lângă “înfiinţarea unui pat de spital prin cotizaţiuni anuale de către Principesa Cuza în memoria soţului său Prinţul Alexandru Cuza, Măria Sa Doamna Elena Cuza care a binevoit de pe atunci deja de a acorda şi de a menţine şi până în prezent înalta sa protecţiune ”Caritatea”, donează casa D-sale situată în strada Romană no. 23 prin actul de donaţiune din 1 Noiembrie 1890. În acest act Măria Sa se exprima precum urmează:“În dorinţa de a vedea dezvoltarea şi prosperitatea Spitalului de Copii ”Caritatea” fondat de vecinic regretatul repozatul Dr. Ludovic Russ senior, voind a contribui şi eu la propăşirea acestui institut umanitar, donez casele mele din Iaşi, situate în str. Romană no. 23 cu atenansele lor şi tot locul precum le stapânesc astăzi fără nici o rezervă…” În anul 1890 Măria Sa Doamna Elena Cuza a stat cinci luni în Spitalul “ Caritatea” lângă micii D-sale protejaţi mângâindu-i şi îngrijindu-i ca o adevarată mamă.54”Dragostea de oameni, compasiunea pentru cei necajiti i-au adus lui Iacob Neuschotz faimă şi respect. Mai aflăm de la publicistul Rudolf Suţu ca Iacob Neuschotz avea grija ca în fiecare sâmbătă, de Sabat să împartă, cu mâna sa pâine 53 Act de donaţie făcut de Neuschotz însuşi, o dată cu redactarea testamentului său mistic54 Russ, L., Douazeci de ani de existenţă a Spitalului de Copii “Caritatea” din Iaşi, Iaşi, Tip. Naţională, 1905 p.1-19 u

37

flămânzilor urbei: “Casa de banca Neuschotz, a fost unde astazi [anul 1923 n. n.] e Administraţia Financiară. Birourile se aflau la etajul de jos, iar sus şedea baronul de Neuschotz. În fiecare Sâmbătă, baronul împărţea la săraci, păine şi bani. Se aşeza în balconul caselor sale, care era pe atunci deasupra unei bolte, sub care treceau trăsurile şi de aici el singur făcea pomană la saraci.Soţia baronului, d-na Neuschotz, era o distinsă femeie, în relaţii cu lumea bună din Iaşi, din acele vremuri. Era foarte cultă. Amândoi soţii, au creiat orfelinatul şi templul care le poartă numele. În timpul verii, ei işi petreceau timpul la vila lor din dealul Copoului, fostă Cogălniceanu, actuala proprietate a dlui. Mihai Sadoveanu.În etajul de jos al caselor Neuschotz se afla şi vechea antiquarie [anticariat] Kuperman55“ La moartea filantropului, la 25 august 1888, ziarele din Iaşi şi Bucureşti au publicat ample necrologuri în care au expus, pe larg, viaţa şi meritele ilustrului filantrop enumerând din actele de caritate ale acestuia. Astfel, desprindem din necrologul publicat la 1 sept. 1888 în ziarul “Fulgerul” din Iaşi: ”Moartea filantropului Jacob Neuschotz a cauzat vii regrete în special ieşenilor. Acest bărbat era singurul în ţară, între israeliţi, care, fără distincţiune de confesiune, ajuta materialiceşte pe suferinzi.În viaţă, el se distinse prin acte mari filantropice şi-şi câştigă nemărginite simpatii în întreaga ţară. De la 1863 încoace, mai cu seamă, Jacob Neuschotz a făcut mari donaţiuni, numai în scopuri filantropice: a fondat şcoli, a creat burse, trimiţând un număr de tineri sărăci în străinătate, între care şi români; a fondat un institut de orfani şi un templu etc. La 1877, pe timpul resbelului Ruso-Româno-Turc, Neuschotz a oferit un fond însemnat pentru susţinerea mai multor familii, care şi-au pierdut pe şefii lor în resbel. Fondul acesta există şi astăzi. Nici o nenorocire nu trecea fără ca Neuschotz să nu aline suferinţele a sute de familii. Toate aceste mari acte de adevărată filantropie

55 Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923-1928. p. 50, 53, 137, 140, 320

38

au făcut ca numele de Neuschotz să fie foarte cunoscut în ţară.Faptul că sub guvernul trecut, i-a fost refuzată cetăţenia, nu l-a descurajat şi el n-a încetat un moment a da dovezi frumoase despre patriotismul său. Suveranul nostru, cât şi cei străini, i-au oferit semne de distincţiune. Împăratul Franz-Iosef i-a oferit titlul de cavaler al Ordinului Franz-Josef; regele Carol, acel al „Stelei României" şi regele Milan al Serbiei Ordinului „Takova”.Era dar natural ca coreligionarii lui şi populaţiunea ieşană să-i facă o înmormântare ca aceea ce a avut loc duminică 29 august, cu atât mai mult, cu cât şi la moarte s-a gândit mult a ajutora pe cei suferinzi, fără deosebire de religie, lăsând sume însemnate la diferite societăţi de binefacere, precum şi la diferite instituţiuni.Impozantul cortegiu, care a însoţit rămăşiţele mortuare ale acestui venerabil filantrop, a fost cea mai vie dovadă despre meritele ce şi le-a putut câştiga în curs de 71 de ani. Toate societăţile israelite din Iaşi, precum şi toate breslele, s-au grăbit a asista şi a depune pe sicriul acestui filantrop coroane. Peste 30 de corone au împodobit două care funebre, dintre care am putut observa pe acelea date de Banca Naţională, Societatea de Asigurare „Naţionala”, între fundatorii căreia a fost defunctul, aceia a comitetului spitalului israelit etc., etc. Primăria, cu toate că primise cu o zi mai înainte de înmormântare 5000 de lei pentru a-i împărţi la săracii creştini, cu părere de rău constatăm că n-a depus nici o corona, ba chiar n-a trimes măcar vreun reprezentat al său. Onorurile militare, au fost date de o companie de vânători56.” Profesorul de gimnaziu Vasile Negruţ în “Viaţa lui Jacob de Neuschotz” scrisă după moartea filantropului, face cunoscute alte fapte de caritate ale acestuia, pe lângă cele ale construcţiei şi întreţinerii templului si orfelinatului: “În anul 1866, când holera bântuia fără crutare ţara, Neuschotz, întreţinu pe propria sa cheltuiala un lagăr de aproape cinci mii de oameni timp de zece zile. Astfel el scăpă viaţa a mii de oameni de acest îngrozitor flagel.

56 Fulgerul, An. 1, nr. 16, Iaşi, 1 sept., 1888

39

La 1867, o foamete mare era în ţară. Pe atunci, Neuschotz, a fost proprietarul moşiei Şerbăneşti, din districtul Tecuci. El cheltui peste 1.000 galbeni, cumpărând popuşoi şi împărţind pe la locuitorii de pe moşia sa, care erau amenintaţi de a pieri de foame, pe când alţi proprietari jupeau ţăranii, mai mult decât oricând. Actul acesta, care a uşurat nevoile ţăranilor de pe moşie, i-a hotărât să facă prin publicitate o mulţumire proprietarului moşiei. Foaia “Moldova” a publicat mulţumirea adresată lui Neuschotz de locuitori şi care este acoperită de un număr foarte însemnat de iscălituri, iar pe de altă parte, ministrul îi mulţumi prin “Monitorul Oficial57“Scrisoarea de recunoştinţă a locuitorilor din Şerbăneşti către binefăcătorul lor Iacob Neuschotz publicată de ziarul ieşean „Moldova - foaie politică, religioasă, literară şi comercială”, numărul din 6 iunie 1867 a fost prefaţată de un lung articol al redactorului şi proprietarului ziarului, T. Boldour-Lăţescu în care acesta elogia atât fapta filantropului bancher dar şi gestul de recunoştintă şi mulţumire al ţăranilor ajutaţi la necaz, simţăminte exprimate prin anunţul lor, făcut public: “RecunoştinţăAcum mai bine de şapte săptămâni, subscrişii locuitori din cotuna Şerbăneşti, comuna Lieşti, plasa Bârlad, districtul Tecuci ne-am aflat în cea mai mizerabilă poziţie lipsiţi de hrana zilnică şi neavând către cine să ne întoarcem spre a chema în ajutorul nostru, fiindcă îndatoraţi la posesori şi proprietari din împrejur pe mai mulţi ani şi cu o dobândă simţitoare şi din cauza secetei ce domnea pe aicea, ne-am adus în cea mai mare disperaţiune încât gândeam că suntem pierduţi! Tocmai atuncea se întâmplase venirea dlui Neuşatz Banquier din Iaşi pe această moşie care o ţine în posesie; ne-am adresat către acest om onest, plângându-ne de toate nenorocirile noastre, şi rugându-l numai a ne ajuta cu 10 galbeni ca să putem contribui la aducerea Sfintei de la Mănăstirea Adam care se purta atuncea în districtul nostru, din cauza secetei şi să răspundem cu secară din recolta anului prezent; iar pentru hrana noastră zilnică nu

57 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

40

am îndrăznit a-i pretinde fiindcă ştiam că posesia o are numai pe anul de faţă. Dl Neuşatz în loc a ne da cei 10 galbeni ca împrumut, ni i-a dat ca pe un dar zicând:„Că pentru asemenea faptă voiesc a contribui din averea mea proprie şi despre dovadă de sentimentele şi simpatiile reale ce am pentru oricare om fără excepţiune, vă dau 500 galbeni fără nici o dobândă spre a vă cumpăra popuşoi care bani mi-i veţi plăti când vă va ajuta Dumnezeu, din recolta anului prezent pe care bani i-am şi primit asigurându-ne zilnica hrană a familiilor noastre. Vazând Dumnezeu asemenea faptă de la un om muritor, s-a miluit asupră-ne şi ne-a plouat foarte bine, încât recolta astăzi se află în starea cea mai bună.Aşadar ce stă în putinţa noastră a răsplăti această faptă umană?Nimic alta decât a ridica glasul nostru la Înalta Dumnezeire , a-L ruga pentru binele şi fericirea dlui. Neuşatz, asemenea de a ne exprima recunoştinţa şi devotamentele noastre către acest om onest şi prin foile publice, spre a lua şi alţii pildă de asemenea faptă umană.Vă rugăm a nu ne considera ca oameni nerecunoscători pentru că am întârziat cu această anunţare, căci încă în luna mai ne-am adresat Primăriei competente cu cerere în această privinţă, cerere înaintată Subprefecturei sub numărul 558, înaintată şi de aceasta din urmă instanţei Prefecturei sub Nr. 2629 cerând publicarea acestui anunţ prin foile oficiale în care până astăzi nu vedem nimic de menţionat din partea guvernului pentru acest caz, pentru care cauză nu ştim. 1867 Iunie 19Consilieri: Alecsandru Boconiali, Simion Dole, Constandin Lalui, Ioan Bujor Casieriu, Maria Popovici, Ioan Preotu, în numele a toată obştea satului58.”

Neuschotz destină un fond însemnat pentru trimiterea, la Viena a mai multor tineri fară deosebire de confesiune, unde să studieze ştiinţele comerciale, caci pe atunci nu se

58 Moldova, Iaşi, nr. 61, 6 iunie 1867, p. 243

41

infiinţară şcoalele comerciale la noi în ţară. Acest fond există şi astăzi [anul 1889] sub privegherea ministrului de instrucţiune din Viena, şi mulţi tineri, săraci îşi formează cariera lor. Sunt in Iaşi, tineri eminenţi care ocupă funcţii însemnate la Stat şi bine retribuite şi aceştia datoresc recunoştinţă numai lui Neuschotz, care le-a dat mijloace pentru studiere şi existenţa lor, pe când erau lipsiţi de totul. Mai sunt si doctori în drept şi medicină care au fost întreţinuti în Paris şi Viena, tot din acest fond59.La Arhivele Statului de la Viena există Fondul: “Privatstiftungen ab 1871/13/F53/Neuschotz, Stiftung Jacob & Fanny Neuschotz”. La o cercetare sumară a acestuia s-a constatat că în fondul de burse Neuschotz nu există vreun document sau o listă cu toţi bursierii fundaţiei. Fondul arhivistic în cauză este voluminos şi conţine în principal corespondenţa dintre fundaţie şi consulatul austriac K.u.K. la Iaşi, dar şi declaraţiile lunare ale bursierilor care atestă primirea bursei.Parcurgând documentele, s-au extras câteva nume de bursierii, reieşind că majoritatea erau originari din Iaşi, orfani care locuiseră în orfelinatul susţinut de Neuschotz. Iată câteva nume de bursieri, elevi moldoveni trimişi la studii la Viena şi anul primirii bursei Neuschotz. Din păcate, după rezonanţa numelor şi a ortografierii lor, nu se regăsesc pe această listă şi numele bursierilor creştini, moldoveni.-Max Margulies (bursa 1875-76)-Liudwig? Spako? (1873-75)-Aron Goldstein (1881-83)-Osias? Landman? (1878-79)-N. Goldstein (1880-82)-Leopold Jacobson (1889)-Nestor Muika? (1889-90)-Jacques Hugo Chilf? (1890-94)-Michael Wechster (1892-94)-Leib Haim Copolovici (1904-05)-Marcel Gold (1907-11)-Robert Fischer (1910-15)

59 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

42

-Salomon Holer (1912-15)-Jacques Richard Hutschnecker (1915)

Când Neuschotz, cumpără moşia Boian din Bucovina, locuiă de mulţi români, era deja bine cunoscut prin numeroasele sale acte de binefacere. Locuitorii din Boian, erau fericiţi de venirea noului proprietar, de care au auzit povestindu-se că e un mare om de bine… Neuschotz le făcu [bine] la toţi, fără deosebire de confesiune destinând un anume fond. Spitalul din sat, aflându-se într-o stare rea, el donă o sumă însemnată pentru îmbunătăţirea şi întreţinerea lui. Asemenea a făcut donaţiuni, atât şcoalei Israelite cât şi bisericei, în sume egale. Pe lângă toate acestea care le-a făcut pe proprietatea sa, cu ocaziunea vizitelor ce făcea, mai împărţi sume însemnate la săracii de pe moşie60…

Biserica ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Boian - construită între anii 1830-1838 din piatră şi cărămidă în centrul satului, în locul unei alte biserici care fusese ctitorită de cronicarul Ion Neculce. În această biserică, a slujit în perioada martie 1857 - aprilie 1859, preotul Iraclie Porumbescu, tatăl renumitului compozitor Ciprian Porumbescu61.Ne-ar trebui un volum destul de gros, pentru ca să putem înşira actele de binefacere săvârşite de Neuschotz”- sublinia 60Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-188961 Bizovi, Vasile, Boianul, Cernăuţi, Ed. Bukrek, 2005 p.41, 62, 119

43

profesorul Vasile Negruţ şi adăuga: “ Neuschotz ştia ce vrea să zică a fi om. Ştia apoi, ceea ce puţini ştiu, că pentru a fi fericit, trebuie să lucrezi pentru binele altora. Era duşmanul neîmpăcat al falsului filantrop…Natura faptelor sale filantropice, constituie o dovadă despre sufletul mare, curat şi generos al acestui bărbat.62” Acţiunile filantropice ale lui Iacob Neuschotz nu erau întotdeauna apreciate şi recunoscute de către autorităţi. După lovitura primită în 1882 când i se respingea, fară temei împământenirea ca cetăţean român, în 1884 lui Neuschotz i se refuză o donaţie de 46.000 lei, sumă foarte mare la acel timp, bani oferiţi şi în folosul fundaţiunilor creştine nu numai israelite. După acest an, plictisit de afronturile care i se aduceau, Iacob Neuschotz avea să se retragă, de unul singur, fară familie, la Boian, lângă Cernăuţi în Bucovina aflată sub suzeranitate vieneză, unde-şi cumpără moşie63,64. Sub titlul “Donaţiuni însemnate respinse” ziarul bucureştean israelit “Fraternitatea” publica, la 15 iunie 1884 un articol cu accente critice la adresa guvernanţilor vremii: “D-nul Neuschotz din Iaşi, mare bancher şi în acelaşi timp mare filantrop a făcut donaţiuni însemnate pentru diverse instituţii filantropice române a caror total era de 46.000 lei. Banii fură depuşi la minister, cerând confirmarea primirii lor oficiale.Dar guvernul în loc de a aproba cu plăcere primirea acestor donaţiuni pentru instituţiunile la care s-au destinat, şi care erau făcute fără nici o condiţie, guvernul după o mai lungă tărăgănare refuză primirea lor. Sigur cu scop ca să nu se poată zice ca un jidan s-a distins din nou prin donaţiuni pentru instituţii române. Aceasta, departe de a fi un act de politică înaltă, arată numai înjosirea şi degradarea morală a acelora, cari au întreprins zisa luptă economică contra evreilor.Ceea ce constituie însă o laudă pentru d-nul Neuschotz, e că a destinat acum aceşti bani pentru instituţiile de caritate din Iaşi: fapt ce arată că n-a avut nici un scop ascuns prin 62 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-188963 Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.16264 Fraternitatea, Buc., nr.23, 15 iun. 1884, p.179

44

donarea acestei sume ci fiind hotărât a face o donaţiune însemnată, a crezut cu cale, ca adevărat filantrop, de a da şi pentru instituţii neisraeliene.Cel puţin acum guvernul şi patrioţii noştrii nu se vor mai putea plânge că evreii sunt esclusivişti când esclusivismul şi fanatismul e dovedit pentru dânşii.Aceşti 46.000 lei îi va impărţi d-nul Neuschotz înaintea strămutării sale în Austria (e vorba de moşia Boian din Bucovina). Şcoala din Podu-Roş va avea şi ea parte din această sumă pentru fondurile ei65” Iacob Neuschotz a fost unul din mulţii evrei care au făcut averi dar care au înţeles să dăruiască din bunăstarea lor. „...Iacob Neuschotz născut la Herţa la 1809 donează Academiei Române suma de 20.000 lei aur „(...) pentru premii autorilor de opere ce după aprecierea Academiei Române se vor admite ca bune şi folositoare (...), înzestrând apoi Academia cu un fond special pentru a se trimite tineri meritoşi – fără deosebire de confesiune – spre a studia în străinătate.Lângă aceştia [donatori evrei] trebuie menţionat Solomon Halfon care a donat Academiei Române suma de 50.000 lei aur „(...) în scop de a se acorda burse şi premii celor ce studiază (...) Acest donator a avut un rol important în edificarea Ateneului Român prin marile sale donaţii în bani.Considerăm că este locul să precizăm că nici un evreu – în acei ani – nu a devenit membru al Academiei Române, nici un tânăr evreu nu a fost trimis în străinătate ca bursier al Academiei Române, din fondurile date de către aceşti donatori evrei... Oameni de cultură evrei au fost nevoiţi – aşa cum se va vedea – să părăsească ţara din cauza injustiţiei si discriminării. În lumina acestor acte de generozitate şi atitudini profund legate de marile aspiraţii naţionale, merită de relevat iniţiativa Rabinului Antoin Levy, care în unire cu Comunitatea Evreilor din Bucureşti deschide o listă de subscripţie în ziarul „Israelitul Român” în anul 1868 pentru strângerea sumelor necesare ridicării statuii lui Mihai Viteazu din faţa Universităţii din Bucureşti. Ironia amară a

65 Fraternitatea, Buc., nr.23, 15 iun. 1884, p.179

45

acestei iniţiative constă în faptul că ani de zile în jurul acestei statui – minunată podoabă a capitalei României – s-au adunat mase uriaşe de huligani antisemiţi care după ce erau incitaţi de către conducătorii lor, luau drumul cartierelor evreieşti, începând sinistrele lor pogromuri66...”

Baron von Neuschotz

Potrivit biografului său, Neuschotz a fost înobilat de „Împăratul Wilhelm al Germaniei care-i acordă titlul de „von” iar Împaratul Franz Iosef al Austro-Ungariei, îi oferi titlul de cavaler al ordinului Franz Iosef67”. “Archives Israelites” publica în numărul său din 15 iulie 1868, la rubrica “Ştiri diverse” următoarele: “Am citit în Monitorul official austriac din 2 iulie că D. Neuschotz , la Iaşi, binecunoscut în toată România pentru operele sale filantropice, a primit de la Majestatea Sa Împăratul Austriei, crucea de cavaler a Ordinului Franz Iosef68.”Am fost tentat să consider informaţia a lui V. Negruţi eronată, respectiv că Iacob Neuschotz, ca supus austriac era de la sine înţeles să fi primit titlul nobiliar de baron din partea Vienei. O confruntare cu lexicoanele ce cuprind numele celor înobilaţi de Viena arată că numele Neuschotz nu se regăseşte în paginile acestora. Au fost consultate: "Standeserhebungen und Gnadenakte fuer das Deutsche Reich und die „Oesterreichischen Erblande bis 1806 sowie kaiserlich oesterreichische bis 1823 mit einigen Nachtraegen zum «Alt-Oesterreichischen Adels-Lexikon » 1823-1918" , vol. III, dar şi „Adelslexikon des oesterreichischen Kaisertums 1804-1918“, lexicoane care conţin numele celor înobilaţi de către Viena, mai puţin pe cel de „von Neuschotz”. Cu toate acestea multe alte referinţe fac menţiunea că Iacob Neuschotz, ca supus austriac era nobil al Imperiului austriac.

66 Butnaru I. C., Holocaustul uitat, ACMEOR, Tel Aviv, 1985, p. 7867 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-188968 Archives Israelites, An. 29, nr. 14, Paris, 15 iulie 1868 p. 667

46

Titlul nobiliar impunea un blazon. În ceea ce priveşte blazonul casei baronului Neuschotz ştim doar că acesta îşi împodobise vila de la Copou cu acest însemn, decoraţii ce aveau să fie îndepărtate de viitorul stăpân al vilei, M. Sadoveanu care „se simţea iritat la vederea acestora”. Fiica scriitorului, Profira descrie, cu oarecare maliţiozitate acest episod: „S-ar putea ca Baronul Neuschatz, cel de-al doilea proprietar al ei [Vila „Mon Repos” de la Copou], să fi făcut oarecari schimbări… Dar eu nu cred că în afara coroanei de Baron, pe care a aşezat-o deasupra uşii de la intrarea care da în salon şi „B.N.”–urile care se răsfăţau pe toate clanţele – lucruri pe care tata (M. Sadoveanu) le-a aruncat numaidecât cu dezgust – să fi lăsat altceva în urma lui69.” O descriere sumară a stemei casei bancherului de Neuschotz o găsim însă în procesul verbal al judecătorului Ghe. S. Christofor care a preluat, din mâna baronului aflat bolnav la Vila ”Mon Repos”, din Copou, la 2 august 1888 plicul ce conţinea testamentul mistic, plic pecetluit de Neuschotz însuşi cu sigiliul personal: „În faţa noastră dl. Iacob de Neuschotz a pus în alăturatul plic o hârtie scrisă după care l-a sigilat cu sigile puse pe ceară roşie... Sigilele de la mijloc poartă iniţialele „I. N.” cu o coroana deasupra iar acele patru de la colţuri reprezintă Emblema sau Blazonul de Nobleţe şi încredinţând acel plic în mâinile noastre ne-a declarat că dispoziţiile din acea hârtie închisă în plic este testamentul său făcut cu libera sa voinţă, scris de un altul şi iscălit de D. I de Neuschotz70.” Posibil ca pe blazonul său înscris şi pe sigiliul personal să fi fost reprezentate iniţialele „I. N.” deasupra cărora era o coroană de „baron” din care se ridicau şapte raze, în vârful cărora strălucea câte o perlă, albă, sferică.Iacob von Neuschotz a fost sudit71 austriac, supus al Împaratului Franz Iosef al Austriei până la data de 31 martie 1880 când a renunţat el însuşi la protecţia străină, condiţie absolut necesară dobândirii cetăţeniei române. Pâna la această dată, Iacob de Neuschotz sau Jacques de

69 Sadoveanu, Profira, Destăinuiri, Buc., Ed. Eminescu, 1989. p.21970 Arh. St. Iaşi , fond.Trib. Iaşi, s. III, dos. 4/188871 locuitor din țările românești aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii – din it. Suddito n.n.

47

Neuschotz, cum mai obişnuia a se mai semna, a fost considerat un membru de vază al comunităţii austriece din Iaşi. În această calitate a făcut parte din delegaţia reprezentanţilor sudiţilor austrieci de la Iaşi care a participat la fastuoasa ceremonie de încoronare a Împăratului Franz Josef şi ca rege al Ungariei ceremonie care a avut loc la Pesta, în iunie 1867. Revista „Archives Israelites”, din 15 decembrie 1867, revistă care apărea la Paris publică o notă despre acest eveniment la care a participat şi I. Neuschotz: „ ...înainte de a încheia trebuie să spunem câteva cuvinte despre deputăţia pe care colonia austriacă de la Iaşi a trimis-o la Pesta pentru a felicita pe Majestatea Sa Împăratul cu ocazia încoronării sale ca rege al Ungariei.Deputăţia a fost compusă din opt persoane ale căror nume urmează: Dnii. Wolfrath, consul general la Iaşi, ca decan, J. Neuschotz, doctorul Cilac, Leon Daniel, S. Goldbaum, Joh. Strasshoffer, D. Mautseck şi Conya. Majestăţii Sale i-au fost prezentaţi toţi membrii deputăţiei cărora le-a adresat cuvinte foarte frumoase72” (Echo Danubien) La 8 iunie 1867, la Buda, în Catedrala Szent Mattyas, Franz Joseph a fost încoronat şi ca rege apostolic al Ungariei (1867-1916) şi în această calitate a aprobat legea privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, punând astfel capăt disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea unui stat dualist: Austro-Ungaria.

72 Archives Israelites, Paris, XXVII, nr.24, dec. 1867, p. 1143

48

Încoronarea lui Franz Joseph şi Elisabetei, 8 iunie 1867 la Buda, Ungaria pictură de Eduard von Engerth

Austro-Ungaria a fost întemeiată în urma unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, cu scopul de a menţine vechiul Imperiu Austriac după înfrângerea suferită de acesta la Sadova, în războiul din anul 1866 contra Prusiei. În 1873 Franz Joseph încheie cu Alexandru II, ţarul Rusiei şi, ulterior, cu Wilhelm I, împăratul Germaniei, alianţa celor trei împăraţi ca un acord consultativ între cele trei imperii.Din punct de vedere etnic, era un imperiu multinaţional (“format din petice”), iar viaţa politică era dominată de dispute intense între cele unsprezece naţionalităţi diferite, o caracteristică generală a acelei epoci de redeşteptare naţională, precum şi de tensiunile existente între cele două naţiuni dominante ale Imperiului. Deşi, în cei cincizeci şi unu de ani de existenţă, în Imperiu au apărut tot mai aprige dispute între diferitele grupuri etnice, economia acestuia a înflorit, iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a dezintegrat la sfârşitul Primului Război Mondial, ca urmare a dorinţei naţionalităţilor din cadrul său de a forma state proprii...Istoria titlurilor nobiliare în Austro-Ungaria şi Germania se pierde în depărtata existenţă a celor două popoare germanice.

49

Datorită „Toleranzpatent”, lege care a fost decretată în 1782 de către împăratul Iosif al II-lea, bancherii evrei şi mai târziu întreprinzătorii şi industriaşii evrei puteau fi, de asemenea, înobilaţi pentru serviciile şi loialitatea lor.Evreilor care au fost crescuţi în aristocraţie li s-a permis să-şi păstreze religia. Deşi ascensiunea în aristocraţie a însemnat o recunoaştere pentru munca şi serviciile aduse şi reprezenta o creştere a statutului social, nu s-a putut ascunde faptul că evreii au fost consideraţi în continuare, în cea mai mare parte, doar "toleraţi". Evreii nu au putut alege în mod liber locul şi durata şederii lor şi trebuiau să ceară în mod regulat permisiunea din partea autorităţilor. Aceasta a însemnat o povară uriaşă asupra familiilor evreieşti. În cazul în care capul familiei murea, toate rudele sale trebuiau să părăsească oraşul. Dreptul achiziţionării de bunuri imobiliare a fost interzis pentru evrei, chiar dacă aceştia aparţineau nobilimii. Acest regulament a rămas în vigoare până în anul 1860, când a fost desfiinţat de către împăratul Franz Joseph I şi astfel cetăţenilor evrei li s-au dat drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni creştini ai Imperiului. Un secol înainte de aceasta bancherul şi protectorul artelor, Karl Wetzler [sau Wetzlar] von Plankenstern care a fost ridicat la rangul de Freiherr (baron) de către împărăteasa Maria Theresia, după ce s-a convertit la catolicism. În ciuda acestor dificultăţi, începând cu anul 1821 existau cel puţin nouă familii de nobili evrei care trăiau în Viena. Alegerea lor s-a datorat contribuţiei lor în domenii industriale şi economice. Unele dintre aceste familii foarte bogate aveau nume foarte cunoscute ca Rothschild, Arnstein, Eskeles, Gomperz, Kuffner, Lieben, Auspitz, Schey von Koromla, Todesco şi Wertheimstein, von Wiernes. În cazul familiilor Rothschild şi Todescos, secretul succesului lor economic, cu caracter personal a fost rapida lor capacitate de a se adapta şi a se înnoi funcţie de situaţia economică globală, în continuă schimbare. Ei au fondat bănci care au finanţat companii şi proiecte de infrastructură într-un timp de mare creştere economică şi industrială, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Contribuţiile acestor nobili

50

evrei au făcut posibil ca Austro-Ungaria, să ţină pasul cu evoluţiile economice internaţionale. Ascensiunea evreilor în rândul nobilimii a grăbit, de asemenea, procesul de asimilare a familiilor de evrei în înalta societate. Unele dintre acestea s-au convertit la creştinism, pentru a deveni pe deplin acceptate, dar multe altele şi-au păstrat religia mozaică. În Austro-Ungaria religia, la fel ca etnia, nu a fost folosită cu vreun scop de clasificare socială. Nobilimea austriacă putea aparţine oricăror dintre religii, în cadrul Imperiului Habsburgic, romano-catolicilor nobilii din Austria, Ungaria, Croaţia, Dalmaţia, Slovenia şi Polonia, protestanţilor nobilii din Boemia şi Transilvania, greco-catolicii în Galicia de Est, ortodocşi sârbi în Voivodina, cum la fel de bine nobilii puteau fi de credinţă iudaică.Nobilimea austriaca a fost împartită în doua categorii, înalta nobilime (hoher Adel), şi joasa nobilime (niederer Adel). Înaltei nobilimi îi aparţineau prinţii şi conţii, nobilimea de jos era formata din restul nobililor .Istoric nobilimea austriacă (österreichischer Adel) a fost o clasă priviligiată. Nobilimea a fost oficial abolită în 1919 după căderea Împeriului Austro-Ungar. Sistemul nobiliar austriac este foarte asemănător cu cel german, atâta vreme cât cele două ţări au făcut parte în trecut din Sfântul Imperiu Roman.

Militant pentru emanciparea evreilor

Înlăturarea monopolului Otoman asupra comerţului românesc, persecuţiile şi măsurile restrictive adoptate în Imperiul habsburgic sau Rusia ţaristă împotriva evreilor sunt câteva din cauzele determinante ale unei imigrări masive a acestora în Principate - cu deosebire în Moldova - în prima jumătate a secolului al XIX-lea.Conform datelor statistice întocmite pe baza recensământului din 1859 existau în Moldova aproximativ 125 000 de evrei ceea ce reprezenta în procente 9,43 % din totalul populaţiei. Potrivit altor surse numărul evreilor era

51

de 190 283. Majoritatea evreilor din Moldova erau evrei askenazi proveniţi din Galiţia şi Polonia, o comunitate greu asimilabilă, ce-şi păstra obiceiurile şi tradiţiile, compusă mai ales din persoane cu o situaţie materială nu din cele mai strălucite73.În secolul al XIX-lea, legislaţia româna referitoare la evrei se dezvoltă sub semnul discriminării etnice şi religioase, dobândind trăsături bine definite.În pofida faptului că, atât în Moldova, cât şi în Muntenia revoluţionarii români de la 1848 cereau emanciparea evreilor, ca şi în pofida bunăvoinţei manifestate faţă de evrei de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al XIX-lea a reprezentat o fază nouă în dezvoltarea antisemitismului juridic românesc. Numărul legilor, dispozţtiilor şi regulamentelor antisemite creşte şi treptat antisemitismul dobândeşte un caracter de stat. Abdicarea, în 1866, a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi urcarea pe tronul României a membrilor familiei Hohenzollern au reprezentat tot atâtea lovituri date curentului favorabil emancipării evreilor români. Ion Brătianu, fostul revoluţionar paşoptist, a inaugurat în calitate de Ministru de Interne, începând din primavara anului 1867, o sistematică politică antievreiască. Circularele lui Brătianu ordonând izgonirea evreilor din sate şi chiar arbitrara expulzare din ţară au fost aplicate cu străşnicie de către organele subalterne. În martie 1868 se depune la Camera Deputaţilor un proiect de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural şi prevăzând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca răspuns la protestul guvernului francez în legatură cu statutul evreilor din România, Mihail Kogălniceanu trimite Parisului o notă în care refuză să-i considere pe evrei ca cetăţeni români. Tot Mihail Kogălniceanu enumera în Parlament, la 16 decembrie 1869, măsurile discriminatorii anti-evreieşti în vigoare atunci, pentru a răspunde astfel protestului formulat de la tribuna Camerei de către deputatul de Bârlad, I. Codreanu, nemulţumit de ceea ce acesta numise

73 Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.150-151

52

„comportamentul” evreilor şi de asistenţa pe care populaţia evreiască din România o primea din partea „Alianţei Israelite Universale” care avea sediul la Paris. În lunile iunie şi iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin, care, în schimbul recunoaşterii independenţei României, statuează egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării şi acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat de participanţii la Congres prevedea: «În România deosebirile de confesiune sau credinţă religioasă nu vor putea fi invocate nimanui ca motiv de excludere sau de împiedicare de a se bucura de drepturi civile şi politice de interzicere de a practica funcţii publice şi de a obţine onoruri, sau de a exercita orice meştesug sau profesie în nici un fel de localitate» . La 17 ianuarie 1879 guvernul depunea mesajul de revizuire a articolului 7 din Constituţia României. Aceasta ar fi trebuit să conducă la acordarea cetăţeniei române evreilor români. Dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de tergiversări, paralel cu o susţinută campanie antievreiască. Mihail Kogălniceanu şi Ion Brătianu îi prezentau pe evrei atât străinătăţii cât şi Parlamentului României ca pe duşmani ai ţării. În domeniul economic, discriminarea antisemită din România secolului al XIX-lea avea să determine interdicţia impusă evreilor de a deţine slujbe la căile ferate, la vămi, bursă şi la regiile care asigurau monopolul statului de vânzare a sării şi a tutunului. Multe legi şi dispoziţii discriminatorii îi împiedicau pe evrei să obţină licenţa de vânzare în mediul rural a băuturilor alcoolice. Dar aspectele cele mai dramatice ale persecutării evreilor români care îşi câştigau existenţa la ţară, o constituiau expulzările. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, mii de familii de evrei au fost izgonite din sate. Aceste măsuri au fost mai frecvente în Moldova decât în Muntenia şi aveau să se intensifice după 1885. Ele puteau fi adoptate fie din iniţiativa autorităţilor centrale, fie a autorităţilor locale. Chiar şi Consiliile Comunale aveau competenţa de a dispune alungarea evreilor din raza localităţilor respective. Dar, în general, ele îndeplineau dispoziţiile primite fie de la

53

prefectul judeţului, fie direct de la ministrul de Interne, riscând să fie dizolvate dacă nu executau ordinul. Devenit ministru de Interne, Mihail Kogălniceanu «continuă sistemul inaugurat dând nouă circulare succesive în 1869. Evreii au fost alungţi, maltrataţi şi jefuiţi. Numărul celor izgoniti a depăşit 1.200 de oameni. O nouă campanie de izgoniri expeditive i-a lovit pe evreii în 1876 când, peste 800 de persoane au trebuit sa-şi abandoneze în 24 de ore căminele. Uneori izgonirile cu caracter antisemit erau practicate şi în mediul urban. La 23 august 1887 cinci sute de evrei din Moldova, refugiaţi la Bucureşti, au fost evacuaţi şi de acolo. În domeniul, sanitar, discriminarea antisemită a fost, de asemenea, puternică. Pentru a obţine dreptul de a avea o farmacie, farmaciştii evrei se puteau prezenta la concurs doar dacă nu se prezentau farmacişti români. Numai românii puteau fi medici primari de judeţ. Legea sanitară din 3 aprilie 1886 stabilea că, pentru obţinerea oricărui post în serviciile sanitare, era obligatorie cetăţenia română. Elevii farmacişti şi asistenţii farmacişti „străini” nu puteau fi angajaţi decât acolo unde exista un elev sau un asistent român. Asistenţa medicală era gratuită pentru românii nevoiaşi, conform aceloraşi legi. Dar articolele 83 şi 84 ale legii sanitare prevedeau că «străinii pot fi admişi să urmeze un tratament spitalicesc numai în schimbul unei taxe, iar numărul paturilor ocupate de străini nu poate depasi 10%. La 25 iunie 1892, „Monitorul oficial” publica un raport din care reieşea că evreii nu mai erau acceptaţi în spitalele din Moldova. Legea învăţământului primar din 23 mai 1893 şi modificările aduse ei, ca şi legea învătământului secundar şi superior din 24 martie 1893, prevedeau că învăţământul era gratuit numai pentru copiii de români. „Copiii de străini” puteau fi admişi în şcoli de toate gradele numai în limita locurilor disponibile şi plătind taxe. Câteodată liceele şi cel mai adesea universităţile erau puternice nuclee de propagandă antisemită. Universităţile din Iaşi şi din Bucureşti au fost pepiniere de cadre pentru primele organizaţii antisemite din România şi – după primul război

54

mondial – au constituit nuclee ale primelor formaţiuni fasciste românesti. Tradiţia antisemită din armata româna ia naştere încă din secolul al XIX-lea. La 23 iunie 1868, serviciul militar devine obligatoriu în România, excepţie facând doar străinii. Legea din 5 martie 1876, referitoare la recrutarile pentru armată, va stabili că toţi locuitorii ţării trebuie să efectueze serviciul militar, cu excepţia celor care sunt cetăţeni ai altui stat. În consecinţă, o mare parte dintre evreii din România sunt obligaţi să satisfacă serviciul militar, deşi nu au cetăţenia română. Din 1876 evreii sunt încorporaţi ca „străini care nu aparţin unei naţiuni străine”. După recunoaşterea României de către Puterile europene, începând din 1882, evreii au fost obligaţi să facă armata ca „locuitori ai ţării”. În armată, ostaşii evrei sufereau persecuţii care – pe unii – îi conduceau spre sinucidere74. Lipsa drepturilor civile influenţa negativ viaţa economică, era umilitoare şi din punct de vedere social şi cultural, naţional şi politic. Cercurile de intelectuali evrei au început din timp lupta pentru emancipare. Au adus dovezi despre vechimea populaţiei evreieşti din Iaşi, au arătat rolul evreilor în dezvoltarea economică şi au subliniat propria lor tendinţă de asimilare, care, la unii, nu excepta botezul creştin ortodox75” Ziarele din Iaşi anunţau, din când în când, asemenea dovezi de autoasimilare religiasă şi culturală: “Evreul Arnold Finchelştein care s-a botezat ieri la biserica Sf. Andrei, a luat numele de Andrei Filioreanu. Botezul a fost oficiat de preotul Popescu iar naş a fost d. dr. Bogdan76.” Într- o perioadă când toleranţa religioasă era un deziderat greu de înţeles dar mai ales de pus în practică, Mitropolitul Primat, Iosif Gheorghian (1886-1893) urmaş al mitropolitului Calinic Miclescu la demnitatea de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Regat facea dovada deplinei sale deschideri faţă de israeliţi. La întilnirea din 14 sept. 1890 cu Dr. M. Beck, rabin şi predicator la Templul

74 Ioanid, Radu, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Buc., Ed. Hasefer, 2006 75 Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997 p.5076 Liberalul, Iaşi, 25 martie 1901, p.3

55

Coral din Bucureşti, eveniment consemnat de ziarele timpului între care şi “L` Independance Roumaine” capul Bisericii Ortodoxe Române spunea:“Stiţi că biserica ortodoxă e tolerantă, mai tolerantă încă decât confesiunea protestantă şi desigur decât cea catolică. Întrucât mă priveşte pe mine personal, prefer pe evreul care ţine la legea sa, aceluia ce o dispreţuieşte: îmi place şi evreul fanatic, dacă e convins şi nu prefăcut. Se întâmplă să vie la mine evrei, cerând sa-i primesc în legea creştină; Îi întreb: aţi studiat amândouă legile aşa de bine, ca să ştiţi care e mai bună? Dacă mă conving că solicitatorii au în vedere vreun interes personal, nu-i primesc în legea mea. Ţara noastră e tolerantă, fiecare poate trăi după legea cărei aparţine; patriotismul nu are nimic a face cu religia; îndemnaţi pe coreligionarii dvs. să-şi facă datoria către Ţară, să iubească şi să stimeze pe Români, şi nimeni nu vă impiedică de a ţine toate prescripţiunile legei lui Moise. Am aflat cu mâhnire excesele săvârşite la Botoşani; să nu credeţi că Ţara aprobă asemenea acte barbare, din contra, le dezaprobăm cu toţii, şi le considerăm o ruşine77”Rabi Dr. Moritz Meir Beck (1845-1923) a păstorit aproape 50 de ani, caPredicator al Templului Coral din Bucureşti ulterior primind şi titlul de rabin al Templului Coral. A fost printre primii rabini moderni din România şi a contribuit mult la înfiinţarea şcolilor israelito-române. A susţinut reforma modernă şi a luptat împotriva jurământului "More Judaico". Pe plan politic, a activat intens pentru emanciparea evreilor78. O expunere exhaustivă despre asimilarea evreilor în societatea românească prin convertirea la creştinism, mai ales la ortodoxie, a făcut istoricului Mihai-Răzvan Ungureanu în lucrarea sa: “Convertire şi integrare religioasă în Moldova la începutul epocii moderne, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2004.”.

77 Revista Israelită, Buc., nr. 17, 1890 p. 49378 Baruch Tercatin, Lucian-Zeev Herşcovici, Prezenţe rabinice în perimetrul româanesc, Buc., Hasefer, 2008, p. 90, 411-413

56

În conjunctura politică şi socială nefavorabile evreilor din Principatele Unite dar mai ales din Moldova şi Iaşi, Iacob Neuschotz nu avea cum să stea deoparte şi, cu autoritatea pe care o avea în mediile de afaceri şi nu numai din ţară dar şi din străinătate îşi aduse o importantă contribuţie la susţinerea şi infăptuirea idealurilor de emancipare a israeliţilor.În septembrie 1864 era creată „Uniunea Israeliţilor din Iaşi”, transformată anul următor în comitet ieşean al “Alianţei Israelite”, la aceeaşi dată cu apariţia, tot la Iaşi, a lojei „L’ Etoile de Roumanie”, a comitetului din Bârlad al Alianţei Israelite şi a lojei „Le Phare Hospitalier” de la Brăila. Din comitetul de la Iaşi făceau parte, sub presedinţia bancherului I. Neuschotz, diferiţi alţi bancheri şi comercianţi, printre care Samuel Goldenthal, Jonas Byck, Michel Daniel şi fiul său Leon, fraţii Cahana, A. Pauker s.a…Un grup de personalităţi din capitala Franţei, printre care Adolphe-Isaac Crémieux, avocat celebru şi fost ministru al Justiţiei în guvernul de la 1848, întemeiază la 1860 „Alianţa Israelită Universală”. Această organizaţie, internaţională în toată puterea cuvântului, cu sediul la Paris, era sortită unui viitor plin de realizări. Primul articol al statutelor ei prevedea ca “Alianţa să lucreze peste tot pentru emanciparea şi progresul moral al israeliţilor79.”

Adolphe-Isaac Crémieux

79 Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004

57

Era un fapt: „Alianţa Israelită Universală”, prima organizaţie evreiască internaţională, creată în 1860 cu scopul declarat de a activa pentru emanciparea şi apărarea evreilor persecutaţi ca atare, şi excepţionalul ei preşedinte, Adolphe Cremieux, sunt cei care au constituit adevăratul motor al unei politici intervenţioniste, susţinută de către Occidentul cucerit de ideile liberale, de egalitate religioasă, dar atât de rău tolerate de către autorităţile române. Pentru evreii români, Cremieux şi Alianţa erau cei mai buni apărători, pentru guvernanţii români, ei reprezentau puterea ocultă a iudaismului mondial, susceptibil să dăuneze intereselor României… Cremieux era convins că numai emanciparea putea să schimbe radical condiţia coreligionarilor români80. Lucrurile aveau însă să se tensioneze în România din punct de vedere politic. Campania antisemită declanşată de circularele guvernului contra “străinilor vagabonzi” care nu făcea decât să “legifereze” persecuţiile antisemite, stârni o puternică luare de poziţie împotriva partidului liberal a lui I. C. Brătianu. La 29 mai 1867 domnitorul Carol I primea o petiţie cerînd apărarea drepturilor populaţiei israelite din Moldova. Petiţia purta peste 600 de semnături, în fruntea cărora se aflau, pe lângă numele lui Neuschotz, numele lui Manolache Costaki-Epureanu şi al unei serii de personagii aparţinând „Stelei României”: Pogor, Nicolae Mavrocordat, Constantin Sturdza, Petre Palladi, Constantin Sutzu, P.P. Carp, Lascăr Ciure ş.a…Bancherii Neutschotz, Daniel, Solomon Cahana părăsiră Iaşii spre a cere sprijinul Alianţei Israelite şi a lua parte la reuniunea comitetului central al acesteia, la Paris81. Aici, în a doua şedinţă semestrială a Alianţei Universale Israelite din 10 iulie 1867, sunt prezenţi de la Iaşi Jacques Neuschotz, Ch.-M. Daniel şi Sal.-B. Cahane care prezintă o dare de seamă asupra situaţiei evreilor români. În rapotul Adunării se spune că persecuţia contra israeliţilor români nu a încetat şi se dau exemple: „a fost înjunghiat, în prezenţa unuia dintre ei, un israelit care ducea de mâncare 80 Iancu, Carol, Bleichroeder şi Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din România, Buc., Ed. Hasefer, 2006, p. 14-24, 120-12981 Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004

58

coreligionarilor aruncaţi în închisoare şi care erau ţinuţi fără hrană.” Adunarea face apel la Comitetul de la Iaşi să ţină la curent Alianţa în legătură cu “situaţia fraţilor noştri din România82”. Tot în această şedinţă a fost prezent şi M. Picot secretarul particular al Regelui Carol. Acesta venise la Paris cu afaceri particulare, fără misiune oficială, dar a dorit să lămurească, în Adunarea Alianţei evenimentele regretabile care se petreceau în România, în legătură cu situaţia evreilor. El a arătat că guvernul român nu s-a gândit de a lovi pe israeliţii moldoveni care formează mai mult de o treime din populaţia totală şi care se deosebesc de restul populaţiei prin limbă, obiceiuri, prin tradiţie şi chiar prin îmbrăcăminte. El a spus că măsurile guvernului se referă: 1. la vagabondaj 2. la salubritatea publică 3. la anumite interdicţii legale. După ce a motivat concret toate aceste măsuri antievreieşti ale guvernului de la Bucureşti, Picot a spus ca “ În ceea ce priveşte pe Prinţul [Carol] acesta de fiecare dată când are prilejul îşi arată simpatia faţă de israeliţi cărora le doreşte emanciparea dar că trebuie ca israeliţii înşişi să şi-o pregătească, renunţând la tot ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi locuitori, măcar în exterior. Acest discurs a dat naştere la diverse discuţii în care s-a arăta că locuitorii israeliţi români nu sunt nici cum mai prejos în ceea ce priveşte obiceiurile şi civilizaţia decât ceilalţi locuitori şi că iraeliţii sunt departe de a fi inferiori altor cetăţeni români aparţinând altor culte. Aceste discuţii s-au încheiat prin formularea unei scrisori adresate ministrului de externe român Golescu în care se recomanda guvernului adoptarea unor legi ale emanciparii complete.Tot în această sesiune la care a participat, după cum am arătat şi Iacob Neuschotz a fost formulată către prinţul Carol o altă scrisoare în care se cerea ca acesta să împiedice schimbarea legilor pentru a deveni împotriva evreilor83.Tot cu prilejul acestei reuniuni, din 10 iulie 1867 de la Paris a Alianţei Israelite Universale este reconfirmat Comitetul regional moldav al Alianţei din Iaşi format din: Jonas Byk -

82 Bulletin de L`Alliance Israelite Universelle, Paris, 2-ieme semester, 1867 p. 2, 7983 Bulletin de L`Alliance Israelite Universelle, Paris, 2-ieme semester, 1867 p. 2, 79

59

preşedinte, Ahron Wechsler - vice preşedinte şi Salomon-B Kahane, S. Goldmann, David Lothringer, Jacob Neuschotz - membri84.Întors de la Paris Iacob Neuschotz semnează, alături de alţi fruntaşi evrei din Iaşi, la 20 aprilie 1868, o petiţie adresată Senatului şi Camerei Deputaţilor ale României în care cere respectarea drepturilor coreligionarilor săi şi aducea la cunoştinţă abuzurile la care sunt aceştia supuşi de către autorităţile locale85. De persecuţii şi şicane nu a fost scutit nici Neuschotz însuşi. Isidore Loeb, ilustru cărturar evreu francez şi secretar general al Alianţei Israelite, arăta că autorităţile române nu se mulţumeau a se servi numai de legile moderne făcute contra evreilor ci făceau apel şi la legile demult apuse ale evului mediu. Una dintre acestea interzicea evreilor să aibă servitori creştini. Aceată măsură a fost adesea aplicată de către primari, fără a se baza pe un text de lege valabil, ca de ex. la Huşi în 1869, la Iaşi în 1867 şi în 1872. Interdicţia a fost introdusă chiar în livretul oficial al servitorilor acestui oraş. “În 1867 unul dintre israeliţii cei mai respectaţi şi cei mai iubiţi din Iaşi pentru binefacerile sale în folosul creştinilor şi evreilor, D-l Neuschotz, a fost amendat pentru a fi avut un servitor creştin.86” Presiunile şi protestele exercitate de organizaţiile evreieşti şi Puterile garante la adresa cercurilor conducatoare de la Bucureşti se intensifică în anii 1868-1870 la care se adauga petiţiilor evreilor “sudiţi” adresate consulilor Puterilor garante87. În sfârşit, după Congresul de la Berlin, 13 iunie – 13 iulie 1878, evreii obţinură indigenatul român dar numai nominal şi nu “in corpore”, în totalitate. Printre condiţiile Tratatului de la Berlin de recunoaştere a independenţei României a fost şi modificarea articolului 7 din Constituţie.Prin această modificare Germania urmărea ca evreii să primească automat şi în bloc cetăţenia română. Dar

84 Ibidem85 Loeb, Isidore, Evreii, Buc. Ed. Egalitatea, 1894 p. IV-VIII. 1-2386 Loeb, Isidore, La situation des israélites en Turquie, Serbie et in Roumanie, Paris, Joseph Baer et Cie, 1877. p.100-12787 Damean Sorin Liviu, Carol I al Romaniei,Buc., Ed. Paideia, 2000. pg.171-181

60

România nu a acceptat modificarea decât într-o formă mult atenuată, şi anume cetăţenia română nu putea fi acordată în bloc, ci numai la cerere şi individual, nominal, cu aprobarea organelor guvernamentale.În acest fel, prevederile pe care marile puteri intenţionau să le impună României prin articolul 44 din Tratatul de la Berlin au fost eludate. (Formularea articolului 44 era de neacceptat pentru politicienii de la Bucureşti: "În România deosebirea de credinţe religioase şi de confesiune nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în posturi publice, în funcţie şi onoruri88...".

Refuzul ocordării cetăţeniei române

“Chestiunea evreiască” avea să se manifeste cu pregnanţă în timpul dezbaterilor pentru adoptarea unei noi Constituţii, în lunile mai-iunie 1866. Intenţia Cabinetului prezidat de Lascăr Catargiu de a acorda gradual evreilor naturalizarea a dat naştere la discuţii violente în Adunarea Constituantă şi în afara acesteia. Persistenţa unor tulburări în ţară prezenta pericolul intervenţiei Puterilor garanta, cu atât mai mult cu cât Principele Carol si noul regim de la Bucureşti nu dobândiseră recunoaştere internaţională au făcut ca guvernul să fie nevoit să-şi retragă proiectul iniţial referitor la naturalizarea graduală a evreilor şi să accepte celebrul “articolul 7” din noua Constituţie, care specifica :”Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea, calitatea de român”… Articol care a respins pentru mai mult de o jumătate de secol emanciparea politică a evreilor.Animozitatea împotriva evreilor provenea atât din partea boierilor cât şi a noii burghezii, care juca de puţină vreme un rol politic… Cât priveşte tânara burghezie creştină, ea s-a opus cu violenţă emancipării evreilor, pe considerentul concurenţei economice… Politica guvernamentală faţă de evrei a fost la început o politică deliberată de persecuţii.

88 Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004

61

Deşi nu erau cetăţeti români, evreii erau recrutaţi în armată ca “locuitori ai ţării” (legea din 1876) fără a avea, însă, dreptul de a dobândi gradul de ofiţer şi au luat parte cu strălucire la Războiul de Independenţă împotriva turcilor89.… După lungi şi tumultoase discuţii în Parlament datorate presiunilor din afară dar şi din interiorul ţării a intervenit în 1879, o tranzacţie între guvernul român şi opoziţie şi un proiect de lege a devenit noul articol 7 (modificat ) al Constituţiei. Articolul conţinea un preambul: “Diferenţele de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita” şi cinci paragrafe:1. Străinul fără osebire de religiune, supus sau nesupus unei protecţiuni străine, poate dobândi împământenirea cu condiţiile următoare:a) va adresa guvernului cererea de naturalizare, în care va arăta capitalul ce posedă, profesiunea sau meseria ce exercită şi voinţa de a-şi stabili domiciliul în România.b) Va locui, în urma acestei cereri, zece ani în ţara şi va dovedi, prin faptele sale, că este folositor ei.2. Pot fi scutiţi de stagiu:a) Acei cari au adus în ţară industrii, invenţiuni utile sau talente distinse, sau care vor fi fundat aici stabilmente mari de comerţ sau industrie.b) Acei cari, fiind născuţi şi crescuţi în România, din părinţi stabiliţi în ţară, nu s-au bucurat nici unii, nici alţii vreodată de vreo protecţiune străină.c) Acei care au servit sub drapel în timpul războiului pentru independenţă şi care vor putea fi naturalizaţi în mod colectiv, după propunerea guvernului, printr-o singură lege şi fără alte formalităţi.3. Naturalizarea nu se poate acorda decât prin lege şi în mod individual.4. O lege specială va determina modul prin care străinii vor putea stabili domiciliul lor pe teritoriul României.5. Numai românii sau cei naturalizaţii români pot dobândi imobile rurale în România.

89 Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.150-151

62

Astfel, exceptând soldaţii participanţi la războiul de Independenţă putând să fie şi chiar au fost emancipaţi în bloc, evreii români sunt declaraţi străini în propria ţară, subliniază istoricul Carol Iancu în cartea sa “ Bleichroeder si Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din Romania”90. “După ce îşi formase o reputaţiune atât de frumoasă, după ce se distinsese cu diferite ocaziuni, prin acte de adevărat patriotism, după ce se făcuse cunoscut în ţară ca unul ce nu distinge omul prin religiune, [Neuschotz] se hotărî a cere Parlamentului român, să-l recunoască de cetăţean român, căci în ţară era născut, din părinţi născuţi în ţară, şi pentru ţară a dovedit că lucra.Nimeni într-adevăr nu ar fi crezut că în Parlamentul ţării s-ar fi găsit o voce, care să tăgăduiască meritele lui Neuschotz. Şi cu atât mai sigur erau toţi că va fi recunoscut de cetăţean român, dacă nu în unanimitate, cel puţin cu mare majoritate, cu cât s-au prezentat deja Parlamentului alţi israeliţi cu merite inferioare şi chiar fără merite, care totuşi au obţinut cetăţenia.La 26 februarie 1882 Senatul român în urma raportului d-lui raportor general Cernat, a votat cu majoritate de 18 voturi, contra 7, împământenirea lui Neuschotz. Nu insă tot astfel crezu de cuviinţă Camera să facă. În şedinţa din 4 Decembrie 1882 veni în dezabatere împământenirea lui Neuschotz. Aproape o oră s-a dezbătut chestiunea. Domnul Deputat Iacob Negruzzi, luă cuvântul contra indigenatului şi stărui cu pasiune de a fi respins.”- notează biograful lui Iacob Neuschotz91. Postulantul ceruse împământenirea cu dispensă de stagiu. Neuschotz făcuse cerere şi cu un an înainte, în 1881, dar Adunarea Deputaţilor îl respinsese pentru că motivul invocat — crearea unor aşezăminte pentru educaţia tineretului – nu putea fi folosit în favoarea sa, deoarece erau şcoli cu caracter confesional.În continuare reproducem, integral, stenogramele celor două şedinţe ale Camerei Deputaţilor, şedinţa din decembrie 1881 şi cea din 4 decembrie 1882 care au luat în 90 Iancu, Carol, Bleichroeder şi Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din România, Buc., Ed. Hasefer, 2006, p. 14-24, 120-12991 1.Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

63

discuţie şi au respins, prin vot cererea de dobândire a cetăţeniei române a lui Iacob de Neuschotz. Stenogramele sedinţelor au fost publicate în Monitorul Oficial92. Discuţiile purtate pe marginea proiectului de lege pentru împământenirea lui Neuschotz oferă informaţii interesante şi despre viziunea politică a părţilor aflate în disputa parlamentară: conservatorii şi liberalii cât şi asupra motivaţiilor pe care s-a susţinut refuzul indigenatului lui Neuschotz:

S. Maniu, raportorul comisiunei de indigenat, dă citire următorului raport :Domnilor deputaţi,D. Iacob Neuschotz, comerciant şi bancher în Iaşi, prin suplica către minister, din 1879, a cerut indigenatul ro-mân.Acesta cerere a reînoit-o după întoarcerea D-sale din Gastain [staţiunea balneară Gastein, Austria], tot către mi-nisterul justiţiei, solicitând conferirea cetăţeniei române, fără stagiu, pe temeiul:1). Că este născut pe pământul României;2). Că a rădicat în Iaşi, încă de la 1865 cu ale sale spese un templu choral după sistemul european, în scop de a înfrumuseţa cetatea Iaşului prin un monument religios;3). Că în 1867 a fondat tot în capitală (municipiul Iaşilor) un orfelinat, cu fonduri proprii pentru instrucţiunea şi creşterea în ramura comercială a 20 de orfani de rit mosaic, cu obligaţiunea de a primi primele începuturi de învăţătură în şcolile publice naţionale;4). Că de mai mulţi ani a stabilit în Iaşi o casă de bancă pentru înlesnirea comerţului şi a industriei;5). Că precum se vede din certificatul mai multor cetăţeni notabili din Iaşi, se bucură de iubirea şi stima publicului ieşean prin actele sale de binefacere acordate fără distincţiune de religiune;6). Că între cei 20 orfani a trimis în străinătate pentru completarea studiilor comerciale şi doi fii români;

92 Monitorul Oficial, nr.13, 18 (30) ianuarie 1881, p. 299-303

64

Prin urmare, invocând pentru sine escepţiunea prevăzută la § II, lit. a, de la art. 7 al Constituţiunei, solicită cetăţe-nia română cu dispensă de stagiu.În sesiunea trecută, comisiunea de indigenat apreciind motivele expuse, a propus, prin raportul său, admiterea cererii.În sesiunea actuală acest raport, înapoindu-se acestei comisiuni, în consecinţa unul vot al Camerei, comisiunea actualei sesiuni a luat din nou în cercetare cererea, şi în unanimitatea membrilor prezenţi, a admis să fie supus la stagiu, însărcinând pe sub-semnatul, ca raportor, a readuce în sânul Adunării, şi a supune dezbaterilor ei motivele pentru cari nu s/au putut uni cu vederile comisiunii din anul trecut,Aceste motive sunt:1). Că D. Neuschotz este chiar până în momentul de faţă supus străin austro-ungar;2). Că considerarea, stima şi iubirea de care se bucură sunt o răsplată bine meritată a unor fapte corecte recerute de legile societăţii. Ele sunt însă departe de a constitui, în un mod absolut, dreptul cetăţeniei române (fără stagiu) unui supus străin.3). Că fondaţiunea filantropică, ori câtă onoare ar face simţului cosmopolit binefacerile ei se revarsă în măsuri foarte restrânse asupra Românilor cari au contribuit singuri la adunarea unei averi fie ea ori cât de bine câştigată. Ţelul însă ultim şi imediat al fundaţiunei, avea în vedere rădicarea poporului din care face parte D. Neuschotz.4). Că de asemenea, instituirea unei case de bancă de un caracter cu totul privat, şi sub patronagiul puterii protectore, lipsită de caracterul esenţial românesc, nu poate intra nici în spiritul nici în litera Constituţiunei, art. 7, § II, lit. a, care avea în vedere fondaţiunei de stabilimente într-un scop de îmbogăţire şi rădicarea naţionalităţii române.În consecinţă, comisiunea actuală vă propune următorul proiect de lege: PROIECT DE LEGE

65

În virtutea art. 7, al. I, litera b, din Constituţiune, D. Iacob Neuschotz se supune la stagiul de 10 ani.Raportor, B. Maniu.D. G. Mârzescu. D-le preşedinte, îmi cer voie de la onor. Adunare ca să urc treptele tribunei pentru ca să vorbesc contra argumentelor aduse de onorata comisiune de indigenat şi în acelaşi timp să probez prin acte ceea ce voi avansa.Onorată Adunare, comisiunea de indigenat din anul trecut au fost votat împământenirea D-lui Neuschotz, fără stagiu; comisiunea de indigenat din anul acesta, între a cărei majoritate de membrii figurează şi D. Nicu Rusu Locusteanu, preşedintele comisiunii, a opinat de a se supune la stagiu bancherul Neuschotz. Ei bine, a se supune bancherul acesta onorabil la stagiul de 10 ani, el, care e născut la 1819, care astăzi e în etate de 60 ani, este ca şi când i s'ar zice: nu ai să mal capeţi împământenireaO voce. Acesta este şi dorinţa noastră.D. G. Mârzescu. Se poate ca aceasta să fie dorinţa unora din D-v., însă, când onorata Adunare va avea puţină pacienţă să mă asculte în dezvoltarea apărării indigenatului D-lui Neuschotz cu dosarul în mână, cred că în acesta onor. Adunare, care trebuie se aibă de călăuză dreptatea şi echitatea, atunci nu se vor mai putea rosti vorbele acestea: aceasta este şi dorinţa noastră. D-lor, bancherul Neuschotz este născut în ţară, din părinţi stabiliţi în ţara acesta; nici o umbră de îndoială despre aceasta, căci faptul acesta îl afirmă comisiunea de indigenat din anul trecut, îl afirmă comisiunea de indigenat din anul acesta.Să vedem, acum, cine este acest bancher Neuschotz.D. Gâlcă. Bocciagiu de la 1825.D. G. Mârzescu. Pentru a sti cine este acest bancher, Neuschotz, îmi veţi da voie a da citire unui certificat iscălit de către notabili cetăţeni din Iaşi de toate culorile şi nuanţele politice.Iată, D-lor, ce se zice în acest certificat :„ Subsemnaţii… (citeşte)Voci. Cine sunt iscăliţi? (întreruperi)

66

D. preşedinte. Aţi uitat că sunteţi pe băncile acelea ca judecători, şi trebuie să judecaţi drept, şi nu se judecă drept când vă necăjiţi.D. G. Mârzescu. D-lor, în toate cestiunile de indigenat, Camera joacă rolul de jurat, şi, prin urmare, în conştiinţa ei trebuie să vadă dacă acela care solicită înalta favoare de a deveni cetăţean român, merită sau nu să i se acorde aceasta favoare.Voci. Dar de cine e iscălit certificatul?D. G. Mârzescu. Mă întrebaţi de cine este iscălit acest certificat. De cine? ascultaţi nume: Al. Mavrocordat, mare proprietar; N. Drossu, mare proprietar, conservatori amândoi; Al. Balş, mare proprietar, conservator; V. Pogor, mare proprietar, conservator.O voce. Liberal.D. N. Ionescu. Liberal conservator. (Ilaritate).D. G. Mârzescu. Voiţi liberal independent? Vă citez pe D. Dumitru Anghel! (Aplauze).D. I. Ionescu. Are daraveri de bani; nu amestecaţi naţionalitatea cu banii.D. G. Mârzescu. Apoi vă mal citez pe D. D. Gusti etc.Iată, D-lor, un certificat dat de către cetăţenii notabili din Iaşi şi din judeţul Iaşi cari aparţin la toate nuanţele, la toate culorile politice, cari ne spun că acest om este un om iubitor de progres, şi, prin actele sale umane şi de binefacere, acordate fără deosebire de religiune, a dobândit consideraţiunea şi stima noastră.Dar ce a făcut acest bancher Neuschotz? Aceasta o spune atât comisiunea de indigenat din anul trecut, cât şi co-misiunea de indigenat din anul acesta. A făcut un orfelinat în care să se crească orfanii de rit mozaic.O voce. Creşterea lor.D. G. Mârzescu. Cu îndatorire ca orfanii de rit mozaic să urmeze cursurile în şcolile naţionale române. Şi acest stabiliment este făcut nu de ieri, nu de astăzi, ci de la 1868, înainte chiar de a fi fost vorba spre a se acorda dreptul de cetăţenie română Israeliţilor. Între stipendiştii acestui orfelinat, au fost trimişi în străinătate spre a trece cursul şcolii de comerţ şi doi români, dintre cari citez pe unul

67

anume Spacu, care astăzi funcţionează la banca noastră naţională din Bucureşti.Nu cred că această onor. Adunare, care joacă rolul de jurat, are să pretindă de la un Israelit ca el să fi avut în 1868 aceeaşi măsură de a trimite în străinătate stipendişti pe câţi Israeliţi, pe atât şi Români. Cred că simţământul de dreptate şi de echitate vă va dicta ca să nu pretindeţi aceasta. Este destul, că vedem că simţul român la bancherul Neuschotz nu datează de ieri sau de astăzi, ci de mai înainte, şi acest simţ îl dovedeşte prin acte publice, prin purtarea sa.S-a zis cum că bancherul Neuschotz este astăzi supus Austro-Ungar.În anul trecut, bancherul Neuschotz a înfăţişat la comisiunea de indigenat, şi în privinţa aceasta voiu face apel la D. Costescu-Comănenu, voiu face apel la însuşi D. Nicu Ruse Locusteanu, despre ale cărora simţăminte româneşti nimeni nu se poate îndoi,—că acest domn a prezentat un certificat că el s'a lepădat de protecţiunea străină, şi care certificat, după prezentare, a fost luat fără ca să fie alipit la dosar.Iată acest certificat din partea consulatului Austo-Ungar din Iaşi..(Citeşte)Vedeţi, d-lor; aveţi dinaintea D-v. un Israilit, căruia toţi notabilii din localitate vin şi'i dau atestatul că se bucură de stimă şi consideraţiune pentru iubirea sa de progres şi faptele sale de umanitate. Eu, D-lor, sunt forte franc, cunosc bine casa bancherului Neuschotz —am fost avocatul său în mai multe împrejurări...O voce. Sunteţi şi astăzi.D. G. Mârzescu. Sunt şi azi apărătorul bancherului Neuschotz în calitatea mea de mandatar al ţării, liber şi independent—iar nu în calitate de advocat. Voiţi să vă citez un fapt pe care nimeni nu îl va putea contesta, căci aş trimite atunci să luaţi proba de la Metropoliţii ţării. Iată o faptă mare, umană, şi de adevărată caritate creştină: advocatul Panaite Christea moare la hotel aici, în Capitală, întrebaţi D-v. cari sunt acei cetăţeni Români cu a căror spese s-a transportat cadavrul lui Panaite Christea în Iaşi?

68

Cu ale bancherului Neuschotz; el singur a contribuit la înmormântarea creştinului.O voce. Era advocat vechi al casei şi avea să ia bani.D. Gr. Mârzescu. Nu avea să ia nimic.D. Preşedinte. Întreruperile sunt oprite; dacă se va repeta pentru a doua oră, voi numi pe acela care întrerupe.D.G. Mârzescu. Îmi pare rău că se fac întreruperi de acelea cari se întorc în contra întrerupătorului. Bancherul Neuschotz nu avea să dea nimic advocatului Panaite Christea, dar era un vechiul prieten al repausatului. În fine, domnilor, n-am de cât să vă citesc umila lui petiţiune prin care cere indigenatul de la această onor. Cameră. Iată un Israelit care se bucură de stima şi consideraţiunea concetăţenilor în sânul cărora trăieşte. Iată un Israelit născut în ţară din părinţi stabiliţi în ţară care are un mare stabiliment de bancă, şi nu mai discut cestiunea acesta dacă un stabiliment de bancă este un stabiliment comercial sau ba, căci această cestiune s-a discutat deja în sânul acestui parlament, şi nu este un singur autor care să susţină că o bancă nu este un institut de comerţ, voi zice numai atât că banul este cosmopolit...D. V. Maniu. Vă înşelaţi, banul nu este cosmopolit...D. preşedinte. Nu uita că ai cerut cuvântul şi am să las să te întrerupă.D. G. Mârzescu. Iată, D-lor, un Israelit care, pe când exista art. 7 în Constituţiune, prin urmare îi era ridicată orice speranţă că va putea obţine cetăţenia română, acest Israelit a trimis cu cheltuiala sa în străinătate tineri Ro-mâni ca să înveţe comerţul...O voce. Nu sunt Români, faceţi eroare, sunt nemţi şi au îndatorirea de a servi în prăvălia sa.D. G. Mârzescu. D. Spacho e Român şi servă la banca naţională; e unul din bursierii lui Neuschotz.Prin urmare ce mai voiţi? Aţi împământenit alţi Israeliţi cari nu se găseau în condiţiunile acestuia. Aş putea să vă spun binefacerile cari le-a făcut acest Israelit şi cari i s-au respins, şi înţelegeţi prea bine că atunci când cineva vrea să facă un dar şi când vede că acel dar i se respinge, atunci ia binişor banii şi zice: nu voiesc ca cu binefacerea mea să fac

69

cuiva silă. Astfel, la căsătoria nepoatei sale a dăruit comunei Iaşi 12.000 franci pentru a se împărţi la săraci, şi atunci i s-a răspuns de D. primar: să nu aducă banii căci ar trebui ca comuna să ceară autorizare de la Domnitor, şi înţelegeţi prea bine D-vostră, care sunteţi om inteliginte, că ar face rău efect mal ales acum când cestiunea israelită este atât de agitată; atunci bancherul Neuschotz ridicând din umăr, şi-a luat banii. Dacă ar fi de faţă D-nii Pogor, Costică Cer-chez, Dimitrie Gusti, ar putea să adeverească faptul acesta.Prin urmare, n-aveţi nici un motiv serios ca să respingeţi acest indigenat şi să-l supuneţi la stagiu de 10 ani; şi pentru aceste motive rog pe onor. Adunare ca să bine-voiască a lua în considerare raportul din anul trecut al comisiunii de indigenat, prin care i se conferă cetăţenia româna cu dispensă de stagiu.D. Gr. Cozadini. D-le preşedinte, eu eram aci când s-a hotărât de Cameră ca nici un indigenat sa nu se înscrie la or-dinea zilei de cât după ordinea cronologică a cererii făcute, şi credeam ca D. Maniu va păzi ordinea cronologică la prezentarea raporturilor, dar văd că D-sa n-a urmat astfel, fiindcă după ordinea cronologică, astfel cum o înţeleg eu, ar fi trebuit ca cererile cele vechi, cari de 10 ani zac în cartoanele Camerei, să fi fost mai întâi cercetate de comisiune şi prezentate raporturile asupra lor la Adunare.D-lor, declar că eu nu voi vota nici un indigenat, dacă nu se va urma conform votului Camerei.D. preşedinte. D-lor, conform votului dat de Adunare, s-au trimis înapoi la comisiune toate raporturile de indigenat cari erau depuse la birou din anul trecut şi s-a invitat comisiunea de indigenat a le trimite pe rând cum fusese examinate de comisiunea precedentă, dându-le preferinţă asupra celorlalte. Comisiunea nu ne-a comunicat de cât un singur raport care este acesta; cele-alte fiind încă în cercetarea comisiunii, neapărat nu au putut fi înscrise la ordinea zilei.D. vice-preşedinte P. S, Aurelian, ocupă fotoliul prezidenţial.D. V. Maniu. Bine-voiţi a şti, D-lor deputaţi, că nu eu am pus la ordinea zilei acest raport. Comisiunea de indigenat a

70

înaintat acest raport la Adunare şi D. preşedinte, conform regulamentului nostru, 1-a înscris la ordinea zilei; prin urmare, D-le Cozadini, nu eu sunt în joc aci.D-lor, când s-a luat în cercetare cererea acestui domn, s-a avut în vedere toate actele prezentate de D-sa. Comisiunea actuală a luat, cuvânt cu cuvânt, motivele din raportul comisiunii din anul trecut, le-a examinat, le-a cântărit şi a pus nişte concluziuni cari sunt în contra vederilor comisiunii din anul trecut.D-lor, eu nici cunosc pe D. Neuschotz nici ştiu cine este, nici ce este, am văzut din acte şi aud că ar fi un om de distincţiune; se poate! nu am nimic de zis în contra-i. Noi însă în comisiune nune-am preocupat numai de calităţile D-sale, ci ne-am preocupat să vedem ce se înţelege prin articolul din lege care zice că se dispensă de stagiu acel cari au înfiinţat stabilimente în ţeară şi ne-am pus să ne dăm seama cari ar fi acele stabilimente (întreruperi).Se poate, D-lor, că acei cari cunosc pe D. Neuschotz, să zică că D-sa este un om de bine, este asimilat, are să facă bine în România şi să ceară a fi primit fără stagiu, dar să nu mi se zică că pentru că a fundat un templu, pentru că a înfiinţat un stabiliment de bani, adunaţi, se înţelege, prin munca sa, dar de la Români, pentru că a trimis 20 de tineri izraeliţi la cultură, între cari şi doi Români; să nu se zică că aceasta constituie un drept, că admiterea sa se face pe temeiul cuvintelor şi prescripţiunilor din constituţiune, care înţelege cu totul alt ceva prin creare de stabilimente. Înfiinţarea unei case de bani şi zaraflâc privat pe atunci, când în justiţie erau asistaţi supuşii străini de un dragoman al autorităţii lor, nu va să zică înfiinţare de stabilimente folositore industriei şi comerţului român. Constituţiunea are în vedere acele stabilimente care sunt pentru cultura poporului român, iar nu pentru îmbogăţirea celor ce le instituiesc. Apoi să fim drepţi; lumea zice că D. Neuschotz nu a adus în România do peste Milcov bogăţii; acele bogăţii le-a adunat prin munca sa, în adevăr, dar asociată prin munca Românilor. Ni s-a mai zic că banul este cosmopolit. Mai întâi că această teorie eu cred că nu este exactă; şi apoi ce are a face cosmopolitismul banului cu titlurile cari trebuie să

71

însuşească un om care cere împământenirea? Cosmopolită a fost fondarea acelui templu? Cosmopolită a fost fondarea acelei bănci particulare ? D-lor, când asimilăm pe cineva cu noi ? îl asimilăm atunci când ştim că are o educaţiune română, când ştim că este pătruns până în. rărunchi de sentimentul naţionalităţii noastre. Pentru aceasta ne-am permis şi noi să punem aceste concluziuni pe cari vă rog să le votaţi.D. P. Carp. D-lor deputaţi, în sesiunea trecută făceam parte din comisiunea de indigenat; însă fiindcă această cerere a fost examinată la finitul sesiunii, n-am luat parte la lucrările care au precedat raportul de atunci; nu vorbesc ca să apăr lucrarea anteriorii, ci lucrul în sine.Voi căuta dar să fiu foarte rece, căci nu aş voi să redeştept luptele şi pasiunile atât de înfierbântate cari au avut loc în ţara acesta cu ocaziunea revizuirii art. 7 din constituţiune.Ea cred că nu ne mai rămâne acum de cât ca, în fiecare caz individual, să vedem dacă raportul comisiunii este conform cu art. 7. Dacă este conform, să-l votam; dacă nu este conform să nu'l votăm, şi eu unul, cât pentru mine, de şi asemenea lucruri se pot întâmpla, nu voi cerceta dacă votul D-voastră a fost dat cu sau fără pasiune. Mai înainte de toate însă, D-lor, aşi voi să constat o călcare de competinţă din partea comisiunii. D-lor, nici comisiunea, nici Camera nu supune pe cineva la stagiu. Acest drept sporeşte din constituţiune; de îndată ce un om a cerut, fără voia nimănui, din propria sa iniţiativă, indigenatul român, din momentul acela începe stagiul pentru el şi nu avea ne-voia de patronarea D-lui Maniu, ca D. Neuschotz să se bucure de această prescripţiune a legii; stagiul începe de drept din momentul când a depus ministerul cererea în biroul Camerei; prin urmare, comisiunea când supune pe cineva la stagiu, îşi însuşeşte un drept pe care nu'l are, îşi calcă competinţă sa şi eu unul nu voi cerceta dacă acesta a provenit din pasiune sau din eroare.D. Neuschotz este un bancher din Iaşi; aţi văzut atestatele aduse din partea a mai multor omeni onorabili, prin cari se dovedeşte că, sub punctul de vedere moral, nu se poate

72

imputa absolut nimic D-lui Neuschotz; căci şi eu, D-lor, sunt alături cu D-voastră, că atunci când chiar ar fi conformă cu prescripţiunile constituţiei o cerere de împământenire, totuşi dacă caracterul aceluia care cere indigenatul oferă oarecare indicii de imoralitate, noi suntem în drept de a'i refuza cererea. Dar aceste atestate constituie înaintea noastră o bază morală pentru persoana aceea care este în discuţiune. Această condiţiune morală, deci, s-a îndeplinit. Rămâne acum partea pur legală.Constituţiunea zice, D-lor, că străinilor, adică chiar acelora cari nu s-au născut în ţară, chiar acel cari s-a bucurat de o protecţiune străină în trecut, li se poate da împământenirea fără stagiu în cutare condiţiuni şi, între acele condiţiuni, s'a pus şi crearea unui stabiliment de comerciu.Acum D. Maniu zice şi susţine înaintea D-voastră, că o casă de bancă nu este un stabiliment de comerciu. Aceasta presupun că D. Maniu ar fi luat-o din cărţile economiştilor învăţaţi pe cari le-a studiat cu luare aminte, însă trebuie să fie nişte izvoare cu totul noi pentru că acei cari s-au ocupat, mai mult sau mai puţin, cu cestiunile economice, cred, afară de informaţiuni noi, că un mare stabiliment de bancă este un stabiliment de comerţ.Raportul ne mai zice încă că D. Neuschotz este încă supus străin. D-voastră aţi văzut din documentele pe cari le-a citit D. Mârzescu, cum că această aserţiune a comisiunei nu este tocmai exactă, şi cred că s-a produs din necunoştinţă de acest document, care s-a arătat încă din anul trecut, dar de care comisiunea actuala nu a luat cunoştinţă, şi sunt con-vins că comisiunea va rectifica această eroare cu totul involuntară.Din toate acestea, ce vedeţi? Vedeţi că D. Neuschotz este un om onorabil, vedeţi că D. Neuschotz este în capul unui stabiliment mare de comerţ, vedeţi că D. Nenschotz nu se bucură astăzi de nici o protecţiune străină; prin urmare, el intră în condiţiunile cerute de aliniatul b., de la art. 7 din constituţiune şi nici o consideraţiune legală nu ne poate împiedeca pe noi de a vota împământenirea acestui domn.

73

Aţi văzut asemenea că consideraţiunea morală nu ne poate împiedeca a vota aceasta împământenire, aşa încât ce rămâne acum? Rămâne de a şti dacă D-v., care sunteţi absolut suverani în asemenea materii, veţi vota sau nu acesta împământenire. Puteţi forte bine să ziceţi: Nu votăm; sunteţi în dreptul Dvs., însă eu cred că toate condiţiunile sunt îndeplinite şi că nimic nu ne împiedică de a vota indigenatul D-lui Neuschotz afară numai dacă nu ne decidem a înăduşi în noi pasiuni pe cari nu am trebui ca să le avem. În tot cazul noi nu putem vota proiectul de lege înfăţişat de comisiune care zice că se supune D. Neuschotz la stagiu. Comisiunea prin această rezoluţiune, nu numai că face un lucru care trece peste competinţa ei, dar împiedică în viitor voturile noastre; căci dacă printr-un proiect de lege supui la stagiu pe cel ce cere împământenirea, atunci neapărat că se împiedică pe viitor votul Camerei care ar putea să aibă loc asupra unui nou proiect de lege ce guvernul este în drept a aduce fără să păzească termenul de zece ani pe care D-v. voiţi să impuneţi. Vedeţi dar că întâi se calcă o competenţă şi al doilea se ridică un drept D-lui Neuschotz, care constituţiunea i-l dă.Aceste puţine cuvinte avem de zis şi v-aşi ruga să respingeţi concluziunile raportului, şi să votaţi proiectul de lege al guvernului.D. N. R. Locusteanu. Onor. D. Mârzescu a făcut apel la mine în chestiunea certificatului care s-a trimis şi pe care comisiunea de estimare nu l-a avut în vedere, spunând că ni-a fost prezentat în comisiunea din anul trecut, din care am făcut şi eu parte. D-lor, poate să fi fost prezentat, însă în cunoştinţa mea nu este; atâta ştiu că în comisiunea din anul trecut, mi s-a spus de colegii mei că domnul acesta nu e supus străin, şi pentru aceasta atunci a fost admis fără stagiu. La comisiunea actuală, însă nu ni s-a adus acest certificat, nu l-am avut în vedere , şi de aceea comisiunea 1-a supus la stagiu, pentru două motive; întâi că acest domn nu a dovedit că nu a fost şi nu este supus străin, şi al doilea că în anul trecut eram aproape de acel timp când ni se spunea că trebuie să votăm cât de mulţi Izraieliţi,

74

şi că trebuie să trecem peste oare care forme, căci Euro-pa ne cere să-i împământenim. Era cu un cuvânt o presiune morală. Astăzi nu mai suntem în acele condiţiuni. Art. 7 din constituţiune cere precis, că acela care reclamă indigenatul trebuie să fi fost şi el şi părinţi lui supuşi români, născuţi şi crescuţi aici, şi nesupuşi la nici o protecţiune străină; de acea comisiunea o respins împământenirea şi a propus ca să fie supus la stagiu.Acum onor. D. Carp spune că comisiunea nu trebuia să vie cu aceste concluziuni, dar cu ce concluziuni era să vie comisiunea? Eu nu văd alt drum; trebuia să vie cu aceste concluziuni, că comisiunea văzând că cererea D-lui Neu-schotz este în contra aliniatului II, lit. b. de la Art. 7. din constituţiune, adecă că este supus strein, şi că a fost necontenit supus strein, a opinat ca să fie supus la stagiu fiindcă nu putea să'i acorde indigenatul de îndată.Onor. Adunarea însă va face cum va crede de cuviinţă.D. preşedinte C. A. Rosetti, ocupă fotoliul preşidenţiei.D. preşedinte al consiliului. Cer cuvântul.D. G. Fărcăşanu. Îmi pare rău.D. preşedinte al consiliului. D-lui Fărcăşauu îi pare rău că iau cuvântul. Dar, D-le, să nu-ţi pară rău, fiindcă vezi că raportul comisiunii pare a avea în favoarea sa majoritatea, şi eu am luat cuvântul mai mult ca să-mi fac o datorie, nu numai ca ministru dar şi ca român conştiincios, cu speranţa de a schimba hotărârea majorităţii.D-lor, când D. Mârzescu s'a suit la tribună, am auzit pe mulţi întrebându-l cum a vorbit când era în discuţiune art. 7? Mă mir că onor. întrerupători au putut să facă această întrebare.Când se discuta art. 7, ne apăram naţionalitatea noastră, care prin acea clauză a tractatului de la Berlin, era ameninţată, şi atunci, nu ura către israeliţi, fiindcă aparţineau unei alte naţionalităţi, ci numai simţământul de conservaţiune naţională ne făcea să vorbim astfel.D-lor, îndată după ce s-a votat art. 7, unul din cei mai ageri luptători contra modificării Constituţiunii, şi un om de cea mai mare consideraţiune, după ce s-a votat art. 7 şi au

75

venit la Cameră şi la Senat indigenate, a crezut că îşi face o datorie ca să recomande să fie indigenat un israelit pe care l-a crezut onest şi pe care nu-l credea vătămător ţării. Nu va să zică că toţi aceia cari au vorbit atunci în contra art. 7 trebuie în toată viaţa lor să fie, ori de câte ori va fi cestiune de indigenarea unui israilit, să fie în contra lor; căci atunci este pasiune, este ură. Ei, D-lor, ura să nu intre în inimile noastre, să nu fim niciodată stăpâniţi de ură, fiindcă ura a făcut pe israeliţi de sunt pribegi astăzi în lumea întreagă.Se zice că acest domn a făcut stabilimente, însă în interesul mai cu seamă al coreligionarilor săi. Dar, D-lor, nu mai suntem în epocile acelea în care părinţii îşi lăsau pe copii lor dezmoşteniţi şi săraci pentru ca să facă asemenea stabilimente de bine-facere, ca să facă şi biserici. Trebuie să fim drepţi, să avem aceeaşi măsură pentru toţi israeliţii, atât pentru cei de dincoace cât şi pentru cei de dincolo de Milcov, când este vorba de a li se acorda împământenirea.Onor. D. raportor al comisiunii de indigenat zice că D. Neuschotz a făcut o biserică şi o scoală sau un orfelinat pentru conaţionalii D-lui.Dar eu până astăzi nu am văzut ca un catolic să fi făcut pe undeva o biserică pentru protestanţi şi vice-versa, creştinii ortodocşi să fi cerut vreo dată ca străinii de ritul lor sa le facă biserică.S-a mai zis că ar fi fost supus austriac. Ei D-lor, dar oare nu vă aduceţi aminte de acele timpuri când, nu numai cei străini de neamul românesc, dar când chiar acei români cari erau într'o poziţiune mal favorabilă, adică cari erau mai avuţi şi mai cu seamă aceia cari nu erau privilegiaţi, să făceau supuşi străini, ca să scape de multe poveri cu care erau asupriţi ?Nu vă aduceţi aminte de timpurile acelea când un coconaş, un fiu de boier, întâmpina în calea sa pe un negustor, şi un negustor de frunte, coconaşul putea să-i tragă palme, astfel că negustorul era nevoit să se pună sub protecţiunea străină ?

76

Vedeţi dar că alta este când un om este ostil şi voieşte să se pună sub protecţiunea străină, numai ca să profite de dânsa şi ca să poată apăsa asupra noastră, şi alta este când un om care se află în condiţiuni nenorocite se vede silit a se pune sub protecţiunea străină. Şi dovadă despre acesta este că, îndată ce nu a mai avut nevoie de protecţiunea străină, a căutat să se lepede de dânsa.D-lor, ţin minte că atunci când s-a început discuţiunea asupra revizuirii art. 7 din Constituţiune, se zicea că este groază mare a se împământeni israeliţii, e groază mare a se împământeni aceasta leaotă de Evrei, cari sunt nişte omeni de nimic, şi se mai adaogă că îi-ar împământeni bucuros dacă ar fi numai oameni cari au instrucţiune, cari nu pot deveni o lepră a naţiunii. Şi acesta am văzut susţinându-se de D. Cogălniceanu şi de D. Voinov. El bine, pe cine voiţi să luam acum ca să indigenăm, daca D-voastră respingeţi o persoană de atâta consideraţiune, cum este D. Neuschotz ? După opiniunea majorităţii comisiunii ar trebui să nu mai împământenim pe nimeni; însă nu cred că va fi tot aceasta şi opiniunea majorităţii Camerei, căci trebuie să împământenim ca să nu ni se zică că le-am închis porţile cu totul, şi pentru că sunt nişte elemente puternice în ţară, cari mai târziu ar putea să devie inamicii naţionalităţii noastre.Pe cine dar să luăm, dacă D-voastră refuzaţi pe unul din cei mal culţi, care s-a apropiat de simţămintele noastre şi care în Moldova este tot aşa de român bun ca şi D. Ionescu sau oricare din D-v. Când am fost în Iaşi, mi s'a spus că omul acesta a făcut bine la mulţi, a scăpat de la vânzare moşia cutăruia, dându-i bani cu împrumutare, cu o dobândă minimă, cu care nici creştinii nu dau.Dacă nu vom lua omeni de aceştia, apoi vreţi să luăm un om incult, un om care nu a dat, nici nu a avut ocaziune ca să dea, dovadă de simţămintele sale? Şi îi faceţi o acuzaţiune, că a căutat să ia conaţionali de-ai lui, ca să îi lumineze, să îi civilizeze, spre a deveni utili societăţii în care trăiesc? Cred că a făcut tocmai ceea-ce noi toţi, tot-d'a-una îI- am îndemnat să facă, să caute să se civilizeze, să se romanizeze, şi negreşit că numai prin asemenea

77

instituţiuni pot să ajungă acolo, ca acelea ce a înfiinţat D. Neuschotz.De aceea eu cred, că dacă nu suntem de opiniunea majorităţii comisiunii, că fiind israelit trebuie respins şi niciodată să nu primim pe nici unul, apoi negreşit că D. Neuschotz, este unul dintre acei care trebuie să aibă o preferinţă.Voci. Închiderea discuţiunei.— Se pune la vot închiderea discuţiunei şi se primeşte.D. preşedinte. Acum pun la vot concluziunile raportului, care echivalează cu respingerea proiectului de lege.D. preşedinte al consiliului. D-le preşedinte, înţeleg să puneţi la vot respingerea indigenatului sau adoptarea lui; dar să puneţi la vot concluziunile raportului, nu înţeleg.Voci. Cer cuvântul!D. preşedinte. Trebuie să spun cum înţeleg aplicarea regulamentului.Regulamentul zice că amendamentele au precădere, şi eu consider concluziunile comisiunii ca un amendament Ia proiectul guvernului...Voci. Prea bine, aşa este.Nu are drept să vorbească comisiunea, de stagiu; are drept să zică că primeşte sau respinge indigenatul. Prin urmare raportul comisiunii e respingerea; şi ca amendament, are precăderea. Dacă va cădea, atunci punem la vot proiectul guvernului, care e să se primească indigenatul. Astfel este regulamentul.Se pune la vot concluziunea comisiunii şi rezultatul este:Votanţi ………………75Majoritate absolută . . . 38Bile albe ………………39Bile negre 36— D. preşedinte. Adunarea primind concluziunile raportului, a respins indigenatul D. Neuschotz93.

*D.vice-preşedinte. Acum intrăm în ordinea de zi, unde avem petiţiuni şi indigenate.

93 Monitorul Oficial, nr.13, 18 (30) ianuarie 1881, p. 299-303

78

D. D. I. Chica, raportatorul comisiunii de indigenat, dă citire următorului raport:Domnilor deputaţi,În şedinţa ei din 20 noiembrie 1882, conform deciziunii onor. Camere, comisiunea D-voastre de indigenat a cercetat acele cereri care au fost votate de onor. Senat, şi între altele aceea făcută de D. Iacob Neuschotz de a i se acorda împământenirea cu dispensă de stagiu, în baza art. T, § 2, lit. a şi b din Constituţiune.Comisiunea D-voastră a constatat, mai întâi, că onor. Senat a votat acest indigenat în şedinţa din 26 Februarie 1882, şi în urmă a intrat în cercetarea şi în examinarea faptelor pe care se bazează petiţionarul, şi a constatat cele următoare:

1. Că încă din 28 Septembrie 1879, adică înainte de modificarea art. 7 din Constituţiune, D. Neuschotz a făcut cerere de naturalizare.

2. Că D. Neuschotz este născut în ţară şi crescut în ţară, din părinţi născuţi în ţară, precum se constată prin certificatul urbei Herţa, judeţul Dorohoiu, din 18 Martie 1880. 3. Că D. Iacob Neuschotz nu este supus nici unei protecţiuni străine, de oarece s'a lepădat de protecţiunea Austro-Maghiară, precum se constată prin certificatul acelui consulat din 31Martie 1880, cu No. 1.724. 4. Că D. Iacob Neuschotz se bucură de stima generală a concetăţenilor Iui, fapt constatat prin certificatul din Martie 1880 subsemnat de mai multe persoane notabile din Iaşi. 5. Că D. Neuschotz de mai mulţi ani a plătit regulat toate dările şi contribuţiunile sale către Stat, fapt dovedit prin recipisele comunei Iaşi, anexate la dosar. 6. Că D. lacob Neuschotz a fundat cu spesele sale mai multe instituţiuni de educaţiune şi de bine-facere, din care şi o bursă pentru doui juni români de trimis în străinătate pentru completarea studiilor comerciale, fapt care îI dă pe deplin titlul de a se prevala de dispensa de stagiu în virtutea § 2, lit. 6 din art. 7 al Constituţiune.

79

Indigenatul cu dispensa de stagiu a D-lui Iacob Neuschotz, înainte de a fi prezentat în deliberarea onor. Senat, a fost prezentat onor. Camere la I Aprilie 1880, cererea a mers înaintea comisiunii anului 1881, care luând în cercetare dosarul, a refuzat dispensa de stagiu, astfel încât în şedinţa din 17 Ianuarie 1881, Adunarea deputaţilor a respins cererea petiţionarului.Considerentele principale pe care se bazează D. raportor Vasile Maniu, la 17 Ianuarie 1881, pentru a conchide la respingerea cererii de dispensă de stagiu, sunt cele următoare:1. Că D. Neuschotz era atunci supus Austro-Maghiar.2. Că fondaţiunea filantropică oricâtă onoare ar face simţului cosmopolit, bine-facerile ei se revărsă în măsuri foarte restrânse asupra românilor care au contribuit singuri la adunarea unei averi fie ea oricât de bine câş-tigată. Ţelul însă ultim şi imediat al fundaţiunii avea în vedere ridicarea poporului din care face parte D. Neuschotz.”Primul considerent acum dispare în faţa certificatului consulatului Austro-Maghiar din 30 Martie 1880, care nu exista la data facerii raportului D-lui Maniu.Cât pentru cel de al doilea considerent, comisiunea D-voastră actuală nu a putut împărtăşi opiniunea D-luI ra-portor din 17 Ianuarie 1881, şi crede că D. Iacob Neuschotz intră cu totul în categoria străinilor prevăzuţi la lit. b, § 2, al art. 7 din Constituţiune.Pentru aceste motive, comisiunea de indigenat, în unanimitatea celor 6 membri prezenţi, a admis cererea făcută, de D. Neuschatz, şi m'a însărcinat ca raportor să vă propun alăturata lege.

L E G EArt. unic. — În virtutea art. 7, § 2, litera a şi 6 din Constituţiune, se acordă D-lui Iacob Neuschotz, din co-muna Iaşi, împământenirea cu dispensă de stagiu. Raportor, Dimitrie Ion Ghika.D. vice-preşedlnte. Discuţiunea generală este deschisă.D. Negrutzi are cuvântul.

80

D. Iacob Negrutzi. D-lor deputaţi, când această onor. Cameră ca Adunare de revizuire a modificat art. 7 din Constituţiune, ea a admis dispensa de stagiu pentru străini numai în două cazuri, gândind în special la evrei, fiindcă de dânşii era mai ales vorba atunci, întâi când acei străini sunt născuţi în ţară din părinţi stabiliţi în ţară, şi nu s-au bucurat niciodată de vreo protecţiune străină; şi al doilea când acei străini au introdus în ţară fabrici mari, industrii însemnate, ori un mare negoţ.D. Nenschotz din Iaşi pe care îl cunosc foarte bine, ca unul ce sunt din localitate, când s-a prezentat întâi pentru a cere împământenirea, ca toţi bancherii din Moldova, atunci această Cameră i-a respins cererea, fiindcă nu îndeplinea nici una din acele două condiţiuni. D. Neuschotz, însă are grabă să devină pământean; nu vrea să accepte stagiul, vrea scutire de stagiu.D. Neuschotz respins de Cameră, a cerut de la Senat să voteze împământenirea; Senatul i-a votat-o, şi acum vine din nou la Cameră. De şi comisiunea noastră de indigenat a respins acesta lege venită de la Senat, comisiunea aceasta nouă a admis-o, şi astăzi vine cu raportul pentru împămân-tenire.Poate ca onor. Camera să voteze această împământenire? Votând-o nu ar călca ea legea făcută chiar de dânsa ?D. Nenschotz e născut în ţară, din părinţi născuţi în ţâră — zice D-sa— şi înfăţişează oarecare mărturii din orăşelul Herţa. Să zicem că este aşa — născut în ţară —; dar nu s-a bucurat oare niciodată de o protecţie străină ? Însuşi raportul o constată: că în 1880 D. Neuschotz era supus austriac; dar eu voi spune mai mult. D. Neuschotz era aşa de mult supus austriac, aşa de identificat cu interesele austriece, încât sunt câţiva ani, după cum am fost informat D-sa s'a pus în fruntea unei comisiuni de israeliţi şi au cerut o audienţă la suveranul său, Majestatea Sa Împăratul Austro-Ungariei, pentru a se plânge, după cât mi s-a afirmat, în contra imaginarelor persecuţiuni făcute cona-ţionalilor săi evrei de către români. În urma acestei audienţe, prin înalte protecţiuni pe care le-a avut acolo— şi care se vede că nu-i lipsesc nici la noi— D. Neuschotz a

81

fost ridicat la rangul de nobleţe şi a dobândit altul de ca-valer austriac...O voce. În dosar nu se spune nimica despre acestea.D. Iacob Negrutzi. Dar dacă D. Neuschotz nu îndeplineşte întâia condiţiune pentru a cere scutirea de stagiu? Intră măcar în categoria a doua? Este el în capul unei mari industrii introdusă în ţară? D. Neuschotz are un comerciu de bancher. A început vânzând chibrituri şi hârtie de ţigară pe uliţă. Acesta negreşit e un merit, nu contestez; apoi, cum zice însuşi: a luat bani mai ieftin de la unii şi a împrumutat la alţii mai scump. Dar aceasta nu vrea să zică o industrie, un negoţ mare introdus în ţară.Regret că D. Pandele Zamfirescu, colegul nostru, nu este prezent, pentru că D-sa ştie mai multe împrejurări relative la comerţul D-Iui Neuschotz. Eu vă voia cita numai un caz pe care mai alea de la D. Zamfirescu îl cunosc :Generalul Mavrocordat, fost deputat în Camera de sub Convenţiune, avusese nenorocirea să împrumute 36.000 gal-beni de la bancherul Neuschotz şi de la doi alţii. El a murit înainte de a plăti această datorie, şi când a venit văduva generalului să prelungească termenul, căci la moartea regretatului general se găsea drept cum strâmtorată, D. Neuschotz a consimţit, însă i-a urcat dobânda la 18 la sută. Când pentru a doua oară a sosit termenul, şi s-a cerut o nouă prelungire, creditorul a pus din nou dobânda în capete şi a luat în urmă dobândă la do-bândă tot de 18 la sută; aşa încât a plătit peste 70.000 galbeni şi tot a rămas datoare capetele mai bine de 30.000. Dacă acesta e negoţul cel mare cerut de lege nu mai am nimic de zis. Am voit să arăt numai atâta, că nici una din prescrierile legii nu o îndeplineşte D. Neuschotz pentru a dobândi scutire de stagiu.Terminând, vă rog, D-lor, să băgaţi bine de seamă la fiecare bilă albă dată ce puneţi în urnă în asemenea împrejurări.La oricare lege puneţi bila albă, nu este o nenorocire mare, pentru că legile se pot modifica, se pot revoca, dar o împământenire nu se mai poate revoca, ea este pentru toate timpurile. Priviţi împrejur, băgaţi seama la ceea ce se petrece la vecinii noştri de peste Carpaţi. Ungaria s-a

82

grăbit şi dânsa a introduce asemenea cetăţeni în număr mare; ei bine, mult timp n-a trecut, şi mai toate moşiile mari din Ungaria sunt astăzi în mâinile evreilor. Vedeţi frământările din acea ţară şi lupta zadarnică de a îndrepta răul pe cale legală.Încă o dată vă rog, să băgaţi bine de seamă la bila albă ce aruncaţi în urnă, căci graba aceasta a D-lui Neuschotz are desigur secretul său. Timpurile sunt grele, nevoile sunt mari. Mulţi proprietari români sunt strâmtoraţi, şi tot aţâţi străini pândesc ca să le ia proprietăţile cu preţuri mici. Voiţi să contribuiţi cu votul D-voastră ca moşiile Românilor să treacă în mâini străine? Nu voi crede aceasta, căci ar fi o nenorocire mare şi pentru generaţia actuală şi mai ales pentru urmaşii noştri.De aceea, vă rog, să nu votaţi această împământenire; şi eu voi vota contra ei.D. M. Kogălniceanu. D-lor, vă iau pe D-voastră martori dacă pe mine m-aţi văzut vreodată sâmbăta votând o împământenire israelită, afară de unul...O voce. Şi cu cea de astăzi două, (ilaritate).D. M. Kogălniceanu. Daţi-mi voie. În Iaşi, între mulţi bancheri, sunt doi mai ales bogaţi, şi cari fac şi bine. Era bancherul Michel Daniil. Aflu că în contra bancherului Michel Daniil s-a întreprins o campanie de un domn — îi voi spune numai de cât numele—. Între israeliţii din Iaşi cari merită împământenirea era şi Michel Daniil. Cine a făcut procesul lui Michel Daniil ? Era D. Dimitrie Pruncu, senator. Dar nici pe D-sa, nici pe alţii cari făceau acea campanie nu i-am văzut făcând tot astfel şi în contra lui Meyerhoffer... D. Iacob Negrutzi. Foarte rău s-a f acut.D. M. Kogălniceanu. Nici în contra lui Posner, nici în contra a o mulţime alţii cari cea mai mare parte de abia vorbeau româneşte. Eu am venit şi am apărat pe Michel Daniil. Ca să vă arăt că-şi păstrează independenţa sa, vă voi spune că în alegerile din urmă a votat pentru candidatul D-lui Pruncu, cu toate că l-am rugat să voteze cu mine...O voce. Dar e vorba de alegere?

83

D. M. Kogălniceanu. De vr-o zece zile aud că onor. D. Negrutzi merge să ia parola de la deputaţi că au să voteze în contra lui Neuschotz...D. Iacob Negrutzi. V-am cerut de la D-voastră ?D. M. Kogălnlceanu. De la mine nu; dar spuneţi pe parolă de onoare că n-aţi cerut-o de la alţii, şi atunci vă fac scuzele mele.D. lacob Negrutzi. La cine m-am adresat ?D. M. Kogălniceanu. Vă spun drept că am fost indignat de a vedea punându-se atâta pasiune în această chestiune, mai ales când onor. D. Negrutzi, care a fost împreună cu mine membru în consiliul de administraţiune al societăţii România, unde era şi D. Cozadini şi D. Neuschotz; D. Negrutzi care a lucrat cu D. Neuschotz îl cunoaşte, şi D-sa vine şi face din acest om înaintea D-voastră, un monstru, înaintea D-voastră care nu-l cunoaşteţi.Dar să vedem cum sunt lucrurile? Acest om este născut în Herţia, orăşelul cel mai populat cu evrei. Acest om din chibritar a făcut bani mulţi, şi are bani mulţi. Acum, dacă această împrejurare este un titlu pentru a-l exclude, atunci să excludem şi românii cari din chibrituri au făcut miliarde...O voce. Ba nici cu chibrituri... (ilaritate, aplauze).D. M. Kogălniceanu. Cum întrebuinţează acest om averea lui? D. Negrutzi a zis că eu cunosc afacerea D-lui general Mavrocordat...D. Negrutzi. Am zis că cunoaşteţi pers oana.D. M. Kogălniceanu. D. Negrutzi a zis că D. D. Neuschotz a luat 18 la sută dobândă, şi a făcut capital din dobândă, şi a luat dobândă la dobândă.În adevăr, D-lor, că D. Neuschotz împrumuta bani, dar eu n-am auzit că împrumuta cu 18 la sută. Ştiu însă forte bine că chiar în curtea de casaţiune a fost până dăunăzi — slavă Domnului, nu mai există astăzi, — au fost membri cari împrumutau cu 36 la sută (aplauze).O voce. Lăsaţi morţii.D. M. Kogălniceanu. Eu D-lor, trăiesc şi la ţară, şi cunosc un popă care pentru o liră a luat în 7 ani de la un ţăran 120 de lire, şi a făcut aceasta cu mai mulţi. Este la

84

ţară o albăstrime românească care jupoaie mai rău de cât străinii.Aici, D-lor, există un frate al Doamnei Mavrocordat, acela vă va spune dacă sunt exacte cele spuse de D. Negrutzi. Ceea ce este adevărat şi ceea ce recunosc, e că Neuschătz este un om filantrop care a dat sute de mii de franci în diferite ajutore. Acest om a dat sute de mii de franci pentru trimiterea de tineri în străinătate, împărţind acei bani între tinerii români creştini şi israiliţi. Nu am să intru în afacerile lui particulare, nu le cunosc, dar zic atât: dacă Neuschotz se respinge, — şi Camera este suverană să facă ce va voi, — eu de mai înainte mă înscriu în contra a orice împământeniri israelite, pentru că, pentru mine nu cunosc de cât pe Michel Daniil şi pe Neuschotz cari trebuiau de mai înainte votaţi.De aceea nu înţeleg această înverşunare în contra acestui om care, între toţi, este acela care merită mai mult. Dacă pe acesta îl veţi respinge nu ştiu pe care îl veţi primi.Eu îmi fac o datorie de conştiinţă de a vă spune ceea ce ştiu ; şi nu voi îmbrăca doliul daca îl veţi respinge, precum nici voi îmbrăca haina de bal daca îl veţi primi.D. I. Isvoranu. D-lor deputaţi, totdeauna am avut onoarea a mă adresa acestei onor. Adunări, fără a distinge majoritatea din minoritate. Mă adresez dar şi acum la întreaga Adunare şi ceea ce o rog e de a nu ţine socoteală de acela care vorbeşte, ci de a ţine socoteală de ceea ce se vorbeşte.D-lor, este în cestiune un indigenat care, după cum vedeţi a făcut mare senzaţiune în Adunare, care a făcut un eveniment, şi un eveniment atât de mare în ziua de azi, încât una din somităţile acestei Adunări, din somităţile acestei ţări, a declarat că acest indigenat este una din cauzele care l-au făcut să se deranjeze astăzi ca să vie la Adunare, fiindcă în alte Sâmbete nu vine... (întreruperi).Văd un indigenat care, după rând, este cel din urmă, şi care cu toate astea se prezintă cel dintâi.Văd un indigenat care odată fiind respins de acesta Adunare, se prezintă acum pentru a doua oară.

85

Văd un indigenat pentru care se face atâta caz, mai mult de cât pentru celelalte, şi când m-am determinat a lua cuvântul, nu m-am gândit de cât la datoria ce avem fiecare de a face să se respecte legile şi voturile noastre.D. Gr. Vulturescu. Vorbiţi contra închiderii discuţiunilor.D. I. Isvoranu. Oricare ar fi întrerupţiunile D-lui Vulturescu, nu mă vor împiedica de a vorbi şi fiindcă este vorba de un indigenat de felul acesta, nu-i face onoare să mă întrerupă.D. N. Dimancea. Ţineţi-vă la închiderea discuţiunii.D. I. Isvoranu. Nici întrerupţiunile vechiului parlamentar Dimancea, nu mă vor deconcerta. Ea ştiam că această Adunare are un preşedinte ales şi văzut care menţine pe deputat în dreptul de a vorbi; nu ştiam însă că mai este şi un alt preşedinte nevăzut şi neales, care să aibă mai multă putere de cât preşedintele văzut.D. vice-preşedinte. Continuaţi.D. I. Isvoranu. Aşa dar, D-lor, continuu.Observând respingerea acestui indigenat în anul trecut, mă întreb: când o Adunare întreagă, vine să respingă pe un om care cere împământenirea, eu zic că acea Adunare nu s-a pronunţat de cât conform cu actele, con-form cu dreptatea, conform cu Constituţiunea noastră. Când însă văd că acelaşi indigenat se aduce din nou înaintea aceleiaşi Camere sunt în drept a mă întreba care Adunare este în adevăr şi în dreptate? Adunarea care a respins, sau Adunarea care voieşte să-l adopte? Adunarea este aceeaşi şi eu cred că ar fi din partea acestei majorităţi un act de neconsecvenţă. Cum ? De anul trecut şi până acum s-au schimbat actele ? S-a schim-bat legea? S-a schimbat dreptatea? Prin ce minune s-au şters de atunci şi până acum acele defecte cari v-au făcut să votaţi respingerea?Eu, D-lor, îmi fac datoria de a vă atrage atenţiunea, punând în relief contrazicerea. Adunarea de atunci, cu Adunarea de astăzi. La cât mă priveşte pe mine, vă declar că vorbind în contra acestui om, poate că indirect i-am făcut un serviciu, după cât văd dispoziţiunea colegilor

86

mei. Eu însă n-am voit nici să servesc această cauză nici s-o combat; dar v-am atras atenţiunea asupra acestui punct: cum un om care nu era capabil de cetăţenia română acum un an astăzi a devenit capabil ? Prin ce minune ? Aceasta am avut de zis. D. preşedinte al consiliului. D-lor, n-aşi fi luat cuvântul dacă n-aşi fi auzit pe onor. D. Ilariu Isvoranu zicând acelora care-l întrerupeau, că nu le face onoare d-a întrerupe într-o discuţiune ca aceasta. Dacă D. Isvoranu crede că nu face cuiva onoare de a-l contrazice pe D-sa, atunci voiu şi eu să împărtăşesc această dezonoare şi am cerut cuvântul ca să vă rog să vă res-pectaţi mai mult între D-voastră, ca să faceţi să se respecte această Cameră.Onor. D. Isvoranu zice că comisiunea nu s-a gândit serios când a admis această cerere, şi Camera ar da un vot contra hotărârii sale de mai înainte.Dar D. Isvoranu n'a voit să asculte raportul D-lui raportor, unde se arată că atunci când a venit petiţiona-rul cu această cerere pentru întâia oră, nu era în actele lui actul de emigrare, nu se dovedea că s'a lepădat de protecţiunea străină şi că este supus român. Prin urmare neavând atunci acele acte, era privit ca supus străin, negreşit că nu putea Camera să-l primească şi de aceea l-a respins. Dar onor. D. Isvoranu, deşi n-a ascultat raportul, cel puţin ar trebui să ştie că acest indigenat a trecut prin Senat, Senatul negreşit că l-a examinat, şi cum credeţi D-voastră că dacă această cerere era neconstituţională, Senatul era să o voteze, şi încă mi se pare ca l-a votat cu unanimitate? Şi cum crede D-sa că comisiunea numita de D-voastră alaltăieri, daca găsea că votarea acestei împământeniri este neconstituţională, era să vă propuie în unanimitate ca să o primiţi ? În acea comisiune sunt membri din toate nuanţele Camerei şi nu cred că onor. D. Isvoranu merge până acolo în cât să creadă că comisiunea, în unanimitate, a luat o hotărâre care era, nu numai neconstituţională dar fie chiar şi numai necorectă. Onor. D. Isvoranu s-a agăţat de un cuvânt al D-lui Kogălniceanu, când D-sa a zis: ştiţi că

87

eu nu viu şi nu mă amestec la împământenirea israeliţilor şi nu am votat de cât odată pentru Daniil şi altă dată pentru Neuschotz.Ei, D-lor, dacă aţi fi căutat în procesele verbale aţi fi văzut că nici eu n-am luat cuvântul de cât pentru DaniiI şi astăzi pentru Neuschotz.Vă miraţi de ce cu împământenirea D-lui Daniil s-a făcut atât tapaj, au fost atâtea agitaţiuni în Cameră şi în Senat; precum şi cu aceea a D-lui Neuschotz. Ei, onor. D-le Isvoranu, credeţi că aceştia sunt cei mai răi şi cei mai periculoşi pentru ţara noastră ca să se facă atâtea agitaţiuni? Cum crede D-sa că dacă ar fi fost un pericol, dacă ar fi fost nişte omeni răi, s-ar fi împărţit Camera în două tabere, unii români buni şi ceilalţi inamicii românismului? Pentru ce nu caută D. Isvoranu să găsească o altă cauză ?D. DaniiI ca şi D. Neuschotz sunt omeni care de mai multe decimi de ani, dacă nu de geaeraţiuni, se află între cei dintâi capitalişti din Iaşi.Aşi voi să ştiu care din capitaliştii noştri fie chiar cum zicea onor. D. Kogălniceanu, nu numai români, dar dintre cei mai aleşi români, dacă au avut capitaluri, au venit să le împartă numai în acte filantropice? D-sa zicea că şi un membru de la curtea de casaţiune dădea bani cu dobândă. Apoi s-a văzut frate de la frate la toate 6 luni de zile făcând dobânzile capital; şi cine nu crede, oricând va voi îi voi da ocaziune să o vadă. Dar se vede că D. Neuschotz pe unii i-a îndatorit pe alţii nu i-a îndatorit, şi de aceia unii sunt supăraţi şi alţii nu sunt supăraţi...D. I. Isvoranu. Eu nu sunt de acolo şi nici nu-l cunosc.D. preşedinte al consiliului. D-ta nu eşti de acolo, D-ta eşti un echo, şi cum şezi aşa departe de acolo, eşti un echo, care, să-mi permiţi să o zic, fără să-ţi dai seamă repeţi ceea ce auzi, fiindcă nu cunoşti omenii nu cunoşti împrejurările. D-ta vorbeşti într-un mod abstract inspirat de acei onor. domni cari au vorbit înaintea D-tale.

88

Eu auzeam adineori pe onor. D. Lăţescu zicând: îmi pare rău că n-am ştiut că este astăzi la ordinea zilei această chestiune, şi acum nu am timp să mă duc acasă să aduc scrisorile de la sora mea, care este soţia răposatului general Mavrocordat, prin cari îi zice că a fost forte mulţumită de toate relaţiunile cari le-a avut cu D. Neus-chotz. .«Onor. D. Negrutzi dă din cap.« Ei D-lor, pe cât poate fi cineva mulţumit când este dator să întoarcă îndărăt ce a luat cu dobânzile lor, se înţelege. Dar cel puţin faceţi deosebire între acel cari împrumută în mod nemilostiv, cum se zicea, în vechime, şi alţii cari n-au căutat niciodată să-şi exploateze banii despoind pe alţii.Daca D. DaniiI şi D. Neuschatz au ridicat atâtea animozităţi, uneori în favoarea lor şi alteori în defavoarea lor, este că pe unii îi au îndatorit şi pe alţii nu. Dar oare din aceste decurge că omul acesta este rău, este periculos pentru ţara noastră ? Apoi, dacă acei cari au o poziţiune, cari au capitaluri nu îi împământeniţi, atunci pe cine voiţi să împământeniţi ? Ţiu minte că pe când D. Cogălniceanu era în Senat, înainte de a fi ministru, discutam ches-tiunea israeliţilor, şi D-sa zicea : se înţelege că trebuie să dăm drepturi la câţiva omeni, cari se bucură de o poziţiune materială şi ne oferă toate ga-ranţiile. Dar ce? pe toată leauta aceea evreiască să o băgăm în societatea noastră? Aţi luat, D-lor, o dispoziţiune constituţională foarte asiguratorie pentru naţionalitatea noastră; numai pe aceia cari ne vor da garanţii că sunt omeni cu o poziţiune socială şi cari nu au să trăiască în paguba noastră, numai pe aceia să îi admitem la cetăţenia română. Apoi, cum zicea onor. D. Kogălniceanu, dacă veţi respinge pe omenii cari de acum înainte pot să aducă un folos ţării, dar nu să tragă ei foloase, pe cine să primim? Trebuie să ne arătăm leali către ceea-ce am pus în Constituţiunea noastră, şi să dovedim că ceea ce am pus acolo nu am pus numai ca să aruncăm cenuşe în ochi. Să primim pe aceia cari nu sunt vătămători, şi într-un număr astfel ca să nu ne copleşească; La trei, patru luni dacă veţi primi câte unul, nu cred că este un pericol pentru societatea noastră. Pe cine veţi primi, dacă nu veţi

89

primi pe aceia cari au o poziţiune în societate, şi cari ar fi o pagubă dacă s-ar duce dintre noi, pentru că îşi vor ridica toate capitalurile, cari sunt în mare parte româneşti. Eu cred că asemenea omeni trebuie primiţi, şi numai pe aceia pe cari i-aţi vedea că sunt periculoşi pentru societate pe aceia să-i respingem; dar numai pentru că nu ne plac ochii lor, sau pentru că unul ne-a îndatorat şi altul nu, asemenea consideraţiuni ar trebui să piară din inimile noastre.Voci. Închiderea discuţiunei.D. I. Isvoranu. Cer cuvântul contra închiderii discuţiunii.D. vice-preşedinte. Aţi mai vorbit odată în contra închiderii discuţiunii.Se pune la vot închiderea discuţiilor şi se primeşte.Se pune la vot proiectul de lege în total şi rezultatul scrutinului este cel următor:Votanţi 79Majoritate regulamentară . 40 Bile albe pentru . . . 3 7 Bile negre contra . . . . 42Abţinuţi lD. vice-preşedinte. Adunarea a respins proiectul de lege94.

Neuschotz mai ceruse împământenirea cu dispensa de stagiu printr-o cerere adresată Parlamentului în 1881 dar care fusese respinsă pe motivul că crearea unor aşezăminte pentru educaţia tineretului – nu putea fi folosit în favoarea sa, deoarece erau şcoli cu caracter confesional95. După această lovitură primită, Iacob Neuschotz s-a retras la Boian, în Bucovina aflată sub stăpânire austriacă, unde şi-a cumpărat o moşie, potrivit lui Isaac Landman, autorul Universal Jewish Encyclopedia96. În favoarea acestui eveniment ar fi şi faptul că înainte de 1888, anul morţii bancherului, conducerea băncii “I. Neuschotz et C” era

94 Monitorul Oficial, 1882/1883, nr.31, p.402, col.1-395 Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol.V, 2, Oratorie III 1878-1891, Buc., Ed. Academiei, 1974, p.390, 59196 Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.162

90

încredinţată, conform unei procure contabilului său S. Horenstein alături de cumnatul său Boguslav Julles. Către sfârşitul celui de-al patrulea veac al secolului al XIX-lea în Boian s-a făcut resimţită o înviorare a vieţii economice. Construirea, în 1884, a sectorului de cale ferată Cernăuţi-Noua Suliţă, care trecea prin acest sat de pe valea Prutului, a favorizat într-o oarecare măsură lărgirea legăturilor sale comerciale. Boianul a fost trecut chiar în categoria târgurilor comerciale. O dată cu comerţul, întrucâtva s-a dezvoltat aici şi industria. În afara morilor şi a distileriilor existente aici, a început să funcţioneze şi o fabrică de îngrăşăminte minerale. Înviorarea economică a fost, evident, însoţită şi de creşterea numărului populaţiei. Boianul era situat la frontiera austro-moldovenească, în apropiere de Cernăuţi şi fusese moşie a cronicarului Ion Neculce care construieşte aici şi prima biserică ortodoxă din lemn. Între 1834-1838 un urmaş al vrednicului cronicar şi care purta acelaşi nume ridică o nouă biserică de piatră la a cărei înfrumuseţare şi reparaţie va contribui, cu o donaţie în bani după anul 1882, şi Iacob Neuschotz. La această biserică cu hramul “Adormirea Maicii Domnului“ a fost paroh între anii 1857-1859 preotul Iraclie (Golembiovschi) Porumbescu, tatăl viitorului compozitor Ciprian Porumbescu care a trebuit să facă faţă şi s-a opus expansionismului si prozelitismului catolic austriac97.Înainte de a muri, peste nici şase ani, Iacob Neuschotz avea să scrie în testamentul său: ”Născut în această ţară [România], pe care am iubit-o şi căreia am fost devotat, sunt supus român, prin urmare voi formula dispoziţiunile mele [testamentare] conform legilor române.”I. D. Sturdza menţionează faptul că Neuschotz ar fi primit totuşi cetăţenia româna în urma intervenţiilor din Cameră ale lui Kogălniceanu98 lucru neadevărat deoarece Kogălniceanu însuşi într-un discurs ţinut la Iaşi la 25 martie 1883 “asupra situaţiei politice din ţară” face referire la refuzul indigenatului lui Neuschotz. Discursul lui Kogălniceanu de la Iaşi era prilejuit de campania opoziţiei

97 Bizovi, Vasile, Boianul, Cernauti, Ed. Bukrek, 2005 p.41, 62, 11998 Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004

91

unite împotriva guvernului I. C. Brătianu şi condamna modul în care Brătianu a înţeles să administreze Moldova: “Ce am spus în Cameră o spun şi aici. Acei ce au promis a mânca mai mulţi jidani, aceia au triumfat împotriva adversarilor; odată deputaţi, aceştia intraţi în Cameră, n-am văzut prea mulţi jidani mâncaţi, dar, Doamne, multe pungi jidoveşti am văzut mâncate! (Aplauze.)Am văzut lucru straniu, lucru curios! Am văzut dintre evrei medici, doctori, licenţiaţi şi alte specialităţi care au căzut la vot, cari au fost respinşi de la împământenire. N-am văzut respins nici un bancher! (Aplauze, ilaritate). Ba am văzut pe unul singur respins şi tocmai acesta-i Neuschatz, care nu merita să fie respins99.” De ce spune Kogălniceanu că nu merita Neuschotz a fi respins de la împământenire, putem lesne presupune, anume că adversităţile deputaţilor să fi fost determinate de militantismul lui Neuschotz pentru cauza emancipării coreligionarilor săi. “Chestiunea evreiască” devenise în acele vremuri pentru politica românească, dar mai ales pentru politicieni un lucru foarte sensibil.

Fruntaş al mişcarii sioniste

Iacob Neuschotz a fost un susţinător al emigrarii coreligionarilor pe care o vedea ca pe o rezolvare a “chestiunii evreieşti”. A fost preşedintele comitetului din Iaşi al Societăţii pentru Promovarea Emigraţiei Evreilor din România, comitet din care făceau parte personalităţi israelite ieşene: Dr. K. Lippe şi Moise Mattes sau Marco Schein, L. Goldberg, Meier Weinberg. Sediul Comitetului central al Societăţii pentru Promovarea Emigrării Evreilor din România (preferabil spre Palestina) era la Galaţi, sub controlul lui Samuel Pineles (vezi şi addenda), figură importantă a evreimii din România, preşedinte al organizaţiei fiind Isaac Lobel. Pe 4 mai 1882 a avut loc, la Iaşi, Adunarea generală a Societăţii la care a participat şi Neuschotz şi unde s-a discutat şi s-a convenit asupra modalităţilor de colonizare a Palestinei.

99 Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol.V, 2, Oratorie III 1878-1891, Buc., Ed. Academiei, 1974, p. 591

92

Laurence Oliphant, scriitor englez, călător faimos, mistic şi înflăcărat susţinător al sionismului, cu stânse relaţii în societatea oamenilor politici englezi a fost figura centrală a reuniunii sioniste de la Iaşi. Acestuia i s-a dat mandatul de a negocia la Constantinopol doleanţele Societăţii. De asemenea în aceiaşi reuniune de la Iaşi se hotărăşte trimiterea în Palestina a unei delegaţii formate din: E. Cohn, Helman, şi Denirerman care să cumpere pământ. În acest răstimp Societatea Zion din Galati işi propune strângerea a 10.000 de franci pentru a sprijini proiectele de colonizare în Palestina. La Iaşi, era constituit deja un comitet format din cei mai influenţi membri ai comunităţii evreieşti locale, între care şi bancherul Iacob Neuschotz, în vederea colectarii subscripţiilor pentru acelaşi obiectiv100. În Palestina, în prima Alia au fost mulţi evrei din România, respectiv din Iaşi care au înfiinţat Petah Ţikva (Poarta speranţei), Rishon Le Zion cât şi alte aşezări. De notat că în anii 80-90 ai secolului XIX, existau în Romănia peste 49 de organizaţii sioniste101. Pe când în Europa, în răsărit cât şi în apus se discuta încă despre posibiliattea colonizării Palestinei, în neînsemnata Românie de pe atunci, o mână de oameni întreprinzi a şi trecut la fapte – la fapte reale…Înainte de sângeroasa lovitură de cnut a pogromurilor ruseşti din 1881-1882, se înfiinţează mişcarea sionistă de masă în Bucureşti, la Galaţi, la Iaşi dar mai cu seamă în unele târguri moldovene, ca bunăoară Moineşti. Către finele anului 1881 “Comitetul Central provizoriu” din Focşani publica un manifest-convocare la o conferinţă a tuturor societăţilor din ţară pentru colonizarea Palestinei.Conferinţa mult aşteptată – considerată cel dintâi congres sionist din istorie – are loc, după câteva amânări, în ianuarie 1982, în sala mare a Şcoalei israelito-române din Focşani, cu participarea a 51 de delegaţi, care reprezentau 32 de societăţi102. Scopul acestora era sionismul practic - recolonizarea cu evrei a Ţării Israel, cunoscută şi ca

100 Sokolow, Nahum, History of Zionism, vol. II, London, Longmans, 1919, p. 307101 Ibidem102 Benjamin Lya, Evreii din România în texte istoriografice, Buc., Ed. Hasefer, 2002 p. 371-374, 475

93

Palestina sau Ţara Sfântă şi aflată atunci sub stăpânire turcească.Preşedintele congresului a fost Samuel Pineles din Galaţi şi secretarul congresului a fost David Rintzler. La congresul din Focşani a fost intonat pentru prima oară „Hatikva” - astăzi, imnul naţional al Statului Israel, a cărui muzică se bazează pe o melodie populară românească.Congresul a stabilit că soluţia problemei evreieşti din România este emigrarea în Erez Israel, în colonii agricole, unde se putea continua tradiţia şi cultura evreiască. Hotărârile congresului de la Focşani au fost duse la îndeplinire în anul 1882 prin emigrarea în Erez Israel şi înfiinţarea coloniilor Roş Pina şi Zihron Iacov. (La jumatatea lunii noiembrie 1882, a fost cumpărat pământul în Zihron Iacov, şi la prima lumânare de Hanuka au ajuns şi primele trei familii care au venit din Focşani.)Din cartea lui I. Kara, “Obştea evreiască din Bacău” aflăm că a existat un proiect al unui grup de emigranţi evrei din Bacău condus de A. Balter şi A. Groper care intenţionau să formeze o colonie numită “Neuschotz”. Aceştia au fost susţinuţi material în călătoria lor de către bacherul Iacob Neuschotz. Proiectul înfiinţării coloniei “Neuschotz” a eşuat însă iar cei care au ajuns cu acest grup în Eretz Israel s-au alăturat celor din coloniile existente de la “Roş Pina” şi “Zichron Iaacov”103. „Apărătorul” din 1 martie scrie că o societate fondată la Bacău (Moldova) a decis să creeze în Palestina o colonie care se va chema „Colonia Neuschotz”: „Numele dlui Neuschotz nu este necunoscut israeliţilor în general şi în particular israeliţilor din Romînia. Prin sacrificiile sale enorme, prin susţinutele şi importantele servicii pe care el le-a adus la cauza israelită, Dl. Neuschotz a meritat recunoştinţa coreligionarilor săi, prin atribuirea numelui său unei colonii fondate în Palestina. Evreii din Romania nu fac decât să-i decerneze dreapta răsplată pentru meritele sale.Creştinii au judecat în schimb altcumva acest fapt. Acelaşi Domn Neuschotz, acest eminet filantrop care a meritat

103 Kara, I., Obştea evreiască din Bacău, Buc., Ed. Hasefer, 1995, p. 139

94

atâta din partea României, care a fondat aşezăminte de caritate, burse de studii, etc., s-a văzut refuzat de către noua Cameră de drepturile de cetăţean. Pentru a-l pedepsi pentru ingratitudinea lui, domnul bancher tocmai depusese 15.000 franci pentru victimele ultimului război, apoi 50.000 pentru diverse opere de binefacere din care 20.000 pentru Societatea „Caritas” a doamnelor române din Iaşi. Iată cum evreul se răzbună! Aceasta ne aduce aminte, nu-i aşa, de versurile lui Pierre Corneille din Auguste la Cinna: „ Je t`en avais ecomble, je t`en veux accabler!”?104

Omul politic

Iacob Neuschotz preocupat de emanciparea coreligionarilor săi a fost inevitabil şi un „homo politicus”. A gândit şi a acţionat potrivit mişcărilor şi acţiunilor din sfera politică a timpului său. A fost prins în diverse dispute şi intrigi politice. Numele bancherului din Iaşi s-a aflat, după cum am văzut în discuţiile pe marginea cererii lui de împământenire, în disputele dintre liberalii şi conservatorii din cele două camere parlamentare de la Bucureşti. De asemenea a fost subiect de calomnie în confruntarea dintre profesorul Constantin Stere şi forţele politice care se opuneau transformărilor democratice din ţară. Referindu-se la înaltele principii care călăuzeau viaţa şi activitatea lui C. Stere şi la absenţa acestuia din arena polemicilor personale, istoricul şi cercetătorul Ioan Căpreanu nota: “Ani de zile, ziarul conservator “Evenimentul” din Iaşi îl numea pe Stere “Omul lui Neuschatz”, un bogătaş, lider al clubului liberal local, căruia Constantin Stere, pe când era tânar avocat, i-a făcut formele juridice pentru vânzarea către stat a caselor sale. Serviciul a fost amical şi gratuit. Patronul ziarului “Evenimentul”, Dimitrie Greceanu, nu ştia aceasta. Cu toate insistenţele prietenilor, care-i arătau implicaţiile ce le creea această calomnie, Stere n-a vrut să dea nici o explicaţie şefului conservatorilor din Iaşi105.”

104 L`Univers Israelite, Journal des principes conservateurs du judaisme, An. 37, Nr. 15, Paris, 16 avril 1882 p. 477-478105 Ioan Căpreanu, Eseul unei restituiri C. Stere, Ed. Junimea, Iaşi, 1988, p.198-199

95

Profesorul de drept Constantin Stere aborda deschis de la catedra Universităţii ieşene şi sub aspecte multilaterale probleme de mare actualitate în acel timp pentru propăşirea şi destinul poporului român. Confruntarea dintre Stere şi cei care se opuneau transformărilor democratice din ţară, a izbucnit violent atunci când au început dezbaterile şi lupta de opinii, cu privire la oportunitatea revizuirii Constituţiei106.În clădirea în care funcţiona “Cassa de bancă Neuschotz et C” se afla şi redacţia gazetei “Liberalul”, redacţie în care a poposit uneori Ion Creangă. Tot aici se strângeau fonduri pentru a fi trimis la tratament în străinătate poetul Mihai Eminescu, la Halle107,108. Iacob Neuschotz a simpatizat şi cu mişcarea socialistă care îşi avea activişti importanţi la Iaşi, între ei intelectuali evrei a căror activitate politică se desfăşura sub însemnele conspirativităţii. Acestora, Neuschotz le-a pus la dispozitie una din casele sale, pentru reuniuni. S-au păstrat documente ce pomenesc despre activitatea desfăşurată de socialiştii ieşeni în clădirile din str. Sf. Sava nr.3 şi în “casele Neuschatz” din Strada Mare (Grande Rue), în clădirile din str. Carp (lângă cazarma miliţienilor), în casele doctorului Taussing (vis a vis de Primărie), în clădirile din str. Ştefan cel Mare, Lăpuşneanu şi Lânăriei, toate având un istoric socialist îndepartat109” Mişcarea socialistă la Iaşi a cunoscut o dezvoltare după anul 1875. Un aport la dezvoltarea şi la intensificarea activităţii organizaţiilor socialiste ieşene il vor aduce refugiaţii politici N. Codreanu, C. Dobrogeanu-Gherea, şi dr. N. Russel. De la începutul anului 1877, cercul socialist ieşean cunoaşte o întărire considerabilă. Adepţi ai filozofului român materialist (fost membru al Internaţionalei I de la Bruxelles şi Paris) Vasile Conta, cum ar fi Eugen Lupu, Nicolae

106 Ibidem107 “Liberalul”, Iaşi, 18 iulie 1887108 Lucian Vasiliu, în Iaşii de odinioară, Iaşi, Cronica, 1995109 Documente privind Istoria României: Războiul pentru Independenţă, Buc., vol. I, p.1, Ed. Academiei, 1954, p.798-799

96

Codreanu sau fraţii Ioan şi Gh. Nădejde au fost doar câţiva din cei care au animat mişcarea socialistă la Iaşi110

Consul al Statelor Unite ale Americii

Iacob de Neuschotz a primit, în anul 1873, pentru scurt timp din partea Departamentului de Stat al SUA numirea de “consul“, reprezentant al intereselor americane la Iaşi111. Potrivit însă documentelor aflate în arhivele de la Washinghton şi citate de istoricul bulgar A. Stoyanova, Jacques de Neuschotz cu cetăţenie austriacă a avut un rang diplomatic inferior celui de consul şi anume a îndeplinit funcţia de agent consular la Jassy în perioada: Jan. 18, 1873 - March 1873. 112 Primul oficiu consular (viceconsulat) al SUA pe teritoriul ţării noastres-a deschis la 29 ian. 1850 la Galaţi, prin persoana lui AntonNegroponte. (Gazeta de Moldova, 6 martie 1850). În 1857 se deschide un consulat la Ismail iar in 1861 la Brăila şi la Iaşi în 1873, toate pentru scurt timp. La 30 martie 1858 Departamentul de Stat numea primul consul american la Galaţi, in persoana lui Henry T. Romertze113. Este posibil ca recomandarea lui Neuschotz pentru acest post către Washinghton să fi fost făcută de către consulul general, în funcţie la acea vreme la Bucureşti, B.F. Peixotto care fusese oaspete al familiei Neuschotz la Iaşi, în vara anului 1870.Benjamin Franklin Peixotto (1834-1890) şi-a preluat postul de consul al Statelor Unite la Bucureşti în ianuarie 1871. Impresionat de oprimarea evreilor care continua în ciuda dezminţirilor oficiale, a hotărât să-şi lege soarta de aceea a

110 Conditiile istorice ale aparitiei si dezvoltarii clasei muncitoare in Romania, Buc., Ed.Politica, 1984 p. 219-222111 Sturdza, Dim., Junimea societate secretă în Convorbiri literare, Iaşi, nr.6-7, 2004112 Stoyanova, Svetlana, List of US consular officers at the Balkans and in the Mediterranean lands, 1789-1939, Balcanica II, vol. 9, Sofia, CIBAL, 1989, p. 119113 Popescu-Boteni, Stelian, Relaţii între România şi SUA pînă în 1914, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980 pg.42

97

coreligionarilor săi din România. Avocat, jurnalist a ocupat diverse posturi de răspundere în organizaţii evreieşti americane cum ar fi preşedinte al lui Independent B‘nai B‘rith în 1863-1864. Misiunea lui Peixotto în România a fost unică în istoria diplomatică, deoarece el a fost numit consul al Statelor Unite, funcţie cu totul onorifică, numai cu scopul de a îmbunătăţi situaţia evreilor. Peixotto însuşi îşi privea misiunea ca pe o datorie primordială pentru a schimba viaţa evreilor din România şi socotea că cel mai bun mijloc pentru aceasta este educaţia.Om de acţiune, văzând că autorităţile nu erau dispuse să amelioreze situaţia evreilor, Peixotto a devenit propagator al ideii de emigrare în America, pe o scară largă. Dar această intenţie nu intra în vederile Alianţei Israelite de la Paris, iar comitetul Alianţei din Bucureşti anunţa că nu aprobă proiectul lui Peixotto114. Debutul diplomatic în România şi l-a făcut printr-o lungă călătorie prin Moldova, însoţit fiind de secretarul oficiului şi de un alt colaborator localnic, Saniel Marcus, spre a se informa asupra situaţiei şi vieţii comunităţilor evreieşti în această parte a ţării cu cea mai mare densitate a populaţiei de rit mozaic. Au fost vizitate târguri şi oraşe, locuinţe si prăvălii, şcoli şi aşezăminte culturale, religioase ori filantropice, iar în cadrul întrunirilor organizate în sinagogi sau case particulare, Peixotto recomanda participanţilor să iasă din letargia specifică, şi să se unească în lupta pentru dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi să se impotrivească chiar şi cu arma în mână oricăror provocări anti-Semite115.Fără a fi obţinut rezultate pe măsura efortului depus şi a devoţiunii pentru cauza emancipării evreilor români, Peixotto rămâne cu meritul de a fi contribuit la introducerea şi afirmarea principiilor umanitare în tradiţia politică americană...După misiunea de la Bucureşti, încheiată în anul 1876, Peixotto a mai activat opt ani în calitate de consul american la Lyon, până în 1885, când s-a retras definitiv în S.U.A., reluându-şi activitatea şi locul de frunte în Ordinul “B‘nai

114 Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p. 119-123115 Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii, Buc., Ed. Albatros, 2000 p.131

98

B‘rith” şi înfiinţând, la New-York revista “The Menorah”, în paginile căreia şi-a publicat ulterior “istoria misiunii” sale în România116. Memoriile lui Peixotto au fost traduse în româneşte şi publicate de Adolf Stern sub titlul “Istoria misiunii mele în România de Benjamin F. Peixotto”117.În urma misiunii sale în România evreii rămân în continuare lipsiţi de drepturi politice şi de multe drepturi civile. Nici proiectul său de emigrare în masă spre America nu s-a putut realiza în această epocă. Totuşi misiunea sa nu a fost un eşec, căci prin multiplele sale activităţi, el a trezit la coreligionarii săi demnitatea naţională şi speranţa unei mântuiri118. Decepţiile înregistrate l-au determinat pe Peixotto să-şi îndrepte prioritar atenţia spre reformarea internă a vieţii comunităţilor evreieşti din România, prin încurajarea activităţilor culturale şi educaţionale şi prin organizarea unei societăţi ritualiste, după modelul oferit de ordinul american “B‘nai B‘rith”. Se preconiza înfiinţarea de şcoli şi secţiuni sioniste cu caracter filantropic în localităţile în care existau puternice comunităţi evreieşti. Proiectul a fost transpus în viaţă, încât până la sfârşitul anului 1874 se constituiseră un număr de 13 loji, majoritatea în Moldova, care patronau o întinsă reţea de şcoli şi de aşezăminte de binefacere119.În 1872 se constituia la Bucureşti, ca urmare a activităţii consulului Statelor Unite ale Americii, Benjamin Peixotto, loja pur evreiască „Înfrăţirea Sionului”, aparţinând Ordinului „B`nai B`rith” („Fii Alianţei”). Primul Sanhedrin cuprindea pe: B. F. Peixotto, (preşedinte), Avram Cohen Bucureşteanu, dr. Leopold Stein, dr. Blumenfeld, S. Schonfeld, Mayer Marcus, N.C. Popovici, Israel Auerbach şi secretarul general dr. Adolph Stern120.În capitolul dedicat impresiilor din călătoria prin Moldova scrise şi publicate de Peixotto în “The Menorah121” găsim

116 Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii, Buc., Ed. Albatros, 2000 p.137117 „Revista Israelită”, Buc., nr. 19-20, oct.-noi, 1887118 Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.133119 Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii, Buc., Ed. Albatros, 2000 p. 133120 Teşu, Solomonovici, România masonică, Ed. Teşu, Buc.,2005 p. 227121 B.F. Peixotto, Story of the Romanian Mission, in “Menorah”, N.Y., nr.3 (Jully- December), 1887.

99

câteva rânduri despre întâlnirea sa de la Iaşi, din vara anului 1870 cu Iacob Neuschotz şi familia acestuia122“ “…într-un sfârşit am ajuns la Iaşi, vechea capitală a Moldovei, cu o populaţie de aproximativ 100.000 de suflete, la palatul reşedinţa bancherului Jacques de Neuschotz obosiţi şi acoperiţi de albul pulberii prafului de pe drumuri. Am poposit spre a mi se ura bunvenit de către ospitalierul şi cordialul cavaler şi de către foarte amabila sa soţie [Fani Neuschotz] care foarte curând după aceasta m-au făcut să mă simt ca şi cum nu aş fi fost la o distanţă de 7000 de mile depărtare de casa mea şi de ai mei, ci dedesuptul acoperişului unui frate şi unui prieten.” În scurta sa şedere la Iaşi Peixotto a luat cunoştintă şi de situaţia unei văduve al cărei bărbat luptase şi-şi pierduse viaţa în războiul de secesiune american şi careia Peixotto i-a promis o pensie din partea statului american, promisiune onorată de guvernul Statelor Unite. Era vorba de Sofia Dunca din Iaşi, văduva capitanului erou Nicolae Dunca, voluntar în armata nordistă în vremea războiului civil. Într-unul din rapoartele sale către Departamentul de Stat, consulul SUA de la Bucureşti ridica la cinci numărul participanţilor români la războiul dintre Sud şi Nord pe baza atestatelor lui Eugen Ghica, alt voluntar în armata nordistă, prieten apropiat al lui N. Dunca123 . După cum am văzut B. F. Peixotto, consulul general al S.U.A la Bucureşti, lansase ideea că o posibilă rezolvare în România a „problemei evreişti” ar fi putut-o constitui emigrarea, în masă a israeliţilor în „Lumea nouă” plan ce nu a fost agreat însă de mulţi fruntaşi ai evreimii din Europa şi România. Cu toate acestea, multe familii de evrei au luat calea către America; un număr însemnat dintre ele erau originare din Iaşi şi Moldova. Să nu uităm că la Iaşi funcţiona un consulat american şi că însuşi Peixotto îl propusese în funcţia de consul onorific al S.U.A la Iaşi, pe bancherul Iacob de Neuschotz cu care era într-o relaţie de prietenie. O posibilă explicaţie a numărului relativ mare de emigranţi moldoveni către America o poate constitui

122 Ibidem123 Ibidem, p. 136

100

eficienţa cu care lucra consulatul din Iaşi, condus de Neuschotz în rezolvarea formalităţilor birocratice de emigrare.Ziarele vremii erau pline de veşti care prezentau acest fenomen nou pentru evreime dar şi pentru societatea din Moldova:„Emigrarea evreilor continuă pe fiecare zi: Sâmbătă au plecat 15 familii, Duminică vreo 30, iar mâine, Marţi vor pleca, după cât aflăm, peste o sută de familii. Se observă însă că cea mai mare parte din emigranţi sunt meseriaşi, precum: ciubotari, croitori, stoleri, etc. precum şi din acei care dispun de puţine mijloace de trai. Meseriaşii emigrează în numar mai mare, fiindcă au auzit că în Statele Unite sunt foarte bine plătiţi„-- scria “Liberalul” de la 6 mai 1886Revista israelită din 1 iunie 1886 îşi anunţa la cititorii:„Ziarele din Iaşi anunţă că a sosit în acel oraş d. Bodenheim, reprezentantul societăţei transatlantice din Hamburg, care oferă înlesniri celor ce vor să emigreze în America, acordându-le o reducere însemnată a preţului de transport. Duminica viitoare se crede că vor pleca la America vreo două sute de ovrei124„„După cum anunţă ziarele, Marţi si Miercuri, 13-14 mai 1886, s-au îndreptat către Hamburg, asemenena plecând din Iaşi 20 de familii. Pe la sfârşitul lui Mai anunţă de asemenea ziarele, vor emigra iarăşi un număr mare de evrei, în special din Iaşi.Din Vaslui au emigrat asemenea mai multe familii evreieşti la America.125”

124 Revista israelită, Buc., nr. 8 , 15 mai 1886125 Revista israelită, Buc., nr. 9 , 1 iunie, 1886

101

O. Băncilă – Emigrantul

Chiar dacă emigrarea era văzută de mulţi evrei săraci ca o alternativă benefică, optimistă la condiţiile de viaţă precare în care se zbătea populaţia evreiască din Iaşi, plecarea peste mări şi ţări, aducea însă multă tristeţe şi jale. Despărţirea de locurile natale, de obiceiurile obştei dar mai ales gândul că aveau să nu mai vadă niciodată pe cei dragi, tată, mamă, fraţi, rude sau prieteni făcea ca aceste plecări să fie încărcate de un tragism aparte, greu de imaginat şi de descris în vorbe. Cu toate acestea artişti şi oameni de litere au imortalizat aceste drame personale în opere plastice şi literare aşa cum a făcut-o şi „pictorul evreilor”, Octav Băncilă. Vom vedea în capitolul dedicat doamnelor de Neuschotz, că Băncilă expune o serie de pânze cu tematică inspirată din viaţa evreimii ieşene din Târgu Cucului, în prima sa expoziţie personală din anul 1900, deschisă într-un spaţiu impropriu, o sală de decoruri din clădirea anexă a Teatrului Naţional expoziţie reluată, anul următor, într-o altă locaţie, de astă dată somptuasă - saloanele puse la dispoziţia artistului de către Adelaida Neuschotz, în casa acesteia de pe str. Golia, cunoscută şi sub numele „Palatul Neuschotz”. Pictorul Octav Băncilă avea să prezinte publicului cu acest prilej şi un portret, în mărime naturală,

102

al baronesei Adelaida de Neuschotz, tablou cunoscut sub numele “D-na de Neuschotz”126.Îndeosebi două dintre tablorurile expuse atunci au fost comentate, pe larg, în presă: „O afacere bună” intitulat alteori „Un gheşeft” şi „Emigrantul”...În anul 1900, revista „Răsăritul” din Iaşi a publicat trei foiletoane semnate M. Kişineff, din care criticul Petru Comarnescu citează în monografia sa dedicată artistului:

O. Băncilă – O afacere bună

„Tabloul „O afacere bună” reprezintă veşnica luptă a evreului – a aceluia din popor – în veşnică goană după o bucăţică de pâine. „O afacere bună” nu-i bine zis, ci numai „O afacere”. Căci uitaţi-vă la evreul acela roşcovan, cu obrajii plini de viaţă, cu ochii scânteind de focul inteligenţii, cum e cu gândurile în altă parte, poate la o altă „bună afacere”. Căci lui în fiecare clipă i se pare că a găsit „o bună afacere”, un mijloc de a-şi câştiga pâinea de toate zilele – i se pare că a dat peste ţara, peste guvernul, peste omul ce se va îndura de nenorocirile şi asupririle lui şi-l va ajuta. Toate îi par afaceri bune, dar cu vremea se încredinţează că n-a fost decât o simplă afacere, n-a fost decât o iluzie, n-a fost

126 Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 1987, p.37-38

103

decât un mic – infinit de mic – fragment din goana vieţii lui. Şi totuşi priviţi-l: e vesel, plin de vlagă, plin de nădejde. Aici e adevărata notă, aici s-a potrivit de minune talentul viguros, sănătos al artistului, cu optimismul fără seamăn al evreului... Iar „Emigrantul” ar putea fi socotit ca pandant al „Afacerii”. Iată „Buna afacere”, iată lupta înverşunată a evreului, iată roadele muncii şi inteligenţei ! „Afacerea” nu a fost bună deloc – a fost numai o iluzie ca multe altele – sărăcia şi hula s-au ţinut scai de el şi acum, bătrân vlăguit, deznădăjduit, îşi trimite singurul copil departe, departe, peste mări şi ţări, unde nevoia îl mână, îl mână neîncetat. Mama a murit; el, bătrânul, cu capul pe umărul băiatului, plânge că o să rămână stingher pe lumea asta, unde nu-şi poate găsi un locuşor pentru odihnă, după atâta goană, iar băiatul, cu privirea la pământ, muncindu-se să-şi reţină lacrimile, va porni pe jos drumul lung, nespus de lung şi de spinos al tatălui său127...”Ziarele vremii din Iaşi, nu de puţine ori scriau sub titlul “Din dramele emigrării”, despre despărţiri dureroase, unele dintre aceste poveşti dure de viaţă având însă şi ... “happy-end”: “Sunt deja câteva luni de când o biată femeie din mahalaua Tălpălari disperată de 3 ani de zile că unicul ei fiu plecând în America a părăsit-o în prada negrei mizerii şi fără a-i scrie nimic de soarta lui a adresat o mişcătoare scrisoare către un ziar American cu rugămintea de a o publica în câteva rănduri, spre a se putea da de urmele fiului său.Şi astfel cu câteva săptămâni în urmă s-a putut citi într-un ziar din New York următoarele: ”Cine cunoaşte sau a cunoscut cine ştie ce s-a făcut cu Iancu Olariu, tânăr, înalt, uscăţiv cu părul creţ, aibă să răspundă redacţiei acestui ziar căci o sărmană femeie, mama lui e în culmea desperări.”A doua zi s-a înfăţişat la redacţie tânărul în chestiune, foarte palid, zăpăcit şi întrebând cu curiozitate dacă rândurile acele sunt adresate de mama lui pe care o credea moartă, după scrisul unui amic al său.Arătându-i-se scrisoarea originală fiul cunoscu slovele mamei sale şi izbucni într-un plâns nebun.

127 Coman, Anton, Octav Băncilă, ESPLA, Buc., 1954 p. 24, 25

104

Imediat ce ieşi din redacţie cumpără o carte de vapor şi o trimise mamei sale, însoţită de o scrisoare şi 100 dolari.Tânărul e proprietarul unui mare magazin de pălării din New York.Zilele acestea bătrâna mama sa, a părăsit Iaşul, îndreptându-se spre ţara lui Columb, spre a-şi revedea fiul pierdut şi regăsit128.” În faţa localului Societăţi B`rin B`rith de pe strada Săulescu din Iaşi mulţi evrei nevoiaşi făceau coadă în speranţa că vor primi ajutor pentru a-şi plăti călătoriile transatlantice spre America mult visată. Şi Alianţa Israelită încerca să facă faţă valului tot mai mare de cereri de ajutor pentru emigrare, cereri care purtau acelaşi dramatism al despărţirii de cei dragi şi dorinţa de a se reîntâlni pe noul continent. Din acelaşi cotidian conservator ieşean aflăm: ”Domnul dr. rabin Neimirower care a vizitat Viena şi Parisul unde a stăruit pe lângă Alianţa Israelită pentru a se înlesni transportul numeroaselor femei rămase pe urma emigranţilor din ultimii doi ani.Lista prezentată Alianţei Israelite cuprinde vreo 230 de femei, având câte 4-5 copii fiecare.După cât aflăm dl. Dr Neimirower, a adus bune speranţe pentru aceste nenorocite familii. “Ajunşi în “Lumea Nouă” emigranţii veniţi din diverse regiuni ale Europei, din “Lumea Veche”, au fost nevoiţi să se organizeze. New York-ul devenise cel mai populat oraş american cu peste 1,5 milioane de emigranţi de origine evreiască, fiecare venit purtând cu el moştenirea culturală şi etnică proprie locului de baştină şi pentru care “americanizarea” nu a fost întotdeauna uşoară. Sociologii notează că grupurile venite din estul Europei (Rusia, Imperiul Austro-Ungar şi Regatul României ) au împărtăşit aceiaşi formă de viaţă, diferită de cea a vecinilor lor creştini. Astfel credinţa care le-a dat un calendar propriu le-a influenţat modul de a se îmbrăca sau hrăni, diferenţiindu-se de ceilalţi “americani” din jurul lor. Limba în care vorbeau zi de zi era, în cea mai mare parte, limba idiş în timp ce populaţia în mijlocul careia trăiau vorbea

128 “Evenimentul”, Iaşi, 16 Decembrie 1091, p. 3

105

limba polonă, ucrainiană, rusă, română, bielorusă, lituaniană sau alte limbi europene. Cu alte cuvinte moştenirea culturală şi etnică influnţa felul în care evreii imigranţi işi organizau viaţa în comunităţi o dată ce păşeau pe noul pământ. Un fapt unic al fenomenului de emigrare către America a fost dat de evreii plecaţi din România care s-au organizat în societăţi de ajutor mutual formate din tineri meseriaşi, muncitori sau funcţionari, societăţi care ofereau susţinere şi asistenţă emigrantului de îndată ce ajungea în portul Hamburg şi până la destinaţie, mijlocind legături în noua destinaţie cu foşti cunoscuţi sau compatrioţi din locurile natale. Aceste grupuri cunoscute sub denumirea “fusgeyers” purtau nume ca: “Drumeţii Bârladului”, “Fiicele poporului meu” (grup de femei), “Exodul Românesc”, “O inima”, etc. Înainte de a pleca spre America unele grupuri jurau chiar în sinagogi să împartă bunurile materiale pe care le aveau asupra lor cu tovaraşii lor de pribegie.În USA imigranţii evrei şi-au creat organizaţii de ajutor fratern care ofereau ajutor mutual membrilor săi cum ar fi diverse asigurări de viaţă sau alte feluri de susţinere şi beneficii. Aceste organizaţii au fost formate şi şi-au desfăşurat activitatea după modelul celor deja existente în USA, adoptând ritualurile şi simbolismul ordinelor fraterne secrete răspândite la sfârsitul secolului XIX în Statele Unite şi care-şi aveau rădăcinile în Francmasonerie.Începând cu anul 1880 Societăţile fraterne evreieşti aveau cel mai mare număr de membri, mai mare decât oricare altă organizaţie evreiască din America. Prima şi cea mai mare dintre acestea a fost “B`nai B`rith” cu peste 25.000 de membrii în anul 1880, urmată de “Independent Order of Free Sons of Israel” şi multe altele.Fiecare dintre aceste ordine împărtăşeau o cultură fraternă, comună, respectiv iudaismul dar care cuprindea elemente cu caracter etnic proprii diferitelor grupuri. Erau prezente elementele masonice (cum ar fi ochiul a tot văzător) şi simbolurile iudaice ca menorah şi tablele legii. Numele acestor ordine făceau aluzie la numele unor patriarhi biblici şi personaje din istoria evreilor, alăturat cuvântului cu

106

înţeles de frăţesc şi foarte american: “independent”. Câteva ordine aşa cum a fost “Brith Abraham” şi urmaşul acestuia “Independent Order Brith Abraham” (1887) au acţionat ca o legătură între evreii din Europa Centrală şi cei din Europa de Est129.După cum am văzut baronul Iacob de Neuschotz a încurajat şi a ajutat efectiv pe mulţi dintre coreligionarii săi să pună piciorul pe continentul american. Acolo, la New York, a funcţionat o lojă în cadrul “Independent Brith Abraham”, ordin înfiinţat în 1887, lojă ce a purtat numele filantropului bancher. Membri originari din Iaşi, în semn de omagiu adus binefăcătorului lor, au dat numele marelui filantrop ieşean societăţii fraterne în care se organizaseră la New-York. “Independent Order Brith Abraham” cuprindea 352 de organizaţii între care se număra şi “Jacob Von Neuschatz Lodge No. 62 IOBA130”.

Publicistul şi cărturarul

Iacob de Neuschotz a fost un constant colaborator al publicaţiei bucureştene „Revista israelită” alături de nume cunoscute ale condeiului gazetăresc evreiesc cum ar fi: H. Bedjarano, M. Braunstein-Mebasan, E. F. Braunstein, L. Dichter, E. I. Critzman, B. Israel, A. Kanner, E. Kanner, I. Kaufman, E. Mitrani, R. D. Paves, Rabin dr. L. Rabinovici, I. Săineanu, I. Sterian, A. Stern, A. I. Torceanu, A. Turcu. H.L. Zelter şi atâţia alţii131. „Revista isreaelită” a fost considerată un puternic stimulent al „emancipării interioare” evreo-române. Ivită la 1 februarie 1866, a cunoscut o existenţă bilunară cvasiregulată şi a continuat să apară până la 15 decembrie 1892, sub redacţia lui M. Beck. O serie secundă a acestei publicaţii, de asta dată sub redacţia lui I. Grossman, va 129 Daniel Soyer, Jewish immigrant associations and American identity in New York, 1880-1939, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1997, p. 20-35130 Jewish Calendar Lodge and Society Directory: containing description and location of charitable, educational, religious and social institutions, synagogues, temples, homes, hospitals, asylums, dispensaries, sanitariums, sick and benefit associations, sisterhoods, ladies' societies, etc. Compiled and edited by Alex Eli Jacobs, New York: Jewish Directory Co., 1905, p. 56131 Kuller, Hary, Presa evreiască bucureşteană 1857-1994, Buc., Ed. Hasefer, 1996 p. 34-35

107

reaparea între 1 ianuarie 1908 şi 15 iunie 1910. Accentul apăsat pus în crezul mărturisit al revistei pe necesitatea ca evreii să producă „dovezi aievea”, cât mai evidente, de „emancipare interioară” şi de patriotism, dovedindu-şi funcţionalitatea crescândă în corpul naţiunii, exprimă de aproape poziţia celor ce militau pentru o integrare evreo-română deplină şi o emancipare multilaterală. (Programa din nr. 1, An. I)132 Contribuţiile publicistice la „Revista israelită” ale lui Iacob Neuschotz erau, de cele mai multe ori, sub forma unor epistole în care se înfăţişau cititorilor diverse aspecte din viaţa comunităţii israelite din Iaşi, corespondenţele sale fiind semnate, de cele mai multe ori, cu pseudonimul „Un Iaşan”:„ Iaşi 25 octombrie 1887 Domnule redactor, Referindu-mă la cele publicate în stimabilul dvs ziar de la 15 Octombrie No. 18 sub titlul „Două societăţi importante în Iaşi”, vin respectuos a vă ruga să binevoiţi a publica în numărul viitor următoarele : La 29 Septembrie a.c. având loc adunarea generală a societăţei „Junimea israelită pentru fondarea de şcoli” fiind la ordinea zilei alegerea unui comitet pe timp de trei ani, s-au ales următorii domni: Preşedinte: d. S. Nachmansohn; Vicepreşedinte: d. Jacques Daniel; Casier: d. Dr. C. Lippe; Secretar: d. Max Wassermann; Controlor: d. Solomon Strassberg; Comisiunea şcolară: d. I. Louis Klinger, d. Paul Iacobowitz şi d. Isidor Iersawitz. Conform statutelor Societăţei „Malbiş Arumim”, acest comitet va gira şi afacerile acestei societăţi.Comitetul în una din şedinţele sale ulterioare a hotărât în unanimitate de a se numi ca membru onorific al societăţei ”Junimea” pe d. Eduard Magosis pentru serviciile aduse de d-sa la rădicarea societăţei de la fondarea ei. Pe de altă parte comitetul a luat decisiunea de a se îmbrăca 30 de elevi săraci din şcoala „Junimea”.

132 Ibidem

108

Profit de acest prilej de a vă înştiinţa ca d. F. D. Mocatta, cunoscutul filantrop, cu ocasiunea visitărei diferitelor stabilimente de binefacere a oraşului Iaşi, a donat următoarele sume prin intermediul d-lui I. de Neuschotz: Opt lire sterlinge pentru Spitalul israelit: patru lire st. pentru şcoala societăţei „Junimea”; patru lire st. pentru şcoala din Podu Roş; cinci napoleoni pentru şcoala de fete a Reuniunei femeilor israelite; 1.000 lei noi în Bilete de bancă pentru a se trimite d-lui D. Ghica din Bucureşti ca să fie împărţiti la săraci133. Primiţi vă rog asigurarea osebitei mele consideraţiuni. Un Iaşan134„

Iacob Neuschotz intermediază, în 1876 lui Adolph Stern aflat la Bucureşti publicarea în "Convorbiri literare" de la Iaşi a traducerii dramei shakespeareiene "Hamlet". Manuscrisul este criticat în cenaclul „Junimea” iar Iacob Negruzzi, secretarul „Convorbirilor literare” refuză publicarea acestuia.Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu la 28 nov. 1876, Iacob Negruzzi făcea următoarele remarci: „Traducerea lui Hamlet nu se putea publica aşa precum era, ci trebuia prelucrată cu totul. Du reste, autorul mi-a cerut-o demult îndărăt prin bancherul Neuschotz de aici, căruia i-am şi dat-o”Trimisă în redacţie spre publicare de către Maiorescu care o primise la rându-i prin mijlocirea lui Neuschotz, traducerea lui A. Stern va fi totuşi recenzată, însă negativ în „Convorbirile literare” din 1 oct. 1876 de către A. D. Xenopol care conchide că „Stern nu cunoaşte bine nici engleza, nici româna.” Câteva rânduri, la fel de critice şi sarcastice scria în „Curierul de Iaşi” şi responsabilul rubricii

133 Revista israelită în nr 19 din 1 nov. 1887 îşi anunţa cititorii despre vizita lui Mocatta la Bucureşti şi Iaşi: ”Ferdinand D. Mocatta este unul dintre cei mai distinşi membri ai Comunităţii Israelite din Londra a sosit zilele trecute, la 5 octombrie în Bucureşti... Înainte de a părăsi ţara, dl. Mocatta a îmmânat dlui Jacques Neuschotz 1.000 franci rugându-l să-i înmâneze prinţului Dimitrie Ghica, preşedintele Societăţii „Elisabeta Doamna” ca ofrandă pentru sărmani după cum a publicat Monitorul Oficial de duminica trecută”134 Revista israelită, nr. 19, 1 sept. 1887

109

„Noutăţi”, Mihai Eminescu: „ Între multele nenorociri ce la va fi întâmpinat vestita lebădă din Avon putem număra şi traducerea în iambi de cinci picioare pe care D. Adolf Stern, literat din Bucureşti, au aplicat-o melancolicului Hamlet. Cine va traduce însă păsăreasca d-lui Stern pe româneşte - asta-i întrebarea135.” Traducerea lui Adolf Stern, Hamlet, Prinţul Danemarcei, pe care o critică Eminescu pentru ,,păsăreasca" în care era făcută, se tipăreşte în 1877136 şi cunoaşte şi o a doua ediţie în 1905. Adolf Stern scoate, în 1879, a doua traducere din opera lui Shakespeare, Iuliu Cezar, şi ţine să precizeze pe copertă că era şi „traducătorul lui Hamlet". Dă şi o versiune românească din Regele Lear, în 1881. Adolf Stern trecea, alături de Scarlat Ion Ghica şi Haralamb G, Lecca, printre cei mai însemnaţi traducători din opera dramaturgului englez137. În istoria literaturii române A. Stern a rămas totuşi primul traducător al tragediei „Hamlet” în limba română.

Adolf Stern (1848- 1931) om politic şi doctor în drept a făcut parte din delegaţia română la negocierile de pace după Primul Război Mondial în calitate de consilier al regelui şi membru în parlamentul român. Cunoscut erudit, traducător al operelor lui Shakespeare în română, Dr. Adolf Stern va contribui de asemenea, la construirea Templului Coral din Bucureşti şi va întocmi primul Cod penal. A îndeplinit pentru scurt timp şi misiunea de consul al SUA la

135 „Noutăţi” în ,,Curierul de Iaşi", X, nr. 47, 4 mai 1877, p. 4 136 „Hamlet prinţul Danemarcei. Tragedia în 5 acte. Tradusă de Adolph Stern. Bucuresci: Typographia Dorotea P. Cucu, 1877.”137 Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica 1870-1877, Buc., Ed Academiei, 1980, p. 373, 738

110

Bucureşti după plecarea din post a lui B.F. Peixotto, ilustră personalitate evreiasca din SUA138. În cartea sa de memorii “Însemnări din viaţa mea” Adolphe Stern îşi aduce aminte, de câteva ori şi de prietenul său de la Iaşi, Iacob Neuschotz:“Bancherul din Iaşi, Iacob Neuschotz, vrând să facă o danie de 46.000 lei în folosul unui aşezământ filantropic, m-a rugat să cer guvernului autorizaţia pentru acele aşezăminte de a primi darul. Răspunsul a fost că nu se poate da această autorizare, deoarece între donatori se găsesc şi aşezăminte evreieşti cari nu sunt „persoane morale”. Tot aşa s-a refuzat autorizarea Societăţii pentru şcoli a evreilor din Brăila, în urma cărui fapt fraţii Schwartzmann din acel oraş, n-au putut autentifica actul de danie! Mi s-a spus însă la Minister, că Regele ar fi rostit dorinţa ca d-l Neuschotz să facă ceva pentru Academia Română. Am scris-o d-lui Neuschotz, adăogând că poate s-o păţească ca bietul Hillel Manoach, al cărui legat lăsat Academiei pentru burse la tineri studenţi fără deosebire de religie se dă obicei la studenţi creştini...Epilog: Camera [deputaţilor] a respins mai târziu cererea de naturalizare a d-lui Neuschotz. Şi a fost doar o inimă nobilă, un filantrop iubit, încât, la moartea sa, întâmplată la 26 august 1888, Iaşul fu îndoliat şi Iacob Negruzzi văzu ura lui antisemită topindu-se în căldura filantropică a lui Neuschotz şi-i închină o odă în care rosteşte durerea sa pentru pierderea acestui „prieten al poporului” în numeroase stihuri elegiace. Citez următoarea strofă:

Tristă veste, tristă veste ne loveşte cu putere!Un oraş întreg în doliu, un norod întreg cernit.Tristă, dureroasă veste! Zi de jale şi durere,Jacques de Neuschotz nu mai este, Jacques de Neuschotz a murit.

138 Nicolae Mecu, Iacob Negruzzi între „amintiri şi...”însemnări zilnice” în Revista de istorie şi teorie literară, vol.35, nr.3-4, Buc., 1987 p.331

111

Şi după ce, cu acelaşi lirism, pomeneşte de văduvele sărmane, de bătrânii fără putere, de familiile în nevoie şi de orfanii pe cari i-a ajutat Neuschotz, încheie tânguios:

Plângeţi, tinerilor, plîngeţi, tinerime iubitoarePlângeţi, voi bătrâni, vădane, îmbracaţi-vă-n linţoliu,Căci Jacques Neuschotz filantropul, patriotul, omul mare,Astăzi pentru veci ne lasă! Plângeţi căci e zi de doliu!139

Şi acestui om i s-a respins în urmă de Camera Deputaţilor naturalizarea! Şi dacă inspiratul scriitor al elegiei de mai sus era în cameră, ar fi votat contra filantropului, pentru că el, Negruzzi, este „în princip” contra naturalizării evreilor... „Din păcate, Adolphe Stern face în cele scrise mai sus, o confuzie regretabilă de persoane între Vasile Negruţ sau V. Negruzz, profesor şi jurnalist în Iaşi, autorul elegiei pomenite şi al unei biografii despre Neuschotz şi Iacob Negruzzi care a fost „consecvent” sentimetelor sale faţă de evrei în general şi în particular faţă de filantropul Neuschotz, inclusiv la moartea acestuia din urmă. Între cei doi Negruzzi nu era măcar nici un fel de legătură de rudenie fiind o coincidenţă de nume, doar.Iacob Neuschotz a fost fără îndoială un fin intelectual, un erudit, un om de cultură - afirmaţie dovedită între altele şi de corespondenţa acestuia cu savantul evreu Moses Gaster (1856-1939), membru al Academiei Române, rabin, militant pentru drepturile evreilor, sionist.

„J. Neuschotz & Co.Jassy, 4/16 Mai 1879

Werter Herr Doctor!

Ich gelangte heute in den Besitz Ihrer Zuschrift wom 14 deren Inhalt mich weranlaβt meine frühere, Ihrerseits

139 Stern Adolphe, Din viaţa unui evreu român, vol. 2, Ed. Hasefer, Buc., 2001 p. 42

112

vielleicht mit zu grosser Energie aufgenommene Ermunterung richting zu stellen. Wie ich Ihnen vormals zu sagen nicht unterlassen habe, dürfen Sie meine Ansicht nur als persönliche aufnehmen. Ihr gutter Wille hierher zukommen um an den Pfingstfeiertagen zu predigen scheint mir wie lobenswerth Ihr Streben auch sein mag, jedenfalls verfrüht. Ich kann es Ihnen jedenfalls nicht anrathen ein dortiges Engagement aufzugeben, gröβere Ausgaben zu machen, um eines worläufig noch ephemeren Zweckes willen. Die hiesigen Leute müssen erst für die Sache gewonnen werden, was das Peinzip betrifft, solange dies nicht geschehen, glaube ich Ihre Herreise nicht opportun. Empfangen Sie werther Herr Doctor meinen achtungsvollen Gruβ, J. Neuschotz *

J. Neuschotz & Co.Jassy, 25/7 mai 1879

Werther Herr Doctor!

Ihre Zuschrift ist mir heute zugekommen und können wir uns nur gratuliren als Glaubensgenossen u. rumänischen Mitbürger einen jungen Menschen zu besitzen dessen Antecedenzen im geistigen Gebiete auf einen höchst achtbare für das Gemeinwohl wirkende carriere schlieβen lassen. Es würde mich freuen wenn sich jetzt schon Gelegenheit böte den nicht nur vacanten sondern sogar in Anbetracht der jetzigen Verhältnisse ununmgänglich nöthing gewordenen Posten eines Predigers in unsrer Gemeinde durch eine entschiedende Kraft besetzt zu sehen. Es ist das jedoch eine Angelegenheit, die sich schwer durch Correspondenz zu einem günstigen Resultate führen lässt; über dies kann ich nur für meine eigene Person u. nicht im Namen der Gemeinde sprechen, wie auch meine Ansicht, daβ Ihre persönliche Anwesenheit, wo Sie kennengelernt u.

113

kennen lernen werden, die Sache fördern könnte auch nur eine rein persönliche ist. Unterdessen werde ich Ihre Zeilen einigen meiner Freunde zeigen, von denen ich glaube, daß sie gleich mir die Proposition mit Interesse aufnehmen werden. Ich begrüβe Sie mit aller Achtung, Jacques Neuschotz140”

Adolf Gaster obţine în 1877 diploma de doctor al Universităţii din Leipzig cu o teză despre fonetica istorică a limbii române. Are meritul de a fi autorul primei încercări de sistematizare a folclorului literar românesc în „Literatura populară română”, Bucureşti, 1883. Lucrarea sa „Chrestomaţia română”, Leipzig, Bucureşti, 1892, a fost considerată mulţi ani lucrare de referinţă în domeniu, făcând cunoscute în mediile de specialitate europene limba şi literatura română, la fel ca prelegerile sale ţinute la Oxford sau studiile publicate în reviste de specialitate.Militează pentru acordarea drepturilor cetăţeneşti evreilor români în spiritul Tratatului de la Berlin, totodată este unul dintre fondatorii organizaţiei locale a Chovevei Tzion. În 1882 se numără printre principalii organizatori ai primei colonii de evrei români în Eretz Israel, cea de la Samarin, azi Zichron Ya’akov. Este expulzat din România, în 1885, împreună cu principalii lideri de opinie ai presei evreieşti, ca urmare a campaniei de demascare a măsurilor legislative restrictive şi a abuzurilor administrative. Se stabileşte la Londra unde ţine, la Oxford, ciclul de conferinţe despre literatura slavonă.

140 Gaster Moses: Judaica & Hungarica, ed. Miskolczy Ambrus; Budapest, Eötvös Lorand University

114

M. Gaster în 1937Volumul închinat vieţii şi activităţii renumitului savant evreu din România Dr. Moses Gaster, publicat de profesorul maghiar Ambrus Miskolczy în colecţia „Encyclopaedia Transylvanica” iniţiată şi editată de Catedra de Limbă şi literatură română a Universităţii din Budapesta, cuprinde şi un numar apreciabil de scrisori din corespondenţa lui Gaster cu savanţi şi publicişti români, evrei şi străini între care găsim şi numele lui Neuschoz: Titu Maiorescu, Isidore Loeb, Samuel Kristeller, Wilhelm Bacher, Grigore Tocilescu, Paul Hunfalvz, Jacques Neuschotz, Heiman Hariton Tiktin, Iacob Negruzzi, Ion Nădejde, Ioan Slavici, Max Gaster, A. Stolojan, Leopold Abraham, Leo Berger, Ion Ghica, Oscar Neuschotz, Iosif Popovici, şi Alexis Kiss141,142

Peste ani, presa anilor `30 ai secolului XX a reluat descrierea unor figuri de evrei în cartea „Iaşii de odinioară” de Rudolf Suţu: bancherul Neuschatz, „care împarte personal, în fiecare sâmbătă, ofrande la săraci”, soţia sa „distinsă şi apreciată în lumea creştină”. Ei au zidit un templu şi un orfelinat. În 1930 în casa în care a stat Neuschatz, locuia M. Sadoveanu. Mai sunt evocaţi: anticarul Kuperman, librarii Daniil şi fraţii Şaraga, bijutierul Natanshon, negustori evrei cu stimă mare ca moş Berl (Finkelstein) din strada Lăpuşneanu, care avea un depozit de vinuri în casa unde şi-au depănat multe poveşti Eminescu, Creangă, Caragiale. Aici era locul de întâlnire al boierilor şi intelectualilor ieşeni, inclusiv membrii „Junimii”,

141 Demeny Lajos, Moses Gaster în „Revista istorică”, tom.8, nr.1-2, Buc., 1997 p.142-147142 Gaster Moses: Judaica & Hungarica, ed. Miskolczy Ambrus; Budapest, Eötvös Lorand University, 1993

115

marele actor De Max, fiul dr. Max, pe care tatăl său voia să-l facă cizmar dar care a obţinut premiul I la dramă şi comedie la Conservatorul din Paris143.După cum vom vedea Neuschotz şi-a pus la dispoziţia artiştilor dramatici una din casele sale pentru o sală de teatru şi potrivit lui Rudolf Suţu144 un alt rând de case adăpostea „antiqueria” Kuppermann:„O librărie - anticariat care a contribuit în mare măsură la îmbogăţirea colecţiei de documente ale Bibliotecii Academiei Române, achiziţionarea şi valorificarea cărţii rare a fost a lui Israel Kuppermann. Prin anul 1864 practica aşa numitul comerţ stradal având un dulap cu cărţi în locul unde s-a amplasat ulterior statuia lui Miron Costin. Afacerile prosperând, s-a mutat în str. Ştefan cel Mare, ulterior în casele Neuschotz, iar apoi şi-a stabilit local propriu. Spirit întreprinzător, a adăugat anticariatului său şi un cabinet de lectură, loc unde se spune că venea deseori Iorga şi citea în anii petrecuţi la Iaşi. Renumele dulapurilor sale cu rarităţi bibliofile au fost cercetate de intelectuali de vază ai epocii: M. Kogălniceanu, Sturdza Micleşti, Sturdza Scheianul. Între lucrările de valoare adunate de Kuppermann, multe documente au fost cumpărate de Academia Română, iar alte rarităţi de către particulari. Astfel, Sturdza Micleşti a cumpărat de la Kuppermann două psaltiri, oferind drept contravaloare 17 pluguri, ce costau la acea vreme mai multe mii de lei.. Kuppermann a avut şi preocupări de editor, între altele tipărind o gramatică românească a lui Al. Philippide la care autorul lucra în mai 1897 şi care a văzut lumina tiparului în octombrie acelaşi an, lucrare ce nu era o „mină de aur” după cum a crezut Kuppermann. Firma lui Kuppermann, înregistrată la Camera de comerţ în anul 1886 a avut o longevitate deosebită – până la 30 septembrie 1931 când a fost radiată prin extractul Tribunalului Iaşi, Secţia III-a, cu nr. 23162/1931, dosar 10/1931”145

143 FCER - O istorie a evreilor din Romania în date, vol. 2, Ed. Hasefer, Buc., 2000 p. 92144 Suţu, Rudolf, Despre librarii şi librăriile vechi din Iaşi, tip. Opinia, 1929

145 Sibechi, Gh., Librari şi librării în Iaşii de odinioară (secolul XIX) în Cercetări istorice, vol. 14-15, Muzeul de Istorie al Moldovei Iaşi, 1983-1984 p. 202

116

În slujba artelor şi artiştilor

Iacob de Neuschotz a fost un respectat om al cetăţii căruia i se cerea, nu de puţine ori, sfatul când treburile urbei o impuneau. Astfel a fost cazul când primarul N. Gane l-a solicitat ca împreună cu alţi cetăţeni de vază ai oraşului să facă parte din comisia ce avea să hotărască locaţia şi cum avea să arate noua clădire pentru Teatrul Naţional din Iaşi, ca urmare a incendiului din 17 februarie 1888 ce a mistuit sediul teatrului din dealul Copoului. În “Teatrul românesc”, Ioan Massoff arată: “Preocupat de construcţia unui nou teatru, N.Gane, scriitorul în acest timp primar al Iaşilor, a constituit o comisie alcătuită din Leon C. Negruzzi, Stefan C. Şendrea, Grigore Kogălniceanu, Meyer Weissengrun, C.P. Constantiniu, Miltiade Tzoni, Iacob Neuschotz, C.N Paraschivescu, I. Ch. Daniel, N. I. Gheorghiu care, întrunită de mai multe ori la Primărie, a luat în discuţie problema locului unde ar urma să fie înălţat teatrul, precum şi aceea a arhitecturii clădirii; prin mijlocirea reprezentanţilor în străinătate, s-au procurat planurile unor teatre clădite recent în unele centre artistice; comisia s-a oprit mai mult asupra planului teatrului Marinski, a cărui construcţie începuse la Odessa, plan oferit pentru suma de 500 de ruble146.” Din comisia alcătuită de N. Gane mai făceau parte şi trei actori. Ruinele teatrului, căzut pradă incendiului, aveau să fie dărâmate ca urmare a faptului că Epitropia Sfântul Spiridon vânduse statului clădirea teatrului de la Copou, pe locul careia urma să fie ridicată Universitatea147. Decizia de construire a noului sediu pentru reprezentaţiile teatrale din Iaşi avea să fie oarecum temporizată de climatul politic la acea vreme. Începutul de an 1888 a fost marcat de o înteţire a acţiunii opoziţiei, coalizate în vederea răsturnării guvernului liberal a lui Brătianu, agitaţiile

146 Massoff, Ioan, Teatrul Românesc. Privire istorică, vol.VII, Buc., Ed. Minerva, 1978. p.501, 503147 Ibidem

117

politice având, nu de puţine ori, un caracter “pasional” ce incetineau viaţa târgului de provincie148.

Construcţia clădirii noi a Naţionalului ieşean avea să fie începută şase ani mai târziu, în 1894 şi terminată în 1896 după planurile celebrilor arhitecţi vienezi Ferdinand Fellner şi Hermann Helmer, care au imaginat construcţii similare din Viena, Praga, Odessa, Zurich şi nu în ultimul rând pe cele ale teatrelor din Cernăuţi, Cluj, Oradea şi Timişoara. Noua clădire a Teatrului Naţional din Iaşi a fost inaugurată cu un spectacol de caritate, dat în folosul săracilor din Iaşi. Presa vremii a consemnat acest important eveniment, reluat, mai târziu, de Rudolf Suţu în “Iaşii de odinioară”:

Ferdinand Fellner & Hermann Helmer148 Burada, Teodor. T., Istoria Teatrului în Moldova, Buc., Ed. Minerva, 1975, p. 477

118

“La 24 noiembrie/3 decembrie 1896 se deschidea Teatrul Naţional. Dar nici decorurile, nici costumele nu sosiseră încă. S-a alcătuit, cu prilejul deschiderii teatrului, un program de inaugurare în folosul săracilor, cu urmatoarele piese: “Versuri de ocazie” de Nicu Volenti, fost membru la curte şi un gustat poet, “Cinel-Cinel” de Alecsandri, “Poetul dramatic” de Millo, “Muza de la Burdujeni” de Negruzzi. A doua seară, a avut loc a doua reprezentaţie, cu acelaşi program în folosul săracilor din Societatea Dramatică. Ce se juca pe atunci ? “Fântâna Blanduziei”, “Lumea în care ţi se urăşte”, “Concentrările armatei”, “Ginerele lui Poirier”, “Amoruri triste”, “Nervoşii”. Dar nu mai erau, dispărând pentru vecie, figurile măreţe ale lui Millo, Luchian, Bălănescu, Teodorini, Merişescu, Pascali, Manolescu, ş.a.Autorii mândrei clădiri a teatrului nostru, au fost Fellner, Cochutz, Grandt şi Antonescu. La inaugurare, muzica militară intonează imnul naţional, iar orchestra teatrului sub conducerea d-lui Eduard Caudella, cântă o uvertură.Cortina se ridică şi în scenă se reprezintă o pădure, în partea dreaptă a mesei din mijloc, ia loc primarul de atunci Nicu Gane, cu consilierii săi, iar în partea stângă Fellner, arhitectul şi autorul planului teatrului cu ceilalţi arhitecţi. Flancul stâng al scenei e ocupat de artiştii şi artistele teatrului ieşean, în frunte cu Galino, cu Gabriela Luchian şi dna. Nilda Dragomir, neuitatul nostru State, a cărui bust l-am dezvelit anul trecut la Cimitirul Eternitatea ( 1927 ), a jucat o scenetă intitulată “Teatrul Naţional” de N. Volenti şi a recitat versuri datorite tot lui Volenti.Apare pe scenă si d-na Valeria Nilda, cântând o arie de operă cu acompaniament de orchestră. Au mai jucat în “Poetul romantic” d. Penel, d-na Aglaia Pruteanu şi Athena Georgescu, iar în “Cinel-Cinel”, Dimitrie Constantinescu, Arceleanu, Elena Botez şi dna Pruteanu. O hora monstră a încheiat spectacolul149.”

149 Suţu Rudolf, Iaşii de odinioară, vol.1-2, Iaşi, Tip. Lumina Moldovei, 1923-1929

119

Iacob Neuschotz a fost un iubitor al artelor dramatice şi artiştilor. Acesta puseseră la dispoziţia unei trupe de teatru conduse de actorul Ioan Lupescu (1837-1893) una din casele sale de pe Uliţa Mare în care Lupescu aranjaseră, în 1868, o sală de teatru sub numele: “Teatrul Lupescu de vodevile române”.

Actorul, dramaturgul si ctitorul de teatru Ioan Lupescu.Reprezentaţiile teatrale din casele Neuschotz se bucurau de o mare afluenţă de public fiind mult gustate de ieşeni. Devenind incomod pentru trupa Teatrului Naţional, în care-şi facuseră ucenicia şi pe care o părăsiseră, după fel de fel de “scene” din partea autorităţilor, teatrul său permanent, amenajat în casele Neuschotz, se va închide în 1869… Hotărârea închiderii Teatrului Lupescu din casele

120

Neuschotz de la “respintenea Petru Bacalu” (Piaţa Unirii) a produs o mare nemulţumire în rândul publicului care a obligat Primăria să revină asupra deciziei şi, în acest fel reprezentaţiile trupei Lupescu s-au reluat, cu mare succes. S-au jucat piese româneşti originale sau compuse şi localizate de Lupescu: Vlăduţu mamei, Paragraful 37, Cina fără sfârşit. Cercetând letopiseţele lui Kogălniceanu sau Istoria lui Hurmuzachi, Ioan Lupescu a scris piesele istorice: Lăpuşneanu Vodă, Vlad Ţepeş sau Ospăţul de sânge din ziua de Paşti, Ştefan Tomşa, Ştefăniţă Vodă al V-lea, Radu Calomfirescu150...De remarcat că în casele evreului Neuschotz în care era găzduit, cu chirie, “Teatrul de vodevile române” a lui Ioan Lupescu se juca, cu mare succes şi piesa sa cu caracter antisemit “Paralele 37 sau Palestina la Iaşi”. În această “comedie cu cântece în două acte” erau ridiculizaţi evreii înfăţişaţi ca “element antinaţional prin excelenţă”. Piesa lui Lupescu a fost reprezentată prima dată la Iaşi in 1867 şi a avut un mare succes timp de mulţi ani. Eroul comediei, un tânăr evreu, Moisilică Hop, încarnează pe cămătarul, şarlatanul viclean şi vicios, dar mai ales pe străinul care cunoaşte prost limba ţării şi care, deşi îmbrăcat în portul tradiţional şi având perciuni, visează să devină… deputat! – aluzie la chestiunea emanciparii politice a evreilor, atât de numeroşi la Iaşi încât constituiau, aşa cum indică titlul piesei, o adevarată Palestină. Cele două versuri rimate puse ca motto la această piesă sunt foarte sugestive : “A deputat visează, deşi e`nperciunat Dar spiritul femeii în temniţă l-au dat151”Despre “Teatrul Lupescu din casele Neuschotz” ne spune şi N. A. Bogdan în monografie sa dedicată oraşului Iaşi: “În iarna 1868-69 într-o casă din Strada Mare a bancherului Neuschotz, în care era un hotel intitulat de Nord, fu instalată, prin spargerea a patru odăi de la faţa din etajul I o sală de teatru, conţinând un rând de loji şi staluri, în care actorul Ion Lupescu, cunoscut şi mult simpatizat de ieşeni,

150 Dumitrescu, Maria, Dumitrescu, Horia, Ioan Lupescu (1837-1893) în Saeculum, Focşani, nr.1, 2002. p. 49151 Carol Iancu, Evreii din Romania de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.150-151

121

împreună cu câţiva actori din Bucureşti şi provincie, dădură o serie de reprezentaţii.Publicul sătul de melodramele şi piesele mari, anoste, ce se jucau în teatrul de la Copou, începu a merge în mai mare număr la Teatrul lui Lupescu, din centrul Iaşului, unde nu se jucau decât comedii, farse şi vodeviluri, în care mai ales işi arătau talentul şi vocea de cântareţi Gh. Alexandrescu, Dragulici si Vasileasca,-iar Lupescu devenea din zi în zi artistul mai favorit al ieşenilor, adevărat rival al lui Luchian. Aceasta făcu ca actorii de la Teatrul Naţional să se plângă Primăriei că Lupescu le face prea mare concurenţă, iar Consiliul comunal luă un vot prin care interzisese lui Lupescu de a mai juca în serile când cei de la Naţional ar juca şi ei. Nu-i vorbă, asemenea vot nechibzuit n-a putut fi pus în lucrare, căci o sumă de cetăţeni protestară,-dar el totuşi oglindeşte mentalitatea şi a actorilor oficiali şi a celor ce compuneau Administratia Comunală din acea epoca152”

Şi Teodor T. Burada în “Istoria Teatrului în Moldova” precizează că Ioan Lupescu şi-a amenajat o sală de teatru inchiriind “rindul al doilea al caselor bancherului Neuschotz, din Uliţa Mare, unde era instalat Hotelul de Nord. Acolo, sala mare fu amenajată, conţinând un rând de loje, stale şi partere. Scena era destul de încăpătoare, având

152 Bogdan, N. A., Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, retipărire a ediţiei a II-a (din 1913), Iaşi, Ed. Tehnopress, 2004

122

mai multe decoruri bine zugrăvite, precum şi o frumoasă cortină.“ O cronica a primului spectacol ce a avut loc in “casele Neuschotz” găsim in Foaia Moldova pe luna noiembrie 1868, p. 218153.Înainte de această perioadă Ioan Lupescu, care avea să devină un comic foarte popular, îşi alcătuise formaţii teatrale cu care a colindat Moldova şi Muntenia. Printre tovarăşii de pribegie s-a aflat şi tânărul, pe atunci, Vasile Conta. Era perioada anilor 1862 - 1864, când Vasile Conta – viitorul filosof – pierzându-şi bursa, îşi întrerupe studiile şi, pentru 58 franci pe lunå, îl însoţeşte pe Ioan Lupescu. Vasile Conta a scris cuplete, a dat – la nevoie – şi replica pe scenå, a fost sufleur, un sufleur ce avea să devină celebru, aşa cum avea în acel timp şi trupa Tardini, pe Mihai Eminescu. Peste ani, după moartea bancherului, văduva Adelaide Neuschotz - spirit rafinat şi cultivat, avea să găzduiască în casele sale expoziţii de artă plastică între care şi pe cea a lui Octav Bancila, pictorul evreilor săraci din mahalaua Târgu Cucului, din Iaşi154. “Casele Neuschotz” care au găzduit “Teatrul Lupescu de vodevile române”, de pe Uliţa Mare vor ramâne “în picioare” şi la anul 1940 potrivit unui act păstrat în arhive: “Iată că, la Iaşi, bisericii Tălpălari intrând în restaurare după cutremurul din 1940, i se amenajează şi curtea. Ca să aibă “deschidere”, parohul a solicitat demolarea caselor Weinstein şi Neuschotz (construcţii din veacul al XIX-lea), ceea ce i s-a refuzat155“. Aceste clădiri aveau să fie demolate totuşi, după bombardamentele din 1944 ca urmare a unui nou plan de urbanism pentru Iaşi156.

Cavaler al Ordinului „Steaua României”

Primul act normativ al noului stat suveran România votat de Adunarea Deputaţilor la 9 mai 1877 a fost Legea de instituire a ordinului naţional "Steaua României", 153 Burada, Teodor. T., Istoria Teatrului in Moldova, Buc., Ed. Minerva, 1975. p.477154 Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 1987, p.37-38155 Opriş, Ioan, Monumentele istorice din România (1850-1950), Buc., Ed.Vremea, 2001. p.555156 Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997

123

sancţionată prin Înaltul Decret nr. 1108, din 10 mai 1877, care prevedea înfiinţarea primului ordin naţional, numit Ordinului "Steaua României", compus din cinci grade: Cavaler (500), Ofiţer (300), Comandor (120), Mare Ofiţer (60) şi Mare Cruce (20), şi care stipula la articolul 1: "Ordinea Steaua României este înfiinţată pentru a recompensa serviciile militare în timp de resbeliu". Se punea astfel capăt uneia din servituţile impuse României de regimul suzeranităţii otomane, aceea a inexistenţei unui sistem naţional de distincţii cu care să poată fi recompensaţi cei ce aduceau servicii statului, ştiut fiind faptul că instituirea şi decernarea unor ordine şi medalii erau atribute ale puterii suzerane. În ceea ce priveşte numele ordinului, au fost avute în vedere mai multe variante, Kogălniceanu insistând pentru cel de "Steaua Dunării" (preluând, numele unei publicaţii unioniste pe care o editase), dar în final, Adunarea Deputaţilor din 10 mai 1877, optând pentru denumirea de "Steaua României". "Steaua României" este identică cu Ordinul "Unirii" instituit de domnitorul Al .I. Cuza, cu diferenţa că pe avers în centrul crucii este dispusă acvila şi circular, pe email albastru deviza: "IN FIDE SALUS" , "ÎN CREDINŢĂ ESTE SALVAREA", iar pe revers iniţialele domnitorului Carol I, “C I”.

Primii civili decoraţi cu ordinul "Steaua României", pentru merite deosebite, au fost: primul ministru I. C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu în 22 mai 1877, urmaţi la 2 ianuarie 1878, de preşedintele Senatului

124

Dimitrie Brătianu, care însă refuză decoraţia, motivând că "răzbelul independenţei a creat Steaua României şi eu n-am avut fericirea a lua cea mai mică parte la luptele eroicilor noştri oşteni pentru apărarea ţării".Primii militari decoraţi cu ordinul "Steaua României" în grad de Cavaler au fost soldaţii Costache Ochiană şi Dinu Enache "pentru fapte de curagiu" săvârşite în ziua de 28 aprilie 1877, cu ocazia ripostelor date bateriilor otomane care bombardau Olteniţa, conform Înaltului Decret nr. 1263 din 30 mai 1877. Sergentul Constantin Ţurcanu, din Regimentul 13 dorobanţi, care s-a distins în luptele de la Griviţa din 27 august 1877, a fost decorat cu ordinul "Steaua României". Tradiţia îl identifică cu simbolul eroismului ostaşului român care l-a inspirat pe poetul Vasile Alecsandri în memorabilele versuri din poezia "Peneş Curcanul157".

Dorobanţi din Regimentul 3 dorobanţi în anul 1874

Iacob de Neuschotz a primit înalta distincţie “Steaua României” în grad de cavaler în calitatea sa de şef şi proprietar al “Casei de bancă Neuschotz et C.” care a contribuit cu importante sume de bani la susţinerea armatei române. Au mai primit “Steaua României” directorii caselor 157 Samoilă, Ştefan, Primele ordine şi medalii militare româneşti. Evoluţia Ordinului “Steaua României”, Simpozion Numismatic, Braşov, 27 noi 2003

125

bancare Michail Daniel şi fiii din Iaşi şi Hillel Manoah din Bucureşti care au subscris şi ei importante sume de bani pentru înzestrarea armatei române.După razboi, Iacob Neuschotz a constituit un fond special pentru ajutorarea familiilor care şi-au pierdut membri susţinători în Războiul pentru Independenţă din 1877158. În preajma şi în timpul războiului, România întreprinsese eforturi vizibile pentru a asigura întărirea capacităţii ei militare. Dacă în februarie 1877 cele 13,5 milioane de lei afectate necesităţilor militare nu reprezentaseră decât 15,48 % din buget, suma aceasta a fost întregită, în luna mai, cu alte 10 milioane pentru a mai fi completată mai apoi, până la sfârşitul anului, cu încă 15 milioane. S-au făcut comenzi de armament în străinătate, deşi aducerea armelor s-a lovit de dificultăţi cauzate, îndeosebi, de “neutralitatea” Austro-Ungariei şi, totodată, s-au lansat subscripţii pentru dotarea armatei cu mijloacele de luptă necesare. Răspunzând apelului lansat la 7/19 septembrie de M. Kogălniceanu, care spusese că “ avem braţe, dar nu avem puşti”, din toate părţile ţării au început să se strângă sumele necesare procurării de armament. Entuziasmul poporului în susţinerea războiului s-a materializat în subscrierea unei sume importante pentru achiziţionarea de puşti, în temeiul căreia se puteau cumpăra nu mai puţin de 50.000 de arme. Ducerea războiului s-a mai întemeiat pe masive rechiziţii însumând, în total, peste 11 milioane de lei şi pe ofrande în valoare de aproape 10 milioane de lei. “Mari şi mici – scria T.C. Văcărescu – işi deschiseseră inimile, avuţi şi neavuţi îşi deznodară pungile şi ca îmbelşugate izvoare curgeau din toate părţile concursuri iubitoare, sprijine darnice şi mărinimoase” O subliniere specială merită efortul de cărăuşie al ţărănimii, care a pus la dispoziţia armatei peste 200.000 de care de transport. De asemenea din provinciile româneşti supuse dominaţiei austro-ungare au sosit în ţară importante ajutoare în bani şi în bunuri, cu toate că autorităţile au interzis funcţionarea organizată, prin comitete, a acţiunilor de subscriere…

158 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

126

Dintr-o scrisoare datată Iaşi, 11 sept. 1877 semnată de Maria Rosetti-Rosnovanu vicepreşedinta Comitetului “Doamnelor din Iaşi” şi expediată Doamnei Elisabeta, afăm pe lângă date despre dezbinarea din sânul comitetului şi informaţii despre strângerea şi trimiterea unor sume de bani în folosul oastei române angajată în Răsboiul pentru Independenţă. Maria Rosetti-Rosnovanu menţionează că o a treia tranşă de bani, în sumă de “7.400 de franci a fost încredinţată dlui bancher Neuşotz spre a fi încasată la Casa Măriei Voastre” Bani erau destinaţi Spitalului de campanie de la Turnu-Măgurele. Baronul Neuschotz avea deschise la banca sa din Iaşi liste de subscripţie pentru susţinerea armatei române în razboiul contra turcilor159.În acelaşi timp, locuitorii maghiari, germani, evrei, din toate provinciile româneşti, şi-au manifestat simpatia faţă de cauza poporului român, sprijinind material lupta pentru independenţă, unii participând chiar în unitaţile româneşti şi în serviciul de Cruce Roşie160. În pofida marginalizării lor, evreii au putut dovedi profundul lor ataşament faţă de România în timpul Războiului de Independenţă. Recrutaţi în cadrul armatei române ca “ locuitori ai ţării”, ei au reprezentat în timpul ostilităţilor din 1877-1878 un efectiv de 888 de soldaţi, din circa 35.000 cât totaliza armata română pe câmpurile de lupă. Evreii s-au distins în mod strălucit, iar exemplul lui Mauriciu Brociner, sergent al regimentului 8, de linie, care a dovedit în atacul de la Griviţa un curaj remarcabil şi unde a fost grav rănit, a ocupat un loc deosebit în comunicatele de razboi.

159 Documente privind istoria României, Războiul pentru Independenţă, vol. 3/6, Buc., Ed Academiei, 1954 p.166160 Dan Berindei, Cucerirea independenţei (1877-1878), Ed. şt. şi encicl., Buc., 1977 p.83-85

127

Citat pe ordinul de zi al armatei, M. Brociner a primit Medalia “Virtutea militară” cl. I, iar din partea comandamentului rus ordinal “Sfântul Stanislav”. Numeroşi ostaşi evrei au fost decoraţi, iar numele lor au apărut după război pe listele publicate în Monitorul Oficial.Pe tot cuprinsul ţării, comunităţile evreieşti au contribuit pe larg la efortul de război. “Jurnalul de Bucureşti” din 20 septembrie 1877 informa că populaţia evreiască a contribuit la crearea unui mare spital de câmp la Cotrocenii capitalei, punând în evidenţă rolul doctorilor Sigismund Steiner şi Solomon Halfon. Comunitatea evreilor din Iaşi a creat la Turnu-Măgurele, în apropierea frontului, un spital “ambulant”, în vreme ce “Societatea Filantropică Infrăţirea Zion” a organizat şi înzestrat o întreagă ambulanţă, alcătuită din numeroase care. Plecată din Bucureşti la 26 iunie 1877, această ambulanţă a acordat îngrijiri răniţilor din luptele de la Plevna şi Vidin. Ea era însoţită şi de medici (ca doctorul I. Lebell şi farmacistul Mauriciu Seil), ca şi de studenţi în medicină, între aceştia A. Weinberg-Vianu, tatăl esteticianului, istoric literar şi creator de şcoală, academicianul Tudor Vianu. Pentru faptele sale de eroism, sergentul sanitar Leizer Mendel a fost printre primii decoraţi cu ordinul “Steaua României”, cu gradul de cavaler; activitatea membrilor ambulanţei a fost lăudată de comandantul celei de-a treia divizii, generalul George Anghelescu, întregul ei personal fiind decorat. Şi multi alţi medici evrei s-au remarcat prin eforturile lor de a salva vieţi omeneşti: să mai amintim aici câteva nume: Wertheimer, Mihael şi Almogen; acesta din urmă, originar din Huşi, a fost inventatorul unei brancarde speciale, adoptată de ambulanţele române şi ruseşti161. 161 Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România, Buc., Ed Hasefer, 1998 p.28-29

128

Templul Beth-Iacob

„După anul 1863 Iacob Neuschotz începe să fie cunoscut pentru multele sale acte de filantropie. Unul dintre acestea făcut în folosul coreligionarilor săi a fost construcţia şi întreţinerea pe cheltuiala sa, în curtea caselor sale din Iaşi, a unui lăcaş de rugăciune, Templul “Beth-Iacob“. Act de generozitate izvorât din dragostea sa pentru Dumnezeu dar şi din dorinţa de a “înlătura fanatismul care era atunci în floare la israeliţii moldoveni şi să o rupă cu obiceiurile urâte ale havrei162.” (HÁVRĂ, havre, s.f. (Rar) Sinagogă. – Din tc. havra)

Templul Beth-Iacob a cărui piatră fundamentală a fost pusă la 13/25 mai 1865, a fost primul aşezământ de cult al iudaismului reformat… A fost iniţial un templu al protipendadei iudaice ieşene în care predicile se ţineau în limba română şi care treptat, a devenit accesibil unor pături mai largi. Templul dispunea de o orgă asemenea altor lăcaşuri de cult mozaic, moderne.Între enoriaşii şi epitropii săi întâlnim nume de prestigiu ale evreimii ieşene: H. Tiktin, Ph. Byk, M. Gelber, S. Rapaport, L. Damsker ş.a.

162 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

129

Militant activ pentru emanaciparea israeliţilor moldoveni, Iacob Neuschotz a fost adeptul noului curent din iudaism care dorea să arate că “populaţiunea israelită înţelege în sfârşit că nu mai poate rămâne incultă şi izolată în mijlocul popoarelor civilizate163“ În revista pariziană “Archives Israelites “ de la 1 Nov. 1865 erau publicate următoarele rânduri: “O corespondenţă trimisă de la Jassy (Moldavie) ne dă informaţii despre activitatea filantropică desfaşurată de Dl. Neuschotz, bancher în acest oraş, şi despre serviiciile pe care acesta le aduce importantei comunităţi din oraş. Fundaţiile a căror iniţiativă aparţine acestui onorabil finanţist au valoare şi caracter încât iudaismul universal trebuie informat despre acestea.Dl. Neuschotz a ridicat pe propria sa cheltuială o casă de asigurări şi împrumut, a construit un templu splendid, după un model de la Viena, unde serviciul religios se desfaşoară după un rit dintre cele mai perfecţionate; acesta este celebrat întotdeauna pe cheltuiala sa fiind inaugurat la 15 septembrie, şi a adus pentru a fi condus un predicator distins căruia îi furnizează el însuşi numirile.Efectul acestor fundaţii a fost considerabil; s-a simţit o emoţie favorabilă chiar în cercul societăţii creştine, încă pătrunsă de resentimente contra evreilor. De fiecare dată, într-adevăr, când operele filantropice sunt desfăşurate pe scară largă de către evrei, opinia publică dă dovadă de disponibilităţi mai drepte în legătură cu evreii şi iudaismul164.” Printre slujitorii templului s-a numărat şi ilustrul rabin Iacob Itzhak Niemirower (1872- 1939). Originar din Galiţia, (actualmente în Ucraina), Niemirower a fost teolog şi filosof care a îndeplinit funcţia de şef-rabin al comunităţilor evreieşti din Vechiul Regat şi apoi din România Mare (1921-1939)165.

163 Sanie, Liviu, Sanie, Şeiva, Două Lăcaşuri de cult ieşene, în SAHIR, vol. 10, Buc., Ed. Hasefer, 2007 p. 56-61164 Archives Israelites, vol. 26, tom.XXVI, Paris, 1865. p. 923, 928-929165 Mitican, Ion, Evreii din Tîrgu Cucului..., Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005 p. 223

130

După studii universitare strălucite de filosofie, istorie şi orientalistică făcute la Berlin în paralel cu cele de teologie la Seminarul teologic neo-ortodox de rabini din Berlin, Niemirower şi-a luat doctoratul cu "Magna cum laude" la Universitatea din Berna, în Elveţia. În anul 1896 vine la Iaşi, unde s-a văzut confruntat cu ostilitatea cercurilor tradiţionaliste şi hasidice care îl considerau un fel de rabin „reformat”. La Iaşi a funcţionat mai întâi ca rabin şi predicator (darshan) la sinagoga modernă „Beit Yaakov”, cunoscută şi ca Templul „Iacob Neuschatz”, dr. Niemirower impunându-se curând în comunitatea ieşeană prin spiritul modern, deschis spre lumea exterioară dar şi loial tradiţiei iudaice, atitudine care i-a permis să fie în cele din urmă ales, în anul 1908, ca prim-rabin al însemnatei comunităţi evreieşti din capitala Moldovei166.Niemirower urmărea unirea iudaismului religios cu cel laic. A fost primul rabin din Iaşi care a introdus serviciul divin pentru elevii şcolilor evreieşti şi un curs de istorie a evreilor pentru elevii evrei din şcolile secundare ale statului (1898).Tot la Iaşi a întemeiat Ateneul popular “Toynbee-Hall”, la care a ţinut

166 G. Wigoder - Evreii în lume, Dicţionar biografic, redacţia română - Viviane Prager, Hasefer, Buc., 2001

131

conferinţe despre iudaismul cultural. El a introdus acest termen înRomânia dezvoltând o concepţie specială în acest domeniu. A militat pentru apropierea între evrei si creştini, pentru relaţii intelectuale între ei. A afirmat că este rabin de tip nou, un intelectual care caută şi apropie de iudaism alţi intelectuali evrei şi creştini. A fost Rabin al României în perioada 1936-1939167.Într-o conferinţă ţinută în 1907, la Iaşi la “Toynbee-Hall” despre istoria comunităţii israelite de aici rabinul Niemirower se referea şi la un înaintaş al său la amvonul Templului Beth Iacob “reprezentantul rabinatului, partizan al progresului, predicatorul inimos Antoine Levy. El a funcţionat mai întâi la Bucureşti şi venind la Iaşi în serviciul evreilor din toată ţara a fost angajat la Templul Neuschotz… A fost cel dintâi care s-a ridicat contra juramantului aşa numit “More Judaico”…Antoine Levy s-a născut în Alsacia; a fost un bun patriot francez şi a părăsit Iaşii, după cum singur povesteşte, când francezii au pierdut această provincie şi întreaga Franţă era îndoliată, şi fiul îndepărtat s-a simţit îmboldit de a se întoarce în patria nenorocită. După o pauză mai lungă veni în locul său [la Templul Beth Iacob] rabinul Taubes, un predicator bine dotat…Rabinul Niemirower spunea în anul 1907: „În Iaşi avem acum două sinagogi mari, un templu mic [Templul Neuschotz], mai multe case de rugăciuni şi peste o sută de “odăi” de rugăciune… Este de lăudat că în anii din urmă se remarcă mai multă îngrijire pentru partea sinagogii în care se roagă femeile… şi că se dă mai multă importanţă predicei… Mulţimea caselor de rugăciune creiază şi un proletariat cultural, care se numară cu sutele. Pe de o parte suntem mândri când un simplu cizmar posedă atâtea cunoştinţe încât poate funcţiona drept cantor, şi auzim cu plăcere că el, înaintea sărbătorilor mari, în timpul muncii manuale, se pregăteşte împreună cu calfele sale pentru cântările ce va aduce Domnului în zilele sfinte; pe de altă

167 Baruch Tercatin, Lucian-Zeev Herscovici, Prezente rabinice in perimetrul românesc, Buc.,Hasefer,2008 p. 411-413

132

parte însă, e trist că din cauza acestei stări de lucruri comunităţile mici, sinagogile, nu sunt în stare a-şi întreţine clerul şi a angaja cantori demni sub toate punctele de vedere168.”

O descriere a Templului Neuschotz în pagini de istorie sunt scrise în anul 1939 şi de H. Gherner şi Beno Wachtel în “Evreii ieşeni în documente şi texte“: “Între cele 152 sinagogi din Iaşi, ce servesc la oficierea diferitelor servicii religioase este şi templul „Beth-Iacob", zidit în anul 1865 de către baronul de Neuschotz. Situat în centrul oraşului, în Templu la început nu se aflau decât 84 jeţuri pentru bărbaţi şi înconjurat de un balcon în care se aflau 50 jeţuri pentru femei. Condus de 7 epitropi aleşi de enoriaşii templului până la 1897, iar de la această dată numiţi de către Adelaide Neuschotz, văduva defunctului Neuschotz.Aci veneau să se închine între alţii cunoscutul Bik întemeietorul şcoalelor israelito-române, M. Schnürer, Dr. H. Tiktin şi alte mari figuri evocatoare, interesante pentru istoria evreilor din Iaşi.Pereţii templului sunt ornaţi de un act însemnat – un document al Iaşului evreo-pământean şi anume de următoarea invitaţie a lui Neuschotz către comitetul „Uniunii israelite” să ia parte la punerea pietrei fundamentale a templului său, în traducere: „Vă invit respectuos a lua parte la punerea pietrei „fundamentale a casei de rugăciuni, ce va avea loc la 11 ceasuri precis înainte de amiază.”

168 Niemirower, I., Ochire asupra istoriei comunităţii israelite din Iaşi. Conferinţă ţinută la Toynbee Hall în Iaşi, Buc., Tipografia „Speranţa”, 1907

133

Iaşi. 13/25 Mai 1865 (ss) NeuschotzDomnilor fondatori ai comitetului Uniunei: A. Wecsler, Dr. Landsberg, B. Kahane, S. Reichler, B. Rapaport, S. Goldenthal.Templul luând însă o dezvoltare mai mare prin faptul democratizării sale, căci unde înainte vremuri era destinat pentru pătura suprapusă, astăzi în templul „Neuschotz" are acces oricine, conducătorii actuali au simţit nevoia de a-l mări. Într-adevăr, în anul 1935, templul este mult mărit, fiind astfel posibil să deservească nevoile enoriaşilor săi.Dealtmintrelea a mai avut loc o reparaţiune mare în anul 1913, suma necesitată fiind donată de D-na Adelaide de Neuschotz. Printre cei care s-au ocupat atunci cu îngrijirea templului, însemnăm pe Arnold Kasner, Solomon Rapaport, Moses Schärtzer, Solomon Ornstein şi Cohos, iar din foştii epitropi însemnăm: Schwartzfeld, Iulius Adolf, Ph. Byk, Moritz Gelber, M. Schnürer, Dux, Lazar Damsker ş.a.O atenţiune deosebită pentru acest lăcaş de rugăciune a avut Adelaide de Neuschotz.Astfel în 1910, când D-sa vinde casa familiei din Iaşi, strada Golia No. 83 şi 85 astăzi Cuza Vodă, exclude din această vânzare Templul căruia îi rezervă un loc de împrejmuire care se întinde până la linia de aliniere după Decretul Regal din 1897 şi un drept de servitute pentru Templu de a avea acces prin curtea imobilului vândut până ce se va realiza exproprierea şi când Templul va căpăta faţada chiar la strada ce se va deschide.Acest lăcaş a fost vizitat de Domnitorul Carol I în ziua de 19 iunie 1867169.”

169 Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939 p. 170-174

134

Ca un document al timpului reproducem după ziarul “Progresul” No. 46 din 24 Iunie 1867 relatări despre această vizită.„… După aceea pe la 11, Înălţimea Sa a mers în urma unei invitaţiuni din partele, la Sinagoga Israelită unde s-a cântat un Te-Deum compus în limba română, şi s-a ţinut de asemenea în româneşte discursul următor:“Prea înălţate Doamne ! Comunitatea israelită din Iaşi, pătrunsă de cel mai adânc respect reînoind în locaşul lui Dumnezeu urări pentru buna venire a Măriei Voastre, plecat vă roagă să-i permiteţi a depune Alesului Naţiunei sentimentele sale de amor, de credinţă şi de devotament.Dea Dumnezeu ca spiritul de dreptate, de pace şi de adevărul care domneşte şi în ţară, de unde a plecat Providenţii a ne hărisii pe un Suveran, să se scoboare şi deasupra iubitei Patriei noastre, să o pătrundă, să o vizieze, fiindu-i de ajutor la fericirea regeneraţiunei ce o aşteaptă sub augusta umbrire a Măriei Voastre.Sperăm cu toţii în Clemenţa a Tot Puţintelul, că renaşterea aceasta, va crea o epocă mântuitoare, un traiu salutariu pentru ori cine locuieşte pe solul român, dacă numai îl va îmbrăţişa cu căldură, dacă numai îl va iubi cu ardoare şi cu abnegaţiune.

135

Har şi lumina cerească să fie cu Tine o Prea înălţate Stăpâne !Dumnezeu să bine cuvânteze pe România!Dumnezeu să dea putere, sănătate şi zile îndelungate Alesului Naţiunei, pre iubitului nostru Domnitor, Alteţei Sale Serenisime Carol I. Să trăiască Măria Ta170 !

Sinagoga era splendid împodobită, sute de tinere copile şi copii în vestminte albe şi cu bucheturi de flori în mână erau înşiraţi pe amândouă părţile pe unde a trecut înălţimea Sa. Toţi israeliţii prezenţi erau în cea mai bună ţinută şi partida reformanistă a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a proba că populaţiunea israelită înţelege în sfârşit că nu mai poate rămânea incultă şi izolată în mijlocul popoarelor civilizate"...Am dat această relatare pentru a se vedea cum au înţeles şi bătrânii să se manifeste faţă de conducătorul ţării171.”

*Acest lăcaş, cum am spus, ţine loc de templu. Aici se oficiază Te-deumurile, aici populaţiunea vine să manifesteze, ori de câte ori are prilej, dragostea de neam, dragostea de patrie, iubirea de REGE.Pe placa de marmoră aşezată în incintă vedem că Templul a căpătat persoana juridică, că a fost refăcut şi mărit sub conducerea comitetului compus din d-nii : Filip Schiller,

170 “Progresul”, Iaşi, No. 46, 24 Iunie 1867171 Ibidem

136

preşedinte, Jacob Hirschensohn şi Zalman Grossman vicepreşedinţi, W. Goldstein secretar general, Josef Ghetzler casier şi Dr. Milian şi Iacob Smotrici membrii.172“ “Se cuvine, de asemenea, de subliniat sprijinul permanent care l-a avut Templul şi după decesul lui Iacob Neuschotz în 1888 din partea Adelaidei de Neuschotz, a doua soţie a bancherului.Templul Beth Iacob a fost mai mult decât un lăcaş de cult obişnuit. Până la distrugerea sa de bombardamentele din timpul celui de al Doilea Război Mondial, era locul în care se oficiau Te-Deumurile şi manifestări care ilustrau patriotismul, devotamentul pentru idealurile democratice ale membrilor obştii evreieşti ieşene.173” Corespondentul ziarului “ Liberalul” la Iaşi, consemna pentru numărul special dedicat lui 10 Mai 1886: ”S-a oficiat cu ocaziunea zilei de 10 Mai la templul israelit Beth Iacob un serviciu divin. D.D.S. Tauber, rabinul din localitate, a ţinut cu multă eluquenţă o predică în limba germană despre datoria fiecaruia de a iubi patria şi de a respecta pe Suverani, iar d. cantor Honigmann a rostit o scurtă rugăciune în limba românească, la sfârşit corul a intonat imnul naţional174.” În tabelul întocmit de Chestura Municipiului Iaşi, cuprinzând sinagogile existente în perioada 1900-1920 este menţionat şi Templul Coral Beth - Iacob (I. Neuschotz) construit în 1865 şi reparat în 1880 facându-se menţiunea “ Este considerat sinagogă principală şi în zilele de sărbătoare slujeste rabinul principal” Tabelul a fost întocmit în 1939 şi cuprindea 68 aşezăminte de cult evreieşti175.

Palatul Neuschotz

Situată pe strada Mare, astăzi Piaţa 14 Decembrie 1989, Nr. 2, impunătoarea clădire ce a aparţinut cândva baronului

172 Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939173 Sanie, Liviu, Sanie, Şeiva, Două Lăcaşuri de cult ieşene, în SAHIR, vol. 10, Buc., Ed. Hasefer, 2007174 „Revista israelită”, Buc., nr. 9, 1 iunie 1886 p. 232175 Evreii din Romania (1900-1920) Fast si nefast intr-un rastimp istoric, vol.2, Buc., Ed. Hasefer, 2003 p.288, 491

137

Iacob de Neuschotz este astăzi proprietatea firmei Select-Grup S.A. care a făcut lucrări de consolidare şi restaurare şi adăposteşte un hotel cu restaurant ce redau frumuseţea şi luxul de odinioară ale edificiului. În lista monumentelor de arhitectură şi de patrimoniu naţional, clădirea este încadrată în categoria “palate şi conace “ sub numele “Palatul Neuschotz, azi Restaurant Select”, cod LMNI IS-II-m-B-03838.176 O istorie cu o descriere a palatului pentru site-ul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Iaşi a fost făcută de dr. Cătălina Mihalache cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie "A. D. Xenopol" din Iaşi care, subliniază, în mod special, personalitatea remarcabilă a celui care a imaginat, construit şi a fost primul stăpân al acestui edificiu - baronul Jacob de Neuschotz:

Palatul Neuschotz la 1932

“La mijlocul secolului al XIX-lea (după 1849, dar înainte de 1866), bancherul Iacob Neuschotz (Jacques de Neuschotz), cunoscut şi ca mare binefăcător al comunităţii evreeşti din Iaşi (I.Niemirower:1907, p.26), avea aici o locuinţă impozantă. Era, se pare, şi sediu al afacerilor proprii, el preferând să locuiască efectiv, cel puţin în ultimii ani de viaţă, în vila sa „Mon Repos”, din Copou (Viaţa lui Iacob de Neuschotz:1889, p.28) - cumpărată de la Mihail Kogălniceanu. Deţinea, oricum, mai multe imobile în oraş: 176 Gîlea, Ctin., Monumente din municipiul şi judeţul Iaşi. Ghid bibliografic, Iaşi, Biblioteca Municipală, 1969

138

pe Strada Mare (Ştefan cel Mare), unde a fost amenajat aşa-numitul hotel „de Nord” (N.A.Bogdan:2004, p.297), pe Strada de Jos, unde s-a înfiinţat „Orfelinatul Iacob şi Fanny Neuschotz” (Acte concernând fundaţia Casei de Orfani...:1914, p.6) şi altele. Ascensiunea lui Iacob Neuschotz ca bancher şi mare om de afaceri a devenit vizibilă după 1849, când l-a împrumutat pe domnitorul Mihail Sturza cu 6000 de galbeni (Viaţa lui Iacob de Neuschotz:1889, p.7). În 1866, împreună cu Dimitrie Cozadini, a înfiinţat „Societatea de asigurări România”. Câştigând încrederea unor oameni importanţi din ţară şi din străinătate, a prosperat continuu, devenind, în acelaşi timp, un filantrop exemplar. Primul său act de generozitate a fost construirea unui templu mozaic. Dar primăria oraşului se opunea ridicării unui edificiu de cult străin „pe locul din apropierea unei biserici creştine (peste drum de biserica Sf. Dumitru Balş)” (Viaţa lui Iacob de Neuschotz:1889, p.11). A fost însă de acord cu ideea ca marele bancher – care arbora şi titlul de baron austriac - să îşi construiască un spaţiu de rugăciune propriu, în curtea locuinţei sale din apropiere. Aşa a fost construit templul Beth-Iacob, în curtea caselor lui Neuschotz, dar cu faţada spre stradă (Viaţa lui Iacob de Neuschotz:1889, p.11), între 1865 (I.Kara:1997, p.75) şi 1867 (I.Mitican, f.a., p.223). Bombardat la 1944, templul a fost apoi demolat, în procesul de sistematizare a cartierului (I.Kara:1997, p.75). Deci, la mijlocul anilor `60 ai secolului XIX, bancherul avea aici o locuinţă suficient de mare pentru a îndreptăţi construcţia acestui templu. Totuşi, este prea puţin probabil ca el să fi deţinut aici un imobil de proporţii, înainte de consacrarea sa deplină ca mare bancher, în 1849. Stilul decorativ, aşa cum a fost el recent restaurat, trimite la o epocă ulterioară, din ultimul sfert al veacului. Relatarea celor petrecute în 1888, la înmormântarea sa, insistă asupra ceremoniilor care au avut loc la „palat” (Viaţa lui Iacob de Neuschotz: 1889, p.28,29, 31,32). Succesul proprietarului în afaceri, care „s-a înălţat dintr-un unghiu întunecos al târguşorului Herţa, într-un palat splendid din Iaşi” era, în ochii contemporanilor, ilustrat în bună măsură chiar prin frumuseţea acestui edificiu. Se poate deci presupune că

139

respectiva clădire avea, cel puţin în anii 1880 – atunci când tocmai începuse să se impună şi la noi stilul eclectic - o formă de-a dreptul impresionantă, apropiată poate celei de astăzi. La 1913 deja se vorbea despre „fostele case” din strada Cuza Vodă ale bancherului (N.A.Bogdan:2004, p.245), căci în 1910 au fost vândute Administraţiei Financiare (I.Mitican, f.a., p.223). O vreme au funcţionat aici magazine (Aurora Fecheci:2003, p. 163). Dar cea mai stabilă imagine postbelică a clădirii se asociază cu aceea a hotelului Select, care a devenit un reper important din centrul oraşului.În prezent, edificiul are două laturi perpendiculare, una având faţada spre Piaţa „14 Decembrie 1989”, iar cealaltă spre strada Cuza-Vodă, în apropiere de Piaţa Unirii. Aripa dinspre Cuza-Vodă are un gang de intrare în curtea interioară. Îmbinarea celor două laturi, într-o formă rotunjită, este marcată suplimentar printru-un grup statuar antropomorf, dispus la nivelul acoperişului. Clădirea are un parter înalt şi un etaj mansardat. Ferestrele mari ale parterului, arcuite la partea superioară, sunt încadrate cu largi chenare decorative. Şi cele de la nivelul superior, mai mici, sunt marcate printr-o decoraţie geometrică şi vegetală. Recent restaurată, construcţia se remarcă prin contrastul dinamic al culorilor, aşa cum alternează ele datorită decoraţiilor albe, în relief, din ipsos, tencuielii zmeurii în praf de piatră şi acoperişului metalic brun. Stilul arhitectural ilustrat aici, ca şi în alte „locuinţe burgheze” de secol XIX, cum ar fi casa profesorului Gh. Bogdan de pe strada Berthelot din Copou sau casa Wachtel de pe bulevardul Independenţei, este considerat a fi „eclectic” de „şcoală franceză” (Aurora Fecheci:2003, p.162, 163). Specific arhitecturii româneşti din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, îmbină unele tradiţii locale cu influenţe din Austria şi din Franţa (Aurora Fecheci:2003, p.163), fiind deopotrivă întâlnit în construcţia unor edificii publice ca şi a unor locuinţe particulare mai pretenţioase177.”

177 Site Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Iaşi

140

Palatul “Neuschotz”, azi.

În clădirea în care funcţiona la parter “Cassa de bancă Neuschotz et C” s-a aflat un timp redacţia gazetei “Liberalul”, redacţie în care a poposit uneori Ion Creangă. Tot aici se strângeau fonduri pentru a fi trimis poetul Mihai Eminescu la tratament, la Halle. (“Liberalul” 18 iulie 1887.)Peste drum de Palatul Neuschotz se găseau în acea vreme celebrele magazine de coloniale ale fraţilor Lyb178. În 1923, Rudolf Suţu în “Iaşii de odinioara”, amintindu-şi de “negustorimea de odinioară”, scria: “Casa de banca Neuschotz, a fost unde astăzi e Administraţia Financiară. Birourile se aflau la etajul de jos, iar sus şedea baronul de Neuschotz. În fiecare Sâmbătă, baronul împărţea la săraci, pâine şi bani. Se aşeza în balconul caselor sale, care era pe atunci deasupra unei bolte, sub care treceau trăsurile şi de aici el singur făcea pomană la săraci.Soţia baronului, d-na Neuschotz, era o distinsă femeie, în relaţii cu lumea bună din Iaşi, din acele vremuri. Era foarte cultă. Amândoi soţii, au creiat orfelinatul şi templul care le poartă numele. În 178 Lucian Vasiliu, Prin Iaşii de odinioară, Iaşi, Cronica, 1995

141

timpul verii, ei îşi petreceau timpul la vila lor din dealul Copoului, fostă Cogălniceanu, actuala proprietate a dlui. Mihai Sadoveanu.În etajul de jos al caselor Neuschotz se afla şi vechea antiquarie Kuperman.179“

Ar fi un act de recunostinţă şi de onoare acordate marelui filantrop, ca pe această clădire să existe măcar o placă cu câteva cuvinte încrustate amintind de Jacob de Neuschotz, iar în elegantul hol, să te întâmpine portretele celor care au făcut cinste urbei: “soţii Adelaide şi Jacob de Neuschotz”.Un memorial închinat familiei filantropului Iacob Neuschotz a fost inaugurat în anul 1921 lăngă Munchen, monument ce va fi înfăţişat într-un alt capitol al cărţii. Cât despre celălalt rând de case ale lui Neuschotz situate pe Strada Mare în care era hotelul de Nord şi unde a funcţionat “Teatrul de vodeviluri româneşti Ioan Lupescu” această clădire mai era cunoscută în secolul XIX şi sub numele de “casele Miculli” după proprietarul anterior al acestora, în timpul căruia a adăpostit un magazin de lux. Clădirea cu pricina a fost construită la începutul secolului XIX de familia Cantacuzino. O gravură de la anul 1844, atribuită lui J. Rey ne înfăţişează această clădire în prim plan, de pe “uliţa cu pavele de lemn”, în plan îndepărtat - clădirea Academiei Mihăilene.

179 Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923-1928, p.140

142

J. Rey - Uliţa cu pavele de lemn

Vila “Mon Repos“

Un alt imobil, din multe altele ce au aparţinut lui Jacob de Neuschotz a fost “Vila Mon Repos” situată în podgoriile Copoului, la poalele pădurii Breazu, la capătul “Podului Verde”(Copoul de astăzi), locul de unde avea să părăsească această lume, la 25 august 1888.

Casa a fost construită de familia Kogălniceanu în 1842, cu meşteri aduşi din Italia. Grele probleme financiare l-au obligat pe Mihail Kogălniceanu să vândă casa în anul 1867. În patrimoniul istoric şi arhitectural al jud. Iaşi clădirea este menţionată la categoria “case ale personalităţilor

143

ieşene” sub denumirea “Casa M. Sadoveanu”, cod. IS-II-m-B-03698. În anul 1918, Mihail Sadoveanu şi fratele său, Vasile, devin proprietarii vilei până în anul 1936, când scriitorul se va muta la Bucureşti. Aici a fost deschisă, începând din anul 1980, “Casa memorială Mihail Sadoveanu”. În acest loc Sadoveanu va scrie aproximativ 35 din operele sale, dintre care amintim: Venea o moară pe Siret (1925), Hanul-Ancuţei (1928), Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur şi Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Viaţa lui Ștefan cel Mare, două volume din trilogia Fraţii Jderi, etc. Acelaşi imobil mai este cunoscut şi sub numele de “Vila cu turnişor pătrat”.

Vila “Mon Repos”.

Istoria acestui loc, prin care s-au perindat nume de rezonanţă pentru cultura românească, precum George Topârceanu, Otilia Cazimir, Sergiu Celibidache, Ionel şi Al. O. Teodoreanu, Gala Galaction, D. D. Pătrăşcanu şi atâţia mulţi alţii, ne-a rămas de la istoricul ieşean Dan Bădărău (1893-1968), pasionat şi îndrăgostit de “Iaşii vechilor zidiri”: “La 1834 nu se afla încă pe acest loc decât o vie a agăi Kogălniceanu în mijlocul vechilor podgorii ale Iaşilor, despre care se pomeneşte în cronici, căci războaiele nu le-au ocolit şi nu o dată s-au dat lupte printre vii. Mihail Kogălniceanu avea în oraş o casă spaţioasă, care mai există

144

şi astăzi; dar el a hotărât să dea curs fanteziei sale şi să-şi clădească o vilă în mijlocul podgoriei, aproape la porţile Iaşilor. Şi tot el este acela care a avut ideea să ridice turnul în patru muchii din care cuprinzi cu vederea Moldova cu tot latul ei, din valea Prutului şi până la Ceahlău…... la 1856 vila era înfiinţată de mai mulţi ani. Lovit de una din acele jene financiare strigătoare care erau lucru curent la el, fostul adjutant domnesc o dăduse cu chirie... Când Mihail Sadoveanu a dobândit proprietatea la 1919, împreună cu fratele său Vasile, vila nu se afla, în special în interior, în înfăţişarea exactă în care fusese clădită. Mihail Kogălniceanu o vânduse în cele din urmă bancherului milionar şi baron austriac Neuschotz, care a înfrumuseţat-o, introducând parchete înstelate, precum şi ferestre şi uşi aduse de la Viena. Pe acestea din urmă, Neuschotz n-a uitat că se cuvenea să le orneze cu câte o coroană de baron; iar aceste embleme, Sadoveanu s-a grăbit să le înlăture, la rândul său. Şi tot din timpul lui Neuschotz este şi sala de baie de patrician roman, în plăci de faianţă, cu mica ei piscină îngropată în planşeu.... Întâmplarea a voit ca Mihail Sadoveanu să păşească în noua sa casă de la Copou, în 1919, într-un moment în care George Enescu era pe punctul de a se deslipi de o reşedinţă care îi devenise dragă şi în care compusese şi cântase timp de trei ani, când se stabilise momentan în Iaşi de pe urma celui dintâi război mondial. Vreme de mai multe luni de zile, Euterpe şi Erato au prezidat deci amândouă într-o aceeaşi casă. În cele din urmă însă, muza lui Mihail Sadoveanu a rămas să stăpânească singură şi, timp de două decenii a vieţuit nestingherită în acest cadru, inspirându-l pe cel mai mare prozator al poporului nostru. În 1947, Mihail Sadoveanu a donat domeniul Institutului de Agronomie din Iaşi. Castelul cu turn cunoaşte acum o nouă etapă a istoriei sale. Dar nimeni şi nimic nu ar izbuti vreodată să alunge din aceste locuri umbrele luminoase chemate la viaţă de uriaşul maestru al literaturii româneşti şi născute nemuritoare180." La 6 noiembrie 1980, casa de la Copou cunoaşte momentul sărbătoresc al inaugurării sale ca Muzeu Memorial "Mihail

180 Bădărău, Dan ,  Iaşii vechilor zidiri , Iaşi, Junimea, 1974

145

Sadoveanu". Sunt prezenţi la festivitate: fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, soţia sa, Valeria Sadoveanu, I.P.S. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei scriitori şi oameni de cultură, oficialităţi din Iaşi, un numeros public. Gazde sunt muzeografii Muzeului Literaturii Române din Iaşi, cei care, cu efort şi stăruinţă, au dat clădirii destinaţia şi înfăţişarea de astăzi. Alături de ei, domnul Constantin Mitru, cumnatul şi secretarul marelui scriitor, fără iniţiativa şi contribuţia căruia acest lăcaş al memoriei noastre culturale poate că n-ar fi existat. Ansamblul sculptural (autor Dan Covătaru) din grădina muzeului păstrează cu pioşenie urna funerară cu rămăşiţele pământeşti ale Valeriei Sadoveanu. Dorinţa scriitorului de a-şi afla odihna veşnică în acest loc nu s-a înfăptuit încă. Reamintim cuvintele sale, rostite la 6 februarie 1938, cu prilejul conferirii de către Universitatea ieşeană a titlului de doctor "honoris causa": "Oriunde m-ar purta valurile vieţii, dumneavoastră ştiţi că mă întorc aici aşa cum albina, după ce explorează câmpia şi cerul, se întoarce la roiul său, fără de care nu poate trăi. Nădăjduiesc ca şi popasul meu din urmă, cel definitiv, tot aici va fi. Doresc ca acest popas să fie cât mai întârziat, surprizele existenţei şi fragilitatea fiinţei noastre l-ar putea face, însă, şi foarte apropiat181." Profira Sadoveanu, al treilea copil din cei zece ai lui Mihail Sadoveanu, care nu a fost doar o fiică pentru tatăl său ci şi secretar literar, editor, arhivar, corector, traducător îşi aminteşte cu plăcere anii petrecuti la Iaşi, în vila de la Copou, alături de ilustrul său părinte. În volumul de amintiri “Destăinuiri” găsim un capitol intitulat “Casa de la Copou“: “N-aş putea spune cum arăta, la început, casa de la Copou,- astăzi Muzeul Mihail Sadoveanu - vilă ridicată de Ilie Kogălniceanu, tatăl lui Mihail Kogălniceanu şi cumpărată de la scriitorul Peretz (Ioan Peretz, fost director general al Teatrelor şi mason celebru n.n.) de tatăl meu, în anul 1918. Cu zidurile-i groase ca de cetate şi turnu-i pătrat în stil italian, de 16 metri înălţime, sta acum aproape 200 de ani în dealul Copoului, singuratică şi semeaţă, înfruntând pădurea sălbatică a Breazului cu care se învecina,- ca un castel

181 Site Muzeul Literaturii Române Iaşi

146

medieval rătăcit în chip miraculous în împrejurimile Iaşului nostru.S-ar putea ca Baronul Neuschatz, cel de-al doilea proprietar al ei, să fi făcut oarecari schimbări… Dar eu nu cred că în afara coroanei de Baron, pe care a aşezat-o deasupra uşii de la intrarea care da în salon şi “B. N.”–urile care se răsfăţau pe toate clanţele – lucruri pe care tata (M. Sadoveanu n.n.) le-a aruncat numaidecât cu dezgust – să fi lăsat altceva în urma lui.N-a aranjat el (Neuschotz n. n.) parcul de 23 hectare, ce se întindea până în şosea, caci unii copaci bătrâni aveau peste 100 de ani. N-a oloit (pictat în ulei n.n.) el odăile cu modele complicate: cea de la intrare - probabil sufrageria - în verde închis, pe sus cu struguri şi fructe de tot felul, cavaleri medievali în armură şi castelane în haine somptuoase; apoi cea galbenă, în care avea un paravan de-a lungul ei, ca s-o apere de crivăţurile iernii: urma cea roză, apoi salonul vast în două tonuri de gri, cu dungi albe care-o împărţeau în pătrate enorme; pe urma odaia albastră cu stele aurii şi-n capăt odaia portocalie care, - după cum s-a păstrat în amintirea oamenilor şi-o arată şi modelul ei cu înflorituri orientale – se numea odaia turcească şi avusese desigur pe vremea lui Kogalniceanu divane joase de-a lungul pereţilor, cu mesuţe în faţă, ca să poată oaspeţii bea cafeaua în feligene şi trage în tihnă din narghilea. Toate acestea erau opera acelor meşteri italieni ce ridicaseră casa şi turnul, puseseră minunatul mozaic de la intrarea din faţă şi cel al băii mari de la demisol, cu trepte de piatră ce coborau înspre cazanul de aburi, baie care, fără îndoilă, că slujise de feredeu: cei care duraseră artisticul parchet format din rozete mari de stejar în diferite nuanţe,- parchet bătrân care scârţâia reumatic la fiecare pas şi trosnea noaptea de parcă ar fi umblat strigoii vremurilor trecute să caute comori îngropate; cei care puseseră, la numeroasele uşi şi ferestre, obloane din lemn gri deschis, ce se pliau din balamale reducându-se la jumătate şi aveau şi jos şi sus zavoraşe, - obloane obosite care se închideau cu greu ori nu se închideau deloc: cei care ridicaseră impozantele sobe înalte de cărămidă cu câte două sau patru coloane, sobe

147

care mai mult afumau decât să-şi vadă de treabă şi să-ncălzească – ca nişte moşnegi sleiţi de puteri şi puşi în grevă după 160 de ani de serviciu aveau mustăţi galbene de fum, scuipau şi când nu te aşteptai, adormeau de-a-npicioarele lor enorme, începând a horăi şi fâsâi într-un fel de somn al amintirilor182,183.”

Un chiriaş ilustru al vilei de la Copou a fost, între anii 1916-1918, George Enescu. În cartea sa de memorii “Umbre şi lumini: amintirile unei prinţese moldave”, Maria Cantacuzino-Enescu (1879-1968), soţia muzicianului, consemnează în jurnalul său, câteva amintiri sub antetul: “Iaşi, Vila Neuschatz” ce arată că după 20 de ani de la dispariţia lui Neuschotz, în memoria şi toponimia acelor ani, locul era cunoscut încă sub numele de “Vila Neuschotz”. În această pagina de jurnal intim, Prinţesa Cantacuzino-Enescu face o descriere a parcului “Vilei Neuschatz”, în aşteptarea primaverii: “Iaşi, Vila Neuschatz 12 Februarie 1918 Plimbare cu paşi leneşi, în această după amiază, în partea de jos a parcului, alături de Pynx. Cer plumburiu, cer difuz de februarie. Copaci, carpeni, crâng, încă trişti şi goi, dar sub scoarţa copacilor învioraţi de dezgheţ, urcă şi pulsează deja seva nouă. Linişte întinsă, adiere cu miros de zăpadă topită, tulburătoare suflare de înnoire. Fermentaţii latente a tot ceea ce încolţeste şi va înflori şi, în venele universului, grandios aflux de viaţă. Să pulsezi, să te împrospătezi, să te deschizi, să iubeşti la unison cu seva, cu ritmul universal. Fericire a zeilor, bucurie prin care participi la Creaţiune!184”.Mult mai târziu, în “Amintiri despre Mihail Sadoveanu” scriitorul Demostene Botez scria: “….Cu aceste stări sufletesti, am inceput să mă duc la el (M. Sadoveanu) acasă, 182 Sadoveanu, Profira, Destăinuiri, Buc., Ed. Eminescu, 1989. p.219183 Sadoveanu, Profira, Casa de la Copou în România literară, nr.5, 30 ian. 1986, p. 15184 Cantacuzino-Enescu, Maria, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese, Oneşti, Ed. Aristarc, 2005

148

în vila Neuschatz, de la Copou, în care locuise cândva Kogălniceanu. Era o casă mare, cu turn, cu acareturi înspre nord, înconjurată de câteva hectare de livadă, de curte, de vie şi de un mic huceag….În faţa casei, tufe mari de liliac…185”

Doamnele de Neuschotz

Adolescentul Neuschotz ale cărui afaceri într-ale negustoriei prosperau de la an la an se îndrăgosteşte şi curând se căsătoreşte cu domnişoara Fani Vittner care avea să-i fie devotată soţie dar şi o înflăcărată susţinatoare a operelor sale de filantropie. Fani şi Iacob Neuschotz au avut patru fii dar, din nenorocire, trei dintre ei aveau să moară de copii, răpuşi de difterie, boală care secera în acele vremuri sute de trupuri plăpânde. Fani Neuschotz se va dedica institutului creat de soţul său pentru creşterea şi educarea copiilor, baieţi evrei rămaşi orfani, institut cunoscut sub numele de “Orfaneum Fanny şi Iacob Neuschotz”, construit imediat după moartea şi în memoria baieţelului lor Chaim Şmil, înmormântat la cimitirul vechi Ciurchi, din Tătăraşi, cimitir închis la 1880 şi mai târziu distrus şi şters de pe faţa pământului, în timpul regimului Antonescu. Fani Neuschotz a susţinut şi a participat cu multă râvnă la toate activităţile soţului său de ajutorare a celor aflaţi în necazuri sau care se zbăteau într-o cruntă sărăcie: coreligionari israeliţi sau creştini. Pe lângă Orfelinatul şi şcoala de băieţi a fondat în 1870 o şcoală de fete a “Reuniunii femeilor Israelite” care a purtat mult timp după moartea sa, numele “Şcoala Iacob şi Fany Neuschotz”, şcoală de care am mai vorbit. Această şcoală a mai fost cunoscută şi sub numele de “Şcoala israelito-română” şi era situată pe strada Banu186. Suflet caritabil, Fani Neuschotz a lăsat legate însemnate la diferite instituţii de binefacere între care Spitalului israelit.

185 Botez, Demostene, Mihail Sadoveanu în Amintiri despre M. Sadoveanu, Iaşi, Junimea, 1973 p. 16 u186 Niemirower I., Ochire asupra comunităţii Israelite din Iaşi. Conferintă, Buc., Tip.”Speranţa”, 1907

149

Alături de soţia sa Fani, tânărul Iacob devine din ce în ce mai cunoscut şi respectat în mediul de afaceri ca unul dintre bancherii cei mai de vază ai urbei. În această perioadă el cumpără “casele Miculi” de pe uliţa Golia unde avea sa-şi ridice, mai târziu şi impunătorul palat clădire care există şi astăzi. Fani Neuschotz moare la 9 iunie 1877, în vârstă de 55 ani. Actul de de moarte consemnează că tristul eveniment a avut loc la locuinţa soţilor Neuschotz din Iaşi, str. Mare nr.206, reposata fiind de religie mozaică, fară de profesie, căsătorită cu Dl. Iacob Neuschotz, de profesie bancher, martori fiind: Herş Gutman, cumnat reposatei şi David Vortman de profesie bancher187. Mormântul său se află în cimitirul evreiesc din Păcurari unde odihneşte alături de soţul şi copiii săi.Un scurt necrolog al distinsei dispărute a fost publicat în ziarul “Curierul de Iaşi” din 12 iunie 1877 sub forma unui articol, la rubrica “Noutăţi”, articol semnat de redactorul Mihai Eminescu188:“La 9/21 l.c. s-au săvârşit din viaţã de un atac de apoplexie d-na Fanny Neuschotz, născută Vittner, soţia cunoscutului bancher Jacques de Neuschotz. Răposata era în etate de 53 de ani şi altfel de-o constituţie viguroasã. Înmormîntarea a avut loc a doua zi la 10/22 iunie, 5 ore după-amiazi. Cu toate

187 Arhivele Naţionale Iaşi, Colecţia Stare Civilă, ds. 7/1877, f.76188 La 13 iunie 1876, aflat într-o situaţie materială grea, Eminescu acceptă postul de redactor şi corector al părţii neoficiale la ,,Curierul de Iaşi”, unde va scrie articole pe teme politice şi economice, dar şi creaţii literare, recenzii, cronici teatrale, aducându-şi contribuţia la îmbunătăţirea ziarului.

150

că în obiceiurile ritului mozaic par a se evita parada şi înglotirea publicului, totuşi aceste datine n-au putut fi păzite, de vreme ce toate cercurile izraelite erau prea de aproape atinse de cazul dureros întâmplat în această familie. Atât curtea templului cât şi uliţa mare erau pline de oameni şi trăsuri cari adăstau pe-o căldurã cumplită mântuirea ceremoniei religioase. Familia Neuschotz se bucură de nume bun în cercurile ei şi e cunoscută ca binefăcătoare atât faţă cu săracii îndeosebi, cât şi faţă cu institutele de creştere ale comunităţii religioase. Răposata însăşi era fondatoarea unui orfelinat şi prezidenta comitetului de administraţie a unei şcoale de fete. De aceea participarea la ultimele onori date unei membre a familiei n-au putut fi decît foarte vie189.”“Comentariul lui Eminescu este o nouă mărturie a respectului ce-l arăta evreilor, care desfăşurau o activitate utilă societăţii. Poetul manifestă, ca şi în alte împrejurări (v. supra, p. 384 - 385), compasiune pentru dramele omeneşti, fără să ţină seama de confesiune şi naţionalitate.” - subliniază, pe marginea articolului de mai sus al lui Eminescu, istoricul şi criticul literar Al. Oprea, îngrijitorul volumului IX. Opere, ce cuprinde publicistica poetului.190

Rămas văduv, în 1877, la vârsta de 60 de ani, Iacob Neuschotz se recăsătoreşte, un an mai târziu, cu o distinsă şi cultivată nemţoaică, o domnişoară de numai 26 de ani pe nume Adelaide Jolles, născută la Berlin într-o familie de evrei bogaţi. Neuschotz îşi cunoscu noua consoartă într-una din călătoriile sale de afaceri la Dresda. Împreună vor avea o scurtă dar fericită căsnicie de numai zece ani, timp în care au adus pe lume două fete născute în anul 1881, respectiv 1883 pe nume Rosa-Benedicta şi Haea Vita Sara. De la biograful lui Neuschotz aflăm că în anul 1879 Neuschotz mărită pe Minna, fiica fiului său cel mai mare din prima căsătorie, pe care el o crescu cu multă iubire încă din copilarie, cu dl. Dr. phil. Rosenberg, din Heidelberg191 (?!). După un an însă, nepoata de fiu muri, după ce născuse un băiat, într-o localitate din Elveţia, de unde corpul ei fu 189 “Curierul de Iaşi” Iaşi, 12 iunie 1877190 Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica 1870-1877, Buc., Ed Academiei, 1980, p. 396. 753191 cu studiile făcute în oraşul german Heidelberg, domiciliul şi originea fiind în Kievul din Rusia ţaristă

151

adus şi înmormântat pe vechiul cimitir din Iaşi [Ciurchi]192. Acest băieţel pe nume Carol Chaim Rosenberg, în vârstă de 8 ani la moartea străbunicului său bancherul Iacob Neuschotz va moşteni, conform testamentului celui din urmă, parte egală cu celelalte două fiice din a doua căsătorie cu Adelaida.Informaţii despre nepoata lui Neuschotz, Lea Mina şi soţul acesteia, Dr. Marcus Rosenberg cât şi despre părinţii celor doi le-am găsit în dosarul de căsătoriei aflat în fondurile Arhivelor Naţionale din Iaşi.Dosarul se deschide cu o cerere adresată de tânara de numai 19 ani, Lea Mina Neuschotz ofiţerului Stării Civile din Iaşi, cerere pe care o reproducem mai jos:

31 mai 1879 Domnule Officier,

Eu Lea Mina Neuschotz de religiune mosaică fără profesie, în etate de 19 ani domiciliată în Iaşi, desp. I, fiica Dlui. Haim I. Neuschotz (mort) şi a Doamnei Rosa Neuschotz născută Schnirer (actuală Parness) domiciliată în oraşul Tarnepol (Galizia) [ astăzi vestul Ucrainei n.n.] Voiesc a lua în căsătorie pe dl. Marcus Rosenberg de religiune mosaică de profesiune Dr. în ştiinţe de arte, în etate de 28 ani domiciliat în oraşul Kieff (Rusia) [ Kiev n.n.] fiul Dlui. H. M. Rosenberg, bancher domiciliat în Kieff şi a dnei. Elca Rosenberg domiciliată tot in Kieff, vă rog să binevoiţi a înainta publicaţiunile cerute de legea pentru proiectarea acestei căsătorii. Veţi cunoaşte că nu mă înrudesc în nici un grad cu viitorul meu soţ şi voi celebra ceremonia religioasă în templul bunului meu “Beth Iacob” unde veţi binevoi a transmite publicaţiunile spre a afişa, conform legii. Primiţi încredinţarea deosebitei mele consideraţiuni, Lea Mina Neuschotz

192 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

152

Dlui Officier al Starei Civile desp. I şi III, Iaşi “

Dosarul de căsătorie mai cuprinde certificatul de naştere a Lea Mina Neuschotz cât şi certificatul de deces al tatălui ei, fiul bancherului Iacob de Neuschotz, ambele acte pierdute la acea dată şi refăcute cu martori193. Aflăm din acestea că fiul din prima căsătorie a lui Neuschotz, Haim Neuschotz moare la Iaşi în anul 1861, pe 22 octombrie, că fiica acestuia Lea Mina, respectiv nepoata baronului se năştea, tot la Iaşi, cu un an înaintea morţii tatălui său, în anul 1860, pe 16 ianuarie.Se găsesc în acelaşi dosar şi două recomandări semnate de rabinul de la Simferopol privind buna reputaţie a familiei mirelui, bancherul Hessel Mordacov Rosenberg căsătorit cu Elca Gavrilovna şi a celor doi copii, o fată şi băiatul Marcus Rosenberg, născut la 9 august 1851.Căsătoria nepoatei lui Neuschotz, Lea Mina cu tânărul Marcus a fost anunţată în două sâmbete consecutive, pe 2 şi 9 iunie 1879, pe “uşa Casei Comunale şi la Templul Beth Iacob” iar oficierea căsătoriei a avut loc pe 13 iunie 1879 în Templul Beth Iacob din Iaşi.Din nefericire cei doi proaspăt căsătoriţi vor fi despărţiti, peste un an doar, de moartea la naştere, într-o clinică din Elveţia a tinerei Lea Mina. Asemenea ei, care a rămas orfană de tată la nici un an de viaţă, crescută cu multă dragoste de Iacob Neuschotz şi fiul acesteia, micuţul Carol Chaim Rosenberg va fi crescut în aceiaşi casă şi de acelaşi bunic iubitor Iacob de Neuschotz, strabunicul lăsându-i moştenire o parte însemnată din imensa avere. Adelaide Neuschotz, a doua soţie a baronului, se va remarca, asemenea predecesoarei sale Fani, prin importante acte de caritate ce vor fi continuate şi după moartea lui Iacob Neuschotz ce a survenit în august 1888. În testamentul său Neuschotz se va adresa soţiei supravieţuitoare rugând-o să continue opera sa filantropică: ”Sunt cunoscute mult iubitei mele soţii operele mele de caritate, pentru care am avut predilecţiune şi la care şi d-sa

193 Arh. Naţ.Iaşi, fond Stare Civilă. Dos. căsătorii 10/1879

153

a conlucrat cu un zel vrednic de laudă, o rog să întreţină şi în viitor în numele nostru acele opere de caritate precum subvenţii la şcoale şi pentru studii ajutor, bolnavilor celor nenorociţi şi altele asemenea, pentru care mă refer la conştiinţa şi sentimetele sale generoase”Şi Adelaide de Neuschotz s-a îngrijit îndeaproape şi a fost în comitetele de conducere a Şcolii de fete şi a orfelinatului întemeiate în timpul vieţii primei soţii a lui Neuschotz, Fani Neuschotz194. Rudolf Suţu scria în “Iaşii de odinioară”: “Soţia baronului, d-na [Adelaide] Neuschotz, era o distinsă femeie, în relaţii cu lumea bună din Iaşi, din acele vremuri. Era foarte cultă195.”

Baroneasa Adelaida de Neuschotz, foto E. MarvanÎn urma incediului catastrofal de la Botoşani din 3/15 iunie 1887 când sute de familii, în majoritate de evrei, au rămas fără de casă sau de agoniseala de o viaţă, în ţară au fost deschise numeroase liste de subscripţie prin care s-au strâns bani pentru ajutorarea sinistraţilor. Regele Carol, Regina Maria laolaltă cu omul bogat sau sărac, creştin sau iudeu, întreaga ţară fusese cuprinsă, în acele zile, de o emoţionantă solidaritate cu cei năpăstuiţi .

194 Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939195 Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923-1928. p. 50, 53, 137, 140, 320

154

Şi la Iaşi a fost deschisă o listă de subscripţie strângându-se ajutoare materiale şi sume importante pentru incendiaţii botoşăneni. Organizatoarea colectelor din Iaşi a fost baroneasa Adelaida de Neuschotz, după cum consemnau ziarele vremii: „În Iaşi s-a strâns suma de vreo cinci mii de lei noi pentru incendiaţii din Botoşani. D-na Adelaida Neuschotz a strâns suma de 1.360 lei noi. În lista doamnei, domnul de Neuschotz a subscris 300 lei noi şi dl. I. Leibovici 100 lei noi196.”O imagine a nenorocirii de la Botoşani şi faptele de solidaritate ale evreilor şi creştinilor din întreaga ţară, ce au urmat catastrofei, le găsim în Apelul Comitetului din Botoşani pentru ajutorarea celor loviţi de incendiu:„O nenorocire groaznică a venit cu iuţeala fulgerului asupra Botoşanilor. Un incendiu fără seamăn, ce a isbucnit la 3/15 iunie a distrus aproape 1.000 de case şi a aruncat familii numeroase, cele mai multe israelite, în mizeria cea mai cumplită. Focul, fiind favorizat de un vânt tare, nu a permis nenorociţilor să-şi scape averea lor; ei s-au mulţumit să nu devină pradă pârjolului. Strade întregi au dispărut, prăvaliile cu toate mărfurile îngrămădite în ele au fost mistuite de flăcări cu desăvârşire; clasa comercianţilor e ruinată. Foarte mulţi dintre incendiaţi şi-au pierdut nu numai averea lor, ci au fost şi răniţi în mod periculos, bolnavii sunt căutaţi parte în spital, parte în case particulare.Comunitatea noastră şi-a pierdut una din sinagogele sale cele mai frumoase şi mari, afară de aceasta vreo 6-9 alte case de închinăciune şi Talmud-Thora.Majestăţile lor Regele şi Regina au donat în mărinimia lor 40.000 de franci, dintre care 10.000 sunt deja distribuiţi; înaltul guvern şi fraţii noştri creştini din localitate şi din toată ţara fac cele mai mari sacrificii spre a ne alina nevoile şi de a ne repara pagubele suferite...Pentru toate ofrandele, ce veţi binevoi a le expedia la adresa unuia dintre subsemnaţi, cerescul nostru Părinte Vă va binecuvânta, ferindu-vă deapururea de orice nenorocire.

196 Revista israelită, nr. 11, 1 iulie 1887

155

Comitetul israelit pentru ajutorarea incendiaţikor din 3/15 iunie din Botoşani: Preşedinte, I. Spayer; Dr. I. Kalischer, Moses Schneyer, vicepreşedinţi; Osias Segall, Adolf Wahrmann, secretari; Maurice Moschovitz, casier; Membrii: Cl. Şlesingher, Isidor Schneyer, Abraham Wechsler, I. L. Steinberg, Israel Charas, Herman Spiegel, Iacob Kapelusz, Samuel Wohl, David Beckal.”197. După decesul baronului Iacob de Neuschotz văduva şi legatara acestuia va lichida in anul 1897 afacerile firmei “Neuschotz et C “ şi, înainte de a se stabili în Bavaria, la Munchen, în ianuarie 1911, vinde atât “Palatul Neuschotz” către stat în 1906, în care avea sa fie instalată mai tîrziu “Administraţia financiară” cât şi Vila “Mon Repos” din Podgoria Copou, unui cunoscut bogătaş evreu Ioan Peretz, fost director general al Teatrelor şi mason celebru. Vila din Copou va intra însă peste câţiva ani, în proprietatea lui Mihail Sadoveanu şi a fratelui acestuia Vasile.Fiica mai mare a lui Iacob Neuschotz, Rosa Benedicta o va urma pe mama sa în Germania în timp ce cealaltă fiică Haea Sara Vita se va căsători la Roma, în Italia, cu un nobil evreu din familia baronilor di Montel. La Munchen baroneasa Adelaide von Neuschotz împreună cu fiica acesteia baroneasa Rosa Benedicta von Neuschotz vor continua opera filantropică a bancherului ieşean susţinând, de acolo, financiar institutele fondate în Iaşi de Neuschotz, în primul rând Orfelinatul şi Templul198.În Germania cele două Neuschotz vor încuraja şi suţine financiar studiile şi activitatea artiştilor merituoşi prin

197 Despre incendiul catastrofal din 3/15 iunie 1887 de la Botoşani ziarul „Curierul Român” din Botoşani scria: „Numărul caselor, propriu-zise, e mai mic decât se credea la început. El nu se urcă decât la cifra de 310 case. Ele însă serveau de locuinţă la peste 2.000 de familii, reprezentând cel puţin 10.000 suflete, deoarece, afară de vreo 20 case şi dughene locuite de români, şi vreo 7-8 locuite de armeni şi lipoveni, restul era locuit numai de proporţie israelită care, dupa cum se ştie, trăieşte mai îgrămădită şi numără îndoit şi întreit mai mulţi membri decât românii, armenii sau lipovenii.Calculand însă şi atenansele, numărul clădirilor distruse se poate evalua la una mie şi mai bine.„Pagubele sunt varii, multiple şi incalculabile încă până astăzi.” Alte ziare precum „Constituţionalul” găsea vinovaţi pentru catastrofă, între care primarul şi ajutoarele sale, dar şi eroi: ”Culpabil între toţi este d. Maior Toader Neculau, ajutor de primar, care în mijlocul focului a deshămat caii primăriei pentru a-i nutri şi adăpa lăsând pompele fără apă. Culpabil d. Major Neculau care striga, pe toate tonurile, că nu are să distrugă un serviciu întreg care costă 300 mii lei pentru a stinge pe nişte jidani... Între cei care şi-au făcut datoria cu distincţiune este prefectul judeţului dl. Latzesco care neobosit a stat, ziua şi noaptea în mijlocul flăcărilor şi a fost chiar uşor rănit”198 Lamm, Hans, Von Juden in München: ein Gedenkbuch, Ner-Tamid-Verlag, 1958, pg.76

156

acordarea de burse sau de suport material pentru locuit şi hrană199. Adelaide Neuschotz se stinge din viaţă la Munchen în anul 1915 la vârsta de 63 de ani în casa acesteia din Widenmayerstrasse 16 unde locuia împreună cu fiica sa Rosa Benedicta care nu s-a căsătorit niciodată200.Suflet ales, cu dragoste de oameni şi de frumos, ataşată de valorile netrecătoare ale umanităţii toate acestea au fost prezente în viaţa Adelaidei, baroneasă de Neuschotz şi le regăsim enunţate de ea însăşi, în testamentul acesteia: “Academiei Regale de muzică din Munchen, fiica mea Roza Benedicta îi va da sub denumirea de Fundaţiunea Adelaide Neuschotz un capital de 20.000 lei a căror venituri vor fi întrebuinţate spre a se procura muzicanţilor ce au nevoie de întreţinere şi mijloace pentru redobândirea puterilor…Un capital în bonuri cu un venit anual de 1.200 marci, las Institutului Regal Bavarez pentru Orbii din Munchen, pentru a se ajuta pe orbii de război…Am depus o dispoziţie la primăria din Munchen cerând arderea corpului meu, iar cenuşa să fie aşezată lângă soţul meu. Înmormântarea mea să fie simplă iar în fiecare an, de ziua morţii mele, precum şi la 15 ianuarie a se da câte 100 mărci Societăţii Voluntare Salvarea din Munchen, însă numai când se va evita din partea acestei societăţi, respectiv din partea direcţiunii sale, orice deosebire de confesiune.Veniturile casei dobândite de mine în Passing, se vor da pe câte trei ani sub denumirea de Fondaţiunea Adelaide Neuschotz la artiştii săraci, pictori, sculptori, sau arhitecţi, de religiune mosaică, pentru instruirea lor. În caz de aplicaţiune specială sau a unor rezultate foarte favorabile se vor da veniturile şi pe al patrulea an. Candidaţii la bursele din fondaţiunile mele trebuie să se distingă, în afară de aplicaţiunea lor şi prin moralitate, sârguinţă…Asemenea şi Orfelinatului Neuschotz din Iaşi care există de mai bine de 40 de ani şi care este întreţinut de către familia

199 Lamm, Hans, Vergangene Tage: jüdische Kultur in München, Ed. Langen Müller – 1982, pg.122200 Stadtarchiv Landeshauptstadt Munchen, BIGZ NR. 22 V. 15.11.1934, S. 490; EWK 65; PMB N 46 (Adelaide u. Rosa v. N)

157

Neuschotz, D-lor vor avea de examinat socotelile şi de fixat bugetul…Părăsesc viaţa cu conştiinţa că m-am silit întotdeauna ca să fiu dreaptă şi să-mi îndeplinesc fără încetare îndatoririle mele. Plină de recunoştinţă, îmi aduc aminte de iubirea şi de respectul ce mi l-a arătat în tot timpul vieţii mele, rudele şi amicii, toţi mi-au rămas credincioşi până la moartea mea. Amintirea iubitului meu soţ cu care am fost atât de nemărginit de fericită mi-a fost întotdeauna sfântă şi sunt ferm convinsă că această ultimă a mea voinţă corespunde întocmai dorinţelor şi vederilor sale.”Şi, încheind testamentul, Adelaida Neuschotz scrie pentru fiica sa Rosse Benedicta: “Priveşte fară frică în viitor! Îţi doresc ca cel mai frumos noroc să-ţi fie hărăzit, acela de a lucra pentru binele semenilor tăi în sensul gândulului părinţilor tăi, care te binecuvântează201.” După cum am arătat, cea de-a două fiică a soţilor Neuschotz, născută la Iaşi la 6 noiembrie 1883 care a primit la naştere numele Haea Vita Sara s-a stabilit la Roma unde s-a căsătorit cu baronul italian, inginerul Salvatore Alfredo di Montel, evreu cu origini vechi nobilare. La Roma, fiica mai mică a lui Neuschotz va fi cunoscută ca cetăţean italian cu titlul şi numele: baronesa Violetta Montel-Neuschotz. Soţul acesteia baronul Alfredo Salvatore di Montel a fost foarte cunoscut în lumea tehnică ca inginer specialist în seismologie. Era fiul baronului Giuseppe Montel (1830-1919) originar din Pisa al cărui tată se trăgea la rându-i dintr-o veche familie de evrei bogaţi din Alexandria, în nordul Africii. Familia di Montel este înscrisă în “Libro d' Oro della Nobilita Italiana e nell' El. Uff. Nobiliare Italiano” cu titlul de baron202. Născut la Pisa la 27 sept. 1870 pe inginerul Alfredo Salvatore Montel îl găsim în anul 1901 proaspăt membru al “Societăţii inginerilor şi arhitecţilor” din Torino203. Lucrarea sa “Le case nelle regioni sismiche e la scienza delle

201 Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939202 Vittorio Spreti, Enciclopedia storico-nobiliare italiana, vol. IV, Milano, Ed. Enciclopedia storico-nobiliare italiana, 1931203 Atti della Società degli Ingegnieri e degli Architetti in Torino, XXXV, nr.42, 1901, p. 3

158

costruzioni” a fost socotită carte de referinţă pentru mulţi ani în domeniul ingineriei construcţiilor în zone de risc seismic studiile sale fiind traduse in engleza sau japoneză204.La Roma, Violetta Montel-Neuschotz traduce şi publică în anul 1910, cu o introducere, cartea de memorii a Reginei Elisabeta a României: “Carmen Sylva, I pensieri di una Regina, Traduzione di Violetta Montel-Neuschotz, preceduta da due parole su Carmen Sylva, della traduttrice, Roma, Ed. Voghera, 1910”.

Regina Elisabeta a României

Numele Violettei Montel-Neuschotz mai este regăsit în catalogul participanţilor la “Expoziţia Internaţională de carte şi artă grafică” de la Leipzig din anul 1914, la care Italia a participat cu un volum despre cărţi vechi tipărite în Italia şi expuse în secţiunea istorică a expoziţiei de la Leipzig205.

204 Montel, Alfredo, Le case nelle regioni sismiche e la scienza delle costruzioni, Torino, Ed. Lattes e C., 1909/1910205 Erste internationale graphische kunst-ausstellung, Leipzig, 1914. Berlin, Licht und Schatten, 1914

159

Violetta Neuschotz baroneasă de Montel a mai tradus din germană în limba italiană şi o altă carte a Reginei Elisabeta a României: “Carmen Sylva, In der Lunca, Rumaeniche Idylle, Regensburg, Wunderling, 1904” carte ce poartă înscris pe prima pagină dedicaţia M.S. Regina: "Meinem Seelenkinde George Enescu - Copilului meu de suflet, George Enescu.” şi cuprinde ilustraţii după picturile lui Nicolae Grigorescu.Pe coperta cărţii în versiunea italiană se poate citi: ”Carmen Sylva, Nella Lunca. Idillio Rumeno, Traduzione della Baronessa Violetta Neuschotz Montel, Lattes, Roma, 1922 ”

Regina Elisabeta în salonul de muzică cu Enescu şi DinicuÎn prefaţa la versiunea italiană a cărţii din gândurile lui Carmen Sylva, traducătoarea Violetta Montel-Neuschotz

160

face o caldă prezentare reginei Elisabeta a României accentuând, în mod particular, contribuţia reginei, soţia regelui Carol I, la fondarea şi susţinerea aşezământului pentru orbi de la Bucureşti “Vatra Luminoasă”. Acest lucru ne face să credem că Violetta Montel însăşi, asemenea mamei sale Adelaida a avut o simpatie aparte pentru oamenii nevăzători, dintr-un motiv pe care însă nu-l cunoaştem. În revista săptămânală “Vatra Luminoasă” ce apărea la Bucureşti, la 12 iulie 1909, sub înaltul patronaj al Majestăţii Sale Reginei, aflăm că luase fiinţă şi în Italia, la Veneţia o filială italiană a “Vetrei Luminoase” şi că aceasta a strâns fonduri pentru azilul de orbi de la Bucureşti în valoare de 1.627,35 lei. De asemenea, din acelaşi articol, mai aflăm că doi orbi italieni din Veneţia erau trimişi în anul 1909 la Bucureşti pentru că “Vatra” primeşte orice nefericit orb fară deosebire de naţionalitate şi religiune206”. Pe de altă parte, din Anuarul aşezământului “Vatra Luminoasă” aflăm că aici erau ocrotiţi orbi români din toate cele trei regiuni istorice ale României, ortodocşi dar şi de alte credinţe inclusiv, iudaică. În listele cu susţinătorii financiari ai aşezământului, pe lângă numele multor oameni simpli, obişnuiţi găsim nume sonore ale culturii şi vieţii sociale, politice din România sau din străinătate.Contribuţii băneşti la susţinerea acestui institut caritativ pentru orbi a avut şi Adelaida Neuschotz. Se cuvine a zăbovi, preţ de câteva rânduri, asupra istoriei acestui aşezământ unic în Europa acelor timpuri pentru că după cum susţinea Regina Elisabeta: “Orbii sunt chemaţi a răspândi în lumea noastră atât de oarbă lumina lor sufletească şi înţelepciune adâncă207” "Vreau să pun bazele unei colonii pentru orbi, în care ei să trăiască la un loc cu familiile lor, nevăzători şi văzători" - spunea regina Elisabeta în 1898. Patrona 20 de societăţi de caritate, de la aziluri pentru copii, la societăţi de încurajare a industriei casnice. Şi voia să-şi continue opera de binefacere cu alte iniţiative. Toate reginele Europei de atunci se întreceau în acţiuni caritabile. Poate mai mult

206 “Vatra Luminoasă”, Buc., nr. 2, 12 iulie, 1909 p. 3207 Monske, R, Vatra Luminoasă. Regina Elisaveta, Ed. Carol Gobl, Buc., 1908 p.LXI

161

decât toate, Elisabeta punea în astfel de acţiuni şi suflet, şi timp, nu numai bani.La 5 octombrie 1908, familia regală inaugura cu multă ceremonie lucrările la clădirea Fundaţiei Vatra Luminoasă. Proiectul reginei era foarte ambiţios. Pentru finanţarea proiectului, regina face apel la donatori. Scrie la diferite case regale şi princiare din Europa, îi scrie chiar si preşedintelui american Roosevelt. Scrie băncilor (inclusiv Băncii Naţionale a României), societăţilor petroliere, cluburilor (de pildă clubului Concordia), diferitelor institute (cum ar fi Notre Dame de Sion din Bucureşti) şi personalităţilor publice. Şi banii încep să se strângă. Cei mai mulţi vin de la regele Carol, care dăruieşte 500.000 de lei, şi de la regină care donează, între altele, jumătate din venitul său anual în ţară şi renta primită de la fratele ei. Printre donatori se numară de asemenea principesa de Wied, ducesa de Meklenburg, Alex. Marghiloman, Marie Poenaru, Thodora Cazzavilan, g-ral Mavrocordat, L. Lahovari, Georges Enescu, Prinţesa Aglae Moruzzi de la Iaşi, bancherul şi filantropul evreu Jacques Elias sau ieşeanul Moritz Wachtel, miniştri, ziare, fabrici... şi nu în ultimul rând Adelaida Neuschotz şi fiicele sale.Planurile sunt ambiţioase, dar nu şi capacităţile manageriale. Regina Elisabeta n-are deloc spirit practic. Pentru costisitoarele lucrări, ea semnează un împrumut în Germania, dar nu poate înapoia la termen banii. Împrumutătorii vin în ţară, se duc la Palat şi ameninţă cu procesul. Carol I, care cel mai tare se temea de ridicol, e înspăimântat. Lichidarea îl costă pe rege 650.000 lei. Banii îi dă desigur din buzunarul propriu. În faţa mustrărilor aduse reginei, care nu sunt puţine, Elisabeta se consideră victimă a afaceriştilor veroşi. Tipic feminin. De vină sunt alţii. Supărările trec şi fundaţia rămâne.Mulţi oameni nefericiţi au binecuvântat gestul regal. A face bine e un risc. Care totdeauna trebuie asumat208.

208 Bulei, Ion, Fundaţia Vatra Luminoasă în Ziarul financiar, 2 mai 2008

162

Din căsătoria Violettei Neuschotz cu Alfredo Salvatore, baron de Montel, s-a născut o fată: Aida baronesă de Montel.Într-un articol din revista L`espresso din anul 1997 număr dedicat istoriei şi descendenţilor celor mai importante familii nobiliare evreieşti din Italia se arată că multe din aceste familii, peste optzeci în secolul XIX, s-au stins fară a avea moştenitori, astăzi “urmaşii acestora numărându-se pe degetele de la o mână”. Despre familia baronesei Violetta Montel informaţiile în acest sens sunt neclare, respectiv “în verificare” cităm literal: “Violetta Montel di Roma, con erede da verificare”209 Prima fiica a lui Iacob de Neuschotz, Rosa Benedicta moare la Munchen în anul 1934, conform registrelor de stare civilă din “cauze naturale”, la vârsta de 53 de ani. Moştenitoarea legală a averii acesteia devenind sora sa de la Roma, Violette Montel-Neuschotz care va lichida, trei ani mai târziu, în anul 1937, prin vânzare, toate bunurile mobile şi imobile moştenite în Bavaria, la un preţ mult inferior valorii lor reale, datorită condiţiilor politice din Gemania acelor ani, condiţii impuse de legile naţional-socialiste, antievreieşti. Banii au fost transferaţi cu greutate, în Italia. Ultima tranşă a fost recuperată în 1942. După război, în anul 1954 asociaţia evreiască “Jewish Restitution Successor Organization Munich, Regional Office” care s-a ocupat de recuperarea, în justiţie, a averilor evreieşti confiscate abuziv prin diferite forme de nazişti, a inclus în demersurile sale de pe lângă Curtea de Justiţie Germano-Americană de la Nurnberg şi cauza proprietăţilor pierdute prin vânzarea la un preţ mult inferior valorii lor reale de către Violetta Montel-Neuschotz, în calitate de moştenitor al surorii şi mamei sale Rosa-Benedicta respectiv Adelaide von Neuschotz decedate la Munchen, avere provenită, în bună parte de la tatăl acesteia, baronul Iacob de Neuschotz, de la Iaşi. Procesul însă nu a avut câştig în favoarea petenţilor. Întrezărind eşecul demersului juridic, Violette Neuschotz baroană di Montel, prin două scrisori succesive adresate în aprilie 1951 “Curţii de Justiţie Americano-Germane de la

209 L'espresso, Vol. 43, Nr. 31-34, Editrice L'Espresso, 1997, p. 71

163

Nurenberg” dar şi organizaţiei evreieşti “Jewish Restitution Successor Organization Munich” îşi exprima dorinţa de a abandona cauza în justiţie pentru recuperarea moştenirii la o valoare reală şi de a ieşi astfel din proces: “Rome, April 24, 1951Jewish Restitution Successor Organization Munich, Regional OfficeMunichSubject: Landed Property at Munich, Giesing Plan No. 12 869 1/238,Building Site on Harthauserstraße.“…Am moştenit o porţiune de teren în Munchen Giesing de la sora mea. În lumina condiţiilor politice care prevalau atunci am considerat ca era mai nimerit să vând proprietatea şi să accept preţul oferit de dl. Bogner chiar dacă el nu mi-a fost foarte favorabil. Cu toate acestea am vândut proprietatea în cunoştinţă de cauză…”În cea de-a doua scrisoare adresată Curţii şi organizaţiei evreieşti din Germania, Violetta baronesă de Montel, scria:“Am primit scrisoarea dvs. din ianuarie şi după cum v-am scris înainte, am vândut bucata de pământ moştenită de la sora mea chiardacă nu aveam nevoie de bani şi am făcut-o doar pentru că am considerat că nu era oportun să am în proprietate bunuri imobiliare într-o ţară cu o legislaţie rasială, pentru că am considerat ca cetăţean Italian, o astfel de legislaţie ar fi putut să mă afecteze şi pe mine, de asemenea. De aceea am vândut proprietăţile atât de repede fără a lua în considerare că preţul era prea scăzut. Realizând totodată că va fi imposibil să dovedesc cele arătate mai sus — deşi este cu siguranţă de înţeles - prefer să abandonez orice plângere pe care aş fi putut-o face şi să las lucrurile aşa cum sunt. Vă dau aceste informaţii numai pentru a răspunde cererii dvs.Cu respect a dvs.,Baronin V, Montel Neuschotz“210

210 OBERSTES RÜCKERSTATTUNGSGERICHT, Dritter Senat, BAND VI, 1955-1956, Nurnberg p.389 - 391

164

Pictorul Octav Băncilă avea să facă un portret baronesei Adelaide Neuschotz, înainte ca aceasta să fi părăsit definitiv Iaşul în 1911, tablou cunoscut sub numele “D-na de Neuschotz”. Octav Băncilă organizează primele expoziţii personale în sala de decoruri a Teatrului Naţional din Iaşi în anul 1900 dar şi un an mai târziu în casa Adelaidei Neuschotz iar mai apoi la Şcoala de arte frumoase şi fostul palat domnesc al lui Al. I. Cuza de pe str. Lăpuşneanu211. Încercările de a găsi tabloul “Dna de Neuschotz” într-un muzeu din România sau într-o colecţie particulară din ţară sau străinătate nu au avut izbândă. Probabil acest portret a rămas, mai mult ca sigur, în proprietatea moştenitorilor celei portretizate de Băncilă, la Munchen sau Roma.Prima expoziţie personală a lui Băncilă are loc aşadar în anul 1900 şi a cuprins aproape 100 de tablouri. Datorită spaţiului expoziţional impropriu şi modest din sala de decoruri de la “uzina” Teatrului Naţional din Iaşi expoziţia nu s-a bucurat de un succes prea mare de public. În anul următor, anul 1901, Băncilă deschide o nouă “personală”, de astă dată în saloanele somptuase puse la dispoziţie de Adelaida Neuschotz în palatul acesteia din centrul Iaşului. În acest cadru este prezentat portretul distinsei gazde, tablou ce avea să fie expus, peste câţiva ani, la Berlin într-o expoziţie internaţională după care este posibil ca tabloul să fi rămas în Germania o dată cu repatrierea, în ianuarie 1911, în ţara natală a văduvei răposatului bancher. Astfel poate explica pierderea urmei, deocamdată a acestei lucrări semnată Băncilă. Informaţii interesante despre cadrul istoric şi social în care a fost pictat portretul dnei Neuschotz dar şi o descriere sumară a acestuia ne-au fost lăsate de către criticul de artă Petru Comarnescu (1905-1970) în monografia sa “Octav Băncilă212”:“Portretul dnei Neuschotz face parte dintr-o serie de portrete pictate de Băncilă între anii 1898-1899. Băncilă învăţase arta portretizării mai întâi de la profesorul George Panaiteanu-Bardasare, apoi de la munchenezii Lenbach şi Kaulbach, şi fireşte de la marii maeştrii din muzee [e vorba

211 Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 1987, p.37-38212 Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti, Meridiane, 1972

165

de peregrinările artistului prin marile muzee din Germania, Franţa sau Italia n.n.]. Încă de la Munchen îşi făcuse două autoportrete. Acum, în vederea primei expoziţii de la Iaşi, Băncilă vrea cu tot dinadinsul să înfăţişeze într-un tablou pe Panaiteanu-Bardasare. Bătrânul îi pozează şi Băncilă crează o operă de seamă. După o muncă asiduă, Octav Băncilă îşi deschide în septembrie 1900 o mare expoziţie în sala de decoruri a Teatrului Naţional din Iaşi, unde a expus picturi în ulei, pasteluri, acuarele şi desene – aproape tot rodul anilor de la absolvirea şcolii de belle arte ieşene şi până în preajma acestei manifestări, nelipsind fireşte lucrările făcute la Munchen213.

O. Băncilă – Aparul

“Portretul dovedindu-se într-o oarecare măsură mai rentabil, Băncilă se vede nevoit să picteze numeroase persoane din Iaşi. Expoziţia pe care o deschide în anul următor, 1901, într-o casă particulară (Palatul Neuschotz n. n.), cuprinde în afară de flori, peisaje de la Bucium şi chipuri de evrei săraci (Aparul) – foarte multe portrete. Unul mai elaborat este acela al Adelaidei Neuschatz, care i-a pus casa la dispoziţie. Lucrat în mărime naturală şi

213 Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti, Meridiane, 1972, p.8-9

166

înfăţişând pe această femeie cu chip blând şi luminos într-o ţinută măreaţă, plină de demnitate, căreia rochia albă de dantelă, cu accesorii foarte decorative, îi dă o sobră strălucire – portretul a fost trimis mai târziu la expoziţia internaţională de la Berlin214.”Portretele şi florile sunt în opera lui Băncilă cele mai numeroase, dar totodată cele mai inegale ca realizare artistică. O seamă de portrete ne arată afinitatea pictorului cu cărturarii şi artiştii vremii, cu aceia care aduceau înnoire în viaţa de atunci.Printre primele portrete mai însemnate sunt acelea ale pictorului G. Panaiteanu-Bardasare, al mitropolitului Iosif Naniescu, al Adelaidei Neuschatz. Dintre actorii ieşeni a pictat pe Athena Georgescu, pe C. B. Penel şi pe Nicolae Luchian, acesta din urma un mare actor comic. Neuitate rămân de asemenea Portretul de familie de la 1900, portretul gingaş al scriitoarei Lucia Mantu (1914), vara pictorului, portretul violoncelistului Andrei Cheffneux (1925), acesta înfăţişat cu violoncelul, într-o pânză de mari proporţii, în tonalitate cafenie – sau al unor cărturari şi profesori din Iaşi .215

Expoziţia din anul 1901 din saloanele dnei de Neuschotz a cuprins multe tablouri înfăţişând chipuri de evrei sărmani din mahalaua ghetou Târgul Cucului din Iaşi, de unde Băncilă şi-a ales cu măiestrie personajele impresionat de tipurile mizere şi fanatice ale mediului evreiesc: Aparul, bătrânul gârbovit de ani care şi iarna, pe frig îşi câştigă traiul ducând apă de băut, Telalul sau Vânzătorul de haine vechi, Peticarul, De vânzare ceva, În rugăciune, Ceauş, La Sinagogă, Consiliul, O afacere bună sau Un gheşeft, etc. “În 1897 Octav Băncilă se reîntoarce la Iaşi de la Munchen unde petrecuse doi ani cu o bursă de studii. Îşi înjghebează un atelier în curtea gimnaziului “Ştefan cel Mare” din Iaşi unde era director cumnatul său Ion Nădejde şi mai apoi în curtea mitropoliei, adăpostit de diaconul Gh. Şerban care avea sa-i servească şi de model intr-unul din portretele sale.

214 Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti, Meridiane, 1972, p.10215 Ibidem p.30

167

Un an mai târziu, silit de sărăcie, se mută în comuna Bucium din apropierea Iaşului, la fratele său Ion Băncilă. În epoca aceasta începe artistul să se simtă atras de lumea evreilor năpăstuiţi, vânzători de zdrenţe sau meseriaşi împovăraţi de mizerie şi de ani, ce se îngrămădeau în mahalaua Târgu Cucului din Iaşi.216 Petre Comarnescu remarca la rândul său că “pictorul revenit la Iaşi de la studiile de la Academia de Arte din Munchen îşi avea avea mereu drum prin târgul Cucului, cartier în care pitorescul naturii se îmbină cu mizeria oamenilor. Aflat la poalele dealului Sărăriei, aproape de întretăierea străzii cu acelaşi nume cu mai multe altele, ca Golia (Cuza-Vodă), Elena Doamna, Costache Negri şi Pădure, aceasta din urmă coborând în povârniş spre a ajunge la poalele altui deal, acela al Tătăraşilor şi al cimitirului Eternitatea – târgul Cucului avea minunate privelişti spre Tătăraşi, dar el însuşi nu era decât o adunătură de dugheni sărace, ţinute de evreii care locuiau în încăperile întunecoase dindărătul prăvăliei sau în casele insalubre de pe străzile acelea în pantă, inundate de ploi sau înnecate de praf.” În acest spaţiu insolit numit Târgu Cucului, pictorul a zugrăvit, pe locuitorii săi, evrei de condiţie modestă, continuând unele teme începute la Munchen, unde făcuse un tablou cu cerşetori evrei. Pe aceşti meseriaşi bătrâni, pe cârpaci şi peticari, pe vânzătorii de haine vechi, pe bătrânii care se rugau sau se sfătuiau – i-a pictat Băncilă în anii 1899-1900 şi mai târziu. Băncilă a creat o serie de tablouri cu evrei, care au stârnit vâlvă prin realismul lor, atrăgând atenţia că cei mai mulţi dintre evrei, ca şi cei mai mulţi dintre creştini, nu sunt bancheri sau bogătaşi, ci suferă cumplit din pricina nedreptăţii sociale217. O evocare a Târgului Cucului aşa cum era el pe vremea lui Băncilă, ne-a lăsat poetul şi prozatorul Dimitrie Anghel (1872-1914) în cartea sa “Fantome”:“Îmi închipui o zi de târg şi fac să mişune pe uliţa aceea o lume de ţărani venită de prin satele din împrejurime să-şi cumpere cele de nevoie la gospodărie: deschid obloanele la

216 Epure, Maria Octav Băncilă, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 1956217 Coman, Anton, Octav Băncilă, ESPLA, Buc., 1954 p. 23

168

prăvălii şi din pragul lor aşez siluetele care au dispărut… atârn deasupra firme vechi şi pun să le bată şi să le zăngănească vântul, iar în prăvălii aşez tot amestecul de mărfuri mărunte, toată ruina nenumăratelor gospodării care veneau aruncate aici, cum vin sfărâmăturile de pe coastă, în urma unui naufragiu; aşez în clituri tot soiul de stofe vechi, vândute după falimente, atârn în cuie cel mai bizar amestec de haine vechi… strămut mobile, canapele străbune, jilţuri cu telurile scoase, scaune fără picioare, dulapuri mâncate de carii, lămpi hârbuite, farfurii legate în sârmă, samovare turtite şi fără hornuri, ghete orfane de pereche, botfori mucegăiţi, schelete de umbrele… Strecor din când în când, ca să variez tabloul, bătrâni cu laibere lungi, cu ciorapii albi, cu căciuli mari îmblănite, pe sub care încârlionţesc în şuruburi perciunii… Braţ la braţ, apoi, câte două, câte trei, plimb încoace şi încolo fete gătite, cu breton pe frunte, pomădate, le dau toată precocitatea… care le deprinde de timpuriu să lungească privirile pe furiş în ochiadă şi, printre ele, ghigherlii de mahala… De la un timp, bătrânele au reintrat în casă, idilele s-au amânat pe a doua zi sau cine ştie când, obloanele s-au închis şi în noaptea care s-a lăsat peste tot, sergentul singur mai străjuie, dând ţignale prelungi din vreme în vreme. Şi când nu-i încă nici un semn de ziuă afară şi dorm cei ocrotiţi de soartă, ici-colo, câte o lumină sfioasă se aprinde şi după fereşti joase, în încăperi strâmte şi mohorâte, poţi vedea câte un cârpaci bătrân şi chinuit, cu ochelarii pe nas, cum bate cuie de lemn într-o talpă veche sau trage aţa cu amândouă mâinile, în vreme ce ai lui în pernele mari, dorm înghesuiţi unul peste altul, în cuprinsul aceleiaşi încăperi mohorâte şi fără aer218.” Revin la evenimentul deosebit din viaţa culturală a Iaşului anului 1901, expoziţia personală a pictorului Octav Băncilă deschisă în saloanele casei Neuschotz, la 18 noiembrie. Ziarele vremii au scris, pe larg, la superlativ, despre această personală.Cotidianul ieşean “Liberalul” din 17 noiembrie 1901 işi anunţa cititorii că: ”Mulţumită amabilităţii doamnei Adelaida de Neuschotz care a binevoit să pună la dispoziţia

218 Dimitrie Anghel, Fantome, Ed. Minerva, Buc., 1911

169

talentatului nostru pictor Octav Băncilă saloanele sale din strada Golia, anunţăm publicul ieşean că expoziţia artistică a lui Băncilă se va deschide Duminică, 18 Noiembrie, a.c.Nu ne îndoim ca tot ce Iaşul are mai distins, se va grăbi să viziteze această expoziţie, deoarece e cea mai fericită ocaziune a admira capodoperele eminentului pictor… Salonul e deschis toate zilele, de la 9 dimineaţa până la 5 seara. Biletele de intrare participă la o loterie cu două tablouri ale artistului219.” Expoziţia lui Băncilă s-a bucurat cu adevărat de un real succes, acelaşi ziar “Liberalul” anunţând, la fiecare două, sau trei zile, pe toată perioada cât a fost deschisă expoziţia pe cei mai de seamă vizitatori care au trecut pragul caselor Neuschotz de la prefect, la oameni de cultură sau universitari ai cetăţii, grupuri de elevi şi studenţi, etc.Dintr-o cronică plastică găzduită de acelaşi cotidian, aflăm elemente interesante privind galeria de portrete expuse pe simeze, portrete care, din păcate, nu se vor mai regăsi peste 70 de ani, în expoziţia omagială, organizată de Muzeul Naţional cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea pictorului220. Soarta acestor tablouri este necunoscută, cum este şi cea a tabloului înfăţisand-o pe Adelaida Neuschotz. Criticul de la “Liberalul” descrie câteva portrete expuse în această expoziţie între care pe cele care zugrăveau familia “dlui prof Nadejde, pe colonelul Dr. C. Georgescu, părintele Şerban, dna Ulrich, simpaticul căpitan Bancov, ş.a.Zăbovind în faţa portretului ce întruchipa pe gazda expoziţiei lui Băncilă, dna Adelaida Neuschotz criticul comenta: “Tabloul reprezentând în mărime naturală pe dna Neuschotz e iarăşi admirabil şi cu multă fineţe executat, şi când te gândeşti că un astfel de tablou ce s-ar plăti cu cel puţin 3-4.000 lei în altă parte din lume, la noi s-a cumpărat pe suma de 500 lei, bani peşină! Parcă-ţi vine să dezesperezi de gustul artistic al ţării noastre221.” Din cele scrise de „Liberalul” subînţelegem că tabloul cu pricina a fost cumpărat de însăşi dna de Neuschotz careia însă i se imputa, ce-i drept voalat, suma prea mică pe care 219 „Liberalul”, Iaşi, sâmbătă, 17 noiembrie 1901220 Poclos, Mihai, s.a., Octav Băncilă 1872-1972, Expoziţie…catalog, Buc., Muzeul de Artă, 1972221 „Liberalul”, duminică, 2 Decembrie, 1901

170

aceasta i-a dat-o pictorului, lucru ce poate fi adevărat judecând contextul în care a fost organizată expoziţia dar nu putem decât să ne îndoim de afirmaţia răutăcioasă a criticului despre “gustul artistic al ţării noastre” aluzie la aceiaşi dnă de Neuschotz.

Un Memorial dedicat soţilor Adelaida şi Iacob de Neuschotz cât şi credincioasei lor fiice Roza-Bededicta a fost ridicat în anul 1920 la Harlaching, o suburbie a oraşului Munchen, astăzi Harthauserstrasse 25. Compoziţia arhitecturală şi sculpturală aparţine arhitectului Emanuel von Seidl şi sculptorului Julius Seidler cărora li s-a adăugat, mai târziu, şi arhitectul Ottq Prollius.Structura ansamblului a fost concepută din cărămizi de piatră albă acoperite cu praf de tuff de culoare galbenă în armonie cu albul marmorei din care sunt făcute sculpturile cărora li se adaugă basoreliefuri din bronz222.Memorialul este alcătuit din patru pilaştri de acces imaginaţi de Julius Seidler care formează, împreună cu cele patru forme umane sculptate în marmură şi zidul frontal placat cu basoreliefuri o strânsă armonie cu natura: iarba verde, pavelele şi cerul cu nori de vreme bună sau de ploaie. Formele umane sculptate în marmură întruchipează cele patru stadii ale vieţii omului, începând cu copilul din braţele mamei şi ajungând, la final, la omul bătrân. În interiorul spaţiului delimitat de pilaştri, apar diverse decoraţiuni figurative între care şi însemnele zodiacale.Imaginile “Memorialul Familiei Neuschoz” sunt din anul 1921, fotografii făcute şi comentate de criticul de artă G. J. Wolf223.

222 Seidl, E. V. und Seidler, Julius. Gedächtnisstätte der Familie von Neuschotz în Monatsheft für Freie und Angewandte Kunst, 44. Band. Der Dekorativen Kunst XXIV., Jahrgang, Munchen 1921, p. 105-112223 Seidl, E. V. und Seidler, Julius. Gedächtnisstätte der Familie von Neuschotz în Monatsheft für Freie und Angewandte Kunst, 44. Band. Der Dekorativen Kunst XXIV., Jahrgang, Munchen 1921, p. 105-112

171

„Memorialul familiei von Neuschotz” a rezistat până astăzi timpului şi vicisitudinilor istoriei chiar dacă şi-a mai pierdut din frumuseţea şi măreţia începuturilor acestuia când era perfect integrat naturii. Astăzi, după cum se poate vedea dintr-o fotografie recentă este marcat de patina vremii şi parcă prea apropiat unui imobil modern construit în 1968 . Adresa la care poate fi vizitat astăzi „Memorialul familiei von Neuschotz” este: Harthauser Straße, 81545 München Sud, Harlaching.

172

Boala, moartea, funeraliile

Potrivit “Universal Jewish Encyclopedia” Iacob Neuschotz, dezamăgit şi împovărat sufleteţte de refuzul împământenirii ca cetăţean român se retrage la Boian, lângă Cernăuţi unde-şi cumpărase o moşie şi, într-o vizită la Iaşi, în vara lui 1888 se îmbolnăveşte şi trei săptămâni mai târziu moare224. Potrivit a două certificate medicale eliberate, unul de dr. Ludovic Russ senior şi altul de dr. Heinrich Burstin, Neuschotz suferea de “enterită acută” respectiv de “haemorhoidă” diagnostice puţin probabile şi oricum necauzatoare de moarte dar care cu siguranţă defineau simptome legate de o afecţiune intestinală foarte gravă însoţită de hemoragie careia în ultimele zile de viaţă i se adăugaseră dureri chinuitoare225. Dr. Burstin, doctorul personal al lui Neuschotz era la 1888 un tânăr medic evreu de o cultură aleasă în vârsta de 31 de ani, apropiat de familia Neuschotz care avea să-i încredinţeze, mai târziu conducerea Orfelinatului Neuschotz.

224 Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.162225 Ibidem

173

Despre medicul H. Burstin 1858 -1918? cuvinte de preţuire a scris rabinul Niemirower la jubileul de 25 de ani de la obţinerea titlului de doctor în medicină şi la a 50-a aniversare a naşterii sale, în anul 1908:“Cultura este centrul vieţii sale. Când auzi discursurile sale pline de adâncime, decorate de forme fascinante, când citeşti eseurile sale magistrale şi înălţătoare, când remarci modul său de a face filantropie, de a se purta în societate, de a exercita prietenia şi de a se întâlni cu adversarii, nu poţi altfel decât să exclami: iată un maestru al idealismului, preotul bunului şi frumosului!… A împăcat spiritul lui filozofic cu inima sa religioasă, cultura clasică şi literatura modernă, care sunt vii întrânsul, cu tradiţia familiei sale, care descinde din învăţaţi talmudişti şi rabini mari, este ţinta cercetărilor sale vaste şi gândirilor înalte ce le-a exprimat într-o formă elegantă în conferinţele sale “Ştiinţa şi Credinţa, Maimonde ca filosof şi medic”, etc.” Ca şi conducător al Lojei “ Samuel” a Ordinului “B`nei B`rith”, ca membru al comitetului de asistenţă, ca director onorific al Orfelinatului “Neuschotz”, în practica sa ca medic şi în relaţiile sale sociale a avut ocazia de a arăta că medicul, oratorul, filozoful, evreul şi omul Burstin au aceleaşi tendinţe de a planta ideia frumosului pe terenul bunului, de a realiza idealul binelui în viaţa zilnică, de a practica un iudaism şi un umanitarism naţional226.” Boala care evolua foarte repede însoţită de dureri foarte mari a adus la căpătâiul lui Neuschotz şi pe un faimos medic din Berlin dr. Gerhard venit special pentru acesta, la vila din dealul Copoului227. Certificatele medicale, autentificate de notar au fost cerute de Neuschotz însuşi pentru a putea încredinţa de acasă, de pe patul de suferinţă unui judecător delegat de Judecătoria Iaşi câteva acte de donaţie între care cele în favoarea Spitalului pentru copii “Caritatea”, Orfelinatului Neuschotz şi Spitalului israelit. De asemenea, tot acum îndeplineşte şi formalităţile notariale şi încredinţează judecătorului testamentul său mistic (secret) care va fi păstrat la Judecătoria Iaşi până ce acesta va intra 226 I. Niemirower, Scrieri complete, vol.II, p.439-440 şi I. Niemirower, Iudaismul, Buc., Hasefer, 2005 p.202, 203, 355227 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

174

în posesia familiei şi deschis la 27 august 1888, după decesul testatarului survenit pe 25 august 1888.228

Decesul lui Iacob Neuschotz a fost înregistrat sub nr. 56 în Rgistrului de stare civilă pentru morţi pe anul 1888: “Act de moarte a D. Iacob de Neuschotz, bancher, de şapte zeci şi unu ani, de religie israelită domiciliat în Iaşi disp. I-a. Mort ieri la două ore şi trei sferturi ante meridian, în casa sa din via situată în această comună, căsătorit cu Dna Adelaida de Neuschotz domiciliată disp. I-a. Martori au fost D. Volf Vaserman, de şase zeci si doi ani, comersant, domiciliat în Iassy disp.I şi Dl. Doctor Heinrich Burstein de trei zeci ani, medic, domiciliat disp. III, care martori ne-au mai declarat că voinţa familiei este de a se transfera corpul defunctului în comuna Iassy, până la înmormântare şi în urmă a se înmormânta la Cimitirul Israelit din aceiaşi comună şi au subscris acest act după ce li s-a cetit şi constatat moartea de noi inşine. ss. Petru Niculi primar Comuna Copou şi ofiţer stare civilă229.” Ziarele vremii au anunţat moartea marelui bancher si filantrop publicând necrologuri şi fairparele familiei230. În acestea se scria că Neuschotz a murit la vârsta de 71 de ani ceea ce, dacă este adevărat, face improbabil anul 1819 ca fiind anul corect al naşterii sale, an înscris în documente anterioare dar şi în acte ce au fost făcute după moartea sa. Ziarul ieşean „Fulgerul”, organ liberal, din 1 septembrie 1888 publica, în chenar negru: “Necrolog Moartea filantropului Jacob Neuschotz a cauzat vii regrete în special ieşenilor. Acest bărbat era singurul în ţară, între israeliţi, care, fără distincţiune de confesiune, ajuta materialiceşte pe suferinzi.În viaţă, el se distinse prin acte mari filantropice şi-şi câştigă nemărginite simpatii în întreaga ţară. De la 1863 încoace, mai cu samă, Jacob Neuschotz a făcut mari donaţiuni, numai în scopuri filantropice: a fondat şcoli, a creat burse, trimeţând un număr de tineri sărăci în străinătate, între care şi români; a fondat un institut de 228 Arhivele Stat.Iaşi, fond.Trib. Iaşi, s. III, dos.4/1888229 Arh. St. Iaşi, Fond. St. Civilă, dos. decedaţi 1888230 „Curierul”, Iaşi, 26 aug. 1888

175

orfani şi un templu, etc. La 1877, pe timpul resbelului Ruso-Româno-Turc, Neuschotz a oferit un fond însemnat pentru susţinerea mai multor familii, care şi-au pierdut pe şefii lor în resbel. Fondul acesta există şi astăzi. Nici o nenorocire nu trecea fără ca Neuschotz să nu aline suferinţele a sute de familii. Toate aceste mari acte de adevărată filantropie au făcut ca numele de Neuschotz să fie foarte cunoscut în ţară.Faptul că sub guvernul trecut, i-a fost refuzată cetăţenia, nu l-a descurajat şi el n-a încetat un moment a da dovezi frumoase despre patriotismul său. Suveranul nostru, cât şi cei străini, i-au oferit semne de distincţiune. Împăratul Franz-Iosef i-a oferit titlul de cavaler al ordinului Franz-Josef; regele Carol, acel al „Stelei României" şi regele Milan al Ordinului „Takova”.Era dar natural coreligionarii lui şi populaţiunea ieşană să-i facă o înmormântare ca acea ce a avut loc duminică 29 august, cu atât mai mult, cu cât şi la moarte s-a gândit mult a ajutora pe cei suferinzi, fără deosebire de religie, lăsând sume însemnate la diferite societăţi de binefacere, precum şi la diferite instituţiuni.Impozantul cortegiu, care a însoţit rămăşiţele mortuare ale acestui venerabil filantrop, a fost cea mai vie dovadă despre meritele ce-şi le-a putut câştiga în curs de 71 de ani. Toate societăţile israelite din Iaşi, precum şi toate breslele, s-au grăbit a asista şi a depune pe sicriul acestui filantrop coroane. Peste 30 de corone au împodobit două care funebre, dintre care am putut observa pe acelea date de Banca Naţională, Societatea de Asigurare „Naţionala”, între fundatorii căreia a fost defunctul, acea a comitetului spitalului israelit etc., etc. Primăria, cu toate că primise cu o zi mai înainte de înmormântare 5.000 de lei pentru a-i împărţi la săracii creştini, cu părere de rău constatăm că n-a depus nici o corona, ba chiar n-a trimes măcar vreun reprezentat al său.Onorurile militare, au fost date de o companie de vânători.Cortegiul se pune în mişcare la orele 12 p. m. în ordinea prevăzută în program. În faţa templului din ograda casei

176

unde locuia defunctul, după cântările corului, predicatorul Tauber şi dr. Lippe, au rostit discursuri.Cortegiul parcurse stradele Lăpuşnenu şi Păcurari, însoţit fiind de o lume imensă, cum a rare ori s-a văzut. Ajuns la cimitir, s-au rostit 9 discursuri şi anume de către d-nii Const. Lepădatu, fost deputat, dr. Taussig şi H. Tiktin, cari vorbiră în limba germană, dl. V. Negruţi, care recită o frumosă poezie făcută de d-sa cu acestă ocaziune şi care a fost împrăştiată în public; mai vorbiră apoi d-nii L. Posner, dr. Finkelştein, Scherzer, predicatorul Tauber şi Rabinul Taubes.231”

Reportaje de la funeralii a publicat şi “Revista israelită” de la Bucureşti în numerele sale din 16 şi 20 septembrie 1888:“Marele filantrop din Iaşi nu mai este! O telegramă ce am primit-o Vineri la 26 August ne comunica următoarea tristă ştire: „Neuschotz decedat noaptea la 11 ore" Şaraga.Orice om din ţară dar mai cu seamă ieşenii au fost adânc izbiţi de pierderea acestui bărbat care a făcut atâta bine celor nevoiaşi fără osebire de cult. Cine nu cunoaşte actele sale da caritate? „El a dat sute de mii de franci în diferite ajutoare, cât şi pentru trimiterea de tineri în străinătate, împărţind acei bani între tinerii români, creştini şi izraeliţi—cum zicea d. M. Cogălniceanu cu ocazia indigenatului său.Iaca de ce moartea lui Iacob de Neuschotz este regretată de toţi oamenii de bine. La vestea morţii sale tot Iaşii, evreii şi creştinii s-au dus laolaltă la casa decedatului spre a-şi lua ultimul adio de la acela care făcuse numai bine în tot cursul vieţii sale.Înmormântarea a avut loc Duminică 28 curent, cu pompa cea mai mare. Trei şcoli de băieţi, precum şi Orfelinatul, al căror fundatore şi Preşedinte era decedatul, mergeau înainte cu drapelele lor; nu mai departe, d. Scherzer încunjurat de mai mulţi tineri în negru, purta pe o perinuţă de catifea decoraţiile decedatului: Steaua României şi, Coroana de fer austriacă, Coroana Serbiei etc., etc.; în urmă

231 „Fulgerul”, An. 1. nr. 16, Iaşi, 1 sept., 1888

177

venea un car acoperit cu măiestrie cu zeci de coroane, date de către diferitele instituţiuni şi societăţi ieşene; în fine, carul funebru tras de 6 cai şi înconjurat de elita ieşană, de toţi reprezentanţii puterilor streine, directorii diferitelor bănci, etc. Tot ce Iaşii are mai cu vază, într-un număr aproape de 4.000—5.000, urma în linişte şi tristeţe funebrul convoi.Printre persoanele mai marcante s-au putut observa: D-nii Daniil, Lepădat, Misir, Bogdan, Mârzescu, Baronul de Peitschka, Byk, Niţescu, Weisengrün, Garfünkel, etc.Averea rămasă în urma sa se evaluează la patru milioane. Iacob de Neuschotz a lăsat —ne zice corespondentul nostru d. M. W.—testamentar 30.000 fr. Spitalului Israelit, 20.000 lei Academiei Române, 10.000 fr. săracilor ieşeni de orice religiune şi 25.000 fr. Cimitirului Israelit.—Executorii testamentari sunt d-nii avocaţi Costache Lepădatu şi Mihail Mircea.Să vărsăm o lacrimă pentru filantropul care s-a dus în calea veciniciei şi pe care îl pierde ţara, Iudaismul din România şi mai cu seamă Comunitatea din Iaşi.Eternă fie memoria lui.—În No. viitor vom reveni pe larg232.”

*Înmormântarea

“Am publicat în numărul trecut câteva amănunţimi privitoare la înmormântarea regretatului Iacob de Neuschotz. Corporaţiunile— despre care am vorbit atunci—au fost organizate de către comitetul Spitalului Israelit, după iniţiativa d-lui Şaraga.La înmormântarea decedatului a fost o adevărată manifestaţie populară, căci au luat parte toţi breslaşii meseriaşi izraeliţi din Iaşi.Fiecare corporaţie îşi avea câte un steag în doliu şi câte o coroană cu inscripţia breslei. — Comitetul care a elaborat programul era compus din domnii: Ph. Byck, W. Wassermann, M. S. Goldbaum, Dr. C. Lippe, Şam. Goldenthal, Şam. Byrk, A. S. Goldenthal, I. E. Carfunkfel,

232 „Revista israelită”, nr. 16, 17, 20, 1888 p. 458, 537

178

Dr. Burstin, S. Şaraga, Em. Schnürer, Max Bachstitz, Iulius Adolf, S. Hapaport, Felix Klärmar, Eduard Gerbel şi încă vreo câţiva.S'au ţinut mai multe discursuri între care cităm cele rostite de D-niî: Constantin Lepadatu, fost deputat, Dr. Taussig, H. Tiktin, Dr. C. Lippe, L. Possner, Dr. Finkelstein, Scherzer, predicatorul Tauber, rabinul Taubes şi alţii.Defunctul fiind cavaler al „Stelei României” i s-au dat onorurile militare de o companie de vânători. Peste trei zeci de coroane au împodobit două care funebre.

Discursul d-lui Dr. C. LippeDăm publicităţii discursul d-lui Dr. C. Lippe, membrul curator al Orfelinatului „Iacob şi Fanny Neuschotz" rostit în faţa templului „Beth-Iacob" în numele orfelinatului fondat şi întreţinut de răposatu: Jalnică adunare,Psalmistul zice: „Fericiţi sunt acei păzitori ai dreptăţii, fericiţi acei ce exercită necurmat bine-faceri". Rabinii pun la aceasta următoarea întrebare: Oare este în putinţa omului a exercita necurmat bine-faceri?... Iată răspunsul: Cu aceasta se înţelege acela care creşte un orfan în casa sa.Există o mare diferenţă între binefacerea creşterii unui orfan şi săvârşirea altor fapte de caritate. Dând de mâncare unui flămând, sau îmbrăcând un om gol, aceste fapte au numai un efect momentan. Nutrind un moşneag conservăm restul vieţii unui individ, care, pentru societate, parcă de mult este mort. Cu totul altceva este însă faptul, când cineva îngrijeşte tânăra viaţa a unui sărman orfan, crescându-l şi făcându-l membru util societăţii. Efectul acestei bine-faceri, nu ţine numai în tot timpul însăşi a creşterii, ci el se întinde peste întreaga viaţă a orfanului, chiar peste mormântul lui, fiindcă un om crescut în caritate va şti a da şi el o creştere bună copiilor şi a-i face membrii folositori societăţii.Fiecare om, trăind, în societate, este dator a trăi şi pentru societate. El trebuie să-şi conformeze ocupaţiunile sale vitale astfel, ca să formeze un scop pentru sine însuşi şi un mijloc pentru omenire. Numai

179

astfel îndeplineşte omul întâia datorie a vieţii sale. Se găsesc însă în societate oameni care nu pot servi întru nimic societăţii şi cu toate aceste, trebuie să fie susţinuţi, precum moşnegi, invalizi, orfani, etc. Este dar de datoria societăţii, adică a statului şi a comuniunii de a îngriji de existenţa lor. Această aşa numită caritate publică, nu este suficientă a alina mizeria omenească, în toate cazurile, şi deci trebuie să intervină şi caritatea privată. Naturalmente însă că ea se mărgineşte în cercuri restrânse. Dacă cineva întinde însă cercul carităţii sale private până la îndeplinirea unor acte şi unei întregi comunităţi, acel cineva valorează cât o întreagă comunitate; daca însă, el produce acte, care intră în atribuţiunile comunităţii (rămase însă neîndeplinite), precum a făcut defunctul, fondând o casa de orfani şi acest templu, atunci el prevalează o întreagă comunitate.Prin urmare, jalnică adunare, noi ducem în mormânt, nu un singur om, dar o întreagă comunitate.Un asemenea act al carităţii este emanaţiunea unui înalt sentiment moral dezvoltat. Două impulsuri înnăscute omului îl însoţesc de la naştere şi până la moarte: impulsul de conservare individuală, egoismul, care adeseori degenerează în tendinţe de a se conserva pe costul şi în dauna altora, ceea ce rabinii numesc impulsul cel „rău" şi apoi simţământul moral, care se dezvoltă până la tendinţa de a împărtăşi şi altora din al său ceea ce Rabinii numesc „impulsul cel bun". Acel dintâi este un atribut al corpului, deoarece el singur este supus schimbării materiale, morţii şi descompunerii, şi prin urmare are trebuinţă materială pentru susţinerea sa. Iar sufletul din contra. Fiinţa sa este conştiinţa şi singura lui trebuinţă este ştiinţa, care se dobândeşte insă fără paguba altora. Aşa glăsuieşte Talmudul; „Dacă unul propune altuia zicând: „Învaţă-mă capitolul tău şi eu te voi învăţa pe al meu — atunci amândoi ar câştiga, fără ca vre-unul să piardă, de vreme ce înaintea acestei propuneri fiecare ştia capitolul său; în urmă însă fiecare ar şti amândouă. La câştigul bunurilor materiale se naşte o concurenţă, unde partidele în luptă caută a se dăuna

180

unul pe altul, pe câtă vreme la câştigul bunurilor spirituale se naşte o rivalitate care propagă ştiinţa.Stăpânit de aceste două impulsuri, omul păşeşte în viaţa sa. Fiecare din ele, caută a dobândi stăpânirea asupra omului. Fericit este acel ce se supune simţămintelor morale, vai însă aceluia care se dedă impulsului rău! Dar chiar cel drept, care se lasă a fi stăpânit de simţămintele morale, nu se poate, după concepţia doctrinei israelite cu totul retrase influenţei răului impuls. Şi el nu este infailibil! Nu există un om drept, care să facă bine, fără ca odată să nu greşească. De aceea cel drept în timpul vieţuirii sale nu se poate bucura pe deplin de satisfacţiunea morală a faptelor sale bune, fără ca să fie împiedecat de impulsul rău, care-l insuflă, spre exemplu, că cu banii întrebuinţaţi pentru un scop filantropic şi-ar fi putut procura bunuri materiale, sau orice alte plăceri. După moarte tocmai, când corpul a intrat în descompunere, ne mai având trebuinţa de a fi întreţinut şi după ce impulsul de conservare şi degeneraţiunea sa, impulsul său, încetează a influenţa sufletul; atunci sufletul ajunge a gusta pe deplin satisfacerea morală, ceea ce se zice vecinica fericire, paradisul. Numărul prevalent al meritelor stinge greşelile.În această situaţiune de înaltă fericire, jalnică adunare, se află decedatul.Următoarele sunt acele a căror fructe omul le gustă pe această lume şi capitalul cărora îi este rezervat pentru lumea cealaltă, precum respectul pentru părinţi, binefacerea, a semăna concordia între om şi om şi asupra tuturor acestora planează studiul doctrinei. Contrariul se întâmplă însă cu sufletul relefăcătorului ale căruia păcate întrec meritele; el cade în chinuirea remuşcării de cuget, ceea ce numim „iadul”. Asupra acestuia Rabinii se exprimă:„Răul impuls îl împinge spre rău în această lume şi mărturiseşte în contra-i pe cealaltă lume.De aceia zică rabinul Simon ben Lachis: „Nu există un iad în cealaltă lume, ci D-zeu scoate soarele (sufletul) din teaca ei (corpul) şi cei drepţi la ea se îndreaptă şi cei răi se condamnă".

181

Dintre marele merite omeneşti, după concepuţiunea doctrinei iudaice este caritatea, precum zice Salomon:„Averea nu foloseşte în ziua ursitei, dar caritatea scapă de moarte", De care moarte? — întreb rabinii. — De imperiul iadului, este răspunsul.Mai mult încă, caritatea este şi chiar o jertfă, de espiare de păcatele făptuite; precum se zice: „Binefacerea ridic poporul şi caritatea este jertfa de expiare a naţiunilor". Vra să zică orice moravuri să aibă o naţiune, dacă numai în sânul ei se exercită fapte de caritate, dacă se fondează institute de bine-facere, această naţiune este nobilă.Modul întrebuinţat de decedat pentru împărţirea donaţiunilor, vedem că a stat pe deplin pe tărâmul judaic. El n-a deosebit întru nimic omul de rasa sa de străin, ceea ce Talmudul prescrie lămurit zicând: “Să nutreşti săracii păgânilor împreună cu săracii lui Israel” Şi apoi: “să cauţi bolnavii păgânilor împreună cu ai lui Israel" şi mai mult: „să înmormântezi morţii păgânilor împreună cu morţii lui Israel”El stete pe un tărâm care în timpul din urmă fu părăsit de naţiunile ariene. Impulsul cel rău a condus în cele din urmă timpuri naţiunile în erori regretabile şi sub pretextul iubirii de naţiune, le-a insuflat ura contra naţiunilor străine, prin care fapt morala publică s-a clintit.Şi decedatul a suferit prin o eroare identică, numită antisemitismul. Noi însă n-am pierdut încrederea în omenire şi aşteptăm cu siguranţă reîntoarcerea către bine şi atunci:„Duşmanii noştri se vor convinge şi ruşine le va fi. Noi însă care posedăm încredere în D-zeu şi omenire, nu ne vom ruşina.”Defunctul nu va mai vedea această metamorfozare, când ziua aceasta însă va sosi atunci buzele sale în mormânt se vor mişca.”Imediat ce dl. Dr. Lippe, sfârşi discursul, corul mai intonă un imn şi cortegiul se puse în mişcare.Un cortegiu mai impozant nici că se mai văzuse în Iaşi.Atât carul funebru cât şi un alt car au fost acoperite de mai bine de 60 coroane.

182

Ordinea a fost ţinută cu multă greutate de poliţie şi jandarmi, din cauza imensei mulţimi ce se afla pe stradă.La ora unu şi jumătate carul funebru întră în cimitir şi corul mai intonă un imn funebru.În faţa mormântului, cel dintâi care rosti un discurs funebru, fu dl. Constantin Lepădatu, fost procuror general, şi fost deputat al Iaşului, avocat. Discursul d-lui C. Lepadatu. “ Tristă adunare,Mulţimea adunată în jurul acestui corp, amici, cunoscuţi şi recunoscători, toţi, mari şi mici, cu inimile sfâşiate de durere, cu ochii înecaţi în lacrimi şi zdrobiţi de adânci regrete, arată lumii, arată străinului cât este de simţitoare pierderea lui Iacob Neuschotz, cât este de mare deşertul ce el lasă între noi.Să nu descriem aice, noi pentru noi, viaţa, meritele şi bunele fapte ale acestui bărbat mărinimos, ale acestui nobil filantrop, ale acestui distins cetăţean, căci fiecare din această imensă adunare, grupată în jurul mormântului, îngrămădeşte în spiritul său numeroase dulci suvenire şi în faţa uşii teribilei locuinţe, ce-l va acoperi, pentru totdeauna, exclamă în sine discursul de durere pentru stingerea lui.Să vorbim despre Neuschotz şi să-l înfăţoşăm cu drepturile sale, cu titlurile sale, acelor ce nu l-au cunoscut, acelor care, văzând extraordinara mişcare spontanee a populaţiunii din Iaşi, expresiune a durerii, şi a regretelor, plini de durere s-a întrebat: cine a fost Iacob Neuschotz? O! Ascultă străine, ori cine vei fi, ascultă cu bună voinţă, căci vei afla de un om, care dacă soarta i-a rezervat favoruri uimitoare, el însă recunoscător, şi-a înţeles bine nobila misiune şi cu o bunătate exemplară, cu un devotament nemărginit şi cu o dragoste nesfârşită, a fost un adevărat sclav al binefacerilor şi cu o dărnicie prodigă - a mângâiat durerile şi nenorocirile, şi deci nu mă îndoiesc, străine, că şi tu mişcat de acelaşi sentiment de întristare, vei veni, alăture de această mulţime şi vei depune la rândul tău o lacrimă sinceră pe acest mormânt.Neuschotz, născut sărac şi fără sprijin, a fost în admiraţiunea lumii, opera sa a fost exclusivă a muncii şi

183

înţelepciunii sale. Activ şi întreprinzător, a agonisit o însemnată avere şi dotat de o inteligenţă rară şi nobil în sentimente, a dobândit onoruri de mari distincţiuni.Când soarta a început a-l acoperi cu favorurile sale, el întâi s-a gândit la exprimarea profundei recunoştinţa către ea şi n-a cruţat nici bani, nici osteneală şi ori unde se ivea la cunoştinţa sa vreo durere, el îngrija spre a o alina.Câţi bătrâni n-au fost susţinuţi! Câte văduve n-au fost ajutate! Câţi orfani, n-au fost adăpostiţi! Câţi bolnavi, n-au fost îngrijiţi! Câţi săraci n-au aflat milă la uşa casei sale! Câte nevoi, acelor constrânşi, n-a înlăturat! El, în faţa mizeriei, nu distingea, de cât numai suferinţele, căci în ochii săi, ori ce om era om şi simţea o datorie a-l îmbrăţişa.Sunt 20 ani, de când l-am cunoscut, iar de 8 ani, am fost în relaţiuni de aproape şi am avut multe ocaziuni, a constata şi admira sentimentele sale. Am fost martor la multe fapte bune şi la satisfacţiunea sa, când afla că fapta sa a dat roade mulţumitoare.Deci, plânge-l soţie, că ai pierdut un soţ devotat şi care a concentrat întreaga lui fericire în persoana sa; plângeţi-l copilelor, rămase orfane, căci aţi pierdut un părinte tandru şi care când vă vedea, eraţi pentru dânsul, comoara bucuriei; plângeţi-l amici, căci aţi pierdut un demn amic; plângeţi-l comercianţi, căci în relaţiuni cu el, aţi aflat un stâlp puternic de care v-aţi rezemat; plângeţi-l rudelor, văduvelor care aţi alergat la dânsul ca la un miluitor darnic; plângeţi-l orfani şi voi copii săraci care aţi aflat adăpost şi ajutor la învăţătură în sentimentele lui umanitare; plângeţi-l săracilor, bătrâni, tineri şi copii, căci acel care cu o mâna darnică şi iubitoare de cucernicie vă îmbrăţişa, a închis ochii şi a rămas fără suflare, iar mormântul său deschis, este gata a-l acoperi.În faţa rămăşiţelor tale, Neuschotz, cu o emoţiune dureroasă, îţi zic adio!Fie-ţi ţărâna uşoară !”După acest discurs, care a mişcat imensa mulţime, până la lacrimi, se urcă la tribună dl. dr. B. Taussig şi rosti o frumoasă cuvântare în limba germană, cuvântare care produse o vie impresiune între asistenţi. Apoi d. H.

184

Ttktin, prieten al defunctului, într-o scurtă dar bine concepută cuvântare descrise meritele defunctului. După dl. H. Tiktin, apăru la tribună dl. V. Negruţi, profesor la şcoala secundară, şi rosti o admirabilă poezie făcută de d- sa, cu această ocaziune şi împărţită în public. Iată-o:La mormântul mult regretatului JACOB de NEUSCHOTZ

Tristă veste, tristă veste ne loveşte ca putere! Un oraş întreg în doliu, un norod întreg cernit Tristă, dureroasă veste ! Zi de jale şi durere ! Jacques de Neuschotz nu mai este, Jacques de Neuschotz amurit ! .

Trupul celui mai bun suflet, iubitor de omenire, Mii de oameni plini de jale la mormânt îl însoţesc,Ca un semn că fapta bună lasă 'n urmă-i amintire Şi găseşte un răsunet în tot pieptul omenesc.

Până ieri o providenţă pentru cei lipsiţi de toate Până ieri la sărăcia ajutorul său a dat, Astăzi mâna morţii crude, mâna morţii ne'ndurate L'a răpit pe veci mulţimii şi pe veci l-a 'nstrăinat.

Cât de mare nedreptate soarta răspândeşte 'n lume Şi cum vremea din viaţă ne tot fura strop cu strop! Însă pentru ce nu cruţă o fiinţă şi un nume Care-a fost în a lui viaţa generos şi filantrop?

Moartea, nemiloasa moarte, seceră şi nu alege Împotriva ei nimica nu putem, e în zădar.... Toţi avem aceeaşi soartă, —tristă lege, însă lege: Cel care-a intrat în viaţă, morţii este tributar!

În cortegiul ce vine şi 'nsoţeşte trist în cete Până la mormânt cadavrul rece şi ne 'nsufleţit Al aceluia ce 'n urmă-i lasă-atât de vii regrete Al aceluia ce 'n viaţă a fost mare şi iubit,

Câte văduve sărmane de Jacques Neuschotz ajutate,

185

Câţi bătrâni fără putere, ai mizeriei eroi, Câţi germani, câte familii de nevoie încărcate De Jacques Neuschotz ajutate în restrişte şi nevoi,Câţi orfani cărora Neuschotz le-a fost mamă, le-a fost tată Şi câţi tineri ce'ntr'o vreme vor reda poporului O pleiadă studioasă de mizerie scăpată, Ar putea să fie marturi ai filantropiei lui!

Dar Jacques Neuschotz nu mai este, a trecut la nemurireEl azi un corp de gheaţă rece, neînsufleţit Şi de-abia aceasta humă, rest de tristă amintireMai arată cum că Neuschotz a fost viu şi a trăit.

Şi cu dânsul câte simţuri nobile, mărinimoaseCâtă dragoste de ţară şi iubire de poporSe îngroapă pe vecie şi vor fi pe veci ne' n toarsePentru toţi cei mari de suflet ce cunosc valoarea lor,

Plângeţi, tinerilor, plângeţi tinerime iubitoare, Plângeţi voi bătrâni, vădane îmbrăcaţi-vă 'n linţoliu, Căci Jacques Neuschotz filantropul, patriotul, omul mare, Astăzi pentru veci ne lasă! Plângeţi căci e zi de doliu,

Iar tu suflet mare, nobil, iubitor de om şi ţară Tu Jacques Neuschotz, dormi în pace în eternul tău lăcaş Şi din sfera nemuririi chipul tău măreţ răsară Ca de-a pururea să fie de exemplu la urmaşi !

Mai vorbiră dl. L. Posner, în numele personalului comptuarului; dl. Dr. Finkelstein, în numele societăţii din Păcurari; dl. M. Scherzer, ca reprezentant al orfelinatului; dl. S. D. Tauber, predicatorul templului „Bezh-Jacob" şi rabinul Taubes, în numele populaţiunii evreieşti din Iaşi. .La 5 ore p.m. se sfârşi această solemnitate. După mai multe zile, consiliul comunal Iaşi votă o adresă de mulţumire D-nei de Neuschotz pentru donaţiunea de 5000 lei lăsată pentru a se împărţi la săraci de către defunctul.”

186

Scrisori de condoleanţe au fost trimise familiei şi de către evrei emigraţi din Moldova în Statele Unite cărora Neuschotz, în calitate de fost consul onorific la Statelor Unite la Iaşi, le înlesnise călătoria peste ocean:“Societatea fraternă „Junimea română” din New-York, a trimis onor Doamnei de Neuschotz, văduva regretatului filantrop, următoarea scrisoare de condoleanţe: “Doamnă, Firul electric ne-a comunicat ştirea încetării din viaţă a soţului Dv., marele filantrop „Baronul Iacob de Neuschotz”. Meritele acestui distins bărbat sunt cunoscute tuturor. Deşi suntem departe de iubita noastră patrie, totuşi inima fiecărui israelit român din New-York s-a umplut de întristare aflând această tristă ştire. Ar putea fi altfel? Un om ca Neuschotz, care în tot cursul vieţii sale, fără a face deosebire de religiune, a căutat a ajutora pe aproapele său, care a înfiinţat atâtea instituţii de binefacere trebuie să fie regretat de ori şi cine, şi împreună cu Dumneavoastră, avem aceleaşi simţăminte.Consolaţi-vă Doamnă; Neuschotz n'a murit: natura şi-a reclamat numai dreptul său, spiritul său este cu noi şi memoria sa va fi pururea între noi.Doamnă, Societatea fraternă „Junimea Română" din -New-York: prin organul meu, vă roagă să bine-voiţi a primi condoleanţele sale şi roagă pe a Tot Părintele să vă acorde putereea spre a suporta cu resignaţiune pierderea ce aţi îndurat-o.Primiţi, doamnă, asigurarea respectului ce vă conserv,Preşedinte: Y. Kanner. Secretar, Is. Eisenberg233 “

Testamentul

Testamentul mistic (secret) a fost încredintat de Neuschotz spre păstrare judecatorului la 2 august 1888, cu trei săptămâni înainte de a se săvârşi din viaţă.

233 „Revista israelită”, Buc., nr. 20, 1 noi. 1888 p. 537

187

Originalul cu siguranţă că a rămas în posesia familiei. Fragmente din acesta au fost publicate, după deces, atât de biograful lui Neuschotz, profesorul ieşean Vasile Negruţ dar şi de Revista israelită din Bucureşti al carei colaborator a fost I. Neuschotz. Am avut surpriza să găsesc alături de un act de donaţie, o copie legalizată a testamentului într-unul din dosarele Orfelinatului, dosar păstrat în Arhivele Statului din Iaşi, fondul Primăriei. Parcurgând testamentul se pot reconstitui date privind averea defunctului bancher, numele moştenitorilor direcţi ai acestuia, alte lucruri mai puţin cunoscute. Nu în ultimul rând testamentul dă mărturie despre dragostea sa de oameni şi pentru pământul pe care s-a născut, exprimând nobleţea sufletului său, mândria de fi român. Iată, reprodus integral, Testamentul bancherului şi marelui filantrop Iacob de Neuschotz: TESTAMENT234

În numele a tot puternicului Dumnezeu, eu Iacob de Neuschotz, de religiune ebraică, domiciliat în Iaşi, prin acest testament exprim ultima şi libera mea voinţă pentru dispoziţiunile ce după săvârşirea mea din viaţă, moştenitorii mei sunt datori a aduce la îndeplinire. Născut în această ţară pe care am iubit-o şi căreia am fost devotat, sunt supus român, prin urmare voi formula dispoziţiunile mele conform legilor române.Moştenitorii mei legali sunt:Prea iubitele mele fiice legitime din a doua mea căsătorie, numite Rosa Benedicte, născută în Iassy la 25 ianuarie 1882 şi Vita Sara, născută tot în Iassy la 6 noiembrie 1883 şi prea iubitul meu strănepot Carl Chaim Rosenberg, fiu legitim al nepoatei mele de fiu din întâia mea căsătorie, numită Lea Minna Neuschotz, măritată Rosenberg, acum săvârşită din viaţă, carele după legea română este în drept prin reprezentaţie a forma o branşă în succesiunea averii mele.Mult iubita mea soţie legitimă din a doua căsătorie Doamna Adelaide de Neuschotz, cu care am dat naştere celor două fiice, este după lege nutrice legală a fiicelor noastre şi prin

234 Arh. St. Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dos. 199/1895

188

urmare în drept de a rămâne în capul administraţiunii averii mele.Am deplină încredere în bunele dispoziţiuni ale mult iubitei mele soţii ca ceea ce este însufleţită de nobile sentimente şi sunt sigur că în nemărginita sa iubire pentru fetele noastre va desfăşura toată activitatea spre a conduce administraţia cu folos.Am muncit din copilărie fără alt sprijin decât numai activitatea mea şi prin silinţă şi statornicie, cu ajutorul lui Dumnezeu, am câştigat averea de care astăzi mă bucur.Doresc ca această avere să se conserve în toate pentru a se bucura de ea şi moştenitorii mei.După moartea mea, Justiţia nu poate lua dispoziţii de aplicare a legilor asupra comptuarului meu, căci art. 657 din prevederile codului civil prescrie că o asemenea măsură se ia numai atunci când minorii nu au un tutore. Moştenitorii mei susnumiţi au fiecare tutorele lor legali, fetiţele pe mama lor iar strănepotul pe tatăl său şi apoi averea mea este constatată de mine însumi prin inventarele ce am făcut anual, conform prescripţiunilor Codului Comercial şi care se găsesc în arhiva Comptuarului meu.Aplicarea sigiliilor asupra comptuarului într-un timp când încă el funcţionează zilnic, ar fi chiar o lovitură simţitoare morală şi materială prin întreruperea cursului afacerilor; de aceea insist a ruga pe autorităţi să nu ordone această lucrare.Averea mea arătată în inventar consistă în mobile şi imobile situate în diferite localităţi. Lămurescu că atât bijuteriile, argintăriile şi lingerii, cât şi celelalte efecte de gospodărie aflate în casele mele sunt proprietatea exclusivă a prea iubitei mele soţii.O însemnată parte din averea mobiliară, bani şi efecte se află în circulaţie prin afacerile de bancă şi de comerţ ce am întreprins sub firma I. Neuschotz & Companie înscrisă în registrul respectiv al Tribunalului de Comerţ din Iassy şi al căreia am fost şi sunt singurul proprietar.Spre a reintra în casă a capitalurilor aflate în circulaţie trebuie să se procedeze la lichidarea afacerilor mele. Lichidarea afacerilor este operaţiunea prin care se stâng

189

toate raporturile ce am cu diferite persoane şi casse de Bancă.Din registrele mele şi din corespondenţa aflată în comptuar se va putea lua încredinţarea că nu există nici un accept sau obligaţie din partea mea; unicul meu pasiv este numai acela care rezultă din compturile curente ce am cu diverse casse de Bancă din ţară şi din străinătate şi care este superiorminite, acoperite prin depozite consemnate la acele casse de efecte române, franceze, austriace, ruseşti, turceşti şi sârbeşti.După încetarea mea din viaţă se va proceda la lichidare.Deşi în aparenţă operaţiunea lichidării ar fi simplă, totuşi reclamă de la administraţie aceeaşi aptitudine şi experienţă ca şi însăşi afacerile, căci pentru fiecare operaţiune trebuie a se avea în vedere timpul şi locul precum şi natura ei. De aceea găsesc că este inevitabil ca mult iubita mea soţie să fie ajutată de un consiliul de experţi în această materie spre a nu face vreo eroare datorită inexperenţei sale. O consiliez să nu procedeze la operaţiuni mai însemnate decât numai după ce va asculta exprimarea amicilor mei arătaţi mai jos care sper că vor binevoi a-i da preţioasele lor poveţuri.Rog pe amicii mei Dnii Leon Daniel, Selke Ruscher, Iov Bogdan directorul Sucursalei de Iassy a Băncii Naţionale şi cumnatul meu Boguslav Jolles ca să primească această sarcină şi oricând vor fi invitaţi să binevoiască a se întruni spre a lumina pe mult iubita mea soţie asupra chestiunilor ce li se vor prezenta pentru ca operaţiunile să fie folositoare şi capitalurile ce vor reintra în casă bine asigurate.Dorinţa mea este ca amicii mei să conlucreze toţi la un loc dar când vreo unul ar lipsi atunci mult iubita mea soţie, împreună cu amicii prezenţi vor ruga pe alţi ai mei amici din acei cu cunoştinţe în materie a lua parte la consultaţie. Acest consiliu nefiind decât un ajutor moral pentru operaţiunile lichidării nu va fi niciodată considerat ca un consiliu judiciar. Operaţiunile de lichidare se vor face sub firma I. Neuschotz & comp. Orice act necesar în interesul afacerilor mele se va subscrie de mult iubita mea soţie cu firma mea, dar o consiliez a însărcina pe unul din impiegaţi a contrasemna acele acte.

190

Această dispoziţiune trebuie, prin o circulară, a se aduce la cunoştinţă amicilor mei din ţară şi din străinătate cu care sunt în relaţiuni de afaceri.Compturile curente se vor achita succesiv fie prin încasarea acţiunilor mele după felul lor, obligaţiuni, debitori în compturi şi altele, fie prin vânzarea efectelor.Dacă încasarea acţiunilor sau vânzarea efectelor nu vor fi avantajoase pentru moment, atunci se vor putea repeta creditele, ceea ce în comerţ este admis, dar un asemenea lucru să se facă cu o mare prudenţă spre a nu se aduce vreo atingere numelui firmei, ce am câştigat prin lucrurile mele în cursul aproape a jumătate de secol.Sunt convins că prin energie şi asiduitate, cu concursul amicilor mei şi conlucrarea impiegaţilor luminaţi, lichidarea se va termina în cursul a cel mult trei ani. Numerarul realizat şi efectele retrase din depozite se vor asigura sau prin depunerea lor la vreo casă sigură, precum este Banca Naţională a României şi Casa de consemnaţiuni sau prin cumpărare de imobile producătoare de venituri avantajoase. Dacă în cursul lichidării afacerilor, mult iubita mea soţie va găsi de cuviinţă, şi amicii mei pe care-i va consulta nu vor fi de opinie contrarie, va putea întreprinde şi afaceri de Bancă şi escompt însă capitalul ce va utiliza sau va întrece cifra de 500.000 adică cinci sute mii lei noi. O consiliez însă că în acest caz să nu se dedice la afaceri mari, întinse şi mai ales să nu dea accepte sau obligaţiuni.Îndată ce lichidarea se va termina, firma va înceta, registrele se vor închide şi serviciul se va desfiinţa, atunci administraţia se va reduce la simpla îngrijire de conservarea capitalurilor şi exploatarea mobilelor. Mult iubita mea soţie va conlucra cu amicii mei, vor constata definitiv activul printr-un proces-verbal ce se va păstra în arhiva comtuarului. În cazurile când, după lege, concursul unui consiliu de familie va fi necesar, acest consiliu de familie doresc a se alcătui din următoarele persoane, care după lege sunt în drept a fi chemate:

1) Dl. M. Schürer cumnatul răposatului meu fiu;2) Dna. Rosalie Pannes buna strănepotului meu;3) Dl. S. Reischer, amicul meu;

191

4) Dl. Boguslav Jollies cumnatul meu şi:5) Dl. Maximilian Jollies, al doilea cumnat al meu.

Averea ce las doresc a se conserva în comun până la ajungerea moştenitorilor mei la majoritatea legală. Doresc conservarea în familie a caselor şi celelalte mobile, mai ales casa cea mare unde se află templul Beth-Iacob; nu se vor vinde doar decât acele imobile care sunt de mică valoare şi care s-ar judeca că sunt păgubitoare.

Până acum am dat consiliul în scopul de a se reîncasa şi asigura capitalurile din circulaţie. Aceste consilieri, fruct al îndelungatei mele experienţe, doresc a se observa şi executa întocmai. Din veniturile averii se vor întrebuinţa numai sumele ce vor fi reclamate de strictul necesar pentru existenţa familiei mele conform cu rangul meu social, pentru educaţiunea şi instruirea fetiţelor, pentru unele legături şi pentru diferite opere de caritate despre care voi vorbi mai jos iar restul ce vor prisosi se vor capitaliza.

Totalitatea averii mele se va face în patru părţi egale din care:

1. Fiica mea Rosa Benedicta va primi o porţiune;2. Fiica a doua Sara Vita va primi o porţiune;3. Strănepotul Carol Chaim Rosenberg va primi o porţiune asupra cărui porţiune se va computa suma 300.000 adică trei sute mii Ruble date ca zestre şi donaţiune mumei sale Minna la ocasiunea căsătoriei sale cu Dl. Dr. Mark Rosenberg în conformitate cu cele prevăzute în contractul de căsătorie, din 22 iulie 1879 trecut în Registrul foilor dotale al Tribunalului Iassy, Secţia III sub nr. 173/1879; iar:4. Asupra porţiunii a patra, ca porţiune disponibilă calculată conform cu Art. 841 Cod civil, instituiesc legatară universală pe mult iubita mea soţie, Doamna Adelaide de Neuschotz cu care în timpul căsătoriei am avut o viaţă fericită şi căreia mă simt dator a exprima şi mulţumi călduros pentru devotamentul său şi pentru osteneală ce şi-a dat-o cu buna îngrijire a persoanei mele, mai ales la bolile de care am suferit.Deşi proprietară absolută asupra acestei porţiuni dar

precum am rugat-o şi mi-a promis, rog şi aici pe mult iubita

192

mea soţie să nu provoace partajul decât când fetiţele noastre vor deveni majore.

Sunt cunoscute mult iubitei mele soţii operele mele de caritate pentru care am avut predilecţiune şi la care şi Dânsa a conlucrat cu mult zel vrednic de laudă, o rog să întreţină şi în viitor în numele nostru:

Acele opere de caritate, precum subvenţii la şcoală şi pentru studii, ajutorul bolnavilor, celor nenorociţi şi altele asemenea pentru care mă refer la conştiinţa şi sentimentele sale generoase. Pentru unele acte tot de binefacere, care sunt de o importanţă mai mare şi care m-au preocupat cu deosebire, dispun în mod expres cele ce urmează şi oblig pe mult iubita mea soţie a le aduce la îndeplinire:

I. Donez şi legu suma de 20.000 adică lei noi douăzeci mii, în bilete de bancă Academiei Române din Bucureşti. Acest capital va face parte din fondurile Academiei şi se va afecta pentru premierea autorilor de opere, ce după aprecierea Academiei se vor admite ca bune şi folositoare. Acest legat se va plăti de mult iubita mea soţie îndată după săvârşirea mea din viaţă. II. Donez şi legu suma de 30.000 adică treizeci mii lei noi în efecte publice valoare nominală Spitalului Israelit din Iassy. Acest capital se va da la epoca când fetiţele noastre vor deveni majore dar şi atunci nu se va plăti decât dacă spitalul va fi recunoscut de persoană juridică şi va putea face o accepţiune legală.

Până atunci însă atât mult iubita mea soţie cât şi moştenitorii mei vor servi venitul acestui capital de 5%, cinci la sută pe an, încredinţându-l în mâinile acelor ce vor constitui consiliul de administraţie a spitalului.

Oblig pe mult iubita mea soţie ca îndată după săvârşirea mea din viaţă să construiască la cimitirul israelit o hală pentru depunerea morţilor până la a lor înmormântare pentru care va cheltui suma de 20.000 adică douăzeci mii lei noi.

Rog şi amintesc onorabililor mei colegi din Comitetul pentru administrarea cimitirului israelit din Iassy, al căruia sunt preşedinte, ca locul de înmormântare ce am ales la

193

cimitir, în faţa Dlui Wolf Wassermann şi Ch. Sadagurstri să fie rezervat pentru mine şi familia mea. III. Templu Beth-Iacob aflător în curtea caselor mele din strada Ştefan cel Mare unde locuiesc, va fi susţinut şi în viitor întocmai cum l-am susţinut în tot timpul de la înfiinţarea lui. Spre acest sfârşit, mult iubita mea soţie va da amical în tot cursul vieţii sale, câte 2.000 adică două mii lei în primire administratorilor ce vor fi spre a îngriji de serviciul divin care trebuie să urmeze regulat. IV. Dintre rudele mele cele mai apropiate de mine sunt surorile de pe mamă numite: Rebeca Neuschotz şi Anna Zikel şi nepoţii mei Hersch Wexler, Pavel Wexler şi Chase Wexler fii ai surorii mele Cessel. Atât surorile mele sus numite cât şi cei din urmă nepoţi ai mei au avut şi au ajutoare de la mine pentru existenţa lor. În dorinţa ca aceste rude să se bucure de ajutoare pentru existenţa lor şi după săvârşirea mea din viaţă, dispun următoarele în favoarea lor:

A. Donez şi leg surorilor mele Rebeca Neuschotz, Anna Zikel şi nepotului Hersch Wexler casele şi moara de aburi din oraşul Mihăileni ce au fost a lui Samuel Schlesinger şi pe care le-am cumpărat de la licitaţia ţinută de Tribunalul din Dorohoi pentru care mi-a eliberat ordonanţa de adjudecare nr.512 din 22 decembrie 1886 pentru al cărei loc dup transcripţia ce am făcut cu Luminarea Sa Principele Grigorie M. Sturza, proprietarul moşiei, la 3 februarie 1888, autentificat de Tribunalul Iassy, Secţia a III-a sub nr. 272 s-a fixat besmanul anual de 106 (una sută şase lei noi) către care este alipit şi locul ce a fost a lui Meŭri Mencĭ, alăturea de această moară şi pe care l-am cumpărat de veci de la Luminarea Sa Principele Sturza, cu actul tot din 3 februarie 1888, autentificat de Tribunalul de Iassy, Secţia a III-a sub nr. 274 şi transcris sub nr. 32 al Tribunalului Dorohoi, asemenea face parte din încăperile necesare pentru exploatarea acestei mori şi clădirea ce a fost odinioară Magazia pentru vamă, împreună cu locul ei ce asemenea este cumpărat de noi tot de la Luminarea Sa Principele Sturza cu actul din 3 februarie 1888 autentificat de către

194

Tribunalul Iassy, Secţia a III-a sun nr. 275 şi transcris sub nr. 31.

Fiind însă că această moară astăzi este exploatată de mine şi eu am acolo material şi personalul trebuitor, apoi mult iubita mea soţie va putea, dacă va găsi de cuviinţă sau a opri sau a continua exploatarea ei mai departe în folosul casei succesorale.

De aceea, sus numiţii legatari nu vor putea cere posesiunea acestui legat, căci rămâne în facultatea absolută a mult iubitei mele soţii de a-l preda când dânsa va judeca de cuviinţă. Până când însă li se va acorda posesiunea acestor imobile, soţia mea cu titlul de indemnizare pentru veniturile acestui legat va da:a) Surorii mele Rebeca Neuschotz pensiune anuală ce a primit-o şi o primeşte şi astazi de la mine în sumă de 4.800 patru mii opt sute lei noi pe an;b) Nepotului Hersch Wexler i se va da pensiunea ce a primit-o şi o primeşte şi astăzi de la mine în sumă de 2.400, două mii patru sute lei noi pe an;c) Nepoatei mele Hasse i se va da câte 100 una sută lei noi pe lună;d) Surorii mele Anna Zikel nu i se va da nimic în curs de 5 ani, fiindcă soţul său Dl. Os.L. Zikel îmi datorează o sumă de 25.000 lei din capitalul pe care-l imput asupra pensiunii pe timp de 5 ani, iar după 5 ani, dacă până atunci sora nu li se va da în posesiune legaturile sus indicate, i se va da şi Dnei Zikel aceeaşi pensiune ca şi surorii mele Rebeca Neuschotz. Când mult iubita mea soţie va găsi de cuviinţă a delasa posesiunea, acest stabiliment împreună cu casele şi locurile arătate, vor trece în posesiunea sus numitelor mele surori Rebeca Neuschotz, Anna Ziekel şi nepotului Hersch Wexler cu dreptul de deplini proprietari.

Din acel moment pensiunile anume indicate mai sus vor înceta, căci susnumiţii legatari se vor bucura de veniturile acelui stabiliment pe care le vor împărţi în trei părţi egale şi fiecare din ei va lua câte o porţiune. Însărcinez pe nepotul Hersch Wexler ca din momentul luării în posesiune a acestui legat de către cei trei legatari care sunt Rebeca Neuschotz, Anna Liekel şi el, Hersch Wexler,

195

să plătească el în numele surorii sale Hasse câte 100, una sută lei noi pe fiecare lună. Scrisoare eu am fost dat nepoatei mele Hasse, asigurându-i un capital de existenţă rămâne în totul reno….. neavinită. Toate sarcinile de beznian şi impozite din momentul predării posesiunii a morii cu atenansele vor fi în sarcina legatarilor.

B) Donez şi leg nepotului meu Pavel Wexler:1) Casele cu locul lor de veciu situate în strada Aron Vodă din Iassy înscrisă la nr. 67 şi cumpărate de mine pe numele său cu preţ de 4250 lei plus cheltuielile pentru care s-a eliberat de Tribunalul Iassy, Secţia a III-a Ordonanţa de adjudecare nr. 259 din 31 martie 1884.2) Obligaţiunea ipotecară a lui Solomon Nacht pe suma de 1500 din 30 aprilie 1876 autentificată sub nr. 329 înscrisă sun nr. 229 şi transcrisă sub nr. 218 pentru asigurarea cărui capital şi a procentelor de 2% (doi la sută pe lună) s-a constituit ipoteca şi anticriză casele numitului debitor compuse din cinci apartamente cu atenanse şi osebit clădirile situate în colţul stradelelor Târgul de Sus şi Zorile din Iassy, aceste imobile în puterea menţionatelor titluri de stăpânire paşnică şi nu sunt supuse la nici o sarcină, se vor lua în stăpânire de susnumitul meu nepot Pavel Wexler după săvârşirea mea din viaţă cu titlul de deplină proprietate şi de îndată se va bucura de veniturile lor. Toate dările de impozite şi bezmăn vor fi în sarcina legatarului Pavel Wexler din momentul luării în stăpânire a caselor.VI. După săvârşirea mea din viaţă, mult iubita mea soţie va da cu titlul de gratificaţiune impiegaţilor din comptuarul meu şi tuturor servitorilor câte o sumă care să reprezinte onorariul pe timp de şase luni.Încheind dispoziţiunile testamentare încă mă adresez din nou la mult iubita mea soţie şi o rog a susţine operele mele de caritate, mai ales Institutul pentru orfani ce l-am înfiinţat în acest oraş spre a dobândi o înflorire şi mai mare, aşa precum am avut satisfacţia de a vedea roade precise produse de acest institut. Consiliez pe mult iubita mea soţie şi pe fiicele mele, ca la căsătoria acestora două din urmă să constituiască din porţiunile ce vor primi după partaj, căci

196

numai astfel, ele femei, vor putea a se bucura de siguranţa averii lor.Ca părinte, consiliez pe fiicele mele a nu se depărta de consilierile mamei pe care să le respecte cu toată religiozitatea.Orice act sau scrisoare care să cuprindă vreo dispoziţiune testamentară făcută de mine sunt revocate, căci numai cele cuprinse în acest testament sunt dispoziţiile ce doresc a se executa. Carele singure sunt expresiunea ultimei mele voinţe.Făcut la vila mea Mon Repos de la Copou, Podgoria Copou, lângă Iassy, astăzi 2 august 1889ss) Iacob de Neuschotz.

Premiul “Neuschotz” al Academiei

Premiile Academiei Române - unele pentru teme scoase la concurs, iar altele acordate pentru lucrări întocmite din iniţiativa autorilor- au fost un important mijloc de încurajare a culturii şi ştiinţei. Numărul premiilor, care răspundeau unei sfere largi de preocupări, a crescut datorită diferitelor donaţii şi testări. Între anii 1880-1891 s-au acordat şapte premii pentru lucrări puse la concurs şi alte 18 premii pentru diferite cărţi publicate.Donaţiile au jucat un rol decisiv în existenţa Academiei Române şi în procesul ei de creştere şi dezvoltare. “Multe persoane, spunea Iacob Negruzzi într-o şedinţă solemnă a Academiei Române, făcură instituţiunii noastre însemnate donaţii între vii şi testamentare prin care îi procurară mijloacele să dea o mai mare extindere lucrărilor sale”. Donatorii au provenit din toate categoriile sociale. Printre ei se află orăşeni modeşti dar şi deţinători de averi însemnate, descendenţi ai unor vechi familii cu obiceiul ctitoriilor,

197

intelectuali sau membri ai înaltului for academic sau donaţii făcute în amintirea celor căzuţi pe front235.Între donatorii Academiei Române s-a aflat şi Jacob Neuschotz care prin voinţă testamentară lasă instituţiei o sumă însemnată de bani spre a se institui un premiu care să-i poarte numele.În şedinţa Academiei din 23. sept 1888 se citeşte scrisoarea Adelaidei Neuschotz prin care se comunica legatul de 20.000 lei instituit de Iacob Neuschotz pentru a constitui un fond de premiere al Academiei, iar în şedinţa din 2/14 dec. 1888 se citeşte testamentul.Raportul de instituire a Premiului “Neuschotz” a fost aprobat de Academie în sedinţa din 20 martie 1889. Raportul a fost redactat de Al. Odobescu şi se găseşte în Arhiva Academiei.

“Domnilor Membri.Comisiunea însărcinată de d-voastră de a propune o reglementare pentru aplicarea legatului de 20.000 lei, făcut Academiei Române, în anul încetat 1888, de către răposatul Iacob de Neuschotz, bancher din Iaşi, a avut, mai înainte de toate, în vedere termenii următori din art. 1 al testamentului mistic din 2 august 1888:,,Donez şi leg suma de 20.000 lei (douăzeci mii lei) în bilete de bancă Academiei Române din Bucureşti. Acest capital va face parte din fondurile Academiei. Veniturile lui vor fi prevăzute în bugetul anual al Academiei şi se vor afecta pentru premii autorilor de opere ce după aprecierea Academiei se vor admite ca bune şi folositoare. Acest legat se va plăti de mult iubita mea soţie îndată după săvârşirea mea din viaţă".Comisiunea a constatat că aceşti bani, primiţi de cancelaria Academiei la ianuarie din anul curent, au fost îndată transformaţi de delegaţiune în efecte cu valoare de 22.000 lei rămânând un numerar de lei 196, b. 20, care la timp se vor adaugă la capital.

235 Berindei Dan, Istoria Academiei Române (1866-2006), Buc., Ed. Academiei, 2006, p. 178, 282

198

Rezultă din aceasta că actualul venit al fondului Neuschotz, după prelevarea de 15% pentru uzurile Academiei este ca de 940 lei.Pentru a îndeplini dorinţa testatorului, comisiunea are onoare a vă propune ca:1. Academia să instituie, sub numele de Premiul „Neuschotz” un premiu bienal de 1500 lei, care să se decearnă celei mai bune şi folositoare opere, fie tipărită, fie manuscrisă, care va trata succesiv subiecte ştiinţifice, ori istorice, ori literare, considerate totuşi, mai cu seamă, din punctul de vedere economic şi sociologic.2. Academia îşi rezervă facultatea de a propune însăşi pentru acest concurs de câte ori se va socoti de cuviinţă, anume subiecte de tratat prin concurs în cercul acestor materii,3. Atât cărţile tipărite cât şi manuscriptele, cu sau fără nume de autor ce se vor propune în acest concurs bienal, să fie supuse la regulile stabilite de Academie pentru concursurile de asemenea natură.4. Primul concurs la premiul Neuschotz să se anunţe pentru anul 1891.5. De câte ori premiul Neuschotz nu va putea fi acordat, sau prin lipsa de concurenţi, sau prin insuficienţa operelor, tratând despre materii anume propuse de Academie, suma premiului să se adauge la fondul Neuschotz, spre a înmulţi eventual numărul premiilor.Membrii comisiunei: N. Ionescu, Odoboscu, A., Dr. Brandza “AA, .A — 3, dosar 2-3, 1889 . f. 36 r~v236 Numele lui Iacob Neuschotz va fi pomenit alături de cel al altor ilustri donatori ai Academiei române în cuvântarea rostită de Ioan Bianu, membru al Academiei, în şedinţa plenară de la 1 iunie 1922, discurs intitulat: ‘’Pomenirea donatorilor Academiei Romane”.Lista celor pomeniţi este deschisa de regele Carol I, urmat de domnitorul Cuza, Evanghelie Zappa, Doctorul Anastasie Fătu, generalul Constantin Năsturel-Herescu, Gheorghe

236 Odobescu Alexandru, Opere, vol. XII Corespondenţa 1889-1891, Buc., Ed. Academiei, 1992, p.90, 551, 552, 630

199

Ghiţu, fraţii bancheri Daniel, Dumitru Hagi-Vasile, G. Sân-Marin, Ioan Fătu, Iacob Neuschotz (bancher din Iaşi, urmând pilda dată de fraţii Daniel, a lăsat prin testament la 1888 Academiei 20.000 lei “pentru premii autorilor de opere bune şi folositoare”. La patru autori s-au dat ca premii 7.000 lei, iar cu 10.400 lei s-a contribuit la cheltuielile generale. Fondul este acum de 72.300 lei.) Lista donatorilor, în ordine cronologică, continuă cu Alexandru Constantin-Bodescu, domniţa Alina Ştirbei, Maria Uţa Schiopescu, Ioan Lacomte du Nouy, Elena dr. Turnescu, Maria general I. Carp, Aristia E. Angelescu, Fondul “Ionel. C. Istrati”, Demostene Constantinide, Vasile Adamachi, s. a. După ce a făcut fiecărui donator o scurta biografie Ioan Bianu îşi încheia discursul astfel: “Recunoştinţa eternă datorată donatorilor de până acum se poate arăta numai prin îndeplinirea acelor înalte datorii faţă de cultura naţională. Numai astfel vor fi îndemnaţi alţi donatori să aducă jertfa lor la acest altar al culturii românşti, numai astfel Academia, ca instituţie, se va putea ţine la înalţimea la care a fost pusă şi neamul întreg vrea să ramână; numai astfel fiecare din noi vom putea avea în ultima oră a vieţii conştiinţa senină şi liniştită că ne-am făcut datoria pentru care am fost chemaţi aici !Etern binecuvantată fie pomenirea marelui rege si a tuturor donatorilor Academiei Române!”237 „Se formase la sfârşitul seclului XIX un anume „clişeu” de testament, deosebit de semnificativ pentru mentalul colectiv al elitei evreieşti a epocii. Donaţiile se făceau în primul rând pentru comunitatea evreiască – şi aici ar fi de subliniat preferinţa pentru şcoală – la Neuschotz era o bursă pentru învăţământul în străinătate – apoi pentru Palestina – Ereţ-Israel dar şi pentru societatea românească în mijlocul căreia au trăit.Se cuvine să facem o observaţie. La Iaşi, o preferinţă specială (locală) în testament era pentru spitalul israelit. Aceasta şi datorită prestigiului său special şi faptului că este vorba de instituţia evreiască cea mai veche şi cea mai

237 Pagini din Istoria Academiei Române (1866-1948) Acte, donaţii, discursuri, portrete şi evocări academice. Buc. Ed. Academiei, 2007, p. 72, 550, 558

200

importantă din oraş, care în unele perioade a jucat rol de comunitate. Din bugetul său erau sprijinite atât şcolile cât şi societăţile de binefacere.238„Premiul “Neuschotz” şi premiaţi:Th. C. Aslan ,“Finantele României de la Regulamentul organic până astăzi, 1831-1905” Lucrare premiată de Academia română cu premiul Neuschotz din 1903.Ziarul “Egalitatea” anunţa în 1905 că “Premiul Neuschotz de 2000 lei al Academiei Române se va decerna în sesiunea generală din anul 1907 celei mai bune lucrari scrise în limba româna asupra următoarei chestiuni: Istoricul căilor ferate din România şi influenţa lor din punct de vedere economic, social şi politic.Termenul prezentării manuscriptelor la concurs este până la 1 septembrie 1906.”239 Tudor Pamfile, “Industria casnică la Români, trecutul și starea ei de astăzi, contributiuni de artă și tehnică populară”. Premiul Neuschotz din 1909.Constantin Sandu-Aldea cu lucrarea “Calugărenii “ a obţinut premiul Neuschotz pe anul 1921, publicată la Bucuresti, Ed.Suru în anul 1920Elena Farago a obţinut Premiul "Neuschotz" in anul 1927 pentru “Ziarul unui motan” proză pentru copii240. Pentru premiul “Neuschotz” pe anul 1915 este propusă o lucrare a lui Pantelimon Diaconescu, învăţător sătesc. În raportul adresat Academiei pentru acest premiu Barbu Delavrancea spunea: “Lucrarea prezentată Academiei Române cu deviza: “Munca, economie şi prevedere” este un raport critic, o ancheta, destul de binişor scrisă, uşoara la citit, un fel de constatare de fapt a invaziei produselor străine, cari într-un mod violent au înlocuit produsele gospodăriei casnice la ţărănimea noastră.” Apoi Delavrancea este foarte critic în judecarea lucrării lui Pantelimon Diaconescu fiind de părere că autorul nu merită decât o parte din valoarea premiului241.

238 Rotman Liviu, Şcoala Israelito-Română (1851-1914), Ed. Hasefer. Buc., 1999 p347-348239 “Egalitatea”, an XVI, nr.36, 1905, p.286240 Dobre,Alex., Academia Română, Buc., Ed Academiei, 2004, p.175241 Delavrancea, Barbu, Opere, vol.5, Buc., Ed. Pt. Literatura, 1969 p.532

201

Cum binele naşte bine, în scrisoarea de mulţumire adresată Academiei Române la 16/29 aprilie 1904 de către Th. C. Aslan acesta, după ce aduce mulţumiri înaltului for ştiinţific şi cultural, face următoarea menţiune: “Academia, binevoind a premia lucrarea mea asupra Finanţelor României cu premiul “Neuschotz” de lei 2.000, am onorea a vă ruga să binevoiţi a reţine din suma de 2.000 lei, una sută (100 lei) pentru ca să se dea ca premiu celei mai bune eleve care va termina în anul acesta şcoala “Oteteleşanu” de la Măgurele. Acest premiu - arata el în continuare - aş dori să poarte numele de “Irina Aslan”, în amintirea mamei mele, a carei întreagă viaţă a fost consacrată învăţământului242”

Iacob Neuschotz alias Iţic Castner?

O ipoteză despre originea şi numele real ale lui Iacob Neuschotz, anume că familia sa provenea din Galiţia austrică şi că el se numea, la venirea în Iaşi, însoţit de mama sa văduvă şi de cele două surori, Iţic (Ezek) Castner, am găsit-o formulată în corespondenţa schimbată în anul 1971 de reputatul istoric Alexandru I. Gonţa (1918-1977) cu unul din descendenţii familiilor Neuschotz-Castner, Walter Wechsler243. În două scrisori expediate în America de profesorul Gonţa, ca răspuns la o altă epistolă în care Walter Wechsler îi cerea ajutorul în identificarea rădăcinilor sale de la Iaşi, pe lângă ipoteza susţinută cu documente asupra numelui originar al lui Neuschotz sunt enumerate şi multele imobile din Iaşi care au aparţinut strămoşilor acestuia. Walter Wechsler (1914-1993) s-a născut în U.S.A şi a fost mulţi ani trezorier al Statului New Jersey, expert în management fiscal public şi al afacerilor, membru a numeroase fundaţii şi organizaţii americane, un influent cetăţean în viaţa americană. O errată se impune totuşi a fi făcută acestor scrisori, anume că Neuschotz nu a avut nici 242 Rusu Dorina, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), Buc., Ed. Academiei, 1997, p. 91, 137243 Arh. St. Iaşi, Fond Al..I Gonţa dos. IV/997

202

un frate ci numai două surori, numele Fany, atribuit de Gonţa „fratelui său” fiind, de fapt numele primei soţii a baronului Neuschotz. Scrisorile reproduse mai jos furnizează aşadar, date biografice referitoare la familiile Castner – Neuschotz şi Haim Luis Wechsler din Iaşi, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cele două epistole ale profesorului Gonţa sunt completate de o hartă cu numele străzilor din Iaşul sfîrşitului de secol XIX, de numeroase fişe bibliografice şi de liste cu date de stare civilă din care am reprodus doar pe acelea ce fac referire la familia Neuschotz. Documentele citate fac parte din „Fondul Al. I. Gonţa” aflat în custodia Arhivelor Statului din Iaşi. De asemenea, pe baza unei note bibliografice a aceluiaşi prof. Al. I. Gonţa a fost identificat şi reprodus documentul ce susţine ipoteza că Iacob Neuschotz este una şi aceiaşi persoană cu Iţic (Ezek) Castner.

STATE OF NEW JERSEY DEPARTMENT OF THE TREASURY DIVISION OF BUDGET AND ACCOUNTING Walter Wechsler, Director April 26, 1971

Professor Alexandru GontaStrada Vespasian No. 54Bucharest, Romania

Dear Professor Gonta :

The attached copy of letter from United States Senator Clifford Case of New Jersey to me and a letter to him, also enclosed, from Mr. Abshire, Assistant Secretary for Congressional Relations indicates that you are aware of my desire to identify my ancestors who lived in Jassy during the latter half of the 19th century. I thank you for your

203

willingness to help me trace my family and I would welcome any information about them.

I am now planning a tour of Europe, leaving the United States on May 20th and arriving in Bucharest from London on the afternoon of Monday, Mai 24, 1971. I plan to go immediately to the United States Embassy and then to Jassy, presumably by train, and to leave Romania on Friday, May 28th from Bucharest.

There are enclosed birth certificates of my mother and father (who were cousins), together with a vaccination certificate of my mother. My father`s birth certificate shows his first name as Haim, but he later changed it to Louis. The addresses where they were born are shown and I would want to visit these sites.

Also enclosed is a picture of Max Wechsler, my father`s first cousin, who lived in Jassy around 1880 or later. I do not know if this is the man from whom Strada Max Wexler was named.

My mother`s father was Moritz Neuschotz who was a notary public in Jassy and died on January 11, 1892. He was a nephew of one Jacob Von Neuschotz who, I am informed, was made a Baron of Austria by the German Emperor and who lived in Jassy until his death around 1890. A picture of him is enclosed. I recall viewing a picture of a tall obelisk taken in a Jassy cemetery with the name “Neuschotz” on it.

Jacob Von Neuschotz was a banker in Jassy. His bank was in the city square and was near a school for priests. There were several churches in the immediate area. There was also a school or an orphanage for boys which was known as the Weisenschoolen, wich my father attended. The Baron had a villa in or beyond the Coppo (sic!)[Copou] section.

An oddity in my mother`s background is that her father was the son of the Baron`s sister whose name was Kastner

204

or Castner. This sister and her family changed their names to Neuschotz, perhaps out of a desire to identify with a prominent relative.

All of this information was given me by my mother many years before her death and more recentely by an aunt, age 88 years, who is living. My aunt advises me that she was born on Strada Alba but I cannot find that street on the map of Jassy. Nor can I locate on the map the names of the streets on wich my father and mother were born, as shows on the enclosed birth certificates.

I would appreciate it very much if you could advise me, if possible before I leave for my tour, whether there is any trace wich you may find of my family and if there will be any fee for your services. I would also appreciate any suggestions you may have concerning travel and accommodations.

To expedite a replay, there is enclosed one dollar for air mail postage cost.

And above all, thank you for your willingness to assist even you can find nothing. Sincerely yours, ss s.s. Walter Wechsler Director

Bucureşti , 6 mai 1971

Mult Stimate Domnule Wechsler,

205

Am primit scrisoarea expediată de Domnia Voastră în 26 aprilie a.c., în care vă exprimaţi dorinţa de a cunoaşte datele biografice referitoare la străbunii Castner – Neuschotz şi Haim Luis Wechsler, din Iaşi, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Întîmplarea face că, subsemnatul am făcut studiile la Iaşi, fiind elev la Seminarul „Veniamin Costache”, între anii 1929-1937, numit de mătuşa Dvs. „şcoala de preoţi”, care a funcţionat în palatul lui Mihail Sturza, de pe strada Lozonschi, puţin mai jos de casele baronului Neuschotz. Deoarece Domnia Voastră doriţi un răspuns înainte de a fi plecat spre Europa, am cules în grabă cîteva date sumare, pe care vi le expediez, pentru a le primi pînă la 20 mai a.c. Numele Castner apare în documente în timpul domniei lui Mihail Sturza (1834-1848), perioadă în care a venit din Austria şi a rămas la Iaşi tot ca supus austriac. Într-un act din 16 decembrie 1847, şeful poliţiei din Iaşi, Colonelul Caranfil, intervine pe lîngă Agenţia Cezaro-Crăiască să nu sancţioneze [pe] Castner Iţic (= Ezec, prenume ebraic) om din înalta societate a Iaşului, care aflîndu-se în fruntea unei cete de conaţionali, pe Str. Sf. Vineri, a admonestat cu vorbe defăimătoare pe Iancu Beer Feltz, pentru că acesta şi-a părăsit portul strămoşesc şi s-a îmbrăcat în costum „european”. Persoana sus pusă şi cu influenţă Castner şi-a schimbat numele în Neuschotz, după această dată. În anii 1848-1864 Iţic a devenit Iacob Neuschotz. Împreună cu fratele său Fany, făcînd comerţ en-gros cu mii de vedre de rachiu (21 lei vadra), ei au cîştigat atîţia bani încît au fondat o bancă, alegîndu-şi clienţii numai din rîndurile marilor boieri şi negustori ai Iaşului, cărora le acordau credite cu dobîndă de 12% anual, ajungînd să concureze cea mai mare bancă a Moldovei de pe atunci, a lui Michael Daniel şi Fiu. Începînd cu anii 1868 ei fondează, din dividendele obţinute, mai multe institute sociale şi de cultură. În 1868 ei pun temelie Orfelinatului israelit „Iacob şi Fany Neuschotz” şi unei şcoli israelite; în 1868-1869 ei oferă casele din Strada Mare (=Ştefan cel Mare) colţ cu Lozonschi pentru

206

întemeierea unui teatru, în 1872 ei înfiinţează „Reuniunea femeilor israelite”, încununînd activitatea lor chiar cu fondarea unui templu în Str. Goliei (Cuza Vodă). De numele Wechsler trebuie să legăm Banca W. Wechsler din anii 1848-1864, în care, probabil, bunicul Domniei Voastre a avut vreun rol, căci altfel, nu şi-ar fi putut atrage cognomenul german de Wechsel (= schimb, poliţă), pe care l-a şi adoptat ca nume mai tîrziu. Nu ştiu, pînă la o cercetare mai amănunţită daca Isac Wechsler, arendaş de moşii în ţinutul Vaslui şi Iosef Wechsler, arendaş în ţinutul Botoşani, după anii 1900, fac parte din familia Domniei Voastre. În ceea ce priveşte „Strada Albă”, numită şi „Strada Nemţească” din secolele XVIII-XIX, a fost numită mai tîrziu „Elena Doamna”. Este strada care trece prin faţa „Bisericii Albe”, din apropierea Spitalului israelit, alta decit Biserica Albă, pe locul căreia se ridică astăzi catedrala Ortodoxă (Mitropolia).

În aşteptarea sosirii Domniei Voastre la Bucureşti, primiţi vă rog respectuasele mele salutări. ss. Alexandru I. Gonţa cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „N. Iorga”, Bucureşti.

* Bucureşti, 10 mai 1971

Mult Stimate Domnule Wechsler,

V-am expediat în ziua de 6 mai a.c., o scrisoare – răspuns, alcătuită pe cîteva date sumare culese în grabă din materialul documentar găsit în biblioteca personală.

207

Pentru a mă controla însă, am plecat în aceiaşi zi la Iaşi. Acolo, verificînd datele cu documentele din Arhivele Statului şi apoi pe teren în locurile unde familiile Neuschatz-Wechsler au avut proprietăţi imobiliare, am constatat că toate corespund realităţii istorice. O îndoilă am numai asupra persoanei din familia Casner, despre care Domnia Voastră mi-aţi scris că şi-a schimbat numele în Neuschatz (=Comoară Nouă). Nu am putut să identific precis, dacă Iţic (=Ezek) Casner, - citat în documentul din 1847, este acela care şi-a luat numele de Neuschatz, ori un alt ascendent al mamei Domniei Voastre. Motivul este foarte serios. Între anii 1903-1912 procurator al văduvei Adelaida Neuschatz, moştenitoarea fabuloasei averi Iacob Neuschatz, este Arnold Casner, desigur o rudenie foarte apropiată a familiei. Aceasta nu înseamnă că ducînd cercetaările mai departe, identificarea nu se va putea face în viitor, căci familia Casner a continuat să existe cu Neuschatz. Mergînd pe teren, din amintirile din copilărie confruntate cu izvoarele documentare, am revăzut unele din clădirile Neuschatz existente şi astăzi, şi am identificat cu ajutorul memoriei oamenilor bătrîni, locurile acelora care au fost distruse de bombaedament şi înlocuite cu clădiri noi. Aşa că, atunci cînd veţi merge la Iaşi, veţi avea satisfacţia să vedeţi clădirile Neuschatz, cari se află pe str. Ştefan cel Mare Nr. 2 şi pe str. Golia Nr. 81, 83, 85 şi 87, azi Cuza Vodă. Toate au fost cumpărate de Fany şi Iacob Neuschatz, pe acte eliberate de Divanul Ţării de Sus din anul 1841, 1842 şi 1852, la 14 aprilie 1961, şi adjudecate baronesei Adelaida Neuschatz, după 1888, căci Fany Neuschatz a decedat în 10 iunie 1876, iar Iacob Neuschatz, în 28 august 1888. În 30 ianuarie [anul ?] clădirea din Str. Cuza Vodă Nr. 83 a fost în parte mistuită de incendiu. După anul 1911, când Adelaida Neuschatz s-a mutat definitiv la Munchen, parte din aceste clădiri au fost vîndute bancherului Braunstein, proprietarul băncii de pe Str. Cuza Voda Nr. 87, care avea în proprietate şi clădirea de vis-a-vis

208

de Statuia lui M. Costin de lîngă Teatrul Naţional unde funcţiona şi banca lui. Una din clădiri a rămas însă în proprietatea familiei Wechsler şi aşa o numesc şi astăzi bătrînii Iaşului casa în care a funcţionat Banca Wechsler şi Administraţia Financiară a oraşului, din Str. Ştefan cel Mare, Nr. 2. Pe locul Templului „Beth-Iacob” Neuschatz din str. Cuza Vodă 83 se ridică astăzi patru blocuri, toate în Piaţa Unirii, în faţa hotelului Traian, numit „Moldova”. Casa Wechsler de pe str. Lăpuşneanu Nr. 41 a fost demolată şi pe locul ei se ridică astăzi, probabil, clădirea Telefoanelor. Wechsler mai erau numite şi casele din str. Mîrzescu Nr. 4 şi 26. Ştrul Aron cerea, la 28 oct. 1911, Primăriei oraşului Iaşi, aprobare să acopere casele Wechsler cu tablă. Numărul celor născuţi sub numele Neuschatz şi Wechsler în perioada 1865-1875 este destul de mare, iar acela al morţilor din 1876-1896 de-a dreptul impresionant (19 Neuschaţi şi 88 Wechsleri) În ce priveşte Max Wechsler, el este acelaşi cu Moise Wechsler, născut în 6 noiembrie 1870. Numele lui îl poartă astăzi strada (fostă colonel Langa), dinspre Episcopia Catolică şi Mitropolia Ortodoxă, pentru meritul de a fi fost un militant activ în mişcarea socialistă din România. Face parte din organizatorii şi conducătorii „Cercului de Studii Sociale” din Iaşi. A colaborat la gazetele „Lumina”, „Viitorul Social”,”România Muncitoare” şi a... murit la Iaşi în 1917, după manifestaţia de 1 mai. Casele Neuschatz din Tg. Copou au fost zidite de Mihail Cogălniceanu în anul 1842 şi vîndute lui Iacob Neuschatz, în anul 1868. De la urmaşii lui Neuschatz a ajuns în proprietatea lui Mihail Sadoveanu, în anul 1919, care a stăpînit-o pînă în anul 1836. Astăzi, clădirea este întreagă şi adăposteşte Institutul de Lingvistică de pe lîngă Academia R.S.R, Filiala Iaşi şi se numeşte „Vila Sadoveanu”. Actele de vînzare şi cumpărare se află la Arhivele Statului din Iaşi. Multe amănunte biografice despre familiile, Casner, Neuschatz şi Wechsler se pot culege din documete, dar şi

209

din mărturiile bătrînilor din Iaşi. Necesită însă timp şi cercetare. Cu deosebită stimă, ss. Alexandru I Gonţa, Cercetător ştiinţific principal Institutul de Istorie „N. Iorga”, Bucureşti

Lista244 întocmită de prof Al. I Gonţa cu persoanele născute şi decedate cu numele „Neuschatz” şi derivatele acestuia.

Născuţi în perioada 1865 - 1875:

Naisatz Leea 27.04.1875 act. St. Civ. Nr. 474 desp. IVNaisatz Neha 12.02.1873 551 INaisatz Aron Solomon ? .04.1871 208 IIINaisatz Mihel Leib 14.01.1871 33 INaisotz Brana 10.07.1869 375 IIINaisatz Mariam 11.02.1868 128 INeuşatz Ruhla 30.05.1867 265 IIINaisati Şmil 16.10. 1866 1552 INaisatz Cecilia 01.05.1865 1445 I

244 Lista nu este exhaustivă şi a fost întocmită la 7 mai 1971, la cererea lui Walter Wechsler. .Arh. St. Iaşi, Fond Al..I Gonţa dos. IV/997

210

Decedaţi în perioada 1876 - 1896:

Naisetz Tirel 01.05 1876Neuşatz Fanea 10.06.1876Naisetz Strul Lipa 20.04.1878Neuischatz Ianchel 29.04.1879Naisatz Haim 15.09.1883Naisatz Iţic 21.12.1883Naischatz Haia 08.01. 1885Naisatz Lupu 16.03.1886Naischatz Leib Volf 10.04.1886Naischatz Maria 23.04.1886Neuschatz Reisa 10.12.1887Neuschatz Iacob 28.08.1888 act. St. Civ. Nr. 828Naisatz Maria 10.09.1889Neuschatz H. Tauba 03.05.1890Naisitz Moise 12.02.1892Naişati Marcu 09.09.1892Naişati Brana 30.04.1894Naisaţi Meer 05.09.1894Naişaţ Ţirla 15.10.1896

Fişe bibliografice245 întocmite de prof. Al. I. Gonţa:9/22 mai 1911Adelaida Neuschatz văduvă dă de la Munchen unde domiciliază procură lui Arnold Casnet şi Ieschina Coher să subscrie actul de vînzare a porţiunii de loc expropriate din str. Golia şi să primească banii în sumă de 15.000 de lei.Arh. Stat Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Imobile, p.475 (originalul în germană)5 februarie 1909, 9 februarie 1909La 30 ianuarie 1909 ard Casele Neuschotz din str. Golia nr. 83Procurator CasnerArh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81, 84, 85 Imobile7 august 1907, 23 august 1907, 5 februarie 1909Adelaida Neuschoty are procurator pe A. KasnerArh. Stat. Iaşi, Fond Prim. Oraş Iaşi, Imobile Dos. 47/81-83-8513 oct. 1906

245 Sunt reproduse doar acele fişe care fac referire directă la fam. Neuschotz

211

Adela Neuschotz; Consiliul Comunal din Iaşi dă Decisiune no. 671 pentru a expropria o porţiune de teren din proprietăţile Adela Neuschotz, str. Golia no. 83 şi 85, Adolf Braunstein str. Golia No. 87 spre alinierea stradei Golia.Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81-83-85 Imobile (A. Braunstein fost Adelaida de Neuschatz)23 febr 1903Adelaida Neuschotz 1899/1900 a scos autorizaţie încă din anul trecut pentru refacerea zidului caselor din str. Golia No. 83. Planuri.Arh. St. Iaşi. Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81 f. 328/83, Imobile30 ian 1909Adela Vecsler pensioneră ocupă locuintă gratis. Însemnare de venitul proprietăţii Adelaida de Neuschotz din Iaşi str. Golia 83 şi 85, Iaşi.Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81-83-85 Imobile p.25610 şi 11 iunie 1905Istoricul propriet. Neuschotz din str. Golia 83-85 (Adţia Financiară)Adelaida Neuschotz vinde imobilul din str. Golia No. 83 şi Şt. C. M. No. 2 compus dintr-o casă mare cu 2 rînduri care are 30 de încăperi cu 4 antreturi – pe temeiul titlurilor de proprietate:-Act de vînzare legalizat de Divanul de Întărituri a Moldovei la No. 2658 din 1841; Zapis din anul 1842 luna martie legalizat de acelaşi Divan la No. 1278-Actul de veşnică vînzare legalizat la No. 2017 din 1852 de Divanul de Întărituri a Modovei .-Hotărîrea No…. din 14 apr. 1861 Secţia II-a a Curţii de Întărituri a Moldovei asupra actului de cumpărătură al lui Iacob Neuschotz.-Ordonanţă de adjudecare No. 825 din 21 oct 1897 a Trib. Iaşi secţia III învestită cu formula executorie la No. 36/1898 prin care se adjudecă definitiv asupra subsemnatei (Ad. Neuschotz)-Procesul verbal cu No. 148/1898 apr. 10 avisat de portărelul Trib Iaşi prin care subsemnata Ad. De Neuschotz este pusă în stăpînore de fapt a imobilului adj. Asemenea cu 150.000 lei noiArh. St. Iaşi, Fond Primăria Iaşi, Dos. 47/81, 83, 85 Imobile p. 50520 apr. 1905Adelaida Neuschatz locuieşte la via sa din Copou. (Dosar A. Braunstein fost Adelaida de Neuschotz). La 17 mai 1905 cere să zidească un etaj deasupra dughenilor din str. Golia 85. (Proiectul pt. Constr. Unui etaj în str. Golia 85, zona I)Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dosar 47/81, 83, 85 (str. Cuza Vodă 8!)7 iunie 1905Baroneasa Adelaida Neuschotz cere autorizaţie pentru construirea unui etaj la dughenile din str. Golia No. 83. Proprietatea Dnei Adelaida Baroneasa de Neuschotz. Proiectul şi planuri.Arh. Stat Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dosar 47/ 81, 83, 85Iulie 1910

212

Proprietatea str. Golia 83, 85 Neuschatz cumpărată de Braunstein cu 140.000 lei . Cerere din 23 iunie 1911Arh. Stat Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi Dos. 47/ 81-83-85

Braunstein str. Cuza Vodă 85-87 fost Adelaida de NeuschotzArh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. No. 47/81, 83, 85, 871922Templul “Beth - Iacob de Neuschotz” : Elias Şaraga, Kasner, Becker, Lazar Iosef – consilieri la procesul Templului cu vecinii pt. a desfiinţa gardulArh. Stat. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/ 81, 83, 85, 871899-1900Templul “Beth – Iacob” (Curtea Beaunstein) de rugăciune evreiesc; Şcoala Neuschotz; Templul „Beth – Iacob” din str. Cuza Vodă no. 83 (gard dinspre Curtea Braunstein)Arh, St. Iaşi, Fond Primăria or. Iaşi, Dos. 47, Desp. I, str. Cuza Vodă No. 81-87 din 1899/1900, schiţa locului şi proprietăţile22 mai 1904Arnold Kasner cere strămutarea zaplasului de la Casele str. Golia 83 propr. Adelaidei Neuschotz, Disp. I, zona IArh. St. Iaşi. Fond Primăriei oraş Iaşi, Dos. 47/ 81, 83, 85 f. 328/83 str. Cuza Vodă 811863Iacob Neuschotz – BancăBanca iacob Neuschotz a fost dată în judecată în 1863 printr-o acţiune civilă pentru încasarea de procente “nelegiuite” mai mult de 10% pe an c]t prevedea “Codul Comercial, Codul Calimah”Arh. St. Iaşi, trans 1810, op. 2072 dos. 6426 f. 1Prima instanţă a condamnat acuzatul la Tribunalul Iaşi, secţia II-a (ibidem f. 102-108)Curtea de Apel din Iaşi a reformat însă sentinţa Tribunalului şi a respins acţiunea reclamantului, pentru motiv că actele de împrumut, care făceau obiectul procesului, erau autentificate de instanţele judecătoreşti. În consecinţă acestea nu puteau fi invalidate decît tot prin probe autentice.Ibidem f. 214-220Cf. C. Angelescu, Creditul în Moldova de la 1848 la 1864 în Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848-1864, Bucureşti, 1963, p. 406-4071868; 1912-1913Neuschotz Iacob şi FanyOrfelinatul Iacob şi Fany Neuschotz. Casa de orfani Iacob şi Fanni Neuschotz fondată în 1868, întreţine 18 copii orfani, posedă două imobile şi un fond în bonuri, toate dăruite de Iacob de Neuschotz. Bilanţul pe 1912 era 14.206 lei venituri şi 13.571 cheltuieli.N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913 p. 268 şi 443

213

1872, 1904Neuschotz – Societate israelită„Reuniunea femeilor Israelite” fondată în 1872 posedă imobilul cumpărat din legatul Fani Neuschotz, avînd 100 membre contribuitoare. Întreţine 2 şcoli primare. Bugetul pe 1912-1913 era de 25.508 leiSubvenţionat de I.C.A „Societatea Israelită Caritatea, secţia Iacob de Neuschotz” fondată în 1904N.A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913 p. 443, 4441868-1869Teatrul din Iaşi – NeuschotzUn nou comitet teatral, numit de Primărie a condus teatrul în iarna 1868-1869... „Tot în acea iarnă, într-o casă din Strada Mare (Şt. C. Mare) a bancherului Neuschotz, în care era un hotel intitulat de Nord, fu instalată prin spargerea a patru odăi de la fată din etajul I, o sală de teatru, construind un rînd de loji şi staluri, în care actorul Ion Lupescu, cunoscut şi mult simpatizat de ieşeni, împreună cu cîţiva actori din Bucureşti şi provincie, dădură o serie de reprezentaţii.”N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913 p. 297Neuschotz Iacob – casele lui„Un templu, instalat mai modern şi servind elitei evreieşti, este acel clădit de răposatul bancher Iacob Neuschotz, în curtea fostelor sale case din str. Cuza Vodă”.N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II Iaşi. 1913 p. 85Neuschotz – Iacob şi Fany NaişoţStr. Ştefan cel Mare, de la poarta palatului pînă la colţul hotelului Dacia.Tot Ştefan cel Mare pînă casele lui Neuschotz. De la casele lui Neuschotz pînă la Liceul Naţional. Din colţul caselor Naişoţ pînă în colţul respintenei Petrea Bacalu – Piaţa Unirii. Din strada Ştefan cel mare de vis-a-vis de hotel Dacia, pînă în Seminar, str. Lozonschi.N.A. Bogdan , Oraşul Iaşi, erd. II, Iaşi, 1913, p. 851819Strada Albă – fostă a Agenţiei Nemţeşti; Tîrgul de Jos şi str. Ghica Vodă (beilicu), pînă la colţul Stradei Albe, în faţa Spitalului evreiesc; Str. Panu (Sf. Vinere) pe dinaintea Halei pînă la Strada Albă.Numiri actuale după Scarlat Pastia; În 1842 a fost zidit Spitalul evreiesc la răspîmtia stradelor Albă acum Elena Doamna, Ghica Vodă şi OricescuN. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913, p. 85 p. 85 şi 4421848-1864Iacob Neuschotz – Bancă. Între anii 1848-1864 începe să se afirme Banca Iacob Neuschotz. Clientela ei este alcătuită din negustori şi boieri. În 1855 ea acordă lui Dominic Berezonschi, negustor din Iaţi, 10.000 de galbeni pe care în 1859 il majorează la 18.000 galbeni; lui Costachi Ghica 11.000 galbeni, etc. Fiind în relaţii cu finanţa

214

austriacă, Banca Iacob Neuschotz ajunge după 1864 pe aceiaşi treaptă cu Banca Michel Daniel si fiu.C. Angelescu, Creditul în Moldova de la 1848 la 1864, p. 388-389 în Desvoltarea economiei Moldovei între anii 1848-1864, Bucureşti, 196313 dec. 1847Iţic Casnăr – supus austriac (Ezec Casner) are un conflict cu Iancu Beer Felţ pe Str. Sf. Vineri din Iaşi căruia îi adresează cuvinte de defăimare pentru faptul de a se fi îmbrăcat ăn costum european şi şi-a părăsit vechiul port.Şeful Poliţiei raportează faptul Agenţiei Cezaro-Crăieşti din Iaşi rugînd-o să nu pedepsească pe Casner.Arh. Stat. Iaşi, Tran. 1772 opis. 2020, dos. 11.190

Biograful familiei Neuschotz

Vasile Negruţi a scris „Viaţa lui Iacob de Neuschotz” imediat după moartea bancherului şi marelui filantrop, în anul 1888 pe care a publica-o la începutul lui 1889, la solicitarea văduvei acestuia, baroneasa Adelaida de Neuschotz şi cuprinde, sub forma unei naraţiuni literare, evenimente din viaţa marelui filantrop şi a familiei sale. Vasile Negruţi era la acea vreme un cunoscut şi apreciat profesor de gimnastică dar şi literat, colaborator la „Perdaful”, foaie umoristică ieşeană ce-şi spunea şi „jurnalu` Guvernamentului care rade cu sopon” din al cărui comitet de redacţie făcea parte. În acest săptămânal umoristic Negruţi a publicat diverse satire, piese de teatru sau poezie umoristică. A tipărit mai multe cărţi cuprinzând aceste genuri de literatură sub titlurile: „Satire umoristice”, 1888, „Grefierul - Dramă în 4 acte”, 1912, „Patru dialoguri în versuri”, 1913, „Frigurile alegerilor în ţara lui Hubsch - Comedie de moravuri în trei acte”, 1914, „Cum e lumea în judeţu”, ş.a.Cu toate acestea Vasile Negruţi a excelat în cu totul alt domeniu decât cel al literaturii. Profesorul Vasile Negruţi este considerat întemeietorul învăţământului de educaţie

215

fizică şi de gimnastică din Iaşi fiind cunoscut şi ca unul din pionierii gimnasticii artistice din România246. În anul 1884, Vasile Negruţi înfiinţează o „şcoală pentru pregătirea maeştrilor de gimnastică” care va funcţiona până în anul 1924. Şcoala dura doi ani şi a fiinţat la început ca o iniţiativă particulară care, o dată cu crearea „Societăţii de Gimnastică şi Muzică” din Iaşi, în anul 1902, trece pe lângă aceasta şi apoi avea să fie recunoscută şi de Ministerul Instrucţiunii, în anul 1904.Pentru meritele sale în acest domeniu a primit, din partea Regelui Carol, „proprio manu” medalia „Coroana României” în grad de cavaler.

Vasile NegruţiV. Negruţi a funcţionat ca maestru de gimnastică la Şcoala Militară şi la Liceul Naţional, Gimnaziul Alexandru cel Bun precum şi la mai multe şcoli secundare de băieţi şi fete din Iaşi. Era de părere că educaţia fizică şi gimnastica predată în şcoli copiilor va face din aceştia „cetăţeni deprinşi să-şi iubească Neamul şi Patria” De asemenea profesorul Vasile Negruţi era adeptul influenţei benefice a gimnasticii asupra fizicului: „Vă închipuiţi uşor că atunci când mişcarea fizică e însoţită de cântec, plămânii se dezvoltă, funcţiunile respiratorii se îndeplinesc în condiţii mai prielnice şi viaţa animală e normală. Iată dar viaţa fizică normală în strânsă legătură cu estetica, aşa că adagiul cunoscut latin ar putea fi transformat: „mens sana in corpore... belo.”246 Negruţi, V., Gimnastica în „Arta Română”, Iaşi, nr. 4, aprilie 1908, p. 84-86

216

Vasile Negruţi este autorul primului manual de gimnastică din România apărut în 1882, reeditat în anul 1908 sub titlul: „Manual de Gimnastică raţională, executată cu cântece naţionale şi patriotice pentru uzul şcolilor secundare, primare de ambele sexe, şcoli militare şi pentru armată, ediţia a IV-a, Iaşi.”Elev al profesorului de gimnastică şi scrimă V. Negruţ de la Liceului Militar din Iaşi sau liceul fiilor de militari cum i se mai spunea, în perioada 1899-1903 a fost şi viitorul savant Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacţie şi descoperitorul fenomenului carei poartă numele. În amintirile sale, Coandă evocă orele profesorului V. Negruţ: “La gimnastică, exerciţiile erau pe atât de îndrăzneţe încît circula chiar butada în Iaşii acelor vremuri, că circul Sidoli ce-şi avea reşedinţa în Iaşi şi organiza spectacole în turneele întreprinse în restul ţării şi chiar trecând frontiera, şi-ar recruta protagoniştii acrobaţiei dintre unii elevi ai Liceului Militar, pentru acele numere “aeriene”, din cupola circului, la care muzica încetează iar spectatorilor li se întretaie respiraţia urmărind ce se petrece acolo, în înălţimile ameţitoare ale arenei…Atît de ştraşnic erau pregătiţi de profesorul lor V. Negruţ, un om de suflet, purces de la sat, stînjenit parcă de rezonanţa numelui ce-l purta, fără să facă parte din vechea familie moldovenească a Negruzzilor. N-a fost elev care să

217

scape prin sita acestui pasionat gimnast fără a satisface anumite baremuri obligatorii, cum ar fi fost “omul zburător”…247”Note:1.Vasile Negrutzi profesor de gimnastica şi arme din Iaşi, dorind să dea o producţie şcolară la Circul Sidoli, roagă Primaria să-i dea “cuvenita autorizaţie”. Arh. St. Iaşi, Fond Primarie 41/19852.Vasile Negruţi professor la Liceul Militar din Iaşi numit la 1 octombrie 1886 ca “maistru de gimnastică”. Arh. St. Iaşi Fond Liceul Militar 126, 241/18813.V. Negruţi numit professor la Gimnaziul Alexandru cel Bun din Iaşi, de la 1 mai 1877- iunie 1901 (când iese la pensie). Din iunie 1901 – 12 oct. 1904 completare de ore. Arh. St.Iaşi Fond Gimnaziul Alex cel Bun 129/19154.V. Negruţi - Cerere de paşaport pentru o călătorie în Europa cu un grup de elevi pentru demonstraţii de gimnastică. Arh. St. Iaşi Fond Prefectura Iaşi

Din biografia scrisă de profesorul Vasile Negruţi şi intitulată “Viaţa lui Jacob de Neuschotz”248 ce cuprinde „pe lângă portretul defunctului şi o detailată descriere a înmormăntării, parte din discursurile rostite şi parte din dispoziţiunile testamentare”, publicată în 1888 reţinem cuvântul către cititori al autorului dar şi “portretul” făcut nobilului bancher filantrop:

“Cătră cititoriM-am împovărat cu o sarcină cam grea; căci a descrie frumoasa viaţă a lui Jacques de Neuschotz, nu este uşor şi iată pentru ce:Din modestia care-l caracteriza pe Neuschotz, acte de înaltă filantropie îndeplinite în viaţă, de dânsul, au rămas numai în memoria acelora, care s-au adăpat la izvorul dulce şi nesecat al filantropiei sale.Sunt însă suficiente, binefacerile de notorietate publică; dar o descriere a vieţii sale, cere negreşit să pomenim de mai toate actele savârşite, dacă nu este posibil să le menţionam pe toate chiar.

247 Firoiu, V., Din nou acasă… Convorbiri cu Henri Coandă, Ed. Tineretului, Buc., 1969 p. 64-65248 Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

218

Şi aici am întâmpinat dificultăţi, astfel că cu greu am putut să aflu însemnate acte filantropice săvârşite de decedatul.Cititorii dar, vor găsi desvelită aici viaţa lui Neuschotz, nu însă cu măiestria pe care mareţele lui fapte o reclamă. Viaţa lui Iacob de Neuschotz „Omul numai după moarte poate fi judecat” Solon

Viaţa omului este definită de filosoful Leibniz în chipul următor: “Este un joc, viaţa omului, fericit însă este acel ce cunoaşte bine acest joc”…Unul dintre puţinii, care patrunse acest joc al vieţii, fu şi Neuschotz. A ştiut omul a-şi aduna avere, dar nu mai puţin adevărat e, că iarăşi a ştiut s-o şi întrebuinţeze cu calcul. Deviza lui era: ”că nu banul face pe om, ci omul face banul” şi călăuzit de acest salutar adevăr, Neuschotz, se lupta bărbăteşte cu valurile vieţii, învingând, rând pe rând, toate nenorocirile de care a fost lovit.

*Să trecem la biografia sa.În târguşorul Herţa, din judeţul Dorohoi, trăia cu 80 ani în urma, familia Neuschotz, nascută din părinţi născuţi şi crescuţi în ţara aceasta. Şeful acestei familii era un bogat agricultor, având pământuri şi păduri întinse. El era de o exemplară onestitate. Nenorocirea însă-l lovi într-un proces bşnesc foarte complicat şi astfel îşi pierduse întreaga avere. Îmbolnavindu-se de supărarea ce i-a cauzat pierderea unei însemnate averi agonisită după o muncă îndelungată şi cinstită, muri.În urma sa lasa, o soţie, o fiica şi un fiu de zece ani, Iacob, eroul acestei biografii.Văduva şi orfanii, din momentul morţii bătrânului, se văzură nevoiţi a părăsi Herţa, de care orăşel erau legate atâtea amintiri scumpe lor, pentru ca să-şi caute un trai cât de modest, într-un oraş. Se stabliră la Iaşi. După un scurt timp mama lui Iacob, se mărita din nou, iar el se devota

219

comerţului, intrând la un comerciant de mărfuri. Nu trecură nici zece ani şi Iacob, deveni un mic negustor. Cu câştigul său modest, văzând că împreună cu dânsul ar putea să trăiască tot atât de bine şi o altă persoană,- se hotarî a se însura şi lua de soţie pe Fanny Neuschotz, cea dintâia sa soţie şi care în urmă se distinsese până la moarte, prin mari acte de filantropie. Şi astfel trăi în fericire, cu soţia sa, care a dat naştere în timpul căsniciei lor, la patru copii. Din nenorocire copii au murit toţi, tineri fiind încă.Devenind şeful unei familii, Iacob Neuschotz, începu deja a se îngriji şi de viitorul ei. Ajutat fiind de darurile naturii, spiritul şi activitatea, care le poseda, într-un foarte scurt timp, ajunse a fi un comerciant cu vază. Şi în lumea comercială era privit ca un om care va deveni avut. Prăvălia sa o avea într-o stradă principală.După doi ani însă o criza îl lovi din care n-a putut scăpa decât cu o mică particică din averea ce şi-o agonisise cu sudoarea frunţii sale. În urma acestei nenorociri, atât de simţitoare pentru familia sa, se hotărî a intra ca contabil la un mare comerciant cu un salariu de mai multe ruble pe săptămână, mulţumit fiind pe deplin de această ocupaţiune, care-i aducea un folos suficient faţă de cerinţele sale familiale. El desfăşură o activitate nemarginită în acest post şi prin economie şi escedente, reuşi a-şi forma un capital de aproape 1.000 de galbeni, când îşi deschise o casă de schimb ăn piaţă, şi cu încetul deveni un mic bancher, dar cu oarece însemnătate, căci Vodă Mihail Sturza când părăsi Moldova, împrumutase de la el 6.000 galbeni. O dată cu acest împrumut, Vodă Mihail Sturza, înceta de a mai avea afaceri cu alţi bancheri şi se mărgini în daraverile sale bănesti cu Iacob Neuschotz. Nimeni altul, este de notat, nu îndrăznise în acele timpuri să împrumute lui Vodă Sturza, mai cu seamă când avea de gând să treacă fruntariile ţării. Şi din acest moment Neuschotz, întreprinse afaceri din ce în ce mai mari şi devenise cunoscut prin onestitatea şi încrederea de care se bucura. Nu trecu mult apoi şi Neuschotz îşi cumpară casele lui Micule, care le-a locuit până când moartea-l răpi.

220

La 1878, un an după moartea soţiei sale Fany Neuschotz, el se însura cu dra Adelaide Jolles, din Dresda, dintr-o familie nobilă şi veche, cu care convieţui în fericire şi în belşug. În timpul acestei căsnicii, soţia născuse două fete, cea dintâi astăzi în vârstă de 8 ani, cea de-a doua de 5 ani.În 1879, Neuschotz mărita, o fiica (Minna) a fiului său cel mai mare, pe care el o crescu cu multă iubire încă din copilărie, cu dl. Dr. phil. Rosenberg, din Heidelberg. După un an însă, ea muri, după ce născuse un băiat, într-o localitate din Elveţia, de unde corpul ei fu adus şi înmormântat pe vechiul cimitir din Iaşi.

*Din citirea rândurilor de mai sus este firesc lucru să se nască în mintea cititorilor nedumeriri, cum şi prin ce minuni, omul neînsemnat de odinioara, din Herţa, s-a transformat după o mică durată - în bancher? Oare la ce focar de cultură adapâtu-s-a Neuschotz ăn târguşorul Herţa? Şi de unde, mă rog, cunoştinţele şi priceperile în contabilitate şi în urmă în diriguirea chiar a unui mic comptuar? Întrebări serioase, la care uşor găseşti răspunsul. Iacob de Neuschotz, în tinereţea sa şi la bătrâneţe era foarte inteligent şi înzestrat de un spirit comercial, care treptat, treptat, s-a dezvoltat. Caracterul său ferm şi perfecta sa onestitate, toate aceste calităţi erau personificate în Iacob Neuschotz şi aceasta, numai aceasta a contribuit la evoluţia socială graduate prin care el trecu. Şi că Neuschotz avea mari aplicaţiuni şi respect pentru cultură, avem o stralucită dovadă. Cu toate că nu mai era în floarea tinereţii, când mai ales dorinţa arzătoare pentru cultură se manifestează, totuşi în vârsta sa de 40 până la 50 de ani, el sacrifică ore îndelungate pentru studierea mai multor limbi şi în puţin timp Neuschotz a căpătat serioase cunoştinţe practice şi teoretice în limbile română, franceză şi germană.Înzestrat, precum am mai spus şi de o rară inteligenţă, Neuschotz, fu îmbrăţişat de orice societate distinsă. Relaţiunile cele mai prieteneşti, au început a exista între Neuschotz şi bărbaţi de Stat, atât în ţară cât şi din

221

străinătate. Iar din călătoriile sale prin ţările mai înaintate în civilizaţie, el iarăşi tragea foloase culturale.Iată dar, cum Iacob Neuschotz, singur el, printr-o muncă pe cât de activă, pe atât de onestă, s-a înălţat dintr-un unghiu întunecos al târguşorului Herţa, într-un palat splendid din Iasi! Şi nimeni, nu va putea tăgădui, că nu este un merit, un mare merit al lui, când mai cu seamă, în calea care a străbătut-o a întâlnit obstacole şi nenorociri, care le-a ştiut însă, una câte una, să le înfrângă. Da, fără îndoială, este un mare merit al acestui bărbat.De la anul 1863, Neuschotz începu a se înfăţişa lumii cu acte de filantropie. Şi pe acele vremuri nu fără curaj şi simţăminte umane, trebuia să fie omul care nu se arăta indiferent la geamătul celui suferind. Erau oameni, cu colosale avuţii, cunoscuţi însă numai prin aceea că erau avuţi, nu însă prin generozitatea lor. Asupra lui Neuschotz însă nu avu nici o înrâurire indiferenţa clasei avute, faţă cu aceea săracă. Nimeni şi nimic nu putea să puie piedici, generozităţii sale.Cel dintâi act al său, de mare însemnătate, a fost zidirea unui Templu. Scopul lui Neuschotz, este demn de toată lauda. Prin clădirea unui templu după cerinţele moderne, Neuschotz, vroia să înlăture fanatismul nesuferit, care era atunci încă în toată floarea, în genere la israeliţi, vroia să rupă odată cu obiceiurile urâte ale havrei şi reuşi întru câtva.Pentru zidirea acestui lăcaş, se întâmpinară însă mari dificultăţi din partea comunei [primariei], care în virtutea unei legi, se opunea la autorizaţiunea de a se zidi templul israelit pe locul din apropierea unei biserici creştine (peste drum de biserica Sf. Dumitru Balş). Pentru înlăturarea acestei dificultăţi se delegă o persoană care să obţină prin stăruinţi autorizaţiunea de la minister. Ministerul făgăduind că va supune Camerei revizuirea articolului pe care comuna se bază, însă până atunci va intervene ca în ogradă, dnul Neuschotz să-şi poată zidi un paraclis, la ceea ce comuna nu se opusese.Şi astfel templul care avea să fie zidit cu faţada spre stradă, s-a înălţat în ogradă, unde se află şi astăzi. Odată templul

222

înălţat, Neuschotz aduse din străinătate un cantor, care organiză un frumos cor, precum şi un predicator şi astfel introduce cu vremea reforme simţitoare în săvârşirea serviciilor religioase.Templul “Beth-Iacob” peste vreo câţiva ani are a-şi serba a 25-a aniversare de la fondarea sa. Neuschotz era decis să facă o strălucită serbare, dar nenorocirea lovi acest lăcaş, prin moartea fondatorului.Un alt act de adevărată flantropie şi pentru care Neuschotz va fi pomenit în veci, este fondarea unei case de orfani “Orfaneum Iacob şi Fanny Neuschotz”. Instituţiunea aceasta e unică în ţară la noi. Averea orfelinatului constă astăzi dintr-un fond de vreo 200.000 lei, rezultate din nenumăratele sale donaţiuni.Numărul orfanilor care au fost crescuţi în această instituţiune este mare. În permanenţă 18 orfani îşi găsesc traiul lor în această filantropică instituţiune şi propgresul lor în şcoală este foarte satisfăcător şi înaintează uşor în şcolile publice primare cât şi secundare. Acei dintre orfani care au părăsit adăpostul lor, astăzi sunt vrednici de a se susţine singuri. Mulţi dintre dânşii, cei mai eminenţi, au fost chiar trimişi în străinătate şi s-au întors cu studii întinse. Toată lumea este recunoascătoare lui Neuschotz pentru întreţinerea şi asigurarea unui viitor la atâţia sărmani orfani.Dar ei nu erau orfani pe câtă vreme Neuschotz vieţuia. Căci el era adevăratul şi iubitul lor părinte. Dulce şi afabil în manierele sale, el adresa de atîtea ori orfanilor cuvinte de mângâiere şi lacrimile-l înăbuşeau când îi auzea pe toţi, într-un glas, rostind rugăciuni în templu, pentru sufletele părinţilor lor şi al Fanei Neuschotz. Dar inima-i creştea de bucurie, când admira opera sa filantropică, prin care a scăpat atâţia tineri de o neagră mizerie, sau chiar de moarte! Sărmanii orfani, astăzi cu toţii vor plânge amar pierderea părintelui lor, căci durerea ce lasă în inimile lor, nu îngăduie altă elocinţă, afară de aceia a lacrimilor.La 1867, când holera bântuia fără cruţare ţara, Neuschotz, întreţinu pe propria sa cheltuială, un lagăr de aproape cinci

223

mii de oameni timp de zece zile. Astfel el scăpă viaţa a mii de oameni de acest îngrozitor flagel.La 1867, o foamete mare era în ţară. Pe atunci, Neuschotz a fost proprietarul moşiei Şerbăneşti din districtul Tecuci. El cheltui peste 1.000 galbeni, cumpărând popuşoi şi împărţind pe la locuitorii de pe moşia sa, care erau ameninţaţi de foame, pe când alţi proprietari jupeau ţăranii, mai mult decât oricând. Actul acesta, care a uşurat nevoile ţăranilor de pe moşie, i-a hotărât să facă prin publicitate o mulţumire proprietarului moşiei. Foaia “Moldova” a publicat mulţumirea adresată lui Neuschotz de către locuitori şi care era acoperită de un număr foarte însemnat de iscălituri, iar pe de altă parte, ministerul îi mulţumi prin “Monitorul Oficial”.Pe cât Neuschotz se îngrijea de starea materială a coreligionarilor, pe atâta ţinea seamă şi la starea morală, cu totul decăzută. Pentru îndreptarea acestui mare rău, a luptat şi el ca mulţi alti bărbaţi iluştri, însă lupta a rămas infructuoasă. Avea de gând, sunt mulţi ani de atunci, de a înfiinţa în Iaşi un seminariu, căci zicea el, adevărata cauză a decadenţei morale a israeliţilor este - fiindcă sunt lipsiţi de popovăduitori ai bisericei, însă culţi si adăpaţi la izvorul studiilor moderne. În vederea acestui scop, el trimise pe propria sa cheltuială la Berlin, doi tineri cu cunoştinţe talmudice pentru a-şi completa studiile lor la o facultate teologică de acolo. Întorcându-se în ţară, după terminarea studiilor ce ei aveau de făcut, proiectă înfiinţarea unui seminariu israelit, cu care Neuschotz cheltui peste 10.000 lei. Prin acest fapt el câştigă simpatia şi respectful profesorului Lazarus din Berlin, care a primit însărcinarea de a patrona această instituţiune.Toate ostenelele erau însă zadarnice. Elevii nu aveau nici o dispoziţiune pentru aceste studii şi apucau cu totul alt drum. Neuschotz văzând că nu reuşeşte în realizarea planului său, renunţă la el şi destină un fond însemnat pentru trimiterea la Viena a mai multor tineri fără deosebire de confesiune, unde să studieze ştiinţele comerciale, căci pe atunci încă nu se înfiinţară şcoalele comerciale la noi în ţară. Acest fond există şi astăzi sub privegherea ministerului

224

de instrucţiune din Viena, şi mulţi tineri, săraci îşi formează cariera lor. Sunt în Iaşi tineri eminenţi care ocupă funcţiuni însemnate la Stat şi bine retribuite şi aceştia datoresc recunoştinţă numai lui Neuschotz care le-au dat mijloacele pentru studiile şi existenţa lor, pe când erau lipsiţi de totul. Mai sunt şi doctori în drept şi medicină care au fost întreţinuţi în Paris şi Viena, tot din acest fond.Când Neuschotz, cumpără moşia Boian din Bucovina, locuită de mulţi români, era deja bine cunoscut prin numeroasele sale acte de binefaceri. Locuitorii din Boian, erau fericiţi de venirea noului proprietar, de care au auzit povestindu-se că e un mare om de bine. Şi Neuschotz cum se puse în stăpânirea moşiei, ţinu să dovedească, că orişiunde este acelaşi. Orăşelul Boian il găsi sărac. Copiii care urmau şcoala nu aveau îmbrăcăminte, care să le conserve bine corpul. Neuschotz le făcu la toţi [daruri] fără deosebire de confesiune, destinând un anume fond. Spitalului din sat, aflându-se într-o stare rea, el donă o sumă însemnată pentru îmbunătăţirea şi întreţinerea lui. Asemenea a făcut donaţiuni atât şcoalei israelite cât şi bisericii, în sume egale. Pe lângă toate aceste îmbunătăţiri care le-a făcut pe proprietatea sa, cu ocaziunea vizitelor ce făcea, mai împărţi sume însemnate la săracii de pe moşie.De un asemenea “stăpân” pe moşie, ţăranii au nevoie şi locuitorii din Boian, vor plânge pierderea lui.Defuncta lui soţie, din întâia căsătorie, era şi ea un suflet caritabil. În viaţă fiind, a săvârşit mai multe acte mari de filantropie; murind a lăsat legate însemnate la diferite instituţii de binefacere. Şcoala israelito-română de fete din strada Banu, este fondată de defuncta Fanny Neuschotz. Astăzi această şcoală este căutată de un mare număr de copile şi face frumoase progrese.Dar ne-ar trebui un volum destul de gros, pentru ca să putem înşira actele de binefacere săvârşite de Neuschotz. Şi ar fi apoi imposibil să înşiri atâtea văduve, familii sărace, care erau sprijinite ani îndelungaţi de Neuschotz. Asemenea, trecem fără a menţiona nenumăratele ofrande făcute cu orice ocaziune nenorocită, precum incendiu, secetă sau ierni grele. Câte sume însemnate n-a subscris

225

Neuschotz, pentru incendiaţi sau inundaţi? Câte sume pentru cei loviţi de secetă? Câte mii de stânjeni de lemne, n-a dat în timp de iarnă? La câte familii care şi-au pierdut şefii lor în rezbelul de la 1877, Neuschotz nu le veni în ajutor? Era oare bal, sau oricare altă petrecere în casa lui Neuschotz fără ca sute de săraci să nu primească ajutoare şi multe societăţi să-şi sporească fondurile? Şi câte petreceri publice luă sub patronajul său, în scop de binefacere?Întrebări la care mii de oameni ar putea răspunde mulţumind, pentru alinătorul suferinţelor lor. Şi zeci de mii de oameni, s-ar constitui martori oculari ai nemărginitei sale filantropii.Aceste mari acte ale lui Neuschotz hotărâră o mulţime de societăţi de binefacere să-l pue în fruntea lor ca preşedinte de onoare şi cu drept cuvânt merita aceste distincţiuni, fără nici o discuţiune. El era preşedintele de onaoare al mai multor societăţi de binefacere.În călătoriile sale ce le făcu prin străinătate, Neuschotz obţinu audienţe pe la Suverani, şi la distinşi bărbaţi politici. Şi cunoscut fiind chiar în afară din ţară prin faptele sale,i se conferiră mai multe semne de distincţiune. Împăratul Wilhelm al Germaniei îi acordă titlul “von”; Împăratul Franz Iosef al Austro-Ungariei, îi conferi titlul de cavaler al ordinului “Franz Iosef”; Regele Carol I al României îi oferi ordinal “Coroana României” şi urmă îl numi cavaler al ordinului “Steaua României”; Regele Milan al Serbiei îi conferi ordinul “Takova” iar din partea a nenumărate mari societăţi de binefacere din ţară şi din afară, precum am arătat el era numit preşedinte onorific la unele şi membru onorific la altele. După ce-şi formase o reputaţiune atât de frumoasă, după ce se distinsese cu diferite ocaziuni, prin acte de adevărat patriotism, după ce se făcuse cunoscut ţării ca unul ce nu distinge omul prin religiune, se hotărî a cere Parlamentului român, să-l recunoască de cetăţean român, căci în ţară era născut, din părinţi născuţi în ţară şi pentru ţară a dovedit că lucra.Nimeni într-adevăr nu ar fi crezut că în Parlamentul ţării s-ar fi găsit o voce, care să tăgăduiască meritele lui

226

Neuschotz. Şi cu atât mai sigur erau cu toţii că va fi recunoscut de cetăţean român, dacă nu în unanimitate, cel puţin cu mare majoritate, cu cât s-au prezentat deja parlamentului alţi israieliţi cu merite inferioare şi chiar fără merite, care totuşi au obţinut cetăţenia.La 26 Februarie 1882 Senatul român în urma raportului dlui raportor general Cernat, a votat cu majoritate de 18 voturi, contra 7, împământenirea lui Neuschotz. Nu însă tot astfel crezu de cuviinţă Camera să facă. În şedinţa de la 4 Decembrie 1882, veni în dezbatere împământenirea lui Neuschotz. Aproape o oră s-a dezbătut chestiunea. Dnul deputat Iacob Negruzzi, luă cuvântul contra indigenatului şi stărui cu pasiune de a fi respins. Distinsul nostru bărbat de Stat, dnul Mihail Cogălniceanu, deputat, replică atunci dlui deputat Negruzzi...... În urma acestor dezbateri, închizîndu-se discuţiunea, rezultatul scrutinului a fost respingerea cererii de împământenire a lui Neuschotz cu 37 voturi pentru şi 42 contra......Neuschotz cu toate că primise această lovitură nedreaptă nu se descurajă deloc. Până în cele din urmă momente ale sale, a dat dovezi netăgăduite de adevărat patriotism. Chiar prin testament el îşi exprimă această dorinţă, pe care o dăm textual: „Născut în această ţară, pe care am iubit-o şi căreia i-am fost devotat, sunt supus român, prin urmare voi formula dispoziţiunile mele conform legilor române.”

*Neuschotz ştia ce vrea să zică a fi om. Ştia apoi, ceea ce puţini ştiu, că pentru a fi fericit, trebuie să lucrezi pentru binele altora. Era duşmanul neîmpăcat al falsului filantrop. Căci sunt oameni avuţi, care umblă val-vârtej după măriri, care vor sa facă zvon în jurul lor, care în fine văzând că nu pot reuşi în scopul lor egoist prin umilinţă, se hotărăsc a risca ceva sub forma de binefaceri. O fac aceasta, fiindcă egoismul lor o cere, o fac aceasta chiar în profitul personal şi o mai fac aceasta şi pentru că ştiu bine că mila faţă de cel

227

sărac şi actele de binefacere în genere, ori şi unde şi ori şi când înalţă pe autorul lor şi dar de aceasta o fac.Dar Neuschotz era el oare omul din categoria aceastora? Sau era adevăratul filantrop, om caritabil, în strictul înţeles al cuvântului?Natura faptelor sale filantropice, constituie o dovadă despre sufletul mare, curat şi generos al acestui bărbat. Pe faţa lui se cunoştea omul cu simţămintele umane care se pătrunde de milă pentru cei nenorociţi, săraci şi orfani. Ochiul său pătrunzător privea şi urechea sa ageră asculta suspinul cerşetorului şi al orfanului. Era mai mare prin caracterul său virtuos, decât prin avuţia sa. Dulce şi afabil în manierele sale, înzestrat de simţăminte generoase de amiciţie, Neuschotz, pe cât de onorat era în palatul bogatului, pe atât era de iubit la coliba săracului.Şi fireşte că un asemenea om, nu poate să fie decât de o onestitate perfectă. Pe viaţa lui Neuschotz, nu este nici o pată de acelea, care să pue la îndoială exemplara sa onestitate în afacerile publice de comerţ.O dovadă despre aceasta? Dar oare dovada cea mai strălucită nu este creditul nemărginit de care se bucură faţă cu casele de comerţ în şi afară din ţară? Mai este însă o dovadă, cum acest om, s-a păzit în viaţa sa să nu-şi păteze onoarea:În testamentul său insistă mult şi roagă atât pe amicii săi, cât şi pe iubita sa soţie, ca împreună consfătuindu-se să lichideze afacerile casei, cât se poate cu mai multă băgare de seamă, ca nu cumva firma să fie întru câtva atinsă în reputaţiunea ce şi-a dobândit-o cu atâtea sacrificii. Şi Neuschotz sfătuieşte mai departe, cum să se conducă mai bine afacerile.„ Am muncit – zice el în testament începând aceste sfaturi – din copilărie, fără alt sprijin decât numai activitatea mea şi prin ştiinţă şi statornicie cu ajutorul lui Dumnezeu, am câştigat averea de care mă bucur.”Iată omul, care astăzi e viu, prin măreţele sale fapte!El a dobândit în viaţă un lucru mare: fericirea. Şi este lucru greu, foarte greu, de a găsi fericirea în noi înşine şi cu neputinţă, zice moralistul Chamfort, de a o găsi aiurea.

228

El a murit cu sufletul liniştit, cu deplina satisfacţie, că în viaţă a putut aduce partea sa la alinarea suferinţelor şi îndulcirea traiului al atâtor oameni.Mormântul lui Neuschotz, este adânc săpat în sufletul acelor care-i datoresc o veşnică recunoştinţă şi pomenirea de el, va fi eternă în memoria celor care l-au cunoscut!

Bibliografie

229

1. Acte concernând fundaţia Casei de Orfani Iacob şi Fani Neuschotz, Iaşi, Goldner, 19142. Anghel, Rodica, Câteva instituţii filantropice evreieşti ieşene, în SAHIR, vol.3, Buc., Ed. Hasefer3. Antoniu, Alexandru, Album general al României, Partea I, Dresda, Berlin, Stengel & Co., 1901; Partea II, Buc., Socecu, 19043. Abza-Bogdan, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol.I, Simetria, 20064. Dimitrie Anghel, Fantome, Ed. Minerva, Buc., 19115. Anineanu, Marta, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed. Minerva, Buc., 19786. Aslan, Th. C., Finanţele României de la Regulamentul organic până astăzi: 1831-1905, Buc, Carol Gobl, 1905. ( Lucrare premiată de Academia română cu premiul Neuschotz din 1903 )7. Bogdan, N. A., Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, retipărire a ediţiei a II-a (din 1913), Iaşi, Ed. Tehnopress, 20048. Bogdan, N. A., Eremia, C.I., Cel mai nou ghid al Iaşului, Ed. Damaschin, Iaşi, 19329. Benjamin Lya, Evreii din România în texte istoriografice, Buc., Ed. Hasefer, 200210. Bizovi, Vasile, Boianul, Cernăuţi, Ed. Bukrek, 200511. Berindei Dan, Istoria Academiei Române (1866-2006), Buc., Ed. Academiei, 200612. Brauştein, Iancu, Întreprinzatori evrei în Moldova, vol.I, Iaşi, Jumimea, 200313. Breban, Emilia, Naţionala – tradiţie în asigurări, Buc., Ed. Semne, 200214. Butnaru, I. C., Holocaustul uitat, ACMEOR, Tel Aviv, 198515. Burada, Teodor. T., Istoria Teatrului în Moldova, Buc., Ed. Minerva, 197516. Berindei, Dan, Cucerirea independenţei (1877-1878), Ed. şt. şi encicl., Buc., 197717. Bădărău, Dan, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, Junimea, 197418. Botez, Demostene, Amintiri despre M. Sadoveanu, Iaşi, Junimea, 1973

230

19. Bulei, Ion, Fundaţia Vatra Luminoasă în Ziarul financiar, 2 mai 200820. Cantacuzino-Enescu, Maria, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese, Oneşti, Ed. Aristarc, 200521. Căpreanu, Ioan, Eseul unei restituiri. C. Stere, Iaşi, Ed. Junimea, 198822. Condiţiile istorice ale apariţiei şi dezvoltării clasei muncitoare în România, Buc., Ed. Politică, 198423. Coman, Anton, Octav Băncilă, ESPLA, Buc., 195424. Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti, Meridiane, 197225. Damean, Sorin Liviu, Carol I al României, Buc., Ed. Paideia, 200026. Daniel Soyer, Jewish immigrant associations and American identity in New York, 1880-1939, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 199727. Dumitrescu, Maria, Dumitrescu, Horia, Ioan Lupescu (1837-1893) în Saeculum, Focşani, nr.1, 200228. Documente privind Istoria României: Războiul pentru Independenţă, Buc., vol. I, p.1, Ed. Academiei, 195429. Documente privind istoria României, Războiul pentru Independenţă, vol. 3/6, Buc. Ed Academiei, 195430. Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 198731. Dobre, Alex, Academia Română, Buc., Ed Academiei, 200432. Delavrancea, Barbu, Opere, vol.5, Buc., Ed. pt. Literatură, 196933. Demeny Lajos, Moses Gaster în „Revista istorică”, tom.8, nr.1-2, Buc., 199734. Epure, Maria, Octav Băncilă, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 195635. Eliezer, Ilan, Din trecutul Sionismului în România.Contribuţii la o Istorie a Sionismului în România., vol. I, Buc., Ed. Hasefer Hahadas, 196836. Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica 1870-1877, Buc., Ed. Academiei, 198037. FCER - Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor, Evreii din România în secolul XX 1900-1920, Fast şi nefast într-un răstimp istoric, vol. II, Buc., Ed. Hasefer, 2003

231

38. FCER - Evreii din România în secolul XX. Documente şi mărturii, vol. I, Buc., Hasefer, 200339. FCER - O istorie a evreilor din Romania în date, vol. 2, Ed. Hasefer, Buc., 200040. Fecheci, Aurora, Iaşii –arhitectură şi legendă, Iaşi, Editura Sedcom Libris, 200341. Firoiu, V., Din nou acasă… Convorbiri cu Henri Coandă, Ed. Tineretului, Buc., 196942. von Frank, Karl Friedrich, Standeserhebungen und Gnadenakte für das Deutsche Reich und die österreichischen Erblande bis 1806 sowie kaiserlich österreichische bis 1823: mit einigen Nachträgen zum Alt-Österreichischen Adels-Lexikon : 1823 – 1918, K - N, vol.3, Selbstverl., 197243. Frank-Döfering, Peter, Adelslexikon des österreichischen Kaisertums 1804-1918, Herder, 198944. Gaster Moses: Judaica & Hungarica, ed. Miskolczy Ambrus; Budapest, Eötvös Lorand University, 199345. Gîlea, Ctin., Monumente din municipiul şi judeţul Iaşi. Ghid bibliografic, Iaşi, Biblioteca Municipală, 196946. Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 193947. Iancu, Carol, Bleichroeder şi Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din România, Buc., Ed. Hasefer, 200648. Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.199649. Ioanid, Radu, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Buc., Ed. Hasefer, 200650. Ionescu, Adrian-Silvian, “Reclame, distracţii şi senzaţii în presa românească din sec al. XIX- lea” în Revista de istorie socială, vol. II- III, 1997-199851. Iorga, N, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Buc., 198152. Iorga, N., O viaţă de om aşa cum a fost, Buc., Ed. Minerva, 197253. Jewish Calendar Lodge and Society Directory: containing description and location of charitable, educational, religious and social institutions, synagogues,

232

temples, homes, hospitals, asylums, dispensaries, sanitariums, sick and benefit associations, sisterhoods, ladies' societies, etc. Compiled and edited by Alex Eli Jacobs, New York: Jewish Directory Co., 190554. Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 199755. Kara, I., Obştea evreiască din Bacău, Buc., Ed. Hasefer, 199556. Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol.V, 2, Oratorie III 1878-1891, Buc., Ed. Academiei, 197457. Kogălniceanu, M., Corespondenţe de familie (IV) în Manuscriptum, vol XII, nr. 4, 198158. Kinsky Hersell, Carol, Synagogues of Europe: architecture, history, meaning, New York, MIT Press, 198559. Kuller, Hary, Presa evreiască bucureşteană 1857-1994, Buc., Ed. Hasefer, 199660. Kuller, Hary, “Samuel Pineles în panteonul sionismului mondial” în “Realitatea evreiască”, Buc., nr.251 (1051), 13 apr.-5 mai 200661. Lamm, Hans, Vergangene Tage: jüdische Kultur in München, Ed. Langen Müller – 1982, pg.12262. Lamm, Hans, Von Juden in München: ein Gedenkbuch, Ner-Tamid-Verlag, 1958, pg.7663. Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 200964. Loeb, Isidore, Evreii, Buc. Ed. Egalitatea, 189465. Loeb, Isidore, La situation des israélites en Turquie, Serbie et in Roumanie, Paris, Joseph Baer et Cie, 187766. Majuru, Adrian, Societatea Generală de Asigurări “Naţionala”, în Capital, Buc., nr. 39, 12 sep. 200767. Maiorescu, Titu, Jurnal, vol.8, Buc., Ed. Minerva, 198968. Marian, Boris, “Rabinul Aizic Taubes din Iaşi” în Realitatea evreiască, nr. 286 (1086), nov-dec., 200769. Massoff, Ioan, Teatrul Românesc. Privire istorică, vol.VII, Buc., Ed. Minerva, 197870. Mitican, Ion, Evreii din Târgu Cucului de altădată, Iaşi, Ed. Tehnopress, 200671. Mitican, Ion, Un veac prin gara Iaşi, Buc., Sport-Turism, 1983

233

72. Montel, Alfredo, Le case nelle regioni sismiche e la scienza delle costruzioni, Torino, Ed. Lattes e C., 1909/191073. Monske, R., Vatra Luminoasă. Regina Elisaveta, Ed. Carol Gobl, Buc., 190874. Mecu, Nicolae, Iacob Negruzzi între „amintiri şi...”însemnări zilnice” în Revista de istorie şi teorie literară, vol.35, nr.3-4, Buc., 198775. Negruţi Ecaterina, Despre munca salariată în agricultura Moldovei în Studii şi Cercetări Ştiinţifice, An. X, fasc.1-2, Ed. Academiei RPR, 195976. Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-188977. Niemirower, I., Ochire asupra istoriei comunităţii israelite din Iaşi. Conferinţă ţinută la Toynbee Hall în Iaşi, Buc., Tipografia „Speranţa”, 190778. Niemirower Iacob Iţhac, Iudaismul: studii, eseuri, omiletică şi retorică, Buc. Ed. Hasefer, 200579. Odobescu Alexandru, Opere, vol. XII Corespondenţa 1889-1891, Buc., Ed. Academiei, 199280. Oprea N. Ion, Lumânărică Sfântul Ioan de la Tutova, Iaşi, Ed. Pim, 200981. Oprescu, Eugenia, Manuscrisele lui Samson Bodnărescu în Studii de istorie a literaturii române, Buc., Ed. Academiei, 1968 p. 20582. Opriş, Ioan, Monumentele istorice din România (1850-1950), Buc., Ed.Vremea, 200183. Peixotto, B.F., Story of the Romanian Mission, în “The Menorah”, N.Y., v. III, nr.3, sept., 188784. Popescu-Boteni, Stelian, Realţii între România şi SUA până în 1914, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 198085. Poclos, Mihai, s.a., Octav Băncilă 1872-1972, Expoziţie, catalog, Buc., Muzeul de Artă, 197286. Pop N. Z. Augustin, Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu, Buc., Ed. Academiei, 195987. Popescu-Sireteanu, Ion, Amintiri despre Mihail Sadoveanu, Iaşi, Ed. Junimea, 197888. Popovici, V., Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864. Contribuţii, Buc., Ed. Academiei, 1963

234

89. Rosetti, D. Dimitrie, Dicţionarul contimporanilor, Buc., Tip. Populară, 189890. Rotman Liviu, Şcoala Israelito-Română (1851-1914), Ed. Hasefer, Buc., 199991. Russ L., Douazeci de ani de existenţă a Spitalului de Copii “Caritatea” din Iaşi, Iaşi, Tip. Naţională, 190592. Rusu Dorina, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), Buc., Ed. Academiei, 199793. Sadoveanu, Profira, Destăinuiri, Buc., Ed. Eminescu, 198994. Sadoveanu, Profira, Casa de la Copou în România literară, nr.5, 30 ian. 1986, p. 1595. Samoilă, Ştefan, Primele ordine şi medalii militare româneşti. Evoluţia Ordinului “Steaua României”, Simpozion Numismatic, Braşov, 27 nov 200396. Sanie, Liviu, Sanie, Şeiva, Două Lăcaşuri de cult ieşene, în SAHIR, vol. 10, Buc., Ed. Hasefer, 200797. Seidl, E. V. und Seidler, Julius. Gedächtnisstätte der Familie von Neuschotz în Monatsheft für Freie und Angewandte Kunst, 44. Band. Der Dekorativen Kunst XXIV., Jahrgang, Munchen 1921 98. Sibechi, Gh., Librari şi librării în Iaşii de odinioară (secolul XIX) în Cercetări istorice, vol. 14-15, Muzeul de Istorie al Moldovei Iaşi, 1983-1984 p. 20299. Sokolow, Nahum, History of Zionism, vol. II, London, Longmans, 1919 100. Spreti, Vittorio, Enciclopedia storico nobiliare italiana, vol. IV, Milano, Ed. Enciclopedia storico-nobiliare italiana, 1931101. Stern Adolphe, Din viaţa unui evreu român, vol. 2, Ed. Hasefer, Buc., 2001102. Stoyanova, Svetlana, List of US consular officers at the Balkans and in the Mediterranean lands, 1789-1939, Balcanica II, vol. 9, Sofia, CIBAL, 1989, p. 119103. Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004104. Sturdza Dimitrie, L`Activite de l`Academie Roumaine de 1884 a 1905, Buc., Gobl., 1905

235

105. Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923-1928106. Suţu, Rudolf, Despre librarii şi librăriile vechi din Iaşi, tip. Opinia, 1929107. Sylva, Carmen, I pensieri di una Regina, Traduzione di Violetta Montel-Neuschotz, preceduta da due parole su Carmen Sylva, della traduttrice, Roma, Ed. Voghera, 1910108. Sylva, Carmen, Nella Lunca: Idillio Rumeno, Traduzione della Baronessa Violetta Neuschotz Montel, Lattes, Roma, 1922109. Tercatin, Baruch, Lucian-Zeev Herşcovici, Prezenţe rabinice în perimetrul românesc, Buc., Hasefer, 2008110. Ungureanu, Mihai-Răzvan, Convertire şi integrare religioasă în Moldova la începutul epocii moderne, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2004111. Vasiliu Lucian, Holban Ioan, Rusu Olga, Prin Iaşii de odinioară. 100 cărţi poştale ilustrate şi comentate, Iaşi, Cronica, 1995112. Vitcu, Dumitru, Relaţiile româno-americane timpurii, Buc., Ed. Albatros, 2000113. Wigoder, Geoffrei, Evrei în lume, Buc., Ed. Hasefer, 2001114. Wustmann, Cornelia, "Das Ideal will nicht gelobt, es will gelebt werden": Jüdische Wohlfahrt am Beispiel der wohltätigen jüdischen Stiftungen in Dresden und Leipzig, Vol. 24 in Studien zur Wirtschafts- und Sozialgeschichte, Scripta Mercaturae Verlag, 2002, pg. 190 115. Wininger, Salomon, Grosse jüdische National-Biographie: mit mehr als 8000 Lebensbeschreibungen namhafter jüdischer Männer und Frauen aller Zeiten und Länder, Nachtrag A-Z, vol. 7, Editor Druck "Orient", 1936116. Zub, Al., Mihail Kogălniceanu, Biobibliografie, Buc., Ed. Enciclopedică, 1971117. Evreii din România (1900-1920) Fast şi nefast într-un răstimp istoric, vol.2, Buc., Ed. Hasefer, 2003118. Pagini din Istoria Academiei Române (1866-1948) Acte, donaţii, discursuri, portrete şi evocări academice. Buc. Ed. Academiei, 2007

236

119. OBERSTES RÜCKERSTATTUNGSGERICHT, Dritter Senat, BAND VI, 1955-1956, Nurnberg p. 389 – 391120. Atti della Società degli Ingegnieri e degli Architetti in Torino, XXXV, nr.42, 1901, p. 3121. L'espresso,Vol. 43, Nr 31-34, Editrice L'Espresso, 1997, p.71 122. Archives Israelites, Paris, XXVII, nr.24, dec. 1867, p. 1143123. Archives Israelites, Paris, vol. 26, tom.XXVI, 1865. p. 923, 928-929124. Archives Israelites: recueil litteraire, religieux et morale, Paris, nr.21, tom.XXVI, 1865. p.923, 928-929125. Egalitatea, an XVI, nr.36, 1905, p.286126. Ethos, Buenos Aires, nr.1, 1973, Ed. Instituto de Filosofia Practica, Buenos Aires. p. 95, 98, 101127. Buletin de L`Aliance Israelite Universelle, Paris, mai, 1862, juillet, octobre 1864128. Fraternitatea, Buc., nr.6, 10 feb., 1884, p.43129. Fulgerul, Iaşi, 1 sept., 1888130. Monitorul oficial al României. Desbaterile corpurilor legiutoare, nr.31 5/17 dec. 1882, p. 400-404131. Revista israelită, Buc. nr.17, 1890, p. 493132. Vatra Luminoasă, Buc., nr. 2, 12 iulie, 1909 p. 3133. Site Internet Muzeul Literaturii Române Iaşi134. Site Internet Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Iaşi135. L`Univers Israelite, Journal des principes conservateurs du judaisme, Paris, An. 37, Nr. 15, 16 avril 1882 p.477-478

237

ADDENDA

Rabinul Aizic Taubes din Iaşi249

Aizic Taubes s-a născut la Iaşi, în anul 1834, într-o familie cu iluştri antecesori, mergând, se spune, până la Rasşi. A primit o educaţie temeinică de la bunicul său, rabinul Aron Moses Taubes, Mare Rabinal Iaşilor, ca şi de la tatăl său, rabinul din Vaslui,Michel Taubes. În 1862, prin Decret Domnesc, este numit Rabin al Bârladului şi judeţului Tutova.Alexandru Ioan Cuza îl cunoştea personal şi îl preţuia, ca şi Lambrino, prefect de Tutova, Tecuci, Covurlui.Rabinul Aizic Taubes a fost adesea chemat la consfătuiri rabinice europene, a scris în diverse publicaţii de limbă ebraică, „Ez Hahaim“, „Iaadel Tora“ ş.a.A fost unul dintre susţinătorii luptei pentru emanciparea evreilor din România. A publicat „Evreii şi ministrul

249 Marian, Boris, “Rabinul Aizic Taubes din Iaşi” în Realitatea evreiască, nr.286(1086), nov-dec 2007

238

Brătianu“, broşură tradusă în Franţa, Germania. În 1868, vine la Bucureşti, fiind susţinut de Adolphe Crémieux şi Armand Lévy. A luat atitudine faţă de violenţele antisemite de la Galaţi, Bârlad, Tecuci, a intervenit la Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti.Despre aceste evenimente s-a scris în presa europeană, americană, iar o serie de guverne au înaintat proteste la Bucureşti.„Alianţa Israelită Universală“ l-a susţinut pe rabin în acţiunile sale de apărare a drepturilor evreimii din România. În 1872, se alătură consulului B.F. Peixotto, din S.U.A., în activitatea acestuia de sprijinire a vieţii comunitare evreieşti, a funcţionării unui „Ordin“. De asemenea, a încurajat ideea emigrării în Ţara Sfântă.În octombrie 1872, a participat la Congresul Evreiesc de la Bruxelles. Pe lângă publicistică, s-a dedicat poeziei religioase, traducerilor din limba română, inclusiv din Vasile Alecsandri (Ginta latină).Rabinul Taubes a explicat public semnificaţia jurământului „More Judaico“, o obligaţie discriminatorie iniţiată în 1660, de evreul convertit Pfefferkorn, prin care evreii numiţi în anumite funcţii trebuiau să jure că vor fi fideli autorităţilor Bisericii, deşi erau de religie mozaică, procedura fiind umilitoare, descalificantă. În sec. al XIX-lea, în ţările dezvoltate din Vestul Europei s-a renunţat la acest obicei (ex. cazul lordului Disraeli), dar în Est s-a mai stăruit în această practică retrogradă. Până şi şef Rabinul dr. I.J. Niemirower, în sec. XX, s-a mai lovit de asemenea prejudecăţi. În 1890, rabinul Aizic Taubes s-a exprimat deschis împotriva acestei practici.A fost un luptător pentru dreptate şi un bun patriot până la capătul vieţii. S-a stins din viaţã în 1920, toate publicaţiile importante, evreieşti anunţând trista veste.

NEUSCHOTZ, JACOB DE250, communal worker and philanthropist, b. Hertza, Moldavia, Roumania 1819; d. Jassy, Roumania 1888. He was born of very poor parents in the predominantly Jewish town of Hertza as started as an

250 Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.162

239

apprentice in a grocery store of Jassy, working sedulousely, so that in a few years he became owner of the store. In 1849 he founded, at Jassy, an exchange and broker`s office, which later will turned into a bank, becoming one of the great Jewish bankers of Jassy.Neuschotz diverted much of his wealth to communal and charitables purposes. With the approval of the reigning Prince, Alexander Cuza, he erected, in 1865, a Reform temple, and, in 1868 the Fany and Jacob Neuschotz Orphan Asylum, both at Jassy. Many children reared at the orphanage, wich was still in existence in 1942, attained important positions in Roumanian life. Neuschotz also aided Jewish youths studying at the universities outside of Roumania. In an endeavor to obtain emancipation of the Jews of Roumania, he founded (1868) the Israelite Association, wich was of only short duration.In 1882 Neuschotz applied to the Roumanian Parliament for citizenship. When his petition was refused, he left Roumania and established himself at Bojan in neighboring Bucovina, then a province of Austria. There he continued to contribute lavishly to charitable causes, and received Austrian nobility from Francis Joseph I. He died on a journay to Jassy.

Neuschotz (Iacob)251. – Bancher, născut în Herţa (Dorohoiu) la 1809, încetat din viaţă la 1889.La vârsta de 10 ani a intrat ca băiat de prăvălie la un negustor de manufactură din Iaşi şi peste alţi zece ani, deveni el singur negustor. Pierdu însă capitalul său şi intră comptabil la un mare comerciant, unde izbuti prin economie să formeze un capital de o mie de galbeni.Atunci deschide o casă de schimb şi devine sub Vodă Mihai Sturdza, un bancher mai însemnat, în capul unei averi cu vază. La 1863 zideşte un templu izraelit în Iaşi şi fondează mai târziu tot acolo o casă de orfani, care posedă astăzi o avere de peste 200.000 lei, provenita din donaţiunile sale.

251 Rosetti, D. Dimitrie, Dicţionarul contimporanilor, Buc., Tip. Populară, 1898. p.138

240

Prin testamentul său a lăsat 20.000 lei Academiei Române şi a destinat un fond special spre a se trimite bursieri în străinătate, fără deosebire de confesiune.

Karpel Lippe252

Dr. Karpel Lippe (1830 Stanislau, Galiţia - 1915 Viena), slujitor al lui Hipocrat,"medic al sărăcimii evreieşti", "plin de talent şi vioiciune, luptător neobosit, apărător al evreilor". Cunoscut si sub pseudonimul literar Nathan Pthachjahu / Nathan PetachjaLa Iaşi s-a stabilit in 1860 şi a activat aici jumatate de secol. A fost printre fondatorii filialei B'nai B'rith din Iaşi. A deschis, ca preşedinte de vârstă, primul congres sionsit din Viena. Strălucită figură a sionismului român."Un adevărat tip popular al Iaşului era doctorul Lippe, era şi cel mai vechi practicant dintre toţi hipocraţii de atunci ai Iaşilor. Cu capul îndesat în guler, cu ochelari mari, cu barbete scurte şi sure, îl întâlneai pretutindeni cu birja cu un cal, grăbit, nervos, agitat, grav, vorbind cu sine însuşi şi având aerul de a căuta pe cineva..." (Rudolf Suţu, Iaşii de odinioara, 1923).Un rol deosebit l-a jucat Dr. Lippe şi în înfiinţarea Societăţii culturale "Toynbee-Hall". A fost curatorul "Orfelinatului Neuschotz", preşedinte al Şcoalelor "Junimea" din Iaşi, fondator al clubului de lectură "Ohle Shem".

252 Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997 p.50

241

Samuel Pineles253 (n. 1843, Brody – m. 1928, Galaţi). Nu toţi evreii mari erau şi mari evrei. Samuel Pineles, născut la Brody (Galiţia), ca fiu al preţuitului talmudist, maskil şi scriitor Herş Mendel Pineles, era. Nu întâmplător, ziarele timpului îl caracterizau în necrologurile publicate la moartea sa drept „veteranul iudaismului moldav“, „bunicul mişcării evreieşti din ţarã“, „patriarhul coreligionarilor săi“, chiar dacã nu era decât un întreprinzãtor şi financiar stabilit la Galaţi la vârsta de 17 ani pentru a-şi ajuta părintele în cele „economice“, dar nu numai. Căci atât fiul cât şi tatăl au excelat în atâtea alte tărâmuri. Ca bun evreu, Samuel Pineles a sprijinit toate marile acţiuni de întrajutorare pentru populaţia evreiască din vremea sa, de aceea şi era denumit „stâlp al filantropiei“: a fost în fruntea celor care au dat ajutor refugiaţilor evrei veniţi – prin înţelegerea guvernului român – să caute adăpost în România, urmare a pogromurilor ţariste, apoi ale vicisitudinilor produse şi unor evrei de revoluţia bolşevică.

Ca bun evreu, Samuel Pineles a fost un mare sionist: împreunã cu dr. Karpel Lippe a întemeiat la Iaşi gruparea „Işuv Eretz Israel“, apoi gruparea „Chowewe Zion“. În 1882, la Conferinţa societãţilor de emigrare din Focşani a fost ales preşedinte. Cu ajutorul său olimii (emigranţii) din Moldova (Moineşti, Galaţi ş.a.) care au înfiinţat înPalestina coloniile Zichron Iaakov şi Roş Pina au putut beneficia de fonduri provenite de la baronul Edmond de Rotschild. În ţarã a fãcut parte din mai multe instituţii

253 Hary Kuller, Samuel Pineles în panteonul sionismului mondial în Realitatea evreiască, Buc., nr.251 (1051), 13 apr.-5 mai 2006

242

sioniste, din Comitetul de Acţiune, fiind unul dintre fondatorii Trustului Colonial Evreiesc.Împreună cu Eliezer Rokeach – venit din Palestina – Pineles a întemeiat, la Galaţi, gazeta „Emigrantul“. În acelaşi timp a colaborat la cele mai importante ziare evreieşti (germane, engleze, palestiniene şi locale) care dezbăteau problema evreiască la nivel „global“ .Când a apărut Theodor Herzl, cu al său Program de sionism politic, S.P. a devenit un adept hotărât al noii mişcări. A participat la toate Congresele acestei mişcãri – de la primul, Basel, 1897, unde a şi fost ales, alãturi de Max Mordau, vicepreşedinte – pânã la al zecelea. De câte ori revenea de la aceste Congrese sioniste mondiale aducea un suflu nou în viaţa evreiască locală, stimulând în acelaşi timp acţiunile Keren Kayemeth şi KerenHaiesod (fonduri naţional evreieşti) la implementarea cărora,în ţară, şi contribuise. Ca activist de seamă, în Loja gălăţeană a B’nai B’rith – în „care erau cuprinşi oamenii cu stare din localitate“ – izbutea să convingă pe mulţi dintre „fraţii“ organizaţiei să-şi sporească contribuţiile la aceste fonduri.Samuel Pineles stăpânea vaste cunoştinţe privind cultura românã, iudaică şi universală, pe care le răspândea cu generozitate li talent sub formã de conferinţe, dezbateri, rubrici permanente în gazetã (vezi şi ciclul de la finele anilor ’30 în „Opinia Evreiascã“).Prin toate cele de mai sus, Samuel Pineles era un evreu exemplar – un mare Om şi totodată un mare Evreu, astfel recunoscut în ambele sale calitãţi. La înmormântarea sa, românii, evreii şi de alte naţionalităţi au urmat carul mortuar, magazinele oraşului au fost închise, au fost prezente toate oficialităţile, consulul englez, cel polon, o delegaţie de preoţi ortodocşi, armeni ş.a. Dovadă peremptorie a preţuirii unanimepe care o dobândeşte o personalitate de Mare Evreu este aceea că se dovedeşte a fi percepută ca Om şi Evreu atât în afara etniei

243

sale cât şi înăuntrul ei. Samuel Pineles era iubit şi respectat, de neevrei ca şi de evrei, pentru virtuţile şi acţiunile sale specifice, dar şi generale în acelaşi timp: grija pentru prosperitatea urbei sale, portul Galaţi, pentru sănătatea vieţii economice şi financiare locale, pentru relaţiile cu străinătatea ş.a.m.d. Relaţiile sale epistolare cu Adolphe Crémieux, stau dovadă în acest sens. Trimitea Alianţei Israelite Universale din Paris informaţii periodice şi documente privitoare la evreii din România.În 1965, osemintele lui Samuel Pineles au fost reînhumate pe Har Hazikaron din Ierusalim.

Cuprins

ExplicaţieDoi oameni fericiţiBancherulMarele filantropBaron von NeuschotzMilitant pentru emanciparea evreilorRefuzul ocordării cetăţeniei româneFruntaş al mişcarii sionisteOmul politicConsul al Statelor Unite ale AmericiiPublicistul şi cărturarulÎn slujba artelor şi artiştilorCavaler al Ordinului „Steaua României”Templul Beth-Iacob

244

Palatul NeuschotzVila “Mon Repos“Doamnele de NeuschotzBoala, moartea, funeraliileTestamentulPremiul “Neuschotz” al AcademieiIacob Neuschotz alias Iţic Castner?Biograful familiei NeuschotzBibliografieAddenda

נוישוץ יעקבנוישוץ יעקב (Jacob de Neuschotz) ונדבן ציבור עסקן, 1888 באוגוסט 25 - 1819

מייסד, וברון הונגרית-אוסטרו נתינות בעל, מולדובה בנסיכות הביטוח בתחום חלוץ, רומני יהודיביאשי נוישוץ היכל, שמו את שנשא הרפורמי הכנסת בית ובונה .

ועסקיו האישיים חייושל בנו היה הוא. באוקראינה וכעת מולדובה בנסיכות אז, גרצה העיר בסביבות נולד נוישוץ יעקב

ומורכב ממושך משפט במהלך רכושו את שאיבד, נרחבים ויערות קרקעות בעל יהודי חקלאי יעקב של אחותו, יעקב, בנו את אחריו והותיר ומת חלה נכסיו מאובדן המדוכא האב. ביותר האם. הנסיכות בירת אז שהייתה, ביאשי והתיישבה גרצה את עזבה נוישוץ משפחת. ואימם

כעשר במשך. פאני, הראשונה רעייתו את לאישה ונשא במסחר עסק ויעקב נוספת פעם נישאה נפגעו, נישואיו לאחר שנתיים אך, הראשי ברחוב חנות לו והייתה במסחר יעקב עסק שנים

, שבועי בשכר, חשבונות כמנהל לעבוד התחיל הוא. לאבדון הלך הונו וכל כלכלי ממשבר עסקיו בנקאות לעסקי שהתפתח, לחלפנות עסק פתח, עצמו את שיקם ובהדרגה גדול סוחר אצל

.גדולים לשליט זהב מטבעות 6,000 של הלוואה נתן 1849-שב, כך כדי עד התפתחו נוישוץ עסקי

ברחוב שכן נוישוץ בנק. במיוחד טוב מוניטין לו יצר וזה סטורזה מיכאיל, העוזב Golia, ביאשי בניית למימון חסכונותיהם את הזרימו מולדובה תושבי דרכם העיקריים הצינורות אחד היה והוא

חברת ידי על החדשות הברזל מסילות Ofenheim. לשנה 7,5% של ריבית נתן הבנק . מועצת חברי בין ונמנה התקופה של העיקריות הביטוח בחברות גדול מניות בעל היה נוישוץ

חברת של המנהלים România וחברת Naţionala. רעייתו מות לאחר שנה. חיים האריכו שלא ילדים ארבעה נולדו, פאני, ולרעייתו נוישוץ ליעקב

העלמה, שנייה אישה יעקב נשא Adelaide de Jolles מדרזדן.כנדבן פעילותו

החל 1863-ב כבר. נדבנות מעשי בהרבה, אשתו עם יחד, עסק נוישוץ להתעשרותו במקביל לתפעול. מולדובה בנסיכות הראשון הרפורמי הכנסת בית, ביתו ליד מודרני כנסת בית בבניית

245

בית "או" נוישוץ היכל "נקרא הכנסת בית. ומטיף חזן למולדובה מחוץ להביא דאג הכנסת בית על שלח הוא. בכך נכשל אך, כך לשם מאמצים והשקיע רבני סמינר להקים רצה נוישוץ". אל

שישובו כדי, הרבני ובסמינר דוקטור לתואר בווינה ללמוד תלמודית השכלה בעלי צעירים חשבונו שהקים הכנסת בבית כמקובל, מודרניים רבנים .

, סכנה מהווה שהוא ובאמתלה הופצץ במהלכה, השנייה העולם מלחמת עד פעל הכנסת בית נימירובר יעקב כיהן זה כנסת בבית. כליל אותו הרסו התקופה של האנטישמיים השלטונות

וכדרשן כרב הראשון בתפקידו .את ומימן הקים נוישוץ Orfaneum Iacob şi Fany Neuschotz ( שם על היתומים בית

נוישוץ ופאני יעקב , יסודיים ולימודים מכובד לקיום שזכו, יתומים 18 בקביעות חיו בו מוסד ,(נוישוץ הברון חשבון על לארץ בחוץ ללמוד נשלחו גם וחלקם תיכוניים .

מימן נוישוץ, המגפה מפני שנסו רבים פליטים כשהגיעו, כולרה מגפת בעת, 1866 בשנתפליטים אלפים כחמשת של כלכלתם את ימים עשרה במשך .

ככל חוכריהם את עשקו האחוזות ובעלי הרומניים במחוזות הרעב כשפשט, 1867 בשנת תירס של כמויות קנה, אחרים של להתנהגותם בניגוד, אחוזה בעל בעצמו שהיה, נוישוץ, שיכלו

זכה והוא התפרסמו אלה דברים. רעב חרפת יסבלו שלא כדי, באחוזותיו ליושבים אותו וחילקהתקופה של שלטון מאישי גם, רבות לתודות .

כבוד אותות, גרמניה קיסר, הראשון וילהלם. כבוד ותארי אותות של מגוון בחייו לקבל זכה נוישוץ יעקב במסדר לאביר אותו מינה, אוסטריה קיסר, הראשון יוזף פרנץ, האצולה תואר את לו העניק

לו והעניק" רומניה כתר "במסדר לחבר אותו מינה רומניה מלך, הראשון קרול", יוזף-פרנץ" למסדר אותו צירף, סרביה מלך, הראשון מילאן". רומניה כוכב "המסדר אביר של תואר

טאקובה" ".והצוואה האזרחות פרשת

היה נוצרי שאינו למי אזרחות ולהענקת הרומנית לאזרחות זכו נוצרים רק הרומנית החוקה פי על פחות של לקבוצה פרט, הרומנים היהודים. רומניה של המחוקקים בתי בשני חוק בהעברת צורך

של אזרחים שהיו או אזרחות חסרי היו, רומניה של העצמאות במלחמת שהשתתפו, מאלף את יצרו שיחד הנסיכויות משתי אחת )מולדובה נסיכות יליד שהיה, נוישוץ יעקב. זרות מדינות

שמעשי ונודע גדולים עסקים בה ניהל, ברומניה שחי, מולדובה נסיכות ילידי להורים בן(, רומניה מיכאיל ביניהם, שם ידועי רומנים אישים. הרומנית האזרחות את ביקש, שלו הנדבנות

26-ב, העליון בבית לו אושרה והאזרחות האזרחות הענקת למען דיברו, ברטיאנו ויון אנו'קוגלניצ את לאשר סירב, שנה באותה, בדצמבר 4-ב, התחתון הבית אך, קולות ברוב, 1888 בפברואר ונתן רומניה כבן עצמו את לראות המשיך נוישוץ אכזבתו למרות. בקשתו נדחתה ובכך החוק

בצוואתו גם לכך ביטוי . , נוישוץ שם על פרס לייסוד, הרומנית לאקדמיה לאי אלף עשרים בצוואתו השאיר נוישוץ יעקב

, פאראגו אלנה גם הייתה נוישוץ פרס מקבלי בין. איכותיות ספרותיות ליצירות שהוענק פרסרומניה ילדים משוררת .

מותובחווילתו, באוגוסט 25-ב נפטר נוישוץ יעקב , Mon Repos, למחרת. ביאשי, קופואו שברובע

מיכאיל לסופר המוקדש מוזאון כעת מהווה הארמון )ארמונו של הסלונים באחד גופתו הוצגה, באוגוסט 28, ראשון ביום. פניו על עבר מאוד גדול וקהל בפרחים מקושטת כשהיא( סדובאנו

העלמין בבית נערכה הקבורה(. נוישוץ היכל )אל בית הכנסת בית בשערי הגופה הועמדהפקוראר, היהודי , (Păcurari) שהיה, הכללי התובע כולל, הציבור ראשי היו המספידים ובין

העיתון. מידידיו Curierul (השליח) מעשי תיאור ועם שחורה במסגרת למחרת הופיע המקומי שלו הצדקה .

246

247