HAZARDE NATURALE, ANTROPICE ŞI TEHNOLOGICE

I. HAZARDELE NATURALE sunt manifestări extreme ale unor fenomene naturale, precum cutremurele, furtunile, inundaţiile, secetele, care au o influenţă directă asupra vieţii fiecărei persoane, asupra societîţii şi a mediului înconjurător, în ansamblu. Cunoaşterea acestor fenomene permite luarea unor măsuri adecvate pentru limitarea efectelor – pierderi de vieţi omeneşti, pagube materiale şi distrugeri ale mediului – şi pentru reconstrucţia regiunilor afectate. Hazardele naturale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, cum ar fi: modul de formare (geneza), durata de manifestare, arealul afectat etc.

În funcţie de geneză, hazardele naturale se diferenţiază în: hazarde endogene şi hazarde exogene. A. HAZARDELE ENDOGENE sunt generate de energia provenită din interiorul planetei, în această categorie fiind incluse erupţiile vulcanice şi cutremurele.Erupţiile vulcanice sunt hazardele endogene care au impresionat puternic omul încă din Antichitate. Fenomenele vulcanice sunt acele manifestări în care magma, sub formă de lavă, însoţită de gaze şi vapori fierbinţi, ajunge, prin erupţie, la suprafaţa pământului. Exploziile la unii vulcani determină şi naşterea bombelor şi a cenuşii, provenite din sfărâmarea conului şi răcirea lavei. Istoria umanităţii a consemnat, în cronici şi documente, peste 2500 de erupţii din care 2000 în centura Pacificului.

Vulcanismul este reprezentat prin gama fenomenelor legate de ivirile de lavă (erupţii, explozii, cutremure) şi are o mare răspândire pe glob. Vulcanii au fost denumiţi după zeul roman al focului Vulcanus. Pe Pământ există cca. 1300 vulcani activi, adică erup cu regularitate, sau au erupt cel puţin o dată în ultimii zece mii de ani. Dacă nu s-a întâmplat acest lucru, vulcanul este numit adormit, iar dacă

nu a erupt de peste 25.000 ani, se poate considera stins. Dintre vulcanii activi cunoscuţi pe glob, 2/3 se găsesc în centura circumpacifică, cunoscută şi

sub numele de Centura de Foc a Pacificului. Restul sunt în zona Antilelor, Mediterana Europeană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Repartiţia lor coincide cu marile arii de seismicitate ale planetei.

Este cunoscută erupţia Vezuviului – care a intrat în istorie ca una dintre cele mai violente catastrofe vulcanice. La 24 august 79 e.n. în miezul verii, când oraşele erau animate de vizitatori şi plajele pline, la orele 13, vulcanul a declanşat o formidabilă explozie. Pompeiul a fost acoperit cu un strat gros de 7-9 m de cenuşă, lavă şi piatră ponce. Au pierit 25.000 de oameni. Atunci şi-a pierdut viaţa şi marele naturalist roman Pliniu cel Bătrân.

În Kobe, în timpul cutremurului din 1995, o porţiune de 500 de metri al unei autostrăzi suspendate s-a dărâmat pe o parte.

Vulcanul Etna – este unul dintre cei mai activi vulcani ai planetei. El este situat pe coasta Orientală a Siciliei. Înălţimea medie ajunge la 3200 – 3300 m, fiind variabilă în funcţie de erupţii. Istoria a consemnat peste 140 de erupţii, cea mai cunoscută fiind cea din 1669 când au fost acoperite cu lavă 15 aşezări, decedând peste 15.000 de oameni. Cea mai recentă erupţie din 25 dec. 1985 a fost însoţită de cutremure care au atins 7 grade pe scara Mercalli.

Cercul de foc al Pacificului este nu numai cea mai activă zonă seismică de pe glob, ci şi vulcanică. Două treimi din numărul vulcanilor pacifici se află în sectorul insular din Pacificul occidental (Indonezia, Filipine, Japonia, Kurile şi Kamceatka), iar cealaltă treime pe ţărmul estic al oceanului (America de Nord, Centrală şi de Sud). Arhipelagul indonezian, cuprinde 20% din vulcanii activi ai provinciei circumpacifice. Din cei 167 vulcani existenţi, 70 sunt în activitate, iar restul, stinşi. Acest arhipelag este cel mai lovit de astfel de catastrofe.

Mexicul, America Centrală, zona Caraibilor constituie o altă zonă de intens vulcanism (El Salvador, Costa Rica, Guatemala, Nicaragua, Antilele Mici).

Vulcanii activi prezintă un pericol permanent pentru localităţile din apropiere, pentru căile de comunicaţie şi terenurile agricole de pe versanţii acestora. Pe Terra se înregistrează anual circa 50 de erupţii vulcanice, dintre care 5% produc victime şi mari distrugeri materiale.

Cel mai eficient mod de apărare împotriva efectelor erupţiilor vulcanice constă în luarea unor măsuri pentru evitarea concentrării aşezărilor omeneşti pe conurile vulcanilor activi sau în apropierea lor. Pentru localităţile amplasate la poalele vulcanilor activi sunt stabilite planuri speciale de alertare şi evacuare rapidă a populaţiei, în acest scop fiind amenajate locuri speciale de primire a populaţiei şi de acordare a primului ajutor răniţilor.

CUTREMURELE – sunt mişcări bruşte ale scoarţei care produc unde elastice reflectate în trepidaţii cu un impact puternic asupra aşezărilor umane. Anual se produc pe Glob peste un milion de cutremure, dar numai o mică parte dintre acestea sunt suficient de puternice pentru a fi considerate hazarde naturale.

Cele mai numeroase şi mai puternice cutremure sunt generate de dinamica internă a Terrei, fiind numite cutremure tectonice. Acestea se produc în lungul contactului dintre plăcile tectonice.

Catastrofele seismice cele mai frecvente şi mai violente se petrec în cele 2 mari centuri ale globului: Centura Alpină Europeană şi sud-asiatică şi Centura Circumpacifică, unde gradul de seismicitate este cel mai ridicat. Dintre cutremurele cele mai grave, putem aminti: Pe cel din 1716 când oraşul Alger a fost aproape distrus. În Portugalia – la 1 noiembrie 1755, a avut loc cea mai distrugătoare zguduire, cu magnitudinea aproape de 8,6 (epicentrul în regiunea arhipelagului Azore). Zguduirile s-au simţit pe o suprafaţă de 2,5 milioane km2, cuprinzând o bună parte din Europa şi Africa de Nord. În noiembrie 1980, în Italia, la Locerno a avut loc un cutremur de 7 grade pe scara Richter. Forţa a echivalat cu explozia a 35

2

În anul 1989 cutremurul a provocat pagube grave în San Francisco: pe un teren

instabil, nivelat artificial, din cauza zguduirilor casele

vechi de lemn au alunecat de pe un fundament.

milioane tone trinitrotoluen. Bilanţul a fost: 179 localităţi sinistrate. S-au înregistrat 4800 de morţi, 1875 dispăruţi, 7772 răniţi şi 250 de mii de sinistraţi. Iranul a suportat numeroase cutremure grave. Turcia, începând din anul 1939, a fost aproape an de an supusă unor mari catastrofe seismice. Cel mai mare seism a avut loc în China în 24 ianuarie 1556, când au fost ucise 830 de mii de persoane. Japonia este afectată anual de 7500 de cutremure, din care 6000 fiind înregistrate numai de aparate, iar restul simţite de oameni. Dintre acestea, 30-40 sunt mai puternice.

Seismul, de magnitudine 8,9 pe scara Richter, din data de 26 decembrie 2004 a provocat apariţia unor valuri uriaşe, întinse de-a lungul câtorva mii de kilometri şi care au lovit zonele de coastă a cel putin şapte ţări - Sri Lanka, India, Thailanda, Indonezia, Bangladesh, Maldive si Malaiezia.

În ţara noastră cele mai puternice cutremure, care produc mari pagube materiale, se înregistrează în regiunea seismică Vrancea, situată în regiunea de curbură a Carpaţilor. Astfel de cutremure, care au determinat şi numeroase pierderi de vieţi omeneşti s-au înregistrat la 26 noiembrie 1802, 10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977. În ţara noastră mai sunt cunoscute şi alte regiuni seismice: Aria Făgărăşană, Aria Banatică (Danubiană), Aria de Nord-Vest, Aria Transilvană şi Aria Pontică, unde cutremurele sunt rare şi au o intensitate redusă.

Cel mai mare cutremur din Vrancea a fost înregistrat în 26 octombrie 1802, şi a avut magnitudinea de 7,9 pe scara Richter. În apariţia cutremurelor vrâncene puternice s-a constatat o oarecare ciclicitate, într-un secol producându-se 2-3 cutremure cu magnitudine mai mare de 7 grade pe scara Richter. Cele mai mari cutremure ale secolului trecut au avut loc la un interval de peste 30 de ani.

Un alt mare seism care a afectat România a fost înregistrat la 10 noiembrie 1940. Cutremurul, care a avut epicentrul în Munţii Vrancei, a avut o intensitate de 7,7 grade pe scara Richter. Seismul s-a simţit pe o întindere de 80.000 de kilometri pătraţi şi a distrus în întregime oraşul Panciu. Au fost afectate construcţiile amplasate în localităţile din zona epicentrală: Focşani, Galaţi, Bârlad, Brăila si Buzău. De asemenea, în Capitală s-a prăbuşit blocul Carlton, cel mai înalt al perioadei respective, iar peste 200 de persoane au fost îngropate sub dărâmăturile imobilului.

La 4 martie 1977, orele 21.20, un cutremur devastator a lovit partea de sud a României, reprezentând cel mai violent fenomen natural din ţară, din secolul douăzeci. S-au prăbuşit 33 de clădiri, 1570 de oameni şi-au pierdut viaţa, striviţi sau asfixiaţi sub dărâmături. Peste 11.300 de persoane au fost rănite, iar 33.000 de locuinţe au fost avariate. De asemenea, s-au înregistrat pierderi economice în valoare de aproximativ doua miliarde de dolari. Epicentrul s-a situat în Munţii Vrancei, la adâncimea de 94 de kilometri, iar magnitudinea seismului a fost de 7,5 grade pe scara Richter. Întrucât era perioada cenzurii ceauşiste, nu a fost dat publicităţii un raport amănunţit al distrugerilor.

Din cauza lipsei de informaţii, oamenii aflau ce se întamplă de la martori şi de la ce vorbeau alţii.

Cutremurul din 30 august 1986 nu s-a soldat cu pierderi de vieţi omeneşti şi nici cu pagube materiale majore, deşi a avut o intensitate de 7,1 pe scara Richter şi s-a produs la o adâncime de 140 kilometri. La 30 mai 1990, s-a produs un nou seism cu o intensitate de 6,9 grade pe scara Richter, la o adâncime de 80 de kilometri.

Deja a intrat în discuţie un proiect de lege care îi va obliga pe constructori să monteze nişte dispozitive fabricate în România, cu dimensiunile de vreo 20 cm, pentru toate construcţiile care vor fi ridicate. Aceste dispozitive costă cam 180-200 de dolari bucata şi îi vor avertiza pe beneficiari cu câteva zeci de secunde înainte de producerea unui cutremur.

B. HAZARDELE EXOGENE sunt generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de unde categoriile de: hazarde geomorfologice, hazarde climatice, hazarde hidrologice, hazarde biologice

3

naturale, hazarde oceanografice, hazarde biofizice şi hazarde astrofizice. HAZARDELE GEOMORFOLOGICE cuprind o gamă variată de procese, cum sunt prăbuşirile,

alunecările de teren, avalanşele.PRĂBUŞIRILE – sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi, prin cădere

liberă, prin salturi sau prin rostogolire. Acestea se produc mai ales la începutul primăverii, datorită alternanţelor frecvente ale îngheţului şi dezgheţului având o frecvenţă mai mare în regiunile cu climat rece şi în etajele alpin şi subalpin. Ele se produc brusc şi sunt formate din bucăţi mai mari sau mai mici de roci compacte ce se rostogolesc pe pantele abrupte.

Prăbuşirile reprezintă un factor de risc important pentru localităţile şi căile de comunicaţie din spaţiul montan. Pericolul lor este accentuat de rapiditatea producerii dezastrului, neexistând posibilitatea de evacuare la timp a populaţiei.

Un exemplu în acest sens a avut loc în 1956, când hidrocentrala Shellkopf de la Niagara (S.U.A.) a fost în mare parte distrusă, datorită faptului că tunelul de aducţiune nefiind betonat, a permis infiltraţii laterale de apă producând sfărâmarea rocilor în bolovani şi mari blocuri de stânci. Acestea, antrenate de apă, s-au prăbuşit de la înălţimea de 150 m peste centrala de la baza cascadei, distrugând-o şi făcând numeroase victime.

Cauzele care le dau naştere sunt complexe: structura geologică, gradul de înclinare a pantelor, umezeala excesivă a solului, ş.a.

ALUNECĂRILE DE TEREN – reprezintă procese de mişcare ale unor mase de pământ sub acţiunea gravitaţiei, în lungul unor suprafeţe de alunecare, care le separă de partea stabilă a versantului. Cele mai numeroase alunecări se înregistrează pe versanţii cu înclinări moderate, constituiţi din argile şi din alternanţe de argile, marne, gresii şi nisipuri. Un rol nu mai puţin important îl au şi cauzele antropice, legate mai ales de despăduriri.

Alunecările de teren sunt, în general, fenomene previzibile, prin unele semne precursoare cum ar fi apariţia crăpăturilor în partea superioară a versanţilor sau înclinarea arborilor.

În aprilie 1974, o alunecare de pământ, în Peru, a blocat râul Mantaro, formând un lac lung de 30 km. Satul Mayumarca a fost acoperit de aluviuni. Peste câteva săptămâni, barajul, care s-a înălţat până la 170 m, a cedat, iar apa scursă a distrus 20 de localităţi.

În ţara noastră cele mai întinse areale cu alunecări se întâlnesc în Subcarpaţi, Depresiunea Transilvaniei, Podişul Moldovei şi în Carpaţii Orientali, dezvoltaţi pe fliş, unde sunt posibile distrugeri ale clădirilor şi căilor de comunicaţie. Alunecările produc victime omeneşti, distrug aşezări, degradează solurile şi terenurile cultivate, afectează vegetaţia forestieră, drumurile, căile ferate, tuneluri şi baraje, conducte subterane, blocări de văi creând lacuri artificiale instabile care pot ceda uşor, etc.

AVALANŞELE – sunt deplasări bruşte, cu viteze mari (300 km/oră) ale maselor de zăpadă, pe versanţii foarte înclinaţi (30-500) ai munţilor, declanşate de vibraţii. Arealele afectate de aceste hazarde sunt Munţii Alpi, Anzii, Stâncoşii Nordici, Munţii Scandinavici, Carpaţii etc.

Avalanşele de zăpadă şi de gheaţă se produc brusc în zonele montane, acolo unde zăpada, în cantitate mai mare, persistă vreme îndelungată şi unde prezenţa pantelor şi văilor uşurează alunecarea, datorită gravitaţiei, prăvălindu-se cu mare vitază şi distrugând totul în calea lor.

Avalanşele se produc mai ales în zona temperată, în regiunile munţilor înalţi (Canada, S.U.A.), iar în Europa în Alpi, Pirinei, Scandinavia şi Caucaz. O frecvenţă mare o au în Alpi şi în primul rând în Alpii elveţieni, unde anual au loc 17.ooo de astfel de fenomene. Multe din ele sunt capabile să genereze adevărate dezastre. Coborând cu viteză de la locul de formare (3.ooo – 4.ooo m) altitudine şi cu o grosime a stratului de zăpadă sau de gheaţă de 2o-3o m, distrug tot ce întâlnesc în cale.

În Anzii peruani, în dec. 1965, o avalanşă de gheaţă, amestecată cu pietre, a şters de pe faţa pământului satul Orayan.

O dureroasă catastrofă s-a petrecut în noaptea de 16 aprilie 1970 în Franţa, pe Podişul Assy, de la poalele masivului Mont Blanc. Avalanşa a provocat moartea a 56 de copii şi 16 membrii din personalul de îngrijire aflaţi într-un sanatoriu pentru tratamente pulmonare.

În martie 1983, în Pakistan, în munţii din nordul ţării, o avalanşă de zăpadă a alunecat pe valea Astor distrugând în întregime două aşezări, unde au murit 80 de oameni şi au fost câteva sute de

4

dispăruţi.În Carpaţii noştri au fost puse în evidenţă culoare de scurgere (Hăşmaş, Bucegi, Piatra Craiului,

Făgăraş, Parâng, Retezat). Pentru evitarea pericolelor legate de avalanşe este necesară cunoaşterea şi cartografierea

precisă a arealelor în care acestea pot să se producă. În unele ţări, cum sunt cele alpine, aceste areale sunt echipate cu sisteme perfecţionate de monitorizare permanentă a stării zăpezii şi de alertare în situaţia existenţei unui pericol iminent de declanşare. Totuşi, şi în aceste ţări, cum sunt, spre esemplu, Elveţia şi Austria, 20-25 de persoane mor anual din cauza avalanşelor.

HAZARDELE CLIMATICE cuprind o gamă variată de fenomene şi procese atmosferice care generează pierderi de vieţi omeneşti, mari pagube şi distrugeri ale mediului înconjurător.

Cele mai întâlnite manifestări tip hazard sunt furtunile care definesc o stare de instabilitate a atmosferei ce se desfăşoară sub forma unor perturbaţii câteodată foarte violente. Furtuna cuprinde mai multe manifesări meteorologice ca : o stare calmă şi o căldură înăbuşitoare, care o precede, urmată de fenomene mecanice sub forma unor vânturi puternice cu schimbări bruşte de direcţii, averse bogate şi fenomene orajoase ( descărcări electrice şi grindină).

Nu întotdeauna desfăşurarea unei furtuni poate îngloba toate aceste manifestări, fiind în funcţie de sezonul şi zona geografică unde se produc.

Frecvenţa furtunilor este foarte diferită pe glob, în funcţie de sezon şi chiar în cursul unei zile. În zona ecuatorială, în unele locuri unde aerul este permanent umed, acestea au o frecvenţă aproape zilnică, de obicei după-amiaza şi chiar noaptea. Ele devin apoi mai rare, mai ales în zonele reci. Sunt rare în pustiuri, unde se manifestă însă sub forma furtunilor de nisip. Tot astfel sunt mai frecvente în zonele înalte faţă de cele joase şi în interiorul uscaturilor faţă de zonele litorale. În regiunile musonice furtunile sunt mai numeroase la începutul şi sfârşitul perioadei ploioase, iarna în apropierea tropicelor, pe oceane şi mări ca şi pe litoral, iar vara în emisfera nordică în interiorul continentelor. Foarte diferit este şi momentul apariţiei în cursul zilei. Vara, în marea lor majoritate, se produc după-amiaza, iarna în timpul nopţii, iar furtunile de lungă durată se pot naşte la orice oră din zi sau din noapte.

Anual pe suprafaţa globului se petrec 16 milioane de furtuni, revenind în medie 440.00 pe zi şi 2.000 pe oră.

Pe continentul nostru sunt mai numeroase în regiunile montane : în Alpi (40), Carpaţi (35), mai puţine în zonele de dealuri şi câmpii din părţile apropiate de ţărmul Oceanului Atlantic (20-25 în Europa vestică) şi în jur de 25-30 în Europa centrală. În ţara noastră, în cuprinsul Carpaţilor, zilele furtunoase variază în medie în cursul anului între 30-35, pe litoral sub 20 iar în restul ţării 20-30.

Ciclonii tropicali sunt furtuni violente, formate între 5 şi 150 latitudine nordică şi sudică, având viteze ale vântului de peste 118 km/h. Acestea poartă denumiri diferite de la o regiune la alta: „uragan” (hurricane) în Oceanul Atlantic, taifun în Oceanul Pacific şi „ciclon tropical” în Oceanul Indian şi în lungul coastelor Australiei.

Puterea de distrugere a ciclonilor este determinată de viteza vânturilor, care poate să ajungă la peste 250 km/h, de ploile abundente şi valurile uriaşe. Cele violente cauzează pierderi foarte mari: mii de victime, animale ucise, distrugeri de construcţii, reţele electrice, instalaţii pentru dirijarea navigaţiei pe coastă, distrugerea recoltelor, ruperi de baraje sau de conducte pentru alimentăre cu apă, înlesnind astfel răspândirea bolilor infecţioase (dizenterie, febră tifoidă), accidente navale etc.

În 1970 un ciclon tropical a bântuit prin Bangladesh, în insulele aflate în delta râului Gange, omorând circa un milion de oameni.Anual se formează pe Terra circa 80 de cicloni tropicali puternici, cea mai mare parte a lor fiind înregistrată în Golful Bengal.

Tornadele se manifestă ca un vârtej cu ax vertical, oblic sau uşor sinuos. Ele se nasc din cauza marii tensiuni electrice existente în norul de furtună, ceea ce face ca baza acestuia să coboare spre suprafaţa solului.

Tornadele au de obicei o viaţă scurtă, aprox. o oră.Când se deplasează deasupra uscatului, cu o viteză între 10 km/h şi 560 km/h, produc distrugeri enorme. Acestea sunt frecvente în S.U.A. şi în Australia.

Nu se ştie ce determină formarea tornadelor. Deseori sunt însoţite de furtuni, deoarece pâlnia de

5

Tornadă deasupra Oklahomei, in Statele Unite

Sahelul african şi Cornul Africii sunt ambele, regiuni predispuse la secetă.

aer şerpuitoare coboară de obicei din nori de furtună, timp în care aerul cald se ridică şi se învârte în jurul ei. Presiunea aerului în interiorul pâlniei este foarte scăzută; presiunea scăzută a tornadelor şi presiunea internă mai ridicată a clădirilor, face ca acestea să explodeze pur şi simplu.

Tornadele au o frecvenţă mare în S.U.A. (124 în medie pe an). Una dintre cele mai puternice tornade s-a produs la 3-4 aprilie 1974 în statele Kentuckz, Inidana, Ohio, Georgia, Alabama şi Tennessee (400 morţi, 4000 răniţi, mii de oameni fără adăpost, pagube 500 milioane dolari). În 1989 o tornadă a omorât 1300 de oameni în Bangladesh. Puterea lor de distrugere este enormă, dărâmând cu uşurinţă clădiri, ridicând în aer obiecte grele, secând prin aspiraţie apa râurilor sau a lacurilor cu peşti cu tot, sfărâmând arbori şi făcând victime omeneşti.

Tornadele se produc şi în vestul Africii, datorită întâlnirii aerului cald şi umed dinspre ocean (musonul de sud-vest) cu cel din Sahara – cald şi uscat.

Pe teritoriul României, tornadele sunt întâmplătoare şi de intensitate relativ redusă. Una din ele a trecut prin comuna Râşca, jud. Suceava în iunie 1980. A traversat o pădure, apoi comuna unde a atins intensitate maximă. Vârtejul a dărâmat 4 case, 10 garduri, victime omeneşti nu s-au înregistrat, decât mici accidente.

Cicloni extratropicali sunt caracteristici regiunilor din zona temperată şi se formează la contactul dintre masele de aer polar şi cele tropicale, uneori fiind extinse pe suprafeţe uriaşe. În timpul iernii, aceste furtuni sunt asociate cu căderi abundente de zăpadă care generează viscole puternice care perturbă traficul rutier şi aerian, provoacă întreruperi ale livrării curentului electric, precum şi pierderi de vieţi omeneşti.

Furtunile sunt asociate adesea cu fulgere şi tunete, cunoscute împreună sub denumirea „ora-je”. Acestea repre-zintă manifestări lu-minoase şi sonore ale unor descărcări electrice în atmos-feră. Descărcarea e-lectrică dintre nor şi suprafaţa terestră, încărcată pozitiv, poartă numele de trăsnet şi reprezintă un pericol extrem pentru om.

Seceta – Meteorologii definesc seceta ca o perioadă de timp în care media ploilor din orice zonă scade mult sub limita normală, de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp. Seceta severă poate duce la o reducere a rezervelor de apă din râuri, lacuri şi fântâni, care captează rezervele de apă freatică. Ea poate cauza o scădere a recoltelor şi o reducere a suprafeţelor destinate păşunatului animalelor.

6

În regiuni ca nordul Nigeriei, unde ploile sunt puţine şi nu există ape curgătoare,

majoritatea oamenilor se bazează, pentru apă, pe fântânile săpate manual. Apa este adesea poluată ceea ce face periculoasă

folosirea ei.

Inundaţie determinată de muson în Jakarta, Indonezia

Un alt fenomen meteorologic înrudit cu seceta, care provoacă şi el dezastre, sunt ploile torenţiale ocazionale, care urmează după o secetă severă. O bună parte din apa de ploaie cade direct pe pământul uscat, nefiid absorbită de sol. Aceste torente umflate se revarsă peste maluri naturale provocând inundaţii distrugătoare.

Principala cauză a foametei din Africa şi părţi ale Asiei, incluzând China şi India, este seceta. Foametea este definită ca o mare şi prelungită lipsă de hrană, care duce la inaniţia populaţiei şi moarte.

Cea mai mare perioadă de foamete a avut loc între anii 1959 şi 1961 în China, unde au murit în jur de 30 de milioane de persoane.

O altă regiune semiaridă lovită de secetă la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 a fost estul şi sudul Africii. Seceta a distrus recoltele lăsând înfometaţi peste 40 de milioane de oameni.

Una dintre regiunile uriaşe predispusă la secetă este Sahelul nord-african, numit şi imperiu al foametei, care se situează între Sahara şi zonele tropicale, mai umede, din Africa de Vest şi Centrală. Se întinde la vest, din Senegal şi Mauritania, prin Mali, Burkina Faso, Niger şi Ciad, până în Sudan. De la nord la sud, Sahelul măsoară între 300 şi 500 km şi are aspectul unei stepe uscate, presărată cu arbuşti şi palmieri spinoşi.

În anii 1930, secete severe au lovit regiunea Marilor Câmpii, din centrul Statelor Unite, între Texas şi graniţa canadiană.

Stepele din Ucraina sunt o lată regiune semiaridă unde, uneori, seceta durează mai mulţi ani.

În anii 1980, Etiopia a fost lovită crunt de secetă şi foamete. Primii care au suferit au fost copiii şi bătrânii. În întreaga lume s-au făcut eforturi imense pentru strângerea de fonduri pentru ajutorarea acestora.

Secetele şi deşertificarea au atras şi foametea. Expansiunea deşertului este o urmare nu numai a naturii, ci şi a condiţiilor sociale, a acţiunii nechinzuite a omului, prin defrişările masive de păduri. Se mai adaugă şi păşunatul neraţional şi practicarea unei agriculturi inadecvate, de tip monocultură, incendierea unor suprafeţe cu plante arborescente pentru obţinerea terenurilor de păşunat.

HAZARDE HIDROLOGICE (oceanografice) cuprind hazardele generate de valurile de vânt sau de cutremure (tsunami), de banchiza de gheaţă şi deplasarea aisbergurilor, de producerea fenomenului El Niño de ridicarea nivelului Oceanului Planetar.

EL NIÑO este un fenomen complex de interacţiune între apele Oceanului Planetar şi atmosferă, care se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific. Acest fenomen se manifestă prin încălzirea anormală, la suprafaţă, a apelor Oceanului Pacific, care se deplasează dinspre partea vestică spre partea estică sub impulsul unor mase de aer cu aceeaşi direcţie de mişcare.

Încălzirea apei oceanului se produce în preajma Crăciunului, fenomenul fiind denumit « El Niño » (Copilul Domnului). Acest fenomen se repetă la intervale neregulate, cuprinse între 3 şi 7 ani, iar încălzirea poate să persiste 1-2 ani.

Răcirea anormală a apelor din estul Ocenului Pacific a fost denumită “La Niña”, aceasta fiind opusul fenomenului El Niño. La Niña se manifestă prin intensificarea vânturilor de est care împing cantităţile mari de apă caldă la suprafaţa oceanului spre vest, locul apei calde fiind luat de o apă mai rece provenind din adâncuri.

Unul dintre cei mai violenţi El Niño, din 1982-1983, a avut efecte de lungă durată asupra climei. Temperatura apelor de suprafaţă

7

Inundaţii

a crescut în multe părţi ale Oceanului Pacific, cu aproape 100 C, pe aproximativ 13.000 de km de-a lungul Ecuatorului. S-au înregistrat secete în sudul Africii, Australia, Insulele Pacificului, India şi Sri Lanka. În schimb, pe coasta vestică a SUA şi alte zone din jurul Golfului Mexic s-au înregistrat ploi torenţiale şi inundaţii devastatoare. Pierderile globale estimate au fost de 8,65 miliarde de dolari.

Inundaţiile sunt hazarde hidrografice cu o largă răspândire pe Terra, care produc mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Aceste hazarde se pot produce în lungul râurilor (care drenează circa 70% din suprafaţa continentelor) şi au cea mai mare frecvenţă pe glob în zona tropicală. Sunt procese de scurgere şi revărsare a apei din albiile râurilor în lunci, unde ocupă suprafeţe întinse, utilizate de om pentru agricultură, habitat, căi de comunicaţie, etc. Producerea inundaţiilor este datorată pătrunderii în albii a unor cantităţi mari de apă provenită din ploi, din topirea bruscă a zăpezii şi a gheţarilor montani, precum şi din pânzele subterane de apă.

Despăduririle favorizează scurgerea rapidă a apei pe versanţi şi producerea unor inundaţii puternice.

În ţara noastră, în ultimii ani, inundaţiile au afectat aproape toate judeţele ţării. O mare parte din pagubele înregistrate a fost datorată extinderii necontrolate a localităţilor în luncile râurilor şi despăduririlor excesive.

Icebergurile sunt fragmente uriaşe de gheaţă desprinse din calotele glaciare sau din gheţarii polari, care plutesc împinse de vânturi ori de curenţii oceanici. Icebergurile pot fi întâlnite de nave pe circa 20% din suprafaţa oceanelor, fiind un pericol pentru circulaţia maritimă şi pentru platformele marine de foraj şi de exploatare a petrolului.

Cele mai numeroase iceberguri se întâlnesc în emisfera sudică, în apropierea coastelor Antarcticii, de unde pot sa ajungă până la 40-500 latitudine sudică în oceanele Pacific, Atlantic şi Indian. În emisfera nordică, cea mai mare parte a icebergurilor provine din vestul Groenlandei şi se deplasează până spre 480 latitudine nordică.

În Atlanticul de Nord, ei au o formă neregulată, căci se desprind din blocul de gheaţă al Groenlandei, unde relieful este accidentat, în timp ce în emisfera sudică se detaşează din platforma continentală a uscatului antarctic, având o formă tabulară. Gheţarii antarctici sunt şi mai voluminoşi putând avea o lungime de 350 km şi o lăţime de 60 km. Cei din Atlanticul de Nord ajung până la maximum 12-13 km lungime şi o lăţime de 5-5,3 km.

În Atlanticul de Nord cei mai mulţi gheţari plutitori (în jur de 1000 pe an) trec prin dreptul insulei Terra Nova. Pericolul cel mai mare îl prezintă intervalul aprilie-iunie, iar în emisfera sudică, noiembrie-ianuarie.

Apropierea unui gheţar plutitor se anunţă printr-o răcire a aerului şi a apei.În noaptea de 14-15 aprilie 1912, transatlanticul „Titanic” un adevărat oraş plutitor, cel mai

luxos vas de croazieră, care se construise până atunci s-a scufundat datorită coliziunii cu un gheţar plutitor. Bilanţul a fost foarte dureros: din totalul de 3201 persoane (din care 1885 echipaj şi personal al navei şi 1316 pasageri) şi-au pierdut viaţa 1573.

BANCHIZA poate să ajungă la grosimea 3-4 m, dar devine un hazard pentru navigaţie atunci când se extinde rapid şi pune în dificultate, datorită pericolului de blocare, navele de cercetări sau de pescuit oceanic.

VALURILE puternice produse de furtuni sunt periculoase pentru navigaţie şi au un impact însemnat asupra coastelor. În furtună valurile se deplasează în diferite direcţii, cauzând pericole pentru vasele din larg. În unele situaţii este realizat un spectru de interacţiune în care se combină energia mai multor valuri, cu înălţimi de 8-10 m, a căror rezultantă este periculoasă pentru ambarcaţiuni şi pentru

8

platformele petroliere marine (cele din Marea Nordului). Majoritatea valurilor se produc prin frecarea dintre vânt şi apă, atunci când vântul bate

deasupra suprafeţei unui ocean. Frecarea pune în mişcare apa de la suprafaţă. Cu cât mai intens va bate vântul, cu atât mai înaltă va fi mişcarea în sus şi în jos a valurilor.

Energia valului descreşte cu îndepărtarea lui de origine. În final, valul devine o mişcare lină, domoală, în sus şi în jos, numită hulă. Un vapor aflat pe hulă se înalţă şi coboară lin. Hula poate să apară departe de originea valului.

Un val care a pornit din Antarctica a fost identificat şi s-a transformat în hulă pe coastele Alaskăi, la o distanţă mai mare de 10.000 de kilometri de locul de origine.

Valurile transportă aluviuni, cum ar fi nisip sau pietriş, de-a lungul coastei, dacă o lovesc sub un anumit unghi.

TSUNAMI - sunt valuri uriaşe produse de cutremurele puternice, erupţii vulcanice şi alunecări submarine. Ele au lungimi enorme, de până la 160 de kilometri, între o creastă şi următoarea. Se deplasează cu viteze mari, de până la 800 de km/h. Când un asemenea val atinge coasta, produce mari dezastre. Se manifestă ca un perete de apă înalt de 25 de metri, care mătură uscatul pe care îl întâlneşte în cale.

Cele mai numeroae asemenea valuri se produc în Oceanul Pacific, dar se întâlnesc şi în Oceanul Indian, Oceanul Atlantic şi în Marea Mediterană.

Pentru preîntâmpinarea efectelor valurilor tsunami au fost înfiinţate diferite sisteme de alertare a populaţiei, sisteme care funcţionează pe baza datelor transmise cu ajutorul sateliţilor.

Valuri seismice înalte de până la 10 metri, declanşate de un cutremur cu magnitudinea 8,9 pe scara Richter, produs in Oceanul Indian, au maturat coastele a şapte ţari asiatice.

HAZARDE BIOLOGICE NATURALE: - sunt reprezentate de epidemii, invazii ale insectelor, boli ale plantelor. Pe lângă pagubele produse în agricultură, influenţează negativ asupra degradării mediului natural.

EPIDEMIILE sunt caracterizate prin îmbolnăviri în masă ale populaţiei, datorită unor agenţi patogeni cum sunt viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungii şi protozoarele.

Epidemiile de mari proporţii poartă denumirea de pandemii şi au generat milioane de victime, mai ales în Evul Mediu(ciuma bubonică, în Europa). În prezent se manifestă maladia SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Dobândite), determinată de virusul HIV, cu transmitere sexuală sau prin transfuzii de sânge.

Epidemiile sunt favorizate de sărăcie, lipsa de igienă, infestarea apei, aglomerarea gunoaielor menajere, înmulţirea şobolanilor. Hazardele naturale, cum sunt inundaţiile sau cutremurele mari, sunt însoţite de pericolul declanşării unor epidemii.

Măsurile preventive cuprind vaccinarea şi educarea populaţiei, păstrarea igienei în şcoală şi în familie, izolarea focarelor de declanşare a epidemiilor, combaterea agenţilor purtători.

INVAZIILE DE INSECTE în special lăcuste, produc pagube mari agriculturii, îndeosebi în Africa, Asia, estul Europei şi în America de Nord. Ele sunt prolifice, prin numărul mare de larve ce-l generează. O tonă de lăcuste consumă zilnic hrana a 250 de oameni. Combaterea lor se poate face prin distrugerea ouălor, utilizarea insecticidelor şi a unor capcane pentru distrugerea nimfelor de lăcustă.Pe lângă lăcuste mai sunt şi alţi dăunători biologici a căror acţiune capătă proporţii catastrofale. Periculoasă este şi căpuşa vitelor frecventă în America de Sud, Australia şi Africa de Sud, paraziţii orezului (Asia de Sud şi Sud-Est), ai bumbacului (America de Nord, de Sud, Orientul Mijlociu) sau omizile. În iunie 1974 o invazie de omizi, într-o regiune a Canadei, a distrus toate ogoarele şi culturile de grădină. Convoiul a format un şir lung de 160 km şi lat de 100 km. Graurii fac anual pagube în

9

agricultura din sudul S.U.A., de câteva milioane de dolari atacând cerealele, legumele, livezile. Aceste păsări transmit şi o gravă boală respiratorie.

INCENDIILE sunt hazarde periculoase pentru mediu şi pentru activităţile umane şi determină distrugeri ale recoltelor, ale unor suprafeţe împădurite şi ale unor construcţii.

Incendiile pot fi declanşate de cauze naturale cum sunt fulgerele, erupţiile vulcanice, fenomenele de autoaprindere a vegetaţiei şi de activităţile omului(neglijenţa folosirii focului, accidente tehnologice, incendieri intenţionate) În perioadele secetoase, incendiile sunt favorizate adeseori de vânturi puternice asociate cu temperaturi ridicate, care contribuie la extinderea rapidă a focului.. Şi în ţara noastră, în astfel de perioade se produc incendii, în localităţi, în păduri şi pe terenuri agricole.

II. HAZARDE ANTROPICE ŞI TEHNOLOGICE:HAZARDELE ANTROPICE:Hazardele antropice sunt fenomene de interacţiune între om şi natură, declanşate sau favorizate

de activităţi umane şi care sunt dăunătoare societăţii în ansamblu şi existenţei umane în particular.Aceste fenomene sunt legate de intervenţia omului în natură, cu scopul de a utiliza elementele

cadrului natural în interes propriu: activităţi agricole, miniere, industriale, de construcţii, de transport, amenajarea spaţiului. Ele sunt şi consecinţa conflictelor militare, mai ales a conflagraţiilor, cum au fost cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea. În unele cazuri, cauzele antropogene se întrepătrund cu cele naturale, ca în cazul deşertificării, inundaţiilor, etc.

Afectarea sau, în unele cazuri, distrugerea mediului determină o creştere a vulnerabilităţii umane, respectiv pericole potenţiale care pot periclita sănătatea şi, uneori, chiar viaţa, la care se adaugă pagubele materiale.

După durata şi gradul de afectare a mediului, hazarele se ierarhizează în:1. episodice (emisii de poluanţi, care poti fi remediaţi relativ uşor);2. accidentale (sunt hazardele care produc dereglări în desfăşurarea unui proces natural sau

antropic şi care se pot remedia într-un interval de timp scurt);3. ruptură (produc întreruperea activităţilor prin distrugerea mecanismului de funcţionare şi care

necesită timp şi resurse financiare mari);4. catastrofale (produc schimbări radicale în structura unui ecosistem, sau care pot conduce la

dispariţia unei structuri, şi deci, care presupune reconstrucţia pe principii diferite faţă de cele iniţiale pentru a rezista la alte hazarde catastrofale, cu cheltuieli imense).

În funcţie de activitatea care le-a declanşat, hazardele antropice se pot structura în tehnologice şi sociale.

A) HAZARDELE TEHNOLOGICE:

HAZARDELE INDUSTRIALE – Această categorie include o gamă largă de accidente, declanşate de om cu sau fără voia sa, legate de activităţile industriale, cum sunt exploziile, scurgerile de substanţe toxice, poluarea accidentală, etc.

Asemenea hazarde sunt mai frecvente în industriile chimică şi metalurgică, mai ales în prima, datorită emisiilor de substanţe nocive în procesul de producţie şi cantităţilor mari de deşeuri care afectează solul, apa şi aerul.

Amplasarea obiectivelor industriale în văi adânci şi depresiuni, în care se manifestă frecvent fenomene meteorologice cum sunt calmul atmosferic şi inversiunea termică, conduce la stagnarea şi cumularea poluanţilor şi, în final, la realizarea unor concentraţii periculoase. Printre cazurile cele mai semnificative sunt:

Pe valea Meusei, afluent al Rhinului, mărginit de coline ce domină valea cu 75-100 m şi dotat cu întreprinderi industriale (cocserii, combinate siderurgice, centrale electrice, fabrici de sticlă, de acid sulfuric, de îngrăşăminte chimice, etc), o ceaţă densă şi persistentă ( timp de 15 zile) a provocat, în decembrie 1930, moartea a 60 de persoane şi simptome de otrăvire la câteva mii de locuitori.

Între 5 şi 8 dec. 1952, factorii climatici (ceaţa, calmul atmosferic şi inversiunea termică) au determinat o situaţie catastrofală la Londra. Ca urmare a creşterii bruşte a conţinutului de anhidridă

10

sulfuroasă ( de peste 20 de ori) şi de substanţe solide aflate în suspensie ( de trei până la zece ori mai mare decât cea obişnuită), numărul deceselor provocate de faimosul smog londonez a fost evaluat la 4 000, iar cel al persoanelor care au avut de suferit, cu mult mai mare.

Accidentul produs la Bhopal,(India) în ziua de 3 decembrie 1984, prin eliminarea accidentală a unui gaz toxic ( izocianat de metil ), provenind de la o uzină de pesticide, s-a soldat cu 6 500 de victime şi îmbolnăvirea altor 100 000 de persoane ( sterilitate, afecţiuni respiratorii, surzenie temporară, etc.).

În Ucraina, aprilie 1986, (explozia de la Centrala nucleară de la Cernobîl a afectat întreaga emisferă nordică, iar numărul victimelor încă nu se cunosc cu exactitate);

În România, în anul 2000 a avut loc deversarea cianurilor din cadrul industriei minereurilor neferoase de la Baia Mare în râul Someş, apoi în Tisa şi Dunăre.

TRANSPORTURILE au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, corelată cu creşterea demografică explozivă şi cu dezvoltarea economico-socială. Pe şoselele Terrei aleargă peste 600 de milioane de autovehicule, pe căile ferate circulă câteva sute de mii de terenuri, în aer se află simultan câteva mii de avioane, fluviile şi mările planetei sunt străbătute de mii de vapoare. Această activitate implică existenţa unor riscuri variate, atât pentru mediul înconjurător, cât şi pentru societatea umană.

Caracterul de hazard ale acestora rezidă în:1. Poluarea permanentă a aerului, cauzată de mijloacele de transport, care, numai la nivelul

Europei, sunt răspunzătoare pentru 69% din emisiile de CO, 63% NO2, 30% compuşi organici volatili şi 1% SO2.

2. Pierderi de vieţi omeneşti. Pentru Europa, transporturile, în special cele rutiere, reduc durata normală de viaţă cu 40 de ani, de patru ori faţă de cancer.

3. Poluarea cu substanţe periculoase a solului şi mai ales a apelor. Cele mai severe hazarde sunt cele legate de transportul produselor petroliere

Transporturile rutiere au cunoscut cea mai amplă dezvoltare, între toate categoriile de transporturi, derulându-se pe 15 milioane de km de drumuri modernizate, fără a lua în calcul imensa reţea stradală din aşezări şi drumurile nemodernizate. Această categorie de transport este apreciată ca fiind de circa zece ori mai periculoasă decât transportul feroviar ori cel aerian, cauzele accidentelor fiind legate de: viteza excesivă, consumul băuturilor alcoolice, oboseala la volan, dificultatea traseelor în anumite zone, defecţiuni ale mijloacelor de transport, supraaglomerarea drumurilor, etc.

Transporturile feroviare. Impresionanta reţea feroviară ( circa 1 600 000 km ) – dominată de magistrale transcontinentale, cu lungimi de mii de km – ,creşterea vitezei de deplasare ( în unele cazuri la 200-300 km/h), dificultăţile traseelor străbătute, erorile de semnalizare şi alţi factori fac ca accidentele în domeniu să fie foarte grave, cu atât mai mult cu cât numărul pasagerilor este ridicat şi volumul mărfurilor foarte mare.

În ultimele decenii, catastrofe feroviare s-au înregistrat atât în ţări în curs de dezvoltare ( în India, Brazilia, Mexic ş.a.) cât şi în ţări dezvoltate ( Germania, Belgia ş.a.).

Transporturile navale prezintă riscuri mai mari în cazul transporturilor maritime ( datorită tonajului mare al navelor), decât în cazul celor fluviale.

Transporturile maritime se practică pe distanţe lungi, fiind esenţiale în schimburile comerciale intercontinentale. Cele mai grave şi cu cele mai mari consecinţe sunt accidentele petrolierelor, a doua jumătate a secolului al XX-lea fiind marcată de un întreg şir de asemenea catastrofe, între care: „ Torrey Canyon” ( 18 martie 1967), „ Arizona Standard” şi „Oregon Standard” ( 18 ianuarie 1971, s-au ciocnit în Golful San Francisco), „Amoco Cadiz” ( 18 martie 1978) ş.a. „Torrey Canyon” a deversat 100 000 tone de petrol, iar „Amoco Cadiz” o cantitate aproape dublă, ambele dând naştere unor „maree negre”, care s-au abătut asupra ţărmurilor, urâţind peisajul, distrugând flora şi fauna, alungând turiştii.

Transporturile aeriene au revoluţionat comunicaţiile la mari distanţe, fiind esenţiale pentru deplasarea pasagerilor. Deşi sunt considerate cele mai sigure, par mai periculoase decât alte mijloace de transport întrucât accidentele aviatice sunt intens mediatizate.

HAZARDELE AGRARE rezultate prin extinderea terenurilor agricole, au modificat peste 40% din suprafaţa uscatului.

11

Este evident faptul că ecosistemele naturale se reduc din ce în ce mai mult, în bună măsură datorită necesităţilor impuse de dezvoltarea demografică şi economică a omenirii. În fapt, cu excepţia câtorva întinse regiuni naturale, între care Arctica, Antarctica, unele zone deşertice, ale pădurii tropicale ori ale taigalei, există o alternanţă a mediilor transformate antropic cu cele naturale.

Unele medii naturale au fost chiar radical transformate antropic: se apreciază că circa două cincimi din întinderea de aproape 150 milioane de km2 ai uscatului planetar au fost puternic modificate de activităţile umane: agricultură, extinderea aşezărilor, activităţi productive, etc. Numai în ultimele trei secole a fost despădurită o suprafaţă de 6 milioane de km2, terenurile agricole s-au extins cu 22 milioane de km2, iar terenurile umede s-au restrâns cu 1,6 milioane de km2. Mai mult, peste o şesime din suprafeţele agricole ale Terrei au devenit marginale sau improprii unei exploatări regulate.

Agricultura intensivă a contribuit în mare măsură la unele din stricăciunile pe care oamenii le-au produs mediului înconjurător.

Nutreţurile relizate cu ajutorul fertilizatorilor chimici şi insecticidelor sunt spălate de ploi în sol, dar acestea distrug nu doar vătămătorii ci şi ecosistemul natural. Dezvoltarea unor ferme mari înseamnă şi reducerea habitatelor naturale prin distrugerea zonelor împădurite din preajmă.

Potrivit evaluărilor efectuate de instituţii specializate ale O.N.U., procesele de degradare a solurilor sunt evidente pe circa 2 milioane de hectare, fiind datorate unor cauze diferite: eroziunea prin apă (56%), eroziunea prin vânt (28%), degradarea chimică (12%), degradarea fizică (4%).

Există şi o eroziune datorată sau favorizată nu de absenţa apei, ci tocmai de prezenţa acesteia: eroziunea pluvială, rezultat al acţiunii precipitaţiilor pe un sol neprotejat.

Degradarea terenurilor apare şi în cazul despăduririlor neraţionale şi al păşunatului excesiv. Unul din primele exemple din istorie l-a oferit Grecia, degradarea pământurilor sale începând cu milenii în urmă tocmai datorită unor defrişări exagerate şi a unui păşunat excesiv. Iar în timpurile noastre, cel mai concludent exemplu îl reprezintă degradarea terenurilor din Sahel – zona care face trecerea între marele pustiu Sahara şi savanele africane – care a fost accentuată de supraîncărcarea terenurilor, având o vegetaţie săracă, cu mari efective de ovine, caprine, cămile.

De asemenea, irigaţiile constituie o cauză importantă a degradării solului, făcute în mod neraţional, aceasta provoacă salinizarea (ca de exemplu în Câmpia Indului, valea Eufratului, nord-estul Braziliei etc.), fie excesul de umiditate.

HAZARDELE COMERCIALE sunt legate de comerţul cu produse/deşeuri toxice şi radioactive.

Problema depozitării deşeurilor toxice a fost adusă în centrul atenţiei la începutul anilor 1970 în localitatea Love Canal, în apropierea cascadei Niagara, S.U.A. Acolo a existat un număr crescut de nou născuţi cu diferite invalidităţi, iar numărul cazurilor de cancer era şi el în creştere.

Deşeurile trebuie să fie transportate până la amplasamentul final, ceea ce poate implica trasee lungi parcurse pe căi rutiere, ferate sau maritime. Rutele parcurse de deşeurile toxice sunt rareori făcute publice. Încărcăturile sunt transportate cu trenuri sau camioane noaptea, atunci când şoselele şi căile ferate nu sunt aglomerate.

Companiile britanice sunt printre liderii procesării sau “stocării” deşeurilor toxice. În 1975, aproximativ 5000 tone de gunoaie şi deşeuri au fost importate pentru a fi neutralizate în Marea Britanie. Câţiva ani mai târziu cantitatea crescuse la 20000 de tone, din care un sfert era catalogată toxică.

În Stewartbz din Bedfordshire, în Anglia, operatorii produc electricitate din gazele provenite din descompunerea deşeurilor.

În cariera Czmrhzdceirw , Ţara Galilor, sunt îngropate aceste pachete cu deşeuri periculoase, aduse din Austria. Acest gen de depozitare nu a fost permis în Austria la acea dată şi, de atunci, a fost interzis şi în Ţara Galilor.

Cargoul Karin B a ajuns pe primele pagini ale ziarelor în 1988 când a navigat îndelungat cu o încărcătură de deşeuri toxice pe care nimeni nu o accepta.

B. HAZARDELE SOCIALE:CONFLICTELE MILITARE sunt hazarde premeditate în timp de pace prin pregătirea

12

arsenalului militar şi, mai ales, prin testele nucleare efectuate în S.U.A., Rusia, China sau apărute din cauza disputelor politice scăpate de sub control.

Istoria omenirii a înregistrat numeroase conflicet militare, însă cele care au avut loc în secolul XX au cuprins aproape întreaga planetă (primul şi al doilea război mondial, numeroase războaie locale), fie că s-a desfăşurat în unele areale ale Terrei, unde utilizarea arsenalului avansat tehnic a condus la apariţia unor catastrofe ecologice (Vietnam – gaze defoliante, incendii şi contaminări cu petrol, mine în Golful Persic, Iugoslavia etc.)

Armele aflate în prezent în arsenalul militar al unor state sau în proiect de a fi realizate (de exemplu, bomba cu neutroni), pe lângă care bombele atomice aruncate la Hiroshima şi Nagasaki în august 1945 fac o figură ştearsă, creează, pentru prima dată în istoria omenirii, pericolul unei ameninţări de distrugere totală a vieţii de pe planeta noastră, de dispariţie posibilă a speciei umane.

TERORISMUL. Termenul terorism însemană acte de violenţă comise de opozanţi ai unui stat, care operează în grupuri restrânse, secrete. Cuvântul implică de asemenea faptul că teroriştii nu desfăşoară o campanie pur militară, ci încearcă să tulbure viaţa normală a unei societăţi, folosind tactici ce pun în pericol sau ţintesc intenţionat oameni obişnuiţi. În cazuri extreme, avioane civile sau centre comerciale sunt aruncate în aer, sau ostatici nevinovaţi sunt ucişi dacă cererile răpitorilor sunt refuzate.

Terorismul a devenit o problemă mondială. Grupările de stânga au devenit active în Europa, SUA, Japonia şi în multe zone ale Americii de Sud. Palestinienii, învinşi în războiul de Şase Zile (1967), au înfiinţat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) cu scopul de a lansa atacuri teroriste asupra Israelului.

Campania pentru drepturi civile din Irlanda de Nord (1968) a dus la acte de violenţă şi la reinstaurarea IRA în calitate de forţă majoră în provincie, acesteia opunându-i-se în cele din urmă alte grupări teroriste.

Naţionalismul şi religia erau din ce în ce mai puternice. Nemulţumirile etnicilor au dus la înfiinţarea Panterelor Negre în SUA, al Tigrilor Tamili în Sri Lanka ş. a.

Terorismul a luat proporţii îngrijorătoare : Atentatele de la 11 septembrie 2001, din Statele Unite, cele mai sângeroase din istorie, au

fost comise de 19 membri ai gruparii al-Qaida, care au deturnat patru avioane şi le-au prabuşit peste World Trade Center si Pentagon. Atacurile s-au soldat cu 2.978 de morti, 2.749 de persoane fiind ucise la New York. Turnurile Gemene ale World Trade Center, cele mai înalte din New York, au fost lovite de avioanele deturnate de terorişti, la un interval de câteva minute.

Lockerbie, un oraş scoţian, a fost scena celui mai mare dezastru aerian din Marea Britanie, când un avion Boeing 747 a fost aruncat în aer de o bombă a teroriştilor în 21 decembrie 1988. Nu au fost supravieţuitori, printre cele 270 de victime s-au numărat şi locuitori ai oraşului ucişi în urma căderii rămăşiţelor avionului. Investigatorii au acuzat Libia că ar fi pus la cale atentatul.

Gherilele arabe au luat 11 ostatici israelieni în timpul Jocurilor Olimpice din 1972. Toţi ostaticii, cinci terorişti şi un poliţist, au fost ucişi într-o confruntare armată în aeroportul din apropiere.

În 1983, în Beirut, 170 de marinari americani au fost ucişi când un camion încărcat cu explozibil a intrat într-o cazarmă a marinei americane. Două minute mai târiu, un atac similar asupra membrilor Forţei Internaţionale pentru Păstrarea Păcii aflaţi într-o altă clădire, a provocat moartea a 70 de persoane.

11 aprilie 2002: Tunisia. 21 de persoane, inclusiv 14 cetăţeni germani, şi-au pierdut viaţa într-un atentat sinucigaş împotriva unei sinagogi din Djerba. Atacul a fost revendicat de un important responsabil militar din Al-Qaida.

Atac asupra unei şcoli din Beslan, în toamna lui 2004, soldat cu moartea a zeci de copii şi cadre didactice.CONFLICTE SOCIALE conflictele sociale de masă, epurările etnice sunt deosebit de

numeroase.

13

Termenul “etnic” descrie adesea un grup de oameni care au sentimentul unei apartenenţe comune, bazată pe istorie, obiceiuri sau mod de viaţă. Simţul identităţii defineşte cel mai bine grupul etnic, dar poate fi accentuat de aceeaşi limbă, religie, culoare a pielii sau un statut comun de clasă sau de castă.

Conflictele etnice pot apărea oricând, deoarece, de-a lungul mileniilor, oamenii s-au amestecat unii cu alţii.

Exemple de astfel de conflicte sunt:Provincia Kosovo din Iugoslavia (etnicii albanezi de religie islamică contra sârbilor de religie

ortodoxă)În Sudan, conflict etnic şi confesional între populaţia arabă, de religie islamică, din nordul ţării,

şi populaţia negroidă, de religie creştină, din sudul ţării ; Imigranţii din Caraibe sosesc la Southampton, la începutul anilor 1960. Mulţi oameni de

culoare credeau că străzile Londrei sunt « pavate cu aur » dar în schimb au dat de rasism şi ostilitate.

Dezintegrarea Iugoslaviei din 1990 a dus la un război interetnic terifiant între sârbi, croaţi şi musulmani.CRIMINALITATEA ŞI CONSUMUL DE DROGURI – au devenit probleme sociale cu

răspândire în lumea întreagă.Abuzul de droguri implică consumul de droguri a căror utilizare este ilegală, cu excepţia

scopurilor medicale, mai ales dacă acesta devine un mod de viaţă, obicei sau dependenţă.Consumul de droguri este o activitate de mare risc. Unele droguri pun direct sănătatea în

pericol, atunci când sunt consumate în cantităţi tot mai mari pentru a atinge starea de bine. Optimismul artificial şi iluzia menţinerii autocontrolului sunt şi ele periculoase deoarece afectează raţionamentul. Cel mai mare pericol este acela că utilizatorul nu va avea banii pentru a-şi plăti viciul şi a avea un mod de viaţă normal şi se va da bătut, intrând într-o lume dominată de droguri unde crima şi prostituţia sunt singurele modalităţi de continuare a vieţii. Astfel, consumatorul devine nu doar o persoană nefericită ci şi o problemă socială.

O opţiune practică de a preveni vânzarea drogurilor prin arestarea aşa-numiţilor “dealeri” sau prin interceptarea mărfii în momentul intrării în ţară.

Problema drogurilor este intensificată de sărăcia statelor în curs de dezvoltare, problemele sociale din ţările dezvoltate şi de crima organizată. Soluţiile rapide şi facile rămân evazive.

Stănescu Laura

Bibliografie:Claudiu Giurcăneanu – Înfruntând natura dezlănţuită,Arborele lumii – Planeta pământ,Manualul de geografie, clasa a XII-a, ed. Humanitas.

14