Hazarde exogene – Alunecări de teren

1

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I - Hazarde - Noţiuni generale

CAPITOLUL II -Tipuri de hazarde

II 1. Hazarde endogene

II 2.Hazarde climatice

II 3.Hazarde oceanografice

II 4.Hazarde biologice

CAPITOLUL III - Hazarde exogene (Alunecari de teren)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2

ARGUMENT

Noţiunile de risc, hazard, dezastru au fost impuse în problematica globală a cercetării

ştiinţifice de evoluţia fenomenlor cu consecinţe grave şi de dezvoltarea civilizaţiei.

Riscul geomorfologic reprezintă ansamblul de ameninţări datorate proceselor ce duc

la modificarea caracteristicilor suprafeţei terestre şi care au impact negativ asupra populaţiei,

procese exprimate calitativ şi cantitativ. Există deci, un risc geomorfologic în natură, şi un risc

pentru societate. Ambele pot afecta populaţia în diferite grade atat direct cât şi indirect prin

dereglările induse mediului de subzistentă.

Noţiunea de alunecare de teren este definită de procese fizico-mecanice

premergatoare alunecării, procesul de alunecare propriu-zis şi durata acestuia, forma de relief.

Primele observaţii asupra alunecărilor de teren sunt legate de dezastrele produse

înca din antichitate.

Descrierea stiinţifică a procesului, rolul şi locul sau în dinamica versanţilor au stat în

atenţia teoreticienilor geomorfologi, atenţie specială acordânduli-se în secolul XX. Date fiind

varietatea mare a modului de manifestare a alunecărilor, precum şi varietatea formelor

rezultate, unele dintre primele preocupari au fost găsirea unor elemente comune de

generalizare a caracteristicilor şi, implicit, a unor criterii de grupare care să permită

clasificarea lor.

În lucarea de faţă am prezentat cauzele, tipurile şi efectele alunecărilor de teren ,

având în vedere faptul că în ultimii ani frecvenţa producerii acestor fenomene a crescut.

Impactul alunecărilor de teren asupra societăţii trebuie analizate prin urmările

directe, ce vizează în general declanşarea şi evoluţia prin urmările indirecte, legate de formele

de relief create, forme a caror utilizare în agricultură este diminuată datorită degradării

terenurilor.

3

CAPITOLUL I - Hazarde - Noţiuni generale

Hazardele naturale sunt manifestări extreme ale unor fenomene naturale, precum

cutremurele, furtunile, inundaţiile, secetele, care au o influenţă directă asupra vieţii oamenilor,

asupra societăţii şi a mediului înconjurator, în ansamblu.

Producerea unor asemenea fenomene face posibilă atingerea unor anumite praguri de

adaptare a societăţii la condiţiile mediului. Atunci când hazardele produc distrugeri de mare

amploare şi pierderi de vieţi omeneşti, ele sunt numite dezastre şi catastrofe naturale. Efectele

acestor fenomene sunt atât de puternice încât sunt necesare intervenţii rapide din partea unor

echipe special antrenate la nivel naţional şi internaţional. Un fenomen natural extrem poate fi

numit un dezastru dacă sunt înregistrate cel puţin 10 pierderi de vieţi omeneşti sau 50 de

persoane rănite şi dacă se produc pierderi materiale de peste un million de dolari.

Trasături ale hazardelor naturale

• Vulnerabilitatea pune în evidenţă gradul de expunere a omului şi a bunurilor sale faţă de

diferite hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care le produce un anumit fenomen.

• Riscul reprezintă nivelul probabil al pierderilor de vieţi omeneşti, al numărului de răniţi, al

pagubelor aduse proprietăţilor şi activităţilor economice de către un anumit fenomen natural

sau un grup de fenomene într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă.

Hazardele naturale pot fi de mai multe feluri, în funcţie de geneză:

• Hazarde endogene a caror acţiune este generată de energia provenită din interiorul

planetei (cutremure, erupţii vulcanice).

• Hazarde exogene, generate de factori climatici, hidrologici, biologici.

4

CAPITOLUL II -Tipuri de hazarde

II 1. Hazarde endogene

Cel mai costisitor dezastru a fost cutremurul de la Kobe (Japonia) din 1975, cu pagube de

100 mld de dolari.

Cutremurele de pământ sunt mişcări bruşte ale scoarţei care produc unde elastice

reflectate în trepidaţii cu un impact puternic asupra aşezărilor umane. Anual se produc pe

Glob peste 1 milion de cutremure, dar numai o mică parte din acestea sunt suficient de

puternice pentru a fi considerate hazarde naturale.

Cele mai numeroase şi mai puternice cutremure sunt generate de dinamica internă a Terrei,

fiind numite cutremure tectonice care se produc în lungul contactului dintre plăcile tectonice.

Energia eliberată se masoară în ergi şi e utilizată pentru calcularea magnitudinii cutremurului.

Magnitudinea se masoară cu ajutorul unei scări logaritmice, numită scara Richter, cuprinsă

între 0.3 şi 9 grade.

Intensitatea cutremurelor pune în evidenţă efectele acestora, diferite de la un loc la altul.

(scara Mercali – 12 unităţi şi scara Medvedev-Sponhauer-Karnik – în ţara noastră).

Hazarde primare legate de transmiterea undelor seismice din locul de producere al

cutremurului din adâncul scoarţei, numit focar. Aceste unde se propagă spre exterior cu viteze

şi amplitudini diferite şi produc trepidaţii care duc la fisurarea, distrugerea şi prăbuşirea

clădirilor la mari pagube materiale şi la pierderi de vieţi omeneşti. Amplitudinea mişcării

terenului este mai mare în apropierea epicentrului şi tinde să scadă pe masura îndepărtării de

aceasta.

Hazarde secundare legate de procesele generate de undele seismice la suprafaţa

Pământului şi cuprind alunecari, prăbuşiri, apariţia sau reactivitatea unor falii, formarea

vulcanilor noroioşi, formarea unor valuri uriaşe numite tsunami etc.

5

6

În ţara noastră, cele mai puternice cutremure se înregistrează în zona seismică Vrancea,

situată în regiunea de curbură a Carpaţilor. Astfel de cutremure s-au înregistrat la 26

noiembrie 1802, 10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977. Alte regiuni seismice cunoscute în ţara

noastră sunt: Aria Făgărăşană, Aria Banatică (Danubiană) , Aria de Nord-Vest, Aria

Transilvăneană şi Aria Pontică, dar unde cutremurele sunt rare şi au o intensitate redusă.

Erupţiile vulcanice sunt datorate energiilor acumulate în rezervorul subteran care

conţine lave şi presiunilor exercitate de forţele tectonice, care determină ascensiunea

materiilor incandescente spre suprafaţă. Un vulcan este o deschidere profundă în scoarţa

terestră, prin care sunt aduse la suprafaţă incandescenţe sub formă de lavă, cenuşi vulcanice,

fragmente de rocă şi gaze.

Se diferenţiază mai multe tipuri de erupţii vulcanice:

• Erupţiile islaneze şi hawaiene sunt liniştite, cutremur, lave fluide, bazice, care sunt

evacuate prin cratere.

• Erupţiile de tip srtombolian cutremur, lave mai vâscoase, cutremur erupţii moderate.

• Erupţiile de tip vulcanian, cutremur, lave foarte vâscoase, cutremur, explozii puternice,

extrem de periculoase (Vezuviu, Volcano- Italia, Paricutin- Mexic).

• Erupţiile pliniene (1991- vulcanul Pinatubo din insula Filipine) sunt violente şi diversează

o mare cantitate de cenuşi vulcanice.

• Erupţiile peleene ( vulcanul Montagne Pelee din insula Martinica) sunt însoţite de nori

arzători extrem de periculoşi, iar erupţiile ultravulcanice sunt cele mai violente (august 1883 –

erupţia vulcanului Kracatoa care a distrus în întregime insula).

Pe Terra se înregistrează anual circa 50 de erupţii vulcanice, dintre care 5% produc victime

şi mari distrugeri materiale.

7

II 2.Hazarde climatice

Hazarde climatice cuprind o gamă variată de fenomene si procese atmosferice care

generează pierderi de vieţi omeneşti, mari pagube şi distrugeri ale mediului înconjurător.

Ciclonii tropicali sunt furtuni violente, formate între 5 şi 15 grade lat Nord şi Sud, având

viteze ale vântului de peste 180 km/ora. (în noiembrie 1970, în Bangladesh, în aşezările din

delta fluviilor Gange şi Brahmaputra şi-au pierdut viaţa circa 1 mil. de persoane în urma unui

ciclon tropical, alte câteva mil. rămânâd fără adăpost şi hrană).

Furtunile extratropicale sunt caracteristice regiunilor din zonele temperate şi se formează

la contactul dintre masele de aer polar şi cele tropicale, uneori fiind extinse pe suprafeţe

uriaşe. Furtunile sunt asociate adesea cu fulgere şi tunete, cunoscute împreună sub denumirea

de oraje. Acestea reprezintă manifestări luminoase şi sonore ale unor descărcări electrice în

atmosferă.

Seceta este un hazard climatic cu perioadă lungă de instalare şi este caracterizată prin

scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu, prin micşorarea debitului râurilor şi a rezervelor

subterane de apă care determină un deficit mare de umezeală în aer şi sol, cu efecte directe

asupra mediului şi în primul rând asupra culturilor agricole. Seceta din vara anului 2000,

considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani în ţara noastră a afectat 2,6 mil. hectare şi

a produs pagube evaluate la 6500 mld lei.

Inundaţiile sunt hazarde hidrografice cu o largă răspândire pe Terra care produc mari

pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. (Fluviul Huang He a provocat cele mai

catastrofale inundaţii cunoscute în istorie. În anul 1887 a fost acoperită cu apă o suprafaţă de

130000 de km, au murit circa 1 mil de persoane şi a pierit ulterior prin foamete un număr şi

mai mare).

Tornadele sunt hazarde climatice foarte periculoase datorită forţei deosebite a vânturilor

care au un caracter turbionar. Acestea se produc pe continente între 20 şi 60 grade latitudine

nordică şi sudică.În cadrul unei tornade, care are aspectul unei coloane înguste sau al unei

pâlnii, viteza vântului este cuprinsă între 60 şi 400 km/h, iar diametrul poate să ajungă la

câţiva kilometrii, aerul în mişcare antrenează cantităţi mari de praf care dau tornadelor o

culoare cenuşie, distinctă.Cele mai cunoscute tornade se produc în partea centrală a SUA

(800-1200 tornade anual), în Australia, Japonia şi în Africa de Sud.

8

II 3.Hazarde oceanografice

Hazardele oceanografice cuprind hazarde generate de valurile de vânt sau de cutremure

( tsunami) de banchiza de gheaţă şi de deplasarea aisbergurilor, de producerea

fenomenului El Nino, de ridicarea nivelului oceanului planetar.

Valuri eoliene puternice, produse de furtuni, sunt periculoase pentru navigaţie şi au un

impact însemnat asupra coastelor.

Tsunami sunt valuri uriaşe produse de cutremure puternice, erupţii vulcanice şi alunecări

submarine. Cel mai puternic tsunami, provocat de un cutremur cu epicentrul în golful Prince

William, din Alaska, a fost înregistrat la 28 martie 1964; a atins 67 m amplitudine în zona

portului Valdez, iar valul care a luat naştere a traversat în 22 de ore, întregul Ocean Pacific.

Banchiza de gheaţă a carei grosime poate să ajungă la 3-4 m deţine un hazard pentru

navigaţie atunci când se extinde rapid şi pune în dificultate, datorită pericolului de blocare,

navele de cercetări sau de pescuit oceanic.

Aisbergurile sunt fragmente uriaşe de gheaţă desprinse din calotele glaciare sau din

gheţarii polari, care plutesc împinse de vânturi ori de curenţii oceanici. Cea mai cunoscută

catastrofă navală produsă de ciocnirea cu un aisberg s-a produs la 14 aprilie 1912, cand

9

transatlanticul “Titanic” s-a scufundat în largul coastelor insulei Newfoundland, fiind

înregistrate 1503 victime.

Oscilaţia Sudică - El Nino este un fenomen complex de interacţiune între apele

Oceanului Planetar şi atmosferă, care se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific. Acest

fenomen se manifestă prin încalzirea anormală, la suprafaţă, a apelor Oceanului Pacific, care

se deplasează dinspre partea vestică spre partea estică sub impulsul unor mase de aer cu

aceiaşi direcţie de mişcare.

Ridicarea nivelului Oceanului Planetar este legată de tendinţa generală de încalzire a

climei şi reprezintă un hazard global, de lungă durată, cu numeroase consecinţe grave asupra

zonelor de coastă. Această ridicare este datorată aportului tot mai mare de apă dulce de pe

continente, provenite din topirea gheţarilor şi din apele subterane utilizate de om pentru

irigaţii.

II 4.Hazarde biologice

10

Hazarde biologice sunt reprezentate de epidemii şi de invazii de insecte.

Epidemiile sunt caracterizate prin îmbolnaviri în masă ale populaţiei, datorită unor agenţi

patogeni cum sunt viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungi şi protozoarele. Cele mai grave maladii

sunt transmise de agenţi purtători precum ţântarii (malaria, febra galbenă), musca tzetze

(boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic).

Epidemiile de mari proporţii poartă denumirea de pandemii şi au generat milioane de

victime, mai ales în evul mediu (ciuma bubonică, spre exemplu, în Europa). În prezent se

manifestă maladia SIDA, determinată de virusul HIV, cu transmitere sexuală sau prin

transfuzii de sânge.

Invaziile de insecte, în special de lacuste, produc pagube mari agriculturii, în deosebi în

Africa, Asia, estul Europei şi America de Nord. Combaterea lacustelor se realizează prin

diferite metode, cum ar fi distrugerea oualelor, utilizarea insecticidelor şi a unor capcane

pentru distrugerea nimfelor de lacustă.

Incendiile sunt hazarde periculoase pentru mediu şi pentru activităţile umane şi

determină distrugeri ale recoltelor. Incendiile pot fi declanşate de cauze naturale cum sunt

fulgerele, erupţiile vulcanice, fenomene de autoaprindere a vegetaţiei şi de activităţile omului

(neglijenţa utilizării focului, incendieri intenţionate, accidente tehnologice). În perioadele

secetoase, incediile sunt favorizate de vânturi puternice asociate cu temperaturi ridicate, care

contribuie la extinderea rapidă a focului.

CAPITOLUL III - Hazarde exogene (Alunecari de teren)

11

Hazardele geomorfologice cuprind o gamă variată de procese, cum sunt alunecările de

teren, curgerile de noroi, prăbuşirile, procesele de eroziune în suprafaţa şi ravenarea, care

produc mari pagube materiale şi uneori victime.

Alunecarile reprezintă procese de mişcare ale unor mase de pământ sub acţiunea

gravitaţiei, în lungul unor suprafeţe de alunecare, care le separă de partea stabilă a versantului.

Prăbuşirile sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi, prin cadere

liberă, prin salturi sau prin rostogolire. Acestea se produc mai ales la începutul primăverii,

datorită alternamţelor frecvente ale îngheţului şi dezgheţului; au o frecvenţă mai mare în

regiunile cu climat rece şi în etajele alpin şi subalpin. Prăbuşirile reprezintă un factor de risc

important pentru localităţile şi căile de comunicaţie din spaţiul montan. Pericolul lor este

accentuat de rapiditatea producerii dezastrului, neexistând posibilitatea de evacuare a

populaţiei la timp.

Curgerile de noroi şi grohotişuri se produc în urma îmbibării cu apă a depozitelor de

alterare de pe versanţii despăduriţi din regiunile montane afectate de precipitaţii abundente.

( în 1970, în Anzii Peruvieni, o curgere de noroi cu lungimea de 15 km. s-a deplasat cu o

viteză de peste 300 km/oră, acoperind în câteva minute localităţile Yungay şi Ramrahirca; au

fost înregistrate 18000 de victime).

Avalanşele sunt hazarde naturale care reprezintă un pericol pentru populaţia montană şi

pentru turiştii din numeroasele ţări ale lumii. Deplasarea rapidă a zăpezii pe versanţii abrupţi

acoperiţi cu zăpadă este favorizată de nisprile abundente, de schimbările rapide de

temperatură care favorizează topirea bruscă a stratului de zăpadă, şi de perturbarea

echilibrului zăpezii prin trepidaţii.

Eroziunea în suprafaţă şi ravenarea. Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere

şi transport ale particulelor de sol sub acţiunea apei care se scurge pe versant sub formă de

pânză sau de şiroaie instabile.

Scurgerea apei pe versant sub forma unor şiroie instabile determină formarea unor mici

canale numite rigole, a caror adâncime ajunge la 30-40 cm. Prin adâncirea rigolelor se

formează ogaşele (0,5- 2m adâncime) şi ravenele, când adâncimile depăşesc 2m. Aceste

forme de eroziune în adâncime aduc mari pagube, contrebuind la scoaterea din circuitul

economic a unor suprafeţe întinse.

Alunecările de teren sunt o categorie de fenomene geologice care cuprind o gamă largă de

mişcări ale solului în lungul unor pante începând de la scurgerile de noroi până la avalanşele

de pietre pe versanţi muntoşi. Alunecările de teren sunt determinate de gravitaţie. Oamenii pot

12

contribui şi ei la apariţia acestui fenomen, prin subminare (aceasta se produce, de exemplu,

când sunt construite şosele pe suprafaţa unui teren în pantă).

Prin alunecare de teren se întelege deplasarea unei porţiuni formată din roci pe o

suprafaţă înclinată (versant). Alunecările de teren se produc în zonele în care solul este format

din diferite tipuri de argilă care au proprietatea de a se umfla atunci când sunt îmbibate cu apă

(după o perioadă cu ploi multe).

Multe din aceste alunecări se produc în zone nelocuite pentru că pământul argilos este

moale şi oamenii nu îşi construiesc case în aceste zone, câteodată însă alunecările pot afecta şi

zone populate, pentru a nu se întampla acest lucru se construiesc în aceste zone baraje

(stavilare) care să oprească pământul şi acesta să nu distrugă gospodăriile oamenilor.

In cele mai multe cazuri, alunecările sunt cauzate de existenţa unor mase de argile sau

roci argiloase, care au rolul de suprafeţe de alunecare, fie pentru ele însele fie pentru alte roci

13

aflate pe suprafaţa lor. Pe lângă panta versantului acesta este unul din factorii care pot

declanşa alunecările de teren. Factorii care cauzează aceste alunecari sunt : apa, defrişările,

cutremurele, erupţiile vulcanilor etc. Perioada de pregătire a alunecărilor de teren poate fi

uneori foarte lungă alteori foarte scurtă. Cele mai frecvente alunecări de teren se declanşează

primăvara, când cantitatea de precipitaţii este mai mare şi mai există şi fenomenul de topire a

zăpezilor ; şi toamna este un anotimp în care se produc multe alunecări de teren din cauza

ploilor abundente.

Una din cele mai distrugătoare alunecări de teren din Europa s-a produs în anul 1963 în

Italia, pe raul Piave. În anii 50, aici a fost construit un baraj cu o înălţime de 265m, în spatele

căruia s-a format un lac de acumulare foarte mare cu 150 milioane metri cubi de apă, lung de

7 km şi lat de 300m. Construcţia barajului s-a făcut fără să se ţină cont de structura geologică

a zonei, unde se aflau o multitudine de roci fisurate care prezentau pericol de prăbuşire, astfel

că o bucată imensă de roca s-a desprins ( 250 milioane metri cubi) şi a căzut în lac, în urma

impactului valul format a depăşit cu mai mult de 100m înălţimea barajului şi apa s-a revărsat

peste localităţile din jur.

Şi în România au avut loc astfel de acumulări de teren, în anul 1837, în urma unui astfel

de fenomen s-a format Lacul Roşu, un versant al muntelui a alunecat în râul Bicaz formând

astfel un baraj natural în urma evenimentului, în spatele barajului s-a acumulat multă apă si

astfel a aparut Lacul Roşu.

Alunecările sunt cele mai răspândite fenomene de deplasare în masă pe versanţi, produc

mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti şi întrunesc o gamă variată de forme de

manifestare.

Alunecările de teren sunt procese de deplasare ale unor mase coerente de pământ pe

versanţi, în lungul unor planuri care le separă de partea stabilă a versantului, numite suprafeţe

de alunecare.

14

O alunecare poate să prezinte una sau mai multe suprafeţe de alunecare, iar mişcarea

materialului deplasat se poate produce prin translaţie, în cazul în care suprafaţa de alunecare

este dreaptă, sau prin rotire, atunci când aceasta este curbă. Mărimea alunecărilor este diferită,

ele ajungând de la lungimi de câţiva metri la dimensiuni uriaşe de mulţi kilometri. Cea mai

mare alunecare de pe Terra s-a produs în urmă cu 10.000 de ani, în munţii Kabir Kuh din Iran.

Masa de pământ deplasată pe o distanţă de 18 km a avut o lungime de 15 km şi o grosime de

300 m.

Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele şi alternanţele de

argile, marne, luturi şi nisipuri. Cele mai frecvente alunecări se înregistrează pe versanţii cu

înclinări moderate (10 - 30 grade) constituiţi din roci cu o sistuozitate ridicată, intens

fracturate şi alterate. Există şi situaţii în care alunecările se produc pe versanţi cu pante de

numai 2 - 3 grade, pe un tip de argile numite "argile senzitive" sau "argile gonflabile", care au

propritatea de

a-şi mării volumul atunci când sunt îmbibate cu apă. Astfel de argile există, spre

exemplu, în Norvegia, unde, în 1966, an deosebit de ploios, peste 30 de localităţi au fost

afectate de alunecări, deşii erau amplasate pe terenuri aproape plane.

Alunecările se pot clasifica pe baza unor criterii diferite în funcţie de scopul

investigaţiilor. În funcţie de grosimea materialelor deplasate se diferenţiază trei grupe

15

principale de alunecări şi anume: alunecări superficiale (când grosimea materialului deplasat

nu depăşeşte 1,5m), alunecări cu profunzime medie (1 - 3m) şi alunecări profunde (peste

3m).

În funcţie de gradul de activitate, alunecările se diferenţiază în: alunecări stabilizate,

când alunecarea este veche şi nu prezintă condiţii pentru reluarea mişcării, alunecări parţial

stabilizate, caracterizate printr-un potenţial evident de reactivare şi alunecări active,

caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a materialelor pe versanţi este în curs de

desfăşurare.

Locatarii a 60 de apartamente dintr-un bloc de pe strada Drumul Viilor din capitală au

fost evacuaţi, în noaptea de miercuri spre joi, din blocul în care locuiau, deoarece acesta riscă

să se prăbuşească, informează AP FLUX.

Potrivit reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Externe, la ora 23:06, pe un şantier de

construcţie pe strada Drumul Viilor, 38, ce aparţine SRL

„Constr-Pri”, s-a produs o alunecare de teren, la o distanţă de 1,5 metri de un bloc locativ

cu 5 etaje. Acest fapt a provocat prăbuşirea unui perete portant, cu înălţimea de 17 metri şi

lungimea de 20 metri.

În zona de risc se află un bloc de locuit, cu 5 etaje, de pe adresa strada Drumul Viilor, 40,

din care au fost evacuate 167 persoane din 60 de apartamente. Populaţia evacuată a fost cazată

în incinta Grădiniţei de copii nr. 159 şi în incinta Liceului „Academicianul Sibirski”.

La faţa locului a fost instalat un post de observare, iar blocul de locuit este luat sub pază

de către organele de poliţie.

În momentul de faţă, aici se desfăşoară lucrările de acoperire a gropii fundaţiei blocului

aflat în construcţie. Pentru intervenţie în această situaţie au fost implicate forţele Serviciului

Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, reprezentanţi ai SRL „Chişinău-Gaz”, ai

Serviciului medical de urgenţă şi poliţiei. La faţa locului activează comisia pentru situaţii

excepţionale, mai informează AP FLUX.

16

PANTE SI ALUNECĂRI DE TEREN

Studiul pantelor şi al schimbării configuraţiei lor i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să

înţeleagă cum se produc alunecarile de teren. S-au descoperit noi date despre fenomenele

naturale care duc la eroziunea solului şi la alunecari de teren, iar cunoaşterea acestora poate

ajuta la prognozarea catastrofelor naturale.

În octombrie 1963, un val imens de apă a trecut peste digurile barajului Vaiont, situate în

nordul Italiei. Un perete de apă înalt de peste 70 de metri, transportănd milioane de tone de

mâl şi pietriş, a inundat staţiunea învecinată, Longarone, şi 2000 de oameni au fost ucişi. O

ancheta ulterioară a demonstrat că inundaţia a fost provocată de o aluneacare masivă de teren

care a antrenat milioane de tone de roci sfărâmate în interiorul barajului forţând apa să se

reverse peste digurule barajului.

În timpul alunecărilor de teren rocile se deplasează dealungul pantelor pe distanţe de

până la 4 km. Pe pantele abrupte, mai ales când solul este suprasaturat cu apă, rocile se

deplasează cu viteză mare cauzând dezastre masive. Calamităţi ca cel de la barajul Vaiont se

produc rar, însă fenomenele care le cauzează sunt aceleaşi chiar dacă la o scară mai mică, cu

cele care produc alunecările de teren pe orice pantă cu un anumit unghi de înclinare.

17

Pantele apar în toate regiunile globului. Ele pot fi abrupte sau line, necultivate sau

cultivate. Ele conferă peisajului varietate şi aduc dovezi despre modul de formare a

reliefurilor. În ultimii ani geomorfologii - oameni de ştiinţă care studiază formele de relief –

au măsurat cu grijă cum se modifică pantele, înregistrând datele de deplasare a rocilor în jos.

Una dintre metodele utilizate este aceea de a măsura deplasările pe care le execută o linie de

jaloane încastrate pe suprafaţa unei pante, de-a lungul unei linii de contur - o linie care leagă

toate punctele pantei de aceiaşi înalţime. Ei înregistrează şi deplasările care se produc mai în

adâncime prin înfigerea unor piroane sau a unor ţăruşi de lemn, cu toate că, după un anumit

timp, acestea devin greu de detectat. Geomorfologii au încercat să determine unghiul pantei la

care solul şi rocile rămân stabile, fără să se producă alunecări. Ei studiază şi modul în care

anumite roci sau structuri de roci influentează pantele.

Deplasările de mase. Deplasarea masei sau pierderea de masă sunt termeni pe care

geomorfologii îi utilizează pentru a descrie deplasările sub influenţa gravitaţiei. În general

deplasările apar când forţa datorită greutăţii rocilor, a solului şi a apei pe care o conţin

acestea, împreună cu atracţia gravitaţională, depăşesc forţele de frecare din roci şi sol.

Deplasările se produc când tensiunea din interiorul rocilor şi a solului cresc sau când

frecarea scade. Creşterea tensiunilor poate avea mai multe cauze. De exemplu când valurile

mării erodează baza unei stânci, partea superioară ramâne nesusţinută. Astfel pe porţiunea de

deasupra locului de eroziune i-au naştere tensiuni foarte mari care duc la prăbuşirea unei

porţiuni din coastă. Astfel de alunecări de teren sunt vizibile de-a lungul multor coaste

marine. O greutate mare plasată pe o pantă are acelaşi efect. În urma unor ploi abundente apa

se infiltrează în rocă, mărindu-i greutatea. Greutatea poate creşte şi atunci când gheţarii -

mase imense de gheaţă în mişcare - antrenează în calea lor grămezi de morenă (rocă şi sol

erodat).

Cutremurele şi deplasările care înclină terenul duc şi ele la creşterea tensiunilor.

Intervenţia umană poate avea un efect similar. De exemplu, când se construieşte un drum pe

panta unui deal, se pune în pericol panta. În 1966 lucrările la o şosea din Marea Britanie au

trebuit să fie oprite atunci când constructorii au perturbat un relief stabil. Materia, care fusese

stabilă timp de 11000 de ani, a început să se deplaseze şi constructorii au fost obligaţi să

modifice ruta noii şosele. Mormanele de rocă de steril, din preajma exploatărilor miniere sau

construirea unor clădiri mari, pe vârfurile unor pante, cresc şi ele tensiunile din pante, cauzând

instabilitate. Modificările datorate intervenţiei omului sunt, de obicei, usor de observat.

Micşorarea rezistenţei rocilor situate la adâncime sau a masei solului, datorate unor fenomene

naturale, trec adesea neobservate. De exemplu, în regiunile calcaroase, apa se infiltrează în

18

rocă şi o spală, sapând galerii sau cavităţi. Acest proces nu poate fi văzut la suprafaţă decât

atunci când partea superioară se prabuşeşte. Apa de ploaie distruge şi dizolvă alte minerale

din roci, de exemplu feldspatul din granit. Deşii acest gen de eroziune chimică nu produce

cavităţi, în timp, ea poate slabi progresiv rezistenţa rocilor, devenind din ce în ce mai puţin

capabile de a prelua tensiunile.

Apa şi mineralele. O deplasare bruscă a rocilor, numită surpare, nu apare imediat ce

tensiunile interne depăşesc rezistenţa rocilor. Dacă ar fi aşa, pantele s-ar modifica constant.

Deşii multe pante sunt instabile, alunecările de teren sunt stimulate de factori declanşatori,

cum ar fi cutremurele sau apa. Apa este un factor principal care provoacă deplasare de masă.

Deplasările mai bruşte sunt cauzate de ploile abundente sau prelungite, au de topirea

zăpezilor, care se infiltrează în solul pantelor. Apa măreşte greutatea ce apasă pe pante. Ea se

infiltrează în porii rocilor şi în sol, slăbind legătura dintre minerale. Uneori trecerea apei poate

lubrifia suprafeţele de separaţie dintre sol şi diferitele straturi de rocă. Aparent, aceasta a

provocat alunecarea terenului, în barajul din spatele digului de la Vaiont. Geologii consideră

că ploile abundente, care căzuseră cu două săptămâni înainte de dezastru, au dus la o mărire a

alunecărilor învelişurilor abrupte de calcar, argilă şi marnă. În plus apa a acţionat ca un

lubrifiant între anumitele straturi, permiţând alunecarea acestora, unul faţă de celălalt. Totuşi

cei mai multi geomorfologi consideră că apa măreşte de fapt frecarea dintre particule. Asta

înseamnă că ea ar trebui să se opună unor alunecări majore.

Surpările de mâl. Surpările de mâl din regiunile deşertice sau semideşertice sunt

similare cu surpările de pământ, însă se produc când una din rarele furtuni inundă văile de

obicei uscate, transformând nisipul şi praful într-un torent de mâl. Acesta va curge şi va

mătura tot ce-i stă în cale. Un alt gen de deplasare masivă de mâl se produce pe pantele

vulcanilor. Ea se compune din apa provenita din ploile abundente, amestecată cu cenuşă

vulcanică şi cu praf.

19

CONCLUZII

1.După geneză, hazardele naturale pot fi hazarde exogene şi endogene.

2.Alunecările de teren sunt hazarde exogene geomorfologice deoarece produc modificări

ale scoarţei terestre.

3.Factorii potenţiali declanşatori ai unei alunecări de teren sunt : caracteristicile

substratului, panta versantului, stadiul evoluţiei, umiditatea.

4.Criteriile de clasificare a alunecărilor de teren sunt diferite în funcţie de scopul

investigaţiilor.

5.Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele şi alternanţele de

argile, marne, luturi şi nisipuri.

6.Versanţii cu înclinări moderate sunt cei mai supuşi producerii alunecărilor de teren.

7.Alunecările de teren afectează terenuri, locuinţe şi drumuri.

20

BIBLIOGRAFIE

1. CRISTEA, N., STOICA, C., 1971 - Meteorologie generală, Ed. Tehnică Bucureşti.

2. CIULACHE, S., 2002 – Meteorologie şi climatologie , Ed. Universitară , Bucureşti.

3. PLEŞCA,GH., 1968 - Lucrări practice de meteorologie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

4. Pop, Gh., 1988 - Introducere în meteorologie şi climatologie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică Bucureşti.

5. Stănescu, I., Ballif, S., 1981 - Meteorologie fără formule, Editura Albatros.

6. www.descopera.ro

7. Instrucţiuni pentru Staţiile Meteorologice, 1995, Institutul Naţional de Meteorologie

şi Hidrologie, Bucureşti.

8. GRECU, F., 2005 - Hazarde şi riscuri naturale, Ed. Universitară, Bucureşti

9. STOICA, C., CRISTEA, N., 1958 – Meteorologie generală, Ed. Tehnică, Bucureşti

21